deontologia-functionarilor-publici
TRANSCRIPT
1
ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Deontologia Funcţionarilor Publici
Titular curs: Lect. Univ. Dr. Victor Teodor Alistar
Bucureşti
2011
2
Cuprins:
Capitolul I: Conceptul de deontologie ....................................................................................... 4
I.1. Definire: ........................................................................................................................... 4
I.2. Noţiuni asociate conceptului de deontologie: .................................................................. 6
I.3. Valori deontologice:......................................................................................................... 8
I.3.1. Valori deontologice raportate la exercitarea autorităţii publice: ............................... 8
I.3.2. Valori deontologice raportate la beneficiarii serviciului public: ............................. 10
I.3.3. Valori deontologice raportate la obligațiile de conduită şi imaginea persoanei care
exercită funcţia publică: .................................................................................................... 11
Capitolul II: Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici ................................................... 13
II.1. Funcţia şi funcţionarul public: ...................................................................................... 13
II.2. Drepturile funcţionarilor publici:.................................................................................. 15
II.3. Îndatoririle funcţionarilor publici ................................................................................. 17
Capitolul III: Codul deontologic al funcţionarilor publici ....................................................... 20
III.1. Structura codului de conduită ...................................................................................... 20
III.2. Normele deontologice aplicabile personalului din administraţia publică ................... 24
III.3. Principii generale aplicabile personalului din administraţia publică: ......................... 26
III.4. Norme generale de conduită profesională a personalului din administraţia publică... 27
III.5.Rolul consilierului de etică:.......................................................................................... 32
III.6. Rolul ANFP: ................................................................................................................ 32
Capitolul IV: Comisiile de disciplină ...................................................................................... 35
IV.1. Definire comisiilor de disciplină ................................................................................. 35
IV.2. Principiile comisiei de disciplină: ............................................................................... 35
IV.3. Componenţa comisiilor de disciplină .......................................................................... 36
IV.4. Competenţa comisiei de disciplină: ............................................................................ 36
IV.5. Desemnarea membrilor comisiei de disciplină ........................................................... 37
IV.6. Incompatibilităţii ale membrilor comisiei de disciplină: ............................................ 37
IV.7. Suspendare mandatului membrilor comisiei de disciplină: ........................................ 38
IV.8. Cererea de suspendare ................................................................................................. 38
IV.9. Conflict de interese ..................................................................................................... 39
IV.10. Încetarea mandatului membrilor comisiei de disciplină: .......................................... 39
IV.11. Atribuţiile comisiei de disciplina: ............................................................................. 40
3
IV.12. Sesizarea comisiei de disciplină:............................................................................... 40
IV.13. Procedura cercetării administrative:.......................................................................... 41
IV.14. Raportul comisiei de disciplină: ................................................................................ 41
Capitolul V: Regimul disciplinar al funcţionarilor publici ...................................................... 43
V.1. Răspunderea disciplinară:............................................................................................. 43
V.1.1. Abateri disciplinare ................................................................................................ 43
V.1.2. Sancţiuni disciplinare: ........................................................................................... 44
V.1.3. Cazierul administrativ ............................................................................................ 45
V.2. Răspunderea contravenţionala ...................................................................................... 46
V.3. Răspunderea civila ....................................................................................................... 46
V.4. Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile ............................................... 46
Capitolul VI: Avertizarea şi avertizorul de integritate ............................................................. 48
VI.1. Principiile care stau la baza legii: ............................................................................... 49
VI.2. Faptele care pot constitui subiectul unei avertizări de integritate ............................... 56
VI.3 Modalităţi de protecţie a avertizorilor conform legii ................................................... 57
Rolul comisiilor de disciplină în contextul protecţiei avertizorilor de integritate .......... 571
1 Pentru susţinerea examenului sunt necesare: prezentul suportul de curs, legislaţia prezentată în cadrul
seminariilor şi noţiunile discutate în cadrul cursului.
4
Capitolul I: Conceptul de deontologie
I.1. Definire:
Deontologia, ramură a Eticii, este ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor
care practică o anumită profesie.
Deontologia are la bază datoria morală, fără a se suprapune însă cu studiul filosofiei sau a
teoriei generale a datoriei morale. De asemenea, trebuie precizată o deosebire esenţială între
etică şi deontologie. Astfel, în timp ce etica cuprinde studiul filosofic al datoriilor,
deontologia este o ştiinţă aplicată sau aplicabilă.
În cazul funcţiei publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei
serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului. Eficienţa nu reprezintă numai
rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi. Obţinerea unei eficienţe maxime
depinde şi de gradul de conștiinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de
serviciu a funcţionarului public. În cazul în care funcţionarul public are o situaţie juridică
bine stabilită şi îi sunt asigurate unele drepturi care să-i permită desfăşurarea activităţii în
bune condiţii şi asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica întru totul activităţii
autorităţii sau instituţiei publice din care face parte. În aceste condiţii, el îşi va îndeplini cu
conştiinciozitate sarcinile de serviciu1 şi va pune în exerciţiul funcţiei toate cunoştinţele şi
calităţile sale.
O altă definiţie ce a fost dată deontologiei funcţiei publice este în sensul că ea reprezintă:
“ansamblul normelor juridice şi morale aferente funcţiei publice, ca element intrinsec
serviciului public, statuat obiectiv de către societate la un moment dat, în scopul eficientizării
serviciului public de către cei chemaţi a îndeplini funcţia pub1ică”2.
Din definiţie putem desprinde următoarele trăsături:
• Deontologia funcţiei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice şi morale, deci, o
îmbinare a dreptului cu morala;
• Normele menţionate sunt aferente funcţiei publice ca element intrinsec serviciului public;
2 Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, București, 1998
5
• Statuarea obiectivă a acestor norme de către societate face referire în primul rând la un
cadru legal, ştiut fiind că legea are caracter general şi impersonal, fapt ce permite oricărui
interpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului;
• Aprecierea deontologiei funcţiei publice ,,la un moment dat”,ţine de caracterul istoric al
evoluţiei sociale a dreptului şi moralei.
• Scopul deontologiei este circumstanţiat serviciului public, având un caracter nu numai
teoretic ci şi unul practic foarte bine determinat;
Deontologia funcţionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la
comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public în serviciu şi în afara serviciului,
având în vedere că este purtătorul autorităţii publice.
Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la
îndeplinire, în cazuri extreme, prin forţa de coerciţie a statului, pe când alte reguli morale
rămân de domeniul normelor etice, sancţionate doar de opinia publică3.
Deontologia profesională, în general, desemnează totalitatea normelor de conduită, în care se
evidenţiază “minima moralia” cu privire la exercitarea unei profesiuni (de medic, avocat,
procuror, judecător, poliţist, comerciant, militar, cadru didactic etc.). Normele de deontologie
profesională sintetizează experienţa unei profesiuni şi prescriu reguli cu privire la exercitarea
profesiunii respective în societate. Aceste norme se regăsesc în instrucţiuni, statute, coduri
etc., adoptate de autorităţile internaţionale şi naţionale abilitate. Normele de deontologie
profesională, în sens general, nu prevăd sancţiuni; sunt, în ultimă analiză, expresia filozofiei
unei profesiuni, sinteza comandamentelor pe care societatea le formulează la adresa acestora.
Ele sunt, mai degrabă, profesiuni de credinţă, care conferă slujitorilor lor un statut aparte,
sunt recomandări care au în substanţa lor norme juridice. Atunci când normele deontologice
sunt încălcate şi prin nesocotirea lor sunt afectate valorile apărate prin drept, ele sunt
sancţionate de către stat, devenind astfel norme juridice4.
Deontologia este doctrina referitoare la normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei
profesii5 . Ea este un compartiment al eticii care se ocupă cu studiul normelor şi obligaţiilor
specifice unei activităţi profesionale.
3 V. Vedinaş, op. cit. p. 146 şi N. Cochinescu, Introducere în deontologia juridică, Revista Dreptul nr. 4/1995, p.
3-11 4 Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2005, pag. 144
5 Academia Română, Institutul de Lingvistică” Iorgu Iordan” „Dicţionar Explicativ al Limbii Române
Moderne”, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic Buc. 1998
6
I.2. Noţiuni asociate conceptului de deontologie:
În ştiinţa administraţiei s-au formulat mai multe obligaţii cu caracter moral dintre care
unele au dobândit şi caracter de obligaţii profesionale.
Probitate
Prin probitate se înţelege în primul rând, corectitudinea de care trebuie să dea dovadă un
funcţionar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Exista o dialectică a corectitudinii exprimată
foarte bine de G. Hegel: ,,Acelaşi conţinut care este un drept este şi o datorie, şi ceea ce este
o datorie este un drept"6. Cu alte cuvinte, funcţionarul are dreptul de a exercita o funcţie
publică atât timp cât înţelege că acea funcţie este o datorie pentru el. Orice alte criterii pentru
neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate.
Demnitate
Foarte mulţi neglijează importanţa cuvântului “publică" din sintagma , funcţie publică".
Acest cuvânt trimite însă direct la sensul demnităţii pe care o are un funcţionar învestit cu o
funcţie (relativ la ceilalţi cetăţeni). Tocmai caracterul public al funcţiei interzice
funcţionarului să se comporte ca ceilalţi şi să ceară avantaje pentru el sau pentru alţii. Sub
aspect material, funcţionarul este plătit pentru a-şi exercita funcţia, iar sub aspect moral el se
bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcţia sa.
Reputaţie
Aceasta reprezintă părerea pe care cei din jur o au faţă de cineva sau faţă de felul în care o
persoană este cunoscută sau apreciată, faima, renumele. Ca orice faimă sau renume, reputaţia
este dată, în primul rând, de efortul personal al celui în cauză, care, de cele mai multe ori,
se ,,confecţionează" în timp din elemente ce ţin de resortul moralei, fiind răspândită apoi prin
intermediul oamenilor sau mass - mediei. Cât de relativă este această construcţie morală ne-o
dovedește şi practica de zi cu zi.
Interdicţia cumulului
În general, funcţionarul public nu poate avea interese contrare administraţiei pe care o
servește şi ca atare nu ar trebui să desfășoare activităţi lucrative în scop personal. Totuşi, în
practica administraţiilor publice din statele democratice s-au admis unele derogări pentru:
Activitatea de creaţie şi ştiinţifică, literară;
Acordarea de consultaţii specializate în alte domenii decât cele ale administraţiei publice;
Exploatarea brevetelor de invenţie.
6 G.F. Hegel, Fi1ozofia spiritului, Ed. Academiei, 1996, pg. 316.
7
Având în vedere că funcţia publică este un ansamblu de atribuţii, apreciem că o persoană
fizică nu poate, practic, să realizeze, în acelaşi timp, atribuţiile a două sau mai multe funcţii
publice. În acest sens, profesorul P. Negulescu arăta că, în principiu, funcţiile publice nu se
cumulează, pentru că interesul general cere ca funcţionarul să-şi consacre întreaga sa
activitate funcţiei pe care o îndeplinește.
Totuşi, un funcţionar angajat într-un serviciu public, poate desfăşura temporar o activitate
remunerată pentru un alt serviciu al administraţiei publice, cu condiţia să aibă acordul
autorităţii administraţiei publice pentru care lucrează, unde are funcţia de bază.
Imparţialitate
Cu privire la dreptul funcţionarului public de a face parte din partide politice s-au conturat
două opinii contrare:
• Una care considera administraţia ca anexă a politicului şi ca atare posibilitatea ca
funcţionarii să fie politici;
• Alta care consideră că funcţionarul are, în principal, atribuţia de a executa decizia politică,
fără a participa la activităţile partidelor.
Cu privire la problema amintită în Legea 188 /1999 privind Statutul funcţionarilor publici se
stipulează: ,,Funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor ce le revin să se
abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice".
Subordonarea
Funcţionarii publici au obligaţia de a executa ordinele sau instrucţiunile primite de la şefii
ierarhici. Este evident că această obligaţie deschide uneori poarta abuzului din partea sefului
făcând posibilă apariţia corupţiei. Tocmai de aceea, în doctrina şi prin lege7 se recunoaște
dreptul funcţionarului de a refuza executarea ordinului în cazul în care este vădit ilegal şi/sau
prejudiciază drepturile fundamentale ale persoanei. În această situaţie, funcţionarul trebuie să
anunţe în scris motivul refuzului. Corelativ, trebuie precizat că funcţionarii superiori poarta
răspunderea pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaţilor; altfel s-ar ajunge
la situaţia în care ei ar fi exoneraţi de răspundere, iar funcţionarii subordonaţi să răspundă
pentru faptele altora.
Fidelitate
Această dimensiune etică a funcţionarului public presupune executarea sarcinilor de serviciu
pentru şi în interesul instituţiei la care funcţionarul lucrează. Obligaţia de fidelitate cuprinde
şi discreţia necesară cu privire la secretele de serviciu cu care funcţionarul operează. Tocmai
7 Legea nr. 188 /1999 privind Statutul funcţionarului public
8
de aceea, în unele statute ale funcţionarilor publici se prevede obligaţia de a păstra secretul de
serviciu o anumită perioadă de timp după încetarea raporturilor de serviciu. Obligaţia de
fidelitate se extinde şi asupra persoanelor alese în cadrul autorităţilor cu caracter deliberativ,
care au obligaţia de a depune un jurământ la începerea mandatului.
Respectul faţă de funcţie
Obligaţia de a respecta funcţia constă în esenţă în limita de competenţă (acest termen exprimă
capacitatea unei persoane de a realiza în mod corespunzător şi cu eficienţă maximă, sarcinile
care îi revin, tot ea fiind cea care generează performanţa, respectiv productivitatea şi
eficacitatea). Funcţionarul public nu trebuie să-şi depăşească atribuţiile de serviciu, aşa cum
sunt ele stabilite prin fişa postului. Este evident că în cazul în care funcţionarul primeşte
lucrări pe care nu are competenţa să le rezolve, ori intervine pentru soluţionarea lor la şeful
ierarhic este vorba de o formă a abuzului în serviciu.
I.3. Valori deontologice:
Principiile deontologice ce guvernează funcţia publică şi modul de exercitarea a acesteia sunt
structurate pe trei mari categorii în aproape toate sistemele administrative din lume, chiar şi
fără ca această împărţirea să fie expres realizată în tehnica legislativă de reglementarea a
conduitei deontologice a funcţionarilor publici. Clasificarea categoriilor de principii ţine
seama de specificul şi raţiunile funcţiei publice şi a exercitării acesteia.
I.3.1. Valori deontologice raportate la exercitarea autorităţii publice:
Legalitatea este principiul conform căruia exercitarea funcţiei publice şi realizarea tuturor
actelor de competenţă trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi a tuturor legilor în
spiritul şi litera lor. De asemenea principiul legalităţii presupune şi aplicarea legilor în
interesul cetăţenilor şi pentru atingerea interesului general pentru care au fost elaborate.
