Inspectoratul Şcolar Judeţean BihorInspectoratul Şcolar Judeţean BihorInspectoratul Şcolar Judeţean BihorInspectoratul Şcolar Judeţean Bihor

Casa Corpului Didactic a Judeţului BihorCasa Corpului Didactic a Judeţului BihorCasa Corpului Didactic a Judeţului BihorCasa Corpului Didactic a Judeţului Bihor

Inspectoratul Şcolar Judeţean Bihor

Casa Corpului Didactic a Judeţului

Bihor

Apare cu binecuvântareaApare cu binecuvântareaApare cu binecuvântareaApare cu binecuvântarea

PrPrPrPreasfinţieasfinţieasfinţieasfinţitului Părinte Sofronie,tului Părinte Sofronie,tului Părinte Sofronie,tului Părinte Sofronie,

Episcopul OradieiEpiscopul OradieiEpiscopul OradieiEpiscopul Oradiei

ISSN 2069 - 3370

Editura Didactica militans

Casa Corpului Didactic Bihor

Oradea, 2011

2

Colectivul de redacţie:

Preşedinte de onoare: Preasfinţitul Părinte Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei

Preşedinte: Pr. Prof. Florin Negruţiu

Secretar:

Pr. Prof. Dorel Leucea

Membri:

Prof. Mariana Bojan Prof. Călin Perţe Prof. Diana Nichita

3

,,A educa înseamnă a cultiva

curăţenia sufletească şi buna-cuviinţă a

copiilor şi tinerilor, a-l creşte pe copil moral

şi în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i

modela inteligenţa, a forma un atlet pentru

Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea

sufletului lui. Educaţia este asemenea unei

arte: artă mai mare decât aceasta nu există,

pentru că, dacă toate artele aduc un folos

pentru lumea de aici, arta educaţiei se

săvârşeşte în vederea accederii la lumea

viitoare.”

(Sfântul Ioan Hrisostom)

4

Cuprins:

Gomboş Stelian (Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional)

Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs 6

Ardelean Daniel (Şcoala cu clasele I-VIII Batăr)

Islamul şi creştinismul în perspectiva cunoaşterii reciproce şi a dialogului

viabil

10

Balogh Florica Mărioara (Liceul Teoretic „Nicolae Jiga” Tinca)

Bunavestire - începutul mântuirii noastre 12

Ciocănel Cristina (Şcoala cu clasele I-VIII „George Enescu” Năvodari)

Concursurile şi olimpiadele şcolare la disciplina Religie Ortodoxă 15

Fărcuţ Dan-Adrian (Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 16 Oradea; Liceul Teologic Ortodox

„Episcop Roman Ciorogariu” Oradea)

Memorialul liturgic 23

Leucea Daniela (Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 28 Oradea)

Educaţia morală în cadrul orelor de Educaţie religioasă la ciclul primar 28

Nichita Diana Simona (Şcoala cu clasele I-VIII „Dimitrie Cantemir” Oradea)

Managementul integrării tinerilor cu dizabilit ăţi locomotorii 44

5

Nojea Traian (Şcoala cu clasele I-VIII Drăgeşti)

Sfânta Scriptură în concepţia Sfântului Vasile cel Mare 47

Sadoveanu Georgeta (Colegiul Tehnic „Dimitrie Leonida” Oradea)

Vizite de studiu 60

Sonea Alin (Liceul Teologic Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea)

Familia creştină în viziunea Sfântului Vasile cel Mare 63

??? Obiceiuri la naştere 76

Balogh Florica Mărioara (Liceul Teoretic „Nicolae Jiga” Tinca)

Rugăciune 81

Norme tehnice de redactare a materialelor destinate publicării în revista ,,Dascălul

creştin” 82

6

Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs

Drd. Stelian Gomboş

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional

Vorbim despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe

definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor...

Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem

despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!...

Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi

Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Hristos şi viaţa

pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai

acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului

său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară.

Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi.

Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în

sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut

refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce

vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de

propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică.

Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de

către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai

adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu

Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a

noastră în Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul

la duhul înfierii.

Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Lui Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea

Duhului Sfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Hristos este însuşi Οµεγα αποστολος του

Θεου - marele trimis al Tatălui, după expresia Sf. Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să

fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cine alege, cine este

trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cine mă

7

primeşte pe Mine, primeşte pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl

şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14,16). Sfânta Treime este misionară

prin însăşi trimiterea ei.

Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Ea este plină

de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul

structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa

adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în

Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară

de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care

rupe pe Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană.

Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este

locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se

află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh.(Tainele iniţierii) De aceea cea mai

mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în

prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea

operei şi învăţăturii Lui Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Domnul Iisus

Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere

esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al

mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf.

Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Hristos. La fel

Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa

Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin

erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul

Sfintei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Hristos „trăieşte în eternitate în

stare de Fiu”, adică de ascultare.

Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt

metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este

doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui

şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică

şi în Istorie?

După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate

neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi

iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate”

arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi

patristice, căci Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot

8

adevărul” (Ioan 16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles

alegerea ca supremaţie.

Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul,

Diaconul, credinciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte:

Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi

la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate

neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos

recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că:

„păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul Hristos rupe peretele

vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi

ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe

speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă

dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui

Iisus Hristos în lume şi în Istorie.

Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul Hristos), trebuie să se

înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi organizat după concepţia paulină, din Epistola către

Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, a

credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Hristos. Denominaţiunile creştine,

ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi

contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natură

creştină.

Biserica şi Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria

Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu

ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie

meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia

umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică.

Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune

şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a

nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era

prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte

centrifuge ale autoumanizării.

Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul

să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”...

Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile

9

istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest

fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare.

În încheiere, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul

misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar

comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar

în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos,

cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni

unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de

plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete

şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai

clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul

că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrinsec) extrem

de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru

început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne

lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

10

Islamul şi creştinismul în perspectiva cunoaşterii reciproce şi a dialogului viabil

Prof. Daniel Ardelean

Şcoala cu clasele I-VIII Batăr, jud. Bihor

Cuvântul „islam” provine din a patra formă verbală a rădăcinii „slm”, şi anume „aslama”,

„a se supune”, însemnând „supunere” (faţă de Allah), iar muslim, musulman, este participiul activ

al verbului, însemnând: „cel care se supune necondiţionat lui Allah”1.

Islamul apare în istorie în secolul VII d. Hr., în el întâlnindu-se două elemente

fundamentale: elementul religios propriu-zis considerat ca revelaţie şi elementul uman, caracterizat

prin dorinţa de eliberare şi expansiune, mai târziu.

Întemeietorul islamului, Muhammad, îşi începe activitatea într-o epocă în care Arabia se

afla într-o perioadă de transformare; la oraşe se dezvoltă acum o clasă de meşteşugari şi sclavi

exploataţi de negustori, sensibili la contradicţia ce pune faţă în faţă sistemul de valori şi realitatea

distanţelor sociale, mărite prin extinderea fenomenului monetar2.

Înainte de a vorbi despre raporturile islamului cu creştinismul, trebuie să menţionăm faptul

că mesajul coranic face o distincţie clară între orice altă religie şi religiile monoteiste ale

„oamenilor cărţii”, adică a iudeilor şi a creştinilor. Dacă faţă de iudaism şi creştinism, islamul se

prezintă pe sine ca fiind un continuator şi un desăvârşitor al acestora, în schimb, faţă de celelalte

religii, se prezintă ca o ruptură categorică.

Problema relaţiilor dintre islamism şi creştinism este destul de complexă şi prezintă mai

multe aspecte: în primul rând este vorba despre elementele comune celor două religii; un alt aspect

este legat de modul în care creştinismul se reflectă în Coran şi în ochii musulmanilor; în al treilea

rând este vorba despre atitudinea islamului faţă de creştini, atât în trecut, ca „protejaţi” în imperiile

şi regatele islamice, cât şi în prezent, faţă de minorităţile creştine din ţările unde islamul este religie

oficială.

În prezent se pot observa trei direcţii principale privitoare la relaţiile dintre cele două religii:

o direcţie care se axează pe elementele ireconciliabile dintre cele două religii şi prin care se ajunge

uşor la fundamentalism; o altă direcţie, care promovează dialogul, evidenţiind elementele comune;

1 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicţionar al religiilor, trad. de Cezar Baltag, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993,

p. 163. 2 Andre Miquel, Islamul şi civilizaţia sa, trad. de Gloria Dorothea Ceacalopol şi Radu Forescu, Ed. Meridiane,

Bucureşti, 1994, vol. I, p. 64.

11

şi o altă direcţie, sincretistă, care tinde să anihileze diferenţele, susţinând că iudaismul, creştinismul

şi islamismul sunt trei modalităţi de prezentare a aceluiaşi mesaj divin.

Iudaismul şi creştinismul sunt de altfel singurele religii pe care islamul le recunoaşte, şi în

atitudinea islamului faţă de acestea găsim nu numai ideea continuării şi desăvârşirii lor, prin

venirea lui Muhammad şi descoperirea Coranului, ci şi ideea revenirii la credinţa lui Avraam, care

înseamnă monoteismul pur.

Musulmanii însă refuză să-i recunoască creştinismului „monoteismul pur”, despre care ei

vorbesc şi îl revendică, şi acest lucru naşte o problemă care prezintă principalul obstacol în calea

dialogului dintre cele două religii.

De asemenea, o altă problemă ce ar putea fi pusă în discuţie este şi viziunea islamică cu

privire la eshatologie: islamicii afirmau că, atât creştinii, cât şi ceilalţi necredincioşi, vor fi supuşi

chinurilor veşnice.

O schimbare se va produce după apariţia sufismului (sec VIII), când va apărea şi ideea

susţinută cu dovezi din Coran că Raiul va fi răsplata şi pentru nemusulmani pentru buna credinţă.

Pe lângă toate acestea, teama de prozelitism, prin care majoritatea ţărilor aflate în legea

islamică îşi justifică atitudinea faţă de creştinism, dorinţa unora de a-i converti pe alţii şi rigiditatea

religioasă, au împiedicat şi împiedică un dialog între creştini şi musulmani.

E adevărat că au existat acuze aduse creştinilor din partea musulmanilor, cum că scrierilor

lor ar fi fost falsificate, tainele inacceptabile, iar cultul prea lung dezvoltat. La rândul său,

islamismul a fost acuzat uneori de tradiţionalism, juridism şi fanatism. Însă, pentru a se ajunge la

un dialog care să dea roade, ambele părţi, în loc să caute să-şi aducă în continuare acuze, ar trebui

să caute elementele comune dintre ele, nu în ideea creării unui sincretism religios, ci în ideea

respectării chipului dumnezeiesc sădit în om încă de la facerea lumii de Creatorul ei.

Este de necontestat faptul că religia creştină este superioară tuturor celorlalte religii,

deoarece ea este călăuzită de Cel prin a cărui naştere a răsărit în lume „lumina cunoştinţei”.

Trebuie însă ca această cunoaştere „luminată”, creştinii să o răspândească şi în jurul lor, prin

cuvântul lor, dar mai mult, prin viaţa lor.

12

Bunavestire - începutul mântuirii noastre

Prof. Florica Mărioara Balogh

Liceul Teoretic „Nicolae Jiga” Tinca, jud. Bihor

Motto:

„Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei

celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, fiu al Fecioarei se face şi

Gavriil harul îl binevesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu

dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i cântăm: Bucură-te cea

plină de har, Domnul este cu tine.”( Troparul Bunei Vestiri)

În biserica noastră creştină omul nu e niciodată singur, căci Dumnezeu este cu el. Creştinii

mijlocesc adică, se ajută unul pe altul în opera mântuirii, pentru toţi laolaltă şi formează trupul

tainic al lui Hristos, adică Biserica, atât cea luptătoare de pe pământ, cât şi cea triumfătoare din cer.

Şi dacă Iisus Hristos este Capul acestei Biserici, Sfânta Lui Maică este inima Bisericii, inimă care

întotdeauna este deschisă pentru rugăciunile noastre, totdeauna rănită de suferinţele noastre şi

totdeauna gata să ne dea ajutor, să ne câştigăm mântuirea. Aşa încât mai mult decât oricui în lume,

ei îi datorăm mântuirea noastră.

Această mântuire Dumnezeu a vestit-o în mod tainic prin unul din slujitorii săi,

Arhanghelul Gavriil, care a fost trimis să binevestească Sfintei Fecioare Maria, că se va naşte din

ea Mântuitorul lumii.

Dacă păcatul a venit în lume prin femeie – Eva, mântuirea neamului omenesc avea să vină

tot printr-o femeie – Maria, care este mama noastră spre viaţă, mama tuturor creştinilor.

Şi iată, că la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), când omenirea era pregătită pentru mântuire

„a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei de

sub lege, pentru ca să primim învierea” (Galateni 4, 4-5). Astfel că în vremea aceea a fost trimis

îngerul Gavriil de la Dumnezeu, în cetatea Galileii, al cărui nume era Nazaret, la o fecioară

logodită cu un bărbat. Numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul i-a adus vestea cea bună, pe

care o aştepta atât de mult omenirea întreagă: „Nu te teme Marie, că ai aflat har de la Dumnezeu.

Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. (Luca 1, 30-31). La

nedumerirea ei, cum se va întâmpla aceasta, arhanghelul Gavriil i-a zis: „Duhul Sfânt se va pogorî

13

peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine,

Fiul lui Dumnezeu se va chema”. (Luca 1, 35)

Aceste cuvinte au intrat şi în sufletul Fecioarei ca o rază de lumină, luminând toate

îndoielile despre curăţia fecioriei sale şi înţelegând planul lui Dumnezeu, primind cu smerenie şi

umilinţă această veste, acceptă mesajul lui Dumnezeu trimis prin înger şi se supune, spunând: „Iată

roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Şi astfel spunea părintele Iustin Pârvu

„s-a săvârşit taina întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu

adevărat, lumină din lumină s-a întrupat şi Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi.”

Cuvântul de umilinţă şi de supunere al Fecioarei Maria, ne-a adus mântuirea. Ea a zdrobit

capul şarpelui celui vechi şi a lucrat la mântuirea neamului omenesc. Prin ea, neamul omenesc

osândit la întuneric şi la moarte, a văzut lumina mare, deschizându-i porţile raiului. Ea a intrat în

istoria mântuirii neamului omenesc ca mamă a Fiului lui Dumnezeu, pe care l-a crescut şi l-a urmat

în toata viaţa sa, până la Crucea calvarului, când toţi l-au părăsit ( Ioan 19, 25). Ea l-a păzit de

mânia lui Irod şi a suferit cu El, mai cu seamă în ceasurile răstignirii. Toate loviturile primite de

Fiu cădeau şi asupra mamei. Așa cum îi prorocise şi bătrânul Simeon, înainte cu 33 de ani, sabia

durerii a trecut prin inima ei (Luca 2, 35).

Dar Mântuitorul sus pe cruce fiind, n-a lăsat-o singură ci a încredinţat-o ucenicului său

iubit, Ioan: „Iată mama Ta! Şi din acel ceas a luat-o ucenicul la sine” (Ioan 9, 27).Astfel Iisus a

iubit-o pe Maica Sa, aşa cum şi ea l-a iubit pe El şi mai mult de atât, de pe cruce El o încredinţează

pe mama Sa, ca mamă a întregii omeniri pentru veșnicie.

Ziua Buneivestiri este zi de mare bucurie, căci prin arhanghelul Gavriil s-a adus bucurie la

toată lumea. Însuşi îngerul i-a spus Fecioarei „Bucură-te”, ca prin ea să se bucure întreaga omenire,

pentru darul primit de la Dumnezeu.

Fecioara Maria a fost plină de daruri, ea este comoara tuturor darurilor duhovniceşti ale

Duhului Sfânt. Darul cel mai mare care a fost al Fecioarei Maria a fost smerenia, aşa cum spune

Părintele Ilie Cleopa: ”Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria”, iar

pentru smerenia sa Dumnezeu „a ridicat-o la atâta slavă şi cinste spre a fi lăudată în cer de toate

oştile cereşti, şi pe pământ fericită de toate neamurile”. Ea este „scara lui Iacov”, este „a patra faţă

duhovnicească din ceruri”, este „mireasa Tatălui, Maica Cuvântului şi Biserica Duhului Sfânt”.

„Braţele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decât umerii heruvimilor şi a preafericitelor

tronuri; ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi; ea este Împărăteasa cerului şi a

pământului; este „Vas ales al lui Dumnezeu, pentru că l-a născut pe Domnul Hristos întru

nestricăciune”. Sfântul Ioan Damaschin o numeşte pe Maica Domnului „al doilea cer sau a doua

lume”. Ea este încununarea noii Eve prin care lumea s-a izbăvit de păcatul strămoşesc şi poarta

creştinilor către Rai.

14

Ea este mama tuturor creştinilor şi trebuie să fie model pentru toate mamele şi femeile din

această lume. Ea trebuie să fie o pildă de urmat pentru noi în smerenie şi ascultare de Dumnezeu.

Să nu încetăm să ne rugăm Maicii Sfinte cu credinţă, pentru că oricine se roagă ei nu rămâne

nemângâiat şi neascultat. Câţi s-au apropiat de Maica Domnului cu credinţă, prin rugăciune şi

lacrimi toţi au primit ajutor şi mângâiere.

Pentru aceasta şi nu numai, s-o cinstim şi s-o rugăm pe cea mai cinstită decât heruvimii şi

mai mărită decât serafimii, să ne mântuiască sufletele noastre. S-o chemăm în inimile noastre,

pentru că avem mare nevoie de ea, mai ales în aceste vremuri de agonie care se petrec în lume. Să

ne rugăm Maicii Sfinte pentru pacea şi lini ştea sufletelor noastre şi a întregii lumi, iar chemarea

noastră să fie însoţită de această rugăciune:

„Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem Ţie,

Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din

toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară”. (Acatistul Buneivestiri)

Bibliografie:

Sfânta Scriptură

***, Ne vorbeşte Părintele Cleopa, (vol.6,7,8), Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2004.

15

Concursurile şi olimpiadele şcolare la disciplina Religie Ortodoxă

Prof. drd. Cristina Ciocănel

Şcoala cu cls. I-VIII „George Enescu” Năvodari, jud. Constanţa

Termenul de „concurs” îl putem asocia cu alţi termeni cum ar fi: întâlnire, confruntare,

ierarhizare. Succint, am putea defini concursurile ca fiind examene de selecţie a participanţilor.

Între concursuri şi examene există o diferenţă atât în ce priveşte modul de organizare cât şi

finalitatea acestora. Prof. Miron Ionescu apreciază că „ orice examen poate deveni concurs în

momentul în care cifra de şcolarizare sau numărul de locuri sunt mai mici decât numărul

candidaţilor; orice concurs se poate apropia de examen în situaţiile în care numărul candidaţilor nu

depăşeşte numărul de locuri.” Un simplu examen reliefează gradul de cunoştinţe sau de dezvoltare

intelectuală atins de elevi într-un anumit moment, în timp ce concursul reprezintă o competiţie între

persoane ce cred că posedă acelaşi nivel cognitiv.

Concursurile de cunoştinţe religioase se realizează în vederea cuantificării rezultatelor învăţării

urmărindu-se următoarele obiective:

� verificarea cunoştinţelor la un moment dat;

� aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor;

� selecţia pentru intrarea într-o unitate şcolară, cum ar fi o şcoală teologică.

Odată cu reintroducerea religiei în şcoală s-au organizat şi primele forme, mai timide, de

concursuri şcolare. În ultimii ani s-au organizat sistematic olimpiade de religie atât pentru şcolile

teologice, cât şi pentru elevii care studiază religia în cadrul altor unităţi şcolare. Facem precizarea

că olimpiadele de religie pentru şcolile teologice sunt organizate pe linia Ministerului Educaţiei

fiind şi finanţate de către acesta. Olimpiadele de religie pentru clasele V-VIII şi IX-XIII s-au

organizat la nivel local, judeţean, interjudeţean şi începând din anul şcolar 2008-2009 şi la nivel

naţional.

Trebuie amintit faptul că olimpiada de religie la nivelele menţionate a fost organizată printr-o

implicare foarte serioasă a profesorilor de religie. Profesorii de religie din unele judeţe au participat

benevol chiar şi financiar la organizarea şi desfăşurarea olimpiadei de religie. În legătură cu

olimpiada de religie credem că aceasta este binevenită. Mântuitorul ne învaţă că „ Împărăţia lui

Dumnezeu se ia prin străduinţă” (Matei 11,12), iar în I Corinteni 9, 24-25 Sfântul Apostol Pavel ne

16

îndeamnă că fiecare trebuie să alergăm pentru a primi cununa. Cu toate acestea în ceea ce priveşte

desfăşurarea olimpiadei de religie se impun unele precizări:

- Este indicat ca cei implicaţi în organizarea olimpiadei să reamintească elevilor că Împărăţia

lui Dumnezeu este comuniune şi iubire în Duhul Sfânt;

- Elevii trebuie să fie conştientizaţi că fiecare participant, indiferent de locul obţinut, este un

câştigător;

- Să ştie că orice formă de concurs creează momente de bucurie pentru cei ce se clasează pe

locurile bune, dar şi momente de regret şi supărare pentru cei ce se clasează pe locurile

inferioare. Ar fi de dorit ca fiecare participant să fie răsplătit într-un fel sau altul.

În evaluarea lucrărilor la olimpiada de religie, profesorii corectori sunt obligaţi să facă o

ierarhizare cât mai bună a lucrărilor, dar în acelaşi timp ar fi de dorit să nu se opereze cu un barem

de notare foarte sever. Un elev care ia o notă mică poate fi marcat pe o perioadă lungă de timp, iar

unul care va lua o notă de nivel mediu sau bună, chiar dacă nu va primi premiu, va rămâne cu o

amintire plăcută de la olimpiadă, şi îl va motiva ca în anul următor să-şi propună rezultate mai

bune.

În concluzie, lucrările elevilor participanţi la olimpiadele şcolare de religie vin să ateste

creşterea valorică a educaţiei religioasă desfăşurată în ultimii ani, dar sunt şi prilej de meditaţie

pentru o viitoare strategie educaţională venită de la bază spre vârf.

17

MODELE DE SUBIECTE PENTRU OLIMPIADA DE RELIGIE ORTODOXĂ

OLIMPIADA DE RELIGIE

CULTUL ORTODOX

Clasa a V-a

Varianta nr. 1

Timp de lucru: 2 ore

Toate subiectele sunt obligatorii

SUBIECTE

I.Recunoaşte Sfintele Taine după indicaţiile de mai jos: - 15p.

a) Ca să primim această Sfântă Taină trebuie să postim şi să ne spovedim;

b) Prin această Sfântă Taină omul devine creştin;

c) În timpul acestei Sfinte Taine primim darurile Sfântului Duh.

II.Alegeţi răspunsul corect şi scrieţi-l pe foaia de lucru: 24p.

1. În Pilda samarineanului milostiv se vorbeşte despre:

a) pocăinţă şi iertare;

b) datoria de a ne iubi aproapele;

c) rugăciune şi pocăinţă;

2. Lazăr era un om sărac pentru că:

a) era bolnav şi nu putea să muncească;

b) era puturos şi aştepta milă;

c) era răbdător;

3. Materia folosită la Sfânta Taină a Botezului este:

a) vin,

b) ulei;

c) apă;

4. Candela din Pilda celor zece fecioare simbolizează:

a) Faptele bune făcute de om;

b) Judecata de Apoi;

c) Sufletul omului;

5. Botezul Sfântului Ioan era:

a) botezul focului;

b) botezul pocăinţei;

c) botezul sângelui;

18

6. Tâlharii din Pilda samarineanului milostiv simbolizează:

a) diavolii;

b) preoţii Vechiului Testament;

c) primii oameni înşelaţi de diavol;

III.Explic ă cuvintele : porfiră; dinar; cristelniţă;- 21 p.

IV. Plecând de la modelul samarineanului milostiv, redactaţi un text de maxim 20 de rânduri în

care să povestiţi o întâmplare în care aţi fost de ajutor unor oameni aflaţi în suferinţă.–30 p.

Din oficiu – 10 puncte

Total – 100 puncte DOAMNE AJUTĂ !

