decĂderea pescar în țara În apĂrarea

Nr. 12/DECEMBRIE 2012

Vânătorul şi Pescarul Român

Rev

ista

NaŢ

ion

ală

de

Vân

ăto

are

şi P

esc

uit

Spo

rtiv

ww

w.ag

vps.r

o

DECĂDEREA CINEGETICII ÎN ROMÂNIA

Pescar în țara fiordurilor

ÎN APĂRAREA vulpii

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România

Fondată în anul 1919Serie nouă

Anul MMXII nr. 12 / 2012

Redacţia şi administraţia:Bucureşti – Calea Moşilor 128

Sector 2, Cod 020882,Tel : 021 313 33 63

E mail: [email protected]

Consiliul ştiinţific

Acad. dr. Dan MunteanuAcad. dr. Atilla KelemenDr. ing. Nicolae GoiceaDr. ing. Vladimir Talpeş

Colectivul de redacţie

Dr. ing. Neculai Şelaru - director generalProf. Bianca Ioriatti – redactor revistă

Arh. Mugurel Ionescu – redactorPictor Dragoş Botezat – machetare şi

prelucrare fotoIng. Mariana Cristache– difuzare

Manuscrisele destinate tipăririi vor fi, de preferinţă, în format digital. Publicate sau nu, ele nu se înapoiază colaboratorilor. Articolele

publicate nu angajează decât responsabilitatea autorilor lor şi nu reflectă în mod necesar opinia

redacţiei. Reproducerea oricărui material, fără acordul redacţiei este interzisă.

ISSN 1582 – 9650

Sumar

EDITORIALN. ȘELARU Decăderea cinegeticii ………….. 3

CULTURĂ VÂNĂTORESACĂMitică GEORGESCU, George C. GEORGESCUÎn apărarea vulpii …………………… 8Mitică GEORGESCUComportamentul muflonului ………………. 10Petre CRISTESCUValorificarea fazanului recoltat din terenul de vânătoare ………… 22

MANAGEMENT CINEGETIC Felix Bogdan DRAGOMIRSelecția la femelele de căprior …………… 13Claudiu OPRESCUOgari motorizați ……………… 20Cristian Gabriel RĂDULESCUCombaterea ……………………….. 21

ÎNSEMNĂRI DE SESZONMaria SĂVULESCUPoate fi altfel !?....................... 5MACLa iepuri ……………. 6Fănică - Voiea ENEHoațele …………………………………. 18Felix Bogdan DRAGOMIRDin nou despre șacalii din Transilvania …………… 20

CHINOLOGIE VÂNĂTOREASCĂAlexandru CODRINScăpați de ciulini ……………….. 15

TIR ȘI BALIATICĂMatei TĂLPEANUCarabina Sauer 202 ……………….. 16 PESCUIT SPORTIVMugurel IONESCUȘtiucile de sub barcă/ Pescar în țara fiordurilor (I)……………… 26, 31MACCâteva dintre secretele șalăului ………………….. 28Marin GRUIACândva pe Someș, la Dej ……………….. 32Lucian GRUIADoi pești scumpi …………….. 32

Membrii Consiliului AGVPS din România şi judeţele pe care le reprezintăPreşedinte : Mugur Constantin Isărescu , Director general: Neculai Şelaru, Vicepreşedinte: Vicepreşedinte Florin Iordache (Olt, Dolj), Atilla Kelemen (Bistrița,

Harghita, Mureş), Vicepreşedinte: Teodor Bentu (Giurgiu, Asociații de pescari sportivi), Membri : Dorin Calciu (Alba, Arad, Hunedoara), Filip Georgescu (Argeş, Teleorman), Gabriel Surdu (Bacău, Iaşi, Vaslui), Teodor Giurgiu (Bihor, Satu-Mare), Horia Scubli (Cluj, Maramureș, Sălaj), Nicolae Goicea (Botoşani, Neamţ,

Suceava), Ion Antonescu (Vâlcea, Sibiu), Eusebiu Martiniuc (Galaţi, Vrancea), Ion Vasilescu (Bucureşti), Florică Stan (Buzău, Dâmboviţa, Prahova), Ilie Sârbu (Caraş Severin, Timiş), Valentin Jerca (Călăraşi, Constanța), Ștefan Stoica (Tulcea), Adrian Duţă (Gorj, Mehedinţi), Laurențiu Radu (Brăila, Ialomița),

Gheorghe Iaciu (Ilfov)

Nr. 12/DECEMBRIE 2012

Vânătorul şi Pescarul Român

Rev

ista

NaŢ

ion

ală

de

Vân

ăto

are

şi P

esc

uit

Spo

rtiv

ww

w.ag

vps.r

o


Pescar în țara fiordurilor

ÎN APĂRAREA vulpii

3|Vânătorul și Pescarul Român

Este reală, vizibilă şi descurajantă pentru unii dintre vânători realişti şi liderii aces-

tora.A urmat şi urmează, cu oarecare întârziere, decăderii altor activităţi înfloritoare, până de curând, în ţara noastră. Şi ceea ce este mai grav, este acceptată, de o mare parte din vânătorime, ca o fatalitate. O fatali-tate la care contribuie, din ignoranţă, indisciplină şi/sau iresponsabilitate, mulţi dintre ei.Dar „fatalitatea” nu pare deloc întâmplătoare. Pare a fi mai degrabă, rezultatul unei regii sectoriale, parte dintr-o strategie generală, de afectare moral – economică, dar nu numai, a societăţii noastre. Altfel nu s-ar urma paşii mărunţi, dar consecvenţi şi greu reversibili la momentul actual, ai pregătirii şi înfăptuirii decăderii la care facem referire.Mai întâi, în anul 1996, anumiţi oa-meni politici ai vremii şi reprezentanţi uitaţi ai unei silviculturi muribunde au reuşit să subordoneze activitatea cinegetică „autorităţii publice cen-trale care răspunde de silvicultură”. Şi aşa a rămas, în continuare, statuat prin lege.A urmat apoi, desfiinţarea septua-genarei Direcţii de Vânătoare din

cadrul ministerelor de resort care s-au perindat în timp, de cinegetică ocupându-se acum doar un insigni-fiant compartiment din cadrul unei Direcţii Generale Păduri. Atâta cât a mai rămas din fostul Minister sau Departament al Silviculturii. S-a reuşit astfel ca, după 73 de ani de existenţă, Direcţia de Vânătoare, din fostele ministere ale Domeniilor şi Agriculturii, Silviculturii etc., să fie înlocuită cu un compartiment re-dus, subordonat factorilor de decizie silvo-politică. Şi pentru a nu se încurca mersul strategiei în cinegetică, actualul compartiment de vânătoare a fost populat cu băieţi ti-neri şi cu ochi frumoşi, dar ignoranţi, obedienţi, oportunişti şi parte dintre ei fuduli după aprecierea noastră, care, probabil permanent coordonaţi, au reuşit performanţa instaurării arbi-trarului în activitatea cinegetică. În primul rând, prin iniţiative repetate de stricare a legii şi prin reglementări neinspirate sau foarte inspirate, de-pinde din ce parte le priveşti, de apli-care a acesteia. În al doilea rând, prin aplicarea discreţionară şi interesată a reglementărilor în materie. Şi în al treilea rând, prin lipsa de respon-sabilitate dovedită faţă de viitorul vânătorimii, vânatului şi durabilităţii activităţii de vânătoare în România.

Mai departe, în condiţiile în care AGVPS din România a încercat şi chiar a reuşit, o bună perioadă de timp, să se opună tăvălugului silvo-politic în cinegetică, s-a pus în apli-care, de către cei ce aveau „pâinea şi cuţitul”, strategia spargerii unităţii vânătorilor şi pescarilor sportivi din România, prin stimularea înfiinţării de noi asociaţii vânătoreşti, cărora le-a atribuit fonduri de vânătoare în gestionare încă din anul 2000. Şi prin licenţierea altor asociaţii de vânători ori prin încercarea ruperii pescarilor din asociaţiile lor tradiţionale de vânători şi pescari sportivi.Premizele despărţirii pescarilor sportivi de vânători au fost create în anul 2001, prin prevederile forţate ale noii legi a pescuitului, promulgată, întâmplător sau nu, în timpul „celei mai bune guvernări”. Atunci a fost retras, pentru prima dată, şi dreptul legal al paznicilor asociaţiilor de pes-cari sportivi de a efectua paza resur-sei acvatice vii.Apoi, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură a reuşit performanţa despărţirii calităţii de vânător de cea de membru al unei asociaţii vânătoreşti. Se întâmpla tot în timpul ministrului existent din vremea „celei mai bune guvernări”. O măsură europeană, după cum s-a


Foto: S. Mastahac

|4 Vânătorul și Pescarul Român

susţinut la vremea respectivă, dar încă un pas insidios spre spargerea unităţii AGVPS din România, poate pentru simpla vină de a fi stânjenit, încă eficient pe atunci, intenţiilor de preluare a gestiunii fondurilor aces-tora şi pornirilor ostile intereselor majorităţii covârşitoare a vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră.A urmat, în anii 2009 – 2011, licenţierea fără exigenţă şi discernământ, categoric interesată, a sute de asociaţii vânătoreşti nou con-stituite şi atribuirea abuzivă de fon-duri cinegetice multora dintre aces-tea, urmărindu-se, cu o consecvenţă demnă de fapte mai bune, spargerea, în continuare, a unităţii vânătorilor şi pescarilor sportivi din România. Concomitent, tot în timpul minis-trului din vremea „celei mai bune guvernări”, dar în anul 2009, autori-tatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi-a arogat, fără a fi îndrituită de lege în acest sens, drep-tul discreţionar de promovare angro a noilor vânători, transformând o preo-cupare serioasă a asociaţiilor aces-tora „în parodie” a examinatorilor, exclusiv silvicultori din cadrul Min-isterului şi Facultăţii de Silvicultură din Braşov. Efectul promovării inte-resate şi fără responsabilitate a mii sau peste zece de mii de vânători insuficient pregătiţi, în ultimii 3 ani, lucrează încet dar sigur împotriva calităţii generale a vânătorimii, a structurii acesteia şi a prestigiului asociaţiilor ei, precum şi al discipli-nei în practicarea vânătorii, unităţii

vânătorilor etc.Dacă ne reamintim şi sprijinul oferit aproape ostentativ, de-a lun-gul timpului, de unii reprezentanţi ai autorităţii, pretinsei Asociaţii Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din Bacău, Sindicatului Naţional al Vânătorilor din Româ-nia, Federaţiei Naţionale a Pescarilor Sportivi din România, Federaţiei Naţionale a Vânătorilor din Româ-nia şi probabil şi altor entităţi vânătoreşti şi de pescuit sportiv ostile tradiţionalei AGVPS din România, avem o imagine aproape completă a unora dintre preocupările principale ale numitei autorităţi publice centrale care răspunde de silvicultură.Dar nu instituţia autorităţii a acţionat în sensul arătat, ci unii din-tre conducătorii politici vremelnici ai acestuia şi funcţionarii publici „cu experienţă”, rămaşi în aceleaşi funcţii de la o guvernare la alta. Cei care au favorizat până la urmă şi pro-liferarea braconajului, accidentelor de vânătoare, indisciplinei ce tinde să se generalizeze în vânătoare şi pes-cuit etc.Bineînţeles că mâna de lucru antrenată în toate aceste treburi imorale, duse la îndeplinire cu încălcarea legii, a fost lăsată deliberat, de conducătorii amintiţi ai autorităţii publice cen-trale care răspunde de silvicultură, să câştige incorect din riscul asumat la adăpostul protecţiei lor. Avem motive să credem că chiar au fost stimulaţi tacit în acest sens, dacă ne gândim la veniturile necuvenite încasate cu

ocazia examenelor de vânător.În sfârşit, de curând a fost creată prin lege şi posibilităţii existenţei vânătorilor în afara organizaţiilor vânătoreşti. S-a mai tranşant ast-fel o problemă strategică majoră a decidenţilor politici, anume de trans-formarea vânătorilor, din ocrotitori ai vânatului, în simpli „puşcaşi” şi potenţiali braconieri. Evoluţia prezentă ne obligă să ne întoarcem cu gândul la jumătatea secolului XVIII, când problema se punea în celălalt sens, al organizării vânătorilor şi înfiinţării asociaţiilor lor neguvernamentale, concomitent în România şi în celelalte ţări europene. Emulaţiile în materie de cunoaştere, de organizare vânătorească şi de cinegetică incipientă din acele tim-puri nu se mai constată. Din contră, decăderea cinegeticii a fost precedată de prăbuşirea învăţământului supe-rior şi a cercetării în profil, stimulată fiind de promovarea impostorilor, obedienţi şi fără moralitate, în funcţii de decizie a activităţii formative pre-cizate.Ce se mai urmăreşte şi ce va urma este greu de intuit.Un lucru este însă sigur: vânatul se va distruge sau degrada în continuare, precum pădurile ţării, iar biodiver-sitatea va avea de suferit. Decăderea cinegetică, evidentă deja, va putea fi desăvârşită în scurt timp. În interesul cui?

N. Şelaru

Foto: F.B.Dragomir


Poate fi altfel!?Primul sfârşit de săptămână din noiembrie, prima

vânătoare la iepuri – deschiderea sezonului din acest an – de acum până la finele lui făurar vânătorii vor putea ridica în văzduh chemarea cornului dând startul întrecerii cu simţurile şi iuţeala vânatului pe care, cu grijă şi recunoştinţă, îl va aşeza, la sfârşitul zilei, cu inima către cer în tabloul de final. Ziua de noiembrie, asemeni uneia de primăvară, mângâiată de un vânticel timid şi încălzită de razele soare-lui, a fost o zi minunată în care m-am bucurat de reîntâlnire, de câini, de vânat, de mirosul pământului şi vocile natu-rii. Străbătând cărările terenului, mă însoţeau urmele de fazan şi iepure, râmăturile şi frecăturile porcilor, salturile căprioarelor. Este prima vânătoare a acestui sezon. În lunile trecutei veri, vieţuitoarele liniştite au uitat de zarva câini-lor, de strigătele vânătorilor şi de focurile de puşcă. Acum simţurile le sunt din nou ascuţite şi vigilenţa lor este crescută spre a ieşi învingători din lupta vânătorească. Terenul gru-pei mele - Rudna, înţelept, cu ştiinţă rânduit şi exploatat, ne-a dăruit ofranda zilei, fiecare având spre amiază câte o piesă. Din acea clipă în mâna vânătorului locul puştii a fost luat de furculiţă şi paharul de vin, iar scotocirea câinilor a fost înlocuită de joaca lor neobosită. Încet-încet istorisirile noastre înveşmântate cu aromele bucatelor şi însufleţite de parfumul de “căpşunică” au adus cu ele lăsarea serii violete. În drumul către casă, maşinile treceau cu geamurile deschise prin teren, atrăgând înlăuntrul lor miresmele pământului şi paielor câmpului, ale frunzelor uscate răvăşite în noroiul reavăn. Prin faţa maşinii treceau iute doi licurici – ochii şiretei vulpi anunţând trecerea umbrei sale… Un gând mi-a străbătut mintea în acele clipe liniştite: în alte zone, în alte ţări găseşti aceleaşi miresme, dar … neînsufleţite de cârâitul fazanului, de iţirea iepurelui, de tupilarea vulpii, boncănitul cerbului, trecerea mistreţilor, zbaterea aripilor raţelor. Cât de binecuvântaţi suntem că avem aceste bogăţii ale câmpurilor, pădurilor, crestelor şi văzduhului! Dar orice avut trebuie îngrijit, căci altfel vom ajunge asemeni altora să ne bucurăm doar de zborul rar al unei vrăbiuţe sau al unui porumbel stingher. Vânătoarea făcută cu respect şi cunoaştere este cea care cinsteşte vânătorul şi-l face să-şi merite locul în breasla sa. Acest gând, şoptit parcă de natură la acest început de sezon, este cel ce stăruie şi stăruie de ani şi ani în speranţa că la un mo-ment dat el va fi auzit şi comportamentul omului, de cele mai multe ori distructiv şi nerecunoscator, se va schimba. Peste timp omul nu a auzit tânguiala naturii surprinsă în strigătele zăganului (vulturul bărbos) ce a stăpânit sute de ani înalţimile Carpaţilor, purtând cu el nume nealterate din vechea limbă a dacilor: zăgan, rarău, ceahlău de la care se pare că şi-au luat numele binecunoscuţii munţi. Această specie de vultur nu mai păzeşte cerul, ultimul zăgan fiind împuşcat în anul 1938 la Pasul Turnul Roşu. Ei mai pot fi întâlniţi doar în Munţii Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, Altai, Insula Creta, Tibet, Himalaya şi în câteva locuri din Africa. Pe strămoşul direct al tuturor raselor de vite do-mestice, bourul european – un masiv colos de peste o tonă – nici măcar prezenţa pe stema Moldovei nu l-a salvat. A dispărut încet-încet mai întâi din Transilvania secolului al XVI-lea, apoi din Moldova şi Valahia de unde în secolul al XVII-lea au dispărut şi ultimele exemplare. Acum îl putem admira doar în hrisoavele vechilor cronicari sau pe steagu-rile şi peceţile domneşti. Elanul, cel mai mare reprezentant al cervidelor era prezent pe plaiurile noastre, cunoscut sub denumirea de plotun. Prezenţa lui în baladele străvechi, în scrierile lui Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldaviae) atestă existenţa unor exemplare la noi în ţară. După anul 1800 nimeni nu

mai pomeneşte despre plotun. În secolul al XX-lea el apare sporadic pe grindul Letea din Delta Dunării sau în pădurea Fra-sinul din judeţul Suceava, în in-sula Borcea, în judeţele Neamţ şi Botoşani. Ultimul ecou răzbate din anul 1978 când s-a înregistrat un caz de braconaj prin care a fost ucis ul-timul reprezentant al acestei specii. Dacă în ţări pre-cum Norvegia şi Suedia elanul este considerat animal național, în ambele țări fiind numit Re-gele pădurilor, la noi el este asemeni altor specii doar o

prezenţă literară în scrierile din vechime. O altă specie dispărută din arealul românesc este saiga – singura antilopă aclimatizată în aceste locuri. Dimi-trie Cantemir stăruie în descrierea acestui frumos mamifer ce atrage atenţia prin nasul lung şi coroiat în formă de trompă, ce reprezintă o adaptare la alergatul în viteză prin aerul îngheţat al stepelor pe timpul iernii. Saiga, binecunoscută în Moldova unde vânătorii răzeşi o denumeau “oaie sălbatică”, ea a fost vânată ajungându-se la dispariţia ei definitivă în secolul al XVIII-lea. Specia mai este prezentă astăzi doar în stepele din Rusia, în Kazahstan şi Mongolia unde mai supravieţuiesc doar câteva zeci de mii de exemplare din cele 4-5 milioane care erau în anii 1900. Alături de câine, calul a fost dintotdeauna prezen-tat ca fiind un sprijin indispensabil în viaţa şi activităţile omului. Dar tot ajutorul dat de-a lungul anilor nu a scutit trapanul - strămoşul tuturor raselor de cai din Europa - să sfârşească sub armele oamenilor nerecunoscători, dispărând astfel un animal care tăia în Europa medievală din Spania şi Franţa până în centrul Rusiei. Dimitrie Cantemir pomeneşte de marile herghelii de cai sălbatici aşezate de-a lungul mal-urilor Prutului şi Nistrului. Francisc Fasching aminteşte în scrierile sale din anul 1743 cum sunt ucişi caii sălbatici din Ardeal în vânătorile nobililor maghiari şi saşi…. Toate aceste minunate vietăţi, şi multe altele ce nu au fost aici amintite, dispărute din viaţa şi arealul prezen-tului, îşi strigă plecarea din paginile vechilor scrieri. Bo-bacul (marmota de stepă), dropia, foca de Marea Neagră, colunul - măgarul sălbatic mongol, toate aceste specii au populat câmpiile şi apele noastre – dar acum nu, acum nu ne mai putem bucura de prezenţa lor din cauza braconaju-lui şi din păcate şi a vânătorii nechibzuite. Animalele nu ne pot dojeni, nu pot striga la noi, dar pot să dispară în tăcere sărăcindu-ne viaţa şi sufletele. Depinde doar de noi, cei din prezent, ca peste ani turmele de porci mistreţi ce răscolesc pământul reavăn, boncănitul cerbilor, rotitul cocoşilor de munte, salturile caprei negre să nu devină doar amintiri aşternute pe albul hârtiei, ci clipe ale acelui prezent de care să ne putem bucura ca şi astăzi. Vânător este cel ce iubeşte vânatul şi îi mulţumeşte pentru jertfa sa, oferindu-i hrană şi adăpost, linişte şi condiţii de a se dezvolta în echilibru şi armonie.

