De ce există mai degrabă ceva decât nimicPosted on 7 octombrie, 2008 Valentin Dedu

Demersul cunoaşteri în metafizică are la bază două întrebări fundamentale:

„Care este natura lumii, ori a realităţii?”

„De ce are această natură?”

În filosofia occidentală conceptul de Dumnezeu are un rol crucial. În legătură cu acest subiect, în mod tradiţional, s-au ridicat mai multe probleme precum:

„Ce fel de existenţă I se atribuie?”

„Care sunt atributele Lui?”

„Care sunt acţiunile Lui în lume?”

Aceste probleme sunt ridicate de filosofii teişti care acceptă existenţa lui Dumnezeu în mod indiscutabil. Aceşti filosofi uneori au promulgat argumente pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, însă este un nonsens să credem că un teist va începe să creadă în Dumnezeu datorită acestor argumente. De fapt, el îşi demarează discursul de la premisa că Dumnezeu există şi că existenţa Lui poate fi dovedită într-un mod raţional. Aceşti filosofi nu s-au mulţumit cu metoda dovedirii existenţei lui Dumnezeu prin apelul la experienţa religioasă şi la minuni „incontestabile” care aveau rolul mai degrabă să constrângă decât să convingă. Demersul filosofiei occidentale şi-a propus să aducă discuţia despre Dumnezeu pe un teren aparent mai comun şi mai onest, pe terenul unde raţiunea este regină, însă s-a dovedit că argumentele nu au avut puterea să convingă, poate doar să incite şi să nască alte argumente şi contraargumente. După cum spunea Tertulian, „pentru cei ce vor să creadă am o mie de argumente, pentru cei care nu vor nu am nici unul.”

Cea mai mare realizare a metafizicii occidentale nu este dovezile existenţei lui Dumnezeu, ci dovada că ceva există existenţei. Desigur, acest ceva a fost asociat cu Dumnezeul tradiţiei iudeo-creştine, însă ceea ce spunea Toma d’Aquino că este „evident pentru lumea” nu este atât de evident şi mai ales nu pentru toată lumea. Întrebarea actuală care rămâne la baza metafizicii contemporane este următoarea: „De ce există mai degrabă ceva decât nimic?” Satisfacţia care mai rămâne este una de bun simţ: „nu am eşuat atât timp cât ai există posibilitatea ca „ceva” să existe.

Prin natura ei, această întrebare cere un răspuns cauzal, însă nu toate explicaţiilor sunt cauzale. De exemplu, nu este necesară o explicaţie cauzală pentru realitatea „numărului 2 ca primul număr par.” Este nefiresc, spun filosofii contemporani occidentali, să rămânem blocaţi în

explicaţia de tip cauzal. La această întrebare unii răspuns simplu: „nu se poate să nu existe nimic.” Problema metafizică a rămas, însă noţiunile s-au abstractizat şi au fost golite de calitatea lor morală. Până acum se punea problema existenţei lui Dumnezeu, acum se pune problema existenţei a „ceva”. Nu se mai pune problema „cine” sau „ce” este acest „ceva”, ci doar problema raţiunii existenţei lui. Acest „ceva” rămâne nedefinit în primul rând dintr-o prudenţă derivată din eşecul filosofilor în decursul istoriei, dar şi unei onestităţi făcută posibilă prin apariţia sistemului de gândire postmodern care eliberează problema de tensiunile şi implicaţiile care stigmatizau orice opinie care nu se potrivea majorităţii. Acum, filosoful modern poate să facă din analiza acestei probleme un test al onestităţii dovedite prin modalitatea în care este abordată problema.

Diferenţa dintre filosofii clasici şi cei contemporani este că primii se opreau undeva, iar cei de-ai doilea nu se opresc, pur şi simplu nu au „curajul” pentru a comite imprudenţa de a asocia acest „ceva” cu „ceva.” Acest ceva este enigma care promite explicaţia tuturor lucrurilor. Există explicaţii ale evenimentelor particulare, însă nu există explicaţii ale tuturor lucrurilor. Pentru toate fenomenele care nu au o explicaţie sau mai degrabă nu au o explicaţie definitivă, se propune ideea că există „ceva” care poate să le explica. Există „ceva” care explică, însă în acelaşi timp există „ceva” care rămâne neexplicat. Acest „ceva” are un dinamism continuu, se consumă şi rămâne, explică şi necesită explicat.

De ce există mai degrabă ceva decât nimic? Există „ceva” care răspunde acestei întrebări. Dacă este aflat răspunsul prin acel „ceva” va rămânea totuşi ceva de aflat şi anume acel „ceva” care dă răspunsul.

