MÃRTURII

(Dan Ion - Memorii)

Dan Ion, zis a lu Nicutã (1902-1984) a trait în Mândra, în casa de la numarul 45. Toata lumea îl stia ca pe prietenul cel mai bun a lui Horia Sima. Toata lumea îl respecta, indiferent daca erau pro sau contra legionari. A ramas vorba ca, daca legionarii rezistau la conducerea Romaniei, Ion a lu Nicuta, taranul din Mândra, ar fi ajuns Ministrul Agriculturii. Pe unde a trecut, Ioan Dan a lasat loc de „Buna ziua”. Cheptarul, recalul, cioarecii si caciula l-au însotit la biserica pâna-n ultimele zile. Fiica sa, Maria (sotia protopopului Opris din Rupea, a dat profesorului Ion Zara din Mandra o copie dupa memoriile tatalui sau. Am mai regasit aceste povesti si la Alexandra Comsa, a lu Gicu lu Domnu, care le-a transcris pentru noi în format digital).

În rândurile ce urmeaza am încercat sa las urmasilor mei amintirile întâmplarilor mai de seama din viata mea, cele pe care mi le-am mai putut aminti la etatea de 80 de ani (în anul 1982), si dupa ce memoria mea, având in vedere etatea si încercarile fizice si sufletesti la care am fost supus, sigur a slabit.

Prin aceste rânduri nu încerc sa fac pe martirul întrucât altii au fost încercati de zeci de ori mai mult decât mine, iar cei mai vrednici si-au pierdut si viata în conditii uneori de neînchipuit. Fac acest lucru pentru ca stiu ca atunci când nu voi mai fi, copiii, si mai ales nepotii, auzind de lucrurile petrecute în timpul vietii mele si la care într-o oarecare masura am luat si eu parte, vor regreta ca nu m-au întrebat pâna am fost în viata.

Amintirile acestea ar fi fost mult mai complete daca acum când le scriu ar fi trait si sotia mea care a fost martora si a participat cu suferintele ei la cea mai mare parte din aceste evenimente. Cu aceasta ocazie îmi exprim regretul fata de aceasta tovarasa credincioasa care a suferit înzecit mai mult decât mine din cauza sicanelor si presiunilor indurate în lipsa mea de la aceia care ne-au dusmanit viata plina de întelegere si respect pe care am dus-o împreuna pâna la moartea ei, cu toate greutatile prin care am trecut. Am crezut ca atunci când o sa ma întorc din puscarie o voi gasi suparata pe mine, dar nu numai atunci, dar nici dupa aceea nu a dat nici cel mai mic semn de suparare pentru acest lucru.

Care a fost cauza suferintelor si ce m-a facut sa merg pe acest drum? În timpul când eram casier comunal (1927-1932) am avut ocazia sa cunosc reprezentantii diferitelor partide. Cu aceasta ocazie am

observat cât erau de perversi si mincinosi, cum îi credeau pe tarani, prosti, cum îi atâtau pe unii contra altora, fiecare promitând luna si stelele. Atunci am luat hotarârea sa nu merg cu nici unul din aceste partide.

Când a venit la mine Horia Sima, din partea Miscarii Legionare, ca sa-mi propuna sa ma înscriu la ei i-am spus ca eu nu fac politica, ca nu ma înham la carul nici unui partid. Dar pâna la urma m-a convins ca Legiunea e o scoala de caractere si ca ei sunt dusmanii demagogiei politice din tara noastra.

Din clipa în care am acceptat propunerile lor nu am crutat nimic, nici timp, nici bani. Fiecare lovitura pe care o primeam ma îndârjea tot mai mult. Cum a luat nastere aceasta miscare si care au fost cauzele aparitiei ei veti afla din scrierile altora mai competenti. Nu ma îndoiesc ca îngenuncherea acestei miscari va fi de scurta durata; ca o alta generatie se va ridica contra dezmatului si minciunii impuse de straini.

* * *

M-am nascut în comuna Mândra, jud. Fagaras, în anul 1902, 6 ianuarie, dupa calendarul nou. Dupa calendarul vechi, în decembrie 1901 adica, asa cum spuneau parintii, în Ajunul Craciunului, seara când umblau copiii cu steaua si feciorii cu ceata.

Pe vremea aceea, ca si mai târziu, pâna dupa al doilea razboi mondial, se pastrau obiceiurile vechi de sarbatori. Dupa aceea, comunistii au luat masuri aspre pentru împiedicarea acestora. Dupa 1970 au început sa lase libere obiceiurile legate de sarbatori. Ca fiecare copil de la tara am fost dus la câmp de mic. Parintii povesteau ca aveam vreo 3–4 ani si am fost la secere sub coasta. Dupa masa a venit un vânt puternic cu prevestiri de ploaie. Eu eram la o jumatate de grâu, unde dormeam. Parintii s-au grabit sa puna snopii claie ca sa nu-i prinda ploaia pe jos. La mine nu au mai venit decât când au gatat de cladit snopii si când a trebuit sa mergem acasa. Când au încercat sa ma scoale sa plecam eu nu mai putem sta pe picioare. Cred ca m-au prins vântul si ploaia si eu eram transpirat. Parintii nu erau stiutori de carte si, superstitiosi, au crezut ca „m-a pocit“. De aici au început cu descântari si mers pe la ghicitori sa-mi dea leac, sa ma fac sanatos. De atunci au început tot felul de boli. O data nu mai auzem. Alta data nu aveam pofta de mâncare. Tot timpul eram slab. Pâna la vârsta de 21 de ani aveam reumatism si din aceasta cauza nu aveam siguranta în picioare, tot timpul când mergem sau când stateam aveam un fel de anchilozare.

La etatea de 21 de ani tot corpul mi s-a umplut de frunculi (buboaie). Cred ca am avut peste o suta. Am fost la doctor si mi-a spus sa îi las în pace, doar sa îi spal cu apa calduta si cu sapun ca sa fie tot timpul rana deschisa. Asa a fost. Sotia mea credea ca mi-a facut cineva ceva vrajitorii. De altfel era de crezut întrucât eram numai rana pe tot corpul si nu puteam suferi nici rufele pe mine.De atunci încoace am fost sanatos tun.

Tata tinea foarte mult sa ies om de omenie, din aceasta cauza ma batea din lucrul cel mai neînsemnat.