|Maria Săvulescu


ÎN goANă SAu ÎN STAND ?O întrebare ce apare tot mai des printre vânători chiar de la în-ceputul partidei. Până nu demult găsirea gonaşilor era un aspect uşor de rezolvat dar în ultimul timp se pare că este tot mai difi-cil să găsim oameni care să ia în piept arătura pentru doar câţiva gologani. În aceste condiţii o parte dintre vânători trebuie adesea să meargă în goană pentru ca să completeze linia bătăiaşilor. Dacă nu se oferă voluntari, organizatorul are deli-cata misiune de a numi, dintre vânători, pe cei ce vor merge în goană. Sunt şi situaţii fericite, când aceiaşi vânători se oferă voluntari să meargă în bătaie, goană după goană fără a se con-sidera ghinionişti pentru locul pe care îl ocupă în organigrama goanelor. Ei ştiu foarte bine din ce motiv o fac. Adesea ei sunt cei care văd şi împuşcă cel mai mare număr de piese mai ales atunci când iepurii sar foarte aproape. În plus, când numărul gonaşilor este prea mic faţă de suprafaţa care trebuie parcursă, se creează spaţii largi ce rămân fără acoperire. Acestea sunt lo-curile pe unde urecheaţii deja speriaţi şi alungaţi de focurile

dinspre linia vânătorilor, vor în-cerca să scape schimbând sensul şi încercând să treacă prin linia bătăiaşilor care, este drept, face multă gălăgie dar dinspre care nu se prea trage...! ATRACţIA FlANCuRIloRDe regulă organizatorul va face aşezarea în standuri prin rotaţie, de obicei echitabil, poate doar cu mici excepţii când “cunoscătorii” locului o iau înainte, aşa ca din întâmplare, şi se aşează ei acolo unde ştiu ... Flancurile par să atragă în ultimul timp tot mai mult atenţia vânătorilor. Este drept mulţi ie-puri încercă să scape pe flancuri dacă au avut noroc şi au scăpat neatinşi după ce au parcurs de-a lungul linia standurilor. O poziţie pe flanc presupune însă câteva elemente de care trebuie să avem grijă, înclin să spun, cu mult mai mult decât dacă stăm pe linia principală a standurilor. Atunci când pornesc spre flancuri iepurii au avut deja de-a face cu focurile de armă şi au toate simţurile în-cordate la maxim. Orice mişcare sau pată de culoare, fie ea cât de mică le va atrage imediat atenţia şi atunci cu siguranţă vor ac-celera şi schimba direcţia. În această situaţie echipamentul ca-

LA IEPURI|MAC

Una dintre cele mai aşteptate ocazii, la care ne gândim cu plăcere aproape un an întreg, este deschiderea la iepuri. Când în sfârşit soseşte sorocul, ce recompensă poate fi mai mare decât participarea în prima zi de vânătoare la câte-va goane la câmp, poate şi una combinată cu pădure, de unde aşteptăm, cu răsuflarea tăiată, să sară iepurii ...!În ultima vreme noiembrie a adus vreme mai caldă decât aşteptările iar ploile s-au ţinut de-parte, astfel că şansele unei partide reuşite la iepuri la goană se conturează promiţător. Teren-ul mai uscat permite deplasarea mai uşoară a gonaşilor iar iepurii nu vor avea probleme chiar dacă arătura este relativ proaspătă.


muflaj şi aşteptarea complet nemişcat pot înclina con-siderabil sorţii reuşitei în favoarea noastră. PARTIDA lA FINAl – şANSA SAu NoRoCulAsemenea tuturor lucrurilor pe lumea asta şi situaţiile din teren sunt mereu altele. Oamenii se schimbă şi obi-ceiurile vânatului se schimbă şi ele. Putem să luăm de acasă vesta sau centura norocoasă şi putem să respectăm toate regulile scrise şi nescrise. Când vine vorba despre vânătoare trebuie să ţinem cont şi de ceea ce numim şansă sau pur şi simplu noroc. Practic este foarte greu să stabilim o regulă, există doar experienţa din care am învăţat câte ceva şi după care ne putem cât de cât ghida. Şi cred că nu greşesc prea mult dacă voi spune că singurul şi cel care se adevereşte de cele mai multe ori este... norocul începătorului. Cu toţii ştim ce înseamnă pentru că am trecut prin asta. Cred însă că ceea ce trebuie să păstrăm la finalul partidei, fie că avem sau nu vânat în traistă, este bucuria timpului petrecut în mijlocul naturii, departe de stresul de zi cu zi. În cele din urmă este doar o partidă de vânătoare la iepuri şi, fără îndoială, vor mai fi şi altele în care norocul va fi şi de partea noastră şi ne va aduce vânat în cătarea puştii ...!

Ilustrația autorului

Vis de zăpadăÎntre creste albastre și picioare de munte

sub a lunii lumină sau al cerului pragam aflat libertatea unor clipe pierdute

alergând printre brazi și pădurea de fag

peste ninsele dealuri, peste apele limpeziînghețate de gerul nemilos și cinstitam oprit astă iarnă săriturile repezice mistrețul le face câteodată grăbit

dimineață de munte și apus de câmpiecolorate și parcă mai aproape de noi

mi-au adus în cătare, au purtat către minecăpriorul sau cerbul, cu ochi negri și moi

vânătoare de rațe, peste apele linesau o pândă la craiul cel negru din brad

ar fi greu să răspund unde-a fost cel mai bineîntr-o barcă cu vâsle sau aproape de ștand,

un sitar care trece, un fazan care pică într-o rază de luncă sau un umed zăvoiam simțit uneori că și mie mi-e frică

să nu-i supăr prea tare, aș da timpu-napoi

amintiri ce mă cheamă dintr-o iarnă prea receadieri ce-mi aduc un fior de drum bun

eu le chem totdeauna și le spun să nu pleceînsă totul-i zăpadă, viscolită de-acum.

Bianca Ioriatti


Am avut curiozitatea să ne documentăm, despre statutul vul-pii, în unele ţări europene, pe care

uneori le luăm ca model în unele privinţe ale practicării vânătorii şi iată ce am af-lat…Mai întâi, FRANŢA, o ţară cu foarte ve-chi, dar mai ales foarte trainice tradiţii de vânătoare, care mi-a inspirat întotdeauna o profundă afinitate şi un statornic interes.Referindu-ne strict la vulpe, sălbăticiunea faţă de care avem o motivată aplecare şi o îndelungată simpatie, am constatat că şi acolo, în Franţa, există mari şi tari contradicţii în ceea ce privește atitudi-nea faţă de ea. În primul rând, ne-a şocat eticheta de „nuisible”, care i s-a pus. Tra-ducerea, la prima vedere, este simplă : dăunător. Dar, nu ne-am mulţumit cu atât şi am căutat explicaţii mai ample. Şi din încâlceala acestora, chiar cu rădăcini mai vechi, am aflat că infamanta etichetă, lipită pe „biografia” vulpii, se trage – nu pentru ea – ci doar din punct de vedere semantic, dintru-un vechi adjectiv francez, nuisable, cu influenţe din latina veche, nocibilis, amândouă cu sensuri pe care niciodată nu i le-am fi atribuit vulpii : dăunător, nefast, răufăcător, funest etc. și care, oricum, nu i se potrivesc. Culmea este că explicaţia acestui termen, cu referire la un animal sălbatic, este aceea că „prin prezenţă, pro-duce daune, în special în agricultură” (sic !). Dacă s-ar referi la mistreţ – care pro-duce unele daune în câteva departamente, în care prefectura n-a ezitat să-l eticheteze temporar ca atare – lucrurile se schimbă în privinţa vulpii, considerată dăunătoare ag-riculturii, prin prezenţa sa, situaţie în care intervine paradoxul: animalul care face reale şi demonstrate servicii agriculturii să fie considerat dăunător tocmai acestui

sector economic.Dar, din fericire, au apărut foarte multe voci ale celor care au dorit să i se facă dreptate urgisitului animal şi datorită cărora s-a născut un adevărat curent de informare a populaţiei şi autorităţilor, în privinţa epitetului atât de necruţător, atri-buit vulpii. Vom aminti doar câteva exem-ple de oameni de bună credinţă, societăţi şi asociaţii, fără îndoială cu o autoritate în domeniu, dobândită prin cercetări şi ex-perimente, pe care le vom cita aleatoriu. De exemplu, ASPAS (Asociaţia pen-tru Protecţia Animalelor Sălbatice), demonstrează că bromadiolonul, un com-pus chimic anticoagulant, folosit masiv în combaterea şoarecelui de câmp (Arvicola terrestris), nu rezolvă problema stopării pagubelor cauzate de micul rozător în agricultură, ci „produce adevărate ravagii în ansambul ecosistemului, otrăvind lanţul prădătorilor naturali, con-taminând grav solul, până la ameninţarea sănătăţii publice”. Asociaţia amintită cere impetuos abandonarea noţiunii de „nuisible”(dăunător) referitor la vulpe, subliniind chiar că nu numai această spe-cie, ci şi altele care se constituie în lanţul de prădători naturali ai rozătoarelor, ce produc reale daune agriculturii, trebuie protejaţi şi nu trecuţi ca „nuisible”. Şi tot această asociaţie a publicat o mono-grafie ilustrată a vulpii şi deosebit de bine documentată, cu subtitlul „TRĂIASCĂ VULPEA !..”Prestigioasa Revue Nationale de la Chasse cere categoric ca „termenul de nuisible (dăunător) să fie scos definitiv din limba-jul vânătoresc, deoarece îndărătul său se ascund excese rele”.Ministrul Ecologiei (!?) din Franţa a emis o adresă circulară, în chiar anul 2012, în

care invita la reconsiderarea noţiunii de „nuisible” (citeşte dăunător, nefast, funest etc.) cu referire la vulpe şi, în general, la o specie de vânat. Mai preciza însă că o astfel de decizie ar fi la latitudinea pre-fectului din departamentul respectiv, în urma consultării cu asociaţiile vânătoreşti locale, cu biologii, zoologii, structurile sanitar veterinare şi cele ale sectorului ag-ricol, în general. Aşa se face că, din cele 96 de departamente şi prefecturi câte are teritoriul Franţei metropolitane, vulpea a mai fost menţinută pe lista dăunătorilor (citeşte nuisible) doar în 8 departamente. În treacăt fie spus, alături de vulpe, lista mai cuprindea – pe lângă dihori, jderi, nevăstuici, mistreţi, o serie de păsări ca cioara – probabil griva, coţofana, gaiţa şi…graurii şi porumbeii sălbatici !...cu o motivaţie locală. La scoaterea vulpii din lista infamantă a dăunătorilor a con-tribuit şi faptul că un număr de cadavre de şorecari (Buteo rufinus) au fost găsite otrăvite în urma ingerării de şoareci la rân-dul lor otrăviţi cu acel bromadiolon. De la 1.07.2012, în Franţa a fost reconsiderată noţiunea de „nuisible”, cu revizuire periodică a aplicabilităţii şi numai după publicarea prin ordin ministerial, în urma unei consultări publice şi a organismelor vânătoreşti şi ştiinţifice.La intervenţiile pentru reconsiderarea statutului de dăunător al vulpii se adaugă şi cele ale unor alte prestigioase organisme: R.E.N.A.R.D., Liga ROC (pentru protecţia faunei sălbatice), S.H.P.A. (Société Havraise de Protèction des Animaux), nu-meroase cluburi de „prieteni ai vulpii” etc. Interesant de semnalat este şi o carte ex-trem de documentată, având 156 pagini, scrisă de Pierre Long, deputat de Moselle şi primar în localitatea Freyming Merle-

ÎN APĂRAREA VULPII |Dr. ing. M. Georgescu

Dr. George Cristian Georgescu


bach, intitulată „Raport asupra studiului despre noţiunea de specie dăunătoare (nuisible)”. Din rândurile vânătorilor, s-au ridicat voci care, sintetizând, au spus următoarele: „Este o utopie să se afirme că reducerea drastică a numărului de vulpi ar deter-mina o creştere explozivă a populaţiilor de potârnichi...Practica a demonstrat că vulpea poate coabita cu importante efec-tive de vânat mic…Hrana ei de bază este constituită din diverse specii de şoareci. Iar dacă mănâncă şi fazani, potârnichi ori iepuri, în cea mai mare parte este vorba de exemplare rănite de noi, vânătorii, prin tirul nostru adesea imprecis. Şi ar mai fi o motivaţie : vulpea capturează prăzile uşoare, din speciile pe care noi le lansăm în teren, fazani, potârnichi, lapini care, provenind din crescătorii, fie abia se pot mişca după o şedere în lăzi de transport, fie nu sunt încă adaptate la viaţa sălbatică…Este incorect să nu i se recunoască vulpii un rol de agent sanitar, care pe lângă faptul că elimină exemplarele rănite ori bolnave, este şi necrofagă, consumând hoiturile găsite în păduri şi câmpii. Şi… culmea ipocriziei – continuă voci din rândul vânătorilor – este faptul că acuzăm vul-pea de daune şi în rândul lapinilor, pe care tot noi - sau unii dintre noi – îi socotim dăunători, dar populăm cu ei terenurile noastre în medie cam 10.000 exemplare anual. Vrem să vânăm vulpea, nu să o dis-trugem prin practici nedemne : urmărită tot timpul anului, practicarea deterajului (săparea şi gazarea vizuinilor, capcane, etc). Vânătorii o vor menţine controlat, la nivelul acceptabil şi normal”…Au intrat în apărarea vulpii şi numeroşi oa-meni de ştiinţă şi cercetători, din care vom cita doar câteva exemple. Doi specialişti în biologia vulpii, C. Rivals (Universitatea din Toulouse) şi M. Artois (Laboratorul de studii a patologiei animale sălbatice din Malzèville), declară la unison … „vulpea a fost considerată multă vreme un dăunător, dar în prezent această opinie este combătută de studiile etologilor. Se ştie, astfel, că ea are un rol de agent sanitar şi în numeroase cazuri populaţii de vulpi coexistă cu importante densităţi de vânat.”Specialişti veterinari au făcut calcule pre-cise, socotind că o vulpe poate consuma între 3.000 şi 10.000 de şoareci anual, în cea mai mare parte din cei dăunători agri-culturii. Şi au calculat şi cantitatea de vege-tale agricole (inclusiv seminţe cereale) la 7 kg/an consumate de un singur şoarece.Nici argumentul că vulpea reprezintă un pericol în proliferarea rabiei nu mai este luat în considerare ca iminent, deoarece numeroase ţări s-au declarat indemne la această maladie, Italia din anul 1997, Franţa din anul 2001, de asemenea An-glia şi Elveţia. Iar în Ţările de Jos, legile de vânătoare din anul 1998 au scos vul-pea de pe lista speciilor dăunătoare, iar Liga Regală Belgiană pentru Protecţia Păsărilor declară că „vulpea este un ani-mal total ocotit în regiunea bruxeleză”.

Izgonită din marile aglomerări urbane, prin extinderea acestora şi prin campa-nia antirabie din anii 90, vulpea a găsit şi mijlocul şi puterea de a reveni. Ast-fel, este identificată nu numai în Bois de Boulogne, Vincennes, Buttes Chaumont, dar şi în Jardin de Luxembourg ori Jar-din des Plantes din Paris. Ca să nu ne mai mirăm că în marile parcuri londoneze se apreciază că trăiesc cam…10.000 de vulpi. S-a calculat chiar că în Londra ar fi cam 25 vulpi/kmp, iar la Bristol…30 vulpi/kmp. Dar vulpile au „cucerit” şi alte mari oraşe europene, Madrid, Oslo, Zu-rich, La Haye, Berlin. etc.Adaptată la viaţa „urbano-tomberoneză”, vulpea a pătruns în Paris, strecurându-se la adăpostul oferit de malurile Senei şi de căile ferate, iar singurul obstacol mai se-rios, care o împiedică să se „urbanizeze” în număr mai mare este reprezentat de bu-levardele perimetrale ale Parisului, intens circulate. Dar, să ne înţelegem bine, aceste exemple nu însemnează că vulpea trebuie să devină o prezenţă urbană – sau rurală – obişnuită. Locul ei este în „sfânta libertate” din pădure şi câmpie. Exemplele date sunt – cum spu-neam – doar pentru a marca, în principiu, adoptarea unei atitudini neduşmănoase, într-o lume civilizată.„Pe plaiurile noastre mioritice” este încă în vigoare o lege nedreaptă faţă de vulpe, care o condamnă la extincţie, neacordân-du-i o perioadă de linişte, în care să-şi poată creşte puii, ca oricare altă sălbăticiune. Din toate acţiunile, foarte sumar amin-tite aici, la noi ce a fost întreprins ? A fost făcut măcar vreun studiu documentat în privinţa necesităţii de a condamna vulpea la dispariţie – pentru că asta înseamnă libertatea de a fi vânată tot timpul anului – şi cine a făcut acest studiu? Sau, poate pentru a se pune la adăpost de o virtuală perspectivă a unor cazuri – chiar izolate – de rabie, vreo persoană „competentă” a inclus în legea de vânătoare o măsură nu numai incorectă, ci şi nedreaptă. De unde oare această pornire distructivă, care ignoră rolul fiecărei fiinţe într-un eco-sistem? Ceea ce este inadmisibil şi cu atât

mai mult de neînţeles. (Poate nu este toc-mai potrivită comparaţia, dar, făcând haz de necaz, ne amintim gluma cu cel care bănuindu-şi consoarta că îl înşală, a vân-dut dormeza).Să fi decăzut vulpea într-atât în ochii vânătorilor noştri, încât să nu-i mai intereseze emoţia aparte şi bucuria dobândirii unei vulpi iarna, cu blana ca focul, care să împodobească tabloul unei zile de vânătoare la iepuri, fazani şi chiar la mistreţi ? Nu credem că se vor găsi vânători care să fie entuziasmaţi la ideea că au voie să împuşte vara o vulpe năpârlită şi jigărită de alergătură pentru a-şi hrăni cei 5 – 6 pui, care astfel vor fi şi ei condamnaţi la pieire. Dar, ideea…ideea înscrisă în lege, rămâne…După cum nu credem că nici cei care se ocupă cu agricultura pot ignora foloasele aduse de vulpe prin consumul de mini-rozătoarele din câmpul cultivat. La noi nu a fost folosit acel bromadiolon, în schimb, probabil furadanul nu a ucis şorecari roşii, ci câteva zeci de căprioare laolaltă, pe un teren din vestul ţării. Şi ?...În principalele ţări vest europene, rabia – cel puţin la vulpe – a fost eradicată, prin fo-losirea sistematică şi deci bine organizată a vaccinurilor, cu participarea directă şi supravegherea personalului sanitar-veterinar. Fiind ţară membră a UE, şi România va putea desfăşura un astfel de program asi-stat şi sprijinit de organismele europene, prin reţeaua noastră sanitar-veterinară, cel puţin la fel de eficientă.Dacă tot ne-am obişnuit să aşteptăm pilde şi îndemnuri din afară, ei bine…acestea există…Nu trebuie decât să le urmăm. Pe cele bune şi care ni se potri-vesc în cazul de faţă. Iar vulpea nu cere decât înţelegerea de a i se da un răgaz să-şi crească puii, adică să beneficieze şi ea de liniştea vremelnică pe care i-o poate oferi un sezon de vânătoare. Dar pentru asta, ar fi nevoie de mai multe voci, care până la urmă vor fi auzite şi înţelese de cei care au o implicare în elaborarea unor prevederi legale…Corecte.

