De vorbă cu Ioana despre un alt fel de Sergiu Celibidache

 Ioana Celibidache

Interviu realizat de Ileana Corbea

Î: În anul 2001, Dna Ioana Celibidache, a semnat la Editura Domino din Iaşi, o carte insolită, dar semnificativă, intitulată: Sergiu altfel... căutînd să restituie din amintiri, din comentarii şi impresii personale, o imagine cît mai complexă asupra marelui dirijor şi muzician, Sergiu Celibidache, filtrată de această dată, prin ochiul plin de culoare şi poezie al soţiei sale. Nu este de mirare, prin urmare, că în deschiderea convorbirii noastre, ţin să vă întreb, stimată doamnă, ce a determinat scrierea acestei cărţi? R: Bărbatul meu s-a prăpădit aşa, dintr-o dată. A fost o lovitură înfiorătoare. N-am mai putut picta. Mă duceam la atelier şi era imposibil să pun ceva pe pînză sau carton, să gîndesc şi să configurez ceva. Mă obsedau amintirea şi imaginea lui, dar n-aş fi putut să le înfăţişez cu mijloacele figurativului sau ale simbolului. Mi se părea că tocmai poezia fiinţei lui scăpa unui astfel de demers, oarecum simplificator. Şi atunci, în mod firesc, am recurs la scris, adică m-am întors spre ceea ce făcusem în copilărie, cînd, pe la 14 ani, publicasem două volume de poezie, în franceză. M-am întors, prin urmare, fără să îmi mai dau seama aproape, spre poezie, fără a mai aborda versul ca în Aveu şi Souvenir, dar proza mea, de aici din ultima carte, este tot o amintire a mărturisirii în jurul unor fapte şi întîmplări care, reînviate, m-au ajutat să depăşesc momentul tragic al despărţirii definitive. Am scris această carte ca şi cum aş fi făcut o terapie, regîndind ce trăiam zilnic, alături de bărbatul meu, fapte, întîmplări, cuvinte, printre care petrecusem atîţia ani împreună şi, în mijlocul cărora rîdeam sau ne îndureram. Uneori, de cele mai multe ori, de fapt, el îşi povestea, mimîndu-le, episoade din existenţă la care eu absentasem. Am încercat, de aceea, să reproduc, deci să retrăiesc, ceea ce el spunea că pătimise. Aşa s-a închegat, din trăirile mele alături de el, şi din trăirile lui repovestite, cartea Sergiu altfel... S-au scris biografii – am vreo zece în bibliotecă – unele mai proaste decît altele. Pentru mine, totul a fost să recuperez şi să imortalizez clocotul existenţial al lui Sergiu. Am fost întrebată de ce nu încerc să scriu eu o biografie a bărbatului meu. Am respins ideea de la bun început. Găsesc că este o lipsă de bun simţ ca să impui o privire din intimitate asupra unei persoane publice, iar o biografie de acest fel nu reprezintă altceva decît o intimitate a vieţii. 

Î: Deşi în casa şi, deci în existenţa dvs, armonia sunetelor şi interpretarea lor, imaginea nonfigurativă şi simţul culorii, iar, dacă nu mă înşel, prin fiul dvs, jocul mişcat al imaginilor înregistrate pe celuloid... R: Da, absolut, fiul meu, care va împlini în curînd 30 de ani, trăieşte în lumea asta modernă a faxului şi a computerelor, a internetului. Bărbatul meu avea oroare de toate tehnicile astea. Ca şi mine, de altfel. Şi cînd fiul nostru venea şi-l întreba adesea pe Sergiu: Cum aţi trăit voi fără toate astea? Tatăl său îl privea lung şi-i răspundea: Dacă ai ştii ce bine am trăit! 

Î: Eu intenţionam să vă întreb însă altceva. Cum se poate trăi o viaţă numai şi numai prin artă? R: Este uluitor, pentru că, în fond, viaţa noastră a avut, din acest punct de vedere, o notă abstractă, desprinsă de tot ceea ce se consumă în epoca modernă sau în timpul de faţă, în jurul nostru. 