Într-o primavara, un neam de-al nostru care era cu vreo 6-7 ani mai mare decât mine m-a chemat cu el dupa porci pe drum. Plouase mult. Valea era mare si trebuia sa trecem pe o punte care era dintr-un singur lemn. El a apucat înainte si eu dupa el, dar când a fost el la capatul celalalt si eu pe la mijloc a scuturat cu picioarele de punte si eu am cazut în vale. Am avut noroc ca au fost pe aproape doua femei (Dascalita si Morasana) care au intrat amândoua în apa, m-au prins de recal si m-au tras afara. Când am venit acasa, tata, care îmi spusese de multe ori sa nu ma mai duc la Didu Istinii, mi-a tras o bataie sora cu moartea. Parca îl vad si acum cum a tras un lat de la palanul de la gradina si m-a batut cu el pâna l-a facut bucati (latul era de stejar).

În anul 1908 am intrat la scoala elementara confesionala din satul nostru, Mândra. Cladirea scolii era construita din jos de biserica. Era compusa din doua camere despartite de un coridor care avea o usa pe care intram din strada si una în curtea scolii. În camera cea mai mica, de catre rasarit, preda învatatorul Cocan la clasele I si a II-a, iar în camera cea mai mare, dinspre apus, învatatorul Comsa, la clasele a III-a, a IV-a, a V-a si a VI-a. Dupa ce faceau 3-4 clase aici, copiii se rareau, mergeu slugi sau la meserii. Eu, fiind singur la parinti, am avut norocul sa fac sase clase. În scoala am învasat doua alfabete, român si maghiar. La încheierea anului ultim am dat examen cu protopopul la români, iar la o saptamâna am dat examen la limba maghiara cu un inspector. Ni s-a spus ca cei care vor trece acest examen vor putea ocupa posturi la comuna sau la stat si vor avea drept de vot la majorat.În clasa ajunsesem cinci baieti si trei fete.

În saptamâna care a urmat examenul de limba româna am facut repetitii la limba maghiara în cimitirul din fata bisericii unde erau doi tei care sunt si acum, si, de mult ce iubem limba maghiara, ne-am apucat si am taiat în coaja bietilor tei numai cruci. Pentru aceasta ne-a dat învatatorul Comsa o chelfaneala zdravana.

Am terminat scoala în 1914. În zadar i-am rugat pe parinti si am plâns sa ma dea mai departe caci nu i-am putut convinge fiindca, spuneau ei, asa a facut cineva din alt sat, a dat singurul copil la scoala si dupa ce s-a vazut el om cu carte n-a mai voit sa vina de la oras si parintii au ramas singuri.

În acel an a fost ucis la Sarajevo în Bosnia printul mostenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinant, cu sotia si din aceasta cauza, asa cum se stie, Austro-Ungaria a declarat razboi Serbiei. La Sfânta Maria a început razboiul; în sat era jale mare. Oamenii se îmbatau, umblau beti prin sat si cântau:

„Si m-a luat nemtu’ catana

La pusca, de buna seama,

Dar la pusca n-am fost bun

Si m-a dat neamtu’ la tun.”

Atunci a plecat si un nepot al mamii care era învatator în Vulcan-Brasov. A venit pe la noi înainte de a pleca; avea o înfatisare de om blând si vorbea frumos si linistit. A plecat si nu s-a mai aflat nimic despre el; a fost dat disparut. Sotia lui l-a asteptat pâna la moarte.

În timpul acela înte noi si unguri era dusmanie. La noi în sat nu erau unguri dar erau la ferma Sercaia si mai ales noi copiii, când ne venea ocazia, ne dam la ei. O data venem pe sosea dinspre Fagaras spre satul nostru. Eram eu si doi prieteni, fusesem la scaldat la valea Râusorului. Dinspre satul nostru venea un baiat de ungur care era ceva mai în etate decât noi. Venea cu capul sus, repezindu-si mâinile de credeai ca zboara. Noi am început sa facem glume pe socoteala lui. El a observat si când s-a apropiat de noi a zis fudul: „Ce-i mocane?” Din întâmplare pe unul din cei doi prietenii îl batjocoreau în sat Mocanul. Crezând ca i se adreseaza lui, s-a dat la el: „Cine-i Mocanul, mai?”, si gata bataia. Ne-am repezit si noi ceilalti doi si l-am scuturat bine. Dupa ce a scapat si s-a departat, ungurul a strigat la noi ca are sa ne spuna la jandarmi. Ca sa nu se afle cumva ca noi am fost cu chelfanela ungurului am intrat în sat pe dupa calea ferata sa nu ne mai vada cineva.

Alta data veneam cu vitele din câmp, dinspre Sercaia. Vitele veneau înainte satule, încet, rumegând, dupa ele venea într-un car un baiat de seama noastra, Niculae al lui Dan. În car avea crengi de acat care erau puse nelegate si înapoi umpleau tot drumul. Noi eram vreo sapte copii ce mergem pe lânga car, povestind. Deodata auzim în urma carului lovituri de bici. Ne-am oprit sa vedem ce se întâmpla în urma. Era föispanul (prefectul) cu trasura. Se dase jos si fiindca noi ocupam tot drumul cu vitele si cu acatii, el, neamiputând trece, a început sa bata pe unul din grupul nostru care era în urma carului. Noi am luat-o pe câmp pâna am vazut ca s-a urcat în trasura, apoi ne-am repezit si am aruncat dupa el cu bolovani de pe drum. Mai era cu noi si un câine care s-a dat si el la dl. föispan, voind sa se urce în trasura la el. Când câinele se da pe o parte sa-l muste pe föispan, acesta se da de cealalta parte a trasurii si asa mereu pâna s-a apropiat de sat l-am însotit noi cu pietre si câinele cum v-am spus. Vitele au intrat în sat pe drum iar noi care pe unde am crezut ca nu ne vede nimeni. În sat föispanul a dat ordin primarului sa-i afle pe raufacatori. Sigur, nu i-a fost greu; dupa ce ne-a aflat a dat parintii în judecata si am mers si noi împreuna cu ei. Eu, fiind cel mai tânar, am fost chemat cu tata în fata pretorului, la urma. Judecata s-a tinut la pretura în Sercaia. Pretorul ne-a spus ca toti ceilalti au zis ca eu am dat cu pietre în dl. föispan. Eu am negat, da tata a spus: „O fi dat, ca e cam misel”. La urma s-a dat sentinta ca fiecare parinte sa faca câte zece zile la închisoare la pretura. Eu a trebuit sa-i duc tatii mâncare în fiecare zi pâna a terminat închisoarea.