Ilustrația: F.Andronache


DESPRECOMPORTAMENTUL

MUFLONULUI|M. GEORGESCU

Origine şi taxonomie controversatăS-ar putea crede că muflonul ar avea o identitate confuză, datorită numeroaselor discuţii şi contro-verse, privind originea şi taxonul cel mai potrivit. Altfel spus, au fost elaborate mai multe eseuri în acest sens, cu intenţia de a „alipi” denumirea de muflon european de cea ştiinţifică (Ovis aries musi-mon) stabilizată încă din anul 1762 de naturalistul german Peter Simon Pallas şi reconfirmată în anul

1811, în însuşi anul morţii sale. De fapt, muflonul corsican, animal de munte în ţara sa de baştină, provine din oile sălbatice ale Orientului Mijlociu, domesticite în neolitic şi resălbăticite apoi de-a lungul mileniilor. În scrierile vechi, apare sub nu-mele de Ophion, fiind apoi descris cu acurateţe de bătrânul Pliniu şi de nu mai puţin ilustrul Strabon. Referindu-ne la muflonul care a populat insu-lar câteva locaţii din ţara noastră, îl acceptăm cu

această legitimare ştiinţifică de mai sus. Doar pen-tru o informaţie suplimentară, amintim că foruri internaţionale interesate au emis propuneri pen-tru stabilitatea încadrării sistematice a muflonului european, sub denumirea actuală. În anul 2003, Comisia Internaţională de Nomenclatură Ştiinţifică a reconfirmat această denumire, valabilă pentru muflonii proveniţi din insula Corsica.Pentru diferenţierea diferiţilor taxoni, s-a făcut

etologie vânătorească

Ilustraţia Felix Bogdan Dragomir


|etologie vânătorească

apel la analizele cromozomiale. Astfel, în timp ce muflonul „nostru” european, are …doar 54 cromo-zomi, uriaşul său „verişor” asiatic, celebrul argali, este purtătorul a 56 cromozomi…și al unor coarne care pot atinge 190 cm lungime şi al unei greutăţi corporale de…150 kg.În Europa continentală, muflonul provenit din cele trei insule mediteraneene, a apărut prin populări efectuate în sec. XVIII. Toată lumea ştiinţifică a fost de acord cu faptul că muflonul european actual provine şi din încrucişări cu oaia domestică.

Trecut şi prezentContrar unor presupuneri că muflonul nu ar fi exi-stat pe teritoriul actual al ţării noastre, încă în tim-puri imemoriale stau câteva mărturii arheologice. Astfel, despre prezenţa sa în paleolitic, la Fânaţu (Bihor) şi Nandru (Hunedoara), s-a scris în „Archive de Zoologie Expérimentale et Générale”, de către Emil Racoviţă (tom LXVIII fasc.2 din anul 1929) şi în publicaţia maghiară Barlangkutatas X – XIII pag. 483-485. După câteva încercări de introducere a muflonu-lui (1868, în Ghimeş, 1926 în M.Retezat, 1934, în Parcul Valea Lungă, 1965-1966, în păd. Negureni şi Vlahii, în Parcul Iezer-Alba, 1971, în Scroviştea, 1975,1978,1986, Parcul Miceşti-Argeş) mai toate au eşuat din diverse cauze. Cele două războaie mondiale cu cortegiul lor de consecinţe nefaste, inclusiv braconajul, au dus la dispariţia muflonului din parcuri.Condiţiile climatice şi lupii au exterminat muflo-nii din Retezat, evenimentele din 1989 au afectat efectivul de mufloni de la Miceşti-Argeş. În prezent, mai există şi rezistă în Parcul Şarlota, în alte câteva (puţine) locaţii din Ardeal şi în Dobrogea.Este o specie de mare interes vânătoresc, a cărei extindere ar trebui mult mai serios reconsiderată. Cerinţe faţă de locul de trai. HranaDupă introducerea sa pe continentul european, muflonul a dovedit o mare plasticitate ecologică, exprimată prin adaptabilitatea la condiţii de biotop diversificate.Astfel, se pare că a pornit la cucerirea bătrânului continent, din moment ce îl găsim în numeroase ţări europene : Austria, Cehia, Slovacia, Germania, Un-garia, Italia, Olanda, Elveţia, Rusia, Polonia, Româ-nia, Spania, Danemarca, Finlanda şi Luxemburg. S-a adaptat şi biotopurilor alpine şi subalpine, în chiar acelea în care trăieşte şi marmota. Dar, condiţia de bază este aceea de a putea evita con-tactul cu zăpezile mari, coborând în văi, la adăpost de principalul factor limitativ, zăpada. Şi, evident acolo unde răpitorii (lup, râs) există, aceştia consti-tuie de asemenea un element care poate determi-na involuţia şi dispariţia populaţiei de muflon. Este o specie iubitoare de spaţii deschise, întinse, care caută adăpostul pădurii doar în timpul verii cu tem-peraturi excesive, pentru umbra protectoare, sau în restul sezoanelor pentru a se feri de intemperiile de asemenea excesive. Pe solurile moi, poate suferi din cauza creşterii exagerate a copitelor, astfel că un teren cu sol tare, sau pietros şi chiar cu rocă la suprafaţă, îl pun la adăpost de această perspectivă. Rezumând, muflonul nu suportă un strat de zăpadă, care de exemplu ar depăşi grosimea de 30 cm şi care ar împiedica nu numai deplasarea animalu-lui, ci şi accesul la unele sortimente de hrană naturală (pătura erbacee, fructe, etc).

În privinţa hranei, manifestă – în funcţie de se-zon – o remarcabilă diversificare de preferinţe, consumând şi plante care pentru alte specii ar fi dăunătoare. În dieta sa, care variază în funcţie de sezon şi staţiune, se regăsesc cele mai diferite şi chiar surprinzătoare sortimente : o largă listă de fanerogame erbacee, – deci plante care se înmulţesc prin seminţe, din pătura vie a pădurii şi din păşuni şi fâneţe – lujeri şi muguri ai speci-ilor lemnoase, ciuperci, muşchi şi licheni, fructe ale unor specii forestiere (ghinde, castane, mere pădureţe, etc.) şi chiar rizomii unor plante. Nu se scaldă niciodată, iar pentru nevoile metabolis-mului, apa o ia din vegetaţia proaspătă. Ocazional, se şi adapă de la o sursă existentă. Sarea este însă un element strict necesar, mai ales pentru femele-le în lactaţie, constituind totodată şi o atracţie permanentă. Bioritmul circadianÎn decursul a 24 de ore, activitatea sa principală este cea de hrănire – inclusiv deplasarea în căutarea hranei – urmată de staţionarea obliga-torie pentru rumegare, potrivit modului de viaţă al

oricărei specii din familia Bovidae. Este un animal diurn, mai ales în terenurile liniştite, cu precădere crepuscular şi auroral. În timpul sezonului estival, are şi o activitate nocturnă destinată hrănirii, însă mai puţin studiată.

Viaţă de familie. Viaţă socială. IerarhizareMuflonul este un animal gregar, deci cu in-stinctul de asociere în grup, dar care prezintă unele particularităţi. Astfel, o viaţă de familie propriu-zisă există doar în cazul femelelor cu pui din anul precedent şi din cel în curs. Această formă matriarhală este singura exprimare a noţiunii de familie şi, în acelaşi timp cea mai stabilă. Mai multe din aceste familii se reunesc formând un cârd, separat de câr-durile de masculi. La rândul lor, aceştia formează grupuri alcătuite din 10 – 15 indivizi de diferite vârste, în cadrul cărora există o ierarhizare strictă, rolul de conducător revenindu-i masculului domi-nant, care şi-a câştigat poziţia prin talie, forţă şi mărimea coarnelor, argumente folosite la nevoie. Mărimea grupurilor variază în funcţie de populaţia existentă în acel teritoriu, dar şi de sezon. De ex-emplu, cârdurile devin mixte şi deci mai mari, în


perioada de rut. De asemenea, apropierea iernii şi căderea zăpezii, determină o sporire a instinctu-lui de asociere în grup, dar evident că după par-curgerea epocii de rut, cârdurile se separă din nou pe sexe.Comportament de împerechere şi reprodu-cereMaturitatea sexuală se atinge la vârsta de un an şi jumătate atât la masculi cât şi la femele, la acestea rareori apare la vârsta de un an. Epoca de rut se desfăşoară o singură dată pe an, de regulă în intervalul octombrie – noiembrie. În timpul ciclului estral, orificiul genital al femelei apare uşor umflat, iar prin urină elimină hormonii care semnifică intrarea în călduri. Masculul, interesat de împerechere, adulmecă mirosul urinei cu hormoni, inclusiv prin inspirare de la nemijlocită apropiere, în scopul identificării gradului de disponibilitate al femelei. Ba chiar, face ceva mai mult, prelevează – de fapt linge – câteva picături de urină, pe care le „analizează” cu ajutorul unor glande speciale situ-ate în cavitatea bucală şi care, cu acurateţea „unei analize de laborator” îi dau măsura exactă a stadi-ului de receptivitate al femelei.Deci, lucrurile nu se petrec aşa…la întâmplare !...Odată identificată femela aptă pentru fecundare, masculul o urmează răbdător, aşteptând ca parten-era să-l accepte.Deci, nimic forţat, ca la alte specii !...Copularea este scurtă, perioada de călduri durând cam 48 de ore, dar se poate repeta după câteva zile, în cazul în care fecundarea nu a fost reuşită. Masculul este poligam. În timpul perioadei de rut, unii masculi se deplasează de la un cârd la altul în căutarea partenerei disponibile. Cu acest prilej, au loc şi confruntările între ei, care se desfăşoară după un ritual bine definit şi deci niciodată oricum, la întâm-plare. În primul rând, aceste confruntări ne se prea petrec între componenţii masculi ai aceluiaşi grup în care au convieţuit, deoarece aceştia se cunosc bine între ei, înţelegând prin asta şi forţa şi poziţia fiecăruia dintre ei, în respectul ierarhiei. Dar, între doi pretendenţi „străini”, lucrurile se desfăşoară astfel. În primul rând, competitorii se aleg între ei, în sensul de a fi de talii şi mărime a coarnelor, apropiate şi deci compatibile. Apoi, încep mişcările de încercare de a se intimida reciproc, prin etalarea mărimii corporale şi a coarnelor. Cei doi rivali, vor face paşi împreună, mergând paralel, alternând cu scurte reprize de opriri în care îşi aplică lovituri – în general suportabile – cu copitele membrelor

anterioare. La momentul decisiv al confruntării, cei doi se depărtează cam 5 – 10 m faţă în faţă, după care se reped în viteză unul spre celălalt, izbindu-se frontal. Zgomotul acestor izbituri între coarne este destul de puternic pentru a fi auzit de la câteva sute de metri depărtare. Finalul luptei, de regulă, nu este sângeros şi nici letal, învinsul părăsind „arena” şi recunoscându-se astfel învins. Dar, deşi se află în această situaţie, mai urmează cârdul, uneori câteva ore. Apoi, îşi încearcă şansa în altă parte.Dacă, din întâmplare, un mascul mai tânăr şi mai puţin dotat este bănuit de cel dominant de intenţii agresive, nu ezită să-şi arate supunerea şi subordonarea faţă de cel mai puternic, adoptând o poziţie convingătoare în acest sens : îi prezintă acestuia partea posterioară a corpului, exact ca o femelă în poziţia de acceptare a copulării şi totodată îşi ţine capul plecat în semn de supunere. Uneori, masculul dominant îl încalecă, simulând astfel o copulare, pentru a sublinia – dacă ar mai fi nevoie – poziţia sa de învingător.După o gestaţie de cca. 5 luni, femela aduce pe lume un singur pui, deci în luna martie-aprilie a anului următor. Pentru fătare, femela se retrage într-un loc mai ferit, lăsându-şi puiul din anul trecut în grija altor femele. După fătare, familia matriarhală se reface, se integrează în cârdul de femele, până în următoarea epocă de rut, când cârdurile devin din nou mixte. La fătare, puiul – să-l numim „mielul” – cântăreşte cam 1 – 1,7 kg ajungând ca la vârsta de un an să atingă 20 kg. Alăptarea durează două-trei luni, uneori mai mult.Durata de viaţă este estimată la 10 – 11 ani la masculi şi la 14 – 15 ani la femele. Se contează pe un spor natural net de 25 %, teoretic de 30%, dar apreciind că 5% reprezintă pierderi naturale. Teritorialism Se pare că putem vorbi de un oarecare teritorialism şi în cazul muflonului, însă cu o semnificaţie mai aparte. De pildă, nu se poate spune că există acel gen de manifestare a teritoriului, marcat olfactiv şi prin excremente, în cadrul unui cârd. Însă, există un teritoriu al cârdului de femele, distanţat de un alt teritoriu ocupat de cârdul de masculi. Este sigur însă că acestea – să le numim totuşi teritorii – nu conduc la confruntări. Dar, mai mult chiar, în condiţiile existenţei într-un parc de vânătoare, sau chiar a celei din teren liber, nu am constatat confruntări teritoriale, singurele confruntări fiind cele din epoca de rut. Pentru comparaţie, lopătarul îşi marchează şi apără un

mini-teritoriu în epoca de rut. (Chiar dacă este mo-bil şi temporar). Comensualism. CoabitareMai mulţi ani la rând, am urmărit coabitarea muflonului cu alte specii de vânat, mai exact cu lopătarul, atât în condiţiile unui parc de vânătoare în suprafaţă de 150 ha dar şi în teren liber, într-o pădure de 1800 ha. Ceea ce pot preciza este faptul că muflonul, într-o populaţie de cca. 90 exemplare, îşi desfăşura activităţile pe o suprafaţă cam de 30 % din pădurea de 1800 ha localizat permanent în jurul punctului în care staţionase o iarnă într-un ţarc de acomodare. Deci fidelitate faţă de teritoriu.Un al doilea lot de mufloni, lansat în aceeaşi pădure, dar fără staţionarea într-un ţarc de acomodare pe timpul unei ierni, a părăsit pădurea respectivă pătrunzând în judeţul limitrof, Dâmboviţa, unde i s-a pierdut urma. De asemenea, pot preciza că atât în parcul de 150 ha cât şi în pădurea de 1800 ha coabitarea cu lopătarul era vizibilă, chiar dacă acesta din urmă era în efectiv (total) de zece ori mai numeros decât cel de muflon. Evident şi lopătarul se aduna în cârduri care, fără a fi su-prapuse teritorial cu cele de muflon, se întâlneau zilnic ori sezonier, fără a se constata vreun efect de concurenţă. Mai mult chiar, în timpul iernii observam de multe ori cum exemplare izolate sau în cârduri mici frecventau aceleaşi puncte de ad-ministrarea hranei complementare, la hrănitori şi mai ales la saivanele-depozit de frunzare. Dar, când cârdurile de lopătari ieşeau la câmp, în căutarea vegetaţiei crude şi proaspete, acelaşi lucru îl făceau şi ce două cârduri de mufloni, însă în cu totul altă locaţie. Având experienţa concurenţei făcute de lopătar căpriorului, vroiam să văd dacă acelaşi lu-cru se întâmplă şi în cazul muflonului. Concluzia am expus-o puţin mai înainte. Ca un fapt inedit, voi aminti că după 1989, în încercarea de a salva câte-va femele gestante din fostul parc Miceşti, le-am capturat prin tranchilizare şi le-am transportat la pădurea Mozacu. Acolo nemaiexistând congeneri, femelele de muflon s-au integrat în cârdurile de lopătari, în care le-am văzut ani la rând.

***Cam aceste câteva elemente despre muflon le-am considerat mai importante, fără a aborda în totali-tate biologia acestei specii, care include mult mai multe date, dar care nu au constituit obiectul rân-durilor de faţă.Pentru o concluzie optimistă, pot afirma că specia despre care am spus deja că are o mare importanţă faunistică şi vânătorească, merită acţiuni hotărâte şi bine fundamentate ştiinţific şi practic, pentru ex-tinderea existenţei sale în biotopurile subcarpatice din ţara noastră. Faţă de reuşita deja anunţată, a introducerii muflonului în atâtea ţări europene pe care le-am enumerat, nu văd motivele unor nereuşite la noi, mai ales cu respectarea unor condiţii pe care ne-am străduit să le sintetizăm cu modestie în aceste rânduri. Putem adăuga un element extrem de important, acela că muflonul acceptă fără reţinere măsurile şi sortimentele de hrană complementară, nu numai în parcuri, ci şi în terenurile libere.

De ce este necesară vânarea căprioarelor pe lângă cea a ţapilor?Căpriorul este o specie de vânat a cărei proporţie între sexe este obligatoriu să fie păstrată la o valoare de 1:1 sau cel mult 1: 1,5. În niciun caz nu este admis ca numărul femele-lor să depăşească cu mult pe cel al masculilor (de exemplu 1:2), dar nici invers.În condiţiile în care raportul între sexe ar fi în favoarea femelelor, acest lucru ar compromite procesul de reprodu-cere, având în vedere că în astfel de condiţii, când dispare concurenţa între pretendenţi, la reproducere ar participa şi masculii tineri, lucru care acţionează negativ asupra calităţii urmaşilor.