Î: Şi atunci trebuie să înţeleg că abstractizarea de care aminteaţi v-a făcut să trăiţi atît de bine? R: Au fost, desigur, şi foarte multe probleme, deşi eram focalizaţi pe artă. Însă restul problemelor, tocmai prin preocupările esenţiale ale existenţei noastre nu mai contau. Cînd s-a prăpădit săracul Sergiu, m-am trezit cu enorm de multe situaţii dificile. Cît am trăit împreună nici nu realizasem că pot exista. Eram complet în afară de lume, de lumea de toate zilele, de lumea practică, dacă o putem numi aşa. Cînd am rămas fără el, m-am întrebat, de multe ori, cum trăiesc oare alţii, deşi am avut împreună foarte mulţi prieteni pe care i-am răsfăţat cît am putut. Am fost şi noi răsfăţaţi de ei. Chiar artiştii de care noi eram înconjuraţi şi pe care îi înconjuram la rîndul nostru cu sentimente de prietenie, se complăceau şi se confruntau cu altfel de probleme decît cele care preocupau viaţa noastră. Este adevărat că Sergiu nu trăia esenţial decît în şi prin orchestră şi repetiţii. Erau singurele lucruri importante şi grave din existenţa lui, în afară de familie. Dar le rezolva foarte repede. Lua bagheta şi pleca. 

Î: Pentru dv. era mai greu să luaţi şevaletul şi să plecaţi? R: Şi totuşi plecam şi eu cu şevaletul sau fără el, fiindcă pictam şi prin hoteluri. Eram alături de Sergiu, mereu în turnee. De multe ori, se întîmplau nu puţine catastrofe, în sînul orchestrelor cu care el repeta. Şi trebuie să spun, Sergiu avea întotdeauna dreptate. Povestesc, în carte, la un moment dat, că în nu ştiu care localitate, din sudul Italiei, dacă mi-aduc bine aminte, în loc să dispună de şaisprezece violine în cadrul orchestrei, a văzut că nu se găseau decît opt. Singura lui soluţie era atunci să-şi ia bagheta şi să plece... 

Î: ...dar în momentul acela, cînd uluit, Sergiu Celibidache întreabă factorii de răspundere de ce se găsesc doar atît de puţine violine, i s-a răspuns: Maestre, dv. sînteţi aşa de mare încît puteţi să le înlocuiţi pe cele opt, care lipsesc... R: Asta e, de fapt, Italia, o ţară extraordinară. Trebuie să recunoaştem că răspunsul a fost genial. 

Î: Mai ales cînd un om ca Sergiu Celibidache venea acolo din Germania, un univers al disciplinei şi al rigurozităţii.... R: Asta mi-aduce aminte de o altă întîmplare, o poveste de la un restaurant italian. După ce am luat masa, chelnărul a venit cu o notă de plată destul de fabuloasă. Sergiu nu a întrebat nimic, dar enervat, s-a încruntat teribil. Atunci, omul i-a replicat în termenii eroilor lui Caragiale al nostru: Am patru copii… S-a terminat totul şi nu s-a mai discutat nimic. 

Î: Ce a însemnat pentru dvs. să trăiţi în intimitatea lui Sergiu Celibidache? Cît de greu şi cît de uşor a fost? R: N-aş spune că a fost foarte greu. Poate că nici uşor nu era. Nu ştiu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu, bineînţeles. Era un om care îşi cunoştea valoarea, deşi nu ţi-o arăta niciodată. Adesea era ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant. Nu venea acasă ca să arate şi să impună cît de genial este. Deci a fost mult mai uşor să trăieşti lîngă el, decît s-ar putea bănui. A fost, bineînţeles, şi greu, în sensul că de la început a trebuit să mă obişnuiesc cu felul lui de a fi, cu obiceiurile şi comportamentele lui. De exemplu, înainte de concerte îşi făcea rugăciunea. Trebuia deci să te pliezi pe programul lui, să fii foarte punctual. Întotdeauna erau cele cinci minute de reculegere şi singurătate, dinaintea concertului, pe care el le respecta cu sfinţenie. Dacă nu era aşa, ca româncă n-aş fi ajuns niciodată atît de punctuală. Cînd eram mai tînără exista o diferenţă mare între noi, din acest punct de vedere. Pe urmă m-am obişuit, şi acum mi se pare nemaipomenit să nu fii punctual. Trebuia să fiu totdeauna acasă cînd el venea de la repetiţii, deşi nu căuta să impună ceva cu tot dinadinsul. 

Î: Era acaparator? Să nu-mi spuneţi că nu era, pentru că un artist are, în exclusivitate, un asemenea defect. R: Sigur că era. În sensul că nu puteam să fac tot ceea ce voiam. Dacă ţineam să fac totuşi ceva în afara programului lui mă determina să înţeleg că e foarte important să stau cu el. 

Î: Bănuiesc, e firesc, că şi dvs. aveţi o înclinaţie asemănătoare? R: Sigur că da. Nu-i nimic de mirare. Uneori trebuie să-i fi părut îngrozitor de acaparatoare. 