BAREM DE CORECTARE (Clasa a V-a)

Subiectul I: 15 puncte( 3x5p = 15p)

a – Sfânta Taină a Împărtăşaniei – 5 puncte

b - Sfânta Taină a Botezului - 5 puncte

c - Sfânta Taină a Mirungerii - 5 puncte

Subiectul II: 24 puncte(6x4p.=24p)

1b, 2a, 3c, 4c, 5b, 6a - 4 puncte pentru fiecare răspuns corect

Subiectul III: 21 puncte (3x7p.=21p)

Porfiră – veşmânt colorat în roşu, care era purtat pe deasupra - 7 puncte pentru răspuns

complet şi corect, 3 puncte pentru răspuns incomplet şi corect, 0 puncte pentru lipsa

răspunsului

Dinar – monedă din argint, care reprezenta salariul zilnic al unui lucrător agricol şi care

asigura întreţinerea unui om pe timp de 24 de ore – 7 puncte pentru răspuns complet şi corect, 3

puncte pentru răspuns incomplet şi corect, 0 puncte pentru lipsa răspunsului

Cristelniţă – vas de botez – 7 puncte pentru răspuns complet şi corect, 3 puncte pentru

răspuns incomplet şi corect, 0 puncte pentru lipsa răspunsului

Subiectul IV: 30 puncte

- ilustrarea corectă a ideii principale – 10 puncte

- înlănţuirea logică şi expresivă a ideilor şi ordonarea detaliilor – 15 puncte

- corectitudinea gramaticală – 3 puncte

- încadrarea în numărul de rânduri cerute - 2 puncte

Din oficiu 10 puncte

Total 100 puncte

Întocmit şi redactat: Prof. drd. Ciocănel Cristina

19

OLIMPIADA DE RELIGIE

CULTUL ORTODOX

Clasa a VII-a

Timp de lucru: 3 ore

Toate subiectele sunt obligatorii

Subiectul I. Notaţi pe foaia de concurs litera corespunzătoare afirmaţiei corecte pentru

fiecare enunţ:

1. Revelaţia dumnezeiască supranaturală se găseşte în:

a) Sfânta Scriptură;

b) Sfânta Tradiţie;

c) Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

2. Sfintele Evanghelii consemnează:

a) viaţa şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos;

b) scrieri ale unora dintre Sfinţii Apostoli;

c) scurtă istorie a începuturilor Bisericii;

3. Revelaţia ajunge la oameni pe:

a) calea naturală;

b) calea naturală şi calea supranaturală;

c) calea supranaturală.

4. Revelaţia supranaturală s-a încheiat odată cu ultima scriere a :

a) Vechiului Testament;

b) Noului Testament;

c) nu s-a încheiat.

5. Momentul cel mai important al Vechiului Testament este:

a) legământul încheiat de Dumnezeu cu întreaga omenire pe Crucea Golgotei;

b) legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul evreu pe Muntele Sinai;

c) legământul încheiat de Dumnezeu cu toate popoarele.

6. Noul Testament este format din:

a) 39 cărţi canonice;

b) 14 cărţi “bune de citit”;

c) 27 cărţi canonice.

7. Sfintele Evanghelii sunt în număr de :

a) 4; b) 5; c) 3;

20

8. În Evanghelia după Matei se întâlneşte următoarea pildă:

a) Pilda talanţilor;

b) Pilda fiului risipitor;

c) Vindecarea slăbănogului din Capernaum;

9. Satul în care trăiau Lazăr, Maria şi Marta se numea:

a) Betania;

b) Ierihon;

c) Capernaum;

10. Pronia cuprinde următoarele acţiuni:

a) conservarea şi conlucrarea lumii;

b) conducerea, conservarea şi cooptarea lumii;

c) conservarea, cârmuirea şi conlucrarea cu lumea;

10 puncte

Subiectul II

Completaţi spaţiile libere cu informaţia corectă.(Scrieţi pe foaia de concurs cifra apoi

cuvântul/cuvintele potrivite):

1. “Bine, slugă bună şi …………, peste puţine ai fost credincioasă, peste ............. te voi pune.”

2. “Lazăr, prietenul nostru a …………………………; mă duc să-l ……………………”;

3. “Toată darea cea bună şi tot ……. desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele

luminilor.”

4. Scoală-te, ia-ţi …………………. tău şi mergi la casa ta.”

5. “Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce …………. în Mine, chiar dacă va ………………. va trăi.”

6. “Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să …………………….., iar cei

care văd să fie ………………. .”

20 puncte

Subiectul III

Stabileşte corespondenţa între elementele din coloana A şi cele din coloana B (Scrieţi pe foaia

de concurs doar cifra apoi litera corespunzătoare):

A B

1. Stăpânul a) „Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era

şi s-a aflat.”

2. Iisus b)„Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am

semănat şi adun de unde n-am împrăştiat?”

3. Tatăl fiului risipitor c)”Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”

21

9 puncte

Subiectul IV

Precizează în ordine cronologică zilele creaţiei lui Dumnezeu.

21 puncte

Subiectul V

Citi ţi cu atenţie textul de mai jos:

Fiecare creştin este dator să se îngrijească de propriile păcate şi să nu judece păcatele altora,

desconsiderându-i.

Pornind de la acest text, răspundeţi următoarelor cerinţe:

a) explicaţi noţiunile de „pildă/parabolă”, „risip ă”, „risipitor ”;

b) menţionaţi trăsăturile de caracter ale fiului risipitor şi ale celor care sunt ca el;

c) explicaţi citatul următor:”Mort a fost, şi-a înviat, pierdut a fost şi s-a găsit.”

d) arătaţi cum trebuie să procedeze cei risipitori, rătăciţi şi păcătoşi pentru a fi reprimiţi în

Biserica Mântuitorului.

30 puncte

Doamne ajută ! Se acordă 10 puncte din oficiu

Total 100 puncte

Întocmit şi redactat: Prof. drd. Ciocănel Cristina

22

BAREM DE CORECTARE – CLASA A VII-A

Subiectul I: 10 puncte

1 punct pentru fiecare răspuns corect: 1c , 2a , 3b , 4b , 5b , 6c , 7a , 8a , 9a , 10c.

10x1p. =10 puncte

Subiectul II: 20 puncte

2 puncte pentru fiecare răspuns corect:

credincioasă, multe, adormit, trezesc, darul, patul, crede, muri, vadă, orbi. 10x2p.=20puncte

Subiectul III: 9 puncte

3 puncte pentru fiecare răspuns corect: 1b , 2c , 3a

3x3p.= 9 puncte

Subiectul IV: 21 puncte

prima zi – lumina;

a doua zi – tăria sau văzduhul;

a treia zi – s-au adunat apele de sub cer la un loc, s-a arătat uscatul şi vegetaţia;

a patra zi – soarele, luna şi stelele;

a cincea zi – vieţuitoarele din apă şi păsările

a şasea zi – vieţuitoarele de pe uscat, animalele mari, târâtoarele şi apoi omul.

a şaptea zi – Dumnezeu s-a odihnit

7x3p.=21 puncte

Subiectul V: 30 puncte

- a) 3 puncte: 1 p. pentru fiecare cuvânt explicat corect

- b) 7 puncte

- c) 5 puncte

- d) 15 puncte.

Din oficiu 10 puncte

Total 100 puncte

Întocmit şi redactat: prof.drd.Cristina Ciocănel

Bibliografie:

1. M., Dragomir, Managementul activităţilor didactice, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca,

2002, p.118;

2. M., Ionescu, Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară Clujeană,

Cluj-Napoca, 2000, p.301;

3. S., Şebu, M., Opriş, D., Opriş, Metodica predării religiei , Editura Reîntregirea, Alba Iulia,

2000, p.182;

4. V.,Timiş, Religia în şcoală. Valenţe eclesiologice, educaţionale şi sociale - curs

23

Memorialul liturgic

Pr. prof. Dan-Adrian Fărcuţ

Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 16 Oradea, jud. Bihor

Liceul Teologic Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea, jud. Bihor

Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a

zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând:

Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă

spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-

25; Luca 22, 19-20).

În jurul „frângerii pâinii”, a Cinei Domnului, a Euharistiei, pe care creştinii o săvârşeau

întru pomenirea Domnului, s-a dezvoltat, istoric vorbind, Liturghia. Din timpurile creştinismului

primar, ea s-a aflat în centrul vieţii comunităţii creştine. Era nervul vital al vieţii Bisericii şi,

totodată, cea mai impresionantă şi mai concretă realizare a făgăduinţei: Şi, iată, Eu cu voi sunt în

toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).

În Liturghie, totul converge spre Iisus Hristos: lecturile biblice, imnele, rugăciunile,

simbolurile liturgice ne conduc spre unirea reală cu El. În Liturghie, săvârşită în „amintirea”

Domnului, apropierea Lui, prezenţa Lui este trăită într-un mod real, concret: Paharul

binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea

pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? (I Corinteni 10, 16). De aceea,

la sfârşitul Liturghiei, credincioşii mărturisesc ceea ce au trăit cu adevărat: Am văzut lumina cea

adevărată, am primit Duhul cel ceresc. Pentru a accentua acest lucru, Liturghia a fost marcată în

mare măsură de simboluri, de referiri şi texte biblice, cea mai adecvată expresie de a aduce laudă

lui Dumnezeu.

În timpul Sfintei Liturghii, preotul săvârşeşte după un ritual stabilit o serie de acte a căror

semnificaţie se găseşte în Sfânta Scriptură. Ritualul săvârşirii Liturghiei presupune însuşirea şi

cunoaşterea simbolică a fiecărei mişcări liturgice, care reactualizează gesturi şi acţiuni din viaţa

Mântuitorului: „Prin intermediul simboalelor pătrundem în lumea plină de taine a Bibliei şi cu

24

ajutorul lor transmitem peste timp realităţi mereu actuale, reuşind, prin intermediul credinţei, să ne

transpunem în martori ai Patimii şi Învierii Domnului”1.

Liturghia este o expunere cronologică a istoriei mântuirii. Ea se prezintă ca o dramă în trei

acte care se succed, într-o acţiune unitară, în jurul temei mântuirii lumii prin jertfa Fiului lui

Dumnezeu. Părţile ei sunt Proscomidia, Liturghia catehumenilor (Liturghia Cuvântului) şi

Liturghia credincioşilor (Liturghia Euharistică).

Proscomidia, prin citarea textelor din Isaia, sugerează timpul vechi-testamentar2, al

profeţiilor mesianice şi al aşteptării plinirii vremii (Galateni 4, 4).

Liturghia catehumenilor reproduce perioada activităţii publice a Mântuitorului. Debutul ei

ne aduce aminte de predica Sf. Ioan Botezătorul, de prevestirea venirii Mântuitorului, prin

îmbinarea versetelor din psalmii antifonici cu imnele de inspiraţie creştină. Fericirile celebrează

începutul activităţii publice a lui Hristos, lecturile biblice rememorează propovăduirea Evangheliei,

iar partea de după citirea Evangheliei până la imnul Heruvic - după Gherman I al

Constantinopolului - activitatea publică a Domnului.

Liturghia credincioşilor ne aduce înainte patimile, moartea, învierea şi înălţarea Domnului.

Intrarea cea mare simbolizează luarea de pe cruce a trupului mort al Mântuitorului şi depunerea lui

în mormânt (Ioan 19, 38-41) sau ultimul drum al Domnului de la Betania la Ierusalim. Punctul

culminant al Liturghiei îl reprezintă Sfânta Euharistie şi cuvintele rostite de Mântuitorul la

instituirea Tainei (Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19).

„Pomenirea” este o aducere-aminte şi mai mult decât atât; ea face contemporan

evenimentul evocat. Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea (Luca 22, 19) înseamnă: Eu sunt în

mijlocul vostru (Matei 18, 20).

Întreaga istorie a mântuirii este magistral prezentată de anaforaua Liturghiei Sf. Vasile cel

Mare: „Că zidind pe om, luând ţărână din pământ, şi, cu chipul Tău, Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai

pus în raiul desfătării… Dar neascultându-Te pe Tine… şi amăgirii şarpelui supunându-se şi dat

fiind morţii pentru păcatele sale, l-ai izgonit pe dânsul cu judecata Ta cea dreaptă, Dumnezeule, din

rai în lumea aceasta şi l-ai întors în pământul din care a fost luat, rânduindu-i lui mântuirea cea din

a doua naştere, cea întru Însuşi Hristosul Tău. Că nu Te-ai întors până la sfârşit de la zidirea Ta, pe

care ai făcut-o, Bunule, nici n-ai uitat lucrurile mâinilor Tale, ci în multe chipuri le-ai cercetat

pentru îndurările milei Tale: prooroci ai trimis, minuni ai făcut prin sfinţii Tăi, care au bineplăcut

Ţie, din fiecare neam; grăitu-ne-ai nouă prin gura proorocilor, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-

ne mântuirea ce avea să fie; Lege ne-ai dat spre ajutor; îngeri ai pus păzitori. Iar când a venit

1 Pr. prof. dr. Mircea Basarab, Biblia în Liturghia şi viaţa spirituală ortodoxă, în rev. „Mitropolia Banatului”,

nr. 1-3/1979, p. 34. 2 Nicolae Cabasila, Scrieri. Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr.

Ene Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989, p. 35.

25

plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin Însuşi Fiul Tău, prin Care şi veacurile le-ai făcut. Care, fiind

strălucirea slavei Tale şi chipul ipostasului Tău şi purtând toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a

socotit a fi asemenea Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind mai înainte de veci, pe pământ

S-a arătat şi cu oamenii a petrecut; şi din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip

de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi

asemenea chipului slavei Sale. Că de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume şi prin păcat

moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce este în sânurile Tale, Dumnezeule şi Tată, să Se

nască din femeie, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, făcându-Se sub

Lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morţi întru Adam să învieze întru Însuşi

Hristosul Tău. Şi vieţuind El în lumea aceasta, dându-ne porunci de mântuire, scoţându-ne pe noi

din rătăcirea idolilor, ne-a adus la cunoaşterea Ta, a adevăratului Dumnezeu şi Tată, agonisindu-ne

pe noi Sieşi popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt. Şi curăţindu-ne prin apă şi sfinţindu-ne

cu Sfântul Duh, S-a dat pe Sine schimb morţii, întru care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat. Şi

pogorându-Se, prin Cruce, în iad, ca să împlinească toate ale Sale, a nimicit durerile morţii. Şi

înviind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi, că nu era cu putinţă a fi ţinut

sub stricăciune Începătorul vieţii, fãcutu-S-a începătură celor adormiţi, Întâi-Născut din morţi, ca

să fie Însuşi Începătorul tuturor întru toate. Şi suindu-Se la ceruri a şezut de-a dreapta slavei Tale

întru înălţime. Care iarăşi va să vină ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale. Şi ne-a lăsat

nouă, aduceri-aminte de patima Sa cea mântuitoare, acestea pe care le-am pus înainte, după

poruncile Lui...”3.

Rugăciunea evocă crearea omului, căderea lui în păcat, făgăduinţa unui Mântuitor, lucrarea

de pregătire a lumii pentru venirea Mântuitorului, chenoza Fiului lui Dumnezeu, activitatea publică

a Sa, patimile, coborârea la iad, învierea şi înălţarea la cer, aşteptarea celei de-a doua veniri,

încheind prin a sublinia că Liturghia se săvârşeşte întru amintirea Patimii celei mântuitoare. Ea

aminteşte întreg misterul iconomiei divine printr-o sumedenie de texte inspirate ale Sfintei

Scripturi.

În rugăciunile, cântările, riturile şi ceremoniile care se săvârşesc la Sf. Liturghie, vedem

opera de mântuire a lui Hristos: „Într-adevăr, atât în cântări şi în citiri, cât şi în toate cele săvârşite

de sfinţiţii liturghisitori în cursul întregii slujbe, este simbolizată lucrarea izbăvitoare a

Mântuitorului: partea întâi a sfintei slujbe ne arată începutul acelei lucrări, cea de-a doua pe cele

următoare, iar cea de la sfârşit pe cele de după aceea. Aşa încât, urmărind cu privirea aceste părţi

ale slujbei, putem avea în faţa ochilor toată lucrarea mântuirii. Căci sfinţirea darurilor – adică Jertfa

însăşi – aminteşte moartea, învierea şi înălţarea Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac

3 Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 227-230.

26

în însuşi dumnezeiescul Trup, cu care El a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la cer; cele dinainte

de Jertfă închipuiesc cele petrecute înainte de moartea Domnului, adică întruparea, ieşirea la

propovăduire şi arătarea cea deplină în lume; iar cele de după Jertfă arată «făgăduinţa Tatălui»,

cum a numit-o Domnul Însuşi, adică pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli şi întoarcerea

neamurilor la Dumnezeu şi părtăşia lor cu El, printr-înşii. Astfel, întreaga slujbă este ca o icoană

care ar înfăţişa un singur trup al lucrării Mântuitorului în lume, făcând să se perinde pe dinaintea

privirilor noastre toate părţile ei, de la început până la sfârşit, după rânduiala şi urmarea lor

firească” 4.

Simbolismul liturgic trezeşte sentimente înalte în sufletele credincioşilor. Liturghia ne

impresionează pe toţi, ne face să retrăim evenimentele sfinte din istoria mântuirii, ne curăţă

gândurile şi simţirea, pregătindu-ne pentru primirea Sfintelor Taine, pentru a deveni hristofori:

„Dar când este vorba de cele ce se săvârşesc la Sfânta Liturghie, toate ne duc cu gândul la lucrarea

mântuitoare a lui Hristos, pentru ca priveliştea ei fiind în faţa ochilor noştri, să ne sfinţească

sufletele şi astfel să devenim vrednici de primirea Sfintelor Daruri. Căci după cum odinioară

această lucrare a izbăvit lumea de moarte, tot aşa şi acum, fiind mereu contemplată, ea

îmbunătăţeşte şi apropie de Dumnezeu sufletele celor ce o au în faţa ochilor… făcându-ne mai tari

în credinţă şi mai fierbinţi în evlavie şi în iubire… Dar tocmai acestea sunt simţămintele cu care se

cuvine să ne apropiem de cele sfinte: cu evlavie, credinţă şi dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu, şi

fără de care ar fi o nelegiuire chiar şi numai să le privim. De aceea, trebuia să se înfăţişeze în

rânduiala Sfintei Liturghii o astfel de contemplaţie, care să poată să sădească în noi aceste simţiri…

Şi astfel, cu sufletele pline de aceste gânduri şi având amintirea vie (a faptelor Mântuitorului), să

ne împărtăşim cu Sfintele Taine, adăugând sfinţirea Tainelor la cea dobândită prin contemplaţie şi

«preschimbându-ne din slavă în slavă», adică dintr-una mai mică în cea mai mare decât toate”5.

Liturghia se situează între Întrupare şi Parusie, fiind, aşa cum lapidar afirma Sfântul Teodor

Studitul, „recapitularea întregii iconomii a mântuirii” 6.

Memorialul liturgic este reprezentarea istoriei mântuirii, aşa cum ne-o înfăţişează Sfânta

Scriptură. Putem afirma că Sfânta Liturghie, prin hristocentrismul ei, prin lecturi, imne, rugăciuni,

simbolism, este o călătorie tainică prin cărţile Sfintei Scripturi.

În decursul Sfintei Liturghii, evenimentele iconomiei divine apar cronologic, aşa cum s-au

petrecut în viaţa Mântuitorului. La început se arată întruparea Mântuitorului (la Proscomidie),

credincioşii simţindu-se părtaşi şi prezenţi în timpul cântării Doxologiei la minunea întrupării.

Ieşirea la propovăduire a lui Hristos este simbolizată prin ieşirea cu Evanghelia la Vohodul mic.

4 Nicolae Cabasila, op. cit., p. 28. 5 Ibidem, pp. 30-31 6 Sf. Teodor Studitul, Întâiul Antiretic împotriva iconomahilor, în vol. Iisus Hristos – Prototip al icoanei Sale,

trad. de Diac. Ioan I. Icã jr., Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 83.

27

Apoi ne sunt înfăţişate, pe rând, vestirea patimilor, intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină,

răstignirea, îngroparea, învierea, înălţarea la cer, pogorârea Sfântului Duh. Liturghia este o

prezenţă reală a lui Hristos şi o continuă Epifanie a Sfintei Treimi7.

7 Témoignage et spiritualité liturgique, în rev. „Contacts”, nr. 4/1975, p. 427.

28

Educaţia morală în cadrul orelor de Educaţie religioasă la ciclul primar

Prof. Daniela Leucea

Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 28 Oradea, jud. Bihor

Motto:

,,Învăţământul... are să îndeplinească o misiune educativă – el trebuie

să fie mai înainte de toate un învăţământ educaţional; aşadar toate cunoştinţele

care se predau copiilor în şcoală trebuie să aibă ca scop curăţenia minţii şi inimii

lor şi aducerea spre o înţelegere ideală a lumii acesteia atât în ceea ce priveşte

raportul oamenilor între ei, cât şi raportul cu Dumnezeu şi natura”8

(Onisifor Ghibu)

Argument

Deşi educaţia morală este un domeniu esenţial al educaţiei, fie şi numai pentru că îl

pregăteşte pe individ să relaţioneze cu ceilalţi din perspectiva binelui, cinstei, altruismului etc.

(moralitatea fiind un factor de progres, de împlinire nu numai individual, ci şi social), făcându-1

apt să-şi stăpânească propriile porniri şi impulsuri, în beneficiul propriu, dar şi al semenilor, şcoala

nu-i acordă nici timpul, nici atenţia cuvenită.

Dimpotrivă, aceasta încearcă să-şi diminueze responsabilitatea în domeniul educaţiei morale

(deşi, oficial, nimeni nu recunoaşte această tendinţă) pentru a se concentra asupra a ceea ce este

considerată vocaţia, îndatorirea ei principală şi evidentă: formarea intelectuală a indivizilor. O

asemenea atitudine a şcolii se datorează, cel puţin în parte, şi dificultăţilor de abordare a

domeniului educaţiei morale.9

Dacă formarea omului virtuos ar fi scopul educaţiei morale, problema pusă încă de Platon, în

Menon, dacă virtutea este înnăscută sau se poate învăţa, este şi astăzi actuală.10 Astfel, problema

educaţiei morale în şcoală determină astăzi, în mod frecvent, atitudini când sceptice, când critice

sau ironice. Este pusă în discuţie chiar şi oportunitatea educaţiei morale în şcoală.

De aceea, ne-am propus în cele ce urmează să aruncăm o privire asupra educaţiei morale,

asupra rolului şi necesităţii ei în învăţământul românesc contemporan....

8 Ignatie monahul, Buna-cuviinţă în educaţia creştină a copiilor, Ed. Andreas Print, Bucureşti, 2008, p. 92. 9 Viorel Iosifescu, Duplicitate şi educaţie morală, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p. 72. 10 Ibidem, p. 72.

29

Etimologie. Delimitări conceptuale

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, morala reprezintă ansamblul normelor de

convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare

nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică; etică.

În limbajul uzual, termenii etică şi morală sunt consideraţi sinonimi, cu observaţia că primul

aparţine mai mult filosofiei, cel de-al doilea fiind în apanajul teologiei.

Cuvântul etică provine, din punct de vedere etimologic, de la grecescul ηθος, ηθικη. La

Homer ηθος înseamnă primordial, locuinţa oamenilor şi a animalelor, precum şi patria şi numai

mai târziu, în întreaga gândire greacă, a primit semnificaţia de ceva interior, aşa cum ar fi,

bunăoară, concepţia ori caracterul cuiva sau un fel statornic de a acţiona. Aristotel foloseşte acest

termen la denumirea virtuţilor ce se întemeiază pe obicei, experienţă şi timp (virtuţi ,,etice”), iar

după el, termenul se întrebuinţează în întreaga filosofie ulterioară.11

La gânditorii greci termenul ηθος înseamnă îndeosebi morala socială. Dar se foloseşte şi

pentru a arăta morala individuală, limba elină fiind lipsită de un alt termen pentru a indica un sens

moral individual. Astăzi, în limba greacă, ηθος indică o dispoziţia psihică a voinţei, şi, în general, a

simţirii, atât a comunităţii cât şi a unui singur individ şi îndeosebi termenul arată direcţia liberă a

voinţei.12

Cealaltă noţiune, morala, stă în strânsă legătură cu adjectivul latin moralis, care nu e

altceva decât traducerea elinescului ηθος în latineşte. Cicero îi păstrează în scrisorile lui înţelesul

pe care l-a avut în limba greacă – moralis fiind, de altfel, în strânsă legătură cu substantivul mos,

moris – obicei. La Seneca, aflăm pentru prima dată utilizat termenul de philosophia moralis, azi în

întrebuinţare foarte răspândită.13

În concepţie unanimă, morala este ansamblul principiilor de dimensiune normativă,

recunoscute pe plan internaţional, bazate pe distincţia dintre bine şi rău.

Specificul educaţiei morale este determinat, pe de o parte, de particularităţile morale, ca

fenomen social, care-i conferă conţinutul, iar pe de altă parte, de condiţiile sociopsihologice ce sunt

implicate în realizarea ei. Raportarea la societate şi raportarea la subiect, acestea sunt cele două

coordonate necesare unei fundamentări pedagogice a educaţiei morale.