Horia Almăşan în cartea sa ,,Căpriorul”(editată de A.G.V.P.S. în 1967) remarca: ,,Una dintre cauzele scăderii calităţii trofeelor de căprior, în unele terenuri, este tocmai disproporţia mare dintre sexe în favoarea femelelor”. La fel, dacă masculii ar fi mai numeroşi decât femelele acest fapt ar dăuna proce-sului de reproducere, deoarece căpriorii supranumerari se vor lupta între ei pentru femele, ceea ce ar conduce la accidentarea ţapilor dar şi la epuizarea lor fizică, ceea ce conduce implicit la apariţia de iezi sla-bi din punct de vedere calitativ, iezi care nu vor da niciodată trofee de calitate. Am asistat la o scenă în care doi căpriori de trofeu se luptau pentru o femelă aflată în apropiere, timp în care un alt căprior mult mai slab a profitat de lupta celor doi şi a montat căprioara.Un teren bun de căprior niciodată nu va fi terenul cu număr mare de animale, ci acel teren care dă cele mai multe trofee meda-liabile. Cum obţinerea trofeelor medalia-bile ţine de cultura efectivă a vânatului, aceasta înseamnă totul, începând de la o evaluare corectă a efectivelor, păstrarea unui efectiv optim şi a raportului corect între sexe, efectuarea unei selecţii artifi-ciale riguroase, atât la masculi, cât şi la femele, precum şi monitorizarea şi prote-jarea ţapilor buni, de viitor, în aşa fel încât să fie scoşi din teren la vârsta la care tro-feul a ajuns la dezvoltarea maximă. Spun asta din proprie experienţă, în condiţiile în care an de an recoltam pe terenurile gestionate de noi trofee demne de luat în

seamă, al căror gramaj spune totul: 760 gr, 740 gr, 630 gr, 580 gr, 560 gr, şi aşa mai departe. Vânarea unor astfel de trofee nu se datorează întâmplării, ci unei gestionări profe-sioniste şi durabile a populaţiei de căpriori. De aceea este foarte important ca repartizarea cotei de recoltă să fie 50% masculi şi 50% femele.Dacă la cota de recoltă a ţapilor trebuie să primeze în proporţie de 70-75 % tineretul şi ţapii de vârstă mijlocie sau cei bătrâni în regres, iar diferenţa de 25-30% trebuie să fie formată din căpriorii ajunşi la apogeu, la femele este invers, 55-60% din cotă trebuie să fie femele bătrâne, iar diferenţa să fie reprezentată de animale accidentate, bolnave şi tineret.


SELECÅIA LA FEMELELE DE CÃPRIOR

Revin din nou cu un articol despre un subiect destul de controversat şi discutat în lumea vânătorească, contestat de unii dar susţinut de alţii: selecţia

femelelor de căprior, subiect ce a născut de-a lungul timpu-lui numeroase polemici între împătimiţii Dianei. Recoltarea selectivă a căprioarelor este una din cele mai grele şi complicate părţi ale recoltării cu arma de vânătoare şi aceasta nu datorită dificultăţii vânătorii, ci, pe de o par-te, factorului emoţional, şi pe de altă parte datorită fap-tului că, spre deosebire de mascul, unde avem mai multe criterii de apreciere a vârstei, la femele lucrurile nu sunt atât de simple. Din această cauză este nevoie de multă experienţă şi de vaste cunoştinţe practice. Cu toate aces-tea, selecţia căprioarelor este o acţiune indispensabilă care trebuie întreprinsă într-un teren de vânătoare pentru ridi-carea calităţii trofeelor, deşi nu dă bine în ochii unora care susţin că acest tip de vânătoare nu are nimic bărbătesc şi în plus nu aduce trofee.

|F.B. Dragomir


Cine ar trebui să efectueze selecţia femelelor de căprior?Selecţia căprioarelor este o sarcină extrem de dificilă şi im-pune din partea celui care o practică multă experienţă de teren. Aşadar ideal şi totodată legal ar fi ca selecţia să o facă, obligatoriu, paznicul de vânătoare împreună cu un vânător cu experienţă, pentru că, măcar teoretic, el ar trebui să ştie cel mai bine efectivul din teren. Din păcate trebuie să spun ca am întâlnit şi paznici care habar nu aveau despre vânarea căpriorului, ba mai mult nu erau de acord cu vânarea femele-lor, lucru total neprofesionist. În Regulamentul de practicare a vânătorii Nr. 353, la art. 32 se prevede că: ,,Pentru corecta identificare a exemplarelor de selecţie, este obligatoriu ca, la orice acţiune de vânătoare organizată în acest scop cu vânători aceştia să fie însoţiţi de o persoană de specialitate angajată şi împuternicită de gestionar şi să tragă numai asupra vânatului indicat de acesta”.Un articol scris de col. Schnell (inspector de vânătoare), în nr.5/1938 al revistei ,,Carpatii”, care aborda exact această problemă, susţinea următoarele:,,Împuşcarea de selecţie a căprioarelor nu e îngăduit să se lase în seama tuturor vânătorilor, ca aceştia să aibe ocazia să-şi încerce armele. Această înda-torire gingaşe trebuie lăsată în grija maestru-lui de vânătoare şi a unui foarte restrâns număr de vânători pricepuţi. Nu e recomandabil nici să se lase grija selecţionării în seama personalului, deoarece în foarte multe cazuri aceasta ar duce la abuzuri”.Cum alegem şi care exemplare ar trebui scoase din teren?În primul rând la o selecţie grosieră se vânează căprioarele cu răni evidente, cu semne evidente de boală (păr zburlit, tren poste-rior murdărit de fecale diareice, animale care tuşesc, au capul umflat,

prezintă depilări pe corp, ne-năpârlite la timp, cu semne de hipodermoză evidentă, cu fracturi la membre), căprioarele cele mai mici la corp din cârdul de iernare. Când intrăm în detalii, la o selecţia de fineţe, se va încerca împuşcarea femelelor bătrâne şi sterpe, care se recunosc de către ochiul format al specialistului.Care este perioada optimă a efectuării selecţiei la căprioare?Deşi, legal, perioada de vânătoare a căprioarelor este largă, fiind cuprinsă între 01.09-15.02, practic şi etic aceasta este mult mai scurtă, dacă ţinem cont de vreme şi de începerea dezvoltării embrionului. De ce ne raportăm la aceste repere? O dată din raţionamente practice, deoarece vânarea căprioarelor trebuie legată de starea timpului. Îngheţul şi căderea zăpezii sunt fenomene meteorologice care duc la formarea cârdurilor de iernat, lucru care facilitează alegerea pieselor ce trebuie scoase din teren, deoarece având posi-bilitatea să comparăm exemplarele între ele ne va fi mult mai uşor în alegerea piesei.Al doilea reper este din considerente etice, iar acesta ne dictează să nu vânăm căprioarele după ce dezvoltarea embrionară începe să se accentueze. Ştim cu toţii că dez-voltarea embrionului la femelele de căprior are o fază de latenţă, din momentul fecundării şi formarii lui (iulie-august) şi până la sfârşitul lunii ianuarie, când embrionul începe să se dezvolte puternic. Deci, se impune atât din considerente practice, cât şi etice, ca perioada vânării căprioarelor să fie cuprinsă între 30.11. -moment în care iarna este cât de cât instalată şi 30.01 - când embrionul aflat în uterul matern începe să se dezvolte puternic.Cam aceasta ar fi, pe scurt, o recapitulare referitoare la selecţia căprioarelor, cum am zis şi mai sus, o sarcină de-osebit de grea şi delicată, care mai mult ca orice acţiune de selecţie implică o mare responsabilitate şi pricepere din partea celui care o practică.



Cunoştem cu toţii faptul că, la finalul partidelor de vânătoare câinele se întoarce mai tot-deauna cu ciulini şi scaieţi

prinşi în păr. Pentru speciile cu păr scurt problema se rezolvă relativ uşor dar în cazul celor cu păr lung şi/sau sârmos ci-ulinii constituie o adevărată problemă, mai ales dacă nu-i îndepărtăm aşa cum trebuie. În afara disconfortului tempo-rar, ciulinii acumulaţi în timp în părul câinilor pot favoriza apariţia unor afecţiuni cutanate neplăcute ce vor necesita tratament veterinar complex. Şi cu siguranţă nici unul dintre noi nu vrem să ajungem în această situaţie.Pentru a curăţa ciulinii din părul câinelui

avem nevoie de câteva ustensile simple pe care le putem folosi cu uşurinţă, chiar pe teren, imediat după încheierea parti-dei de vânătoare.Ne trebuie doar un pieptăn metalic cu dinţi rari, o perie-pieptene cu dinţi mai

robuşti şi o perie cu dinţi metalici fini. Uneori o forfecuţă poate fi de ajutor în cazul în care avem de-a face cu ghemo-toace mari de scaieţi încâlciţi. Pentru început putem aduna ciulinii cu mâna după care vom folosi piptenul metalic cu dinţi rari. Acesta va îndepărta ciulinii răzleţi prinşi relativ superficial în păr. O atenţie deosebită trebuie să acordăm zonelor de la subţioara picio-arelor şi de la urechi. De asemenea nu uitaţi să-i controlaţi labele în porţiunile dintre gheare unde se pot aduna scaieţi ce deranjează şi pot produce chiar răni nedorite şi greu de vindecat. Apoi vom folosi peria-pieptene pentru un periaj mai profund care va înlătura

majoritatea ciulinilor vizibili. Atenţie sporită, operaţia trebuie făcută cu grijă, pentru a nu smulge fire de păr din blana căţelului şi a nu-i crea un disconfort sporit. Va ţine minte şi ne va fi mai greu să îl supunem altă dată “tratamentului”

de curăţire. Aşa cum am spus, dacă avem de-a face cu ghemotoace mari, încâlcite, de ciulini, putem folosi cu mare atenţie forfecuţa. Ideea este de a evita pe cât posibil smulgerea firelor de păr sau tăierea profundă a acestora. În final vom folosi peria fină cu dinţi met-alici flexibili care va permite un periaj profund mergând până la perişorii fini de la bază. Acest periaj va reda struc-tura normală părului readucând con-fortul binemeritat partenerului nostru patruped. Periajul regulat, după vânătoare dar şi cel de zi cu zi menţin starea de igienă a părului câinelui şi asigură confortul fizic al acestuia. Dacă îl vom învăţa de tânăr, căţelul nu numai că se va obişnui cu periajul regulat dar s-ar putea chiar să îi şi placă. Cere timp şi multă răbdare dar cu siguranţă merită toată atenţia şi efortul!

Alexandru Codrin

SCĂPAŢI DE CIULINI


|Tir și balistică

Carabina Sauer 202 este cel mai nou model al firmei Sauer & Sohn, care a vândut după cel de-Al Doilea Război Mondial peste 350.000 de carabine cu repetiţie, produse la Eckernförde (R.F.Germană), unde se mutase după anul1951 de la Suhl, rămas în R.D.Germană. Modelul Sauer 202- în varianta Europa - apăruse încă din anul 1992, cu multe noutăţi faţă de cele care îl precedaseră, Sauer 90, Sauer 92 şi Sauer 200. Expertul german Roland Zeitler a analizat în detaliu varianta Sauer 202 Europa Lux de calibrul .30-06 Sprgf. (Deutsche Jagd Zeitung nr.7/2003, pp.36-39), considerând-o mai fină şi elegantă decât vechile 3 modele. Ea poartă 17 inovaţii tehnice faţă de acestea: închizător cilindric cu 6 nuturi în ţeavă, buton al siguranţei pe gâtul patului, trăgaci cu stecher care îl declanşează la greutatea de 150-300g, percuţia capsei la 0,0023 secunde după apăsarea trăgaciului. Ţeava poate fi schimbată, după deşurubarea antepatului, toleranţa fiind de 2 sutimi de milimetru. Patul tip Monte Carlo din două părţi, ori unic, cu sau fără obrăzar de acelaşi tip, din lemn de nuc impregnat, părţile metalice brunate. Ochire mecanică şi prin optică, opt calibre medii (între .243 Win. şi 9,3x62) şi 5 Magnum (între 7mm Rem.Mag. şi .375 H&H Magnum.). Lungimea ţevii 56-60 cm la calibre medii, 62 cm la Magnum, greutatea armei 3,45- 3,80 kg. Probată cu serii de 5 cartuşe Norma P.P.C. a avut o dispersie de 31mm la 100 m. Cele mai multe variante ale carabinei cu repetiţie Sauer 202 au fost însă lansate pe piaţă după anul 2001, când fir-ma J.P.Sauer& Sohn a împlinit respectabila vârstă de 250 de ani ! Se ştie că în Europa numai Beretta are o atestare documentară mai veche. În catalogul Alljagd 2001-2002, Sauer & Sohn pro-punea la p.12 două variante noi: Sauer 202 LAW, cu pat tip Monte-Carlo şi antepat cu vârf "picătură", din material sintetic. Cutia mecanismelor este dintr-un aliaj de metale uşoare. Ţeava lungă de 56 cm, ciocănită la rece dintr-un aliaj de oţel cu crom şi molibden. Ea are la exterior 7 caneluri care o fac mai uşoară. Toate părţile metalice din oţel în contact cu exteriorul sunt acoperite cu un strat protector de lac Ilaflon. Greutate 2,85 kg. Numai calibre medii: .22-250 Rem., .243 Win., 6,5x55, .270 Win., 7x64, .308 Win., .30-06 Sprf., 8x57 IS, 9,3x62. R. Zeitler, care a probat-o trăgând serii de 5 focuri la 100m cu diferite cartuşe de cal.7x64 a obţinut chiar o dispersie 13mm cu gloanţe H-Mantel de 11,2g trase la distanţa de 100 m din cartuşe RWS (Deutsche Jagd Zeitung, 2002, nr.4, pp.97-99) A doua variantă Sauer 202 Euro are patul tip Mon-te-Carlo fără obrăzar, din lemn de nuc impregnat. Cutia mecanismelor din oţel. Ţeava lungă de 56 cm, din acelaşi aliaj şi ciocănită la rece, însă fără caneluri, oţelul brunat negru mat. Greutate circa 3,5 kg. Aceleaşi calibre medii ca precedenta, plus 6,5x57. Are şi calibre Magnum, cu ţeava de 62 cm şi greutatea de 3,8 kg: 6,5x68, 7mm Rem. Mag., .300 Win. Mag., .300 Wby. Mag., 8x68 S (la cerere şi .375 H & H, .416 Rem.Mag.). A fost greu de urmărit apariţia numeroaselor variante oferite între 2002 şi 2012.

În sinteza Repetierbüchsen, publicată în Deutsche Jagd Zeitung nr.4/2004, pp.76-88, Roland Zeitler a inclus în tabele şi următoarele variante ale carabinei Sauer 202: Stutzen, Classic, TakeDown şi Outback. Primele 3 au pat Monte-Carlo din nuc impregnat, ultima din material sin-tetic negru. În catalogul Alljagd 2006/2007, pp.24-25 apar: Elegance, Forest, Wolverine (numai lunetă, pat adaptabil, trăgaci 700g,ţeavă varmint cu caneluri pentru răcire), Hardwood şi Highland, ultima fiind cea mai uşoară (2,7kg). În catalogul Frankonia 2009/2010 apar în plus la pag.66-69 Polar, cu pat sintetic camuflat în alb, Yukon cu pat cenuşiu-verzui, Take Down Hatari pentru vânat foarte mare, Take Down Forest. În catalogul Frankonia 2010/2011 pp.66-69 apar în plus variantele Stutzen Elegance Take Down Elegance, Classic XT, cu pat sintetic negru. De notat că Take Down Elegance permite schimbarea ţevii doar împreună cu sistemul me-canic şi cu optica când se trece de la calibrele Medium la cele Magnum. În catalogul Frankonia 2011/2012 apare la pp.60-63 varianta GTI, cu pat din lemn cu orificiu pentru degetul mare, ţeavă semigroasă pentru tir precis, frână de gură ce se poate monta pentru a reduce cu 30% reculul şi mări precizia. Se oferă din nou varianta Hardwood, de data aceasta cu patul sintetic roşu-portocaliu. În catalogul Frankonia 2012/2013 apare în plus varianta Forest XT cu pat sintetic verde închis, înălţător galben şi cătare roşie pentru tir reflex la nevoie. Am regrupat variantele prezentate mai sus cronologic, incluzându-le într-un tabel.

CARABINA SAUER 202

|Matei TĂLPEANU

S 202 ElEgancE

S 202 HigHland

S 202 claSSic


Explicaţii la Tabel: TD = Take Down, cil.= cilindric, St.= Stutzen, Mini=.222Rem-6mm, Medium= 6,5mm-9,3mm, Mag.=7mmRem.-.416Rem., Big Game =.375 H&H-458 Lott

Este posibil ca unele variante, apărute înainte de anul 2001, să nu fi fost menţionate.Arme de calitate, precise, nu ieftine, dar raportul preţ/cali-tate este net avantajos pentru clienţii fideli. Oricum firma se plasează pe o onorabilă poziţie a 11-a la vânzările mondiale de carabine, la egalitate cu Merkel, cu 1,8% pe anul 2011.

SC SURAKI SRL, producător autorizat conform legislației europene în prelucrarea cărnii de vânat, este interesată în achiziționarea vânatului mare în carcasă, destinat producției de mezeluri, comercializate sub marca “TOLBA VÂNĂTORULUI”. Oferim posibilitatea încheierii de contracte pe termen lung.