Era în anul 1916. Razboiul continua de doi ani. În toamna au declarat razboi Puterile Centrale si România. Noi asteptam cu mare bucurie si nerabdare sa vedem soldati români.

Pentru ca se asteptau la lupte si bombardamente, peste ulita de noi, în gradina popii, oamenii au facut o groapa pe care au acoperit-o cu crengi de brad si peste care au pus pamânt. (Când am fost si eu pe front, în al doilea razboi mondial, mi-am dat seam ce „jucarie” era acesta). Primul soldat român pe care l-am vazut a fot un biciclist care a venit dinspre Toderita în recunoastere. A fost o bucurie de nedescris pentru noi. Hainele erau de culoare verde deschis si o pelerina cum am vazut numai la biciclisti si care era pâna la brâu si cadea ca o toga de la umeri în jos, nevând mâneci. Dupa el au urmat soldati cu carute cu câte patru cai alaturi. Mai vazusem cu trei cai alaturi, dar cu patru, nu. Caii erau mici si cam slabuti. Toti soldatii întrebau daca mai era mult pâna la Alba Iulia.

La noi au cantonat o data doi soldati voinici. Se vedea ca erau prieteni. Nu le-am uitat numele niciodata; pe unul îl chema Cucuietu Gheorghe, era din Bucuresti si spunea ca parintii lui se trageau de la Fagaras. Pe al doilea îl chema Mihai Stan Bragadiru si era din satul Comana, jud. Vlasca. Pe Cucuietu Gheorghe l-am întâlnit dupa 22 de ani în lagarul de la Vaslui unde eram cam trei sute de legionari.

Un comandant a fost asezat la parintele, care era vecin cu noi. Într-una din zile a aparut un avion. Pâna atunci nu mai vazusem avion. Era de culoare galben deschis si zbura tare sus si încet. La comandant venea din când în când o masina, poate a unui general. Avionul a aruncat câteva bombe, nu stiu daca dupa automobil sau dupa soldati, dar nu s-au produs victime; au cazut în gradina si pe câmp.

Artileria româneasca de peste dealul Sonei bombarda din când în când satul nostru. Au fost lovite doua suri: a parintelui si a noastra. Au fost omorâti doi soldati români care au fost îngropati în cimitirul bisericii noastre. Dupa razboi au fost adunati cu altii în cimitirul din Fagaras.

În timpul înaintarii am fost luat si eu în caruta sa transport obuze de artilerie la front, nu stiu ce unitate era. Parca vad si acum cum explodau obuzele unguresti pe dealul Galatului. În acest timp un adevarat român, Senchea, care a fost obligat sa se retraga cu ungurii a încercat sa se înapoieze în Fagaras într-un car încarcat cu fân. A fost descoperit de unguri si împuscat.

Peste putin timp armatele române au fost respinse de armata germana care a venit cu putere mare si cu experienta a doi ani de razboi si având armament mai bun. Ne durea inima când vedeam pe fratii nostri ca se retrag plini de noroi, pe ploaie si vânt.

La noi au intrat în ultimele zile ca o companie. Au coborât otava din sura, pe jos, ca sa se odihneasca, obositi de lupte. Povesteau cum au fost mitraliati de nemti, la Porumbacu, din turnul bisericii, dar nu s-au lasat pâna nu i-au alungat pe nemti. În casa a stat un locotenent. Mama i-a facut ceva de mâncare, dar nu a mâncat nimic. Eu ma uitam pe gaura cheii sa vad ce face. Nu a dormit deloc si se vedea ca era tare necajit. A doua zi a plecat.

Era a doua noapte când ne gândeam ca a doua zi vor veni ungurii. Au venit doi soldati si au strigat la parintele dar el era plecat cu familia de vreo doua zile în retragere. Le-a raspuns tata spunându-le ca parintele a plecat. Atunci soldatii l-au chemat pe tata pâna în drum la dl. colonel Basarabeanca. Acesta l-a luat sa le arate drumul pâna la Magura Voinii. Tata s-a dus cu ei pâna unde drumul o lua la dreapta, din sosea peste hotar. În acest timp cadea o ploaie rece si deasa, un fel de burnita. Colonelul a întrebat daca pot merge pe aceasta cale cu carul cu povara si tata le-a raspuns ca e greu la deal si mai ales acum, fiindca ploua si se îngloada carele. Au renuntat si au mers pe sosea spre Sercaia. Acolo au dat repaus si soldatii s-au adapostit de ploaie pe lânga stresinile caselor, iar tata, vazând ca nu-i mai are numeni grija, a plecat spre casa. Pe drum s-a întâlnit cu patrule unguresti calare si s-au ascuns în porumb. A avut noroc ca nu l-au vazut ca îl împuscau.

Mai târziu, undeva departe, se auzezu din când în când bubuituri de tun. La hotarul comunei noastre, pe Vâlcea, s-a gasit un plutonier mort, lânga el un catelus, mort si el, si cam douazeci de arme si munitie. Probabil soldatii au fost luati prizonieri. Plutonierul avea o gaura mare în cap, probabil de lance.

În toamna lui 1918 a venit revolutia din Ungaria, dupa ce au împuscat pe primul ministru Tisa la Budapesta. Atunci a început a se retrage si armata germana din România. La noi au cantonat carute, cai soldati si un medic, care i-a vindecat pe amândoi parintii care zaceau în pat, tata de frunculoza si mama de gripa spaniola de care în acel an a murit multa lume. Într-una din zile, când nemtii erau înca la noi, au adus o pulpa întreaga de carne fiarta si m-au invitat si pe mine sa tai din ea si sa manânc. Am primit invitatia si am mâncat, era tare buna. Dupa ce au plecat ei am vazut copite de cai în gradina de peste drum si atunci am înteles ca a fost carne de cal.

La 1 decembrie s-a facut unirea Ardealului cu Patria. Am fost calaras la Fagaras, unde s-a facut mare serbare. Pentru noi, ca si pentru toti românii, era o zi mare în istoria noastra. Pacat ca cei de astazi nu îi dau importanta care i se cuvine.

Au urmat pentru mine ani frumosi de munca la câmp, cu jocuri duminica, cu fete si baieti, cu nunti multe, fiindca acum se însurau feciorii care fusesera pe front si care mai scapasera cu viata; din satul nostru au murit 62 de oameni.