Astfel dacă procedurile administrative sau normele metodologice ale unor acte normative
diferite sunt în conflict, funcţionarul public trebuie să facă aplicabilă norma care priveşte
drepturile cetăţeanului. Altfel spus în practica eticii funcţionarilor publici s-a consacrat
principiul că legea sau norme ale ei nu pot fi piedici pentru realizarea unor drepturi dacă
substanţa legii presupune conferirea acelui drept. În toate statele europene această discuţie
teoretică, care îşi are resortul în problemele practice, se dezvoltă pe marginea principiilor
deontologice care guvernează administraţia.
Responsabilitatea este principiul conform căruia funcţionarul public trebuie să poarte
responsabilitatea pentru actele sale. În acest sens există şi protecţia, reglementată în toate
9
sistemele de drept, pentru funcţionarii publici prin facultatea de a discerne toate chestiunile
care îi sunt supuse atenţiei de problematica specifică realizării competenţilor funcţiei publice
pe care o exercită.
Discernământul este principiul conform căruia fiecare funcţionar public este dator să
acţioneze legal, moral în realizarea atribuţiilor sale conform propriei convingeri, în acest sens
fiind responsabil de decizia luată. Principiul discernământului, întâlnit şi la magistraţi,
exclude orice influenţe sau presiuni care ar denatura actul decizional şi realizarea atribuţii lor
de către funcţionarii publici.
Trebuie evitată confuzia între discernământul ca principiu etic al funcţionarilor publici şi
discernământul ca element subiectiv al codului penal privind capacitatea persoanei de a sta în
procesul penal ori discernământul ca element al capacităţii juridice de dispoziţie în materie
civilă.
Eficienţa este principiu care presupune respectul pentru bani publici şi pentru mijloacele
materiale pe care funcţionarul le are la îndemână în realizarea atribuţiilor sale. Eficienţa
impune abţinerea de la risipă şi responsabilizarea în efectuarea cheltuielilor materiale. În
autorităţile şi instituţiile publice răspunderea pentru modul de cheltuirea a fondurilor nu este
reţinută numai pentru funcţionarii care lucrează în direcţiile economice dar şi pentru cei din
cadrul compartimentelor de specialitate ale autorităţii, prin asumarea referatelor ne necesar şi
investiţii pe care le întocmesc. Răspunderea în acest caz este evaluată mai puţin din
perspectiva legalității angajării cheltuielilor publice sau a procedurilor de achiziţie ci mai
accentuat pe caracterul de oportunitatea. Instituţia abilitată să facă aceste verificări este
Curtea de Conturi a României în plan extern iar din interiorul autorităţii abilitat este
compartimentul de audit intern.
Confidenţialitatea este principiul care impune funcţionarilor publici să nu facă uz de
informaţiile aflate în exercitarea funcţiei pentru a obţine foloase din dezvăluirea lor, or să nu
dezvăluie acele informaţii care sunt clasificate confidenţial sau secret, şi în al treilea rând să
nu dezvăluie informaţii ce ar aduce prejudicii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea.
10
Realizarea competenţelor în interesul public ceea ce înseamnă că funcţionarii publici
îndeplinesc o funcţie publică de importanţă socială în interesul cetăţenilor, excluzând orice
alte interese proprii;
Credibilitatea publică este principiul în baza căruia funcţionarii publici sunt obligaţi să
respecte şi să sporească prestigiul instituţiei în care lucrează şi să fie rezervaţi şi discreţi
pentru a nu compromite acţiunile respectivei autorităţi;
Profesionalismul este principiul care le impune funcţionarilor publici să-şi îndeplinească
exemplar atribuţiile şi sarcinile de servici. Corelativ acestui principiu sistemele administrative
şi-au dezvoltat un sistem de perfecţionare şi pregătire continuă, atât în interiorul autorităţilor
cât şi prin instituţii specializate din cadrul ministerelor de resort sau din afara administraţiei
dar în raport contractual cu instituţiile beneficiare.
I.3.2. Valori deontologice raportate la beneficiarii serviciului public:
Respectul reprezintă principiul care obligă funcţionarul public la o atitudine reverenţioasă
faţă de cetăţeni, de asemenea, obligaţia de ai da cetăţeanului petiţionar toate lămuririle
necesare şi nu în ultimul rând obligaţia de a răspunde la petiţii chiar şi atunci când rezolvarea
petiţiei nu intră în competenţa autorităţii sau instituţiei la care lucrează funcţionarul public.
Rapiditatea este principiul care obligă funcţionarul public să-şi îndeplinească atribuţiile în cel
mai scurt timp în raport de problematica ce i-a fost înaintată, şi să formuleze răspunsul în
termenul stabilit de lege sau dacă este posibil în cel solicitat de petent.
Confidenţialitatea este obligaţia funcţionarilor publici de a nu face publice problemele
petenţilor cu care au fost însărcinaţi să le rezolve, sau să nu facă publice actele sau anchetele
de la dosar. Spre exemplu obligaţia asistenţilor sociali de a nu face cunoscut situaţia unei
anumite persoane sau familii decât celor în drept a rezolva cazul social respectiv.
Integritatea principiu care le interzice funcţionarilor publici să solicite sau să accepte cadouri
sau alte beneficii de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor atribuţii care le revin prin statul de
funcţiuni sau prin natura funcţiei publice ce o ocupă, creând astfel un climat de încredere în
funcţionari şi în administraţia publică.
11
Imparţialitatea conform căreia funcţionarii publici trebuie să fie imparţiali în acţiunile,
judecăţile şi opiniile lor, să respecte egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi să fie absolut
neutri faţă de interesele politice, economice şi religioase;
I.3.3. Valori deontologice raportate la obligațiile de conduită şi imaginea persoanei care
exercită funcţia publică:
Credibilitatea este cel mai important aspect al valorilor pe care funcţionarul public trebuie să
le respecte şi reprezinte. Credibilitatea presupune ca funcţionarul public să se bucure de
încrederea cetăţenilor în faţa cărora stă şi a cărora probleme trebuie să le rezolve. De
credibilitatea funcţionarilor publici depinde în mod direct imaginea autorităţilor publice în
care îşi desfăşoară activitatea.
Integritatea ca valoarea deontologică a funcţionarului public presupune obligaţia acestuia de a
nu primii sau pretinde cadouri sau alte foloase de la petenţi, pentru a păstra încrederea publică
în echidistanţa, corectitudinea şi profesionalismul funcţionarilor publici.
Ţinuta este mai mult o obligaţie de serviciu, însă în literatura de specialitate ea a fost
introdusă în rândul valorilor deontologice ca element al conduitei. Ţinuta trebuie să fie
decentă în sensul unei vestimentaţii sobre dar care să nu poată fi considerată neglijentă sau o
etalare a opulenței.
Demnitatea ca valoare presupune respectul faţă de sine pe care funcţionarul public trebuie să-
l aibă şi are la bază transferul de statut de la instituţia publică la funcţionar ca mandatar în
baza unui raport de funcţie publică a atributelor statului.
Autoritatea valoarea deontologică ce defineşte conduita funcţionarului public se referă la
autoritatea epistemică, cea deontică fiind un atribut al instituţiei administrative, şi reprezintă
un summum de calităţi care fac ca funcţionarul public să impună prin atitudinea sa. Aceste
valori care contribuie la creşterea autorităţii personale sunt profesionalismul, respectul, ţinuta
şi atitudinea.
Seriozitatea. În unele ţări codurile etice prescriu şi o conduită pe care funcţionarul public
trebuie să o respecte şi în viaţa privată. Funcţionarul public este obligat să ducă o viaţă
decentă, să aibă un comportament civilizat faţă de ceilalți şi de asemenea are şi anumite
12
interdicţii. Spre exemplu funcţionarii publici nu au dreptul să participe la manifestări
indecente, nu au dreptul (în majoritatea statelor americane) să joace în cazinouri, sau să
participe la alte jocuri de noroc etc.
Bibliografie:
Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, București, 1998
N. Cochinescu, Introducere în deontologia juridică, Revista Dreptul nr. 4/1995, p. 3-11
Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2005
Academia Română, Institutul de Lingvistică” Iorgu Iordan” „Dicţionar Explicativ al Limbii
Române Moderne”, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic Buc., 1998
G.F. Hegel, Fi1ozofia spiritului, Ed. Academiei, 1996
Legea nr. 188 /1999 privind Statutul funcţionarului public
13
Capitolul II: Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici
II.1. Funcţia şi funcţionarul public:
Conform legislaţiei româneşti, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere
publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile
administrative autonome8
. Această totalitate de atribuţii trebuie să se constituie într-o
structură omogenă dimensionată la nivelul unei structuri capabile să îndeplinească sarcinile
serviciului public în condiţii de calitate şi eficienţă maxime9. În esenţă, conceptul de personal
al administraţiei publice centrale şi locale desemnează ansamblul persoanelor care se află în
raporturi juridice de funcţie şi sunt abilitate să acţioneze direct sau indirect în cadrul
serviciilor publice centrale/locale, în promovarea intereselor colectivităţilor centrale/locale10
.
Aşadar, regula o constituie situaţia în care funcţionarul public este o persoană numită, în
condiţiile legii, într-o funcţie publică, iar excepţia este dată de faptul că persoana care a fost
eliberată din funcţia publică, din motive neimputabile acesteia, va fi alocată în corpul de
rezervă al funcţionarilor publici, păstrându-şi calitatea de funcţionar public 11
. În doctrina de
specialitate 12
a fost realizată o sinteză a principalelor trăsături ale funcţiei publice, relevante
în analiza acestei noţiuni, astfel că 13
:
a) funcţia publică este o totalitate de atribuţii ce imprimă competenţe serviciului public în
vederea înfăptuirii sarcinilor acestuia de organizare a execuţiei şi de executare în concret a
legii14
;
b) majoritatea funcţiilor publice din organele administraţiei publice centrale/locale au un
caracter profesional, însă există şi funcţii publice cu caracter politic, cum sunt cele deţinute
de miniştri, secretari de stat şi subsecretari de stat, primari, consilieri etc. 15
;
c) atribuţiile care formează conţinutul funcţiei publice trebuie să aibă un caracter legal, adică
să fie prevăzute pentru fiecare funcţie publică prin acte normative primare şi prin acte
normative secundare emise în baza şi pentru executarea celor primare;
8 Art. 2, alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004; 9 Popescu - Slăniceanu, I., Funcţia Publică, Editura Infodial, Bucureşti, 2000, pag.74 şi urm
10 Manda C. şi Manda, C. C., Dreptul colectivităţilor locale – Ediția a III a revăzută şi adăugită, Editura
Luminalex, Bucureşti, 2007, pag 390 şi urm 11
Art. 2, alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004; 12
Matei, Lucica, Management public, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag. 256; 13
Popescu - Slăniceanu, I, Funcţia Publică, Editura Infodial, Bucureşti, 2000, pag.73-78 14
Manda, C. şi Manda, C. C., Dreptul colectivităţilor locale – ediţia a III a revăzută şi adăugită, Editura
Luminalex, Bucureşti 2007, pag 393 şi urm 15
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, Vol. II, Editura Allbeck, Ediţia a III a, Bucureşti, 2001, pag 541 şi
urm.
14
d) competenţa şi atribuţiile ce constituie conţinutul funcţiei publice nu pot fi stabilite prin
contract, ci doar prin acte normative primare şi prin acte normative secundare emise în baza
şi pentru executarea celor primare, dat fiind faptul că prin funcţia publică se realizează
interese generale, ce nu pot constitui obiectul unui proces de negociere între subiectele
raportului de funcţie publică, raport de drept administrativ;
e) atribuţiile corespunzătoare funcţiei publice se stabilesc în raport cu sarcinile specifice, de
specialitate, pe care fiecare serviciu public le exercită în vederea satisfacerii unui anumit
interes general16;
f) prin exercitarea funcţiei publice trebuie să se realizeze puterea publică, fie într-o formă
directă în cazul funcţiilor de decizie, fie într-o formă indirectă prin acţiunile de pregătire,
executare şi control, strâns legate de exerciţiul autorităţii publice;
g) funcţiile publice sunt create pentru a da satisfacţie intereselor generale, iar nu în mod direct
intereselor individuale;
h) funcţia publică există înainte de a fi numit pe postul respectiv viitorul funcţionar public,
neputându-se pune problema declanşării concursului doar pe ideea că funcţia publică
respectivă urmează a se înfiinţa;
i) funcţia publică are caracter continuu, în sensul că este creată pentru a da satisfacţie
intereselor generale pe toată perioada existenţei sale ;
j) funcţia publică are un caracter obligatoriu, în sensul că drepturile şi obligaţiile ce îi
alcătuiesc conţinutul trebuie exercitate întocmai şi cu bună-credinţă, existând o îndatorire în
acest sens, şi nu o facultate;
k) prin exerciţiul efectiv al funcţiei se realizează competenţa acesteia conform atribuţiilor de
specialitate stabilite prin actul normativ;
l) fondurile pentru finanţarea funcţiilor publice sunt asigurate de la bugetul de stat sau de la
bugetele locale.
În raport cu trăsăturile funcţiei publice, legislaţia românească în materie17
statuează
următoarele principii care stau la baza exercitării funcţiei publice:
a) principiul legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii;
b) principiul transparenţei;
c) principiul eficienţei şi eficacităţii;
d) principiul responsabilităţii în ceea ce priveşte conformitatea cu prevederile legale;
16
Teodorescu, A., Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediţia a III a, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice
“Eminescu” SA, 1929, pag 281 şi urm. 17
Art. 3 din Legea privind Statutul funcţionarului public republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 365 din
29 mai 2007;
15
e) principiul orientării către cetăţean;
f) principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice şi
g) principiul subordonării ierarhice.
II.2. Drepturile funcţionarilor publici:
Principalul instrument prin care acţionează administraţia publică sunt funcţionarii publici18
ca
resursă umană fundamentală a aparatului administrativ. Tocmai având în vedere că factorul
uman este element esenţial al administraţiei publice19
, Constituţia în art.73 (3) lit. j) stabileşte
că "Statutul funcţionarilor publici" se reglementează prin lege organică, iar Legea 188/1999
cu modificările şi completările ulterioare stabileşte un regim juridic special funcţionarilor
publici, precum şi raportul de funcţie publică. Astfel autorităţile publice, inclusiv cele
administrative, sunt înzestrate cu atribuţii (drepturi şi obligaţii) necesare îndeplinirii sarcinilor
ce le revin, exercitându-și competenţele prin participarea la raportul de autoritate în nume
propriu20
.
