Datoria profesorului de limba franceza-particularitati

Comunicarea in limba franceza o cale spre civilizatie

Tranzitia spre o societate globala in cel de-al III-lea mileniu este marcata de intensificarea coexistentei a numeroase identitati culturale, marcand in acelasi timp tendinta catre un anumit tip de civilizatie globalizata.

Respectul pentru diversitatea de culturi intelese ca sisteme de credinte, de valori, de traditii, obiceiuri si mentalitati, reprezinta unul dintre fenomenele dominante ale perioadei actuale si una dintre cele mai importante cuceriri ale secolului nostru. Etno-civilizatia implica disparitia civilizatiei ca element autonom si trecerea de la o civilizatie despre care vorbim la o civilizatie pe care o practicam. Comunicarea apare, asadar, ca fiind indisociabila de civilizatie din cel putin doua motive : pentru ca ea introduce reguli de interactiune care se schimba de la o cultura la alta si pentru ca reprezentarile atasate cuvintelor sunt tributare culturii interlocutorilor. Drept urmare invatarea unei limbi straine trebuie sa se fondeze pe mentinerea unei relatii puternice si vizibile intre limba-cultura-civilizatie fara schimbarea paradigmei didactice, chiar atunci cand se cauta modificarea reprezentarilor sau a practicilor profesionale. Invatarea unei limbi straine nu inseamna o eticheta noua pe obiecte cunoscute, ci a te obisnui sa analizezi ceea ce face obiectul comunicarii lingvistice. De aceea , datoria profesorului de limba franceza este de a pune elevul in situatia de a-si insusi si a practica comportamente lingvistice pe care nu le-ar avea daca ar pastra o atitudine de spectator vis-a-vis de limba franceza, el fiind tentat sa transpuna in franceza comportamente care exista in tara lui.

Deschiderea catre o dimensiune multiculturala

Diversitatea culturii omeneşti este remarcabilă. Formele de comportament variază mult de la o cultură la alta.

În articolul “L’homme sage” antropologul Claude-Lévi Strauss îşi exprimă cu toate acestea îngrijorarea faţă de societăţile ameninţate de uniformizarea culturală. Modelul propus ar fi cel al unei culturi postmoderne şi transnaţionale adică a unei culturi capabile să depăşească cele două tentaţii ideologice ale Europei moderne, respectiv cea de restaurare a culturii care a făcut gloria imperiilor de altădată şi cea de a privi cultura ca o proprietate exclusiv naţională. În acest sens, diferite programe care vizează plurilingvismul şi pluriculturalismul sunt în derulare. Finalitatea lor declarată este “ameliorarea comunicării şi a înţelegerii mutuale între persoane în vederea luptei împotriva intoleranţei şi a xenofobiei”. Toate aceste acţiuni se concentrează asupra pregătirii cetăţenilor europeni pentru o mobilitate transeuropeană. Mobilitatea presupune plurilingvismul. Este plurilingvist un individ care stăpâneşte cel puţin o altă limbă decât limba sa maternă. Din această perspectivă învăţarea unei limbi străine nu poate neglija explorareanuanţelor, a semnificaţiilor şi a conotaţiilor culturii. Învăţarea unei limbi străine înseamnă a se îmbogăţi, a confirma sau a infirma un “savoir” prealabil despre ţara respectivă. Orice limba straina este un nou instrument de investigare a unei culturi noi.

Invatarea limbii franceze fara o initiere in cultura si civilizatia franceza ramane o invatare incompleta.Absenta contactului imediat cu faptul cultural francez a elevului si uneori chiar chiar a profesorului face ca interesul pentru acesta sa devina nul, deoarece din perspectiva interculturala el prezinta interes numai daca se inscrie in experienta socio-culturala a elevului, in experienta traita, in campul sau de intrebari. Elevii isi pot imbogati cunostintele despre istoria, geografia, arta, religia, guvernarea tarii respective.

Profesorul, considerat în demersul intercultural ca un intermediar între o cultură şi cealaltă trebuie la rândul său să aibă o formaţie pluriculturală sau o experienţă trăită care să-i permită depăşirea cu succes a primei etape, cea de sensibilizare a elevilor la apropierea multiculturală şi să fie în stare să soluţioneze anumite probleme marcate de complexitate sau incertitudine; să aibă o viziune sistemică; să mobilizeze elementele pertinente pentru a face faţă situaţiilor unice constituind un “savoir” în şi prin acţiune.

În faţa dificultăţilor intrinsece ale şcolilor în a face faţă la diversitate, profesorul devine constructor de sens a diverselor informaţii pe care şcoala şi societatea le transmit.

Pedagogia interculturală impune o miză cu totul specială de a gândi şi regândi procesul de învăţare a unei limbi, a unei culturi străine.

Astfel în cadrul orelor de limbă străină situaţiile de alteritate se manifestă la mai multe nivele: abstract (celălalt în raport cu mine), şi concret (profesorul în raport cu grupul-clasă, apoi profesorul în raport cu fiecare elev şi fiecare elev în raport cu oricare din grupul-clasă).

Din perspectiva unei învăţări interculturale, credem ca motivaţiile, interesele şi complexitatea emoţională a celor care învaţă sunt importante, iar responsabilitatea celor care ii invata intrinseca.

In loc de concluzie...

... ne raliem intrutotul parerii profesorului Octavian Gutu care afirma ca profesorul nu-i un taumatolog ( facator de minuni), nici un guvernator de idei sau cel ce are in buzunar toate raspunsurile, ci un provocator, un creator de situatii incitante/atractive de dezbatere, un moderator, un intelectual-pedagog-dascal ce-si schimba nu numai « ochelarii » mereu, ci si «  meniul spiritual », care mai bine poarta haine vechi, dar cumpara carti noi, daruind invataceilor sai LECTII DE FERICITIRE.

Cum ? Placandu-i ceea ce face, fiind un vesnic cautator de solutii novatoare, fugind de rutina, refuzand statutul de functionar si mai ales crezand in elev. Daca omul este rodul educatiei pe care a primit-o, asa cum spunea Helvetius, atunci cu siguranta educatorul are datoria de a face roadele stradaniei sale dulci.

PROPUNATOR,PROF. MARIN GHEORGHE

Gutu, Octavian (2006)-Exista democratie in scoli?in Graiul Salajului nr.3505 /ianuarie, pag.6