Educaţia morală presupune trecerea de la morala socială la cea individuală, adică

interiorizarea valorilor morale ale societăţii în structurile de personalitate ale copilului,

11 Nicolae Mladin, Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Ed.

Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 6 12 Ibidem, p. 6. 13 Ibidem, p. 7.

30

formarea profilului său moral, transformarea acestor valori în manifestări de conduită

exprimate in diferite situaţii.

Educaţia morală se poate realiza prin stimularea şi dezvoltarea atitudinilor pozitive,

respectiv reducerea comportamentelor indezirabile şi presupune:14

- Cunoaşterea valorilor

- Justificarea teoretică a valorilor

- Sădirea sentimentului obligaţiei

- Cultivarea voinţei de conformare a conduitei la valorile prevăzute

- Crearea obişnuinţei de acţiune în conformitate cu valorile alese

Conţinutul educaţiei morale

Conţinutul educaţiei morale se concretizează în idealul moral, valorile, normele şi regulile

morale, toate aceste componente constituind structura sistemului moral.

Idealul moral reprezintă nucleul oricărui sistem moral. El reflectă ceea ce este

caracteristic şi definitoriu tendinței şi opţiunilor comportamentale ale membrilor unei comunităţi

sau ale societăţii în ansamblul său.15

Este axa, instanţa supremă, în jurul căreia gravitează toate celelalte elemente ale

sistemului moral. El este considerat ca o imagine a perfecţiunii din punct de vedere moral, care

cuprinde, sub forma unui model, chintesenţa morală a personalităţii umane. Prin conţinutul său, el

ne apare sub forma unui model prospectiv care, depăşind realitatea existentă fără însă a se detaşa

total de ea, oferă un câmp de posibilităţi şi opţiuni ce angajează personalitatea umană într-un

proces continuu de autodepăşire. Este, cu alte cuvinte, o prefigurare a sensului general al

comportamentului în funcţie de imperativele sociale.

Idealul moral conţine o oarecare doză de ireal, în sensul în care el nu se va realiza

niciodată în totalitatea sa, iar conţinutul său nu va putea fi epuizat integral. Totuşi, distanţa care

separă posibilităţile reale ale oamenilor de nivelul idealului nu trebuie să fie exagerată, deoarece

ar putea conduce la renunţare, idealul moral fiind considerat atunci o himeră sau iluzie. Pe de altă

parte, apropierea până la suprapunerea idealului moral peste posibilităţile reale ale persoanei, ar

putea conduce la pasivitate şi autosatisfacţie. Rezultă de aici că idealul moral, asemenea unui

magnet, trebuie să exercite o forţă de atracţie asupra comportamentului oamenilor.

Valorile morale reflectă anumite cerinţe şi experienţe generale ce se impun

comportamentului uman în virtutea idealului moral. Dintre cele mai semnificative valori morale le

putem enumera pe cele de patriotism, atitudine faţă de democraţie, de muncă, libertate, onestitate,

14 Constantin Cucoş, Pedagogie, ed. II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 67. 15 Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, ed. a III-a, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003, p. 245.

31

cinste, altruism, responsabilitate, eroism, cooperare, dreptate, modestie, etc. Ele au un caracter

polar, fiecărei valori corespunzându-i o antivaloare (necinste, fals, egoism, individualism,

nesinceritate, indisciplină, etc.). Valorile morale nu se referă la o situaţie concretă, ci prescriu

anumite exigenţe general-valabile ce acoperă un câmp mai larg de situaţii şi manifestări -

comportamentale. De asemenea, nici o faptă morală concretă, oricât de generală ar fi ea, după cum

nici o sumă de acte morale, oricât de multe ar fi ele, nu vor putea epuiza conţinutul unei valori

morale, întrucât exigenţele pe care le postulează sunt inepuizabile.

Normele, preceptele şi regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau prototipuri de

comportare morală, elaborate de societate sau de o comunitate mai restrânsă şi aplicabile unei situaţii

date. Ele reprezintă formulări sintetice care au rolul de a particulariza conţinutul abstract al unei valori

şi de a-l concretiza pentru o situaţie bine determinată, indicând ce îi este omului permis să facă şi ce nu

îi este permis. Exprimând exigenţele uneia sau mai multor valori, prin intermediul lor individul îşi

exteriorizează atitudinea sa morală în fapte şi acţiuni concrete. Ele sunt acelea care dau substanţă

idealului moral generând nemijlocit cerinţe de comportare sub forma unor ,,modele de acţiune”. Norma

reprezintă un model care precede fapta, iar aprecierea cu referire la gradul său de moralitate se

structurează cu ajutorul şi prin intermediul judecăţilor morale. După forma de exprimare, aceste norme,

precepte şi reguli se pot formula printr-un ansamblu de propoziţii sub formă de interdicţii (obligaţii) şi

permisiuni (imperative). Primele se caracterizează prin aceea că interzic sau introduc unele restricţii

privitoare la comportarea oamenilor, pe când celelalte orientează şi direcţionează această comportare.

Ele posedă o forţă normativă ce se asigură prin intermediul unor mecanisme speciale cum ar fi

presiunea opiniei publice obiceiurile, tradiţiile, blamul, dezaprobarea etc.16

Dezideratele educaţiei morale

Rolul educaţiei morale este acela de a reliefa valorile care argumentează luarea unei decizii

raţionale şi care îi conferă acesteia consistenţă şi stabilitate. Educația morală are scopul de a-l ajuta

pe om să treacă peste obstacolele pe care le întâmpină, să aleagă cea mai bună soluţie într-o situaţie

dificil ă, să-şi formeze un mod personal de a aborda problemele cu care se confruntă.

Sarcinile sau dezideratele educaţiei morale rezidă în formarea conştiinţei morale, respectiv

a conduitei morale.

a. Formarea conştiin ţei morale

Conştiinţa morală este definită ca un reflex al legilor divine în sufletul nostru sau ca o

cunoaştere a valorilor morale, a datoriilor pe care le avem de îndeplinit şi a felului în care le

16 Ibidem, p. 207.

32

îndeplinim.17 Totodată ea este un act de manifestare a eului nostru, prin care aplicăm la un caz

particular concret, unul din principiile morale.

Formarea conştiinţei morale presupune existenţa mai multor componente:

Componenta cognitivă presupune informarea copilului cu privire la conţinutul, cerinţele

valorilor, normelor şi regulilor morale, realizându-se prin instruire morală.18

Această instruire urmăreşte să-l ini ţieze şi să-l informeze pe elev asupra conţinutului şi

imperativelor moralei sociale, a felului în care el va trebui să se comporte într-o situaţie dată.

Pentru ca aceste elemente ale moralei sociale să devină componente ale moralităţii se impune ca

elevul să cunoască şi să înţeleagă notele definitorii, sensul şi cerinţele lor, adică conţinutul obiectiv

pe care societatea l-a consemnat în elementele propriului sistem moral. Ele se prezintă sub forma

unor interdicţii, permisiuni şi chemări adresate personalităţii copilului.

Rezultatele acestei cunoaşteri se concretizează în formarea reprezentărilor morale (imagini

intuitive ale valorilor morale care se formează cu prilejul unor situaţii concrete întâlnite de copil în

familie, în şcoală, în cadrul grupului reprezentativ de prieteni, sau în alte activităţi la care este

participant), respectiv a noţiunilor morale (rezultat al generalizării şi abstractizării reprezentărilor

morale).

Formarea noţiunilor şi judecăţilor morale nu reprezintă un fenomen care se produce izolat,

ci unul care este integrat într-un ansamblu de cunoştinţe morale care, dezvoltate prin experienţa

personală, se vor transforma în convingeri morale.

Rolul cunoştinţelor morale este acela de a-l introduce pe copil în universul valorilor morale,

de a-l face să înţeleagă semnificaţia acestora pentru conduita sa, de a-i dezvolta capacitatea de a

discerne şi de a alege între valorile pozitive şi elementele negative.

Componenta afectivă este extrem de importantă, reuşind deseori să o domine pe cea

cognitivă. Doar cunoaşterea comandamentelor morale sociale nu este suficientă pentru a

determina o conduită corespunzătoare. Pentru ca ea să se transforme într-un mobil intern cu

rol propulsor asupra conduitei urmează să fie întregită cu elementele afective ale conştiin ţei

(emoţii, sentimente, etc.). Însoţită de trăire afectivă, orice cunoştinţă se fixează în structura

morală a personalităţii, acţionând din interior asupra conduitei. Afectivitatea reprezintă

substratul energetic indispensabil pentru ca aceste cunoştinţe să se exprime în conduită.

Stările afective îl mobilizează pe copil pentru a merge pe această cale. Şi una şi alta este

necesară. În zadar copilul cunoaşte, dacă nu simte nevoia să acţioneze, tot aşa cum în zadar

17 Emile Baudin, Cours de Philosophie morale, Paris, 1936, p. 47, apud. Nicolae Mladin, Orest Bucevschi,

Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, op. cit., p. 220. 18 Valentin Cosmin Blândul, Probleme contemporane ale educaţiei, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2005,

p. 24.

33

doreşte să se manifeste, dar nu ştie cum, căror comandamente să-şi subordoneze propriile

impulsuri.

Fiecărei noţiuni morale i se asociază o trăire afectivă corespunzătoare. Corelaţia dintre

componenta cognitivă şi cea afectivă îmbracă particularităţi specifice în funcţie de vârsta

subiectului şi contextul în care el se află.

Prin combinaţiile celor două componente se vor contura atitudinile pe care omul le poate

avea faţă de propria persoană, faţă de semenii săi, faţă de societate în general.

Drumul de la intenţie până la fapte este uneori lung şi anevoios, fiind presărat cu

numeroase obstacole pe care cei care doresc să aibă un comportament moral sunt chemaţi să

le depăşească (fiind implicată, în acest sens, componenta afectivă). Nu întotdeauna calea cea

mai dreaptă este şi cea mai uşoară şi produce satisfacţii imediat. Nu întotdeauna respectarea

unei reguli (aparent coercitive) se asociază cu o trăire emoţională pozitivă. Se impune în

asemenea condiţii depunerea unui efort voluntar - adesea susţinut - pentru depăşirea

respectivelor obstacole (componenta volitivă). Această implicare voluntară este rentabilă

însă în condiţiile în care satisfacţiile finale pot face uitate micile neajunsuri întâlnite pe

parcurs.19

Din fuziunea celor trei componente (cognitivă, afectivă, volitivă) rezultă convingerile

morale, care reprezintă nucleul conştiinţei morale pentru fiecare om în parte.

Prin conţinutul şi rolul lor în structura morală a personalităţii, convingerile se plasează la

intersecţia dintre conştiinţă şi conduită asigurând astfel condiţiile psihologice necesare trecerii spre

aceasta din urmă. Nu întâmplător conduita morală este interpretată ca fiind o convingere

obiectivată în fapte şi acţiuni de natură morală.20

b. Formarea conduitei morale

În timp ce conştiinţa morală include elemente subiective, lăuntrice, ce se exprimă sub forma

scopului, a intenţiei, a modului „cum trebuie” să se comporte elevul, conduita se referă la

rezultatele comportării, la faptele morale, la modul în care se manifestă comportarea. Una se referă

la planul „interior”, cealaltă la planul ,,exterior” al personalităţii morale, una se prezintă ca stare

latentă, cealaltă ca stare manifestă a acestei personalităţi. Sintetic spunând, conduita morală nu este

altceva decât o obiectivare a conştiinţei morale în fapte şi acţiuni.21

Conduita morală reprezintă o modalitate concretă de exprimare a conştiinţei morale în

relaţiile cu semenii noştri, o modalitate de a pune în practică achiziţiile teoretice din domeniul

moral.

19 Valentin Cosmin Blândul, op. cit., p. 24. 20 Ioan Nicola, op. cit., p. 257. 21 Ibidem, p. 257.

34

Deprinderile sunt componente automatizate ale conduitei ce se formează ca răspuns la

anumite cerinţe care se repetă în condiţii relativ identice. Obişnuinţele morale implică în plus

faptul că acţiunile automatizate au devenit o trebuinţă internă. Executarea acelei acţiuni se face

automat, datorită unui impuls intern, ori de câte ori se repetă condiţiile externe care o presupun şi o

solicită. Graniţa dintre ele este relativă.

Tot în sfera conduitei morale se includ şi manifestările sau trăsăturile pozitive de caracter.

Acestea sunt componente psihomorale ale persoanei ce rezultă din asimilarea normelor morale şi

integrarea lor în structura personalităţii umane. Este vorba de un „aliaj” dintre normele morale şi

un substrat psihologic corespunzător.

Trăsăturile pozitive de caracter se formează în procesul interacţiunii omului cu mediul social,

interacţiune ce se manifestă în mod obiectiv, omul fiind antrenat într-o reţea complexă de relaţii

sociale, ca membru al diverselor comunităţi (familială, şcolară, de muncă) în care îşi exprimă, într-un

fel sau altul, atitudinea. Ea poate fi pozitivă sau negativă. Acţiunile educative pe care profesorul le

întreprinde urmăresc cu precădere formarea şi stabilizarea trăsăturilor pozitive, prevenirea şi

înlăturarea celor negative atunci când constată că elevii se află în faţa unor alternative sau manifestă

unele carenţe în comportamentul lor.22

În concluzie, putem spune că formarea conştiinţei şi a conduitei morale sunt două deziderate

complementare ale educaţiei morale. În timp ce suportul teoretic cognitiv, afectiv şi voliţional al

moralităţii persoanei în cauză este asigurat de către conştiinţă, menirea de a pune în practică

cunoştinţele asumate îi revine conduitei morale. Acest lucru se poate reprezenta grafic astfel:23

Interiorizare Voinţă

Conştiinţa morală

Metode şi procedee de educaţie morală24

a). Explicaţia morală

Cu ajutorul ei putem dezvălui conţinutul, sensul şi necesitatea respectării unor valori,

norme sau reguli. Explicaţia îndeplineşte două funcţii: una formativă şi cealaltă stimulativă. Prima

constă în conştientizarea sensului unei cerinţe morale externe, prin relevarea notelor definitorii,

22 Ibidem, p. 261. 23 Marin Stoica, Pedagogie pentru Definitivat, Gradul al II-lea, Gradul I, perfecţionare şi studenţi, ed. a II-a,

Ed. Gheorghe-Cârţu-Alexandru, Craiova, 1997, p. 69. 24 Ioan Nicola, op. cit., p. 266, sqq, passim.

Cunoştinţe morale

Judecăţi morale

Concepţia morală

Convingeri morale

Sentimente morale

Conduita morală

35

prin sublinierea nuanţelor definitorii, ce rezultă dintr-o împrejurare concretă de viaţă. Cealaltă,

constă în motivarea cerinţei, în declanşarea de trăiri afective, datorită forţei argumentative şi

persuasive a limbajului.

La vârsta preşcolară şi şcolară se cere ca explicaţia să pornească de la perceperea şi

observarea unor fapte morale, de la intuirea unor materiale didactice, de la antrenarea acestor copii

în situaţii reale.

b). Convorbirea morală

Este un dialog sau o discuţie prin care se urmăreşte clarificarea cunoştinţelor morale

concomitent cu declanşarea de trăiri afective din partea copiilor.

Avantajul dialogului constă în aceea că valorifică experienţa de viaţă a copilului. Iniţierea

unei convorbiri asupra unui subiect moral este posibilă numai când copiii dispun de o experienţă în

legătură cu cele discutate.

Convorbirea morală îndeplineşte funcţii multiple de informare, de corectare, de întărire

privitoare la conştiinţa şi conduita morală a copiilor.

c). Povestirea morală

Constă în relatarea şi prezentarea, într-o formă atractivă ,a unor întâmplări, fapte reale sau

imaginare, cu semnificaţii morale, oferind copiilor prilejul de a desprinde anumite concluzii în

legătură cu comportarea lor.

Pentru desfăşurarea ei profesorul apelează la scurte povestiri literare, istorioare, cu

învăţăminte privitoare la diverse norme morale. Eficienţa ei depinde de modul în care profesorul

reuşeşte să-i determine să-şi imagineze întâmplările relatate şi să se transpună în desfăşurarea lor.

d). Povaţa

Este metoda care se bazează pe valorificarea experienţei morale a omenirii, acumulată şi

sedimentată în cugetări, proverbe, maxime, în vederea formării conştiinţei şi conduitei morale a

elevilor.

e). Exemplul

Se bazează pe intuirea sau imaginarea unor modele ce întruchipează fapte şi acţiuni morale.

Dacă prin celelalte metode urmărim să-i lămurim pe copii cum trebuie să se comporte, prin

exemple le oferim metode de comportare.

La vârsta şcolară mică încep să apară primele diferenţieri şi implicit o selecţie a modelelor,

criteriile de apreciere şi alegere bazându-se pe aspecte exterioare şi mai puţin pe valoarea morală a

comportamentului.

Un loc important îl ocupă exemplul educatoarei şi al învăţătoarei precum şi cel al părinţilor.

Copilul intră în contact şi cu exemple negative. Atenţia cadrelor didactice trebuie orientată în

36

direcţia prevenirii influenţei negative şi a opunerii celor două categorii de exemple cu scopul

sublinierii celor pozitive.

f). Exerciţiul moral

Constă în executarea sistematică a unor fapte şi acţiuni, în condiţii relativ identice, cu

scopul formării deprinderii şi obişnuinţelor de comportare morală, al elaborării şi sistematizării

trăsăturilor de voinţă şi caracter implicate în atitudinea şi conduita morală a copilului.

g). Aprobarea

Această metodă intervine după consumarea actului şi înregistrarea rezultatelor, consemnând

faptul că sunt în deplină concordanţă cu cele stabilite iniţial.

h). Dezaprobarea

Este forma negativă a întăririi prin care manifestările morale nu sunt acceptate. Conexiunea

inversă negativă transmite informaţii care declanşează stări afective neplăcute, determinându-l pe

elev să evite repetarea acţiunii respective.

Exemple concrete privind educaţia morală la disciplina Educaţie religioasă la clasele I-IV

În cadrul Disciplinei Educaţie religioasă, la ciclul primar, educaţia morală deţine un rol

primordial, având drept scop formarea unei conştiinţe morale sănătoase la elevi, precum şi a unei

conduite demne de un bun creştin.

Obiective de referinţă25 Conţinuturi (Teme)26 Activităţi de învăţare

Clasa I

Să identifice principalele

calităţi ale unui bun creştin

-Sunt creştin

-Despre Sfânta Biserică

-Dumnezeu a făcut pe om

după chipul Său

-povestirea unor fapte bune,

proprii sau ale altora;

-dialog despre regulile de

comportament în biserică;

25 Obiectivele de referinţă au fost extrase din Programa de Religie Ortodoxă pentru ciclul primar, disponibilă

on-line la adresele: http://www.edu.ro/index.php/articles/6105 http://www.edu.ro/index.php/articles/6017 http://www.edu.ro/index.php/articles/6001 26 Teme cuprinse în: Camelia Muha; Maria Orzetic, Elena Mocanu, Religie, cultul ortodox, manual pentru clasa I, Ed. Sf. Mina,

Iaşi, 2004. Elena Mocanu, Camelia Muha; Maria Orzetic, Vasile Nechita, Religie, cultul ortodox, manual pentru clasa II,

Ed. Sf. Mina, Iaşi, 2004. Florin Boldea, Viorica Boldea, Liviu Lazăr, Vasile Pop, Religie, cultul ortodox, manual pentru clasa III, Ed.

Corvin, Deva, 2005. Camelia Muha, Elena Mocanu, Maria Orzetic, Religie, cultul ortodox, manual pentru clasa IV, Ed. Sf. Mina,

Iaşi, 2006.

37

-Naşterea Domnului –

prilej de bucurie penru toţi

creştinii

-Iubirea de Dumnezeu

-Iubirea de aproapele şi

faptele bune

-observarea şi comentarea

unor imagini/gesturi cu conţinut

religios;

-povestirea unor fapte,

întâmplări personale privind

atitudinea de

ascultare/neascultare;

-conversaţie pe tema:

ascultarea în familie, şcoală şi

societate;

Să recunoască în faptele

sfinţilor, modele de

comportament creştin

-Maica Domnului –

ocrotitoarea copiilor

-Sfântul Stelian –

prietenul copiilor

-Sfântul Nicolae –

prietenul copiilor

-prezentarea icoanei sfinţilor;

-povestirea unor fapte din

viaţa sfinţilor;

-exerciţii de identificare a

calităţilor acestor sfinţi;

-povestirea unor fapte bune,

proprii sau ale altora,

asemănătoare cu cele ale sfinţilor

menţionaţi

Să respecte regulile de

comportament moral-religios

în familie şi în clasă

-Copilăria lui Iisus. Iisus

în Templu

-Iubirea de Dumnezeu

-Iubirea de aproapele şi

faptele bune

-Faptele rele – încălcarea

voii lui Dumnezeu

-Rugăciunea în viaţa

noastră

-studii de caz;

-organizarea de jocuri de rol.

-povestirea unor fapte,

întâmplări personale privind

atitudinea de

ascultare/neascultare;

-conversaţie pe tema:

ascultarea în familie, şcoală şi

societate;

Să se implice în acţiuni

comune cu prietenii şi colegii

-Învierea Domnului

-Naşterea Domnului –

prilej de bucurie pentru toţi

copiii

-rezolvarea unor sarcini în

comun;

-organizarea de jocuri, serbări,

concursuri

-organizarea de acţiuni

caritabile

38

Clasa II

Să descrie principalele

calităţi ale unui bun creştin

-Iubirea şi purtarea de grijă a

lui Dumnezeu faţă de lume

-Iubirea părinţilor faţă de

copii

-Iubirea copiilor faţă de

părinţi

-Rugăciunea, izvor de iubire

curată

-Postul şi milostenia, semne

ale iubirii creştine

-exerciţii de autoevaluare a

comportamentului prin

raportare la exemplele

învăţate;

-exerciţii de dialog şi

interpretare a unor întâmplări

cu conţinut moralizator;

-observarea şi comentarea

unor imagini cu conţinut

religios;

Să-şi formeze deprinderea de

a se ruga

-Rugăciunea, izvor de iubire

curată

-Sfânta Biserică

-Sfintele slujbe, lucrări ale

Bisericii

-Sfânta Liturghie, Hristos în

mijlocul nostru

-învăţarea unor rugăciuni;

-exersarea rugăciunii în

comun;

-conversaţie pe tema

importanţei rugăciunii

individuale şi în comun;

-explicarea şi motivarea

regulilor de comportament în

timpul slujbelor.

-exerciţii de dezbatere a

unor întâmplări cu conţinut

moralizator;

-exerciţii de identificare a

unor măsuri corecte pentru

îmbunătăţirea vieţii spirituale;

Să desprindă din faptele

sfinţilor şi ale personajelor

biblice reguli de comporta-

ment moral-religios

-Avraam – model de credinţă

în Dumnezeu

-Isaac, copil ascultător

-Iosif şi fraţii săi – urmările

invidiei

-Sfântul Andrei, Apostolul

românilor

-Sfânta Filofteia, fetiţa

-dialog pe tema

comportamentului perso-

najelor biblice studiate;

-recunoaşterea după imagini

a situaţiilor de

respectare/încălcare a regulilor

de comportament religios-

moral;

39

iubitoare de semeni

-Sfânta Cuvioasă

Parascheva, ocrotitoarea

tinerilor

- Sfântul Calinic de la

Cernica, omul rugăciunii şi al

faptelor bune

-povestirea unor

evenimente religioase pe baza

audierii/lecturării acestora;

-exerciţii de construire a

unor texte orale scurte pe baza

unor imagini religioase;

Să identifice, pe baza

analizei relaţiei părinţi-copii,

datoriile unora faţă de ceilalţi

-Familia creştină

-Iubirea părinţilor faţă de

copii

-Iubirea copiilor faţă de

părinţi

-exerciţii de dialog pe baza

unor situaţii reale sau

imaginare;

-studiu de caz.

-realizarea unui colaj cu

titlul Familia mea;

-prezentarea unor reguli de

comportament însuşite în

familie;

-exerciţii de recunoaştere şi

analizare a unor situaţii reale

de împlinire/neîmplinire a

datoriilor unora faţă de alţii în

familie.

Clasa III

Să evidenţieze care sunt

datoriile unui creştin faţă de

Dumnezeu şi faţă de semenii săi

-Decalogul – datoriile faţă de

Dumnezeu

-Decalogul – datoriile faţă de

aproapele

-Marea poruncă a iubirii

-Datoriile creştinului

-Predica de pe Munte. Tatăl

nostru – model de rugăciune.