Dreptul la opinie al funcţionarilor publici care ceste garantat fiind interzisă orice
discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice, de apartenenta sindicala, convingeri
religioase, etnice, de sex, orientare sexuala, stare materiala, origine sociala sau de orice alta
asemenea natura.
Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau in aplicarea prezentului statut si
care îl vizează in mod direct.
Dreptul de asociere sindicala este garantat funcţionarilor publici cu excepţia acelor categorii
de funcţionari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale.
Funcţionarii publici pot, in mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale, sa adere la ele si sa
exercite orice mandat in cadrul acestora.
In situaţia in care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici de conducere sunt aleși in
organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, aceștia au obligaţia ca in termen de 15 zile
de la alegerea in organele de conducere ale organizaţiilor sindicale sa opteze pentru una
dintre cele doua funcţii. In cazul in care funcţionarul public optează pentru desfășurarea
activităţii in funcţia de conducere in organizaţiile sindicale, raporturile de serviciu ale
acestuia se suspenda pe o perioada egala cu cea a mandatului in funcţia de conducere din
organizaţia sindicala.
18
Negoiţă, A., Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti 1996, pag. 95; 19
Popescu-Slăniceanu, I., Funcţia publică, Ed.Infodial, Bucureşti 2000, pag. 70; 20
Santai, I., Drept administrativ şi știinţa administraţiei, Vol I, „Universitatea Lucian Blaga”, Sibiu 1998, pag
77
16
Dreptul de a se asocia în organizaţii profesionale
Funcţionarii publici se pot asocia in organizaţii profesionale sau in alte organizaţii având ca
scop protejarea intereselor profesionale.
Dreptul la grevă
Funcţionarii publici care se afla in greva nu beneficiază de salariu si alte drepturi salariale pe
durata grevei. Pentru activitatea desfășurata, funcţionarii publici au dreptul la un salariu
compus din: salariul de baza, sporul pentru vechime in munca. Funcţionarii publici
beneficiază de prime si alte drepturi salariale. Salarizarea funcţionarilor publici se face in
conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru
funcţionarii publici.
Dreptul de a fi ales sau numit într-o funcţie publică
Înalţii funcţionari publici si funcţionarii publici de conducere pot fi numiţi in funcţii de
demnitate publica numai după încetarea, in condiţiile legii, a raporturilor de serviciu.
Înalţii funcţionari publici si funcţionarii publici de conducere pot candida pentru funcţii de
demnitate publica numai după încetarea, in condiţiile legii, a raporturilor de serviciu.
Dreptul la concediu de odihnă
Funcţionarii publici au dreptul, in condiţiile legii, la concediu de odihna, la concedii
medicale si la alte concedii.
Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o prima egala cu
salariul de baza din luna anterioara plecării in concediu, care se impozitează separat.
Dreptul la pensii
Funcţionarii publici beneficiază de pensii, precum si de celelalte drepturi de asigurări sociale
de stat, potrivit legii.
Dreptul de a beneficia în exercitarea atribuţiilor de protecţia legii
Autoritatea sau instituţia publica este obligata sa asigure protecţia funcţionarului public
împotriva ameninţărilor, violentelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victima in
exercitarea funcţiei publice sau in legătura cu aceasta. Pentru garantarea acestui drept,
autoritatea sau instituţia publica va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii.
Masurile speciale de protecţie pentru funcţionarii publici cu atribuţii de control si inspecţie,
executare silita a creanţelor bugetare, precum si pentru alte categorii de funcţionari publici
care desfășoară activităţi cu grad ridicat de risc profesional se stabilesc prin acte normative, la
propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sau de către autorităţi si instituţii
publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
17
II.3. Îndatoririle funcţionarilor publici
Obligaţia de profesionalism
Funcţionarii publici au obligaţia sa îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate si in
conformitate cu legea îndatoririle de serviciu si sa se abţină de la orice fapta care ar putea
aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.
Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi sa sprijine propunerile si iniţiativele motivate
ale personalului din subordine, in vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei
publice in care îşi desfăşoară activitatea, precum si a calităţii serviciilor publice oferite
cetăţenilor.
Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduita profesionala si civica
prevăzute de lege.
Obligaţia de a nu ocupa funcţii în cadrul partidelor politice
Funcţionarilor publici le este interzis sa ocupe funcţii de conducere in structurile sau organele
de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului acestora,
ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca si partidelor politice sau ale
fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice.
Înalţilor funcţionari publici le este interzis sa facă parte din partide politice, organizaţii cărora
le este aplicabil acela şi regim juridic ca si partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile
care funcţionează pe lângă partidele politice.
Funcţionarii publici au obligaţia ca, in exercitarea atribuţiilor ce le revin, sa se abţină de la
exprimarea sau manifestarea publica a convingerilor si preferinţelor lor politice, sa nu
favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia ii este aplicabil acelaşi regim
juridic ca si partidelor politice.
Obligaţia de a se conforma dispoziţiilor primite de la ierarhicii superiori
Funcţionarul public este obligat sa se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii
ierarhici.
Funcţionarul public are dreptul sa refuze, in scris si motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite
de la superiorul ierarhic, daca le considera ilegale. Daca cel care a emis dispoziţia o
formulează in scris, funcţionarul public este obligat sa o execute, cu excepţia cazului in care
aceasta este vădit ilegala. Funcţionarul public are îndatorirea sa aducă la cunoștinţa
superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia astfel de situaţii.
18
Obligaţia de a păstra secretul profesional
Funcţionarii publici au obligaţia sa păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum si
confidenţialitatea in legătura cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoștinţa
in exercitarea funcţiei publice, in condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes public.
Obligaţia de a declara averea şi cadourile primite
Funcţionarilor publici le este interzis sa solicite sau sa accepte, direct sau indirect, pentru ei
sau pentru alţii, in considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.
La numirea intr-o funcţie publica, precum si la încetarea raportului de serviciu, funcţionarii
publici sunt obligaţi sa prezinte, in condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii.
Obligaţia de a se supune termenele stabilite de către superiorii ierarhici a lucrărilor
repartizate
Funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva, in termenele stabilite de către superiorii
ierarhici, lucrările repartizate.
Funcţionarilor publici le este interzis sa primească direct cereri a căror rezolvare intra in
competenta lor sau sa discute direct cu petenţii, cu excepţia celor cărora le sunt stabilite
asemenea atribuţii, precum si sa intervină pentru soluţionarea acestor cereri.
Obligaţia de a respecta regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor
Funcţionarii publici au obligaţia sa respecte întocmai regimul juridic al conflictului de
interese si al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legii. 21
Obligaţia de a purta uniformă
Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi sa poarte uniforma in timpul serviciului
o primesc gratuit.
Durata normala a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este, de regula, de 8 ore pe zi
si de 40 de ore pe săptămână.
Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste
durata normala a timpului de lucru sau in zilele de sărbători legale ori declarate zile
nelucrătoare funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata majorata cu
21
Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
19
un spor de 100% din salariul de baza. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate
depăşi 360 intr-un an.
Bibliografie:
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004;
Popescu - Slăniceanu, I., Funcţia Publică, Editura Infodial, Bucureşti, 2000, pag.74 şi urm
Manda C. şi Manda, C. C., Dreptul colectivităţilor locale, Ediția a III a revăzută şi adăugită,
Editura Luminalex, Bucureşti, 2007, pag 390 şi urm
Matei, Lucica, Management public, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag.
256;
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, Vol. II, Editura All Beck, Ediţia a III a, Bucureşti,
2001, pag 541 şi urm.
Teodorescu, A., Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediţia a III a, Bucureşti, Institutul de
Arte Grafice “Eminescu” SA, 1929, pag 281 şi urm.
Negoiţă, A., Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti 1996
Popescu-Slăniceanu, I., Funcţia publică, Ed.Infodial, Bucureşti 2000
Santai, I., Drept administrativ şi știinţa administraţiei, Vol I, „Universitatea Lucian Blaga”,
Sibiu 1998
20
Capitolul III: Codul deontologic al funcţionarilor publici
Regimul deontologic al funcţionarilor publici reglementează obligaţiile de conduită în raport
de exercitarea unei anumite profesii, indiferent de locul sau specificul instituţiei în care se
exercită. Aceste dispoziţii împreună cu principiile generale ce guvernează regimul
deontologic sau etic al unei anumite profesii constituie, pe de o parte reprezentarea legală a
valorilor sociale de bază cu care societatea a investit rolul social reprezentat de o anumită
ocupaţie, iar pe de altă parte fundamentul infrastructurii etice ca mijloc de reglementare prin
codificarea conduitei.22
Aşadar suntem în faţa a două aspecte fundamentale, reflectarea
rigorilor unei anumite civilizaţii 23
şi nevoia de a justifica constrângerile impuse pentru
limitarea constructivă a exercitării anumitor profesii ori pentru completarea "procedurilor"
profesionale. Reglementările din această parte a codurilor deontologice şi etice privesc
raporturile sociale şi juridice ce se stabilesc între instituţie şi funcţionar în exercitarea
atribuţiilor şi au două obiective fundamentale:
a. reglementarea modului în care funcţionarul public slujeşte ca mandatar al atribuţiilor
autorităţii publice interesele publice: responsabilitatea, legalitatea, credibilitatea publică,
confidenţialitatea, contribuţia la creşterea prestigiului autorităţii publice, disponibilitatea,
respectarea principiului ierarhizării, eficacitatea şi respectul pentru banii publici.
b. limitarea posibilităţii de a face uz de poziţia asigurată pentru realizarea de interese sau
foloase pentru sine sau pentru apropiaţi ai săi care nu s-ar fi putut realiza fără ocuparea acelei
funcţii publice: confidenţialitatea, incoruptibilitatea, conflictul de interese, declararea averii.
Aceste consideraţii de ordin axiomatic trebuie să aibă un instrument concret de evaluare şi
corectare a practicilor administrative şi cadru de referinţă pentru îmbunătăţirea standardelor.
III.1. Structura codului de conduită
Preambulul
Preambulul este aceea parte în care legiuitorul definește în spaţiu, în timp şi în raport de
anumite categorii, aplicabilitatea codului etic.
definirea în spaţiu - codul etic al funcţionarilor publici din România. Pot fi reglementate
coduri etice şi pentru organizaţii internaţionale sau regionale: Codul etic al diplomaţilor
ONU, Codul etic al funcţionarilor comunitari sau coduri etice transfrontaliere cum ar fi
22
Barton, W. Ethic and Law în Mental Health Administration, New York 1984 23
Kurzman P. , Ethical issues în Industrial Social Work Practice, Londra 1983
21
codul deontologic al navigatorilor elaborat de Organizaţia de Transport Maritim şi care se
plică tuturor statelor.
definirea în timp - prezentul cod etic se aplică cu începere de la data… (o dată definită în
text sau la publicarea în Monitorul Oficial)
definirea categoriilor - prezentul cod etic se aplică tuturor funcţionarilor publici cărora le
sunt aplicabile dispoziţiile Legii Statutului funcţionarilor publici. Există şi coduri etice
sau deontologice ale categoriilor profesionale: avocaţilor, magistraţilor, medicilor,
poliţiştilor, cadrelor didactice; precum şi coduri ale unor subcategorii socio-profesionale:
psihiatrilor, funcţionarilor vamali, asistenţilor sociali de protecţie a copiilor etc.
Dispoziţii generale
În cadrul dispoziţiilor generale se fixează principiile de bază ale conduitei etice a
funcţionarilor publici precum şi reluarea principiilor administraţiei publice din sfera de
aplicabilitatea a respectivului act normativ. Principiile generale sunt enunţate şi definite
generic şi au caracterul de a guverna aplicarea drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în codul etic.
Principiile generale enunţate în preambulul oricărui cod etic au rolul de a constitui regula
acolo unde nu sunt reglementate în mod concret norme de conduită prescrise de legiuitor.
Rolul deosebit al dispoziţiilor generale ale codurilor deontologice şi etice este reprezentat
tocmai de acest caracter de umplere a oricărui vid legislativ.
Este de remarcat că principiile înscrise în codurile deontologice sau etice au incidenţă nu
numai pentru definirea conduitei, dar şi pentru jalonarea exercitării profesiei, ele putând, în
condiţiile simetriei legislative, să completeze şi alte norme cu caracter de reglementare a
competenţei materiale şi de organizare, cum ar fi Regulamentele de organizare şi funcţionare.
Dispoziţiile de conţinut sunt codificate în diferite modalităţi de tehnică juridică în funcţie de
fiecare sistem juridic de reglementare şi sunt de asemenea structurate pe capitole în mod
distinct. Spre exemplu, în sistemul anglo-saxon, dispoziţiile de conţinut sunt structurate pe
categorii de principii şi pe valorile ce derivă din acestea, în sistemul roman şi germanic pe
specificul raporturilor în care sunt implicaţi funcţionarii publici. Acesta din urmă sistem de
codificare este aplicat şi în sistemul românesc, construit pe modelul francez. În cele ce
urmează vom detalia categoriile de dispoziţii de conţinut al codurilor deontologice şi etice în
sistemul roman şi germanic de drept.
22
Dispoziţii privind obligaţiile generale
Reglementează obligaţiile de conduită în raport de exercitarea unei anumite profesii,
indiferent de locul sau specificul instituţiei în care se exercită. Aceste dispoziţii împreună cu
principiile generale ce guvernează regimul deontologic sau etic al unei anumite profesii
reprezintă pe de o parte reprezentarea legală a valorilor sociale de bază cu care societatea a
investit rolul social reprezentat de o anumită ocupaţie iar pe de altă parte fundamentul
infrastructurii etice ca mijloc de reglementare prin codificare a conduitei24
. Aşadar, suntem în
faţa a două aspecte fundamentale, reflectarea rigorilor unei anumite civilizaţii25
şi nevoia de a
justifica constrângerile impuse pentru limitarea constructivă a exercitării anumitor profesii ori
pentru completarea "procedurilor" profesionale.
Dispoziţii în raporturile de serviciu
Reglementările din această parte a codurilor deontologice şi etice privesc raporturile sociale
şi juridice ce se stabilesc între instituţie şi funcţionar în exercitarea atribuţiilor şi au două
obiective fundamentale:
a. reglementarea modului în care funcţionarul public slujeşte ca mandatar al atribuţiilor
autorităţii publice interesele publice:
- responsabilitatea
- legalitatea
- credibilitatea publică
- confidenţialitatea
- contribuţia la creşterea prestigiului autorităţii publice
- disponibilitatea
- respectarea principiului ierarhizării
- eficacitatea şi respectul pentru banii publici
b. limitarea posibilităţii de a face uz de poziţia asigurată pentru realizarea de interese sau
foloase pentru sine sau pentru apropiaţi ai săi care nu s-ar fi putut realiza fără ocuparea
acelei funcţii publice:
- confidenţialitatea
- incoruptibilitatea
- conflictul de interese
- declararea averii
24
Walter Barton, Ethic and Law în Mental Health Administration, New York, 1984 25
Paul Kurzman, Etical issues in Industrial Social Work Practice, Londra, 1983
23
La aceste reglementări întâlnite în toate statele europene se adaugă şi elemente specifice
fiecărui spaţiu cultural şi sistem de drept. Alături de normele privind conduita în raport de
beneficiarii serviciilor publice aceste norme reprezintă elementul cel mai concret al codurilor
de conduită şi sunt denumite în literatura de specialitate "normele la vedere"26
, adică partea
cuantificabilă şi supusă observaţiei opiniei publice.