Prin 1936 am încercat împreuna cu altii sa facem un monument pentru ei. Am adunat 5.000 de lei, dar cum eram legionar autoritatile au spus ca cu ei vreau sa fac propaganda si m-au obligat sa depun banii la caminul cultural ca sa se faca prin camin, dar nu s-a mai facut nimic.

Ca orice tânar la etatea aceea, ma simtem fericit. Iarna, în sezatori, în fiecare seara. Cu ceata de feciori, de la Craciun pâna la Sfântul Ioan. De Pasti, de obicei facem cu învatatorii câte un teatru urmat de jocuri.

În anul 1923 am fost recrutat. Am avut acte de dispensa de serviciu militar ca fiind unicul copil la parinti batrâni (tata avea 58 de ani, iar mama, 53). Nu am scapat fiindca primarul, când a fost întrebat de catre colonel daca e de acord sa fiu dispensat, a spus ca nu, deoarece parintii sunt tari si ca pot sa fac armata. Cu un an îaninte un altul a scapat, desi parintii lui erau mai tineri ca ai mei, dar acelasi primar a spus ca nu se pot întretine singuri. Asta era în februarie.

Fiindca îi promisesem viitoarei mele sotii ca am sa o iau în casatorie, am cautat sa ma tin de cuvânt, mai ales ca era un suflet bun, lucru de care nu m-am înselat. A fost o sotie ideala. Ne-am casatorit la Rusalii. Am tocmit muzicanti pentru hora care se facea la Ispas între hotare, unde a venit multa lume din Mândra, Toderita, Ileni si Râusor. Pe aceiasi muzicanti i-am tocmit si pentru nunta. Tot tineretul a fost multumit de ei, cum am fost si noi la nunta. Sotia era fericita. Eu ma bucuram ca se simte bine si eram convins ca o vom duce bine. A doua zi de Rusalii ne-am casatorit si am început viata linistita de plugari. Dupa nunta sotia mi-a spus ca a fost îngrijorata ca nu o voi mai lua daca voi merge militar. De alfel am vazut si eu ca atunci când am venit de la recrutare si am trecut prin sat cântând cu hârtiile la palarie cum se obisnuia, când am trecut pe la ei, ea era în fereastra casei si parea palida si speriata.

Seara m-a asteptat la fereastra si am discutat situatia care se crease. Am întrebat-o daca e hotarâta sa se casatoreasca cu mine acum când sunt luat militar. Mi-a spus ca s-a gândit la întrebarea acesta si ca s-a hotarât sa vina dupa mine daca eu sunt de acord. I-am atras atentia ca va fi greu fara mine cu doi parinti batrâni. Mi-a spus ca e sigura ca în lipsa mea se va împaca bine cu parintii mei. Mama, Dumezeu sa o ierte, era o femeie harnica, da cam închisa. Se purta cam sever cu ea. Într-un timp am observat ca mama, când servea masa, punea în farfuria mea carne mai multa sau supa mai grasa. Când am fost numai cu dânsa i-am atras atentia ca nu-mi place ce face, ca Veta se va simti nedreptatita, desi nu mi-a zis niciodata nimic. Mama a continuat tot asa. Ca sa îndrept lucrurile, eu am schimbat farfuriile de câteva ori si lucrurile au revenit la normal. Alta data, fiinca mama îi facea observatii pentru anumite lucruri care nu îi placeau dânsii, i-am spus sa o lase în pace ca doar vede cât e de întelegatoare si nu o contrazice. Tot Veta era cea care îmi spunea sa nu o supar pe mama, ca lucreaza destul si doar lucreaza pentru noi, ca ea o întelege, ca nu se supara pentru ca asa sunt oamenii batrâni, mai uriciosi si ca asa vom fi si noi când vom fi batâni.

În februarie 1924 am primit ordin de chemare la reg. 31 Calafat. Mi s-a parut departe. Am facut apel la dl. locotenent Comsa, de la noi din sat, care e acum general în rezerva. El a mers cu mine si cu alti doi prieteni, Leonte Taflan si Gheorghe Taflan sa îl rugam pe dl. colonel, comandantul Cercului de recrutare, sa ne mute în alta parte, mai aproape. Dl. Comsa i-a spus ca eu sunt casatorit cu o nepoata de-a dânsului si ca ar dori sa fiu mai aproape sa pot veni mai des acasa. Colonelul a fost binevoitor si m-a repartizat la batalionul 3 Vânatori de munte. Am mers la Brasov si de acolo am fost repartizati toti trei la compania de specializari, în aceeasi grupa. Dupa instructia individuala compania era împartita înr-un pluton de legatura, pluton de pionieri si sectie de brand. Eu a fost repartizat la plutonul de legatura ca telefonist, pluton comandant de dl. slt. Dolunescu, care era un barbat frumos, vesel si foarte cumsecade. Din prima luna, sâmbata când veneam de la instructie la ora 11 eram învoit cu aprobarea batalionului pâna luni dimineata la ora 7. Comandant de companie am avut pe capitanul Lupu Stefan din Porumbac, care facuse razboi în armata româna. Un om sever, dar drept. El fugise din armata ungureasca peste Carpati. L-am mai întâlnit în al doilea razboi mondial la Cercul de recrutare Brasov, era locotenent colonel. În timpul cât am facut armata am avut primul copil, pe Valerica, nascuta în 1925.

La companie, dupa instructie, seara, lucram ca furier, serviciu pe care l-am facut pâna la eliberare. Am terminat armata cu gradul de sergent. Am vrut sa intru la un curs de notari care începea la 1 noiembrie 1925 când eram lasat la vatra, dar nu am putut obtine un act prin care sa arat ca am satisfacut legea recrutarii. Acest act se elibera numai când împlineai doi ani de încorporare.

Am venit acasa la sfârsitul lui octombrie 1925 si am început meseria mea de agricultor. Îmi era draga. Avem lânga mine doi parinti harnici si o sotie harnica, frumoasa si credincioasa. Eram toti fericiti.