Î: Şi atunci, între două naturi atît de profund personalizate artistic, în chip diferit, nu izbucneau conflicte? R: Cum să nu. El avea mulţi elevi răspîndiţi în toată ţara de care se ocupa permanent. Pe mine, activitatea asta a lui mă cam plicitisea, chiar mă deranja pentru că de multe ori, îmi lua duminica. Mă considera, desigur, o egoistă şi, probabil, aşa şi eram. Cînd s-a prăpădit bărbatul meu, aceşti elevi, săracii de ei, au rămas, aş putea spune, oarecum orfani. 

Î: Simţea nevoia să-şi creeze o şcoală? R: Desigur. Aş spune, chiar, că o avea deja, atît în Germania, în Academia de la Mainz, sau la Berlin, cît şi la Paris, prin „Şcoala Cantorum”. 

Î: Putea un artist, atît de unic precum Sergiu Celibidache, să-şi creeze o şcoală? R: Nu. Pierdea, de altfel, mult timp cu preocupări de această natură, fără un rezultat imediat, dar îi plăcea să fie înconjurat de tineri. Durerea lui cea mare, însă, era tocmai faptul că nu dispunea de un răgaz mai îndelung ca să-şi pună pe hîrtie concepţia artistică. Avea un talent extraordinar la scris şi voia să scrie despre muzică. 

Î: N-am ştiut acest lucru. R: Era un om care avea talent la toate. N-am văzut pînă la el aşa ceva. Putea să fie orice, de la meşteşugar începînd. 

Î: Îi lipsea însă arta culorilor, probabil, de vreme ce a achiziţionat-o prin dvs. R: Uneori, stau să mă întreb dacă ar fi avut înclinare şi spre pictură. Cînd am apărut eu ca pictoriţă, s-a spus bineînţeles, în lumea drăguţă şi plină de bunăvoinţă în care ne duceam existenţa, că lucrările expuse de mine i-ar fi aparţinut, de fapt, maestrului. Ceva real exista în această falsă recunoaştere: nevoia de lumină pe care o căuta, mai apoi, să şi-o valorifice. Se găseşte la Sergiu o expresivitate a luminii şi, de asemenea, o înclinare spre magie. În pictura mea abstractă, am căutat mereu să mă apropii de o fascinaţie magică, pe care nu de puţine ori, am extras-o din viaţa intimă a poeziei, din reflexivitatea tulburătoare a versului. 

Î: De aceea, picturile dvs. nu au titlu, ci doar o trimitere sugestivă la un anumit vers celebru, la un anume gînd poetic? R: Da. Nu fac pictura şi pe urmă îi pun titlul. Dimpotrivă. Pornesc de la un asemenea vers, un asemenea motiv de meditaţie, pe care caut să-l transpun într-o stare a culorii, într-o impresie. Adesea, cînd veneam de la cîte un concert, de exemplu, vreme de cîteva săptămîni, şi mai mult, lucram pe acel sentiment, pe acea reacţie pe care muzica mi-a trezit-o. Esenţa abstractă a muzicii poate constitui un precadru tematic, dacă vreţi, al picturii abstracte. Ritmurile muzicale impun şi un ritm al culorilor, cel puţin pentru mine, fiindcă majoritatea picturilor mele le-am făcut în raport cu revelaţia armoniilor muzicale ale lui Sergiu. 

Î: Cum se împăca Sergiu Celibidache cu pictura dvs.? R: Îi plăcea foarte mult şi n-o spunea din complezenţă. Mi-aduc aminte că prima oară cînd am avut o expoziţie la Roma, nu m-a lăsat să vînd nimic. Se întreba mereu ce se va întîmpla cu noi dacă eu am să mă las de pictură. Cînd nu-i plăceau încercările mele artisitce, mă critica. Nu-i dădeam pe moment dreptate, fiindcă mă enervam, dar pe urmă reveneam la tablou de nenumărate ori. Îmi spunea: Nu are ritm şi eu, privind tabloul, constatam adesea: Uite ce dreptate are! Stătea de multe ori în atelier şi se uita cu intensitate la pictura mea şi apoi, la mine, întrebîndu-mă: Cum faci tu ca totul să fie aşa de aproape de Dumnezeu? Asta am relatat-o şi în carte, fiindcă el era foarte aproape de Dumnezeu. Nu ştiu dacă toţi muzicienii sînt aşa, dar Sergiu era profund mistic. De altfel, adora pe Bruckner. Avea, la rîndul lui, o curiozitate extraordinară de a imagina sau de a şti ce se întîmplă dincolo. Asta îl deosebea de mine. Eu nu ştiu, nu vreau să ştiu nimic. Dar el voia. 