Detalii la numerele de telefon 0752 525 142 sau 021 411 62 30

E-mail: [email protected] sau [email protected]

www.suraki.ro

Denumirea variantei

Tipul închizătorului

Lungimeţeavă(cm)

Tipulpatului

Mater.patului

Mărimecalibre

Greut.(kg)

Europa Lux cil.,6 nuturi 56-60-62 M-Carlo nuc impr. Med. Mag. 3,45-3,8

LAW cil.,6 nuturi 56 M-Carlo sintetic Medium 2.85

Euro cil.,6 nuturi 56 M-Carlo nuc impr. Medium 3,5

Stutzen cil.,6 nuturi 51 M-Carlo nuc impr. Medium 3,3

Elegance cil.,6 nuturi 51-56-65 M-Carlo nuc impr. Min,Med.Mag 3,5-3,7

St.Elegance cil.,6 nuturi 51 M-Carlo nuc impr. Mini,Med. 2,9-3,4

TDElegance cil.,6 nuturi 60-65 M-Carlo nuc impr. Med. Mag. 3,7-4,4

Classic cil.,6 nuturi 56-60 M-Carlo nuc impr. Med. Mag. 3,3-3,8

Classic XT cil.,6 nuturi 51-56-60 M-Carlo sintetic Min,Med.Mag 3,5-3,7

Outback cil.,6 nuturi 56 M-Carlo sintetic Mini,Med. 2,9

Forest cil.,6 nuturi 51 M-Carlo nuc impr. Medium 3,3

TDForest cil.,6 nuturi 51 M-Carlo nuc impr. Medium 3,9

Forest XT cil.,6 nuturi 51 M-Carlo sintetic Medium 3,5

Wolverine cil.,6 nuturi 65 M-Carlo nuc impr. Mini 3,7

Hardwood cil.,6 nuturi 46 M-Carlo sintetic col. Medium 3,2

Highland cil.,6 nuturi 51 M-Carlo nuc impr. Medium 2,7

Polar cil.,6 nuturi 51-56 M-Carlo sintetic col. Med. Mag. 3,4-3,6

Yukon cil.,6 nuturi 56 M-Carlo sintetic col. Med. Mag. 3,5-3,8

TDHatari cil.,6 nuturi 60-65 M-Carlo nuc impr. Big Game 4,3 +

GTI cil.,6 nuturi 51 GTI nuc impr. Medium 3,7

S 202 StutzEn

S 202 ForESt

S 202 WolvErinE


Toamna plecase defini-tiv din Delta Dunării. Se stinseseră și ecourile ul-timelor păsări migratoare. Peste Lacul Razelm și

cărările sale de apă stătută, gerul celor din urmă nopți așternuse pod translucid; doar câteva canale ale căror căi de argint viu curg liniștite tot timpul anului, scăpaseră din îmbrățișarea sa de gheață. — Tot păsăretul s-a aciuiat acum pe apele neînghețate, a fost de părere Gigi Băcescu, orni-tolog renumit, însoțitorul meu de suflet în perigrinările cinegetice prin Deltă. Acu’ poți să dai lovitura, a mai adăugat el plin de interes. N-am mai stat pe gânduri. Chiar a doua zi dis-de-dimineață am pornit în căutarea lor cu barca cu motor a ornitologului, avându-l pe proprietar la cârmă. Am început cu Canalul Dunavățu, considerat raiul păsărilor de baltă. Deasupra noastră plutea un cer nefiresc de străveziu și sticloas. La răsărit pâlpîiau um-bre viorii, iar din evantaiul lor șters rînjea rece printre trestii soarele cu dinți. Începuse să bată și Crivățul, semn că vremea omăturilor nu

era departe. Frigul umed al apelor ne-a făcut să strângem bine pu-foaicele pe noi. Abia am parcurs câțiva zeci de metri, că un stol de vreo treizeci de rațe s-a înălțat chiar din fața noastră într-un concert de fâlfâituri și măcăituri speriate. Era specia autohtonă de rațe mari, ce dau satisfacții deosebite la pușcă. Gâștele și gârlițele nu sosiseră încă, așa că rămsese singurul vînat de soi al începutului de iarnă. N-am ridicat însă pușca să trag. Distanța era prea mare. — Ai văzut căt de multe se strânseseră la un loc? m-a întrebat Gigi încântat. — Văzut. — E semn bun, a con-cluzionat el și mai satisfăcut. — Nu prea cred, l-am liniștit eu. E prea limpede atmos-fera. N-or să ne lase să ne apropiem la bătaia armei. — Și-atunci ce propui? —Cunoști pe undeva prin apropierea canulului vreun dig care să fie mărginit de ape neînghețate ca asta pe care plu-tim? — Cunosc, da’ ce-ai de

gând? — Ai să vezi. Dă bice cailor putere și hai acolo. După vreo douăzeci de minute de brăzdat întins apa canalului, am ajuns la un dig care întrunea condițiile puse de mine; ba chiar cu vârf și îndesat: avea ape neînghețate și pe stânga și pe dreapta. — Bănuiesc ce vrei să faci, a zâmbit Gigi, privindu-mă admirativ. Să le împuști de pe dig la adăpostul stufului. — Ești perspicace. Pe o vreme atât de clară cum e asta, eu o consider cea mai eficientă tactică la vănătoarea de păsăret de baltă. Asta numai dacă ai diguri cu ape alăturate bineînțeles. Așa că abordează și lasă-mă pe mal. Tu o să vii în urma mea la câteva sute de metri, să culegi victimele cu minciocul. Zis și făcut. De cum am pus piciorul pe pământ, o escadrilă de măcăitoare a și decolat în trombă de pe canalul de vizavi; dar n-am putut trage, fiindcă la coborâre mânuiseam pușca la spate. Am pornit apoi cu arma-n cumpănire pe poteca ce străbătea

spinarea digului, cercetând atent luciul metalic al apei de pe care zburaseră mai înainte gălăgioasele anaside. Între timp mi-am făcut în minte o succintă analiză a camuf-lajului: nu puteam fi văzut, fiindcă eram bine mascat de zidul de stuf ce străjuia poteca de o parte și de alta a ei; nu mă tememeam nici că îmi vor fi auziți pașii, căci pri-etenul și însoțitorul meu apropiat în acea emoționantă aventură –asprul Vânt Rusesc – făcea să sune puternic săbiile oștirii de stuf. Prin urmare, am mers liniștit mai departe cu siguranța lucrului bine chibzuit și bine făcut. Am întors apoi capul să văd ce face Gigi. După un ocol in-trase cu barca pe canalul de lângă dig ce ne umpluse sufletele de speranțe de izbândă; acum înain-ta încet, cu motorul în surdină, păstrând distanța stabilită. Totul e conform planu-lui, judecam eu. N-are cum să nu ne iasă. Nu a trecut mult și am zărit prin rariștele țesăturii de trestii alt stol de anaside într-un mic ghiol. Să fi fost vreo zece su-rate. Ciuguleau lintița și algele

HOAŢELE|FĂNICĂ-VOINEA ENE


de la suprațața apei. Nu m-au simțit. Am strecurat ușor țeava puștii printr-o mică fereastră din zidul de trestii și am ochit pe cea din mijloc. Apoi degetul ucigaș a apăsat lin trăgaciul și detunătura a făcut să tresară întreaga fire. Al doilea foc nu l-am mai putut trage din cauza unei sălcii după care dispăruseră zburătoarele. Au rămas pe luciul de cobalt al apei trei victime; unele culcate pe o parte, altele cu aripile întinse pe apă, așa cum le surprinsese necruțătoarea moarte în încercar-ea lor de a-și lua zborul. Nu pot spune că nu am avut o strângere de inimă în acele clipe; ucisesem o fărâmă din sufletul Deltei ─ un act păcătos și brutal; însă am tre-cut repede peste momentul critic; în fond asta-i vânătoarea de când lumea și pământul. Am reîncărcat arma și am pornit mai departe. Următorul grup de rațe doborâte a fost mai numeros ─ cinci; din două focuri. Până la capătul digului nu a mai apărut nimic în bătaia puștii, așa că am făcut cale-ntoarsă spre un canal de pe malul de vizavi, tot cu apa dezghețată, care pornea din dreptul primului grup de rațe doborâte; era mărginit și el de un dig asemănător cu cel pe care mer-geam. Numai bun să continuăm vănătoarea pe el. Din obișnuință, când am ajuns în dreptul celui de-al doilea grup de victime, l-am cercetat atent. Nu mai erau cinci, ci doar trei. Mai mult ca sigur cele două și-au revenit și s-au mistuit în stuf, socoteam eu. Mi se mai întâmplase fenomenul. Nu-i nimic, mi-am zis totuși cu părere de rău că nu mai zăbovisem un pic după primul foc, pentru a preîntâmpina dispariția printr-un nou foc. Și în timp ce făcem eu aceste reflecții, numai ce văd că una din victimele rămase dispare brusc chiar sub ochii mei; se scufundase în adânc. Aproape că nu-mi venea a crede. — Măi să fie! mi-am zis în perciuni. Era moartă, moartă de-a binelea. O văzusem bine; așa cum plutea ea cu aripile desfăcute și capul moale întors pe o parte,

mai moartă decât ea nu credeam să fi existat vreuna în toată Delta. Dar n-am apucat să-mi duc gân-dul până la capăt, că o altă rață moartă ia drumul celei de mai înainte. De data asta am văzut însă un botic rotund și mustăcios apucând-o de gât și trăgând-o în apă. După configurație nu putea fi decât al unei vidre, chibzuiam eu. Presupunerea mi s-a adeverit ime-diat, când un alt botic a mai tras un leș de rață în adânc. De data asta i-am zărit și spinarea maronie lucioasă. Trebuia să iau măsuri, altfel dispărea și cea care mai rămăsese. Primul gând a fost să aștept următoarea apariție și s-o împușc. Însă n-avea nici un rost. La ce bun o asemenea răzbunare cruntă și prostească. În fond, biele făpturi nu erau vinovate cu nimic. Găsiseră și ele o oportuni-tate pentru a-și procura hrana și o fructificaseră potrivit instinctu-lui lor de sălbăticiune vicleană. Așa că, pentru a descuraja o nouă tentativă de furt, m-am limitat doar să trag un foc în zidul de stuf din apropierea raței rămase. Se pare că zgomotul și trepidațiile trestiei lovite de alice a avut efect-ul scontat; căci până la sosirea lui Gigi n-a mai apărut nici o hoață. Făcând bilanțul, am constatat amândoi cu oarecare părere de rău că dobânda noastră numără doar o singură ”piesă” ─ ce apărată de mine cu focul de armă. Din celălalt grup, ornitologul nu găsise nici-una. — Ei, nea Fănică, ce soluții ai în sitoația asta ciudată? m-a întrebat barcagiul mofluz. Cum ne putem proteja vânatul de hoațele astea? Că doar n-om încheia vânătoarea din cauza lor; abia am început-o. — Crede-mă că nu știu. Mă gândesc că cel mai bine ar fi să-l păzesc după ce-l voi împușca; până vii tu să-l ridici. — Nu-i rău, m-a apro-bat el. Și așa am procedat până la sfărșitul vânătorii, salvând ma-joritatea rațelor împușcate de hoția șiretelor mustelide.

COASTE DE MISTRET CU MIRODENII ŞI ASPARAGUS

O masă pregătită cu carne de mistreţ a prilejuit dintot-deauna o adevărată recunoaştere a spiritului şi a pa-

siunii pentru vânătoare, fiind apreciată cum se cuvine de meseni pentru gustul deosebit al bucatelor alese.

Ingrediente necesare: coaste de mistreţ pentru 4 porţii, 3 linguri de boia de ardei – paprica, o ligură de praf de ceapă, o ligură de praf de usturoi, o jumătate de linguriţă de praf de ardei iute cayene, o jumătate de linguriţă de scorţişoară măcinată, piper măcinat, două ceşti de zeamă de carne. Pentru asparagus: o legătură bogată de asparagus, o lingură de ulei de măsline, o jumătate de linguriţă de coriandru, o jumătate linguriţă de praf de usturoi sau câţiva căţei proaspăt zdrobiţi, piper măcinat, sare de mare.

Preparare: Atenţie ! aveţi nevoie de circa 3 ore pentru a înăbuşi bine coastele. Le puteţi prepara şi cu o zi, două, înainte, urmând ca înainte de a le servi doar să le puneţi puţin pe grătar.Pentru a înăbuşi coastele, preîncălziţi cuptorul la 200 grade Celsius. Amestecaţi condimentele şi presăraţi-le bine pe coastele de mistreţ, atât pe interior cât şi pe exterior, ca să formeze un strat continuu. Puneţi coastele într-o cratiţă în care aţi adăugat sosul de carne astfel încât să acopere uşor coastele, acoperiţi cratiţa cu fole de aluminiu şi daţi-o la cuptor. Între timp presăraţi bine asparagusul cu amestecul de ulei şi condimentele menţionate şi puneţi-l deoparte pentru a fi pătruns de aroma mirodeniilor. După două ore verificaţi dacă s-a frăgezit şi pătruns bine carnea din cup-tor. Este gata când începe să se desprindă uşor de pe oase. Odată scoase de la cuptor puteţi pune coastele direct pe grătar doar pentru câteva minute, la foc mediu, pentru a le rumeni uşor, deoarece carnea este deja făcută. Puneţi şi asparagusul alături de ele pe grătar pentru acelaşi timp. Se serveşte câte o porţie de coaste pe o farfurie fierbinte, cu garnitura de asparagus cu mirodenii. Un pahar de vin roşu, sec-demisec, merlot, shiraz, va da un plus de savoare buca-telor. Poftă bună!

Nana NINA


Au trecut mai bine de 2 ani de când am sem-nalat apariţia

şacalului în zona noastră, respectiv Alba–Iulia, iar între timp întâlnirile cu acest animal au fost tot mai dese, fapt care ne arată că nu mai poate fi vorba de o apariţie întâmplătoare, ci demonstrează încă o dată că şacalul a devenit o spe-cie care s-a stabilit în inte-riorul arcului carpatic.De când am avut primele dovezi legate de apariţia acestui animal în judeţul Alba, doar din informaţiile pe care le am, s-au mai vânat 4 exemplare, în perioade şi locaţii diferite, şi s-au mai văzut încă pe atâţia. Din cei patru şacali vânaţi, unul a fost împuşcat în vecinătatea oraşului Blaj (este vorba de un mascul care era împreună cu femela), iar ceilalţi 3 (2 femele şi un mascul) în apropiere de Alba Iulia, curios, în aceeaşi zonă, într-un perimetru de 1 km pătrat şi cam la un interval de un an. Ultimul şacal vânat a fost

o femelă, împuşcată în data de 28.10.2012, cu oca-zia unei vânători colective la mistreţ, vulpe şi şacal, pe fondul cinegetic 36 Berghin, unde am şi solicitat cota de recoltă, de la semnalarea primilor şacali.Interesant ar fi dacă ar mai sesiza şi alţi vânători apariţia acestor animale în zona lor, pentru a ne putea face o idee asupra expansi-unii acestei noi specii, dar din păcate nu văd aceste iniţiative, nici chiar de aici, din judeţ, nu mi-a parvenit vreo informaţie despre alte întâlniri cu şacalul în afară de cele la care eu am fost martor direct. Să fie oare atât de bine pregătiţi vânătorii noştri încât să nu poată deose-bi un şacal de lup sau de vulpe? Pentru că sunt con-vins că nu doar aici, pe lângă Alba, există şacali, ci şi în alte zone, dar din păcate nu prea interesează pe nimeni acest subiect, poate doar dacă era o spe-cie ……comestibilă.

DIN NOU DESPRE ŞACALII DIN TRANSILVANIA

| Felix Bogdan DRAGOMIR

Ogari motorizați

Din nefericire, de peste două decenii încoace, în societatea noastră iese la suprafață tot ce este mai urât și rău. Comporta-mentul distructiv al unor concetățeni de-ai noștri din mediul

rural vis-a-vis de anumite specii din fauna țării noastre, ca să nu spun toate, se înscrie din păcate în această notă urâtă și ne stupefiază în particular pe noi vânătorii, dar și pe toți oamenii civilizați. Exem-plificând, recent în timp ce mă îndreptam împreună cu un prieten la o vânătoare de pasaj am avut prilejul să întâlnesc un individ care purta în portbagajul unui motoscuter un ogar cu care bracona iepuri de câmp și căprioare, după cum se lăuda el la cârciuma din sat, unde oprisem pentru a cumpăra niște apă minerală. L-am informat ime-diat pe paznicul de vânătoare despre respectivul individ și ogarul său, iar la puțin timp după aceea situația a fost rezolvată în câmp în cel mai corect mod vânătoresc. Deci iată că acești indivizi care braconează cu ogarii iepurele de câmp și căpriorul au trecut de la mașini, tractoare și căruțe la micul și extrem de manevrabilul mo-toscuter cu care sunt mult mai greu de prins. În ritmul acesta cred că va veni și ziua în care acești infractori vor bracona bietul iepure cu ogarul parașutat din deltaplan. Muncesc fără oprire paznicii de vânătoare, vânătorii și conducerile asociațiilor vânătorești, dar fenomenul braconajului cu ogari este în continuare tot extrem de greu de ținut sub un control strict din cauză că legiuitorul nu ia hotărârea tranșantă și firească de a interzice deținerea pe terito-riul țării noastre a ogarilor. Visăm toți vânătorii la acest deziderat, dar din nefericire se pare că degeabă, deoarece este evident că vo-turile date o dată la patru ani de deținătorii de ogari politicienilor sunt mult mai importante decât existența în fauna țării noastre a iepurelui de câmp și a căpriorului.

CLAUDIU OPRESCU Ilustrația autorului


COMbAtEREA

|Cristian Gabriel Radulescu

Combaterea dăunătorilor, fie cu păr, fie cu pene, este o acţiune mereu invocată de mai toţi vânătorii la şedinţe, comitete,

comiţii şi alte întâlniri cu caracter ofi-cial sau amical, însă de cele mai multe ori realitatea din teren demonstrează contrariul şi nu rămân decât sim-ple afirmaţii. Încă există printre noi purtători de armă, căci vânători nu prea pot fi numiţi, care văd vânătoarea doar prin prisma recoltei şi a ceea ce duc acasă, fără a înţelege cu adevărat rolul extrem de important pe care vânătorul îl ocupă în natură.Astfel, combaterea în accepţiunea pro-prie este o acţiune ce trebuie să aibă un caracter permanent, la fiecare acţiune din fondul de vânătoare, bineînţeles

în limita cotelor şi indicaţiilor ce sunt înscrise în autorizaţiile colective sau grup restrâns. O astfel de abordare are o serie întreagă de avantaje şi trebuie încurajată, în special de personalul de specialitate al fiecărei asociaţii. Prin reducerea numărului de dăunători aflaţi in fondul de vânătoare, speciile de in-teres pot înregistra un spor natural con-siderabil, ajungându-se astfel la numărul optim de dăunători. Motivele pentru care încurajez com-baterea în toate acţiunile, nu numai în cele specifice şi dedicate extragerii dăunătorilor, sunt mai multe dar aş dori să insist numai asupra a două dintre ele. Primul ar fi că numărul de şacali a cres-cut alarmant, mai ales în zona de sud a României, şi datorită condiţiilor pri-

elnice întâlnite aici. Prin urmare, proliferând, această populaţia de şacali a început să se îndrepte şi către zona Subcarpaţilor, în-cepând să fie întâlnită inclusiv în judeţe ca Argeş, Prahova, care până în acest moment nu sem-nalau o astfel de prezenţă. Este bine cunoscut faptul că este un animal greu de recoltat, efici-ente sunt pândele şi vânătorile la goană, mai ales în perioada împerecherii (februarie-mar-tie). Ca să vin în sprijinul celor menţionate anterior, vin cu un exemplu edificator. Participam la o vânătoare de mistreţi în luna ianuarie, unde s-a făcut o bătaie dublă. În prima goană nu a ieşit niciun şacal, pentru ca mai apoi, când standul s-a întors cu spatele, la bătaia anterioară, doi şacali au ieşit încăierându-se din bătaia ce tocmai se încheiase cu puţin timp în urmă.Un al doilea motiv este că populaţia de iepuri suferă un re-gres greu de explicat, inclusiv în fondurile în care agricultura nu este una intensivă şi unde acţiunile de braconaj sunt reduse la minim. Astfel, prin acţiunile noastre viitoare vom reuşi să limităm pierderile cauzate de aceşti dăunători atât cu păr, cât şi cu pene, mai ales în perioada primăverii, când suportul nostru trebuie să fie unul susţinut. Drept urmare, dragi camarazi, este momentul să ne întâlnim mai des în acest fel de acţiuni pentru a ne defini ca vânători şi a ne însuşi în totalitate rolul pe care ni l-am asumat, cu dragoste şi responsabilitate pentru natura.