-Postul şi milostenia

-discutarea în grup a

Decalogului şi a altor norme

de comportament religios-

moral;

-studiu de caz;

-lecturarea unor povestiri pe

baza poruncilor divine;

-exerciţii de dialog privind

urmările pozitiv-negative, la

nivel individual, de grup şi

social, a respectării/

40

nerespectării Decalogului,

-exerciţii de autoevaluare a

comportamentului prin

raportarea la regulile de

comportament indicate în

Decalog,

-argumentarea importanţei

aplicării în viaţa personală a

acestor învăţături morale

Să formuleze aprecieri

asupra comportamentului unor

personaje biblice din Vechiul

Testament

-Moise – copilăria

-Moise – de la robie la

libertate

-Saul şi David

-Solomon

-exerciţii de identificare a

faptelor bune/rele săvârşite de

personajele biblice;

-vizionarea de filme cu

subiect religios.

-descoperirea modului în

care fiecare a participat la

tezaurul Bisericii creştine;

-exerciţii de formulare a

învăţăturilor instructiv-

educative desprinse din viaţa

şi învăţătura lor;

-exerciţii de citire selectivă

şi de explicare a unor proverbe

ale lui Solomon;

Să aplice porunca iubirii

creştine în relaţiile cu ceilalţi

oameni

-Predica de pe Munte. Tatăl

nostru – model de rugăciune.

Postul şi milostenia

-Minunile Mântuitorului :

învierea fiicei lui Iair, învierea

tânărului din Nain, înmulţirea

pâinilor şi a peştilor

-Sfântul Ioan Valahul

-Sfântul Dimitrie cel Nou

-exerciţii de argumentare/

contraargumentare în

soluţionarea unor situaţii-

problemă apărute în grup.

-argumentarea importanţei

aplicării în viaţa personală a

acestor învăţături morale

-exerciţii de identificare a

unor persoane ca modele de

practicare a rugăciunii,

41

postului şi milosteniei.

-exerciţii de dialog pe tema

rolului Învăţătorului în viaţa

noastră

Clasa IV

Să argumenteze rolul

practicării virtu ţilor pentru

mântuire

-Credinţa în Înviere şi viaţa

veşnică.

-Mântuirea, scopul vieţii

veşnice

-Sfânta Cruce – rolul ei

spiritual

-Pilda Semănătorului

-Pilda vameşului şi fariseului

-Pilda talanţilor

-Pilda bogatului nemilostiv

şi a săracului Lazăr

-exerciţii de dialog pe tema

dată;

-discutarea în clasă a unor

reguli de comportament moral-

religios;

-argumentarea biblică;

-studiu de caz;

-jocul de rol;

Să definească păcatul ca

încălcare a voii lui Dumnezeu

-Profeţii – rolul lor în

perioada Vechiului Testament

-Profetul Ilie

-Statornicia în credinţă –

Profetul Daniel

-Profeţii – vestitori ai venirii

Mântuitorului

-exerciţii de comparare a

comportamentelor unor

personaje din textele biblice

studiate şi din viaţa cotidiană;

-lecturarea unor texte cu

conţinut religios-moral;

-discutarea în clasă a unor

reguli de comportament moral

– religios, având ca pildă viaţa

profeţilor;

-exerciţii de dialog pe tema

statorniciei în credinţă,

pornind de la viaţa şi

activitatea profeţilor

Să caracterizeze rolul

sfinţilor în lume

-Sfântul Arhidiacon Ştefan

-Sfinţii Apostoli Petru şi

Pavel

-Sfântul Grigorie

-lecturarea şi povestirea

unor momente importante din

viaţa sfinţilor;

-încadrarea liturgică a

42

Decapolitul

-Profetul Ilie

sfinţilor în anul calendaristic;

-exerciţii de recunoaştere a

sfinţilor din icoane;

-vizitarea de mănăstiri,

biserici.

-exerciţii de dialog privind

comportamentul Sfinţilor în

timpul pătimirii lor

-exerciţii de identificare a

virtuţilor morale ale Sfinţilor

-enumerarea virtuţilor

morale şi a faptelor bune prin

care au dobândit cununa

sfinţeniei

Să compare tipuri de

comportament vizând relaţiile

cu semenii, pornind de la

situaţii concrete

-Pilda vameşului şi fariseului

-Pilda bogatului nemilostiv

şi a săracului Lazăr

-Sfinţii Apostoli Petru şi

Pavel

-Sfântul Grigorie Decapolitul

-exerciţii de identificare din

vieţile sfinţilor a aspectelor

care demonstrează dragostea

lor faţă de semeni;

-exerciţii de dialog pe tema

rolului rugăciunilor pentru

semeni;

-discuţii în grup în scopul

soluţionării unor situaţii

speciale apărute în clasă.

-exerciţii de identificare a

virtuţilor morale ale Sfinţilor,

cunoscând faptele prin care au

devenit sfinţi

-exerciţii de autoevaluare a

comportamentului propriu,

prin raportare la modelul oferit

de sfinţii studiaţi

43

Concluzii

Educaţia morală ocupă un loc special în procesul instructiv-educativ deoarece deşi nu există

forme de organizare independente şi exclusive pentru realizarea sarcinilor sale, ea este implicată în

toate activităţile conduse şi îndrumate de către profesor. Realizarea sarcinilor educaţiei morale este

inclusă în toate formele de organizare a activităţii instructiv-educative din şcoală şi din afara şcolii.

Această situaţie este justificată de faptul că elevul este în orice moment subiect al relaţiilor moral-

practice, supuse în permanenţă influenţelor de ordin moral. Atunci când aceste influenţe sunt

dirijate, desfăşurându-se într-un cadru organizat, ele devin acţiuni educative.27

Educaţia morală, mai mult decât celelalte laturi ale acţiunii de devenire a omului, este

rezultat al tuturor influenţelor, contactelor sociale ce-şi lasă amprenta sigur şi discret în

personalitatea elevului.

De o semnificaţie aparte rămân cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur de care ar trebui să fie

conştient fiecare cadru didactic: ,,Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi

sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură

şi oamenii, Se bucură şi Dumnezeu”.28

27 Ioan Nicola, op. cit., p. 286. 28 Ignatie monahul, op. cit., p. 96.

44

Managementul integrării tinerilor cu dizabilit ăţi locomotorii

Prof. Diana Simona Nichita

Şcoala cu clasele I-VIII „Dimitrie Cantemir” Oradea, jud. Bihor

Lucrarea de faţă constituie o pledoarie pentru lărgirea sferei de preocupări a factorilor de

decizie, ale tuturor celor implicaţi în asigurarea condiţiilor optime de creştere, educare şi

profesionalizare a tinerilor cu deficienţă locomotorie; o pledoarie pentru TOLERANŢĂ,

ACCEPTARE, DIVERSITATE. Punctul de plecare l-au reprezentat Regulile Standard privind

Egalizarea Şanselor Persoanelor cu Handicap, reguli adoptate în 1993 de Adunarea Generală a

Naţiunilor Unite. În cadrul acestor reguli standard se insistă asupra acordării îngrijirilor medicale şi

a reabilitării, a asigurării unei vieţi de familie normale, a unei educaţii corespunzătoare urmate de

încadrarea în muncă, de asigurarea serviciilor de sprijin necesare sau a protecţiei sociale atunci

când este nevoie. Egalizarea şanselor presupune totodată participarea la viaţa religioasă, culturală,

desfăşurarea unor activităţi sportive şi de recreere. Toate aceste elemente presupun, în primul rând,

asigurarea accesibilităţii la mediul în care trăieşte tânărul cu deficienţă locomotorie. Însă, trebuie

să ţinem, neapărat, cont de un lucru: toate modelele şi metodele prezentate să fie adaptate

specificului românesc şi particularizat la fiecare persoană în parte pentru „a prinde”.

Problematica deficienţei locomotorii trebuie privită în mod complex-medical, educaţional,

psihologic, profesional şi social. Realizarea unor programe medico-psiho-sociale şi educaţionale

coerente presupune şi impune cunoaşterea stării de fapt a persoanei deficiente, a mediului din care

provine, a nivelului deficienţei, a modului în care reuşeşte să perceapă situaţia prezentă şi în care

va izbuti să se integreze în viitor. Astfel, un aspect important reieşit din analiza vieţii şi activităţii

tânărului cu deficienţă fizică priveşte modul în care aceasta se gândeşte la viitorul său. Şi acesta

doreşte să fie independent, să-şi întemeieze o familie, să desfăşoare o activitate profesională care

să-i permită asigurarea unor condiţii optime de viaţă şi să participe activ la viaţa comunităţii. Dar,

pentru realizarea unor astfel de deziderate, care nu sunt - în fapt - „nevoi speciale”, este nevoie de o

susţinere reală din partea societăţii. Această susţinere presupune, în primul rând, asigurarea

accesului la mediul înconjurător în sensul realizării unor „străzi pentru toată lumea”, accesibilitate

la instituţiile statului şi o „educaţie pentru toţi şi pentru toată lumea”.

Apoi, şcolarizarea tânărului cu deficienţă fizică este pusă în practică în două moduri:

integrarea în şcoli obişnuite - sistem aplicat cu succes în şcolile occidentale - şi îndrumarea spre

şcoli speciale - practicată în exclusivitate la noi în ţară. Dar, problematica educaţiei integrate a

45

devenit, cel puţin în ultimul deceniu, un domeniu de investigaţie prioritar şi pentru specialiştii din

sistemul nostru de învăţământ, care ar putea oferi soluţii viabile în contextul promovării unor

politici educaţionale bazate pe valorificarea principiilor „educaţiei pentru toţi şi pentru toată viaţa”

şi a normalizării vieţii tinerilor cu cerinţe speciale. Astfel se poate arăta şi se poate dovedi că şi

aceşti tineri au aptitudini şi capacităţi de învăţare şi de instruire care trebuie să fie valorificate la

maximum, iar ei, prin ceea ce fac sau ar putea face, pot fi utili societăţii . De asemenea, avem

posibilitatea de a apăra şi susţine dreptul acestor tineri la asistenţă şi educaţie pe măsura

potenţialului de care dispun. Situaţia particulară din ţara noastră impune găsirea unor căi de mijloc,

în sensul integrării tinerilor deficienţi în şcoli obişnuite atunci când este posibil şi menţinerea

şcolilor speciale atunci când situaţia o impune (cazuri grave, ce ţin de mediul de provenienţă rural,

de familii dezorganizate şi sărace).

Şcolarizarea, odată finalizată, se constituie într-un motiv de îngrijorare pentru tânărul cu

deficienţă locomotorie (dar nu numai cu astfel de deficienţă – şi cu altele) şi familie. „Ce voi

face?”, „Unde voi găsi un loc de muncă?”, „Cum îmi voi asigura condiţiile de existenţă?”. Iată

întrebări care sunt folosite mult mai mult decât în condiţii obişnuite de viaţă „f ără probleme”. Mai

apare frecvent o întrebare, pusă-de data aceasta - de noi „ceilalţi”, şi anume: „Cine le aude?”, „Cine

le sprijină să se integreze în comunitate?”. Este evident că este necesară SCHIMBAREA

MENTALITĂŢII, până ce se va ajunge ca eforturile şi rezultatele-cât de mici - ale tinerilor cu

dizabilităţi locomotorii, să fie apreciate de societate.

Astfel, pentru sensibilizarea mediului educaţional, în mod deosebit, dar şi a societăţii în

general, asupra problematicii integrării tinerilor cu deficienţe locomotorii, trebuie să avem în

vedere:

• Sensibilizarea profesorilor de toate specialităţile faţă de întreaga problematică a tinerilor cu

cerinţe educative speciale.

• Însuşirea şi utilizarea corectă a terminologiei specifice psihopedagogiei speciale şi a

subramurilor sale.

• Abilitarea cadrelor didactice în delimitarea principalelor categorii de deficienţe fizice.

• Observarea şi cunoaşterea particularităţilor psihologice ale tinerilor deficienţi fizic şi

utilizarea datelor obţinute în organizarea şi proiectarea specifică a procesului instructiv-

educativ.

• Abilitarea cadrelor didactice pentru realizarea programelor individualizate de intervenţie şi

recuperare psihopedagogică. Realizarea adaptărilor curriculare.

• Abilitarea şi antrenarea tuturor cadrelor didactice în activităţi de elaborare şi implementare a

proiectelor de integrare psiho-şcolară, profesională şi psihosocială.

46

• Asigurarea unei orientări şcolare şi profesionale corecte, a tinerilor cu cerinţe educative

speciale. Dezvoltarea continuă a deprinderilor şi capacităţilor de comunicare didactică,

utilizarea acestora în cele mai diverse situaţii.

• Formarea unui sistem de valori şi a unei atitudini corespunzătoare deontologiei profesionale

specifice.

Din cele afirmate anterior, ajungem la concluzia că diferenţa dintre integrare şi includere nu

este categorică, dar un rol foarte important în asigurarea educaţiei – pe lângă alţi factori amintiţi în

lucrare - îl are familia. Aici, mi-aş permite să fac referire la propria persoană (am o deficienţă

locomotorie), şi anume: am avut şansa să am parte de o familie echilibrată. Părinţii mei au privit -

şi privesc - cu realism situaţia creată de deficienţa mea, fără să fie specialişti în adevăratul sens al

cuvântului. Au încercat mereu - şi cred că au reuşit - să-mi transmită încredere, să mă facă să-mi

accept problemele atunci când apar, să fiu o învingătoare. Mi-au acordat o atenţie „specială”, dar

nu exagerată. Au ştiut mereu „ce este necesar”, „când şi cum trebuie oferit” şi, mai ales, „ce, cum

şi cât să-mi ceară”. Au rămas, în primul rând, părinţi şi apoi „profesionişti”. Numai astfel am reuşit

să fiu o fire independentă, ceea ce m-a ajutat să-mi ating unele idealuri, să trăiesc – uneori - şi clipe

măreţe care nu pot fi uitate niciodată, oricât de scurte ar fi.

Pentru aceasta le mulţumesc!

Material bibliografic :

1. ***, Agenda 22, autorităţile locale - instrucţiuni pentru autorităţile locale privind

planificarea politicilor pentru dizabilitate (2004); publicaţie finanţată de Autoritatea

Naţională pentru Persoanele cu Handicap, Bucureşti.

2. Gherguţ A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe educative speciale – strategii de

educaţie integrată, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

3. Idem., Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

4. Institutul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea excluziunii sociale a Persoanelor cu

Handicap, Societate şi handicap, (2004), anul VII (XIV), Nr. 1.

5. Marcu V., Filimon L.(coord.), Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura

Universităţii din Oradea, Oradea, 2003.

6. Sammon E., (2003), Sfidând prejudecata, promovând egalitatea - Defyng Prejudice,

Advancing Equality, Baia Mare, The European Children’s Trust.

7. Vrăşmaş T., Învăţământul integrat şi/ sau incluziv, Editura Aramis, Bucureşti, 2001.

47

Sfânta Scriptură în concepţia Sfântului Vasile cel Mare

Prof. Traian Nojea

Şcoala cu clasele I-VIII Drăgeşti, jud. Bihor

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut pe la anul 330, şi, după cum spune Sfântul Grigorie de

Nazianz “a fost pentru toţi un fel de lege a virtuţii”. Provenind dintr-o familie de sfinţi, “tatăl,

profesor obştesc de virtute, iar mama, fiică de mucenic”, Sfântul Vasile a fost un bărbat nobil şi

mai presus de trup chiar înainte de a se muta din această viaţă.

Preocupat de cunoaştere urmează diferite şcoli în ţinutul natal şi la Atena, pentru a pătrunde

mai adânc şi a sorbi din izvorul nesecat al credinţei mântuitoare. Sfântul Părinte s-a străduit să

înţeleagă limba teologică având atitudinea celui conştient de scopul chemării sale, şi anume

asemănarea cu Dumnezeu, „atât cât este cu putinţă firii omeneşti… asemănare care nu există fără

gnoză, care ia naştere din învăţătură”. De aceea Sfânta Scriptură ocupă un loc de seamă în viaţa

Sfântului Părinte, oferindu-i argumente pentru lucrările sale de apărare a ortodoxiei.

Admirator al lui Origen, Sfântul Vasile are capacitatea de a se detaşa de maestrul său, în

înţelegerea textului sacru, accentuând sensul literar, atunci când era cazul, „pentru că

termenii…îmbracă adesea pe cel mai mare dintre lucruri – adevărul , sau pe cel mai mizerabil

dintre rele – minciuna. În consecinţă, orice termen teologic are o mare importanţă prin exactitatea

sau inexactitatea pe care o cuprinde”.29

Pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfânta Scriptură este rodul proslăvirii lui Dumnezeu între

oameni şi lucrarea Sfântului Duh. „Luminile ei l-au scos din nesiguranţa tinereţii şi ea (Scriptura) a

constituit miezul propovăduirii sale în cadrul neobositei sale activităţi pastorale”. Pentru

înţelegerea marilor adevăruri ale Sfintei Scripturi este necesară purificarea sufletului de patimile

trupului, eliberarea de întunericul în care ne aruncă grijile vieţii, pentru a avea sufletul „activ”,

atent şi mereu în căutarea acelei noţiuni despre Dumnezeu care să fie demnă de obiectul ei. În

cuvintele Scripturii, adevărul nu se exprimă prin argumentele înţelepciunii omeneşti, ci prin

învăţăturile Duhului, iar scopul lor este, nu să obţină lauda de la ascultători, ci să aducă mântuire

celor pe care îi învaţă. Obiectul revelaţiei divine din Sfintele Scripturi este adevărul mântuirii. În

29 Pr. Gheorghe Drăgulin, Sfântul Vasile cel Mare şi Şcoala alexandrină, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 1 –

3/1979, p. 88.

48

interpretarea Scripturii, Sfântul Vasile declară că nu a căutat lucruri asupra cărora autorul sfânt a

păstrat tăcerea, socotindu-le neziditoare.

Atitudinea Sfântului Părinte faţă de Sfânta Scriptură, lasă să se întrevadă ancorarea sa

profundă în revelaţia divină, Sfânta Scriptură fiind rod al preţului de răscumpărare în Hristos,

atitudine care poate fi găsită numai în tradiţia Bisericii şi se moşteneşte numai în ea.30 Afirmând

prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în viaţa creştinului şi în existenţa Bisericii, în vederea edificării

spirituale a credincioşilor, Sfântul Părinte arată că Sfântul Duh se coboară şi colaborează cu noi,

pentru înţelegerea celor comunicate în scrierile sfinte, tâlcuirea Scripturii fiind astfel o harismă.

„Apropierea noastră de ceea ce este sfânt se poate face numai prin sfinţenie”31, scrie Sfântul Vasile,

arătând totodată că pe Dumnezeu îl cunoaştem nu numai atât cât putem noi să ne ridicăm spre El,

dar mai ales cât binevoieşte El să coboare la nivelul nostru, împărtăşindu-ne ceva din cuprinsul

nesfârşit de lumină al existenţei Sale. Dumnezeu se descoperă şi prin această descoperire se face

cunoscut pe Sine, dar nu în Fiinţa Lui, ci numai în energiile Sale. „Ideea de nepătrundere şi de

inefabilitate a fiinţei lui Dumnezeu este punctul de plecare, obiectul şi rezultatul la care ajunge

apofatismul, Sfântul Vasile cel Mare fiind cel dintâi dintre teologii perioadei patristice care a

formulat o învăţătură explicită privitoare la inaccesibilitatea fiinţei divine şi a deosebirii dintre

fiin ţă şi energiile necreate”.32

Sfânta Scriptură, „puterea vie a lui Dumnezeu”, este o adâncime nesfârşită, valabilă

permanent, potrivindu-se oricărui timp şi oricărei persoane. Ea „a fost scrisă pentru ca oamenii să

găsească în ea, întocmai ca la un spital sufletesc la care pot să vină ci toţii, doctoria potrivită cu

boala fiecăruia”. Cu toate aceste sunt unii care „Nici nu caută doctor pentru boala lui, dar nici nu

poate să descopere un leac care să-1 vindece, deşi sunt pline Scripturile de astfel de leacuri.”

Totdeauna „tainicele cuvinte ale Scripturii îşi aşteaptă exegetul. „De aceea învăţătura Scripturilor e

folositoare totdeauna”, pentru că „Scripturile noastre sunt inspirate de Duh Sfânt”, iar „în

Scriptură, adevărul stă de faţă”. Este necesar urcuşul cu mintea: “Dar urcă-mi-te cu mintea la

binele real, ca să înţelegi şi simfonia Scripturii şi să nu te laşi nici doborât de îndoiala gândului!”.

Aşa cum spuneam, Sfântul Ierarh Vasile consideră Sfânta Scriptură superioară oricărui

produs literar pur omenesc, o perlă a literaturii universale. Superioritatea ei iese în evidenţă atât din

bogăţia ideilor cât şi din frumuseţea stilului în care a fost scrisă. Sfinţii Capadocieni admiră tehnica

30 † Nicolae, mitropolitul Ardealului, Sfânta Scriptură - cartea Bisericii, în Telegraful român, nr. 13 – 14/1970,

p. 1. 31 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Constantin Corniţescu

şi Teodor Bodogae, în col. PSB, vol. 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 53 – 60. 32 Pr. Mircea Basarab, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în concepţia Sfântului Vasile cel Mare, în rev.

Mitropolia Banatului, an XXIX, nr. 4-6/1979, p. 288.

49

oratorică a aghiografilor, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, preţuieşte îndeosebi graţia cuvântului

simplu plin de sens şi adevăr.33

Sfânta Scriptură deţine această superioritate din faptul că este carte inspirată, că deşi

redactată în limbaj obişnuit, ea cuprinde şi exprimă cuvântul şi voia lui Dumnezeu. Prin inspiraţie

se înţelege atât acţiunea Duhului Sfânt de iluminare a minţii aghiografului în vederea perceperii

corecte a realităţii înconjurătoare, cât şi acţiunea de transmitere a unor adevăruri supranaturale.34

De aceea, Sfântul Vasile vede în Duhul Sfânt pe autorul propriu-zis al Sfintei Scripturi, iar în

aghiograf pe mijlocitorul consemnării ei în scris.35

Sfântul Duh luminează mintea aghiografului, îi dă imbold la scris şi îl asistă tot timpul

compunerii operei sale, iar aghiograful consemnează cele inspirate după felul înţelegerii sale şi a

contemporanilor săi. Asistenţa Sfântului Duh nu echivalează cu anihilarea aghiografului, ci cu o

dedublare a lui; aghiograful îşi păstrează în tot timpul independenţa şi individualitatea. Acest lucru

se observă, de altfel, din modul diferit în care sunt redactate cărţile Sfintei Scripturi, corespunzător

culturii şi împrejurărilor de tot felul în care a trăit autorul. Referitor la extensiunea inspiraţiei,

Sfântul Vasile afirmă că ea cuprinde toate cărţile Sfintei Scripturi, dar nu se extinde până la

expresii, cuvinte şi litere. Prin urmare, admiţând o inspiraţie de ansamblu, de idei, a tuturor cărţilor

Sfintei Scripturi, el respinge atât părerea inspiraţiei parţiale, - doar a pericopelor care cuprind idei

dogmatice şi morale -, a Sfintei Scripturi, cât şi părerea inspiraţiei verbale.

Sfânta Scriptură este o carte unitară, dat fiind că unul este autorul ei, Duhul Sfânt. Unitatea

Sfintei Scripturi iese în evidenţă chiar şi când se face distincţie între Vechiul şi Noul Testament,

întrucât toate paginile Vechiului pregătesc atmosfera şi se referă la Noul Testament. Sfântul Vasile

cel Mare prezintă această unitate, asemenea relaţiei care există între celula vie şi organismul uman.

“Pentru că după cum atunci când, examinând o celulă dintr-un organism, spune înaltul Ierarh, vom

găsi în ea toate elementele din care este compus organismul... tot aşa, fiind vorba despre Sfintele

Scripturi, „vei găsi în fiecare parte a ei spiritul care o străbate”.36

În virtutea acestui fapt, Sfânta Scriptură nu se poate contrazice; înainte de oricare alt factor,

ea este prima care aruncă lumină asupra pericopelor mai greu de interpretat. Convins că ereticii au

căzut în rătăciri tocmai pentru că au interpretat trunchiat Sfânta Scriptură, Sfântul Vasile

recomandă stăruitor evitarea oricărei interpretări a textelor rupte de contextul în care se afla

încadrate sau străine de spiritul întregii Sfintei Scripturi. „Nu trebuie să citim nici să desprindem

33 Arhim. Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur,

în rev. Ortodoxia, nr. 2/1970, p. 276. 34 Pr. Prof. Mircea Basarab, art. cit., p. 287. 35 Diac. Asist. Ioan Caraza, Revelaţia divină în Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia, nr.

1/1979, pp. 115 – 132. 36 Pr. Prof. Ioan I. Ică, Importanţa studiului Părinţilor Bisericii în formarea preoţească de astăzi, în rev. Revista

Teologică, serie nouă, an I, nr. 2/1991, p. 99.