Dispoziţii ce reglementează raporturile cu cetăţenii
Normele cuprinse în această categorie au o strânsă legătură cu realizarea serviciului public şi
îşi găsesc originea în teoria administraţiei publice, atât ca organizarea cât şi ca activitate de
supravegherea a aplicării şi aplicarea în concret a legii27
, administraţie realizată prin
funcţionarii publici ca resursă umană fundamentală, purtători de drepturi şi îndatoririi ale
funcţiei publice pe care o exercită28
. Din această definire rezultă următoarele categorii de
reglementări:
a. obligaţiile de conduită ale funcţionarilor publici ca mandatari ai autorităţii publice:
- credibilitatea publică
- respectul
- devotamentul
- demnitatea
- legalitatea
- integritatea
b. obligaţii de conduită ca ale funcţionarilor publici ca instrument de realizare a intereselor
cetăţenilor
- rapiditatea sau celeritatea procedurilor administrative
- confidenţialitatea
- legalitatea
- discernământul
- accesul la informaţiile publice
Dispoziţii referitoare la infrastructura etică
Infrastructura etică este compusă din reglementările privitoare la conduita, drepturile şi
obligaţiile funcţionarilor publici pe de o parte şi la modalitatea concretă de exercitarea a
26
D.L.Babcock şi C.A. Smith, Values and Public Professional, Chicago, 1980 27
Ioan Alexandru , Administraţia Publică, Bucureşti, 1999 28
Ion Popescu, Slăniceanu, Funcţia Publică, Bucureşti, 2000
24
controlului şi aplicarea sancţiunilor. Exercitarea controlului se face atât de către societatea
civilă cât şi de autoritatea administrativă în care este încadrat funcţionarul public.
În diferite ţări sunt reglementate şi organisme abilitate cu evaluarea etică a funcţionarilor
publici sau cu atribuţii jurisdicţionale. Forma acestor organisme variază de la Comisii
parlamentare ca în Marea Britanie, Avocatul Poporului ca în Norvegia, "Tribunale" ale
funcţionarilor publici ca în Franţa realizate de circumscripţii administrativ teritoriale sau
Agenţii de evaluarea etică a serviciilor publice ca în Statele Unite.
Dispoziţii finale
Stabilesc intrarea în vigoare şi norme de simetrie legislativă, cu ce alte acte normative se
completează normele codului de conduită.
III.2. Normele deontologice aplicabile personalului din administraţia publică
Obiectivele acestui cod de conduită urmăresc, conform normei legale în materie, să asigure
creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public,
precum şi să contribuie la diminuarea birocraţiei şi eliminarea faptelor de corupţie din
administraţia publică, prin:
a. reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale
şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei
funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;
b. informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţit să se
aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice;
c. crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici, pe
de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.
Nevoia de a stabili astfel de coduri pentru funcţionarii publici rezultă din faptul că Legea
instituie un subiectivism major instanţelor de judecată în a judeca performanţele sarcinilor
funcţionarilor publici. Atunci când tribunalele sunt excluse din procesul de asigurarea a
standardelor etice prevăzute de lege, fiind limitate exclusiv la competenţele lor jurisdicţional-
judiciare, codurile etice ar trebui să le ia locul, ca infrastructură de drept pozitiv la îndemâna
jurisdicţiilor administrative, clarificând semnificaţia îndatoririlor funcţionarilor publici pentru
a-i sprijini în monitorizarea activităţilor lor, în protejarea drepturilor lor faţă de superiorii
25
lor29
. Introducerea codurilor pentru funcţionarii publici este sprijinită de următoarele
argumente:
a) nevoia de a contracara corupţia, abuzul în serviciu, comportamentul ilegal sau care nu
este etic;
b) să responsabilizeze funcţionarii publici cu regulile unui comportament adecvat în
realizarea activităţilor lor;
c) să protejeze poziţia funcţionarului public care îşi realizează sarcinile corect, conştiincios şi
onest;
d) să protejeze drepturile cetăţenilor care au depus reclamaţii împotriva activităţii incorecte a
unui funcţionar public;
e) să creeze condiţiile propice pentru realizarea activităţii administrative, a politicii
administrative în conformitate cu standardele europene;
f) să îmbunătăţească, în principal, calitatea soluţiilor administrative, a activităţilor
administrative din punctul de vedere al nevoilor publice, exprimate de diverse grupuri de
interes;
g) să creeze fundamentele pentru dezvoltarea unui stil managerial în administraţie;
h) să asigure perspective mai mari pentru realizarea raţională a activităţii administrative;
i) să suplimenteze variatele forme de control privind activitatea funcţionarilor publici cu
autodisciplină, prin introducerea unei auto-conştientizări etice extinse şi a unei sensibilităţi
profesionale;
j) să intensifice încrederea publicului în funcţionarii publici.
Pentru acest scop, codurile care abordează profesiile particulare şi care sunt obligatorii numai
pentru anumite grupuri de funcţionari par ar fi cele mai potrivite. O cerinţă din ce în ce mai
stringentă este ca reglementările acestor coduri să corespundă domeniilor specifice ale
administrării profesionale, de exemplu, cerinţele pentru poliţie, armată, sănătate, educaţie,
îngrijire socială etc. Ele trebuie, totuşi, să suplimenteze obligaţiile legale generale cu reguli
administrative, adecvate pentru o profesie dată.
Astfel, calitatea performanţei profesionale a funcţionarilor publici, care acţionează în numele
unor mari grupuri sociale presupune o valoare chiar mai mare. Este preferabil ca
monitorizarea calităţii acestei performanţe să fie chiar sarcina funcţională.
29
a se vedea prevederile legii 571/2004, privind Protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile
publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1214 din
17/12/2004;
26
În etapa unei societăţi de consum dezvoltate, membrii asociaţilor profesionale trebuie să fie ei
înşişi interesaţi să protejeze caracterul profesional distinctiv al profesiei lor.
Codurile profesionale vor fi considerate obligatorii numai dacă sunt create de grupurile
profesionale implicate. Este mult mai uşor şi eficient ca o persoană să respecte reguli
autoimpuse decât reguli impuse de alţii. Stabilirea regulilor care guvernează performanţa
funcţiilor profesionale trebuie să fie realizată şi condusă de aceia care au interes în
îndeplinirea eficientă a acelor funcţii. Dacă reglementările legilor privind serviciul public
stipulează măsurile disciplinare ce pot fi luate în cazul încălcării regulilor unui cod
profesional, atunci jurisdicţia pentru administrarea acţiunii disciplinare poate fi transferată
din cadrul acelor legi către codurile profesionale. Codurile profesionale trebuie să aibă forma
unor acte legislative sau regulamente interne. Astfel, responsabilitatea unui funcţionar public
privind încălcarea unui cod profesional va avea caracter dublu, deşi nu trebuie dublate
măsurile disciplinare care pot fi luate.
III.3. Principii generale aplicabile personalului din administraţia publică:
Sediul materiei pentru normele de deontologie profesională aplicabile funcţionarilor publici îl
constituie Legea nr. 7/2004.
Conform dispoziţiilor legale, principiile care guvernează conduita profesională
a personalului sunt următoarele:
supremaţia Constituţiei şi a legii - principiu conform căruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile Ţării;
prioritatea interesului public - principiu conform căruia personalul are îndatorirea de a
considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea atribuţiilor
funcţiei;
asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice,
principiu conform căruia personalul are îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în
situaţii identice sau similare;
profesionalismul - principiu conform căruia personalul are obligaţia de a îndeplini
atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi
conştiinciozitate;
imparţialitatea şi nediscriminarea - principiu conform căruia personalul este obligat să
aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de
altă natură, în exercitarea atribuţiilor funcţiei;
27
integritatea morală - principiu conform căruia personalului îi este interzis să solicite sau
să accepte, direct ori indirect, pentru el sau pentru altul, vreun avantaj ori beneficiu moral
sau material;
libertatea gândirii şi a exprimării - principiu conform căruia personalul poate să-şi
exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor
moravuri;
cinstea şi corectitudinea - principiu conform căruia, în exercitarea funcţiei şi în
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul trebuie să fie de bună-credinţă şi să
acţioneze pentru îndeplinirea conformă a atribuţiilor de serviciu;
deschiderea şi transparenţa - principiu conform căruia activităţile desfăşurate de personal
în exercitarea atribuţiilor funcţiilor lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării
cetăţenilor.
III.4. Norme generale de conduită profesională a personalului din administraţia publică
Asigurarea unui serviciu public de calitate:
Funcţionarii publici au obligaţia de a asigura un serviciu public de calitate în beneficiul
cetăţenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică, în
scopul realizării competenţelor autorităţilor şi ale instituţiilor publice, în limitele atribuţiilor
stabilite prin fişa postului.
În exercitarea funcţiei personalul are obligaţia de a avea un comportament profesionist,
precum şi de a asigura,în condiţiile legii, transparenţa administrativă, pentru a câştiga şi a
menţine încrederea publicului în integritatea,imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi
instituţiilor publice.
Respectarea Constituţiei şi a legilor:
Funcţionarii publici au obligaţia ca, prin actele şi faptele lor, să respecte Constituţia, legile
ţării şi să acţioneze pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale, în conformitate cu
atribuţiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale.
Funcţionarii publici trebuie să se conformeze dispoziţiilor legale privind restrângerea
exerciţiului unor drepturi, datorată naturii funcţiilor deţinute.
Loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile publice:
Funcţionarii publici au obligaţia de a apăra cu loialitate prestigiul autorităţii sau instituţiei
publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care
poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.
În acest sens, funcţionarilor publici le este interzis:
28
să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu politicile şi strategiile
acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;
să facă aprecieri în legătură cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în care autoritatea
sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea are calitatea de parte, dacă nu sunt
abilitaţi în acest sens;
să dezvăluie informaţii care nu au caracter public, în alte condiţii decât cele prevăzute de
lege;
să dezvăluie informaţiile la care au acces în exercitarea funcţiei, dacă această dezvăluire
este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau drepturile
instituţiei ori ale unor funcţionari publici sau angajaţi contractuali, precum şi ale
persoanelor fizice sau juridice;
să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice, în vederea promovării de
acţiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea.
Libertatea opiniilor:
În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu personalul are obligaţia de a respecta demnitatea
funcţiei deţinute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
În activitatea lui, personalul are obligaţia de a respecta libertatea opiniilor şi de a nu se lăsa
influenţat de considerente personale.
În exprimarea opiniilor, personalul trebuie să aibă o atitudine conciliantă şi să evite generarea
conflictelor datorate schimbului de păreri.
Activitatea publică:
Relaţiile cu mijloacele de informare în masă se asigură de către persoanele desemnate în acest
sens de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, în condiţiile legii.
Personalul desemnat să participe la activităţi sau dezbateri publice, în calitate oficială, trebuie
să respecte limitele mandatului de reprezentare încredinţat de conducătorul autorităţii ori
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea sau mandatul dat de demnitarul în
cabinetul căruia este încadrat.
În cazul în care nu este desemnat în acest sens, personalul poate participa la activităţi sau
dezbateri publice, având obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă
punctul de vedere oficial al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară
activitatea.
29
Activitatea politică:
În exercitarea funcţiei deţinute, funcţionarilor publici le este interzis:
să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;
să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică;
să colaboreze, atât în cadrul relaţiilor de serviciu, cât şi în afara acestora, cu persoanele
fizice sau juridice care fac donaţii ori sponsorizări partidelor politice;
să afişeze în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice însemne ori obiecte inscripţionate
cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora.
Folosirea imaginii proprii:
În considerarea funcţiei pe care o deţine, personalul are obligaţia de a nu permite utilizarea
numelui sau a imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei activităţi
comerciale, precum şi în scopuri electorale.
Cadrul relaţiilor în exercitarea atribuţiilor funcţiei:
În relaţiile cu personalul şi funcţionarii publici din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu persoanele fizice sau juridice, personalul este
obligat să aibă un comportament
bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi amabilitate.
Personalul are obligaţia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor
din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi ale
persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei, prin:
întrebuinţarea unor expresii jignitoare;
dezvăluirea aspectelor vieţii private;
formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.
Personalul trebuie să adopte o atitudine imparţială şi justificată pentru rezolvarea clară şi
eficientă a problemelor cetăţenilor.
Personalul are obligaţia să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţii
publice, prin:
promovarea unor soluţii coerente, conform principiului tratamentului nediferenţiat,
raportate la aceeaşi
categorie de situaţii de fapt;
eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind naţionalitatea,
convingerile religioase şi politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte
aspecte.
30
Conduita în cadrul relaţiilor internaţionale:
Personalul care reprezintă autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor organizaţii
internaţionale, instituţii de învăţământ, conferinţe, seminarii şi alte activităţi cu caracter
internaţional are obligaţia să promoveze o imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau instituţiei
publice pe care o reprezintă.
În relaţiile cu reprezentanţii altor state, personalul are obligaţia de a nu exprima opinii
personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale.
În deplasările în afara ţării, personalul este obligat să aibă o conduită corespunzătoare
regulilor de protocol şi să respecte legile şi obiceiurile ţării gazdă.
Interdicţia privind acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor:
Personalul nu trebuie să solicite ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt
avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care
au avut relaţii de afaceri sau de natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în
exercitarea funcţiilor publice deţinute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste
funcţii.
Participarea la procesul de luare a deciziilor:
În procesul de luare a deciziilor personalul are obligaţia să acţioneze conform prevederilor
legale şi să îşi exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat şi imparţial.
Personalul are obligaţia de a nu promite luarea unei decizii de către autoritatea sau instituţia
publică, de către alţi funcţionari publici, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat.
Obiectivitate în evaluare:
În exercitarea atribuţiilor specifice funcţiilor de conducere, personalul are obligaţia să asigure
egalitatea de şanse şi tratament cu privire la dezvoltarea carierei pentru personalul din
subordine.
Personalul de conducere are obligaţia să examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile de
evaluare a competenţei profesionale pentru personalul din subordine, atunci când propune ori
aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcţii ori acordarea de
stimulente materiale sau morale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare.