Foto: S. Mastahac

Foto: S. Mastahac Ilustrația autorului


Valorificarea fazanului recoltat

din terenul de vânătoare

Vânatul, făcând parte din regnul animal, formează uni-tate organică cu mediul înconjurător. Fără cunoașterea exactă a legilor cărora este supus și a echilibrului bio-

logic al naturii, nu poate exista o producție rațională. Referi-tor la specia de vânat FAZAN, valorificarea din terenurile de vânătoare se poate realiza sub mai multe forme:

- sub formă de vânat împușcat, care se colectează în mod organizat în acest scop și se valorifică pe piața internă sau externă;- valorificarea ca vânat viu la export. Este cea mai rentabilă formă de valorificare;- valorificarea, contra unei taxe de împușcare, îndeose-bi pentru vânătorii turiști străini din alte țări. Aceștia plătesc o taxă pentru fiecare piesă de vânat împușcat, vânatul rămânând gratuit deținătorului terenului de vânătoare;- trofeul de fazan poate fi constituit din penele oricărei părți a corpului cocoșului de fazan.

Factorii care condiționează calitatea cărnii de fazanCondiționarea vânatului împușcatCalitatea cărnii de fazan este mult influențată de o serie de factori care pot determina uneori eliminarea ei totală sau parțială din consum și anume: modul de recoltare, scoaterea organelor interne, rănirea corpului, transportul și depozitarea precum și bolile de care suferea vânatul înainte de recoltare.Modul de recoltare a fazanului prin împușcare influențează calitatea cărnii. Alicele armelor de vânătoare asigură într-un fel temperatura necesară pentru sterilizarea plăgii de împușcare. Dacă însă plaga de împușcare nu este ferită de umezeală și murdărie devine focar de infecție și porți de in-

trare a florei microbiene, locuri favorabile pentru dezvoltarea acestora. Pe timp călduros, plăgile de împușcare și cheagu-rile de sânge atrag muștele, din ouăle cărora ies viermii, care pătrund în profunzimea țesuturilor musculare. Mărimea alicelor și distanțele de la care se trage în vânat (fazan) influențează mult mărimea plăgii de împușcare, pre-cum și calitatea cărnii, aceasta din urmă fiind influențată și de locul de pătrundere a alicelor în diferite regiuni ale cor-pului. Loviturile în abdomen produc în general revărsarea conținutului intestinal în care se găsesc diverși microbi ce influențează calitatea cărnii, imprimându-i un miros neplăcut (Dr. V. Nesterov).Răcirea vânatului după împușcare are mare importanță pentru calitatea cărnii, păstrării și folosirii ei în hrana omului. La fazan, timpul necesar răcirii corpului diferă de tempera-tura mediului ambiant și anotimp. Astfel, timpul de răcire în anotimpul de toamnă este de 4-5 ore, iar pe timp de iarnă, când temperatura mediului este mai scăzută, timpul de răcire este mai redus, circa 3-4 ore. Procesul de descompunere dăunează foarte mult calității cărnii imprimându-i un miros neplăcut. Pe timpul călduros, păstrarea vânatului mai mult de 3-4 ore poate dăuna calității cărnii. La această specie conținutul intestinal se descompune ușor, producând gaze și substanțe urât mirositoare, care se transmit cărnii. Pentru a împiedica deprecierea cărnii la fa-zanii recoltați în zilele călduroase este necesar să se scoată intestinele. Eviscerarea se face prin orificiul anal, cu ajutorul unui cârlig confecționat din crengi.Transportul fazanilor împușcați constituie partea cea mai dificilă din acțiunea de recoltare, de mare importanță pentru calitatea cărnii. Pe timpul transportului se va evita depozi-tarea suprapusă, înghesuită, călcarea, murdărirea rănilor și

|DR. Petre Cristescu


tăieturilor. Se va evita ambala-rea fazanilor împușcați în pungi de plastic, deoarece există riscul să se altereze repede. Vânatul răcit poate fi ambalat în pungi, cu condiția ca durata de transport să nu fie mai mare de 5-6 ore. În acest interval pungile vor fi desfăcute la un capăt. În zilele cu temperaturi sub zero grade, durata de păstrare în pungi se poate prelungi fără pericol de alterare.Dintre bolile infecto-contagioase și parazitare care se pot întâlni la fazanii recoltați prin împușcare amintim: tubercu-loza, leucoza, diftero-variola și râia. Recoltarea fazanilor cu leziuni este rară deoarece fazanii bolnavi de obicei se retrag în locuri izolate, unde cad pradă răpitoarelor și mor. De obicei vânătorul constată finalul bolii, cadavrele specifice sau res-turile din corp. Când se constată fazani cu leziuni specifice acestor maladii, fazanii sunt slabi, iar carnea este de calitate inferioară, lipsită de aromă. O astfel de carne nu se poate consuma. Când se constată leziuni de diftero-variolă și râie, capul și picioarele se îndepărtează, iar carnea se examinează cu atenție și se poate consuma.

Prospețimea la un fazan întreg, împușcat, se stabilește în primul rând după ușurința cu care se smulg penele. Cu cât acestea se smulg mai ușor, cu atât vânatul este mai vechi. Precizăm că este greșit a se aprecia starea de prospețime a

vânatului după aspectul pielii și ușurința de smulgere a pe-nelor din zona abdominală, deoarece această zonă intră mai repede în procesul de descompunere prin gazele degajate de masa intestinală. Din acest motiv, chiar și la un vânat proapăt penele se pot smulge foarte ușor de pe abdomen.

Starea de întreținereCalitatea cărnii este mult influențată de starea de întreținere (de îngrășare) a vânatului. În general la vânat grăsimea se depune sub piele, între fibrele musculare se găsesc în cantități mai mici decât la păsările și animalele domestice, din această cauză prepararea cărnii de vânat necesită împănarea cu grăsime. O carne lipsită de această cantitate mică de grăsime este de calitate inferioară, se conservă și se prepară mai greu și este mai puțin hrănitoare. Aprecierea stării de întreținere se face prin palpare, stabilindu-se cu acest prilej consistența cărnii.

Ilustrația: D.L. Hodoneanțu


DESPRE DROPIILE DIN JUDEÅELE IALOMIÅA, PRAHOVA, bUZÃU ÆI RÂMNICU SÃRAt ÎN PERIOADA 1938-1949

Despre pasărea simbol pe care a avut-o Câmpia Română, prezentăm o serie de date din intervalul 1938-1949 referi-toare la estul acestei câmpii.

1. Judeţul IalomiţaAstfel, în 1942 s-au împuşcat 4 dropioi pe terenurile de lângă satele Gâldău şi Jegălia. În luna aprilie 1943 s-au cerut aprobări pentru vânarea a doi dropioi în zona satelor Colelia, Cocora, Reviga şi Căzăneşti, iar în luna mai 1943 se eliberaseră autorizaţii pentru vânarea 4 dropioi pe terenurile aflate la nord de satele Bucu şi Mihail Kogălniceanu.Inspecţiile de teren realizate în ziua de 27 ianuarie 1944 de reprezentanţii Ministerului Agriculturii şi Domeniilor (M.A.D.) au concluzionat că „numărul dropiilor a scăzut simţitor” în judeţ, opinând că, în sate trebuiau distribuite afişe cu sumele („premiile”) pe care le acorda Ministerul celor care semnalau braconierii la această specie. Iată ce menţiona inspectorul de vânătoare local într-un ra-port din 17 martie 1944, referitor la situaţia dropiilor de pe teritoriul plasei Slo-bozia: „din anul 1929 şi până azi (1943 n.n), adică după 14 ani, am constatat o diferenţă în minus catastrofală; sigur din numărul de dropii ce am văzut în 1929 şi până în anul 1943, nici 20% nu cred că am mai văzut pe raza întregei plăşi”. În luna august 1944 această pasăre se întâlnea pe teritoriile comunelor Platoneşti, Eliza Stoeneşti (azi Condeeşti) şi Ciocăneşti.La 24 mai 1945 Inspectoratul de Vânătoare Ialomiţa cu adresa nr. 22 solicita Direcţiei Vânătoarei aprobare pentru recoltarea a 10 dropioi.În şedinţa Inspectoratului de Vânătoare Ialomiţa din 13 martie 1946 se hotărâse ca, pentru încurajarea celor care denunţă în scris delicte de vânătoare să se aprobe acordarea sumei de 100 000 lei pentru fiecare caz în parte.Raportul Inspectoratului din 22 septembrie 1946 menţiona faptul că dropiile erau „mai puţine ca anul trecut [1945 n.n.]. Au migrat în mare parte”.Cu adresa nr. 200 din 8 octombrie 1946 Inspectoratul de Vânătoare Ialomiţa informa Direcţia Vânătoarei de faptul că datorită înmulţirii numărului câinilor vagabonzi „dropiile sunt stârnite de pe terenuri”. În 1946 pe teritoriul comunei Sfântu Gheorghe s-au împuşcat două dropii.Inspectorul general al vânătoarei din M. A. D. constata la inspecţia făcută în perioada 25-29 iulie 1947, că în judeţul Ialomiţa, comparativ cu situaţia din 1946, că numărul dro-piilor era „în mare scădere”.

În anul 1947 (până la 31 octombrie), s-au împuşcat în judeţ 10 dropioi.Inspectorul Vânătoarei din Minister, recomanda la inspecţia făcută în judeţ în perioada 31 octombrie-4 noiembrie 1947, să „se examineze în mod serios marea scădere a (numărului n.n) dropiilor şi să hotărască reducerea (numărului n.n.) autorizaţiilor anul viitor (1948 n.n.) pentru dropioi”. Pentru intervalul 1 aprilie 1948-31 martie 1949, cota de recoltă aprobată pentru judeţul Ialomiţa de Direcţia Econo-miei Vânatului era de 35 dropioi.Până în 1948 se dădeau autorizaţii pentru vânarea dro-piilor (curcanii îndeosebi) – câte 10-11 bucăţi / partidă de vânătoare. Concentrări de dropii lângă balta „Nemţi” până spre Co-torca, apoi pe câmpul „Sion” (comuna Bărcăneşti).Vânătoarea cea mai bună, care era „specială pentru dropii” se organiza pe moşia Trancu-Sculini, unde Trancu avea un conac la 3 km de Colilia spre Gara Meteleu. Acolo erau denivelări unde toamna se acumula apă şi se concentrau dropiile. Ele urmăreau neaparat sursele de apă.

2. Judeţul PrahovaÎn ziua de 13 ianuarie 1929, lângă Colceag s-a observat cel mai mare grup de dropii (34 de exemplare) din judeţ. Multe dropii s-au con-stat pe câmpurile Cio-ranilor în anul 1938, iar în anul următor şi pe teritoriul comunei Sălciile.Situaţia conform ra-portului nr. 32 trimis M.A.D. de Inspector-atul de Vânătoare la 30 ianuarie 1939, era următoarea: dropiile care “se înmulţiseră foarte mult din cau-

za timpului şi a restricţiunilor impuse” [la recoltare n.n.], suferiseră “în ultimpul timp” din cauza poleiului. Inspec-toratul de Vânătoare intervenise „încă din primele zile ale începutului zăpezilor, pe lângă posturile de jandarmi din co-munele Fulga, Ciorani, Adâncata şi Sălciile unde erau adu-nate cârduri întregi de dropii, ca să supravegheze locuitorii să nu prindă dropii pe polei. Totuşi în comunele Ciorani şi Sălciile, locuitorii acestor sate au prins un mare număr [de dropii n.n.] pe câmp, le-au omorăt cu ciomegele şi le-au dus acasă spre a le pune la saramură”.În ziua de 12 februarie 1939 fuseseră prinse 4 dropii de către locuitori din Sălciile.Observaţiile efectuate în intervalul 8-18 aprilie 1939 în sud-estul judeţului, au evidenţiat existenţa următoarelor micropopulaţii de dropii: între Ciorani şi Gara Ciorani – 5 exemplare, Coslegi – 4, Parepa – 3, iar între Fulga şi Parepa s-au observat 7 exemplare. Între 1 şi 15 august 1939 s-au văzut: 5 dropii lângă Sălciile, 11 dropii între Sălciile şi Ciorani şi 8 dropii pe câmpul nu-

|Sorin GEACU


mit “Drăgăneasca” lângă pădurea Drăgăneşti.Pe teritoriul judeţului între 1 aprilie 1939 şi 31 martie 1940, s-au vânat 2 dropii.Inspectoratului de Vânătoare al Judeţului Prahova la 26 noiembrie 1941 anunţa Direcţia Vânătoarei din M.A.D. că “La ordinul Dvs. nr. 25674 / 1941 avem onoare a vă face cunoscut că am primit cele 90 de publicaţiuni referitoare la prinderea dropiilor şi lebedelor pe polei, şi care au fost dis-tribuite următoarelor comune: Fulga – 20 ex., Ciorani – 20 ex., Sălciile – 15 ex., Drăgăneşti – 15 ex., Parepa - 10 ex. şi Conduratu – 10 ex. Pe lângă afişarea acestor publicaţiuni, am dispus ca „să se aducă la cunoştinţa sătenilor şi prin bătaie de tobă”.În 22 aprilie 1943 M.A.D. aprobase împuşcarea a 4 dropioi în sud-estul judeţului pe terenurile comunelor Parepa, Cio-rani, Fulga, Sălciile, Bărăitaru şi Inoteşti.În 1946, conform datelor Secţiei cinegetice a Institutului Naţional Zootehnic din Bucureşti, pe teritoriul judeţului fauna de interes cinegetic includea încă şi dropiile.

3. Judeţul BuzăuLa 20 aprilie 1943 directorul Vânătorilor Regale solicita Inspectoratului de Vânătoare al judeţului Buzău, aprobare pentru a vâna 5 dropioi lângă Ruşeţu. La 14 mai 1943 s-au vânat dropii şi în zona Baba Ana-Amaru din sud-vestul judeţului. Planul de recoltă pe anul 1943 pentru întreg judeţul prevăzuse 15 exemplare.Pe teren, în perioada 17-24 iunie 1944, personalul Inspec-toratului de Vânătoare apreciase că efectivul acestei specii era « abundent ».În raportul pe intervalul 1 aprilie 1945-31 martie 1946 al Inspectoratului Judeţean de Vânătoare Buzău înaintat Minis-terul Agriculturii şi Domeniilor, se menţiona faptul că numărul dropiilor de pe teritoriul judeţului era de numai 14-15.Între 1 aprilie 1946 şi 31 martie 1947, numărul dropiilor observate era în creştere, comparativ cu perioada anterioară.Arealul acestei păsări în 1948 includea teritoriile localităţilor Meteleu (Scutelnici), Arcanu, Pogoanele şi Padina.Pentru sezonul de vânătoare aprilie 1948-martie 1949 judeţul Buzău primise autorizaţii de împuşcare pentru 10 dropioi.

4. Judeţul Râmnicu SăratÎn 1938 ea s-a observat pe teritoriul dintre Mihălceni şi Măicăneşti. La 28 aprilie 1941 M. A. D. eliberase autorizaţii de vânare pentru un număr de 3 exemplare de dropii (mas-culi) pe teritoriile localităţilor Grădiştea de Jos şi Cuştina din judeţul Râmnicu Sărat şi Şuţeşti din judeţul Brăila. În vara anului 1943, numărul acestor păsări scăzuse extrem de mult, astfel că, în luna iulie a acelui an, pe multe întinderi nu se semnalase nici un exemplar. În toamna acelui an nu se raportase existenţa speciei pe teritoriul judeţului. În anii 1944 şi 1945 se stabilise recoltarea în acest judeţ a câte doi cocoşi. La începutul primăverii anului 1946, dropiile erau semnalate doar în cuprisul fostei plase Măicăneşti. Pentru protecţia acestora, Inspectoratul de Vânătoare Râmnicu Sărat a propus M. A. D. în data de 13 martie 1946, ca să creeze, la Măicăneşti, un post de « poliţia vânatului », pentru « protecţia dropiilor care au rămas în urma dezastrului provocat de poleiul din 1938 ».În anul 1948, dropii existau pe teritoriile localităţilor: Ama-ra, Băbeni, Vişani, Corbeni, Corbu, Mihail Kogălniceanu, Drogu, Măxineni, Mihalcea, Nicoleşti, Obileşti, Roşiori, Tătăranu, Vâjâietoarea şi Gologanu.

Bibliografie

* * * Serviciul Buzău al Arhivelor Naţionale, Fondurile: Inspectoratul de Vânătoare al Judeţului Buzău (1941-1948), Direcţia a IV-a Silvică Buzău (1942-1948), Inspec-toratul de Vânătoare al Judeţului Râmnicu Sărat (1937-1948).* * * Serviciul Ialomiţa al Arhivelor Naţionale, Fondu-rile: Prefectura Judeţului Ialomiţa (1939), Inspectoratul de Vânătoare al Judeţului Ialomiţa (1942-1948).* * * Serviciul Prahova al Arhivelor Naţionale, Fond Inspectoratul de Vânătoare al Judeţului Prahova (1929-1948).

Ce putem vâna

DECEMbRIEMamifere: bizam, căprior (femelă), cerb comun (femelă şi viţel), cerb lopătar (femelă şi viţel), câine enot, dihor comun, hermelină, iepure-de-câmp, iepure-de-vizuină, jder, mistreţ, nevăstuică, şacal, viezure, vulpe; până la 15.12 – capră neagră (exemplar de trofeu şi exemplar de selecţie), cerb lopătar (mascul de selecţie), muflon. Păsări: becaţină comună, becaţină mică, cioară grivă, cioară grivă sudică, cioară-de-semănătură, cioară neagră, cocoşar, coţofană, fazan, gaiţă, găinuşă-de-baltă, gâscă-de-vară, gâscă-de-semănătură, gârliţă mare, graur, graur dobrogean, guguştiuc, lişiţă, porumbel-de-scorbură, porumbel gulerat, potârniche, prepeliţă, raţă mare, raţă mică, raţă fluierătoare, raţă-cu-cap-castaniu, raţă moţată, raţă pestriţă, raţă sunătoare, raţă lingurar, raţă suliţar, raţă cârâi-toare, raţă-cu-cap-negru, sitar-de-mal, sitar-de-pădure, stăncuţă, sturz-de-vâsc, sturz cântător, sturzul-viilor, turturică; până la 15.12.-ieruncă.