50

spusele Sfintei Scripturi de textul care le încadrează, nici să le tâlcuim fără ajutorul celor înrudite...

Nu este lucru nesăbuit, se întreabă Sfântul Vasile cel Mare, ca, judecându-ne la tribunale, în

probleme trecătoare, să ne referim la... locuri, timpuri, cauze, persoane şi la mulţi alţi factori, fiind

însă vorba de chestiuni care privesc viaţa veşnică, să examinăm la întâmplare spusele Sfintei

Scripturi ?”. Contextul, prin urmare, arată sensul în care trebuie interpretată o pericopă.

Sfânta Scriptură a fost adresată tuturor oamenilor, celor învăţaţi şi celor neştiutori, şi

simplitatea limbii ne dovedeşte cu prisosinţă acest lucru. Evlavia şi virtuţile patriarhilor, ca şi ale

multor altor eroi, stau la îndemâna oricui pentru a fi imitate. „Pentru că, văzând slăbiciunea voinţei

noastre şi uşurinţa de a aluneca în păcate, spune acelaşi înalt Ierarh, Stăpânul nostru iubitor ne-a

lăsat ca antidot lectura Sfintelor Scripturi, cu care îndeletnicindu-ne continuu şi reflectând la viaţa

acelor mari şi străluciţi bărbați, să nu neglijăm virtutea, şi evitând răul să facem totul pentru a ne

arata vrednici de acele bunuri de negrăit”. Consecvent acestei păreri, Sfântul Vasile face deseori

îndemnuri ascultătorilor lui pentru a se îndeletnici cu lectura ei atentă. Cu toate acestea, constată că

în Sfânta Scriptură există şi lucruri anevoie de înţeles.

Greutatea interpretării anumitor pericope vine ca urmare a antitezei prea mari existente

între înaltele adevăruri scripturistice şi lipsa de maturitate spirituală a cititorilor. Alteori, greutatea

în interpretare provine din faptul că, fiind redate de autor potrivit mentalităţii contemporanilor săi,

anumite pericope sunt dificil de înţeles de cititorii de mai târziu. În sfârşit, neclaritatea unor pasaje

face parte uneori din iconornia divină; în felul acesta cititorul Sfintei Scripturi este stimulat a

reflecta mai mult asupra sensurilor ei.

De aceea, deşi adresată şi folositoare oricui, ea nu poate fi înţeleasă şi interpretată

amănunţit decât de cel anume pregătit.37 Acestuia i se cere, în primul rând, să aibă credinţă

puternică în Dumnezeu, în valoarea divină a Sfintei Scripturi şi în misiunea divină a Bisericii a

cărei lucrare trebuie s-o slujească chiar şi interpretarea Bibliei.38 După Sfinţii Părinţi, credinţa este

„dascălul tuturor şi fără ea nu putem face nimic”. Să aibă, apoi, mintea liberă de idei preconcepute

iar inima să nu-i fie robită patimilor. Să fie un fervent practicant al rugăciunii şi să invoce ajutorul

Duhului Sfânt ori de câte ori purcede la tâlcuirea Sfintei Scripturi. În sfârşit, să aibă temeinice

cunoştinţe de introducere biblică. Prin noţiuni de introducere biblică, Sfântul Vasile înţelege

cunoștințele necesare referitoare la mediul geografic şi istoric, ca şi la cauzele religioase care au

concurat la compunerea scrierilor respective. Acestor noţiuni Vasile le adaugă ca necesare

cunoștințele din domeniul istoriei biblice şi profane, arheologice şi lingvistice. El găseşte absolut

necesar ca interpretul să cunoască limba originală a textelor pe care le interpretează. Fiind opera a

37 Pr. Mircea Basarab, art. cit., p. 291. 38 Pr. Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiţie. O perspectivă ortodoxă, traducere şi prefaţă de Radu

Teodorescu, studiu introductiv de Pr. conf. univ. dr. Mihai Himcinschi, Ed. Reîntregirea, Alba – Iulia, 2006, p. 141.

51

Sfântului Duh, importanţă deosebita are faptul ca interpretarea Sfintei Scripturi să se facă în

Biserică, unde acţionează Duhul lui Dumnezeu.39 Interpretarea făcută de eretici, lipsiţi de

îndrumarea factorului divin, este subiectivă, arbitrară şi, prin urmare, deseori greşită. De aceea,

opera interpretului, membru al comunităţii creştine, este considerată o înaltă slujire spirituală a

Bisericii.40

Lectura face parte din procesul instrucţiei umane. În mod normal învăţăm să citim la şcoală.

Apoi, pe măsura sporirii inteligenţei, sesizam sensul a ceea ce este scris. Dar sensul Sfintei

Scripturi este spiritual, înţelegerea omenească nu poate să ajungă singură să-l cuprindă. Atunci e

potrivit să reamintim întâiul principiu al exegezei patristice: cei care se ţin numai de literă nu pot să

afirme fără a cădea în contradicţie logică dogma inspiraţiei divine a Scripturilor.

Cel care judecă scrierile - afirmă Sfântul Vasile cel Mare - trebuie să fie înzestrat aproape

cu aceeaşi pregătire ca şi cel care le-a scris. Cine nu este agricultor nu e în stare să judece lucrările

agricole. Nu este îngăduit oricui să cerceteze el însuşi cuvintele Duhului, singurul care poate să o

facă e cel ce are duhul deosebirii (discernământului).

Sensul istoric şi sensul spiritual stau, după Origen, în același raport ca şi trupul şi

dumnezeirea Logosului.41 În Scriptura Sa ca şi în viaţa Sa pământească, Logosul are nevoie de un

trup. Dar aşa cum nu trebuie să ne oprim în Hristos la omul care se vede, ci prin trupul care îl

ascunde ochilor noştri trupeşti, trebuie să sesizăm prin credinţă pe Dumnezeu care este în El, tot

aşa trebuie să traversăm istoria exterioară care ne este oferită în cărţile sfinte, mai cu seamă în cele

ale Vechiului Testament, spre a pătrunde până în inima misterului spiritual ascuns în ele.

Părinţii deşertului au simţit adeseori în faţa Sfintei Scripturi un sentiment complex de

rezervă şi de teamă, cel exprimat de exemplu în răspunsul dat de Avva Pimen, Avvei Ammona:

“Dacă nu poţi păzi tăcerea, e mai bine să vorbeşti după cuvintele bătrânilor, iar nu după Cărţi, căci

e primejdios ca omul să vorbească despre Cărţile sfinte.”42

Sensul unui text nu este sesizat numai prin studiu, ci încă şi mai mult prin rugăciunea făcută

anume pentru a-l descoperi. Cel care i-a inspirat pe autorii sacri îl poate inspira şi pe interpretul lor.

Avva Antonie cel Mare, întrebat cu privire la sensul unui pasaj din Levitic, a început să se

roage: “Dumnezeul meu, trimite-mi-l pe Moise, ca să mă înveţe despre acest cuvânt.” Şi Sfântul

Isaac Sirul dă acest sfat: “Nu te apropia de cuvintele tainice ale Scripturii fără rugăciune, fără a

39 Pr. Prof. Nicolae Buzescu, Aspectul pnevmatic al eclesiologiei ortodoxe şi importanţa tradiţiei la Sfântul

Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia, nr. 1/1979, p. 90 – 107. 40 Pr. Constantin Coman, Sfânta Scriptură şi ermineutica biblică ortodoxă, în rev. Studii Teologice, seria a III-a,

anul V, nr. 3/2009, pp. 55 – 57. 41 Pr. Prof. Constantin Ene, Interpretarea Sfintei Scripturi la Părinţii Capadocieni, în rev. Glasul Adevărului,

serie nouă, anul XI, nr. 110-112, ianuarie-martie 2000, p. 63. 42 Vezi Patericul egiptean.

52

cere ajutorul lui Dumnezeu. Spune: Doamne, dă-mi să înţeleg puterea care este în ele. Socoteşte

rugăciunea drept cheia pentru descoperirea adevărului din Scripturi.”

Sfântul Vasile cel Mare a compus, cu caracter strict exegetic, 33 de omilii, însă acestora

trebuie să li se adauge: a) operele ascetice, b) morale, c) regulile monahale, d) operele cu caracter

sistematic: cinci cuvinte împotriva lui Eunomiu, două cuvinte la botez, tratatul despre Sfântul Duh,

Liturghia şi trei dintre epistolele sale.43

Încă din primele secole ale creştinismului, chiar de pe vremea Sfinţilor Apostoli (Matei 13,

36) s-a simţit nevoia explicării Sfintei Scripturi. Primul interpret al Vechiului Testament şi al

spuselor Sale a fost însuşi Mântuitorul44; mai târziu, această operă a fost continuată de Sfinţii

Apostoli, de episcopi - mai ales de cei din centrele mari ale creştinismului -, pe lângă care se

adunau cei dornici să-şi adâncească cunoştinţele în domeniul Sfintei Scripturi; şi, în sfârşit, de

şcolile catehetice din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Cezareea Palestinei şi şcolile monahale.

Dintre aceste şcoli s-au distins cele din Alexandria şi Antiohia. Până în vremea Sfinţilor Trei

Ierarhi, ambele şcoli petrecuseră deja o epocă de mare înflorire, prima fiind ilustrată de dascăli ca

Panten, Clement Alexandrinul şi Origen, cea de-a doua de preotul Lucian, Diodor din Tars şi

Teodor de Mopsuestia.

Din nefericire, între aceste şcoli s-au iscat foarte timpuriu deosebiri în ceea ce priveşte

metoda de interpretare a Sfintei Scripturi şi rivalităţi intense. Deosebirile dintre ele se datorau, în

primul rând spiritului care domnea în localităţile în care fiinţau şi, în al doilea rând, felului diferit

de a estima modul de gândire vechi elin. Pe când în Alexandria, centru cultural cu vechi tradiţii

filosofice, predomina gândirea platonică şi viața contemplativă, în Antiohia, nu mai puţin, renumită

pentru rolul ei cultural, predomina gândirea aristotelică şi realismul. La început, nu s-au exprimat

preferinţe pentru vreunul dintre filosofii antici, nici la Alexandria, nici la Antiohia, însă, mai târziu,

mediul ambiant va influenţa şi şcolile creştine.

Imitând interpretarea filoniană, şcoala din Alexandria îşi va impropria atât modul de

gândire platonic şi neoplatonic, cât şi metoda de interpretare alegorică. Metoda alegorică va fi

impusă şi de necesitatea combaterii interpretărilor antropomorfice a Sfintei Scripturi, interpretări

făcute de iudei şi gnostici, dar, mai ales, datorită renumitului dascăl al şcolii din Alexandria,

Origen, care o folosea din plin. Deşi cel mai migălos cercetător al textului biblic - şi aici este destul

a aminti doar monumentala lui operă critică, Hexapla, - el susţinea că interpretarea Sfintei Scripturi

este o chestiune pur spirituală şi depinde mai puţin de cunoştinţele, fie ele chiar enciclopedice, ale

interpretului. Pe baza trihotomiei platonice, el distingea trei moduri de interpretare posibilă a

43 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Pr. Prof. Dr. Nicu Dumitraşcu, Patrologie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006,

pp. 158 – 159. 44 Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Catehetica, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2005, p. 23.

53

textului biblic: o interpretare literală, făcută de oamenii simpli, somatici; o alta morală, făcută de

cei evoluaţi, de psihici; şi una alegorică, făcută de cei desăvârşiţi, de pnevmatici. Primelor două

moduri de interpretare, într-un fel corespunzătoare metodei istorico-gramaticale, le dădea puţină

importanţă. Importanţă mare pentru el, avea interpretarea alegorică, aceea care găsea în paginile

Sfintei Scripturi expuse simbolic istoria şi iconomia mântuirii neamului omenesc. Din această

cauză, interpretarea lui Origen, cu mici excepţii, se caracterizează prin incapacitatea estimării

corecte a datelor istorice ale Sfintei Scripturi, lipsa măsurii şi subiectivism. El lasă fără să vrea

drum liber acelora care, aveau să facă din istorie jocul fanteziei, iar din Scriptură o ţesătură de

mituri. Urmările acestui mod greşit de interpretare nu vor întârzia să apară, ea va declanşa un şir

întreg de erezii, începând cu cele antitrinitare. Puţine vor fi fizionomiile neîntinate de miasma

teosofică a alegoriei; între acestea, la loc de frunte, se va număra figura Sfântului Atanasie cel

Mare.

Pericolul care venea din Alexandria a fost observat de antiohieni, care, drept răspuns, au

adoptat logica aristotelică şi metoda istorico-gramaticală în interpretarea Sfintei Scripturi. Se trecea

deci în latura opusă. Fiindcă se afirmase de către alexandrini că Sfânta Scriptură poate fi

interpretată corect doar de cei desăvârşiţi, antiohienii afirmă că Sfânta Scriptură se adresează

tuturor oamenilor; dacă se neglija de alexandrini interpretarea literală a textului, antiohienii făceau

din ea baza interpretării Sfintei Scripturi; dacă se susţinea de alexandrini că erudiţia are puţină

importanţă în interpretarea Sfintei Scripturi, antiohienii afirmau că datoria exegetului este de a

cunoaşte şi folosi tot ceea ce se poate şti în legătură cu împrejurările în care Sfânta Scriptură a fost

scrisă, chiar şi datele Sfintei Tradiţii. Nu respingeau nici antiohienii părerea că sub litera Sfintei

Scripturi se poate ascunde un sens tainic, spiritual, dar afirmau că acest sens trebuie aflat cu multă

prudenţă. Dar, această opoziţie făcută cu tot dinadinsul şcolii alexandrine n-a întârziat să conducă

şcoala antiohiană la exagerări şi să o arate hrănitorul direct al nestorianismului şi

pelagianismului.45

În momentul cel mai critic al antagonismului celor două şcoli au apărut Sfinţii Trei Ierarhi.

De formaţii diferite, - Sfinţii Capadocieni aparţineau şcolii alexandrine, pe când Sfântul Ioan Gură

de Aur aparţinea şcolii antiohiene -, preiau concluziile pozitive ale înaintaşilor şi evitând

exagerările acestora pun bazele unei noi exegeze, transpirând în toate aspectele ei duhul

ortodoxiei.46

În teologia patristică, spiritualitatea sau „deschiderea“ Sfintei Scripturi are ca premisă Jertfa

lui Hristos (Apoc. 5, 9), căci literele cu orizontalitatea lor nu pot arăta adâncul inimii care deschide

45 Pr. Ioan Chirilă, Repere pentru o lectură duhovnicească a Sfintei Scripturi în viziunea exegetică a Sfântului

Vasile cel Mare, în vol. Studia Basiliana III, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, pp. 132 – 141. 46 Pr. Gheorghe Drăgulin, art. cit., p. 87.

54

cerul, aşa cum Hristos „arătat“ (Ioan 1, 31) prin Botez nu putea fi „cunoscut“ (Ioan 17, 3) înainte

de Jertfă. Faţă de Sfânta Scriptură, Hristos este „întregul“ca duh ceresc, care înseamnă mai mult

decât suma tuturor părţilor sale componente din Sfintele Scripturi. Ca duh faţă de literele Scripturii,

El este „dovedit că este viu“ (Evrei 7, 8) prin Jertfă, ca „putere a unei vieţi nepieritoare“ (Evrei 7,

16). Hristos era forma cea mai smerită a vieţii omeneşti, datorită Duhului Sfânt, prin ascultare (Fil.

2, 7).

Revenind la cele anterioare, trebuie să spunem că exegeza Sfântului Vasile cel Mare are

următoarele caracteristici:

Evită, pe cât posibil, interpretarea alegorică.47 Face uz de ea numai când concluziile ei

concordă întru totul cu spiritul Sfintei Scripturi. Recomandă îndeosebi ca interpretările alegorice să

nu fie aduse pentru demonstrarea unui adevăr religios combătut de eretici. Limitează interpretarea

alegorică la unele profeţii hristologice, la parobole şi mai ales la Cântarea Cântărilor, pe care o

socoteşte carte pur didactică. Grija deosebită impusă de pericolele interpretării alegorice se vădeşte

şi din formularea unor observaţii şi a unor reguli legate de alegoriile Vechiului Testament. După el:

- Sfânta Scriptură arată singură, din context, locurile care trebuie interpretate alegoric; - ea însăşi

dă, de obicei, interpretarea alegoriilor ei, - interpretarea alegoriilor se uşurează totdeauna prin

compararea lor cu oricare alt text asemănător; - în sfârşit, interpretarea lor nu trebuie să contravină

nici întregului spirit al Sfintei Scripturi, nici legilor logicii, nici realităţilor istorice.

Deşi mare admirator al lui Origen, Sfântul Vasile cel Mare este primul dintre capadocieni

care îi dezaprobă metoda de interpretare a Sfintei Scripturi. Referindu-se la spusele acestuia, după

care relatările Sfintei Scripturi nu trebuie luate ca referindu-se la realităţi istorice, ci ca referindu-se

la nişte realităţi spirituale, expuse simbolic, marele ierarh repetând cuvintele Sfântului Apostol

Pavel (Rom. 1, 16) afirma: „că nu se ruşinează de Evanghelie (de Scriptură) şi că în spusele ei el

vede referiri la fapte şi lucruri reale”. În acelaşi timp, combate cu hotărâre pe aceia care, în

interpretarea Sfintei Scripturi, folosesc din plin imaginaţia, vrând cu tot dinadinsul să acomodeze

textul ei scopurilor lor. Pe Sfântul Vasile îl urmează credincios Sfântul Grigorie de Nazianz. El

dezaprobă interpretarea alegorică, socotindu-o potrivită doar pentru „tâlcuitorii de vise”. Cât

priveşte atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de acest mod de interpretare, amintim numai că

a fost numit, de altfel pe bună dreptate, antipodul lui Origen şi părintele exegezei ortodoxe.48

Sfântul Vasile cel Mare evită exagerările interpretării strict literale, care, ţinându-se de

litera textului excludeau oricare alt sens al Sfintei Scripturi.49 El vede în Sfânta Scriptură expresia

unui imens pogorământ făcut de Dumnezeu faţă de oameni, prin intermediul ei, omul are totdeauna

47 Pr. Prof. Mircea Basarab, art. cit., p. 299. 48 Simion S. Caplat, Problema formei în predica Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Biserica Ortodoxă

Română, nr. 7 – 8/1965, pp. 702 – 714. 49 Pr. Prof. Mircea Basarab, art. cit., p. 299.

55

la îndemâna cuvântul şi voia lui Dumnezeu şi o poate studia şi reflecta asupra ei în voie.

Simplitatea limbii nu distonează cu adevărurile ei înalte, pentru că, aşa cum observă Sfântul Ioan

Gură de Aur, prin grija lui Dumnezeu toate se fac pentru mântuirea noastră. El ştie totdeauna că

aghiograful a avut în vedere puterea şi modul de înţelegere al acelor cărora se adresa. Referindu-se

la descrierile antropomorfe ale lui Dumnezeu în Vechiul Testament, Vasile susţine că acest mod de

a vorbi este modul cel mai simplu de apropiere a minţii omeneşti de Dumnezeu; de aceea, astfel de

expresii nu trebuie interpretate ca mituri nici ad litteram. Sugestive în acest sens sunt cuvintele

Sfântului Grigorie de Nazianz : “Noi, spune înaltul ierarh, vrem să ţinem calea de mijloc între cei

care dau (Sfintelor Scripturi) o interpretare simplistă şi între cei care preferă interpretarea

anagogică... Pentru că prima este... inferioară, iar cealaltă este făcută de visători; şi una şi alta sunt

la fel de condamnabile”.50

Sfântul Vasile, plasând adevărurile supranaturale ale Sfintei Scripturi în cadrul timpului în

care s-au plămădit, încearcă să surprindă cât mai exact starea de spirit a aghiografului şi a

contemporanilor săi, partea care revine Duhului Sfânt şi partea de contribuţie care revine

scriitorului bisericesc inspirat. Aceasta, referitor la cărţile profetice ale Vechiului Testament. Cât

priveşte cele relatate în Sfintele Evanghelii, Sfântul Vasile cel Mare susţine istoricitatea şi

autenticitatea lor. Momentul naşterii şi împrejurările în care a trăit Mântuitorul şi minunile pe care

le-a făcut sunt descrise de el cu multă grijă. Învierea Domnului este un fapt constatat şi mărturisit

de martori oculari. Întocmai ca Apostolul Pavel, care spune că „dacă Hristos n-a înviat, atunci

zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14), Sfântul

Vasile face din înviere temelia credinței, iar din istoricitatea întregului cuprins evanghelic baza

interpretării ortodoxe.51

Din mulţimea sensurilor care se dăduseră până atunci textelor scripturistice, Sfântul Vasile

reţine două: pe cel literal, zis şi istoric sau gramatical şi pe cel tipic sau spiritual. Prin sens literal el

înţelege sensul pe care îl au cuvintele în vorbirea obişnuită, iar prin sens tipic sau spiritual, sensul

simbolic pe care îl prezintă anumite pericope. Spre deosebire de înaintaşii lui, Sfântul Vasile nu

separă cele două aspecte ale textului Sfintei Scripturi, ci, stabilind mai întâi sensul adevărat literal

al textului, - printr-o analiză filologică de neîntrecut -, ei purced, acolo unde este cazul, la aflarea

sensului tipic, simbolic. Acestei analize nu-i scapă nici cele mai mici cuvinte, ori de câte ori prin

acestea puteau să respingă interpretările arbitrare ale ereticilor. Pentru că, după spusa Sfântului

Ioan Gură de Aur, întocmai pietrelor preţioase, a căror valoare nu depinde de volum ci de

50 Pentru o privire mai amplă asupra acestui subiect, vezi: Cristian Bădili ţă et Charles Kannengiesser, Les pères

de l’eglise dans le monde d’aujourd’hui, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006, pp. 37 – 51. 51 Ibidem, p. 300.

56

compoziţia şi frumuseţea lor, la fel şi aceste amănunte pot furniza informaţii inestimabile

exegetului.52

Sens spiritual dă de obicei pericopelor care descriu pe Dumnezeu în limbaj antropomorfic,

celor referitoare la împărăţia cerurilor, ca şi anumitor evenimente din Vechiul Testament care au

corespondent în Noul Testament. Astfel, trecerea iudeilor prin Marea Roşie este considerată că a

prefigurat botezul creştin, ridicarea şarpelui de aramă în pustie şi aducerea lui Isaac spre jertfire că

au prefigurat crucea şi jertfa Mântuitorului, ş.a. Raportul dintre tipul descris de Vechiul Testament

şi antitipul său din Noul Testament este analog celui dintre imagine şi realitate. După cum

imaginea nu contrazice realitatea dar nu poate avea toate însuşirile realităţii, tot aşa nici tipul

Vechiului Testament nu poate substitui antitipul Noului Testament. Acest sens, însă, nu poate fi

desprins cu uşurinţă de oricine; aflarea lui necesită atenţie, efort susţinut şi ajutorul interpreţilor

inspiraţi.

Apelul Sfântului Vasile la tradiţia nescrisă este de fapt un apel la credinţa Bisericii, la al ei

sensus catholicus, la phronima eklesiastikon (gândirea eclesială). El a trebuit să rupă linia moartă

creată de pseudo-biblicismul îngust şi obstinat al oponenţilor săi, pledând pentru adevărul conform

căruia fără această regulă a credinţei nescrise este imposibil să cuprindem adevăratul sens al

Scripturii. Sfântul Vasile se fundamenta întotdeauna pe Sfânta Scriptură în teologia sa, Scriptura

fiind pentru el criteriul suprem al doctrinei. Exegeza sa era serioasă şi rezervată. Scriptura este o

taină, o „iconomie” dumnezeiască şi o cale pentru mântuirea omului. Adâncimea sensurilor ei este

tainică şi greu de cercetat, din moment ce este o carte inspirată, o carte a Duhului Sfânt. Pentru

acest motiv, adevărata exegeză trebuie să fie duhovnicească şi profetică, fiind nevoie de un dar al

discernământului duhovnicesc pentru înţelegerea corectă a Cuvântului sfânt. „Deoarece judecătorul

cuvintelor se cuvine să înceapă cu aceeaşi pregătire ca şi autorul. (...) Văd că în mişcările Duhului

este imposibil să cuprindem pentru toţi cercetarea cuvântului Său, căci numai cei care au Duhul au

şi discernământul”, spunea Sfântul Vasile. Duhul Sfânt se primeşte numai în Sfintele Taine ale

Bisericii.53 Scriptura trebuie citită în lumina credinţei şi în comuniunea credincioşilor. Pentru acest

motiv, Tradiţia credinţei, predată din generaţie în generaţie, era pentru Sfântul Vasile un ghid

indispensabil şi un însoţitor permanent în studiul şi interpretarea Sfintei Scripturi, urmând paşilor

Sfântului Irineu şi Sfântului Atanasie în folosirea Tradiţiei în contextul mărturiei liturgice a

Bisericii.54

52 Hans Freiherr von Campenhausen, Părinţii greci ai Bisericii, trad. din germană de Maria-Magdalena

Anghelescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 151. 53 Pr. Prof. Nicolae Buzescu, art. cit., p. 105. 54 Pr. Ioan Chirilă, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sau despre organicitatea Sfintei Scripturi cu Sfânta

Tradiţie, în rev. Studii Teologice, seria a III-a, an VI, nr. 1/2010, p. 10.