Personalul de conducere are obligaţia de a nu favoriza sau defavoriza accesul ori promovarea
în funcţii pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate sau alte criterii neconforme.
Folosirea abuzivă a atribuţiilor funcţiei deţinute:
Personalul are obligaţia de a nu folosi atribuţiile funcţiei deţinute în alte scopuri decât cele
prevăzute de lege.
31
Prin activitatea de luare a deciziilor, de consiliere, de evaluare sau de participare la anchete
ori acţiuni de control, personalul nu poate urmări obţinerea de foloase sau avantaje în interes
personal ori producerea de prejudicii materiale sau morale altor persoane.
Personalul are obligaţia de a nu interveni sau influenţa vreo anchetă de orice natură, din
cadrul instituţiei sau din afara acesteia, în considerarea funcţiei pe care o deţin.
Personalul are obligaţia de a nu impune altor angajaţi contractuali sau funcţionari publici să
se înscrie în organizaţii sau asociaţii, indiferent de natura acestora, ori de a nu le sugera acest
lucru, promiţându-le acordarea unor avantaje materiale sau profesionale.
Utilizarea resurselor publice:
Personalul este obligat să asigure ocrotirea proprietăţii publice şi private a statului şi a
unităţilor administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acţionând în orice
situaţie ca un bun proprietar.
Personalul are obligaţia să folosească timpul de lucru, precum şi bunurile aparţinând
autorităţii sau instituţiei publice numai pentru desfăşurarea activităţilor aferente funcţiei
deţinute.
Personalul trebuie să propună şi să asigure, potrivit atribuţiilor care îi revin, folosirea utilă şi
eficientă a banilor publici, în conformitate cu prevederile legale.
Personalului care desfăşoară activităţi publicistice în interes personal sau activităţi didactice îi
este interzis să folosească timpul de lucru ori logistica autorităţii sau a instituţiei publice
pentru realizarea acestora.
Limitarea participării la achiziţii, concesionări sau închirieri:
Orice membru al personalului poate achiziţiona un bun aflat în proprietatea privată a statului
sau a unităţilor administrativ-teritoriale, supus vânzării în condiţiile legii, cu excepţia
următoarelor cazuri:
când a luat cunoştinţă, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, despre
valoarea ori calitatea bunurilor care urmează să fie vândute;
când a participat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la organizarea vânzării bunului
respectiv;
când poate influenţa operaţiunile de vânzare sau când a obţinut informaţii la care
persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au avut acces.
Dispoziţiile prezentate anterior se aplică în mod corespunzător şi în cazul concesionării sau
închirierii unui bun aflat în proprietatea publică ori privată a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale.
32
III.5.Rolul consilierului de etică:
Consilierul de etică este un funcţionar public desemnat de conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice, având rolul de a oferi consultanţă şi asistenţă pentru funcţionarii publici,
cu privire la modul de interpretare şi aplicare a normelor de conduită. De asemenea, el
monitorizează aplicarea dispoziţiilor codului de conduită în cadrul instituţiei în care
funcţionează. Rapoartele astfel întocmite vor fi comunicate conducătorului instituţiei şi, după
aprobarea lor de către acesta, vor fi aduse la cunoştinţa funcţionarilor publici şi Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici. Consilierul de etică nu poate sesiza în mod direct comisia
de disciplină, însă rapoartele întocmite de acesta pot conduce la cercetări disciplinare, ca
urmare a autosesizării comisiei sau a sesizării ei de către conducătorul instituţiei.
Atenţie!
Consilierul de etică are atribuţii numai cu privire la conduita funcţionarilor publici, el
neavând atribuţii cu privire la personalul contractual.
III.6. Rolul ANFP:
În coordonarea şi controlul aplicării normelor de conduită profesională Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici coordonează şi controlează aplicarea normelor prevăzute de Codului
de conduită a funcţionarilor publici, exercitând următoarele atribuţii:
urmăreşte aplicarea şi respectarea, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, a
prevederilor cod de conduită;
elaborează studii şi cercetări privind respectarea prevederilor prezentului cod de conduită;
colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care au ca scop promovarea şi apărarea
intereselor legitime ale cetăţenilor în relaţia cu funcţionarii publici.
Agenția Națională a Funcționarilor Publici are următoarele atribuții:
a) elaborează politicile si strategiile privind managementul funcției publice si al
funcționarilor publici;
b) elaborează si avizează proiecte de acte normative privind funcția publica si funcționarii
publici;
c) monitorizează si controlează modul de aplicare a legislației privind funcția publică si
funcționarii publici in cadrul autoritarilor si instituțiilor publice;
d) elaborează reglementari comune, aplicabile tuturor autorităţilor si instituțiilor publice,
privind funcțiile publice, precum si instrucțiuni privind aplicarea unitara a legislației in
domeniul funcției publice si al funcționarilor publici;
33
e) elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru
funcționarii publici;
f) stabilește criteriile pentru evaluarea activității funcționarilor publici;
g) centralizează propunerile de instruire a funcționarilor publici, stabilite ca urmare a
evaluării performantelor profesionale individuale ale funcționarilor publici;
h) colaborează cu Institutul National de Administrație la stabilirea tematicii specifice
programelor de formare specializata in administrația publica si de perfecționare a
funcționarilor publici;
i) întocmește si administrează baza de date cuprinzând evidenta funcțiilor publice si a
funcționarilor publici;
j) realizează recrutarea şi promovarea pentru funcţiile publice pentru care organizează
concurs, monitorizează recrutarea şi promovarea pentru celelalte funcţii publice
k) organizează concursuri sau examene pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere
vacante
l) dispune suspendarea organizării şi desfăşurării concursurilor, în condiţiile legii
m) realizează redistribuirea funcționarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu
din motive neimputabile lor;
n) acorda asistenta de specialitate si coordonează metodologic compartimentele de resurse
umane din cadrul autoritarilor si instituțiilor administrației publice centrale si locale;
o) participa la negocierile dintre organizațiile sindicale reprezentative ale funcționarilor
publici si Ministerul Internelor si Reformei Administrative;
p) colaborează cu organisme si cu organizații internaționale din domeniul sau de activitate;
q) elaborează anual, cu consultarea autorităţilor si instituțiilor publice, Planul de ocupare a
funcțiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;
r) întocmește raportul anual cu privire la managementul funcțiilor publice si al funcționarilor
publici, pe care îl prezintă Guvernului;
ş) constata contravenții si aplica sancțiuni, in condițiile legii.
(2) Agenția Națională a Funcționarilor Publici îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin
lege.
(3) Agenția Națională a Funcționarilor Publici are legitimare procesuala activa si poate sesiza
instanța de contencios administrativ competenta cu privire la:
a) actele prin care autoritățile sau instituțiile publice încalcă legislația referitoare la funcția
publica si funcționarii publici, constatate ca urmare a activității proprii de control;
34
b) refuzul autorităților si instituțiilor publice de a aplica prevederile legale in domeniul
funcției publice si al funcționarilor publici.
Președintele Agenției Naționale a Funcționarilor Publici poate sesiza si prefectul in legătura
cu actele ilegale emise de autoritățile sau instituțiile publice locale.
Bibliografie
Legea 7/2004 privind Codul de Conduită al funcţionarilor publici
HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare si funcţionare a comisiilor de disciplina
Transparency International Romania, Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor
de corupţie în administraţia publică, 2008
Transparency International Romania, Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor
de corupţie în învăţământ, 2008
Transparency International Romania, Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor
de corupţie în poliţie, 2008
Transparency International Romania, Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor
de corupţie în justiţie, 2008
Transparency International Romania, Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor
de corupţie în sistemul de sănătate publică, 2008
Walter Barton, Ethic and Law în Mental Health Administration, New York, 1984
Paul Kurzman, Etical issues in Industrial Social Work Practice, Londra, 1983
D.L.Babcock şi C.A. Smith, Values and Public Professional, Chicago, 1980
Ioan Alexandru , Administraţia Publică, Bucureşti, 1999
Ion Popescu, Slăniceanu, Funcţia Publică, Bucureşti, 2000
35
Capitolul IV: Comisiile de disciplină
IV.1. Definire comisiilor de disciplină:
Actul normativ care reglementează la nivel general modul de organizare şi funcţionare al
comisiilor de disciplină este H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare
a comisiilor de disciplină . Conform art.3 din HG 1344/2007 „în cadrul fiecărei autorităţi şi
instituţii publice se constituie, prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice, o comisia de disciplină, iar la art. 2 se prevede că: „Comisiile de disciplină
sunt structuri deliberative, fără personalitatea juridică, independente în exercitarea atribuţiilor
ce le revin, care au competenţa de a analiza faptele funcţionarilor publici şi de a propune
modul de soluţionare prin individualizarea sancţiunii disciplinare aplicabile sau clasarea
sesizării după caz”.
IV.2. Principiile comisiei de disciplină:
Principiile care stau la baza activităţii comisiilor de disciplină sunt următoarele:
a. obligativitatea opiniei, conform căruia fiecare membru al Comisiei de disciplină are
obligaţia de a se pronunţa pentru fiecare sesizare aflată pe rolul comisiei;
b. prezumţia de nevinovăţie, conform căreia se prezumă că funcţionarul public este nevinovat
atât timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită;
c. garantarea dreptului la apărare, conform căruia se recunoaşte dreptul funcţionarului public
de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa şi de a fi asistat de un apărător sau de a fi
reprezentat;
d. celeritatea procedurii, care presupune obligaţia comisiei de disciplină de a proceda fără
întârziere la soluţionarea cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a regulilor
prevăzute de lege şi de prezenta hotărâre;
e. contradictorialitatea, care presupune asigurarea posibilităţii persoanelor aflate pe poziţii
divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea
disciplinară pentru care a fost sesizată comisia de disciplină;
f. proporţionalitatea, conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii
disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară propusă a fi aplicată;
g. legalitatea sancţiunii, conform căruia comisia de disciplină nu poate propune decât
sancţiunile disciplinare prevăzute de lege;
36
IV.3. Componenţa comisiilor de disciplină
Comisia de disciplina are in componenta 3 membri titulari, funcţionari publici definitivi
numiţi in funcţia publica pe perioada nedeterminata. Doi membri sunt desemnaţi de
conducătorul autoritarii sau instituţiei publice, iar al treilea membru este desemnat, după caz,
de organizaţia sau organizaţiile sindicale reprezentative ori de majoritatea funcţionarilor
publici din cadrul autorităţii sau instituţiei publice pentru care este organizata comisia de
disciplina, in cazul in care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt
organizaţi in sindicat. Alegerea reprezentanţilor funcţionarilor publici se face prin vot secret.
Pentru fiecare membru titular al comisiei de disciplina se desemnează câte un membru
supleant. Membrul supleant îşi desfăşoară activitatea in absenta membrului titular
corespunzător din comisia de disciplina, in cazul suspendării mandatului membrului titular
corespunzător, respectiv in cazul in care mandatul acestuia a încetat înainte de termen, in
condiţiile prezentei hotărâri.
Membrii titulari si membrii supleanţi ai comisiei de disciplina se numesc pe o perioada de 3
ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
Preşedintele comisiei de disciplina se alege prin votul secret al membrilor titulari, dintre
aceştia. In situaţia in care nu se poate întruni majoritatea, va fi ales preşedinte membrul care
are cea mai mare vechime in specialitate juridica sau, in cazul in care acesta nu exista,
membrul care are cea mai mare vechime in funcţia publica.
Comisia de disciplina are un secretar titular si un secretar supleant, numiţi de conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice pe o perioada de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
Secretarul titular al comisiei de disciplina si secretarul supleant nu sunt membri ai comisiei de
disciplina.
IV.4. Competenţa comisiei de disciplină:
Comisia de disciplina competenta sa desfăşoare procedura disciplinara este cea constituita
pentru autoritatea sau instituţia publica in cadrul căreia este numit funcţionarul public a cărui
fapta a fost sesizata ca abatere disciplinara la data săvârşirii faptei sesizate.
Comisia de disciplina înaintează raportul de propunere a sancţiunii disciplinare aplicabile sau,
după caz, raportul de clasare a sesizării persoanei care are competenta legala de aplicare a
sancţiunii disciplinare la momentul înaintării acestui raport.
37
Comisia de disciplina competentă sa desfăşoare procedura disciplinara este cea constituita in
cadrul autoritarii sau instituţiei publice ierarhic superioare, pentru analizarea si propunerea
modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele următorilor funcţionari publici:
a) conducători ai autoritarilor sau instituţiilor publice aflate in subordinea ori sub autoritatea
acesteia;
b) conducători ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
c) conducători ai serviciilor publice infinitate in subordinea sau sub autoritatea autoritarilor
administraţiei publice locale.
Comisia de disciplina competentă sa desfăşoare procedura disciplinara este cea constituita:
a) pentru analizarea si propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele
secretarilor unitarilor administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare;
b) pentru analizarea si propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele
secretarilor judeţelor si ale secretarului municipiului Bucureşti;
c) pentru analizarea si propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele
înalţilor funcţionari publici.
IV.5. Desemnarea membrilor comisiei de disciplină
Poate fi desemnat membru in comisia de disciplina funcţionarul public care îndeplineşte
următoarele condiţii:
a) are o buna reputaţie profesionala si o conduita corespunzătoare in exercitarea funcţiei
publice;
b) are studii superioare;
c) este funcţionar public definitiv, numit pe perioada nedeterminata;
d) nu se afla in cazurile de incompatibilitate.
IV.6. Incompatibilităţii ale membrilor comisiei de disciplină:
Nu poate fi desemnat ca membru in comisia de disciplina funcţionarul public care se afla in
următoarele cazuri de incompatibilitate:
a) este şot, ruda sau afin, pana la gradul al patrulea inclusiv, cu persoanele care au
competenta legala de a numi membrii in comisia de disciplina, cu persoanele care au
competenta legala de a aplica sancţiunea disciplinara sau cu ceilalţi funcţionari publici
desemnaţi membri in comisie;
38
b) a fost sancţionat disciplinar, iar sancţiunea disciplinara aplicata nu a fost radiata, conform
legii.