IANUARIEMamifere: bizam, căprior (femelă), cerb comun (femelă şi viţel), cerb lopătar (femelă şi viţel), câine enot, dihor comun, hermelină, iepure-de-câmp, iepure-de-vizuină, jder, mistreţ, nevăstuică, şacal, viezure, vulpe. Păsări: becaţină comună, becaţină mică, cioară grivă, cioară grivă sudică, cioară-de-semănătură, cioară neagră, cocoşar, coţofană, fazan, gaiţă, găinuşă-de-baltă, gâscă-de-semănătură, graur, graur dobrogean, guguştiuc, lişiţă, porumbel-de-scorbură, porumbel gulerat, raţă mare, raţă mică, raţă fluierătoare, raţă-cu-cap-castaniu, raţă moţată, raţă pestriţă, raţă sunătoare, raţă lingurar, raţă suliţar, raţă cârâitoare, raţă-cu-cap-negru, sitar-de-pădure, stăncuţă, sturz-de-vâsc, sturz cântător, sturzul-viilor, turturică; până la 20 ianuarie: gârliţă mare, gâscă-de-vară.


Ætiucile de sub barcã

Informațiile adunate înaintea plecării nu sunt de-loc încurajatoare: caras și puțin ciortan în Dunărea Veche, câteva știuci dar mici, pe canale, ghiolurile colmatate apa tulbure, în creștere...Sorinel își face conștiincios datoria, ca de obicei și ne transmite ultimele informații aduse de oltenii lui de la Mila 23.Bineînțeles, totul ține de un scenariu pe care îl

repetăm de mulți ani, fără a influența însă, în nici un fel, programul fixat deja cu ceva timp înainte.Oricum, orice informație este bună, cu condiția de a o verifica în teren.Și am plecat la drum, având și norocul de a prinde ultima cursă directă de la Tulcea până la Mila 23 din acest sezon.Obișnuitul ritual de instalare, gazdele noastre așteptându-ne cu aceeași căldură,atât la propriu cât și la figurat.Vremea se anunța bună pentru această perioadă. Mulțimea de pescarii cu baterii de undițe și lansete, de pe maluri sau din bărci, observați din vaporaș, pe drumul de sosire are, pentru noi, două semnificații.Pe de o parte, semn bun, dacă nu s-ar prinde pește nu ar pierde timpul degeaba. Pe de o altă parte, semnalul pentru trezirea devreme, în zori, pen-tru ocuparea locurilor tradiționale, care și-au arătat potențialul de-a lungul anilor.Majoritatea pescuiau la crap, cu lansetele poziționate pe stative, aproape la verticală, prevăzute cu clopoței avertizori. Mai erau și unii care dădea la șalău, cu peștișori vii și foarte puțini care pescuiau cu năluci.Pe drumul care a durat aproape o oră, de la Mila 18 până la Mila 23, nu am văzut nici o captură.Insula noastră unde pescuiam la caras era ocupată și înțesată cu lansete deci, dacă doream să repetăm isprava din anul trecut, trebuia să ”o cucerim” cu noaptea în cap.După evaluarea posibilităților decidem să începem tot cu tradiționala Dunăre Veche.

Golfurile străjuite de salcii scorburoase, perdelele franjurate de stuf care bordau malurile, dar avansau și spre șenal , canalele paralele invadate de vegetație, copaci prăbușiți și capcane subacvatice, reprezentau locații potențiale în care cumătra își pândește prada.De această dată nu am mai ținut cont de fazele lunii, respectiv de solunare, deoarece perioada deplasării a fost fixată pe baza altor rațiuni, mai pragmatice

|Mugurel Ionescu



și mai presante, legate de ”B.T.”, tipar, expediție etc.Totuși am prins luna plină, cu zilele adiacente prog-nozate ca relativ favorabile. Deplasările mai lungi le făceam cu ajutorul motorului, iar când ajungeam într-o zonă promițătoare apelam la clasicele vâsle. După ce ocupam poziția pe care o consideram optimă, ne ancoram și începeam tatonările. Radiar, perpendicular spre mal, cât mai aproape de acesta, apoi paralel cu malul și la final, câteva lanseuri spre larg.Urmăream semnalele clasice: agățarea de ierburi submerse, prezența unor structuri, insule de nuferi plutitoare și, în orice caz, prezența baboilor care săreau speriați la contactul nălucilor cu apa sau pe traseul descris de acestea .Încercam să parcurgem etapele pas cu pas, ca la carte, după care urmau improvizațiile, după fante-zia fiecăruia.După prima jumatate de zi ne-am luat gândul de la mult așteptatele și visatele ”minuni de vitejie”, concentrându-ne asupra ”ofertei”: o mulțime de ”stilouri”, eliberate cu cea mai mare grijă și, din când în când, câte o mârliță care sărea de 40 de cm (di-mensiunea legală la care putea fi reținută).Amicul meu pescuia cu clasicul său ”pișcot”, vedeta ultimelor două sezoane, iar eu experimentam niște modele noi, producție Cristi ”Fulgerică”, meșter care-mi cunoștea slăbiciunea și mă ”momea” în fiecare vineri în târg, cu producțiile sale.Dunărea Veche era destul de tulbure, într-adevăr , prognoza pe care mi-o dăduse Nelu Gheorghiu, șeful fermei Corbu-Constanța, se adeverea. Din păcate, nu și partea a doua a acesteia, în care ne spunea că vom găsi pește din plin la pescarii cu scule. I-am urmărit, la plecare, cum își descurcau plasele și am observat metri întregi de plase curate, fără nici o captură. În rest caras, mare, într-adevăr, dar fără peștii nobili tradiționali ai zonei: somn, șalău, crap, știucă.Îmi revine în minte din nou agonia Deltei, abandonată de legiuitori, exploatată sălbatic de o categorie de ”localnici protejați”, care știu unde și cui să dea ” dreptul ”pentru a-și vedea, în liniște, de ma-trapazlâcurile lor. Noroc (sau nenoroc?) cu veneticul caras, care se reproduce de patru ori pe an, nuntind cu toate speciile de ciprinide....Pescuim sistematic. Unde am avut un atac ratat și reveneam, nu se mai întâmpla nimic, contrar experiențelor anterioare. După numeroase reluări abandonăm, marcând locul în care ”am lăsat una” pentru a doua zi.Pe canalul paralel cu Dunărea Veche pescuind in-spirat, prindem și câteva peste kilogram, dar mai și lăsăm câteva.Prima zi, satisfăcătoare ca o ”primă zi”!A doua zi, la caras, alt episod, altă povestire...Căutăm în continuare știuca, pe Trei Iezăre găsim apa ideală, dar fără rezultatele scontate. Cu un an în urmă dădusem vina pe apă, acum vedeam lingura ondulând la distanță bună față de barcă, dar pauză!Mai prindem în golfuri, dar mici, multe reluând circuitul natural și extrem de puține rămânând în barcă dar măcar aici, unde atacau și ratau, reveneau după o pauză.Zilele au trecut, ne-am întâlnit cu prietenii noștri, Romică, Mihai, Culai, Cristi, Ionuț, fiecare în-

drumându-ne în altă parte. Noi, încrezători, dând frâu liber fanteziei, băteam cărările de apă în lung și-n lat, visând încă, după atâția ani, că informațiile lor, de ”plăsari”, ne-ar putea ajuta cumva.Umblând deja sceptici, după variante aleatorii și re-zultate iluzorii, amicul meu are o revelație! Oprește motorul, lasă barca în derivă și mă direcționează către un mal bordat de o perdea de stuf care se ridică din apă cam doi metri, cu ușoare inflexiuni spre interior.”Aici am pescuit și am prins, adevărat, cu ani în urmă, ăștia care ne îndrumă acum nici nu umblau în picioare! De ce să nu încercăm, sunt locurile noastre, ne luăm după toți „binevoitorii” ?”Apă „de gârlă”, semi-opacă, ușor verzuie, adâncime aproximativ 1,5 metri la 20-25 metri de stuf.Observație încurajatoare, care ar fi trecut nevalidată dacă nu ne-am fi oprit, zeci de peștișori, nu foarte mici, care săreau pe suprafața liniștită a apei din mini-golf, sub razele calde ale soarelui și la adăpost de vânt.Prima lansare, primul atac și captură, aproape două kilograme!Alt tonus, adrenalină, speranțe! Ne împărțim zonele de bătaie și ne punem pe treabă.Lansăm controlat, cu stop pe fir, ca năluca să cadă la baza stufului, câteva momente în care să onduleze pe cădere, apoi mulinat lent , continuu, liniar, fără evoluții bruște, sacadate sau schimbări de direcție.Observasem cum înotau peștișorii-pradă, amorțiți de apa destul de rece, dar animați de razele soarelui blând de început de noiembrie.Dacă atacul survenea în primii zeci de centimetri de la mal, era clar, exemplare mici, care căutau, în același timp, o masă pe cinste, dar și protecția perdelei de stuf în care să se refugieze în fața greilor speciei, rude de sânge, dar tovarăși periculoși la masa oferită.Aveam, de astă dată, mult de eliberat, destul de difi-cil, datorită ferocității atacurilor.Ne-a trebuit ceva timp pentru a evalua corect situația. Dacă scăpam de atacurile ”juniorilor”, tre-buia să continuăm, fără ruperi de ritm, să animăm nălucile, în acel moment, ca de obicei, linguri medii argintate.Dacă pe parcurs existau structuri, crengi scufundate, rădăcini, pâlcuri de plante submerse, în care une-ori se și agățau superficial ancorele, la următoarea

scuturare și eliberare se producea atacul decisiv și captura.În cazul în care nimic nu deranja evoluția nălucii, atacurile se declanșau exact lângă barcă, sur-prinzându-ne nepregătiți de cele mai multe ori. Aveam în minte o imagine ipotetică, ca și cum știucile ar sta sub barcă, ca într-un fel de adăpost natural și ar ataca năluca atunci când aceasta ajun-gea în apropierea lor. În realitate, știucile urmăreau năluca în mișcare monotonă și rectilinie și o atacam în momentul în care aceasta începea să-se ridice, adică lângă barcă. Exact ca peștișorii care se ridicau la soare în stratul de apă mai caldă.De multe ori prindeam știuca în momentul în care struna atingea inelul din vârful lansetei. De aici multe atacuri ratate.Soarele a început să apună, vântul a stârnit vălurele pe suprafața apei, peștișorii-pradă s-au făcut nevăzuți, urmați de parteneri noștri dintr-o după-amiază de poveste.Altă experiență, alte învățături, momente care ne-au răsplătit încrederea, tenacitatea, intuiția, per-spicacitatea, într-un cuvânt, experiența dobândită de-a lungul anilor pe acele meleaguri.


Pentru pescarii la răpitori, dar nu numai, şalăul este una dintre speciile cele mai apreciate, iar un exemplar la câteva kilograme bune este totdeauna binevenit pe

lista trofeelor personale. Pentru reuşita partidelor de pescuit la şalău trebuie să cunoştem şi să înţelegem cel puţin câteva din secretele acestuia.

Puåinã biologie

Şalăul este un peşte răpitor prin excelenţă, ce preferă zona din imediata apropiere a substratului şi are o vedere adaptată la condiţiile de semiobscuritate aşa cum este cazul în ime-diata apropiere a fundului apei şi în apele uşor tulburi pe care le preferă. Îl găsim atât în rîuri şi lacuri naturale sau de baraj, în bălţi şi bineînţeles în Dunăre unde poate ajunge la greutăţi de peste 10 kilograme.Preferă un substrat tare, argilos sau cu pietriş, precum şi zonele cu praguri, gropi sau denivelări. Zonele cu arbori scufundaţi, buturugi sau dărâmături scufundate sunt de ase-mena preferate pentru că oferă în acelaşi timp adăpost sigur şi un loc perfect din care poate ataca peştişorii pradă.Mandibulele şalăului sunt prevăzute cu dinţi ascuţiţi, ce au o secţiune relativ circulară, poziţionaţi perpendicular, dinţi ce permit prinderea fermă a prăzii chiar de la prima muşcătură. Forma circulară a secţiunii dinţilor explică de ce, în majori-tatea cazurilor, şalăul nu taie firul de pescuit, contrar ştiucii, ai cărei dinţi sunt asemena lamelor cu tăişuri laterale.

Câte ceva despre comportament

Profitând de structurile pe care se poziţionează, şalăul pândeşte prada pe care o atacă ferm, încercând să o reţină de la primul contact. Deşi petrece majoritatea timpului în apropierea structurilor submerse, nu ezită să se ridice şi la suprafaţă pentru a prinde peştişorii pradă. Între speciile de

peşti preferate se numără obleţii, roşioara, plătica, dar şi guvizii de apă dulce, ţiparii şi nu în ultimul rând ghiborţii, competitorii numărul unu la hrană şi prădători de top ai icrelor de şalău. Şalăul nu este un peşte solitar şi trăieşte în gru-puri restrânse, astfel că de regulă, dacă aţi prins unul pe un anumit loc, este re-comandat să insistaţi pen-tru că sigur mai sunt câteva exemplare pe aproape.Locurile în care se cantonează depind de o serie de factori în care cuprindem perioada din an-anotimp, perioada din zi, caracteristicile apei – adâncime, temperatură, turbiditate, viteza curentu-lui, şi bineânţeles localizarea peştişorilor pradă pe care îi vizează.Reuşita partidelor de pes-

cuit depinde în mare măsură de cunoaşterea în general a acestor elemente şi pe cât posibil în detaliu a adâncimii apei, naturii substratului şi a structurilor subacvatice existente.

Nãluciri pentru æalãu

Dintre metodele folosite frecvent, pescuitul cu năluci suple este probabil cel mai spectaculos şi cel ce oferă satisfacţii pe măsură. Jigging-ul presupune folosirea monturilor în care năluca este montată pe un cârlig cu cap lestat, fie cu vâr-ful cârligului expus, fie ascuns, aşa numita montură offset. De regulă montura cu vârful cârligului expus se foloseşte

CÂTEVA DINTRE SECRETELE ŞALĂULUI

|MAC


în zone cu substrat tare, lipsite de obstacole, metoda off-set fiind recomandată pentru locurile cu agăţături frecvente. Greutatea şi forma capetelor de jig se aleg în funcţie de adâncimea şi curentul apei, iar nălucile siliconice pot avea diferite dimensiuni, culori şi forme, pentru a acoperi vari-etatea atât de largă a condiţiilor concrete în care pescuim. Jigging-ul constă în recuperarea nălucii în apropierea sub-stratului şi pe substrat, pe un traseu cunoscut sub numele de „dinţi de ferăstrău”. Năluca se poziţionează alternativ, atât orizontal - pe substrat cât şi vertical - în imediata apropiere a acestuia, coborând liber în pelicula apei în timpul pauzelor scurte în care stopăm mulinarea firului.Ansamblul lansetă, mulinetă, fir, trebuie bine echlibrat şi

calibrat pentru a permite contactul permanent cu năluca şi controlul riguros al jocului monturii.Monturile Texas şi Carolina ( Foto A şi B ) sunt monturi lestate cu ajutorul unui plumb suplimentar culisant plasat pe fir în imediata apropiere a cârligului sau la o distanţă anumită de acesta. Aceste monturi se folosesc în funcţie de condiţiile specifice de pescuit, ţinând cont de adâncimea şi viteza curentului apei şi bineânţeles de natura şi structurile acvatice existente pe substrat. Chiar dacă metodele prezentate necesită puţin antrenament şi răbdare, rezultatele folosirii lor cu îndemânare vor aduce în timp satifacţia reşitei şi trofeele mult dorite de orice pes-car pasionat. Fir întins!

Foto A

Foto B



O idee născută ca o legendă, din cețurile eterne ale nordu-lui îndepărtat și din insulele

muntoase brăzdate de șuvoaie năvalnice care sporeau apele cristaline ale mărilor nesfârșite, s-a materializat brusc, mar-când apoteotic încheierea unui an ex-trem de agitat.Invitația de a vizita localitatea Bergen și împrejurimile acesteia nu ne-a sur-prins în totalitate dar, oricum, vorbim despre Norvegia !Evaluată inițial ca neimaginabilă, am decis să abordez această adevărată expediție sistematic, la fel cum am făcut cu toate evenimentele, deloc puține, pe care le-am coordonat de-a lungul anu-lui. Și, având experiența reușitelor care s-au succedat fără excepție, am acceptat provocarea.Am acceptat cu plăcere sugestia de a-mi completa echipamentul cu două lansete telescopice universale de 2,40 m, cu acțiune parabolică și o selecție de twistere și jiguri, pentru care am dat frâu liber imaginației: apă limpede, rece, adâncă, curenți, valuri...M-am orientat către pescuitul în mare, studiind configurația geografică a zonei care mă va găzdui pentru 15 zile.Avionul până la Amsterdam, escală două ore și jumătate, îmbarcare către Bergen, întârziere 45 minute datorată vremii și, în rafale de ploaie și vânt, „rain showers and wind”, cum spunea căpitanul avionului înainte de aterizare, iată-ne pe pământ norvegian.Aceasta va fi vremea care ne va însoți în cea mai mare parte a expediției, mar-

când programul, care tre-buia modelat, cât de cât, în concordanță cu aceasta.Bergen, “Poarta de intrare a fiordurilor norvegiene”, nu este, la scară europeană, un oraș mare. Totuși, având în vedere multitudinea și di-versitatea oportunităților pe care le oferă, este imposibil să clasezi acest oraș într-o categorie determinată.Aici istoria și tradițiile, menținute vii, se completează cu o viață culturală trepidantă.Îmbogățit cu un patrimoniu de epocă hanseatică, Bergen este în același timp un oraș european al culturii, iar cele două as-pecte se regăsesc în peisajul urban.Cartierul Briggen, simbol al orașului prin vechimea și pitorescul său, își aliniază casele din lemn cu pantele acoperișurilor aliniate ca dinții unui ferăstrău.Bergen, oraș internațional, este unic în lume prin situarea geografică și îm-prejurimile sale celebre, înconjurat de șapte munți care coboară în fiorduri, creând un cadru de neuitat.Partea poetică este parțial atenuată, în acest sezon, de ploile interminabile care nu-i afectează însă pe localnici, născuții și crescuți în aceste condiții.Toată lumea poartă umbrele, iar coșurile de gunoi și intrândurile de la colțurile clădirilor sunt pline cu umbrele rupte. La tot pasul te întâmpină cafenele și

berării cu terase exterioare acoperite, încălzite cu aeroterme suspendate în structura acoperișului, având pe fiecare scaun pături pentru a te acoperi.După zilele în care vizităm orașul și îmrejurimile, tradiționale pentru acest gen de excursii, încercăm să abordăm tema pescuitului în mare, specific aces-tei zone de coastă. Este momentul să reamintim despre cultul norvegienilor pentru mare, pentru toate resursele pe care aceasta le oferă și, în special, pen-tru pești.Aceștia se regăsesc la tot pasul: în ornamentația clădirilor, în monumen-tele închinate personalităților, în emble-

Pescar în țara fiordurilor (I)


mele și firmele societăților comerciale, sub formă proaspătă, conservată sau prelucrată în piețe, magazine și restau-rante.Reprezintă, pe lângă elani și trolli, em-blema națională, venerată și în același timp valorificată la maxim, gastronomic, turistic, ornamental, deci economico-fi-nanciar.În primul rând, câteva noțiuni elemen-tare despre reglementările în vigoare în acest domeniu. Nu vrem să avem de- a face cu autoritățile, extrem de se-vere în general, cu atribuțiuni precise și aplicarea riguroasă a acestora, contri-buind la păstrarea nivelului ridicat de civilizație din zonă.Pescuitul în mare este liber în Norvegia atât pentru localnici, cât și pentru turiști și se poate practica respectând câteva reguli simple. Este permisă numai uti-lizarea uneltelor specifice pescuitului recreativ -sportiv.Turistul pescar poate să scoată din țară cel mult 15 kg de pește capturat și un singur trofeu. Se specifică pentru turiști că nu au voie să vândă peștele capturat și că trebuie să respecte strict dimensi-unile minime pentru reținerea peștilor.Într-un magazin cu accesorii pentru navigație, dar și cu câteva scule de pes-cuit, am dobândit un pliant de buzu-nar cu câteva dintre speciile de pești și dimensiunile minime la care pot fi reținuți prin pescuit recreativ, editat de FISKERIDIREKTORATET, autori-tatea națională norvegiană pentru pes-cuit.Ca de obicei, nici o deplasare fără o investigare directă, în teren, pentru culegere de informații.Alegem ziua de duminică, bănuind că vom găsi mai mulți localnici la pescuit, fiind zi nelucrătoare.Ne deplasăm într-una dintre locațiile re-comandate, ocolind, pe străduțe întorto-cheate, care urcă și coboară, instalațiile portuare. Din păcate, plouă în același sistem, rafale alternate cu vânt, iar no-rii denși, ancorați parcă deasupra arbo-rilor, îți crează iluzia înserării.Ajungem unde ne-am propus și găsim câțiva pescari zgribuliți și murați, gata

să-și strângă scule-le. Este oricum, o victorie pentru noi, găsindu-i încă în acțiune și începem documentarea. Un muncitor po-lonez, care cunoștea România și făcuse câteva transpor-turi la Constanța și Piatra –Neamț, pescuise cu năluci. În puțina engleză pe care o înțelegea, îl conving să-mi arate prada, ”small fish!”- pești mici, și-mi prezintă două

exemplare dintr-o specie înrudită cu codul.Examinez și sculele cu care a pes-cuit: lansetă telescopică de 2.10 m, cu acțiune medium- light și nălucă grea, viu colorată, specifică pescuitului în mare.Fac câteva fotografii și mă grăbesc către alți doi pescari, în aparență tată și fiu. Tânărul, un adolescent cu vârsta în jur de 15 ani, mă lămurește într-o engleză perfectă (deși între ei vorbeau o spaniolă perfectă!) că nu au prins nimic din cauza vremii și că perioadele fa-vorabile ar fi dimineața și seara. Mă uit la ei, mă uit în jur, dar aspectul vremii nu mă lămurește: ar putea fi și dimineață și seară, deși era ora 1400 .