Capitolul I

De ce există ceva? De ce aceasta? Dedrek Parfit

Capitolul 2 Cele cinci căi (metode)

Thomas Aquinas

Capitolul 3 Un sumar al teologiei naturale – William Paley

Argumentul planificării Modelul argumentativ

Afirmaţia argumentului

Continuarea esenţei argumentării

Capitolul 4 Un sumar al Prosologion

Anslem de Canterbury – il am

Dacă Dumnezeu există cu adevărat

Inexistenţa lui Dumnezeu nu poate fi gândită

Capitolul 5 Un sumar al Monadology

G. W. Leibniz

Capitolul 6 Problema răului si omnipotenţa lui Dumnezeu J.L. Mackie

Soluţia adecvată

Soluţia eronată

1. „Binele nu poate exista fără rău” sau „Răul este necesar ca o parte a binelui”2. „Răul este necesar ca un înţeles (ca o semnificaţie) al binelui”

3. Universul funcţionată mai bine cu răul decât fără rău

4. Răul este potrivit cu voinţa liberă a omului

Concluzie

Cinci căi de a dovedi existenţa lui Dumnezeu

Tomas de Aquino (sec. XIII)

Se poate vedea că atunci când d’ Aquino şi-a formulat cele „Cinci Căi,” nu a creat nişte argumente care să fi fost substanţial noi ca formă. Înaintea lui au mai formulat Maimonides, Alfarbi şi Avicena, şi Anslem.

1. Argumentul bazat pe mişcare. a. Lucrurile se mişcă. Mişcarea este cea mai evidentă formă a schimbării.

b. Schimbarea este o trecere de la potenţialitate la acţiune. (adică de la potenţialitate la realitate)

c. Nu se trece de la potenţialitate la acţiune decât prin ceva care este în acţiune.

d. Nu poate exista un lanţ regresiv infinit de realizatori sau de mişcători.

e. De aceea trebuie să existe un prim Mişcător nemişcat

f. Toată lumea înţelege că acesta este Dumnezeu.

2. Argumentul bazat pe cauzalitatea eficientă

a. Există cauze eficiente în lume, mai exact cauze care producb. nici un lucru nu poate fi cauza eficientă a lui însuşi.

c. Nu poate exisa un lanţ regresiv de cauze eficiente, deoarece dacă nu există o cauză prima a seriei nu poate exista o cauzalitate în acea serie.

d. Trebuie să existe o cauză primă eficientă, necauzată a tuturor cauzalităţilor eficiente din lume.

e. Toată lumea dă acesteia numele de Dumnezeu.

3. Argumentul bazat pe posibilitate şi necesitate.

a. Există lucruri care încep să existe şi lucruri care încetează să existe, adică lucru posibileb. Dar nu toate lucrurile pot fi lucruri posibile, pentru că ceea ce vine la existenţă o face

numai prin ceea ce există deja. Nimicul nu poate cauza ceva.

c. De aceea, trebuie să existe o Fiinţă a cărei existenţă este necesară.

d. Nu poate exista un lanţ regresiv infinit de lucruri necesare.

e. Trebuie să existe o Fiinţă primă care este necesară în ea însăşi.

4. Argumentul bazat pe gradaţie în lucruri.

a. Există diferite grade de perfecţiune printre lucrurib. Dar lucruri nu pot fi mai mult sau mai puţin aproape de perfecţiune, decât dacă există

ceva în întregime perfect.

c. Ceea ce este perfect este cauza a ceea ce este mai puţin perfect.

d. De aceea trebuie să existe o fiinţă perfectă care cauzează perfecţiunile lucrurilor mai puţin perfecte.

e. Pe aceasta o numim noi Dumnezeu.

5. Argumentul bazat pe ghidarea lucrurilor din natură

a. Toate lucrurile din natură (conştient sau inconştient) au un comportament care evidenţiază un scop.

b. Dar nimic, care nu conştientizează scopul nu poate să se îndrepte spre el dacă nu este direcţionat de o altă forţă.

c. Totul în natură este direcţionat către un scop de către cineva.

d. Această forţă este Dumnezeu.

Pornind de la aceasta

Pentru că Dumnezeu este supremul bine nu va face nimic rău lucrării lui şi este atotpuernic să scoată binele chiar şi din lucrurile rele.

Toate cauzele urmăresc un scop ghidat de cineva cuiva superior cauzelor şi efectele lor fac referire la Dumnezeu drept cauză a tuturor lucrurilor. În acelaşi fel efectele reuşite fac

referire la cauze care sunt mai mari decât raţiunea umană şi voinţa omului. , pentru toate lucrurile care sunt schimbabile şi pot înceta să existe, aşa cum am văzut, toate lucrurile se pot schimba şi înceta să existe însă, în acelaşi timp fac trimitere la o cauză care nu se este schimbabilă prin natura ei.