57

Sfântul Vasile nu se limitează la o interpretare pur teoretică a Sfintei Scripturi, ci aplică

principiile ei la viaţa de toate zilele, morală şi socială. În numele principiilor biblice, acesta

biciuieşte vicii şi nedreptăţi, în numele principiilor biblice el învaţă iubirea şi apropierea dintre

oameni. În numele principiilor biblice el mustră pe împăraţi55, pe cei lacomi şi pe cei răi, în numele

principiilor biblice el îşi împarte bunurile celor sărmani şi tocmeşte azile pentru bătrâni şi nevoiaşi.

Încheind, putem afirma că Sfântul Vasile cel Mare a întreprins o operă fără egal, a atins

toate problemele pe care le pune textul biblic şi a dat soluţiile cele mai bune. În acelaşi timp, a

făcut din viaţa sa cel mai bun şi mai elocvent comentariu al Sfintei Scripturi, consecvent spusei

Mântuitorului că „mare se va chema (în împărăţia cerurilor) cel care va învăţa, dar va şi face (cele

ce învaţă)” (Matei 5, 19). Opera lui este normativă pentru oricine încearcă să interpreteze Cuvântul

lui Dumnezeu. Este actuală şi normativă, îndeosebi astăzi, în vremea mişcărilor ecumeniste şi a

apropierii şi înţelegerii dintre oameni, dat fiind că Sfântul Vasile a îmbinat fericit cele două

dimensiuni ale creştinismului: elevaţia spirituală cu trăirea practică a principiilor creştine.56

În teologia patristică, Jertfa lui Hristos deschide întreg conţinutul Sfintei Scripturi şi

întregul mister al iconomiei divine. Dar cel care a aprofundat cel mai mult sensul liturgic al

Revelaţiei prin Jertfă a fost Sf. Vasile cel Mare. Din cauza ereziei ariene care sfida tocmai

„sfinţirea“ numelui lui Dumnezeu în Hristos ca „Atotţiitorul“, Sfântul Vasile cel Mare a simţit

nevoia relevării adâncului Sfintelor Scripturi prin Jertfa Mântuitorului ca preţ de răscumpărare (I

Cor. 7, 23). Arianismul provocase în Biserică pentru unii o ignorare a lui Hristos ca Dumnezeu

arătat în Hristos, iar pentru alţii înţelegerea Sa ca Dumnezeu Atotputernic, întocmai ca în Legea

Veche. Mulţi amânau Botezul ca taină a intrării în Biserică, însă Sfântul Vasile îi chema să intre

prin „naştere din nou“ (Ioan 3, 5) ca asemănare cu Hristos pentru viaţa veşnică. Era nevoie de

catehizare în acest sens. Sfântul Vasile a rânduit ca această parte pregătitoare prin „disciplina

arcană“ să preceadă Liturghia credincioşilor, ca o pregătire pentru vederea dincolo de catapeteasmă

în Sfânta Sfintelor inimii lui Hristos, o cunoaştere mai profundă şi, de fapt, adevărata realitate faţă

de arătarea Sa dinainte de Jertfă, ca realitate apofatică a bucuriei depline. Erau necesare părtăşia

catehumenilor printr-o pregătire la Botezul pascal al lui Hristos prin Jertfa Sa şi vrednicia de a-L

invoca pe Dumnezeu ca „Tată“ prin Duhul Sfânt. În acest fel era respinsă „atotputernicia“ ariană a

lui Dumnezeu de sub Lege, întocmai cum spunea Sfântul Pavel: „Nu lepăd harul lui Hristos, căci

dacă îndreptarea vine din Lege, atunci Hristos a murit în zadar“ (Gal. 2, 21). La arieni era o

atitudine asemănătoare cu cea a fariseilor plini de râvnă faţă de „atotputernicia“ lui Dumnezeu, dar

erau fără cunoştinţă (Rom. 10, 3) şi prigonitori ai lui Hristos. Arienii ignorau, însă, tocmai

55 Vezi disputa cu împăratul Valens. 56 Pr. Constantin Corniţescu, Sfântul Vasile cel Mare, interpret al Sfintei Scripturi, în vol. Studia Basiliana I,

Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 234.

58

cunoştinţa arătării lui Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos ca sfinţire a Numelui, deoarece pentru ei

„Lumina“ ajunsese un „întuneric cu atât mai mare“ (Mt. 6, 23).

Sfântul Vasile arăta, astfel, că este zadarnică teama de „atotputernicia“ lui Dumnezeu (I

Cor. 15, 14), prin care este lepădat harul (Gal. 2, 21), dacă nu are loc „scrierea în inimi“ prin

puterea Sa atotţiitoare în Hristos, deoarece aceasta aduce învierea şi viaţa veşnică. Sfântul Vasile

făcea, astfel, dovada conştiinţei Bisericii în Hristos, aceea de „a da în dar ceea ce a primit în dar“

(Mt. 10, 8). Teologia sa relevă realitatea apostolică a Cincizecimii la care Biserica a fost călăuzită

de Hristos ca la un Botez cu Duhul Sfânt. Atunci, pe lângă puterea propovăduirii ca martori vii ai

lui Hristos, Duhul Sfânt le-a dat şi puterea de a mărturisi în scris prin aducerea aminte a tot ceea ce

a făcut şi a învăţat Hristos. Dar, aşa cum Jertfa lui Hristos a devenit, prin Duhul Sfânt, „Euharistie“

a recunoştinţei, tot astfel, forma scrisă a Revelaţiei a fost lăsată pentru păstrarea Evangheliei

bucuriei (Rom. 15, 4) prin Jertfa lui Hristos ca „temelie unică“ a Bisericii (I Cor. 3, 11). Deci

„înţelegerea“ Sfintei Scripturi este tot un dar al Duhului Sfânt, Mângâietorul, căci, aşa cum

Întruparea nu a putut fi cunoscută decât prin Jertfă, tot astfel, Sfânta Scriptură are nevoie de sfinţire

a Cuvântului ca „Adevăr“, deoarece, mai mult decât în Vechiul Testament, la temelia Sfintei

Scripturi a Noului Testament este Întruparea care înseamnă părtăşie la firea Duhului Celui Ceresc

(II Petru 1, 4). Astfel, primind Botezul prin apostolul Filip, famenul etiopian nu a mai avut nevoie

de înţelegerea Sfintelor Scripturi, decât ca „răbdare şi mângâiere“ (Rom. 15, 4), căci în spatele

literei aflase „duhul“ ei dătător de viaţă, cum arată Sfântul Vasile în Comentariul său la Psalmul

32: „Adâncurile sunt întocmai ca nişte odoare vrednice de comorile dumnezeieşti“; „Ceea ce este

închis în comorile dumnezeieşti nu este uşor de priceput de orişicine la întâmplare“; „Duhul

cunoaşte profunzimile lui Dumnezeu, iar făptura primeşte prin El descoperirea Tainelor“.

Iluminarea Duhului face ca tot ceea ce este fire omenească în Hristos să fie descoperirea lui

Dumnezeu, pentru care Sfânta Scriptură dă mărturie; dar ea este numai un „văl“ după care se

ascunde dumnezeirea lui, pe care numai Sfântul Duh îl poate ridica. Fără cunoaşterea lui Hristos în

lumina pe care o proiectează asupra persoanei şi operei Sale Sfântul Duh din adâncul conştiinţei

credincioşilor, înţelegerea Scripturii întâmpină opreliştea zăbranicului ce învăluia ochii lui Israil.

Fără pătrunderea în spiritul Tradiţiei ar lipsi înţelegerea duhovnicească a Scripturii, pentru că,

izolată de Tradiţie, Scriptura se usucă în înseşi rădăcinile ei, care se adapă din adâncurile spirituale

ale Duhului Sfânt.57

Pentru Sfântul Vasile cel Mare, cunoaşterea spirituală a Scripturii este cu putinţă mai ales în

Sfânta Euharistie. Este vorba de o participare la Hristos, Care nu poate fi cunoscut decât prin

„părtăşie“, aşa cum natura mierii nu se poate explica prin cuvinte celor necunoscători, ci numai

57 Pr. Prof. Nicolae Chiţescu, Scriptură, Tradiţie şi tradiţii, în rev. Ortodoxia, an XV, nr. 5-6/1963, p. 383.

59

prin gustul care vine de pe urma simţirii, întrucât prin Sfintele Taine se dobândesc nu numai

înţelegerea Cuvântului, ci şi simţirea bunătăţii Lui. Astfel, pentru părtăşia la Hristos prin Sfintele

Scripturi şi Sfintele Taine, nu este nevoie atât de mult de înţelepciunea omenească, ci în primul

rând de descoperirea Duhului, căci înţelepciunea omenească se ocupă cu începuturile şi cu

sfârşitul, deoarece nu are „miezul“, care este descoperirea în Hristos, spune Sfântul Vasile în opera

sa Hexaimeron: căci „miezul“este Hristos, „Alfa şi Omega“ (Apoc. 22, 13).

Înţelepciunea antică face sufletul subtil, dar netransparent pentru Lumina adevărată, ca

ochii acelor păsări, pătrunzători în întuneric, dar care obosesc la lumina soarelui. „Miezul“, la care

se referă Sfântul Vasile, nu este decât sfinţirea Numelui lui Dumnezeu ca temelie a Revelaţiei, aşa

cum a fost odinioară fapta izbăvirii din Egipt după Numele Său „Domnul“ (Ieş. 6, 3), pe temeiul

căreia s-a dat Revelaţia creaţiei ca rod al atotputerniciei. Deci sfinţirea Numelui lui Dumnezeu este

puterea Împărăţiei Sale prin Hristos, „Domnul slavei“(I Cor. 2, 8).

60

Vizite de studiu

Prof. Georgeta Sadoveanu

Colegiul Tehnic „Dimitrie Leonida” Oradea, jud. Bihor

Vizitele de studiu fac parte din programele Comenius ale Uniunii Europene de învăţare pe

tot parcursul vieţii (LLP – Lifelong Learning Programme) şi sunt susţinute cu burse în Euro pentru

transport şi subzistenţă de către ANPCDEFP – România. Informaţii referitoare la programele

Comenius se găsesc la adresa www.llp-ro.ro.

Cum puteţi accede la o Vizită de studiu? Consultând Catalogul Vizitelor de studiu postat pe

site-ul de mai sus şi apoi completând formularul de candidatură. Grupul ţintă al Vizitelor de studiu

este diferit, în funcţie de tematica abordată. În formularul de candidatură se optează pentru patru

Vizite de studiu. Este recomandat ca acestea să abordeze o tematică asemănătoare, chiar dacă se

desfăşoară în ţări şi perioade diferite, pentru că astfel obiectivele formulate vor fi valabile pentru

toate Vizitele alese şi cresc şansele de a câştiga una dintre ele.

Am fost norocoasă să câştig o astfel de bursă şi să particip la Vizita de Studiu cu Nr. 85 cu

tema „Utilizarea laboratoarelor în predarea ştiin ţelor şi pentru obţinerea de competenţe

vocaţionale” (Use of laboratories for teaching sciences and gaining vocational competences)

desfăşurată în perioada 15-18 martie 2010 în Atena, Grecia.

De ce am ales această vizită? Tocmai pentru că doream să văd cum este organizată

activitatea practică de laborator şi atelier într-o altă ţară membră a UE.

Şi am aflat şi am fost uimită. Sper ca, în perspectiva aplicării noii Legi a Educaţiei

Naţionale, în cadrul Consorţiilor şcolare, să putem să luăm modelul Greciei şi activităţile de

laborator şi atelier să le desfăşurăm la nivelul şcolilor, renunţând, în parte, cel puţin, la convenţiile

de practică cu agenţi economici (aşa cum a făcut-o, de altfel, şi Ungaria de câţiva ani).

Programul Vizitei a fost unul foarte dens şi foarte bine organizat de către Agenţia Naţională

Greacă (I.K.Y.) – Programul de învăţare pe tot parcursul vieţii – LLP.

Grupul de lucru a fost format din 13 participanţi din ţările: Marea Britanie(1), Finlanda(1),

Portugalia(1), Italia(1), Polonia(2), Germania(2), Ungaria(1), Slovacia(1), Turcia(2), România(1) şi

bineînţeles colegi din Grecia iar limba de conversaţie a fost Limba Engleză.

ANPCDEFP

Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi

Sportului -

61

Am ajuns pe aeroportul din Atena în după amiaza zilei de duminică, 14.03.2010. Apoi,

după o oră de mers cu metroul până în centrul oraşului Atena, m-am cazat la hotelul Amalia, acolo

unde ni s-a rezervat cazarea (şi unde am

desfăşurat multe activităţi) iar seara ne-am

întâlnit cu organizatorii la un “Welcome

cocktail“.

Luni, 15.03.2010, a fost ziua dedicată

ceremoniei de deschidere, prezentărilor şi

relaţiilor de grup. Fiecare participant a

prezentat, pe scurt, sistemul de învăţământ al

ţării sale şi aspecte din şcolile şi oraşele de unde

vin. Eu am avut o prezentare PowerPoint care a conţinut, pe lângă informaţii legate de sistemul

actual de educaţie, aspecte din viaţa şcolii noastre, dotarea şcolii şi imagini deosebite din oraşul

Oradea. Fiecare participant a primit un CD cu aceste informaţii iar gazdele noastre (inclusiv

directorii şcolilor vocaţionale vizitate) au primit şi mape care conţineau materiale de promovare a

şcolii noastre şi a oraşului nostru.

Mar ţi, 16.03.2010 am vizitat 2

centre de laboratoare pentru învăţarea

ştiin ţelor şi pentru educaţia vocaţională

din Atena. Unul organizat la un Liceu

General (pentru fizică, chimie şi biologie)

şi unul la un Liceu Vocaţional. Centrele de

laboratoare deservesc 2 sau mai multe

şcoli.

Centrele vocaţionale (inclusiv

tehnice)-SEK, oferă condiţii de excepţie

pentru domeniile :

• Mecanic (Automobile, Inginerie , Instalaţii)

• Electric şi Electrotehnic

• Construcţii

• Economie şi Management

• Producţie Agricolă, Alimentaţie şi mediu înconjurător

• Sănătate şi Bunăstare

• Marină şi studii navale

• Informatică

62

După masa de prânz servită într-

un cadru absolut minunat şi încărcat de

istorie, în Plaka, însoţiţi de un ghid foarte

bine documentat, am vizitat Muzeul

Acropole. Nu se poate descrie în cuvinte

măreţia monumentelor antice, de aceea

vă recomand să accesaţi

www.theacropolismuseum.gr.

Miercuri, 17.03.2010 am vizitat

alte 2 centre de laboratoare pentru

învăţarea ştiin ţelor şi pentru educaţia

vocaţională de pe Insula Egina (Aegina), oraşul port Egina, unul organizat la un Liceu General şi

unul la un Liceu Vocaţional. Deplasarea pe insulă şi înapoi, însoţiţi de organizatori şi ghidul

nostru, a fost una de vis. Călătoria cu vaporul (o oră şi jumătate) ne-a oferit prilejul să purtăm

discuţii amicale, să legăm relaţii de prietenie şi colaborare.

Ce am remarcat, printre altele multe, la liceele vizitate pe insulă? La Liceul vocaţional

exista specializarea „bijutier” cu tot ce presupune aceasta ca dotare, exista acelaşi mod de

organizare ca şi la liceele centre din Atena şi aceeaşi dotare de excepţie pentru toate celelalte

domenii tehnice chiar dacă numărul elevilor înscrişi la aceste specializări era mic (fenomen general

pe celelalte insule ale Greciei dar şi în celelalte ţări participante), elevii cu care am purtat discuţii la

liceul general aveau un program destul de încărcat după şcoală şi simţeau nevoia existenţei

psihologului şcolar la nivelul şcolilor.

Pe insulă, culturile de pistachio (fistic – original de pe insulă), măslini şi lămâi erau

impresionante.

Joi, 18.03.2010, a fost ziua de concluzii şi de concepere a raportului final de grup (pe

marginea raportului final de grup am mai purtat discuţii şi cu alte ocazii). Ne-am pus de acord cu

toţii, democratic. A durat până la orele 15,30, apoi ne-am luat rămas bun, am schimbat adrese şi

numere de telefon. A fost o experienţă pe care îmi doresc să o repet. De altfel, cu toţii, am stabilit

că ne vom întâlni peste...5 ani.

Joi, după ora 16, şi vineri dimineaţa, am avut program de shopping şi vizitat alte locuri

deosebite din Atena, pentru că biletul meu de întoarcere era pentru vineri, 19.03.2010. Am ajuns în

Oradea la ora 22. M-am bucurat să vă revăd pe toţi, colegi şi elevi.

63

Familia creştină în viziunea Sfântului Vasile cel Mare

Pr. prof. Alin Florin Sonea

Liceul Teologic Ortodox “Episcop Roman Ciorogariu” Oradea, jud. Bihor

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 329 sau 330 în Cezareea Capadociei. A mai avut

nouă frați. Dintre toți, trei vor ajunge episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa și Petru de Sevasta.

Sfântul Vasile este una dintre cele mai strălucitoare figuri din secolul al patrulea. Sfântul Grigorie

Teologul spune că era pentru toți un fel de lege a virtuții.

Sufletul tânărului Vasile a fost format încă din copilărie de către bunica sa Macrina și de

către mama sa Emilia. Educația mamei și a bunicii a fost completată de tatăl său Vasile, profesor

de retorică, ce i-a transmis învățăturile elementare și l-a îndrumat către desăvârșire. După studiile

din casa părintească, își începe studiile în Cezareea Capadociei. De la Cezareea merge la

Constantinopol pentru a lua contact cu cei mai vestiți filozofi și oratori.

Pentru a-și desăvârși studiile se îndreaptă către Atena, unde se va împrieteni cu Sfântul

Grigorie de Nazianz. La Atena vor studia împreună retorica, gramatica, regulile povestirii, legile

metricii și ale poeziei, filozofia, dialectica, astronomia, geometria, matematica și medicina. Ajung

cei mai celebrii studenți din toată Grecia datorită pregătirii intelectuale și sunt foarte apreciați de

profesorii lor.

În anul 356 se întoarce acasă la Cezareea, unde este profesor de retorică. După doi ani

renunță la catedra de retorică, împarte averea sa săracilor, se botează și face o călătorie în pustia

Egiptului, Alexandria, Palestina, Siria și Mesopotamia. După întoarcerea din această călătorie,

împarte și restul averii săracilor. Se retrage în Pont, pe malul râului Iris, lângă localitatea Anesi,

unde întemeiază o mănăstire, chemându-l aici și pe prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz. Aici

compune Regulile mari și mici pentru viețuitorii din această mănăstire, care vor deveni valabile în

tot monahismul răsăritean și pune bazele Filocaliei.

În 360 ia parte la disputele teologice dintre anomei și omousieni, iar în anul 364 se întoarce

în Cezareea, este hirotonit preot și primește o funcție pastorală în cadrul eparhiei, din partea

episcopului Eusebiu. După moartea episcopului Eusebiu în 370, este ales episcop al Cezareei.

Ca episcop are de luptat cu ereticii, dintre care cei mai periculoși au fost arienii. Desfășoară

o remarcabilă activitate pastorală, socială și misionară greu de egalat în istoria Bisericii. A înființat

azile, case pentru oaspeți, spitale, orfelinate, școli tehnice și alte așezăminte, cunoscute sub numele

de Vasiliada sau Vasiliade.

64

Deși a trăit puțin, a scris foarte mult. Opera sa cuprinde scrieri dogmatice, ascetice, omilii,

epistole, compunând chiar și o Liturghie care îi poartă numele.

Moare la 1 ianuarie 379, după o muncă uriașă, fiind considerat mare încă din timpul vieții.

A fost un teolog profund și un adevărat om de știință, de aceea a fost numit de

contemporani un roman printre greci, iar poporul de rând a exclamat la moartea sa: A murit

părintele nostru!

Sfântul Vasile cel Mare este prin excelenţă un canonist atât al vieţii monahale, cât şi al

vieţii de familie. De aceea, în opera sa vom găsi mai multe canoane sau reguli foarte concise

referitoare la familie, fără alte sfaturi religios-morale detaliate cum găsim de pildă la Sfântul Ioan

Gură de Aur sau la alţi Părinţi bisericeşti.

În acest sens va trebui să înţelegem concepţia Sfântului Vasile despre familie din canoanele

şi regulile sale şi din antropologia sa.

Comentând zilele creaţiei, în Omilia a IX-a la Hexaimeron, Sfântul Vasile arată valoarea

fiin ţei umane, care rezidă în faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, pentru a

participa la asemănarea cu Dumnezeu.1 Ideea avansată se opreşte aici, odată cu încheierea

Omiliilor la Hexaimeron, dar va fi reluată şi continuată de fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa în

lucrarea Despre facerea omului, care vine să completeze Omiliile Sfântului Vasile la Hexaimeron.

Prin cuvintele Sfintei Scripturi care spun că Dumnezeu l-a creat pe om, trebuie să înţelegem

sensul general al acestui cuvânt, care se referă la natura umană, omenirea în general. Dumnezeu

vede totalitatea oamenilor ca pe un singur om şi un singur om ca pe totalitatea oamenilor, datorită

naturii umane comune tuturor oamenilor dincolo de succesiunea spaţio-temporală imediată. Chipul

lui Dumnezeu în om face trimitere la funcţiile spirituale, la sufletul omului înzestrat cu nous

(minte, spirit).2

Omul este creat de la început după chipul lui Dumnezeu, şi încă de la început el este bărbat

şi femeie: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a

făcut bărbat şi femeie.”(Facere 1, 27) Creând încă de la început pe bărbat şi pe femeie, Dumnezeu

a creat de fapt familia. Amândoi împreună, bărbatul şi femeia sunt chip al lui Dumnezeu, egali şi

consubstanţiali, chiar dacă în plan succesiv bărbatul este anterior femeii, formând o unitate în

dualitate, un singur trup: „ De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia

sa şi vor fi amândoi un trup”. (Facere 2, 24)

1 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, IX, VI, Colecţia PSB, 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p.180. 2 Preot Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 73.

65

Omul se defineşte din punct de vedere al genului său, numai atunci când constată că în faţa

sa se află ajutorul pe măsură făcut din acelaşi pământ de Dumnezeu, dar de alt gen şi egal cu sine.

El este bărbat (iş), pentru că ea este femeie (işa).3

Familia apare ca o taină primordială a creației, instituită de Dumnezeu încă de la facerea

lumii. Fiinţa umană nu este asexuată, ci dualitatea sexuală este voită4 şi binecuvântată de

Dumnezeu: „ Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: <Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul

şi-l supuneţi>” . (Facere 1, 28)

Această dualitate este un reflex al Familiei Sfintei Treimi, al Celor Trei Persoane divine,

care se află într-o relaţie de comuniune, de iubire reciprocă, iubire creatoare de viaţă. Omul creat

din iubirea Celor Trei Persoane divine, nu este cu adevărat chip al lui Dumnezeu, decât angajat

într-o relaţie iubitoare, împlinindu-şi viaţa în comuniune cu o altă fiinţă egală sieşi, şi care la rândul

ei este în aceeaşi măsură chip al lui Dumnezeu.5

Sacralitatea conferită de către Dumnezeu familiei odată cu creaţia, ne face să înţelegem

importanţa ei şi preocuparea Sfinţilor Părinţi de a menţine nealterat acest organism care stă la

temelia continuităţii neamului omenesc, a societăţii.

Sfântul Vasile cel Mare, în Regula 73 Pentru cei căsătoriţi dintre cele 80 de Reguli morale

arată la început indisolubilitatea căsătoriei zicând:

„ Nu trebuie să se despartă bărbatul de femeie sau femeia de bărbat, decât numai pentru

desfrânare sau dacă ar fi piedică spre pietate.

