Demonul

Mihail Lermontov, prozator, poet şi dramaturg rus reprezentant al romantismului s-a facut

remarcat în literatura universală şi cu poemul „Demonul”, ce prezintă drama geniului

singuratic şi de neînţeles.

Trăsăturile romantismului: - originalitatea creatoare

- expansiunea eului individual

- evaziunea în trecut, istorie, tradiţie, vis

- stările de noapte, ilogice, incoerentul, himericul, oniricul

Mitul „reprezintă o naraţiune tradiţională complexă, născută în unghiul de incidenţă între

planul cosmic şi planul uman, al cărei conţinut specific, emanând în forme sacralizate de la o

societate primitivă, imaginează explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor

enigmatice de caracter spaţial sau temporal, petrecute în existenţa psihofizică a omului, în

natura ambiantă şi în univers, în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane, şi care le

atribuie tuturor acestora obârşii supranaturale datând din vremea creaţiei primordiale şi le

consideră sacre şi revelate de fiinţe supraumane.” (Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie

generală, 1983, p. 409)

De asemenea, romantismul a impus mitul eroului revoltat, însingurat şi melancolic,

„Childe Harold” al lui Byron, mitul geniului, „Luceafărul” a lui Eminescu si mitul demonului,

„Demonul” a lui Lermontov. Putem afirma ca romantismul este curentul literar care a

manifestat un interes special faţă de mituri.

Mitul demonului a fost şi încă este un subiect reprezentativ pentru poporul rus, nu atât

prin diversele forme care i-au fost conferite, cât prin conţinutul său. Puternic caracterizat de

contrast, sufletul rus se distinge de esenţa celorlalte naţiuni mai ales din punctul de vedere al

forţei sale interioare şi al capacităţii uimitoare de a aspira mereu către mai mult, întocmai cum

demonul şi la rândul său, geniul, vor reuşi să reziste diverselor obstacole pe care destinul lor

le presupune, conştienţi că lumea pe care ei şi-au creat-o şi în care se izolează de însăşi creaţia

divină, de umanitate, este nu neapărat mai bună, cât propice existenţei lor.

M. Lermontov este considerat ca fiind un om foarte trist cu privire la viaţa socială, sau asupra

existenţei în general, o viaţă privită cu pesimism, sumbră, apăsătoare de nelinişte şi mâhnire,

iar spaima în versuri adeseori simple dar tulburatoare întăresc spusele de mai sus.

1

Slăvirea iubirii si frumuseţea naturii ocupă un loc cu totul deosebit în inima poetului, izvorâte

din sensibilitate pură, excepţională a poetului, din melancolia lui structurală si deopotrivă, din

nepotolita lui sete de viaţă, de perfecţiune, de absolut, iubirea şi dragostea de natură se

regaseste în acestă poezie, constituind o temă unitara, care-i largeşte şi-i intregeşte universul

liric, de o grandoare şi o autenticitate uimitoare şi de o permanentă şi inalterabilă actualitate

estetica.

Prima oară cand am citit aceaste versuri, imediat m-a dus cu gandul la poezia lui M.

Eminescu, „Luceafărul” care se aseamană foarte mult şi unde putem face o paralelă, în primul

rand prin faptul că sunt prezente doua ipostaze (înger şi demon) şi două lumi (cosmic şi

terestru).

Daca în „Luceafărul” îi gasim pe Hyperion cu Cătălina, aici în „Demonul” cele două lumi

sunt reprezentate de Demonul cu prinţesa Tamara. Ascensiunea lui, mergand pana la originile

universului, pentru a obţine dezlegarea de la Demiurg, se observa o percepere a relativităţii

timpului si a spaţiului. Universul e infinit, paralel conceput, iar Luceafărul îl străbate cu o

viteza amenintaţoare (“Parea un fulger neintrerupt”), ca printr-un tunel al timpului, în sens

invers, spre punctul spaţial si temporal iniţial. Viziunea poetică e grandioasă, desi Lermontov

descrie concis zborul care e „zugrăvit” hiperbolic „Trecea in sbor prin larg abis// Ca Demonul

de-ar fi sburat// Sbura un inger luminos”, în schimb imaginea universului e surprinsă cat se

poate de laconic, „Tot Universul plin de stele”.

O asemănare între cele doua poezii, constituie si apariţia elementelor romantice, prin

temă, antiteză (iubirea terestră-cosmică), portretul fetei de împărat cat si a demonului care se

autocaracterizeaza ca fiind neiubit, singur: „Sunt cel al cărui ochi zdrobeste/ Pe care nimeni

nu-l iubeşte” necrutător, rău, cu o cruzime excesivă: „Al firii rău fara crutare”, si cu un spirit

demonic „Am inceput ca să urăsc/ Puterea mea si nemurirea/ Mă doare ca nu-s viu cum esti

tu” , motivul visului „dar nu degeaba, el in visuri îi aparea mangaietor” şi cadrul

natural( castelul, apa). Aceste elemente romantice le regăsim si în poezia eminesciană.

La Eminescu, iubirea şi natura nu formează un capitol aparte, nu se izolează tematic, ci se

constituie ca urmarea unei atitudini, a unui tonus fundamental, care luminează şi tulbură

deodată cele doua sentimente unite, convertindu-se intr-o stare sau o forţă cosmică care

urmăreste, hotărăste şi implineşte destinul fiintei umane.

În acest poem, geniul singuratic este simbolizat prin ființa biblicului înger căzut.

Proscris, el rătăcește, ”stăpân pe-acest mărunt pământ”, și se îndrăgostește de frumoasa

printesă Tamara, fiica lui Gudal, încercând astfel să învingă singurătatea şi să se schimbe din

rău in bine „Acolo inger nou si viu”, declarandui iubirea ce o poartă „Si te iubesc cum

2

niciodată / N-am mai iubit vreun muritor”. Izgonit din Paradis, el își amintește de vremea

când strălucea ca heruvim, ”setos de-a ști” iar acum înspăimantat fuge în pustiu „goneste’n

larg şi nu se curmă” fiind conştient că nu poate uita fiinţa umană de care s-a indragostit. Si în

Luceafărul regăsim geniul care aparţine creaţiei de maturitate, fiinţa superioară neinţeleasă de

cei din jur, dar care le caută apropierea. Dragostea pentru fata de împărat semnifică aspiratia

către siguranţă, către împlinire.

Din punctul meu de vedere, consider că jurămantul demonului este cea mai frumoasă parte

a poeziei reliefand intensificarea iubirii, o umanizare prin iubire, fiind in stare sa treacă şi la

nemurire pentru o clipa de iubire. Jurămantul poate semnifica si totalitatea modalităţilor,

încercărilor la care este supus Demonul, pentru a renunţa la nemurire, dar aceste promisiuni

modeland si ademenind întreaga fiinţa umană. Si Hyperion acceptă anularea condiţiei sale în

schimbul unei „intense ore de iubire”.

Faptul că Demonul nu mai aparţine nici unei lumi, fiind înfrant de îngerul care îi poartă

sufletul Tamarei zburand spre Paradis, iar el rămane singur, în abis şi lipsit de iubire „Răcni

cumplit/ Ea este-a mea!” reprezintă tragedia demonului.

Poezia se incadreaza in paradigma romanticului, iar M. Lermontov innoieste limbajul poetic.

3