Î: În compoziţiile lui Sergiu Celibidache apar de asemenea încercări de surprindere sau de concretizare artistică a ritmurilor astrale? R: Da, apar, mai ales, într-un Requiem, ce ţine de ceea ce eu aş numi compoziţiile lui româneşti. Acolo se instituie parcă un dialog al trecerii, cu Dumnezeu şi cu lumea de dincolo. Cred, de altfel, că el avea capacitatea asta. Mi-a spus, cîndva, că la concerte, de cele mai multe ori, vede îngeri. Era un om dominat de mistică. Îl interesa budismul, se ocupa de religiile tibetane, deşi era un creştin ortodox fervent. Există, însă, în viaţa românului, o anume înclinare spre contemplarea elementelor naturii, în care se caută şi se descoperă, adesea, minunea, chemîndu-l din fantastic, pe Dumnezeu. Sergiu considera că, într-un fir de iarbă, într-o gîză, românul contemplă de fapt, universul. Se pare că el vine cu o astfel de continuitate din Eminescu, din Pîrvan... 

Î: Să ne întoarcem însă, la compoziţiile româneşti ale lui Sergiu Celibidache. R: Îmi spunea uneori: Compun pentru mine. Cîndva o să vedem dacă iese ceva din ele. De ce? Îl întrebam eu. Pentru că, pretindea el, compoziţiile lui erau prea complicate. Aveau nevoie de o orchestră specială. Nu sînt opere ample, ci doar fragmente, ce aduc, dacă vreţi, puţin aminte de folclorul românesc. Bineînţeles, profund transfigurat. Anul acesta, Sergiu ar fi trebuit să aibă nouăzeci de ani. La Munchen se va desfăşura o întreagă festivitate. Acolo, poate, se va cînta, pentru prima oară, şi compoziţia lui Sergiu, cea care se intitulează Haz de necaz. Cu interpretarea Hazului de necaz va fi o problemă, fiindcă nu ştiu încă cine să o dirijeze. Ne-am gîndit la Daniel Baremboim – care îl iubea foarte mult pe Sergiu – sau, eventual, la Mehta, dar eu aş prefera să fie Baremboim. 

Î: Credeţi că revenirea în prim plan a compozitorului va consolida şi va duce mai departe faima dirijorului? Este ştiut că Sergiu Celibidache aproba cu multă greutate discurile concertelor sale. R: El nu a vrut niciodată. Dar, după dispariţia lui ne-a rămas nouă, fiului meu şi mie, prin fundaţia ce s-a creat la Munchen, dreptul să decidem asupra acestui important capitol de venituri, la care, desigur, în ceea ce ne priveşte, am renunţat de la bun început complet şi definitiv. Totuşi, banii aceia au alcătuit peste optzeci de burse. S-a subvenţionat chiar o orchestră a fundaţiei. Am dat burse şi în România. Au fost muzicieni care au trăit astfel o experienţă. Au fost oameni pe care i-am ajutat. Sergiu într-adevăr nici nu voia să audă de discuri. Toată viaţa a ajutat muzicieni, dar fără ca să recurgă la mijlocul sau la intermediul discurilor. Fundaţia are un braţ caritabil, în sensul că îi ajută pe bătrîni, în România, spre exemplu, să îşi amelioreze situaţia materială. La fel, vine în sprijinul copiilor handicapaţi. 

Î: Nu cumva în refuzul faţă de discuri se configura şi un mod de existenţă, acela de a nu lăsa nimic să treacă dincolo de amintirea sa, după chemarea la Dumnezeu? R: Nu. Cînd îl auzeai pe Celibidache dirijînd, şi pe urmă ascuţi discul - chiar discurile cele mai bune, pe care le-au scos nemţii - realizezi diferenţa, dacă ai cît de cît o mică idee despre muzică. Se schimbă perspectiva înţelegerii, de la o operă de plan esenţial, la o imitaţie stîngace. 