În timpul primului razboi mondial a fost luat clopotul cel mare de la biserica pentru ca materialul sa fie folosit la turnat proiectile. Dupa razboi parohia a cumparat din Bucuresti de la turnatoria Ionescu un alt clopot, care dupa câtiva ani s-a spart. Deci trebuia un alt clopot. S-a încercat prin colecta sa se strînga banii necesari. A fost trimis un om din sat la Bucuresti, unde între cele doua razboaie, eru multi consateni de-ai nostri cu serviciul, acestia urmînd sa dea fiecare cât credea de cuviinta. Ei s-au înteles ca parohia sa le dea clopotul spart si sa-l dea la fabrica pentru alt clopot iar restul de bani pentru acoperirea costului îl vor da ei si îl vor aduce cu o masina si îl vor instala. Pe cei din sat nu îi va costa nimic. Tot ei vor acoperi cheltuielile pentru petrecerea ce se va organiza cu ocazia înstalarii clopotelor,

la care va fi invitat tot satul. Parintele nu a fost de acord. A spus ca cine vrea sa ajute sa dea bani ca stie dânsul de unde sa ia clopotul. Consatenii din Bucuresti s-au suparat si nu au mai contribuit cu nimic. A trebuit sa se faca repartitie pe sat, pe fiecare parohian. A durat mult pâna s-au adunat banii, unii poate nici pâna azi nu au contribuit. Pentru ca eu am criticat procedeul, nu am fost cuminecat sase ani în sat, dar am fost la alti preoti. Cu toate acestea la biserica ma duceam.

Prin anii 1932 – 1933 comuna a luat hotarârea sa faca târg de vite în sat. Târgul ar fi adus comunei un venit anual. Pentru aceasta trebuia cerut asentimentul comunelor din zona care aveau deja târg de treizeci de ani. S-a cazut de acord cu celelalte comune si s-a fixat sa se deschida târg de vite de doua ori pe an. Urma ca data târgului sa fie fixata dupa coasa fânului si dupa coasa otavei. Trebuia sa se caute locul în care sa se tina târgul. Locul cel mai potrivit era în gradina parohiei din jos de sat, lânga vale, unde, la nevoie, se puteau adapa vitele. Pentru acest lucru s-a oferit parohiei 25 % din venitul de la târg, sau sa se plateasca venitul mediu realizat de parohie de pe urma gradinii în ultimii trei ani. Deci, pe lânga un venit sigur, si gradina va fi arnjata si închisa împrejur cu zalogi. Parintele nu a vrut sa primeasca nici una din oferte, desi eu am spus ca era un venit sigur si pentru comuna si pentru parohie. Eu am criticat acesta pozitie a dânsului, ca si greseala cu clopotul. Din aceasta cauza, când am fost la spovedit în postul Pastelui, dânsul mi-a spus ca nu voi fi împartasit (cuminecat) fiindca am criticat capul bisericii. Am încercat sa-i arat ca ceea ce facuse dânsul cu clopotul si târgul le sustin si acum, ca au fost greseli mari fata de satul nostru si ca martor mi-este Dumnezeu ca am spus numai adevarul. Dânsul mi-a spus sa tac ca acolo în biserica numai dânsul vorbeste. L-am lasat sa ma certe cât a vrut si când am vazut ca a terminat am spus buna seara si am plecat. Cum am mai spus, de aici înainte sase ani m-am spovedit si cumonecat la alti preoti în alte sate, pâna când preoteasa i-a spus mamei sa ma duc sa ma spovedesc la biserica. M-am dus. În acest timp am fost vizitat de sectari, care ma invitau sa ma duc la ei. La biserica am mers tot timpul. Sectarilor le-am spus ca eu sunt român si românul nu poate fi decât ortodox, a parasi biserica înseamna a-i parasi pe stamosii mei.

La noi în sat nu era nici o masina de treierat, cum era în alte sate, unde erau proprietari particulari cu masini vechi. La noi, de regula, se termina de secerat si treieratul începea mai devreme. Veneau din satele vecine masini, care de cele mai multe ori erau niste hodoraoge, si acelea treierau la cei mai înstariti, iar cei saraci si cu cereale mai putine ramâneau cu ele netreierate. Eu ma framântam cum sa înlaturam acest neajuns. În ultimul timp veneau în satul nostru doi sasi, frati, din Cristian, de lânga Brasov, care erau mecanici si aveau trei masini de treierat, cu aburi. Am încercat, împreuna cu varul Nicodin, sa cumparam amândoi una din masini de la acesti sasi, dar nu am putut ajunge cu ei la un înteles. Cu aceasta ocazie le-am spus sasilor ca noi vom face o asociatie, unde vom baga câti mai multi consateni, si ca masina tot o vom aduce. Sasii au râs si au spus ca asta nu se va face niciodata fiindca oamenii nu se vor putea întelege. Acest lucru m-a ambitionat mai mult si am început propaganda mai hotarât. A fost destul de greu fiindca era dupa criza economica din 1930-1934. Totusi, în anul 1935 reusisem sa grupam în jurul acestei idei vreo 40 de sateni. Am încercat sa-l asociem si pe preot si pe directorul scolar, care erau cei mai înstariti din sat, dar nu au voit sa vina cu noi. La acesta lucrare am fost ajutat foarte mult de învatatorul Sipos Ioan, care functiona la noi în acest timp. Am facut mai multe adunari generale unde am dezbatut problema pe toate laturile. În primul rând era vorba de procentul cu care sa contribuie fiecare. Ne-am înteles ca fiecare sa contribuie cu cât poate, si dupa ce vom achita masina, celor care vor da peste doua mii sa li se restituie diferenta pâna la doua mii, iar celor care vor da mai putin sa li se retina din dividente pâna se vor completa doua mii lei, asfel ca toti sa avem aceeasi contributie. Cel mai mult a dat Gheorghe Taflan (Sociu) care era la Bucuresti – zece mii lei, se vede treaba ca era bine retribuit. Eu si înca vreo patru insi am dat câte cinci mii lei si câtiva trei mii. Masina a costat doua sute nouazeci mii lei, din care am dat avans nouazeci mii lei, iar restul în doua rate

anuale.

La conducere a fost ales un comitet, ca presedinte a fost ales notarul comunal, Nicolae Stefan, care intrase si el în asociatie, secretar, învatatorul Ion Sipos si casier, subsemnatul. Ca mecanic a fost pus Leonte Bera (al lui Chirita). În acest timp s-au gasit unii care cautau sa semene zâzanie si neîncredere. Pentru suma de doua sute de mii trebuia sa semnam un contract si agentul a staruit ca primii semnatari sa fie cei mai înstariti. I-am pus primii pe un unchi al sotiei mele, Iacob Zara (al lui Nical Aldii) si pe socrul meu, Ion Bera (al lui Alexe). S-au gasit unii care sa-i sperie ca daca dam gres li se va vinde averea. Cei care au fost mai speriati erau nenea Iacob si socrul, care au venit într-o zi si mi-au cerut sa rupem contractul fiindca s-ar putea sa nu putem plati si li se vinde lor tot ce au. Socrul, carea avea încredere în mine nu era prea alarmat, dar nenea Iacob staruia sa rupem contractul, dar pâna la urma am reusit sa-l linistesc, spunându-i ca o treime era deja achitata din banii adunati de la membrii asociatiei si ca vom reusi sa facem suma mai ales ca în sat nu va mai putea veni alta masina. Cei care bagau dihonia motivau ca eu i-am bagat pe ei în aceasta afacere riscanta, iar eu nu riscam nimic întrucât nu aveam pe nume nici un fel de avere. Eu într-adevar nu aveam, fiind unicul fiu nu i-am cerut tatii sa-mi treaca pe nume, întrucât la moartea parintilor tot mie îmi ramâneau toate. Daca s-ar fi întâmplat ceva, dupa cum i-am spus lui nenea Iacob, masina era o valoare care putea usor acoperi cele 200 000 lei.