IV.7. Suspendare mandatului membrilor comisiei de disciplină:
Mandatul de membru al comisiei de disciplina se suspenda in cazul in care:
a) soţul, ruda sau afinul sau, pana la gradul al patrulea inclusiv, exercita cu caracter temporar
funcţia care implica competenta legala de a numi reprezentanţi in comisia de disciplina ori de
a aplica sancţiunea disciplinara, pentru perioada numirii temporare in cadrul autorităţii sau
instituţiei publice in care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public care are calitatea de
membru in comisia de disciplina, pentru cercetarea administrativa in cauza;
b) este in concediu de odihna, medical sau alt concediu, este delegat ori detaşat in cadrul altei
autorităţi sau instituţii publice ori este suspendat din funcţia publica, pentru perioada
concediului, delegării, detaşării sau suspendării raportului de serviciu, dar nu mai mult de 6
luni consecutive;
c) comisia de disciplina a primit o sesizare din partea sau cu privire la un funcţionar public cu
care membrul comisiei de disciplina este soţ, ruda sau afin, pana la gradul al patrulea inclusiv,
pentru cercetarea administrativa in cauza;
d) s-a pronunţat in orice mod cu privire la fapta sesizata ca abatere disciplinara anterior
propunerii comisiei de disciplina pentru soluţionarea cauzei, pentru cercetarea administrativa
in cauza;
e) comisia de disciplina a primit o sesizare îndreptată împotriva sa, pentru cercetarea
administrativa in cauza;
f) se afla in una dintre situaţiile de conflict de interese
g) solicita motivat suspendarea sa pentru o perioada de cel mult 60 de zile consecutive, pentru
perioada solicitata.
In caz de suspendare a mandatului unui membru al comisiei de disciplina, şedinţele se
desfăşoară cu participarea membrului supleant corespunzător.
IV.8. Cererea de suspendare se face in scris, cu menţionarea perioadei pentru care se
solicita suspendarea, si se înaintează comisiei de disciplina, împreuna cu probele doveditoare
ale susţinerilor care fac obiectul cererii.
Preşedintele comisiei de disciplina are obligaţia de a convoca ceilalţi membri ai comisiei de
disciplina pentru întocmirea unui raport. Raportul comisiei de disciplina se întocmeşte in
39
lipsa membrului care face obiectul cererii de suspendare, cu menţionarea expresa a perioadei
pentru care se suspenda mandatul membrului comisiei de disciplina, si se comunica:
a) persoanei prin al cărei act administrativ s-a constituit comisia de disciplina;
b) membrului comisiei de disciplina care a făcut obiectul cererii de suspendare;
c) persoanei care a solicitat suspendarea, daca este alta decât cea prevăzuta la lit. b);
d) membrului supleant, in cazul in care acesta va face parte din comisia de disciplina pe
durata suspendării titularului.
In situaţia in care mandatul membrului care are calitatea de preşedinte al comisiei de
disciplina se suspenda, pentru perioada suspendării mandatului titularului, preşedintele
comisiei de disciplina se alege prin vot secret, dintre membrii acesteia.
IV.9. Conflict de interese
Membrii si secretarul comisiei de disciplina se afla in conflict de interese daca se afla in una
dintre următoarele situaţii:
a) au relaţii cu caracter patrimonial cu funcţionarul public a cărui fapta sesizata ca abatere
disciplinara este cercetata;
b) interesele patrimoniale personale, ale şotului, şotiei sau rudelor de gradul I pot influenta
deciziile pe care trebuie sa le ia in exercitarea atribuţiilor corespunzătoare care ii revin
potrivit prezentei hotărâri;
c) se afla in raporturi ierarhice directe cu funcţionarul public a cărui fapta sesizata ca abatere
disciplinara este cercetata;
d) se afla in relaţii de prietenie sau duşmănie cu funcţionarul public a cărui fapta este sesizata
ca abatere disciplinara;
e) ori de cate ori considera ca integritatea, obiectivitatea si imparţialitatea procedurii
disciplinare pot fi afectate.
IV.10. Încetarea mandatului membrilor comisiei de disciplină:
Mandatul de membru al comisiei de disciplina încetează:
a) la data expirării perioadei pentru care a fost desemnat in comisia de disciplina;
b) la data transferului in cadrul unei alte autorităţi sau instituţii publice;
c) la data mutării in cadrul unei structuri fără personalitate juridica a autorităţii sau instituţiei
publice;
d) la data la care a intervenit o situaţie de incompatibilitate
40
e) atunci când se afla in concediu medical sau alt concediu, este delegat ori detaşat in cadrul
altei autorităţi sau instituţii publice ori este suspendat din funcţia publica pe o perioada mai
mare de 6 luni consecutive;
f) la data încetării raportului de serviciu;
g) la data solicitata de funcţionarul public, prin cerere scrisa motivata, cu privire la renunţarea
la calitatea de membru in comisia de disciplina.
IV.11. Atribuţiile comisiei de disciplina:
a) administrative;
b) funcţionale.
Administrative
a) alege preşedintele comisiei de disciplina, in condiţiile prezentei hotărâri;
b) primeşte sesizările si toate documentele care ii sunt adresate, după ce au fost înregistrate de
secretarul comisiei de disciplina;
c) întocmeşte procese-verbale, in condiţiile HG. 1344/2007;
d) întocmeşte rapoarte, in condiţiile HG. 1344/2007;
e) întocmeşte recomandări cu caracter general, la finalizarea procedurii de cercetare
Funcţionale
a) efectuează procedura de cercetare administrativa a faptei sesizate ca abatere disciplinara;
b) propune sancţiunea disciplinara aplicabila sau, după caz, propune clasarea sesizării in
condiţiile prezentei hotărâri, cu votul majorităţii membrilor comisiei;
c) propune menţinerea sau anularea sancţiunii disciplinare prevăzute la art. 77 alin. (3) lit. a)
din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicata, in cazul in care
aceasta a fost contestata la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
IV.12. Sesizarea comisiei de disciplină:
Comisia de disciplina poate fi sesizata de orice persoana care se considera vătămata prin fapta
unui funcţionar public.
Sesizarea se depune la registratura autorităţii sau instituţiei publice in cadrul căreia
funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea, respectiv la registratura autorităţii ori instituţiei
publice la nivelul căreia este constituita comisia de disciplina competenta potrivit prezentei
41
hotărâri. Sesizarea se transmite secretarului comisiei de disciplina in termen de maximum 3
zile lucrătoare.
Sesizarea se înregistrează de secretarul comisiei de disciplina si se înaintează preşedintelui
comisiei de disciplina in termen de maximum 3 zile lucrătoare de la data înregistrării.
Preşedintele comisiei de disciplina va fixa cu celeritate termenul primei şedinţe a comisiei de
disciplina si va dispune, prin adresa, convocarea membrilor.
IV.13. Procedura cercetării administrative:
Procedura cercetării administrative este obligatorie pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare
prevăzute la art. 77 alin. (3) lit. b)- e) din Legea nr. 188/1999, republicata, precum si in cazul
in care sancţiunea disciplinara prevăzută la art. 77 alin. (3) lit. a) din acelaşi act normativ a
fost contestata la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
Procedura cercetării administrative consta in:
a) audierea persoanei care a formulat sesizarea si a funcţionarului public a cărui fapta a fost
sesizata ca abatere disciplinara, a altor persoane care pot oferi informaţii cu privire la
soluţionarea cazului
b) administrarea probelor propuse de parţi, precum si, daca este cazul, a celor solicitate de
comisia de disciplina;
c) dezbaterea cazului.
Pe parcursul cercetării administrative, şedinţele comisiei de disciplina, respectiv şedinţele
persoanelor desemnate sa efectueze cercetarea administrativa sunt publice numai la
solicitarea sau cu acordul scris al funcţionarului public a cărui fapta a fost sesizata ca abatere
disciplinara.
Persoana care a formulat sesizarea si funcţionarul public a cărui fapta a fost sesizata pot
participa la cercetarea administrativa personal sau pot fi asistate ori reprezentate de avocaţi,
in condiţiile prevăzute de lege.
IV.14. Raportul comisiei de disciplină:
Raportul comisiei de disciplină cu privire la cauza cu care a fost sesizată trebuie să conţină
următoarele elemente:
a. numărul si data de înregistrare a sesizării;
b. numele, prenumele si funcţia deţinută de funcţionarul public a cărui faptă a fost cercetată,
precum si compartimentul în care acesta îşi desfăşoară activitatea;
c. numele, prenumele, funcţia si domiciliul persoanei care a sesizat fapta,
42
precum si ale persoanelor audiate;
d. prezentarea pe scurt a faptei sesizate si a circumstanţelor în care a fost săvârşită;
e. probele administrate;
f. propunerea privind sancţiunea disciplinară aplicabilă sau, după caz, de clasare a cauzei;
g. motivarea propunerii;
h. numele, prenumele si semnătura preşedintelui, ale membrilor comisiei de disciplină,
precum si ale secretarului acesteia;
i. data întocmirii raportului.
Bibliografie:
H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de
disciplină294
43
Capitolul V: Regimul disciplinar al funcţionarilor publici
V.1. Răspunderea disciplinară:
Răspundere disciplinară a funcţionarilor publici este reglementată în Capitolul VIII al Legii
nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, intitulat „sancţiunile disciplinare şi
răspunderea funcţionarilor publici”. Statutul funcţionarilor publici în art.77 289 defineşte
abaterea disciplinară ca fiind „Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a
îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită
profesională şi civică prevăzute de lege…”, fapte care atrag răspunderea disciplinară a
funcţionarilor publici, ceea ce o deosebeşte, în principal, de răspunderea disciplinară din
dreptul muncii, pe calea definirii în baza genului proxim şi a diferenţei specifice.30
Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici ca formă a răspunderii juridice, este stabilită
de autoritatea administrativă prevăzută de lege, respectiv de conducătorul autorităţii direct la
propunerea şefului compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea pentru mustrarea scrisă,
conform art.78 alin (1) coroborat cu art.77 alin (3) lit a) sau la propunerea comisie de
disciplină din cadrul autorităţii publice conform art.78 alin (2) coroborat cu art.77 alin (3) lit
b)-e). după o procedură prevăzută de lege.
Un element care va pune multe probleme în practică îl reprezintă prevederea în lege a stării
de incompatibilitate ca izvor al răspunderii disciplinare. Opinăm că acest mod de definire a
sancţiunii pentru incompatibilităţi este unul impropriu răspunderii disciplinare pentru că fapta
în sine nu dă naştere unui fenomen pozitiv (prin acţiune sau nonacţiune) raportat la o
obligaţie de serviciu, nefiind întrunite toate trăsăturile specifice răspunderii administrativ-
disciplinare. Considerăm că starea de incompatibilitate este de natură a înceta raportul de
serviciu de drept, constatat prin act administrativ al conducătorului autorităţii şi nu prin
demitere.31
V.1.1. Abateri disciplinare:
În baza statutului constituie abateri disciplinare următoarele fapte:
întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
30
Dabu, V.., Răspunderea juridică a funcţionarilor publici, ed. Global Lex, Bucureşti 2000, p. 237 31
Popescu, I., Alistar, V. , Dincă, D. şi.Cocoşatu, Mădălina ,„Deontologia funcţionarilor publici”, Ed. FAP,
Bucureşti 2003
44
absenţe nemotivate de la serviciu;
nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter;
manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea;
desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;
refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de
interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;
stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în vederea
soluţionării cererilor acestora.
De asemenea, sunt calificate ca fapte ce constituie abateri disciplinare şi atrag răspunderea
administrativ–disciplinară a funcţionarilor publici şi încălcarea prevederilor Codului de
conduită sau a altor prevederi derivate din acestea, cum ar fi regulamentele interne de
organizare ale autorităţilor şi instituţiilor publice. În cazul în care funcţionarii publici
săvârşesc abateri disciplinare, aceştia sunt pasibili de sancţiuni disciplinare, care sunt
mijloace de constrângere prevăzute de lege şi au un pronunţat caracter preventiv şi educativ,
mai puţin sancţiunea destituirii din funcţia publică. În cazul acestei ultime sancţiuni nu
mai putem considera că suntem în faţa unui caracter preventiv-educativ, pentru că vizează o
protecţie a funcţiei publice prin eliberarea din funcţie şi prin interdicţia ca acesta să mai
revină în funcţia publică timp de 7 ani.
V.1.2. Sancţiuni disciplinare:
De precizat că sancţiunile administrativ-disciplinare au caracter personal, nu colectiv.
Abaterile disciplinare sunt, în prezent, determinate în individualitatea lor, iar aplicarea
sancţiunilor se face Ţinând cont de criteriile de individualizare stabilite de stabilite de HG
nr.1344/2007. De asemenea, Statutul prevede la art.77 alin (4) că „la individualizarea
sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare,
împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii,
comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public, precum şi de existenţa în
antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile
prezentei legi.”
45
Sancţiunile disciplinare pot fi clasificate după categoria de personal căreia se aplică, în
sancţiuni generale şi sancţiuni speciale (exemplu, categoriile de funcţionari publici în mod
distinct, pentru funcţionarii publici cu statut general şi cei cu statut special, ori proceduri
diferite pentru înalţii funcţionari publici faţă de procedurile curente pentru celelalte categorii
de funcţionari etc.).
Sancţiunile cu caracter general sunt prevăzute în legea cadru iar celelalte în reglementările
speciale sau cele derivate din legea-cadru prin acte normative de organizare a aplicării legii.
Sancţiunile disciplinare se mai împart, după efectele lor, în sancţiuni cu efect precumpănitor
moral (art.77 alin.(3) lit. a), sancţiuni cu efect precumpănitor material (art.77 alin.(3) lit b) şi
d)), sau care afectează însuşi exerciţiul funcţiei (art.77 alin.(3) lit c) şi e)), desemnată cu
expresia “destituire”). Trebuie precizat că toate sancţiunile administrativ-disciplinare aplicate
funcţionarilor publici se evidenţiază în cazierul administrativ.
V.1.3. Cazierul administrativ este reglementat de art.81 alin. (1). din Legea privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată. Astfel legea prevede că „pentru evidenţierea situaţiei
disciplinare a funcţionarului public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va elibera un
cazier administrativ, conform bazei de date pe care o administrează.”
Cazierul administrativ este un act care cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate
funcţionarului public, şi care nu au fost radiate în condiţiile art. 82 alin (1), şi este necesar să
fie ataşat dosarului profesional al funcţionarului public, fiind necesar în desfăşurarea carierei
pentru:
a) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea
funcţionarilor publici;
b) desemnarea unui funcţionar public în calitate de preşedinte şi membru în comisia de
disciplină;
c) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia paritară;
d) ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici sau
categoriei funcţionarilor publici de conducere;
e) în orice alte situaţii prevăzute de lege.
Conform alineatului 4 din art. 81 cazierul administrativ este eliberat la solicitarea:
a) funcţionarului public interesat;
b) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
c) preşedintelui unei comisii de disciplină;
46
d) altor persoane prevăzute de lege.
V.2. Răspunderea contravenţionala a funcţionarilor publici se angajează in cazul in care
aceștia au săvârșit o contravenţie in timpul si in legătura cu sarcinile de serviciu.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei si de aplicare a sancţiunii
funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria in a cărei circumscripţie își are
sediul autoritatea sau instituţia publica in care este numit funcţionarul public sancţionat.