Î: Dar o videocasetă? R: Da, am făcut-o. Stau, însă, şi mă gîndesc, dacă el ar fi fost mulţumit. Avea o precizie fenomenală în interpretarea armoniilor, în găsirea sunetului just. Îţi explica de ce nu face discul cu atîta luciditate încît nu puteai să nu-l aprobi. Făcea o sută douăzeci de concerte pe an, ceea ce după cîte ştiu eu, de la el, desigur, nu a mai făcut nimeni. Repetiţiile erau covîrşitoare. Nu-i mai lăsau timp să se mai gîndească şi la altceva. De cîte ori ajungea într-un oraş mare, îşi cumpăra un caiet, pentru ca să-şi scrie gîndurile şi să-şi definească universul său muzical. Cum vorbea mai multe limbi, uneori scria în franţuzeşte, alteori în nemţeşte, aşa că s-au păstrat tot felul de asemenea încercări. Le-am pus pe toate într-un seif, la o bancă, să nu se piardă, tot ceea ce el a redactat despre muzică şi filosofie. Mereu se plîngea: N-am timp. Trebuie să scriu, trebuie să las. Voia să-i facă şi pe alţii să înţeleagă de ce este numai aşa şi nu altfel. Într-un loc scria cam jumătate de caiet. Pe urmă, natural, îl abandona. Cineva, un reputat om de cultură, mi-a spus că trebuie păstrate şi tipărite aşa cum el le-a redactat, în limba pe care el a ales-o de fiecare dată. Sigur, ca să le valorificăm cîndva, va trebui să treacă timp. O luăm încetul cu încetul. Sînt încă unii care îl consideră demagog, artificial şi cabotin, pentru că lumea nu îl înţelege de obicei. Vorbind despre muzică, mulţi nu găseau ceva mai bun decît să-l abordeze contrazicîndu-l. Incompetenţa îl scotea din minţi pe Sergiu. Devenea rece, ascuţit ca un brici, de o duritate fără asemănare, şi spunea în faţă ceea ce gîndea. 

Î: Doamnă Celibidache, cînd aţi început să pictaţi din nou? R: După un an şi jumătate de la moartea bărbatului meu. Între timp am avut, din nou la Paris două expoziţii. La fiecare doi ani sînt obligată prin contract să fac o expoziţie. 

Î: Există o dimensiune românească în pictura dvs.? R: Poate că da. Nu-mi dau seama. Nu m-am gîndit. Poate că un asemenea filon să răzbată spontan. Trebuie să fie undeva, sigur că da. Am avut întotdeauna simbolul luminozităţii bunăoară. 

Î: Este albastru culoarea dominantă a picturii dvs.? R: Da. Cred că amestec ceva cu cerul, abstractizez şi am impresia că pătrund prin albastru în alte lumi. 

Î: Doamnă Ioana Celibidache, cum aţi văzut cerul acela roz peste Roma? R: Păi este roz. Nu numai cerul. Toată Roma este roz. Poate de la cărămidă. Este oraşul pe care l-am admirat totdeauna şi-l ador, dar pe care nu pot să-l văd altfel. Aşa cum Grecia este albă, şi eu mi-o închipui ca pe frişcă. Aşa este, de o curăţenie extraordinară, Grecia asta. Pînă şi măgăruşii sînt alburii. 

Î: În Grecia aţi ajuns cu el! R: Cu Sergiu. Voiam să cumpărăm toată Grecia. Numai că grecii, buni negustori, cereau nişte preţuri enorme. N-am mai cumpărat nimic. 

Î: Avînd în vedere, însă, ceea ce aveţi în Italia, lîngă Palermo... R: Asta a fost după, ca un fel de compensaţie. Bărbatul meu a făcut în tot acel domeniu să renască o insulă de românitate: bisericuţa, icoanele, mobilele, covoare pe pereţi, tot. Acelaşi lucru, se găseşte, dacă vreţi, şi în locuinţa noastră din Franţa. El adora România. Şi Iaşul, nu mai vorbim. Era un sentimental ascuns. 

Î: Se poate trăi fără Sergiu Celibidache? R: Nu. Sau altfel spus, foarte greu. Noroc că am pictura. Dar asta nu acoperă golul lăsat de el. 

Î: Niciodată arta nu acoperă viaţa?! R: Pentru mine, nu. El era o prezenţă în fiecare moment. Tot ce făceam sau tot ce nu făceam se explica prin extraordina lui prezenţă. 

Î: Se pune, totuşi, e firesc să fie aşa, întrebarea, în ce măsură Sergiu Celibidache a fost, pînă la urmă, un om perfect împlinit? R: Da, asta este una dintre consolările mele. De altfel, Sergiu a plecat aşa cum trebuia şi cum i-a fost dat. Nici măcar nu fusese bolnav, dar avusese un infarct. Tocmai venise de la Munchen, unde dăduse patru concerte nebuneşti, cum făcea el de fiecare dată, cu sala în picioare, ovaţionînd. A venit, după aceea, acasă. Am stat şi ne-am bucurat de linişte încă o lună de zile. Apoi a făcut infarctul. Nu a fost bolnav, nu a apucat să sufere, sau nu i-a fost dat să simtă că nu ar mai putea să dirijeze. 

Î: Se spune în credinţa românească: Dumnezeu dă moartea pe care fiecare o merită. R: Aşa cred.