Când am construit asociatia, secretarul si casierul ne-am angajat sa servim fara nici o plata pâna achitam masina. Toate au mers foarte bine, am platit în fiecare an rata la timp si în anul 1939 eu m-am retras din postul de casier întrucât începusera concentrarile si ma gândeam ca s-ar putea sa fiu chemat si eu. Am fost chemat în toamna anului 1939. Masina adusa de noi era un tractor Hanang si batoza MAR. Dupa aceea s-a mai facut o asociatie de catre cei care ne puneau la început piedeci. Dupa ce s-a mai adus o masina am facut o singura asociatie (cooperativa) si masinile începeau treieratul, una dintr-un cap de sat si alta din celalalt. Cei care am luat prima masina cumparasem batoza, camion pentru transportat cerealele si am adus o piesa care, atasata la batoza, treiera trifoi de samânta. Mai fascusem înca o curea mare de transmisie ca sa fie de rezerva, am cumparat o suta de saci, pe lînga faptul ca mai daseam fiecare cîte un sac, saci care au fost marcati. Când a venit actualul regim le-a luat pe toate si se spune ca a dat 200 000 lei la coperativa de consum care nu le-a mai dat nici o dividenta.

Un prieten din Arpasul de Jos m-a rugat sa-i dau 10 000 lei pentru a începe un negot. (Era dupa criza financiara). Am facut cum am putut si l-am servit, cu conditia ca dupa ce se pune pe picioare sa-mi aduca banii. Între timp a venit razboiul, omul a fost dus pe front si a murit. Dupa aceea, sotia m-a întrebat o data daca omul acela din Arpas mi-a mai dat banii. I-am spus ca el a murit pe front si ca i-a ramas femeia cu doi copii. Ce sa fac, femeia de unde sa-mi mai dea banii. Sotia mi-a spus: “Las-o, ma Ioane, în pace. Bine ca te-a scapat Dumnezeu sanatos pe tine din razboi”.

În anul 1927 am luat serviciul de casier comunal. Tot în anul 1927 a luat fiinta Legiunea Arhanghelul Mihail.

În anul 1929 m-am înscris si eu în Legiune. Acesta organizatie îsi propunea ca prim scop crearea unui om nou, om de caracter. Cei care m-au convertit, cum am mai spus, au fost Horia Sima, Nicolae Petrascu si Gheorghe Bulbu. Ei erau studenti. La început ca ziar de informare politica era revista „Înfratirea româneasca”, ca si ziarul cu acelasi nume la care scriau printre altii profesorii Catineanu si

Titus Malai.

În anul 1931 ne-am prezentat la alegerile generale. Noi am pus listele sub denumirea „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu”. Au candidat pe listele de la Fagaras dl. Ionel Mota, ing. Blanaru de la Focsani si subsemantul. De abia am avut vreo 250 de voturi pe judet. Pe tara nu am întrunit 2% pentru a trimite deputati în parlament. Eu eram necajit si i-am scris domnului Horia Sima care era atunci profesor la Brad. Dânsul mi-a raspuns sa nu fiu suparat ca adversarii vor intra în parlament iar noi vom continua lupta în tara si izbânda va fi a noastra. Am mai luat parte la alegeri în 1932 si 1933, cum se va vedea. Între timp s-a scos la Fagaras un ziar, „Legiunea”. Au aparut, cu destula greutate, câteva numere. Era condus de Horia Sima, redactor responsabil fiind Beleuta Valer, student teolog, iar cu difuzarea lui ma ocupam eu.

În anul 1933 mi s-a comunicat de catre domnul Butnaru de la Iasi, cu care am facut cunostinta în comitetul de 1 000 pentru procurarea tipografiei de la Iasi, faptul ca a fost numit de catre Capitan, sef al judetului Fagaras, un absolvent al Academiei Comerciale, Nichi Constantinescu, functionar la S.T.B. Bucuresti.

Pe la sfârsitul lui octombrie, începutul lui noiembrie, mergeam cu carul pe drumul garii, spre Olt. Aduceam pietris pentru primavara când voiam sa stric casa veche facuta de tata din lemn si sa fac alta de zid. Am întâlnit un var, Ion Bera, care venea de la gara cu un tânar de statura mijlocie, cu o tinuta frumoasa si mers sigur. Varul mi-a spus ca dânsul ma cauta pe mine. Ne-am dat mâna si l-m rugat sa-l conduca acasa ca ma întorc curând. A mers la mine unde sotia l-a primit asa cum se cuvine, vesela, cum primea pe oricine. El s-a bucurat ca a nimerit bine, mai ales când a vazut pe perete „Calendarul Legionarului”, un calendar simplu, dar era al nostru.

A doua zi l-am dus la Fagaras unde i-am facut cunostinta cu profesorul Han Vasile. Parea ca sunt frati, amândoi de aceeasi statura si bruneti. S-au bucurat mult ca s-au cunoscut. Eu i-am lasat si m-am întors la munca mea.

Anul 1933 a fost unul dintre cei mai slabi în recolta din câti am cunoscut. Paioase au fost dar le-am adunat greu fiindca a plouat tot timpul, porumb nu s-a facut deloc, doar ceva coceni mici. Cartofi, am pus 55 de saci si am recoltat 65. Cocenii de porumb si cartofii au fost recoltati de mama. Sotia sta acasa fiind cam bolnava. Eu cu tata si cu un alt prieten am luat un km de drum prin Sercaia unde am dus pietris de râu, ales, pentru pietruit soseaua. Pentru cernut si ales piatra am luat oameni din Sercaia care o pregateau împreuna cu tata. Eu cu caruta cu trei cai o duceam pe sosea. Din aceasta lucrare mi-au ramas 7.000 lei cu care se putea cumpara o pereche de boi.