V.3. Răspunderea civila a funcţionarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice in care
funcţionează;
b) pentru nerestituirea in termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publica, in calitate de comitent, unor terţe
persoane, in temeiul unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.
Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice in situaţiile prevăzute la art. 84 lit.
a) si b) din statutul funcţionarilor publici se dispune prin emiterea de către conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, in termen de
30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plata,
iar in situaţia prevăzuta la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive si
irevocabile.
Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public in cauza se poate adresa
instanţei de contencios administrativ.
Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de
imputare se prescrie in termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
V.4. Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârșite in timpul
serviciului sau in legătura cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupa se angajează potrivit
legii penale.
In cazul in care funcţionarul public este trimis in judecata pentru săvârșirea unei infracţiuni
de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h) din statutul funcţionarilor publici, persoana care are
competenta legala de numire in funcţia publica va dispune suspendarea funcţionarului public
din funcţia publica pe care o deţine.
47
Daca instanţa judecătoreasca dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea
din funcţia publica încetează, iar funcţionarul public respectiv își va relua activitatea in
funcţia publica deţinută anterior si ii vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de
suspendare.
In situaţia in care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta
funcţionarului public poate fi considerata abatere disciplinara, va fi sesizata comisia de
disciplina competenta.
De la momentul începerii urmăririi penale, in situaţia in care funcţionarul public poate
influenta cercetarea, persoana care are competenta numirii in funcţia publica are obligaţia sa
dispună mutarea temporara a funcţionarului public in cadrul altui compartiment sau altei
structuri fără personalitate juridica a autorităţii ori instituţiei publice.
Bibliografie:
H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină
Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
Dabu, V., Răspunderea juridică a funcționarilor publici, ed. Global Lex, Bucureşti 2000, p.
237
Popescu, I., Alistar, V. , Dincă, D. şi Cocoşatu, Mădălina, „Deontologia funcţionarilor
publici”, Ed. FAP, Bucureşti 2003
48
Capitolul VI: Avertizarea şi avertizorul de integritate32
Motivele şi efectele legii:
Legea avertizorului de integritatea, denumirea operaţională a Legii nr 571/2003, a apărut ca o
nevoie de instrumente pentru autoreglarea sistemului de integritate în cadrul administraţiei
publice şi a serviciilor publice.
Legea in sine creează instrumentul de siguranţă pentru situaţiile în care un funcţionar public
sau angajat contractul intenţionează să refuze executarea unui ordin pe care îl consideră ilegal.
Deşi această prevedere este inclusă teoretic în legislaţie, orice angajat care refuza îndeplinirea
unui ordin în afara legalităţii era supus la o serie de persecuţii care aveau ca rezultat
eliminarea sau retragerea din sistem. Prin Legea 571/2004 s-a creat posibilitatea sustragerii
de la aceste represalii si chiar a eliminării persoanei care a dat ordinul ilegal sau a încurajat
practici care afectează integritatea publică.
Din punct de vedere juridic, legea este construită pe principiile din Constituţia României
privind 'libertatea conştiinţei' (art. 29), 'libertatea de exprimare' (art. 30) si 'dreptul la
informaţie' (art. 31), precum si pe principiile Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale
privind 'libertatea de gândire, conştiinţa si religie' (art. 10 al.2), 'libertatea de exprimare si de
informare' ( art. 11), 'dreptul la protecţie împotriva demiterii si a desfacerii abuzive a
contractului de munca' ( art. 30) si 'dreptul la o buna administrare' ( art. 41).
Legea avertizorilor completează in mod firesc, sistemul reglementarilor din domeniu, alături
de Legea Nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, extinzând prevederile si in afara cadrului
judiciar si adaptând protecţia la specificul administraţiei publice.
Legea vine să aducă elemente de noutate pentru apărarea integrităţii publice:
a) Aplicabilitatea legii tuturor autorităţilor si instituţiilor publice, precum si regiilor si
societăţilor naţionale cu capital de stat;
b) Încurajarea apărării interesului public;
c) Principiul nesancţionării abuzive;
d) Principiul bunei administrări;
32
Ghid privind protecţia avertizorilor de integritate, Transparency International Romania
Legea 571-2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care
semnalează încălcări ale legii
Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor
Constituţia României
49
e) Principiul potrivit căruia sesizarea privind încălcarea legii se poate face către una sau mai
multe entităţi publice sau private, in funcţie de aprecierea avertizorului de integritate;
f) Principiul bunei-credinţe potrivit căruia in sesizarea făcuta avertizorul de integritate este
dator sa acţioneze cu buna-credinţa; tot in conformitate cu acest principiu, acesta este
dator sa dovedească numai buna sa credinţa, dovada existentei sau inexistentei încălcării
rămânând in sarcina celui care sesizează comisia de disciplina vizând judecarea unui act
de avertizare.
g) Publicitatea ședinţelor comisiei de disciplina vizând cercetarea avertizorului de integritate
pentru abuzarea dreptului la avertizare.
Legea acoperă nevoia de dezvoltarea a integrităţii publice în administraţie într-un cadru
profesionist prin cointeresarea personalului administraţiei publice în lupta contra corupţiei
prin:
încurajarea atitudinii civice şi îndreptate către respectarea legii, precum şi îngrădirea
comportamentului personalizat în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;
eficientizarea luptei împotriva corupţiei;
creşterea integrităţii instituţiilor şi autorităţilor publice.
Un alt efect al legii este acela că obligaţia de a acţiona, în baza prevederilor deontologice şi
disciplinare care cer funcţionarul public să reacţioneze la abuzurile pe care le observă, nu mai
poate fi eludată pe baza temerilor de represalii. Sunt primii paşi pentru sancţionarea
disciplinară a complicităţii şi tăinuirii.
VI.1. Principiile care stau la baza legii:
Principiile legii sunt cheia dezlegării legii prin acoperirea întregii varietăţi de situaţii pe care
legea le reglementează dar si prin fixarea cadrului în care operează individualizarea
avertizării de integritate atunci când se invocă mecanismele de protecţie.
Principiul bunei administrări:
Principiul impune tuturor entităţilor publice să îşi desfăşoare activitatea în realizarea
interesului general, cu un grad ridicat de profesionalism, în condiţii de eficienţă, eficacitate şi
economicitate a folosirii resurselor, respectarea sa grefându-se respectarea celorlalte principii
care îl explicitează.
50
Aplicarea lui presupune că reprezentanţii entităţilor publice au obligaţia să acorde un
tratament imparţial şi echitabil tuturor persoanelor care se adresează acestora, cu respectarea
unui termen rezonabil.
În sprijinul acestuia vine însăşi Constituţia României, care consacră egalitatea cetăţenilor în
faţa legii şi a instituţiilor publice, fără privilegii şi fără discriminări (art. 16), precum şi
dreptul de petiţionare (art. 51) al cetăţeanului, instituind în sarcina entităţilor publice obligaţia
de a răspunde la acestea în termenele şi condiţiile stabilite prin legi.
Principiul eficienţei:
Potrivit acestui principiu liniile de activitate trebuie elaborate astfel încât să răspundă unor
nevoi obiective, existente în cadrul comunităţii pe care entităţile publice o deservesc, iar
aplicarea lor să se facă pe baza unor obiective bine definite, ierarhizate şi a unor evaluări de
impact prealabile. Aceste linii de activitate trebuie aplicate în termenul planificat, astfel cum
acesta a fost stabilit pe baza evaluărilor, pentru a nu mări costurile aferente implementării lor.
Eficienţa presupune aşadar menţinerea unui raport favorabil între resursele întrebuinţate şi
rezultatele obţinute.
Aplicarea acestui principiu înseamnă însă mai mult şi anume: trebuie urmărit ca prin
activitatea desfăşurată rezultatele să fie maxime, nu doar rezonabile în raport cu resursele
utilizate. Aceasta presupune un management de calitate realizat de personal bine calificat şi
responsabil.
Principiul eficacităţii:
Aplicarea lui este strâns legată de cea a principiului eficienţei şi presupune utilizarea eficientă
a resurselor, protejarea resurselor entităţii publice de utilizare inadecvată sau de pierderi,
precum şi identificarea şi gestionarea pasivelor.
La nivelul entităţilor publice aceasta implică asigurarea unui grad ridicat de îndeplinire a
scopurilor propuse şi de soluţionare a problemelor publice care le-au fost atribuite spre
soluţionare.
Eficacitatea unei activităţi poate fi evaluată în funcţie de gradul de îndeplinire a obiectivelor
programate şi de raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective.
Putem vorbi deci despre o activitate eficace atunci când obiectivele programate au fost
îndeplinite astfel cum au fost concepute, cu utilizarea unui minim de resurse şi la termenul
prevăzut. Trebuie avut în vedere faptul că aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru
a putea vorbi de maximizarea eficacităţii. Orice diferenţă în plus sau în minus faţă de proiect
51
duce la schimbarea raportului şi la scăderea eficacităţii, fie ca urmare a supradimensionării
obiectivelor şi angajarea unor resurse care nu erau necesare, fie ca urmare a subdimensionării
acestora, ceea ce duce la imposibilitatea atingerii rezultatului programat cu resursele alocate.
Principiul economicităţii:
Economicitatea are ca fundament cele două principii anterioare şi presupune minimizarea
costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu
menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate.
Acest principiu se află în interdependenţă cu celelalte două, iar aplicarea lor separată este
imposibilă. Din acest motiv cele trei principii sunt cunoscute şi sub titulatura de „cele trei E-
uri”: eficienţă, eficacitate şi economicitate.
Principiul transparenţei:
Legislaţia românească reglementează acest principiu sub mai multe: liberul acces la
informaţiile de interes public, transparenţa decizională şi identificarea personalului entităţilor
publice în raporturile cu terţii.
Astfel Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public reprezintă un
prim pas în transparentizarea activităţii entităţilor publice. Legea instituie în sarcina entităţilor
publice obligaţia de a comunica din oficiu sau la cererea informaţii cu privire la activitatea
desfăşurată, în măsura în care acestea sunt calificate ca fiind de interes public, prin
dispoziţiile legii.
În sprijinul acestui principiu sunt si dispoziţiile constituţionale din art. 31 care prevede
dreptul la informat şi din art. 51, care se referă la dreptul de petiţionare. Astfel, Constituţia
României garantează dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public,
entităţile publice fiind obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi asupra problemelor de interes personal. Cetăţenii au dreptul să se adreseze
autorităţilor publice prin petiţii, iar entităţile publice au obligaţia să răspundă la acestea în
termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.
Ordonanţa nr. 27/2002 detaliază modul de soluţionare a petiţiilor şi stabilind un termen de 30
de zile pentru a răspunde acestora, cu posibilitatea prelungirii acestuia cu 15 zile. Această
reglementare se aplică oricărei petiţii pentru care nu se derogă prin lege specială. Prin petiţie
se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă
electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită, adresată autorităţilor şi
instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale
52
celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de
interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome.
Pentru întregirea cadrului legal care consacră principiul transparenţei, în anul 2003 a fost
adoptată Legea nr. 52 privind transparenţa decizională în administraţia publică, care impune
entităţilor publice să permită participarea societăţii civile şi a reprezentanţilor comunităţii de
afaceri, cu rol consultativ, la procesul decizional. Aceştia urmează să fie consultaţi atât în
faza de concepţie şi elaborare, cât şi în cea de implementare a deciziilor, în vederea asigurării
calităţii şi legitimităţii acestora.
Publicul trebuie să fie permanent informat asupra activităţii autorităţilor publice, atât în
stadiul de evaluare a planurilor de activitate, cât şi în momentul adoptării şi implementării
deciziilor, furnizându-i-se în orice moment informaţii complete, obiective şi consistente de
natură financiară ori în legătură cu misiunea şi planificarea strategică a entităţilor publice.
Transparenţa permite oricărei persoane asupra căreia produce efecte un act al unei entităţi
publice să cunoască temeiul acestuia. La rândul lor entităţile publice primesc de la entităţile
superioare feed-back constând în evaluarea amănunţită a activităţii lor.
Aplicarea acestui principiu constituie un instrument important pentru asigurarea respectării
altor principii cum ar fi: supremaţia legii, egalitatea în faţa legii şi responsabilitatea. În acest
fel transparenţa are menirea de a proteja interesul public, reducând probabilitatea unei
administrări defectuoase şi a corupţiei. Pe de altă parte, ea este esenţială pentru a proteja
drepturile şi interesele particularilor, având în vedere că furnizează temeiul pentru decizia
administrativă şi, prin urmare, ajută partea interesată să îşi exercite dreptul de a corecta
deficienţele folosind căile legale de atac.
Numai în mod excepţional pot exista chestiuni care să impună menţinerea lor secretă sau
confidenţială, cum ar fi cele care privesc securitatea naţională sau probleme similare, precum
şi datele cu caracter personal.
Transparenţa implică şi un al treilea aspect – respectiv obligaţia personalului entităţilor
publice de a se legitima faţă de terţele persoane cu care relaţionează. Justificarea acestei
forme de transparenţă se regăseşte într-un interes al particularului de a cunoaşte persoana
responsabilă pentru actul sau activitate ce poate produce efecte şi asupra acestuia, pentru a
putea uza de dreptul său de a contesta acţiunile funcţionarului când le consideră nelegale sau
abuzive. Pe de altă parte, există şi un interes al entităţii publice, respectiv acela de a cunoaşte
persoana pe care trebuie să o cheme în garanţie sau care trebuie să răspundă pentru
prejudiciul cauzat particularului prin vătămarea unui drept sau interes legitim prin
neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu.
53
Principiul legalităţii:
În mod tradiţional acest principiu se exprimă prin:
a) îndatorirea de a respecta regulile de drept;
b) ordonarea tuturor regulilor de drept într-un sistem unic şi unitar, implicând conformitatea
celor inferioare faţă de cele superioare;
c) adoptarea legii de organul competent şi după procedura prestabilită de Constituţie.
Din punct de vedere material legalitatea presupune că toate dispoziţiile pe care le ia statul
trebuie să fie date pe cale generală şi impersonală şi toate actele individuale ale statului
trebuie făcute în baza şi în conformitate cu dispoziţiile luate anterior pe cale generală şi
impersonală. Formal, orice act trebuie să emane de la entitatea căreia îi revine această
competenţă, dată de Constituţie sau de lege.
O atenţie deosebită trebuie acordată respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor garantate
de Constituţie, de actele normative subsecvente şi de actele internaţionale la care România
este parte.
Sunt de asemenea avute în vedere normele procedurale, libera concurenţă şi tratamentul egal
acordat beneficiarilor serviciilor publice, potrivit legii.
Pentru a asigura aplicarea eficientă a acestui principiu, activitatea legislativă trebuie să se
grefeze pe o examinare temeinică a măsurilor propuse şi o evaluare cât mai corectă a
consecinţelor aplicării lor.