Nu este îngăduit celui care şi-a lăsat femeia lui să se căsătorească cu alta, nici celei lăsate

de bărbat să se căsătorească cu altul. ” 6

Principiul indisolubilităţii căsătoriei este afirmat cu tărie încă de la creaţie, principiu la care

Mântuitorul Iisus Hristos va adăuga sentinţa: „Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu

despartă.” (Matei 19, 6)

Sfântul Vasile cel Mare, ca şi alţi Părinţi bisericeşti apără cu fermitate indisolubilitatea

căsătoriei. Divorţul este admis totuşi numai pentru motiv de adulter, dar acesta nu obligă pe soţul

sau soţia înşelat sau înşelată la desfacerea căsătoriei, deoarece iertarea şi convieţuirea mai departe a

soţilor poate să ducă la mântuire: „C ăci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă

şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios... Căci ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei

mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?”(I Corinteni 7,14-16)

3 Ibidem, p. 77. 4 Pr. prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi.Naşterea de prunci, scop principal al

căsătoriei, în rev. Mitropolia Ardealului, Anul XXX, Nr. 9-10, Septembrie-Octombrie, 1985, p. 582. 5 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit., p.77. 6 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile morale, Regula 73 Pentru cei căsătoriţi, Colecţia PSB, 18, EIBMBOR,

Bucureşti, 1989, p. 187.

66

Pe temeiul învăţăturii Mântuitorului, Sfântul Vasile nu admite recăsătorirea celor divorţaţi:

„În legătură cu cei care se căsătoresc a treia oară, sau de mai multe ori, cei vechi au hotărât

acelaşi canon care se potriveşte comparativ la cei cu a doua căsătorie... De fapt, ei nu-i mai spun

căsătorie acestei împreunări, ci poligamie sau mai curând un desfrâu continuu.” 7

Scopul acestor prevederi vasiliene, chiar dacă par radicale, nu urmăreşte altceva decât

promovarea şi salvarea unităţii căsătoriei şi a familiei.

Pe lângă adulter, un alt motiv invocat de arhiepiscopul Cezareei Capadociei pentru

desfacerea căsătoriei ar fi piedica spre pietate. Această prevedere se referă la ambii soţi, care prin

acord reciproc, în faţa mai multor martori s-au hotărât să intre în monahism: „Pentru că nu este

nimic mai de preferat decât ascultarea faţă de Dumnezeu” 8, afirmă marele dascăl al lumii şi

ierarh.

În afară de aceste două motive adulter şi pietate, n-ar trebui să existe nici un pretext pentru

desfacerea căsătoriei. „Jugul primit prin binecuvântare să ajungă legătură a firii, să fie unire a

celor care au stat până atunci departe unul de altul!...Ce vreau să spun cu acest cuvânt? Chiar

dacă soţul ar avea o fire aspră şi sălbatică, soţia trebuie neapărat să-l suporte şi nici o pricină să

n-o facă să rupă unitatea. Este pornit spre bătaie? Dar îi este bărbat! Este beţiv? Dar este unită cu

el potrivit firii! Este aspru şi neplăcut? Dar este mădularul tău şi cel mai de cinste dintre

mădulare! 9 Se înţelege că această caracterizare pe care o face teologul capadocian bărbatului, este

valabilă şi în cazul femeii. Aceeaşi toleranţă trebuie să manifeste şi soţul la rândul său faţă de soţie.

Căsătoria nu poate fi desfăcută invocând defectele sufleteşti ale soţului sau ale soţiei, pentru

că nimeni nu-şi taie vreun mădular chiar dacă este infirm, ci îl tratează şi-l îngrijeşte. Tot aşa

trebuie să procedeze soţii unul cu altul.

Chiar dacă aceste imperative par aspre, în viziunea marelui ierarh ele sunt absolut necesare:

„Când vă spun acestea, am un singur scop: să zidesc Biserica!” 10

Tot celor căsătoriţi, Sfântul Vasile se adresează mai departe:

„Se cuvine ca bărbaţii să-şi iubească femeile lor, cu iubirea cu care Hristos a iubit

Biserica, dându-Se pe Sine pentru ea, pentru ca s-o sfinţească.

Se cuvine ca femeile să se supună bărbaţilor lor, precum şi Biserica (se supune) lui Hristos,

făcând (astfel) voia lui Dumnezeu.” 11

7 Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 188 Către Amfilohiu, despre canoane, Colecţia PSB, 12, EIBMBOR,

Bucureşti, 1988, p. 377. 8 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Regula 12 Cum trebuie să fie primiţi cei căsătoriţi, Colecţia PSB, 18,

EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 242. 9 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, VII, V, Colecţia PSB, 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p.

153-154. 10 Ibidem. 11 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile morale, Regula 73 Pentru cei căsătoriţi, Colecţia PSB, 18, EIBMBOR,

Bucureşti, 1989, p. 187.

67

Prevederile Sfântului Vasile cel Mare derivă din învăţătura Sfântului Apostol Pavel cu

privire la căsătorie. Relaţia dintre bărbat şi femeie în cadrul căsătoriei este o imagine a legăturii

mistice dintre Hristos şi Biserică 12. Mântuitorul îi conferă căsătoriei instituită la creaţie ceva în

plus: caracterul de Taină. „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” (Efeseni

5,32) Fiind Taină, căsătoria devine astfel un mijloc sau un instrument de sfinţire pentru cei care şi-

o asumă şi nu fug de responsabilităţile vieţii de familie.

Soţii creştini nu rămân numai într-un raport de asemănare a relaţiei Hristos-Biserică, ci ei

sunt în acelaşi timp încorporaţi acestei realităţi tainice, fiind mădulare ale Bisericii al cărei cap este

Hristos.13 Deci, căsătoria îi uneşte pe soţi nu numai între ei, ci şi cu Hristos în Biserică.

Sfântul Vasile conferă bărbatului o superioritate şi o autoritate morală asupra femeii, care

derivă din faptul că bărbatul a fost creat înaintea femeii şi femeia este aceea care a călcat mai întâi

porunca, amăgindu-l apoi şi pe bărbat.

Această autoritate este numai una morală, nu fiinţială, deoarece bărbatul şi femeia fiind de

aceeaşi natură, având un singur trup şi formând o unitate, sunt egali. Amândoi au fost creaţi după

chipul lui Dumnezeu, având aceeaşi menire şi recompensă pentru eforturilor depuse spre

desăvârşire: „ ... pentru că aşa precum crearea amândurora s-a bucurat de aceeaşi cinstire, tot aşa

şi răsplata să fie pentru amândoi tot de aceeaşi cinstire. Cei care au aceeaşi fire au şi aceleaşi

lucrări; iar cei care săvârşesc aceeaşi faptă, primesc şi aceeaşi plată.” 14

Dacă există egalitate şi dragoste între soţi, nu putem privi relaţia dintre bărbat şi femeie ca

pe o relaţie despot-supus. Obedienţa femeii faţă de bărbat, despre care vorbeşte regula vasiliană

enunţată mai sus, trebuie înţeleasă ca fiind mai mult o supunere, o teamă din respect, din iubire a

femeii faţă de bărbat, aşa cum îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel: „ Iar femeia să se teamă de

bărbat.” (Efeseni 5,33).

Iubirea care există între soţi, ne trimite la alegoria Hristos-Biserică. Bărbaţii trebuie să-şi

iubească femeile după cum Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. Suferinţele pe care

le-a îndurat Hristos din iubire pentru a întemeia Biserica între cei care Îl respingeau, sunt o icoană

a sacrificiilor pe care trebuie să le facă soţul pentru soţie şi soţia pentru soţ în cadrul familiei.

Oricât ar părea de dificile eforturile soţilor unul pentru altul, ele nu se vor putea ridica niciodată la

înălţimea suferinţelor pe care le-a îndurat Hristos pentru Biserică, chiar dacă bărbatul ar trebui să-şi

dea viaţa pentru soţie, sau dacă ar suferi orice. Răbdarea în suferinţă izvorăşte din dragoste, care „

toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

(I Corinteni 13, 4-5)

12 Pr.Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 29. 13 Ibidem, p.30. 14 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, I, III, Colecţia PSB, 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 186.

68

Aşa cum în orice grup există un lider formal sau informal, tot aşa şi în cadrul familiei, care

este tot un grup sau un microgrup, trebuie să existe un lider, un cap, care să-şi asume

responsabilitatea morală de a purta grijă tuturor membrilor familiei, tot după modelul lui Hristos,

Capul sau Conducătorul Bisericii.

Toate argumentele conduc spre aceeaşi concluzie: iubirea trebuie să ocupe un loc de frunte

în sânul familiei, după modelul iubirii faţă de propria fiinţă şi după cel al iubirii lui Hristos faţă de

Biserică. Iubirea soţilor trebuie să fie jertfelnică şi reciprocă. Bărbatul trebuie să-şi iubească soţia

ca pe sine însuşi, ca pe însuşi trupul său, şi în aceeaşi iubire respectuoasă femeia trebuie să-l

recunoască pe bărbat cap al familiei. Până la urmă, acolo unde există dragoste nu se mai pune

problema autorităţii. 15

Finalul regulii vasiliene pentru cei căsătoriţi se referă la aspectul exterior şi la conduita

religios-morală a femeii.

„Nu se cuvine ca femeile să se împodobească pentru înfrumuseţare, ci să aibă toată râvna

şi grija pentru fapte bune.

Se cuvine ca femeile să tacă în biserică, iar acasă să discute cu seriozitate despre

bunăplăcerea faţă de Dumnezeu.” 16

Sfântul Vasile cel Mare insistă în mod deosebit asupra cumpătării şi asupra modestiei

femeii, ca şi a bărbatului în îmbrăcăminte. El combate obiceiul celor care se îmbracă şi se

împodobesc, nu după necesitate, ci după măsura mândriei lor. Pericolul provine din faptul că

preocuparea pentru podoabe reduce timpul pentru înfrumuseţarea sufletului cu virtuţi, introduce în

suflet mândria şi slava deşartă, pericolul desfrânării atât pentru cea care se împodobeşte, cât şi

pentru cei care se află în preajmă şi face să se cheltuiască bani şi bunuri materiale în detrimentul

milosteniei. 17

Teologul din Cezareea Capadociei recomandă creştinilor modestie în îmbrăcăminte, pentru

ca aceştia să fie recunoscuţi chiar după hainele pe care le poartă.

„ A te îngriji de aranjatul părului şi de haine, mai mult decât este necesar, este... o faptă de om

necugetat, sau o faptă de om ticălos. ” 18

Cine se împodobeşte peste măsură, aduce un reproş Creatorului, dorind să corecteze opera

creaţiei lui Dumnezeu. Femeia preocupată de podoabe este atinsă de mândrie şi slavă deşartă, ceea

ce atrage numeroase alte păcate. Atitudinea unor astfel de femei este considerată idolatrie.

15 Pr.Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 122. 16 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile morale, Regula 73 Pentru cei căsătoriţi, Colecţia PSB, 18, EIBMBOR,

Bucureşti, 1989, p. 188. 17 Pr.Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 136-137. 18 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a XXII-a Către tineri, VII, Colecţia PSB, 17, EIBMBOR,

Bucureşti, 1986, p. 578-579.

69

Ceea ce este şi mai dăunător este faptul că podoabele unei femei constituie un exemplu

negativ al mamelor faţă de propriile fiice, obicei care va fi imitat de acestea. Un alt Sfânt

Capadocian, Sfântul Grigorie de Nazianz, vorbind despre familia sa, despre sora sa Gorgonia

spunea că cea mai preţioasă podoabă a unei femei este caracterul sau virtuţile.

Între virtuţile sufleteşti care împodobesc sufletul unei femei, trebuie să fie şi atitudinea de

sfială şi ascultare în Biserică, care derivă din acel respect pe care îl datorează femeia bărbatului.

Acesta, bărbatul, este cel investit cu autoritatea de a învăţa în public, în timp ce femeia are datoria

de a învăţa nu de la amvon, sau nu în biserică, ci în cadrul propriei familii, atunci când soţul este

necredincios şi când copiii trebuie catehizaţi. Este vorba până la urmă despre o slujire a femeii la

altarul familiei.

Făcând o comparaţie între bărbaţi şi femei, acestea din urmă îi depăşesc pe bărbaţi în multe

virtuţi prin evlavia şi dragostea lor pentru Hristos, obţinând bunăplăcere înaintea lui Dumnezeu.

Iubirea soţilor este generatoare de viaţă. Din această iubire se nasc copiii, care desăvârşesc

unirea dintre bărbat şi femeie. Prin naşterea de copii, omul devine colaborator al lui Dumnezeu în

transmiterea vieţii, în perpetuarea neamului omenesc. Cine se opune naşterii de copiii, este

adversar al lui Dumnezeu, subminând creaţia Sa.

Sfântul Vasile cel Mare, ca dascăl al familiei creştine a elaborat câteva sfaturi privitoare la

copii şi la părinţi, sfaturi cuprinse în Regula 76 dintre Regulile morale.

„Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii şi să li se supună în toate, în care nu se împiedică

porunca lui Dumnezeu.

Părinţii trebuie să-şi crească copiii întru învăţătura şi certarea Domnului cu toată

blândeţea şi răbdarea, sub nici un pretext, care s-ar referi la ei , să nu le producă mânie şi

întristare.” 19

Educaţia copiilor şi a tinerilor în general ocupă un loc foarte important în opera Sfântului

Vasile cel Mare. Pentru atingerea scopului educaţiei creştine, el cere pe baza învăţăturilor Sfintei

Scripturi o atitudine responsabilă atât din partea părinţilor, cât şi din partea copiilor.

Ierarhul capadocian arată că valorile culturii profane, dacă nu intră în contradicţie cu

învăţătura creştină, pot fi acceptate ca auxiliare educaţionale şi misionare. În Omilia către tineri,

arhiepiscopul Cezareei Capadociei îndeamnă la prudenţă şi discernământ în această privinţă: „

Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc

fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se

aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem

înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l

19 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile morale, Regula 76 (Cu privire la) Copii şi (Cu privire la) Părinţi , Colecţia

PSB, 18, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 190-191.

70

lăsăm. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot aşa şi cu nişte

scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos şi să ne ferim de ce este vătămător.” 20

Recomandarea făcută de teologul capadocian îşi dovedeşte actualitatea în ceea ce astăzi

numim pluri sau multidisciplinaritate sau multiculturalism.

O altă formă de educaţie a copiilor o constituie educaţia primită în Biserică şi în special în

şcolile de pe lângă mănăstiri. Sfântul Vasile recomandă acceptarea copiilor în astfel de şcoli la o

vârstă timpurie deoarece: „sufletul trebuie să fie îndrumat spre practicarea faptelor bune îndată,

de la început, când este încă uşor de format şi fraged şi, fiind moale ca ceara, primeşte cu uşurinţă

formele care se presează asupra lui, aşa încât, atunci când va veni raţiunea şi puterea de a judeca,

să înceapă drumul de la primele noţiuni şi de la exemplele de pietate care i-au fost predate, pentru

ca raţiunea să arate(sugereze) ceea ce este folositor, iar obiceiul să îndrumeze cu uşurinţă spre

săvârşirea binelui” 21

Metafora plasticităţii şi a elasticităţii firii umane, este folosită de marele pedagog

capadocian pentru a accentua tendinţa firii omeneşti căzute de a se lăsa pradă patimilor:

„ Cunoaşte că o parte a sufletului tău este raţională şi cugetătoare, iar alta iraţională şi pătimaşă.

E firesc ca prima să conducă, iar cealaltă să asculte şi să se supună raţiunii. Deci, să nu laşi ca

raţiunea, fiind robită sclava patimilor, dar nici să îngădui patimilor să se ridice împotriva raţiunii

şi să pună stăpânire pe suflet... Aşadar << ia aminte la tine însuţi>>, ca să iei aminte la

Dumnezeu.” 22

Programul în aceste şcoli de pe lângă mănăstiri din vremea Sfântului Vasile cel Mare era

unul cu totul special. Părinţii care doreau, îşi aduceau copiii aici din fragedă pruncie şi erau primiţi

de faţă cu mai mulţi martori, pentru ca Biserica să nu fie acuzată că face o catehizare sau o educaţie

forţată, fără consimţământul părinţilor.

În aceste mănăstiri, copiii trăiau separaţi de restul obştei, fiind împărţiţi în funcţie de vârstă

şi sex. Numai programul de rugăciune şi muncă era comun cu cel al obştei. Programul de studiu era

bazat pe Sfânta Scriptură. Copiii erau recompensaţi cu premii pentru rezultatele bune la învăţătură,

fără ca prin aceasta să li se stimuleze mândria, ci interesul faţă de învăţătură. Cei care aveau

atitudini şi fapte necorespunzătoare, erau pedepsiţi, dar nu cu severitate, ci pentru ca să se

îndrepte.23

Modelul unei asemenea şcoli, propus şi realizat de Sfântul Vasile cel Mare va constitui o

bază a învăţământului de mai târziu.

20 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a XXII-a Către tineri, VII, Colecţia PSB, 17, EIBMBOR,

Bucureşti, 1986, p. 569-570. 21 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, 15, IV , Colecţia PSB, 18, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 246. 22 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a III-a, Ia aminte la tine însuţi, Colecţia PSB, 17,

EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 374-375. 23 Pr.Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 161.

71

Naşterea de copii dacă nu este însoţită de o educaţie creştină responsabilă, nu oferă

părinţilor o satisfacţie şi o răsplată pe măsură, ci aduce mai ales mamei osândă şi blamare. De

aceea primii educatori trebuie să fie părinţii, care trebuie să-i crească pe copii în învăţătura creştină.

Copiii la rândul lor, trebuie să-şi respecte părinţii, ascultându-i şi împlinindu-le poveţele. Modelul

ascultării filiale, trimite în plan religios la ascultarea creaturii faţă de Creator, părinţii trupeşti fiind

pe pământ locţiitori şi imagine a Părintelui Ceresc.

Aplicarea paradigmele pedagogice vasiliene poate duce la prevenirea şi la evitarea multor

probleme cu care se confruntă societatea.

În general, orice regulament disciplinar este însoţit de sancţiuni sau prevederi cu privire la

abaterile de la regulile elaborate într-un anumit domeniu. Tot aşa, Sfântul Vasile cel Mare a

elaborat nişte canoane pentru cei care se abat de la regulile căsătoriei şi ale vieţii de familie. Scopul

acestor canoane nu este neapărat de a pedepsi o abatere disciplinară, ci mai mult de a conştientiza,

de a responsabiliza şi de a îndrepta păcatele ce întinează sacralitatea căsătoriei.

Cel mai grav păcat împotriva familiei, cu care îşi începe canoanele dascălul vieţii de familie

este avortul . „Femeia care-şi omoară în chip voluntar fătul se face vinovată de pedeapsa

uciderii... indiferent dacă fătul era format sau încă nu era... Totuşi pocăinţa acestor femei nu

trebuie prelungită până la moarte, ci ele pot fi primite (din nou în comuniune) după un răstimp de

10 ani. Vindecarea lor să nu se hotărască după timp, ci după felul în care ele se pocăiesc.” 24

Arhiepiscopul din Cezareea Capadociei consideră avortul ca o consecinţă a desfrânării.

Copiii procreaţi în urma unor legături de adulter sau desfrânare, sfârşesc prin a fi ucişi de mamele

lor, încă înainte de naştere.

Cei care se fac vinovaţi de un astfel de păcat, femeia cu acordul bărbatului, se împotrivesc

lucrării sau legii aşezate de Dumnezeu în creaţie, aceea de a asigura continuitatea neamului

omenesc: „<Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi>” (Facere 1, 28). În astfel de

situaţii Sfântul Vasile recomandă oprirea de la împărtăşire pentru asemenea persoane pe o

perioadă de 10 ani, timp în care penitentul trebuie să facă dovada sinceră a pocăinţei sale, de care

depinde scurtarea acestei perioade în virtutea principiului iconomiei aplicat de preotul-duhovnic.

Gravitatea păcatului avortului rezidă şi în faptul că Părinţii Bisericii l-au aşezat în rândul

păcatelor strigătoare la cer, pentru care este nevoie de multă pocăinţă şi de milostenie.

Pentru cei care se recăsătoresc, Sfântul Vasile stabileşte în prealabil doi sau trei ani de

pocăinţă pentru a putea primi Sfânta Împărtăşanie 25. Motivul stabilirii unui asemenea canon este

faptul că numai prima căsătorie este Taină, în timp ce următoarele sunt numai ierurgii, rânduite de

24 Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 188, III Către Amfilohiu, despre canoane, Colecţia PSB, 12, EIBMBOR,

Bucureşti, 1988, p. 376. 25 Ibidem, p. 377.

72

Biserică pentru slăbiciunea firii umane. „Desigur eu privesc asemenea practici ca întinăciune

pentru Biserică. Dar nici nu arunc asupra lor osândă publică, de aceea le socotim mai de îngăduit

decât desfrânarea propriu-zisă.” 26

Văduvia trebuie dusă cu cinste înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile recomandă

persoanelor văduve să rămână în starea în care se află, adică să nu se recăsătorească.

Poligamia este considerată un păcat mai mare decât desfrânarea, deoarece pune în pericol

sfinţenia Tainei Căsătoriei şi unitatea familiei. Totuşi ca timp de pocăinţă sunt fixaţi numai 4 ani,

în timp ce pentru desfrânare sunt 7 ani.

Cei care au săvârşit adulter sunt opriţi 15 ani de la Sfânta Împărtăşanie. Un om adulter „ ...

patru ani va fi printre plângători, cinci ani va fi ascultător, patru ani va fi cu cei care se prostern,

iar ultimii doi ani va sta în picioare fără să poată lua Împărtăşania.” 27

Pentru desfrânare este fixat în general un timp de pocăinţă de 7 ani. „... doi ani va fi

printre plângători, alţi doi ani printre ascultători, alţi doi printre cei care se prostern, iar un an va

sta în picioare. În al optulea an va fi primit la Împărtăşanie.” 28 Pentru cei care trăiesc în

concubinaj, Sfântul Vasile spune că desfrânarea nu e nuntă şi nici început de nuntă, recomandându-

le să se despartă, iar dacă nu se pot despărţi trebuie pedepsiţi ca desfrânaţi.

Relaţiile incestuoase dintre rudeniile apropiate sunt aspru pedepsite deoarece pun în

pericol moralitatea familiei creştine.

Cei care se află într-un grad de rudenie oprit pentru căsătorie şi au avut relaţii trupeşti vor

suferi consecinţele păcatului adulterului.29

Căsătoria a doi fraţi cu două surori şi invers este interzisă, precum şi căsătoria între

cumnaţi după moartea soţilor sau a soţiilor. Cei care nu respectă gradele de rudenie „ ... au sufletul

orbit de patima necinstei şi nu respectă nici legea firii, care a făcut încă de la început deosebire

între noţiunile de rudenie... Doresc, drept aceea, ca sfaturile mele să se dovedească mai puternice

decât pofta, aşa încât o nelegiuire de felul acesta să nu se încuibeze...” 30 în sufletele creştinilor,

afirmă ierarhul capadocian.

Dacă părin ţii şi copiii, fra ţii şi surorile au relaţii intime, sunt opriţi de la Împărtăşanie

acelaşi număr de ani ca şi ucigaşii: 20 de ani.31

Pentru relaţiile sexuale cu fra ţii sau surorile părin ţilor sau între cumnaţi sunt stabiliţi 15

ani de pocăinţă pentru a putea primi Sfânta Împărtăşanie.32

26 Ibidem, p. 409. 27 Ibidem, p.446. 28 Ibidem. 29 Ibidem, p. 447. 30 Idem, Epistola 160, V Către Diodor, Colecţia PSB, 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 351. 31 Idem, Epistola 188, III Către Amfilohiu, despre canoane, Colecţia PSB, 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p.

447.

73

Canoanele pentru păcatele împotriva firii şi în cele din urmă împotriva familiei, precum

homosexualitatea prevăd ca: „B ărbatul care a comis imoralitate asupra altui bărbat va fi pedepsit

cu acelaşi timp de pocăinţă ca şi pentru adulter”, iar „Cel care mărturiseşte că a comis fapte

ruşinoase cu animale va petrece acelaşi timp de pocăinţă”. 33

În societatea contemporană desacralizată şi hedonistă, prevederile canoanelor vasiliene pot

demoraliza pe cei care încă mai au conştiinţa trează şi doresc să se întoarcă la o viaţă

duhovnicească autentică prin pocăinţă. Pentru unii ca aceştia Sfântul Vasile aplică următorul

principiu: „ Dacă cineva din cei care au căzut în păcatele amintite mai înainte se îndreaptă,

făcând pocăinţă, cel căruia i-a fost încredinţată de Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega,

văzând căinţa păcătosului, poate să se facă mai îngăduitor întru a-i micşora durata pocăinţei

chiar fără a-l osândi, fiindcă istoria cuprinsă în Scriptură ne învaţă că cei care fac o pocăinţă mai

aspră dobândesc îndată mila lui Dumnezeu.” 34

Preotul-duhovnic poate singur, în funcţie de împrejurări să stabilească timpul de pocăinţă

pentru penitent.