În ziua de 21 noiembrie, când era sarbatoarea Întâmpinarea Maicii Domnului, a trebuit sa merg la Sercaia unde venea o comisie de la Casa Drumurilor ca sa receptioneze pietrisul pus pe sosea. În ziua aceea era un vânt si un frig de-ti intra pâna la os. Din cauza aceasta m-am hotarât sa merg pe jos cu prietenul meu mai ales ca si caii erau istoviti de munca. De abia am ajuns la Sercaia ca m-am pomenit cu tata cu caruta. Venea dupa mine sa ma întorc în sat ca au venit, zicea el, prietenii aia ai vostri. Am întors imediat carul si l-am lasat pe tata sa predea piatra iar eu am plecat spre Mândra. Nu departe m-a

oprit plutonierul de jandarmi de la sectia Sercaia, Apostol, care m-a întrebat unde merg. I-am raspuns ca merg la Mândra si ca si el merge acolo. Mirat m-a întrebat de unde stiu ca el merge la Mândra. „Fiindca au venit legionarii acolo si cred ca de aceea mergi d-ta pe frigul acesta”. Au început discutiile dintre noi si au tinut pâna în dreptul fântânii de sub coasta unde am întâlnit masina prefecturii cu capitanul de jandarmi. A oprit masina. Plutonierul s-a dus la masina si eu am asteptat pâna au termiant discutia. Majorul a venit si am plecat mai departe. În timpul discutiei plutonierul mi-a spus ca legionarii venisera la mine. Înainte de intrarea în sat l-am întâlnit pe comandantul Nichi Constantinescu cu o echipa de legionari, mergând spre Sercaia. Plutonierul a facut, din caruta, semn cu mâna sa opreasca dar legionarii nu s-au oprit pâna nu s-a dat jos majorul si a staruit sa opreasca. Constantinescu l-a întrebat daca el ca român nu are voie sa umble prin tara asta fara sa fie legitimat la fiecare pas. L-a legitimat pe el si el a spus ca de ceilalti raspunde el. Era nervos fiindca dupa ce venise de dimineata cu baietii au lasat bagajele la mine si s-au dus la biserica, iar când s-au întors sotia le-a pus masa si în timpul acesta a venit seful de post si i-a legitimat pe fiecare în parte. Când s-a oprit caruta cu plutonierul nu m-a cunoscut. L-am lasat pâna a terminat discutia apoi m-am dus la el si l-am salutat. Mi-a spus sa iau bagajul de la mine de acasa si sa vin dupa ei. Asa am facut, desi îmi era mila de bietii cai ca le era tare frig si erau foarte obositi. Când am ajuns acasa venise de la Fagaras profesorul Han cu înca un legionar pe care îl trimisese Constantinescu sa îl cheme pentru a veni si el cu noi. Am pus bagajele si i-am dat lui Han o scurta si o caciula, ca venise cu haina si cu palarie. Am plecat din nou spre Sercaia.

Pe drum am ajuns pe seful de post de la noi cu înca doi jandarmi. I-am luat si pe ei în car. Pe podul de la Valea Sercaii am întâlnit masina cu capitanul de jandarmi. Seful a vazut-o si a sarit din car împreuna cu jandarmii. Au ramas mai în urma si au vorbit cu capitanul. Noi am mers mai departe, dar era un vânt puternic si frig. Pe ulita nu era nimeni. Am ajuns în dreptul judecatoriei de plasa unde la dreapta se face drumul spre Vad, iar mai înainte în capatul satului se despart alte trei drumuri, spre Parau, Grid si Persani. Deci ne întrbam încotro a luat-o Constantinescu cu echipa. Pe strada nu era nimeni si nu aveam pe cine întrba. M-am gândit ca numai jandarmii stiu încotro au luat-o, pentru ca ei i-au vazut. M-am dus la sectia de jandarmi. Am ciocanit la o usa unde se auzea vorba si a scos capul seful pe care îl adusesem cu carul. Mi-au spus ca au plecat la Vad. Era agitat. Am banuit ca s-a întâmplat ceva. Am plecat cu caruta spre Vad. În capul satului am întâlnit niste tineri care îl cunosteau pe profesorul Han si ei ne-au spus ca aici avusese loc o ciocnire între legionari si jandarmi si ca au plecat spre Ohaba. Cum în ziua aceea era târg de marfa la Vad, la mijlocul satului s-a bagat un porc între cai si a trebuit sa opresc chiar în dreptul jandarmului si primarului care discutau aprins în mijlocul drumului. Nu si-au dat seama cine suntem, am dat bice cailor si am mers mai departe. Pe la jumatatea drumului între Vad si Ohaba ne-a ajuns din urma cu bicicleta unul dintre tinerii cu care vorbisem în capul Vadului si ne-au spus sa ne grabim ca dupa ce si-au dat sema cine suntem, jandarmii s-au luat dupa noi. Din nou am dat bice cailor ca sa nu fim prinsi. Am trecut si prin Ohaba fara sa vedem pe cineva prin sat. Oamenii nu aveau curaj sa iasa pe ulita de teama gerului.

Când am ajuns la capatul dinspre munte al Ohabei am oprit fiindca nu stiam daca au luat-o spre Sinca Veche sau spre Sercaita, dupa ce au iesit din valea din care probabil caii bausera apa. Am mânat si i-am ajuns. Nichi era agitat. Han a coborât si am mers împreuna pe jos. Ne-a povestit ca în capul Vadului oprisera fiindca pe unii baieti îi rodeau bocancii. În timpul cât îsi aranjau bocancii venisera jandarmii din sat ca sa-i legitimeze. Nichi a iesit în drum ca sa stea de vorba cu jandarmii în timp ce baietii erau pe sant. Cu el a mai venit unul sau doi. În timpul cât el se legitima cei de pe sant discutau între ei ceva tare si dânsul s-a întors sa le spuna sa taca, sa faca liniste. În acel timp seful de patrula i-a reprosat lui Nichi ca îi întoarce spatele ca la o cocota. De aici a început discutia si la un moment dat seful a întors

arma spre ei, dar unul din baietia prins miscarea si i-a dat arma cu teava peste cap si în acelasi timp i-a si sucit-o din umar. Ceilalti legionari s-au ridicat si ei de jos si au început a arunca dupa ei cu pietre de pe sosea. Jandarmii au fugit si s-au baricadat în primarie. A încercat primarul sa-i opreasca dar l-au lovit si pe el. Dupa aceea au plecat spre Ohaba.