Pe de altă parte, obligaţia corelativă, aparţinând destinatarilor legii – persoane fizice şi
juridice, de drept privat sau public – este de a respecta riguros dispoziţiile legii.
Organele de stat, persoanele oficiale şi celelalte entităţile publice sunt organizate şi trebuie să
îşi exercite funcţiile în strictă conformitate cu legile şi actele subordonate acestora, conform
competenţelor ce le revin prin lege.
Principiul supremaţiei interesului public:
Interesul reprezintă preocuparea unei persoane fizice sau juridice de a realiza ceva pentru
satisfacerea unei necesităţi sau nevoi. Legislaţia în vigoare ia în considerare numai interesul
legitim; adică acel interes care poate fi valorificat prin permisiunea legii.
Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ defineşte interesul legitim public ca fiind
posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept
fundamental care se exercită în colectiv ori, după caz, în considerarea apărării unui interes
54
public. Această definiţie are în vedere acel interes general al colectivităţii care se află în
legătură cu drepturile fundamentale recunoscute de lege şi care se exercită în colectiv.
Totodată interesul public vizează şi asigurarea ordinii de drept şi democraţiei constituţional,
garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea
nevoilor comunitare şi realizarea competenţei autorităţilor publice
Pe de altă parte, interesul legitim privat reprezintă posibilitatea unei persoane de a pretinde o
anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Altfel spus, existenţa unui interes privat este legată de un drept recunoscut de lege unei
persoane pe care aceasta intenţionează să îl exercite într-un viitor ca modalitate de satisfacere
a unei nevoi.
În înţelesul Legii nr. 571/2004, ordinea de drept, integritatea, imparţialitatea şi eficienţa
autorităţilor publice şi instituţiilor publice, precum şi a celorlalte unităţi prevăzute la art. 2
sunt ocrotite şi promovate de lege.
Supremaţia interesului public trebuie, deci, înţeleasă că fiind prioritatea acordată interesului
public faţă de cel privat, nu în detrimentul celui din urmă ci ca o sumă a intereselor private
comune şi ca o garanţie a respectării tuturor intereselor private care ar putea veni în
contradicţie asupra cărora trebuie să prevaleze interesul comun.
Principiul responsabilităţii:
Presupune în general că o persoană sau o entitate publică trebuie să explice, să justifice şi să
fie răspunzătoare pentru actele sale în faţa autorităţilor administrative, legislative sau
judecătoreşti. Responsabilitatea este un instrument pentru a asigura respectarea altor principii
cum ar fi: supremaţia legii, transparenţa, imparţialitatea şi egalitatea în faţa legii şi a unor
valori ca eficienţă, eficacitate, economicitate.
Exercitarea responsabilă a actului de autoritate presupune angajament, respectarea legilor şi a
deontologie profesionale, îndeplinirea sarcinilor, precum şi acceptarea şi suportarea
consecinţelor, atunci când cerinţele anterioare nu sunt îndeplinite.
Legea nr. 571/2004 înţelege prin responsabilitate îndatorirea oricărei persoane care
semnalează încălcări ale legii de a susţine reclamaţia cu date sau indicii privind fapta
săvârşită. Avertizorul este dator să dovedească numai deţinerea unor probe sau indicii privind
încălcarea legii, dovada existenţei sau inexistenţei faptei rămânând în sarcina organelor
abilitate.
55
Acest principiu operează în strânsă legătura cu prezumţia de nevinovăţie care trebuie să
existe în favoarea celui împotriva căruia se face sesizarea, până la demonstrarea vinovăţiei
acestuia.
Orice avertizor de integritate trebuie să facă sesizarea cu bună-credinţă, convins fiind de
veridicitatea celor semnalate, sesizările nereale şi abuzive neintrând sub incidenţa prezentei
legi. Persoana care face o astfel de sesizare poate fi ea însăşi răspunzătoare pentru aceasta.
Principiul nesancţionării abuzive:
Conform acestuia nu pot fi sancţionate persoanele care reclamă ori sesizează încălcări ale
legii, direct sau indirect, prin aplicarea unei sancţiuni inechitabile şi mai severe pentru alte
abateri disciplinare.
Nesancţionarea abuzivă trebuie corelată cu principiul bunei-credinţe. Astfel trebuie avut în
vedere şi faptul că nu poate fi sancţionată o persoană care face o avertizare în interes public,
cu bună-credinţă, dar care ulterior cercetărilor se dovedeşte a fi nefondată.
În cazul avertizării în interes public, nu sunt aplicabile normele deontologice sau profesionale
de natură să împiedice avertizarea în interes public.
Principiul bunei conduite:
Legea ocroteşte şi încurajează actul de avertizare câtă vreme acesta vizează ocrotirea unui
interes public. Acesta trebuie să vizeze aspecte care privesc integritatea publică şi buna
administrare în scopul de a spori capacitatea administrativă şi prestigiul entităţilor publice.
Raţiunea avertizării în interes public este aceea de a preveni şi combate săvârşirea de fapte
contrare legilor, codurilor de conduită sau principiilor de drept care guvernează buna
administrare.
Principiul echilibrului:
Nici o persoană nu poate invoca prezenta lege, pentru a solicita diminuarea sancţiunii
administrative sau disciplinare pentru o faptă a sa mai gravă.
Principiul echilibrului impune ca pentru fiecare faptă să fie aplicată sancţiunea
corespunzătoare, fără ca aceasta să fie supusă arbitrariului.
Principiul bunei-credinţe:
Buna-credinţă reprezintă încrederea avertizorului că fapta pe care o semnalează reprezintă o
încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor enunţate şi că acea faptă a fost
56
săvârşită de persoana pe care avertizorul o indică. Totodată avertizarea trebuie să aibă ca scop
ocrotirea unui interes public şi doar în subsidiar a unui interes privat, în măsura în care fapta
semnalată aduce atingere deopotrivă interesului public şi celui privat.
Buna-credinţă este prezumată până la proba contrară:
Persoana care face o avertizare în aceste condiţii este protejată de lege, aceasta putând solicita
comisiei de disciplină sau organismului similar care o cercetează disciplinar ca urmare a unui
act de avertizare să invite presa şi un reprezentant al sindicatului sau al asociaţiei profesionale.
De asemenea instanţa poate dispune anularea sancţiunii dacă a fost aplicată ca urmare a unei
avertizări în interes public, făcută cu bună-credinţă.
Atenţie ! Buna credinţă nu înseamnă că persoana nu are un interes legitim sau profesional sau
că fapta avertizată este ca şi probată, înseamnă că avertizarea a fost făcută pe baza unor
indicii că s-a comis o faptă care afectează integritatea publică.
VI.2. Faptele care pot constitui subiectul unei avertizări de integritate
a) infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în
legătură directă cu infracţiunile de corupţie, infracţiunile de fals şi infracţiunile de
serviciu sau în legătură cu serviciul;
b) infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
c) practici sau tratamente preferenţiale ori discriminatorii în exercitarea atribuţiilor unităţilor
prevăzute la art.2;
d) încălcarea prevederilor privind incompatibilităţile şi conflictele de interese;
Alte situaţii clar definite de lege
e) folosirea abuzivă a resurselor materiale sau umane;
f) partizanatul politic în exercitarea prerogativelor postului, cu excepţia persoanelor alese
sau numite politic;
g) încălcări ale legii în privinţa accesului la informaţii şi a transparenţei decizionale;
h) încălcarea prevederilor legale privind achiziţiile publice şi finanţările nerambursabile;
i) incompetenţă sau neglijenţă în serviciu;
j) evaluări neobiective ale personalului în procesul de recrutare, selectare, promovare,
retrogradare şi eliberare din funcţie;
57
k) încălcări ale procedurilor administrative sau stabilirea unor proceduri interne cu
nerespectarea legii;
l) emiterea de acte administrative sau de altă natură care servesc interese de grup sau
clientelare;
m) administrarea defectuoasă sau frauduloasă a patrimoniului public şi privat al autorităţilor
publice, instituţiilor publice şi al celorlalte unităţi prevăzute la art.2;
f) încălcarea altor dispoziţii legale, care impun respectarea principiului bunei administrări şi
cel al ocrotirii interesului public.
VI.3. Modalităţi de protecţie a avertizorilor conform legii
Rolul comisiilor de disciplină în contextul protecţiei avertizorilor de integritate
Legea nr. 571/2004 prevede că sesizarea în interes public poate fi făcută alternativ sau
cumulativ uneia din următoarele entităţi:
organelor judiciare;
organelor însărcinate cu constatarea şi cercetarea conflictelor de interese şi a
incompatibilităţilor;
comisiilor parlamentare;
mass-media;
organizaţiilor profesionale, sindicale sau patronale;
organizaţiilor neguvernamentale
şefului ierarhic al persoanei care a încălcat prevederile legale;
conducătorului entităţii publice din care face parte persoana care a încălcat prevederile
legale, sau în care se semnalează practica ilegală, chiar dacă nu se poate identifica exact
făptuitorul;
comisiilor de disciplină sau altor organisme similare din cadrul entităţii publice din care
face parte persoana care a încălcat lege
Activitatea de cercetare desfăşurată de comisia de disciplină
audierea persoanei care a formulat sesizarea
Atunci când face o avertizare în interes public, aceasta beneficiază de prezumţia de bună-
credinţă, astfel cum aceasta a fost definită anterior, dar până la proba contrarie.
audierea funcţionarului public a cărui faptă constituie obiectul sesizării;
58
Conform n H.G. nr. 1344/2007, funcţionarul public a cărui faptă se cercetează se înfăţişează
personal în faţa comisiei de disciplină. Funcţionarul public îşi poate exercita dreptul la
apărare prin asistarea de către un avocat sau prin reprezentare.
audierea oricăror alte persoane ale căror declaraţii pot înlesni soluţionarea cazului;
culegerea informaţiilor considerate necesare pentru rezolvarea cazului, prin mijloacele
prevăzute de lege;
administrarea probelor, precum şi verificarea documentelor şi a declaraţiilor prezentate.
Şedinţele comisiei de disciplină sunt publice, cu următoarele excepţii:
atunci când funcţionarul public împotriva căruia a fost formulată sesizarea a solicitat în
scris ca acestea să nu fie publice;
atunci când preşedintele comisiei de disciplină a solicitat ca acestea să nu fie publice
pentru motive temeinic justificate33
.
Aceste dispoziţii nu se aplică în situaţia în care este cercetat disciplinar un avertizor, ca
urmare a unui act de avertizare. La cererea acestuia, comisiile de disciplină sau alte
organisme similare din cadrul entităţilor au obligaţia de a invita presa şi un reprezentant al
sindicatului sau al asociaţiei profesionale. Anunţul se face prin comunicat pe pagina de
Internet a autorităţii publice, instituţiei publice sau a unităţii bugetare, cu cel puţin 3 zile
lucrătoare înaintea şedinţei, sub sancţiunea nulităţii raportului şi a sancţiunii disciplinare
aplicate. (art. 7, alin. 1, lit. b din Legea nr. 571/2004) Evident, dacă avertizorul nu face o
cerere în acest sens, preşedintele comisiei poate solicita ca şedinţa să nu fie publică pentru
motive temeinic justificate.
În exercitarea atribuţiilor sale, comisia de disciplină întocmeşte rapoarte pe baza concluziilor
majorităţii membrilor săi. Acestea trebuie să conţină următoarele elemente:
numărul şi data de înregistrare a sesizării;
numele, prenumele şi funcţia deţinută de funcţionarul public a cărui faptă a fost cercetată,
precum şi compartimentul în care acesta îşi desfăşoară activitatea;
numele, prenumele, funcţia şi domiciliul persoanei care a sesizat fapta, precum şi ale
persoanelor audiate;
prezentarea pe scurt a faptei sesizate şi a circumstanţelor în care a fost săvârşită;
probele administrate;
33
De văzut în acest sens practica comisiei în ceea ce priveşte aprecierea anumitor motive ca fiind „temeinic
justificate”;
59
propunerea privind sancţiunea disciplinară aplicabilă sau, după caz, de clasare a cauzei;
motivarea propunerii;
numele, prenumele şi semnătura preşedintelui, ale membrilor comisiei de disciplină,
precum şi ale secretarului acesteia;
data întocmirii raportului.
Opiniile separate, formulate în scris şi motivate, se vor anexa la raportul comisiei de
disciplină.
Comisia de disciplină formulează propunerea cu privire la sancţiunea aplicabilă, pe baza
referatului întocmit. Comisia de disciplină poate să propună:
sancţiunea disciplinară aplicabilă, în cazul în care s-a dovedit săvârşirea abaterii
disciplinare de către funcţionarul public;
clasarea sesizării, atunci când nu se confirmă săvârşirea unei abateri disciplinare.
La individualizarea (stabilirea) sancţiunii disciplinare aplicabile funcţionarului public
comisia de disciplină trebuie să ţină seama de:
cauzele care au determinat săvârşirea abaterii disciplinare;
împrejurările în care aceasta a fost săvârşită;
gradul de vinovăţie;
gravitatea şi consecinţele abaterii disciplinare;
conduita funcţionarului public;
existenţa unor antecedente disciplinare ale funcţionarului public, care nu au fost radiate în
condiţiile legii.
Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea disciplinară aplicată se poate adresa Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici, care, potrivit legii, are legitimare procesuală activă, şi
poate dispune efectuarea unui control asupra modului cum autorităţile sau instituţiile publice
respectă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici.
Legea nr. 571/2004 prevede că în litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de
serviciu, instanţa poate dispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate
unui avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public,
făcută cu bună-credinţă.
Instanţa verifică proporţionalitatea sancţiunii aplicate avertizorului pentru o abatere
disciplinară, prin compararea cu practica sancţionării sau cu alte cazuri similare din cadrul
aceleiaşi autorităţi publice, instituţii publice sau unităţi bugetare, pentru a înlătura
60
posibilitatea sancţionării ulterioare şi indirecte a actelor de avertizare în interes public,
protejate prin prezenta lege.
Atenţie ! În cazul în care comisia de disciplină are indicii că fapta săvârşită de funcţionarul
public poate fi considerată infracţiune, propune conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice, în cadrul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea, sesizarea organelor de cercetare
penală. Conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va sesiza de îndată organele de
cercetare penală.
Bibliografie:
Cadrul legal:
Legea 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice
si din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii
Constituţia României, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767/31.10.2003
Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor
HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare si funcţionare a comisiilor de disciplina
Ordonanţa nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor
Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public
Legea nr. 52/2003 privind transparenta decizionala in administrația publica
Transparency International Romania, Alternativa la tăcere: Protecţia avertizorilor de
integritate în 10 state europene, 2009
Transparency International Romania, Avertizarea în interes public, 2008