Copilul face imprudența și mă îmbie, dacă îmi face plăcere, să lanseze de câte-va ori. Nu-mi vine să cred, iau lanseta studiez năluca, o linguriță oscilantă, ex-trem de ușoară după părerea mea pentru aceste ape care, la prima vedere, fiind și foarte limpezi, le estimam cu o adân-cime de 4-5 m.Lansez, las năluca să coboare pe sub-strat, câteva secunde bune, după care încep recuperarea, sacadat cu pauze, pentru a nu pierde „fundul”.Bineânțeles, se agață, lanseta se arcuiește, stăpânul sare în sus de bu-curie, după care își dă seama de cruda realitate. Fără să se arate supărat, ia lan-seta și trage de fir, care cedează, fiind monofilament, probabil și de o calitate îndoielnică.Îi promit că la următoarea întâlnire îi voi aduce o nălucă identică, îmi răspunde că nu este nevoie , își strânge echipamentul și pleacă.Mă apropii de pescarul care tocmai se instala când am ajuns în zonă și nădea superficial cu bucăți de crevete.Acesta pescuia pe substrat, cu două lan-sete cu monturi fixe, cu o piuliță pe post de plumb și un cârlig destul de mare, nr.1 cred, pe săltătoare. Firul de pe mulinete era textil “fluo” și folosea ca momeală creveți.Încă nu prinsese nimic, dar insista sub ploaia care nu contenea.Ne-am retras în cochetul restaurant a cărei terasă, acum pustie, se învecina cu pescarul solitar, cu o ceașcă de cafea în față, continuând să-l supraveghem .Astfel am observat o lansetă îndoindu-se, înțeparea promptă și drilul scurt .În câteva secunde am fost lângă el și am imortalizat captura, un pește din specia SEBASTES VIVIPARUS, care semăna foarte bine cu bibanul de la noi și cântărea aproape un 1 kg.Profitând de încetarea temporară a ploii și edificat oarecum despre cum tre-buia să abordez partida de pescuit, am hotărât că este cazul să plecăm spre casă și să urmărim prognoza meteo, în așteptarea unei zile mai liniștite din punct de vedere al precipitațiilor.

(va urma)


Cândva, destul de demult, pe malul Someşului, la Dej....Pe vremea aceea mergeam destul de des cu Oltcit-ul de la Cluj la mama, la Dej, la casa părintească. De fiecare dată dorul de Someşul

copilăriei noastre (fratele meu este acum departe, la Bucureşti) mă făcea şi mă face şi acum să merg să-l revăd şi să stau puţin de vorbă cu pescarii, apoi seara să vorbim la telefon despre cum l-am găsit şi ce am mai aflat. Odată, am vorbit cu un pescar care locuia chiar lângă apă, în zona unde, pe vremuri, era abatorul, şi care se lăuda că nu este zi, cu excepţia cazurilor când este bolnav, în care să nu meargă la pescuit. Bătea zona aceea de unde locuia, până mult, în josul apei. L-am rugat atunci să mă ducă, odată, să-mi arate un loc bun de pescuit în perioada respectivă de toamnă târzie. Mi-a spus că dacă sunt cu maşina, să mergem chiar atunci mai jos, undeva aproape, unde va mai putea pescui jumătate de oră până să se întunece. Am pornit imediat. Ne-am dus câteva minute pe şosea, spre Viile Dejului, apoi am cotit spre malul apei, care se găsea la cam la 200 de metri. Am putut merge cu maşina cam până pe la jumătatea drumului, apoi pe jos până la apă şi am ajuns rapid într-un loc unde, chiar sub mal,

era căzut în apă un copac mare. Tipul a început imediat să pescuiască. Mi-a spus că în acest loc este important să nu tropoteşti pe mal, să ai o plută fină şi să-ţi reglezi foarte atent adâncimea. Începea să se în-tunece şi nu trăgea nimic. Totuşi, deodată a agăţat pe dinafară, de burtă, un morunaş (un „oltean” cum se zice pe aici la acest peşte) deosebit de mare, pe care a reuşit până la urmă să-l scoată, cu chiu cu vai.A doua zi, de cum m-am trezit, mi-am pregătit febril, dar atent, undiţa, mi-am luat minciogul de scobari cu coadă de alun şi după încă o noapte cu emoţii am pornit-o la drum. N-a trebuit să mă scol devreme, deoarece era toamnă târzie cu vreme frumoasă. Cum am ajuns, m-am bucurat în primul rând că locul nu era

După 1989, lacurile private au apărut ca ciupercile după ploaia capitalistă. Pro-prietarii unora percep taxe mici, dar nu întreţin bălţile, alţii impun taxe pipărate,

după ce populează lacurile cu peşti mari pe care îi pupi în bot şi le dai drumul, sau solicită taxe modice, dar cumperi peştii etc. O astfel de baltă, populată cu crapi de 1-2-3 kg există în comuna Mica, de lângă Dej-Triaj. Am zis să-mi încerc şi eu norocul, aşa că am plecat într-o dimineaţă de la casa părintească din Dej cu 90 de lei în buzunar, ca să pot plăti câţiva crapi pe care îi credeam cam de un kilogram. Soţia mea, Maria, m-a dus până la lac, apoi a ple-cat acasă pentru că urma să vină instalatorul să repare instalaţia de apă de la baie şi din curte. M-am aşezat singur la mijlocul lacului şi am întins două undiţe la plută, lungi de 6 metri fiecare, echipate cu fir rezistent şi în cârlige am înţepat câte două boabe de porumb conservat. Mi-am aprins pipa şi am aşteptat. După o oră, una din plute a dispărut şi am înţepat ferm. Un crap mag-nific a început să se zbată cu înverşunare. Minciogul era pregătit dar, fiind singur, îmi era greu să manevrez şi undiţa fără mulinetă (cu firul legat de vârf) şi min-ciogul. După un sfert de oră de luptă, peştele a obosit şi am putut să-l aduc la mal. Undiţa fiind lungă, a tre-buit să prind firul cu mâna, ca să pot aduce peştele la minciog. Dacă s-ar fi zbătut cu putere în acea clipă, ar fi rupt firul. Dar am reuşit. Era un crap de peste două kilograme. După încă o ora am mai prins unul, puţin mai mic. Îmi făceam socoteala cât o să mă coste cei doi peşti. Eram cam la limită cu finanţele. Puteam să mai stau la

DOI PEŞTI SCUMPI

Cândva,pe Someş, la Dej

|Lucian Gruia

|Marin Gruia


deceMBRIe 2012

ZIUA ÎNCEPUTUL PERIOADEI FAVORABILE PESCUITULUI

FAZA LUNII

SOARER A

1 2 3 4 5 6 7 8 9 1011121314151617181920212223242526272829 3031

SDLMMJVSDLMMJVSDLMMJVSDLMMJVSDL

1.202.193.174.044.515.326.190.081.061.492.213.063.525.010.080.591.372.313.254.365.350.031.111.522.393.374.385.195.540.110.49

7.038.058.579.46

10.3011.1212.095.085.496.247.047.466.357.235.246.267.168.149.059.58

10.495.426.317.248.219.199.51

10.4611.445.366.31

12.4513.4414.3915.2716.1016.5317.4111.5412.2613.0513.4314.2915.1816.0911.0812.0513.0113.5614.4715.4116.2612.1813.1514.0915.0716.0517.0318.0118.4711.1912.13

19.2920.3121.1721.4922.2723.14

-17.2918.0618.4419.2720.1921.37

-17.5618.4919.4720.3621.2922.31

-18.0819.0219.5720.5421.5322.2723.19

-18.0318.58

7.37

7.44

7.48

7.51

16.36

16.36

16.38

16.43

P.P.

L.P.

U.P.

L.N.

ocupat, mi-am pus minciogul la îndemână, malul fiind destul de înalt şi abrupt, am nădit cu mămăligă chi-ar lângă trunchiul din apă, am reglat atent adâncimea (apa avea cam 1,5 m), astfel încât plumbuşorul să nu ajungă pe fundul apei, dar cârligul cu viermişori să se târască liber. Am început să pescuiesc în linişte. În jur nici ţipenie de om. Soarele lumina difuz printr-o pâclă de ceaţă destul de deasă, dar prietenoasă. Vreo jumătate de oră nu s a întâmplat nimic. Câte o frunza de răchită, uscată şi răsucită, cădea în apă şi plutea la suprafaţă ca o corabie cu pânze. Mai sus, o pasăre de apă se scufunda din când în când şi reieşea la suprafaţă după mult timp şi cine ştie unde, departe. M-am conto-pit cu natura într-o reverie fără seamăn. Apoi inima mi-a tresărit brusc, odată cu pluta care, după câteva ciupituri fine s-a cufundat complet sub apă. Am prins un morunaş destul de mare, alb-argin-tiu, frumos şi curat. Apoi au început scobarii. Trăgeau ferm, îi înţepam prompt, îi oboseam cu grijă să fac cât mai puţină gălăgie, apoi îi ridicam cu minciogul pe mal. Toţi erau frumoşi, în jur de 300- 400 grame. În aproximativ două ore şi jumătate am prins 15 bucăţi. Am ratat abia câteva trăsături. A fost minunat.....Nu mai ştiu de ce n-am mai reuşit să revin în acel loc, atât de frumos şi liniştit, iar anii au trecut pe nesimţite. A rămas insă această amintire senină, de neşters, care revine din când în când, proaspătă şi vie, ori de câte ori se iveşte prilejul să retrăiesc cu nostalgie evenimentele pescăreşti din trecut.

pescuit dar, dacă mai prindeam un peşte, ar fi trebuit să-l eliberez. Am hotărât deci să plec acasă, cu autobu-zul de la Dej-Triaj. Mă prezint la paznicul lacului şi începe socoteala: 30 de lei taxa de pescuit şi 14 lei kilogramul de crap. Cu juvelnic cu tot, peştii ar fi cântărit peste patru ki-lograme şi nu mi-ar fi rămas bani de autobuz. Fără juvelnic au cântărit exact patru kilograme, deci am mai plătit 56 de lei pentru peşti şi 30 lei pentru taxă, rămânându-mi 4 lei în final. Când am ajuns la autobuz, biletul costa 3,5 lei. Am înghiţit în sec. Dacă plăteam cu un leu mai mult la lac, trebuia să mă întorc pe jos, trei kilometri, de la pescuit. Aşa am scăpat ca şi cămila prin urechile acului şi am ajuns acasă cu doi peşti frumoşi, dar scumpi...


Ilustrația M. Ionescu

IanuaRIe 2013

ZIUA ÎNCEPUTUL PERIOADEI FAVORABILE PESCUITULUI

FAZA LUNII

SOARER A

1 2 3 4 5 6 7 8 9 1011121314151617181920212223242526272829 3031

MMJVSDLMMJVSDLMMJVSDLMMJVSDLMMJ

1.302.283.174.134.575.360.451.362.273.194.235.180.260.591.482.413.364.295.240.090.481.432.393.344.225.115.576.410.271.152.13

7.218.128.579.45

10.3911.276.387.258.118.569.37

10.205.095.566.447.318.249.21

10.175.336.317.298.269.21

10.1911.0911.5412.316.116.577.49

13.2514.3615.2916.2517.1918.0912.1613.0313.5414.3115.1616.0911.3912.3713.3314.2115.1816.1117.0911.1612.1413.1214.1115.0416.0116.5417.3217.5912.3413.2914.30

19.3820.2921.1121.5822.45

-18.5719.4220.2921.1822.24

-17.3118.1919.1220.0920.5821.56

-18.0118.5419.5320.3421.1921.5622.4923.34

-18.3919.2520.14

8.04

8.01

7.56

7.51

16.46

16.53

17.02

17.12

P.P.

L.P.

U.P.

L.N.


Vând armă de vânătoare cal.12/70, ţevi juxtapuse, Bohler antinit. Tel. 0723.300.609.

Vând dulap de armă, nou. Tel. 0723.408.120 , București

Vând colecţie reviste de vânătoare legate pe ani, pe perioada 1981-2011, almanahuri VPR anii 1970-2012, cartea „Trăiri vânătoreşti cu şi fără câine”, autor N.Străvoiu, fotografii vânătoreşti înrămate, color. Preţuri discutabile. Nic. Străvoiu. Tel. 021.315.05.48

Mica publicitate

Sunteţi vânător sau pescar sportiv şi nu aveţi posibilitatea să vă procuraţi revista prin asociaţia la care cotizaţi ?Aveţi intenţia de a deveni vânător sau pescar sportiv şi vreţi să vă informaţi asupra acestor activităţi ?

Vă interesează vânătoarea şi pescuitul sportiv doar pentru plăcerea unei lecturi pasionante ?Dacă da, începând cu luna ianuarie, puteţi primi acasă „VPR”, revista naţională a vânătorilor şi pescarilor sportivi din România. Nu trebuie decât să achitaţi abonamentul şi să trimiteţi la redacţie talonul de mai jos.

în contul : RO23RZBR 0000 0600 0066 7242 deschis la Raiffeisen Bank - Agenţia Moşilor, pe adresa Asociaţia Generala a Vânatorilor şi Pescarilor Sportivi din România, Bucureşti, Calea Moşilor Nr. 128, Sector 2, C.I.F. nr. RO 24251140.

PREŢ ABONAMENT 12 LUNI : 50 lei

DA ! Doresc să mă abonez la revista VPR pe o perioadă de 12 luni (2013)Nume Prenume Adresa la care doresc să primesc revista este: Strada Numar Bloc Scara Apartament Localitate Judeţ /Sector Telefon Data SemnăturaAm achitat suma de în data de , cu

Ordin de plată, Nr. Mandat poștal, Nr.

IEPURE CU ROZMARIN ÆI LÃMÂIEMuşchiuleţii şi pulpele iepurelui trebuie gătite cu multă atenţie dacă dorim să preparăm o carne bine pătrunsă. Preparea are în vedere tocmai frăgezirea cărnii, pentru a putea servi mesenilor invitaţi o specialitate aleasă din carne de vânat.Ingrediente necesare: un iepure întreg, bine curăţat şi tăiat în 8 bucăţi, o ceapă curăţată, o căpăţână de usturoi, 3-4 frunze de dafin, cuişoare, piper boabe şi măcinat, cimbru, rozmarin, o linguriţă de boabe de muştar, sare, 4-5 ceşti de ulei (puteţi amesteca 50% ulei de măsline cu 50% ulei din vegetale) , 2-3 lămâi tăiate.Preparare: puneţi bucăţile de iepure într-o cratiţă încăpătoare şi adăugaţi ceapa tăiată rondele, usturoiul, frunzele de dafin, cuişoarele, cimbrul şi boabele de piper şi cele de muştar. Adăugaţi ulei suficient astfel încât carnea să fie complet scufundată şi acoperiţi tot amestecul cu o folie de hârtie de pergament decupată după suprafaţa cratiţei şi apoi puneţi capacul pe cratiţă. Daţi preparatul la cuptorul preîncălzit la circa 150 grade Celsius, şi lăsaţi să fiarbă uşor, înăbuşit, la foc mic. Verificaţi din când în când amestecul pentru a vă asigura că uleiul nu ajunge să fiarbă tare. Carnea va sta astfel circa 3 ore în cuptor şi se va pătrunde şi frăgezi foarte bine. Scoateţi cratiţa din cuptor şi lăsaţi carnea să se răcească la temperatura camerei după care puteţi pune crtiţa cu totul la frigider peste noapte. Înainte de a fi servit, scoateţi iepurele, frecaţi-l bine cu piper măcinat şi sare şi rumeniţi-l uşor într-un ceaun sau vas de ceramică încins bine în prealabil, de preferinţă la jar de cărbuni. Aveţi grijă să nu-l rumeniţi prea tare, pentru că este deja gătit. Încălziţi uşor uleiul cu mirodeniile din cratiţă şi turnaţi cu o lingură peste carnea rumenită. Ornaţi cu cîteva fire de rozmarin şi stropiţi cu zeamă de lămâie după gust. Un pahar de vin roşu, demisec-sec, shiraz, merlot, va adăuga un plus de savoare bucatelor. Poftă bună!

Nana NINA

Colectivul redacției revistei VPR vă urează

Sãrbãtori fericite!

decĂderea pescar în țara În apĂrarea

Documents