Reglementările canonice vasiliene cu privire la căsătorie au fost elaborate în contextul

convieţuirii creştinilor cu păgânii, în aceeaşi societate. Mulţi creştini erau de curând convertiţi la

noua religie, venind cu o zestre culturală ce împrumuta încă reminiscenţe din practicile păgâne

poligame şi incestuoase cu privire la căsătorie. Pentru a elimina orice reminiscenţă de acest fel şi

pentru a nu contamina viaţa duhovnicească curată a familiei şi a comunităţii creştine, Sfântul

Vasile este foarte categoric, neîngăduind nici o abatere.

„ Scriu toate aceste reguli ca să putem pune la încercare roadele pocăinţei, căci nu judec

lucrările după durată, ci sunt atent la felul pocăinţei. Dacă păcătoşii nu vor să se despartă de

năravurile lor, dacă vor să fie mai curând robii plăcerilor trupeşti decât robi ai lui Dumnezeu şi

dacă nu se învoiesc să trăiască după Evanghelie, atunci nu mai există nici un semn comun între

noi şi ei. După mine, în mijlocul unui <norod neascultător şi împotrivă grăitor> m-am învăţat s-

aud ceea ce ne spune Domnul: <mântuieşte-ţi sufletul tău>.

Deci noi nu primim să mergem la pierzare împreună cu unii ca aceştia, ci, temându-ne de

dreapta judecată şi având mereu înaintea ochilor ziua cea înfricoşată a răsplătirii Domnului, noi

nu vrem să pierim deodată cu păcatele altora... Ci totuşi suntem doritori să-i îndrumăm zi şi

noapte în public şi în particular, dar să nu primim să fim duşi împreună cu răutăţile lor, ci mai

32 Ibidem, p.448. 33 Ibidem, p.446. 34 Ibidem, p.447.

74

vârtos să ne rugăm să-i câştigăm şi să-i scoatem din cursa vicleanului, iar de nu vom putea face

acest lucru, atunci să ne sârguim măcar să ne mântuim sufletele de osânda cea veşnică.” 35

Paradigma canoanelor Sfântului Vasile cel Mare este actuală şi pentru lumea secularizată în

care trăim, pentru criza cu care se confruntă familia contemporană: coabitarea în aşa numita

comuniune liberă sau concubinaj, care îi degrevează pe parteneri de responsabilităţi, creştere

numărului divorţurilor, a copiilor abandonaţi şi a avorturilor, înmulţirea mijloacelor contraceptive

datorită cărora multe familii deşi doresc, nu mai pot avea copii, la care se adaugă multe altele.

Cauza dramei familiei contemporane este renunţarea la principiile moralei creştine. Prea

Fericitul Părinte Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Daniel Ciobotea atrage atenţia asupra

pericolelor care ameninţă familia din vremea noastră: „Din punct de vedere teologic-pastoral,

observăm cât de expuse, solicitate şi adesea ameninţate sunt identitatea, coeziunea şi armonia

familiei creştine azi, în faţa crizei economice (sărăcie, şomaj, nesiguranţă, etc.), a crizei morale

(laxism, libertinaj, senzualism pornografic, dezordini erotice ridicate la rang de normalitate,

prostituţie din raţiuni comerciale, trafic de copii, divorţ, droguri, etc.), a crizei spiritual-religioase

(sectarism fanatic, prozelitism agresiv, sincretism confuz, relativism doctrinar, indiferentism

nihilist, etc.). Pe de altă parte, credinţa creştină este întotdeauna izvor de speranţă şi de putere

spirituală care ne ajută să biruim greutăţile şi încercările vieţii. În acest sens, criza, ca stare de

judecată pentru un lucru sau ca o stare incompatibilă cu voia lui Dumnezeu, este în acelaşi timp o

chemare acută la schimbarea în bine, o şansă pentru un nou început.” 36

De aceea, salvarea familiei nu poate veni decât prin redescoperirea în profunzime a Tainei

harice a Căsătoriei şi a vocaţiei familiei, ca parte integrantă a creştinismului autentic în societate.

Opera Sfântului Vasile cel Mare ne oferă un model în acest sens prin precizările şi

reglementările canonice cu privire la viaţa de familie.

„ Concluzia pe care o scoatem din cele spuse este aceasta: dacă omul se zbate după o

căsnicie legitimă, toată lumea îi este deschisă; în schimb, dacă graba lui vine dintr-o patimă rea,

cu atât mai mult va fi exclus din societatea oamenilor, pentru că scris este: <fiecare dintre voi să-

şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, iar nu în patima poftei>.” 37

De aceea viaţa de familie trebuie trăită cu toată responsabilitatea, datorită sacralităţii sau a

cinstei conferite familiei de Însuşi Dumnezeu Creatorul de la început.

35 Ibidem, pp. 449-450. 36 Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Familia creştină azi – „Biserica de acasă” , în vol. Familia

creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p. 5-6. 37 Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 160, V, Către Diodor, Colecţia PSB, 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p.

351.

75

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului

Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod,

Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1988.

2. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, IX, VI, Colecţia PSB, 17, EIBMBOR, Bucureşti,

1986.

3. Idem, Omilii la Hexaimeron, VII, V, Colecţia PSB, 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986.

4. Idem, Omilii la Psalmi, I, III, Colecţia PSB, 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986.

5. Idem, Omilii şi cuvântări, Omilia a XXII-a Către tineri, VII, Colecţia PSB, 17, EIBMBOR,

Bucureşti, 1986.

6. Idem, Omilii şi cuvântări, Omilia a III-a, Ia aminte la tine însuţi, Colecţia PSB, 17, EIBMBOR,

Bucureşti, 1986.

7. Idem, Regulile morale, Regula 73 Pentru cei căsătoriţi, Colecţia PSB, 18, EIBMBOR,

Bucureşti, 1989.

8. Idem, Regulile morale, Regula 76 (Cu privire la) Copii şi (Cu privire la) Părinţi , Colecţia PSB,

18, EIBMBOR, Bucureşti, 1989.

9. Idem, Regulile mari, Regula 12 Cum trebuie să fie primiţi cei căsătoriţi, Colecţia PSB, 18,

EIBMBOR, Bucureşti, 1989.

10. Idem, Regulile mari, 15, IV , Colecţia PSB, 18, EIBMBOR, Bucureşti, 1989.

11.Idem, Epistola 188 Către Amfilohiu, despre canoane, Colecţia PSB, 12, EIBMBOR, Bucureşti,

1988.

12. Idem, Epistola 160, Către Diodor, Colecţia PSB, 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.

13. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Familia creştină azi – „Biserica de acasă” , în vol.

Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995.

14. Mihoc, Pr.Dr. Constantin, Taina Căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofania, Sibiu, 2002.

15. Mihoc, Pr. prof. Vasile, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci,

scop principal al căsătoriei, în rev. Mitropolia Ardealului, Anul XXX, Nr. 9-10, septembrie-

octombrie, 1985, p. 581-591.

16. Răducă, Preot Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, EIBMBOR, Bucureşti,

1996.

76

Obiceiuri la naştere

???

???

Naşterea este fenomenul prin care se asigură continuitatea speciei omeneşti. Naşterea, unul

din scopurile căsătoriei, a fost binecuvântată de Dumnezeu imediat după facerea omului: “Creşteţi

şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”! (Facere 1, 28). Căzând omul în păcat, Dumnezeu

l-a blestemat, zicând: “Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri

vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni. Iar lui Adam i-a zis: "Pentru că ai

ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci",

blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!

Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca

pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei

întoarce".” (Facere 3, 16 – 19). Aceste blesteme se răsfrâng şi azi asupra oamenilor, deşi la

naşterea unui copil, familia se pregăteşte într-un mod cu totul şi cu totul special pentru venirea pe

lume a unei noi fiinţe, a unei noi minuni a lui Dumnezeu.

Iată cum se pregătesc românii din partea Olteniei pentru venirea pe lume a unui nou

membru al familiei şi care sunt tradiţiile care se săvârşesc:

1. Turtiţa de apucat

2. Turtiţa de ursitori

3. Prânzul copilului

4. Molitfa în prima zi după naşterea copilului

5. Rolul moaşei

6. Datul la grindă

1. Turti ţa de apucat:

În ziua când se naşte copilul, se face aşa-numita “turtiţă de apucat”. Aceasta este preparată

din făină, apă şi puţină sare şi este frământată de o bătrână sau un copil. Turtiţa de apucat este

frământată fără drojdie, adică este o azimă şi nu se coace în cuptor.

77

Această turtiţă se face ca nou-născutul să nu moară “de apucat”1. Ea se frământa înainte ca

cineva să strige la poarta casei unde s-a născut copilul, ca să nu-l “apuce” moartea pe copil.

Turtiţa se rupe în mai multe bucăţele şi se împarte copiilor cu dulciuri şi fructe.

2. Turti ţa de ursitori2

La trei zile de la naşterea copilului, se face “turtiţa de ursitori”: se frământă o cocă din

făină, drojdie, sare şi apă, de către moaşa3 copilului,care se străduieşte să iasă o cocă cât mai

frumoasă. Această turtiţă însă se coace în cuptor şi se aşază în camera copilului, pe o masă frumos

aranjată. Pe turtă şi pe masă se pun diferite obiecte, în funcţie de ce doreşte familia să devină

copilul, precum:

- carte – dacă se doreşte să fie învăţat;

- ac şi aţă, dacă se doreşte să fie croitor;

- farduri – dacă se doreşte să fie cosmetician sau un copil care să fie “rupt din soare”, adică

deosebit de frumos;

- mătură, sau, mai nou, aspirator – să fie un copil harnic;

- bani – ca să fie bogat;

- chei de la maşină – ca să fie şofer etc.

Pentru a îmbuna ursitoarele4, se mai pun pe masă:

- trei pahare pline cu apă, suc, vin sau cafea5;

- trei farfurii cu mâncare.

Camera copilului trebuie să fie luminată toată noaptea, iar în aceasta, alături de copil, va

dormi moaşa.

Dimineaţa, se ia turta şi se merge cu ea la o răscruce6 de drumuri. Acolo se rup bucăţele din

turtă, care se dau trecătorilor. În funcţie de cât de repede apare primul trecător în intersecţie, aşa de

repede va învăţa şi copilul să vorbească.

1 În zilele în care nu erau maternităţi sau săli de naşteri şi copilul se năştea acasă, cordonul ombilical al copilului

trebuia tăiat cu o foarfecă ruginită, cea mai veche din casă, care nu îi mai era de niciun folos proprietarului. Bineînţeles, cei mai mulţi copii mureau de tetanus şi puţini erau cei care supravieţuiau. Această moarte, din cauze medicale, se numea în popor, “de apucat”.

2 Credinţa în ursita copilului, în destinul său, este veche şi datează dinaintea apariţiei creştinismului pe teritoriul ţării noastre. Se crede că soarta copilului este hotărâtă la naştere, de trei femei, care, în funcţie de cum sunt primite şi în funcţie de “dispoziţia de moment”, copilului i se ura “de bine” sau “de rău”. Asupra acestor ursitoare, cercetătorii din domeniul etnologiei nu cad de acord. Unii le înfăţişează ca pe nişte femei tinere şi frumoase, alţii, ca pe nişte femei în vârstă şi înţelepte. Mai rar, la unii cercetători, apar trei femei de vârste diferite.

3 Moaşa copilului juca şi un rol important în viaţa spirituală a copilului, mai ales în primii trei ani, după cum vom vedea şi mai târziu. Ea ajuta, în vechime, la naşterea copilului, nu era însă naşa lui,

4 Se crede că dacă pui o masă bogată şi frumos aranjată, copilul va avea parte de o ursită mai bună 5 Este foarte important să se pună pe masă, în cele trei pahare, aceleaşi băuturi, pentru a nu supăra vreuna din

ursitoare.

78

3. Prânzul copilului

Prânzul copilului se face atunci când copilul este adus acasă (daca s-a născut la maternitate

sau în sala de naşteri). Se întinde o masă bogată, plină cu mâncăruri şi băuturi alese, după

posibilităţi şi se invită vecinii, rudele, naşii şi moaşa. Oamenii care vin la masă trec să vadă copilul

şi-i pun pe frunte bani de hârtie, dar şi de metal. Banii de metal au darul de a-i aduce copilului

rezistenţă şi sănătate, iar cei de hârtie aduc belşugul.

După ce copilul a fost “dat la grindă”, după masă, nepoţii merg la moaşă cu plocon7 şi

petrec două-trei zile.

4. Molitfa în prima zi dup ă naşterea pruncului

Această molitfă se face obligatoriu “până-n ursitori”, adică până în a treia zi, în practică.

Conform Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, aceasta se săvârşeşte în prima zi după naşterea copilului.

Moaşa pune apă într-o sticlă, flori şi busuioc legate se pun în gura sticlei şi cu acestea se merge la

biserică. Preotul sfinţeşte apa, conform rânduielii din Molitfelnic, cuprinzând: binecuvântarea mică

(“Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”); Rugăciunile

începătoare (Sfinte Dumnezeule; Mărire…Şi acum…Preasfântă Treime…Doamne

miluieşte…Mărire…Şi acum…Tatăl Nostru); cele trei tropare de umilinţă (“Miluie şte-ne pe noi,

Doamne, miluieşte-ne pe noi…” şi celelalte); o rugăciune de sfinţire a apei (“Dumnezeule, Cel Ce

cu nume mare…”); în timp ce rosteşte cuvintele: ”Şi sfinţeşte apa aceasta…”, preotul atinge cu

mâna apa din sticlă, binecuvântând-o făcând peste ea, semnul Sfintei Cruci.8

Preotul săvârşeşte apoi Rugăciunea la femeia lăuză, alcătuită din: binecuvântarea mică,

rugăciunile începătoare; troparul şi condacul Naşterii Domnului; trei molitfe pentru lăuză; o

6 În mod evident, aici s-au amestecat tradiţiile populare păgâne dace cu credinţa creştină, rezultând un

sincretism religios. Mântuitorul Iisus Hristos spune: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Această “cruce”, poporul o interpretează ca pe o soartă implacabilă, împotriva căreia nu te poţi pune. Răscrucea de drumuri este o intersecţie, de obicei unde drumurile se intersectează perpendicular sau prin două linii oblice, rezultând semnul Crucii din intesectarea “braţelor” drumului. Credinţa că răscucea reprezintă un moment de cotitură în viaţă se găseşte şi în basme, iar acestei răscruci i s-a dat, în mod forţat, o semnificaţie religioasă. Este de prisos să spunem că Biserica nu aprobă astfel de practici, deşi preoţii nu le pot scoate din uz, aceste manifestări fiind putenic înrădăcinate. Mai mult, în concepţia populară, preoţii care nu se spupun tradiţiilor sunt consideraţi “a nu şti carte” sau “a nu şti să cetească”, adică nu se roagă după obiceiul locului, pe care nu-l respectă. Astfel, bătrânii văd în lipsa de supunere a preotului un sacrilegiu împotriva tradiţiilor strămoşeşti.

7 Ploconul constă din mâncăruri şi băuturi de cea mai bună calitate. Originea acestei tradiţii nu este sigură, dar se presupune că este foarte veche, aşa înţelegând poporul romaân din părţile Olteniei să mai uite de greutăţile vieţii, petrecând. Ceea ce este foarte interesant, este că toate aceste sărbătoriri implică o mare parte, dacă nu chiar toată comunitatea din care face parte familia respectivă. În acest sens, este vădită solidaritatea poporului roman.

8 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, p. 362

79

molitfă pentru moaşă şi una pentru femeile care au ajutat la naşterea copilului, pe care preotul le

pomeneşte nominal (acestea nu trebuie să fie prezente personal) şi apolisul Naşterii Domnului.

Aceste rugăciuni ar trebui să fie citite de către preot în casa unde s-a născut copilul, să

stropească cu apa sfinţită, în semnul Sfintei Cruci, casa (întâi, înspre est sau spre icoană), pe mamă,

pe copil, pe femeile care au ajutat la naştere şi pe toţi prezenţi în casă, iar apoi să-l însemneze pe

nou-născut cu semnul Sfintei Cruci la frunte, la inimă şi la gură, rostind: “Mâinile Tale m-au făcut

şi m-au zidit”.

În ziua de astăzi însă, preotul nu merge la casa unde s-a născut copilul, deoarece se poate

pune pe sine şi pe cei ai casei în situaţii stânjenitoare. Excepţie face momentul în care un membru

al familiei solicită personal preotului acest lucru.

Conform Sf. Simeon al Thessalonicului, această apă este o prefigurare a Sfântului Botez.

Ea spală mama şi copilul de necurăţia fizică produsă de naştere.9

Cu această apă, se stropeşte nou-născutul până la Botez, adică până la 40 de zile. Tot din

această apă se pune câte puţin de fiecare când nou-născutul este îmbăiat.

5. Rolul moaşei

Moaşa este cea care ajută, în practică încă, pe la sate, mama să nască. Ea are de îndeplinit

următoarele lucruri: taie cordonul ombilical. (atribuţiune care este preluată, alături de ajutorul dat

mamei să nască, de asistentele spitalului, în perioada contemporană); moaşa face baie copilului

până la Botez, deoarece mama nu are voie, fiind socotită necurată. Moaşa, şi nu naşa (în părţile

Olteniei) îl duce în braţe la biserică când este botezat, iar înainte de intrarea în biserică, îl dă naşei

în braţe. Tot ea îl dă pe copil “la grindă” până la 9 ani.

6. Datul la grindă

Copilul este dat la grindă până la împlinirea vârstei de 9 ani, la fiecare început de an.

În primul an, copilul dat “la grindă” la “cumpăna dintre ani”, adică la ora 00:10. În restul

anilor, “datul la grindă” se face pe data de 1 Ianuarie, dimineaţa.

Părinţii (de regulă mama) merg cu copilul la moaşă pentru a îndeplini această cutumă.

Mama are la ea un cadou pentru moaşă. Moaşa pregăteşte pentru copil, un covrig din pâine sau din

cozonac, pe care îl coace în cuptor.

9 Ibidem, p. 362

80

Acest covrig este decorat cu verdeaţă, de regulă iederă, fire de aţă roşie, busuioc, bani de

hârtie, dar şi de metal şi dulciuri. Pe covrig pune şi un cadou pentru copil. Dacă este băiat, se

pregăteşte şi o sorcovă.

Covrigul se pune pe capul copilului şi se ridică de trei ori în sus, făcându-se diverse urări:

de sănătate, ca părinţii să aibă parte de el, să crească mare şi frumos etc.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997

Branişte, Pr. Prof. Ene, Liturgica specială, manual pentru facultăţile de Teologie, ediţia a

IV-a, retipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului LAURENŢIU, Mitropolitul Ardealului,

Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005.

81

Rugăciune

Prof. Florica Mărioara Balogh

Liceul Teoretic „Nicolae Jiga” Tinca, jud. Bihor

E Postul Mare, este Postul sfânt,

E doliu mare pe acest pământ.

Căci toată lumea este întristată,

Pentru Cel, ce pe cruce a suferit o dată.

Şi a fost biciuit şi a fost răstignit,

El, El ce doar bine a făcut.

Mă plec, mă plec în rugăciune,

Şi plâng şi plâng păcatele din lume,

Şi cer clemenţă, îndurare,

Lui Dumnezeu îi cer iertare,

Pentru această lume rea,

Ce pune mai presus doar răul, bârfa,

Ce vrea doar în genune să se-afunde,

Uitând, uitând de rugăciune.

Plecaţi-vă, dar, fruntea şi să vă rugaţi!

Vă rog din suflet, nu mai blestemaţi!

Şi cereţi îndurare şi clemenţă

Şi vă-ntăriţi doar prin credinţă !

82

Norme tehnice de redactare a materialelor destinate publicării în revista

,,Dascălul creştin”

Materialele şi studiile trimise spre publicare trebuie să fie în conformitate cu normele

ştiinţifice în vigoare.

Nu se vor publica materiale fără note bibliografice, bibliografie sau cu citări eronate.

Materialele pentru publicare vor fi înmânate membrilor colectivului de redacţie pe suport

electronic (dischetă, stick, CD) sau vor fi trimise prin e-mail la adresa:

dascalul.crestin@yahoo.com.

Pentru culegerea materialului se va utiliza editorul de texte Microsoft Word.

Nu se acceptă lucrările culese fãră diacritice.

Setarea paginii: format A4, având următoarele margini: sus – 2 cm; jos – 2 cm; stânga – 2 cm;

dreapta – 2 cm.

Textul de bază va fi cules cu fontul Times New Roman, corp 12, justify, la un rând şi jumătate

(1.5 lines), iar notele bibliografice cu fontul Times New Roman, corp 10, la un rând (single); titlul

cu fontul Times New Roman, corp 14, centrat (center), îngroşat (bold), iar numele şi prenumele

autorului vor fi trecute la un rând sub titlu cu font Times New Roman, corp 12, aliniat la dreapta

(align right), înclinat (italic). Sub numele autorului se va trece instituţia de învăţământ la care

autorul activează cu fontul Times New Roman, corp 12, aliniat la dreapta (align right).

Paragrafele se vor distinge prin indentarea primului rînd, nu prin distanţare de paragraful

anterior.

Indentarea primului rând al paragrafului se va face cu tab, nu cu spaţii.

Semnele de punctuaţie (. , ; : ! ? …) nu vor fi precedate de spaţiu, dar vor fi urmate de spaţiu.

Dupã ghilimelele şi parantezele de deschidere nu se introduce spaţiu; ghilimelele vor fi „…“.

Pentru inserarea fracţiilor, formulelor matematice, ecuaţiilor, folosiţi editorul de ecuaţii al

Microsoft Word.

Notele bibliografice vor fi inserate cu comanda Insert Footnote şi vor apărea la subsolul

paginii. La finalul studiului nu se va mai indica bibliografia folosită, deoarece lucrările folosite apar

în cadrul notelor de la subsol.

83

Notele bibliografice vor avea următorul format:

■ Pentru cărţi:

• Prenumele şi numele autorului,

• Titlul lucrării (scris cu caractere italice)

• Volumul (dacă este cazul)

• Ediţia lucrării (dacă e cazul)

• Traducătorul cărţii

• Editura la care apare cartea

• Localitatea şi anul apariţiei cărţii

• Pagina citată

Exemplu:

Henri-Irénée Marrou, Biserica în antichitatea târzie (303-604), ed. a II-a, trad. Roxana Mareş,

Ed. Teora, Bucureşti, 1999, pp. 26-30.

■ Pentru articole şi studii:

o Prenumele şi numele autorului

o Titlul articolului sau studiului (scris cu caractere italice)

o Numele revistei în care apare articolul sau studiul

o Numărul revistei şi anul apariţiei

o Editura, localitatea şi anul apariţiei publicaţiei

o Pagina citată

Exemplu:

Bogdan Popescu, Simfonia bizantină. Eusebiu de Cezareea şi Sfântul Ioan Hrisostom, în

Orizonturi teologice, anul III, nr. 4/octombrie-decembrie 2002, Ed. Universităţii din Oradea,

Oradea, 2002, p. 179.

Precizarea paginii: „p.“ când este vorba despre o singurã paginã, „pp.“ când este vorba despre

mai multe. Indicaţiile în latinã (idem, op. cit., ibidem, sqq. etc.) vor fi trecute cu caractere italice.

În redactarea materialelor va fi folosit sistemul ortografic cu „â“ şi „sunt“, precum şi normele

ortografice impuse de Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 2005.

Lista de abrevieri uzuale:

cf. = confer (compară)

e.g. = exempli gratia (de exemplu)

ed. (ediţia, editor; plural: eds)

et al. = et alii (şi alţi autori)

sq./sqq. = sequens (şi pagina/paginile următoare)

84

ibid. = ibidem (în acelaşi loc; se foloseşte într-o trimitere care urmează imediat după o altă

trimitere la aceeaşi operã; este urmată de numărul paginii la care se trimite)

id. = idem (acelaşi; se foloseşte într-o trimitere care urmează după o alta în care s-a folosit

ibid., atunci cînd se trimite la aceeaşi operă, aceeaşi pagină; nu mai este urmată de numărul paginii)

i.e. = id est (adică)

infra (mai jos)

ms. = manuscriptum (manuscris; plural: mss.)

op. cit. = opere citato (opera citată)

loc. cit. = loco citato (similar cu op. cit., dar folosit numai atunci cînd trimiterea este la

aceeaşi pagină ca în trimiterea anterioară)

passim (pe alocuri)

supra (mai sus)

vol. (volumul, volumele)

Semnatarii studiilor îşi asumă responsabilitatea

pentru conţinutul acestora!