Acum ne apropiam de Sercaita. Am trecut si prin acest sat fara sa vedem pe cineva. Ne-am îndreptat spre Bucium. Am cautat pe tatal lui Dobrin ca sa intre echipa la el sa se odihneasca, sa nu fie luati de jandarmii care banuiam ca erau pe urmele lor. La Dobrin nu am gasit loc, era o familie numeroasa. Am gasit la un student care era bolnav si îsi întrerupsese studiile. Îl chema Boac si el le-a dat o camera. Am descarcat bagajele în camera aceea si le-am dat pâine cu slanina si cu ceapa, pe care le luasem de acasa. Am vorbit cu Nichi sa plec pâna nu vin jandarmii, sa nu ma poarte si pe mine si mai ales caii care erau morti de oboseala. Am plecat acasa prin Toderita. Dupa plecarea mea imediat au sosit comandantul legiunii de jandarmi cu procurorul si jandarmii si dupa parlamentari s-au predat si s-au întors la Vad unde se petrecuse incidentul. Au fost cantonati pâna s-au facut cercetari la primarie, unde au stat trei zile. Dupa aceea au fost dusi la tribunalul Fagaras.

În dimineata când stiam ca trebuiau sa treaca spre Fagaras am iesit la sosea si am vazut iesind din cârciuma pe majorul Apostol. L-am întrebat unde sunt baietii si mi-a spus ca vin acum pe drum, excortati de jandarmi. Veneau cântând, încadrati de jandarmi cu baionete la arma. I-am salutat si am venit acasa, am luat alte haine si am plecat la Fagaras sa vad ce se întâmpla cu ei. Au fost închisi la penitenciar si li s-a fixat ziua de judecata. Au fost judecati. Aparatori au avut pe avocatul Danila Vasu care tot timpul cât au stat la închisoare le-a dat zilnic doua kg de carne si un kg de zahar si pe avocatul Varodi din Fagaras, asociatul lui Vasu. Au fost condamnati la zece zile închisoare, pe care le facusera. Înainte de judecata s-a ajuns la întelegere cu jandarmii si primarul care si-a retras reclamatiile. Le-am platit arma rupta si chipiul. Între timp guvernul a desfiintat Garda de Fier, numele sub care depusesem listele de candidati. Pe liste candidase Neculae Constantinescu, Vasile Han si subsemnatul.

În noaptea de 9-10 decembrie au venit la mine comandantul legiunii de jandarmi, Ionescu, procurorul Sima, judecatorul de instructie, Motet, si prefectul Bârsan, pe care l-am gasit în 1953 la canal si care m-a îmbratisat. Mi-au facut perchezitie si mi-au luat toate manifestele, pe care nu am vrut sa le dau pâna nu mi-au dat chitanta. Tot aunci mi-au spus ca listele noastre au fost anulate si ca eu sa nu fac propaganda. La sotie, careia îi spusesem sa nu se scoale din pat, a mers prefectul Bârsan si a întrebat-o de ce ma lasa sa merg cu golanii aceia, ca doar suntem oameni cu situatie. Sotia i-a raspuns sa vina la mine sa discutam astfel de lucruri, ca ea nu are drept sa faca politica.

A doua zi a venit capitanul de jandarmi cu multe ajutoare pentru a aresta a doua echipa care era la mine si care astepta instructiuni de la Bucuresti. Seful echipei era un legionar, Tomescu, din Bucuresti. Baietii nu au vrut sa se predea, dar pâna la urma jandarmii au fortat usa si i-au tras pe câte unul, i-au legat cu mâinile la spate cu sârma si i-au urcat în camion. De aici i-au dus la Ploiesti unde au fost pusi în libertate. Unii au venit la Mândra si si-au luat bagajele lasate la mine.

În ziua în care au fost arestati a venit tot satul de a protestat. Putin a lipsit sa nu fie linsati, capitanul si jandarmii. În cele din urma oamenii s-au multumit cu amenintari la adresa Partidului Liberal.

Dupa ce au fost judecati si eliberati, cei din echipa lui Nichi a venit sa-si ia bagajele si sa plece la Bucuresti. În sat îsi facusera multi prieteni. Le-au spus acestora în gura mare ca daca pleaca la Bucuresti or sa-l împuste pe Duca pentru ca ne-a anulat listele.

Atunci când Duca a fost însarcinat cu formarea guvernului, tara era datoare bancherilor din Paris si nu putea plati cuponul extern. Înaintea lui Duca fusese prim ministru Vaida, care îl trimisese pe Lugojanu la Paris ca sa-i convinga pe bancheri sa amâne cuponul. Acestia au conditionat amânarea de desfiintarea Garzii de Fier si primirea din Germania a 35 000 de evrei pe care Hitler îi expulza. Vaida a preferat sa-si dea demisia si asa a venit Duca cu liberalii. Duca a plecat la Paris si a primit conditiile. A declarat ziaristilor ca va îneca Garda în foc si sânge. Aceste angajamente ale lui Duca ne-au fost aduse la cunostinta de ziare si de Capitanul nostru, Corneluiu Zelea Codreanu, printr-o circulara prin care ne anunta ca ne asteapta mari persecutii.

Într-una din nopti, dupa Craciun, m-am pomenit la mine cu Nichi Constantinescu care statuse ascuns la avocatul Danila Vasu (Averescu) pentru care primisem dispozitie sa-l votam. A fost adus la mine de masina acestuia si în aceeasi noapte a plecat la Bucuresti, deghizat de mine cu hainele mele taranesti. Pe lânga haine i-am dat si o pereche de desagi cu pâine si slanina. S-a dus noaptea la gara pentru ca îl cautau sa îl aresteze, asa cum îi cautau pe toti comandantii legionari. Eu am mers înainte pe dupa sat si el dupa mine la 50 de pasi. Am mers la gara, am controlat peste tot sa vad daca nu cumva erau jandarmi acolo. Nu era nimeni. I-am scos un bilet de Bucuresti, i l-am dat si a plecat.

Nu mai stiam nimic, când într-o noapte, era între 29 si 30 decembrie, am auzit prin somn ca a oprit o masina la poarta. Era luna ca ziua. M-am dat jos din pat si am vazut o masina la poarta si casa înconjurata de jandarmi. M-am dus la usa de la tinda si când am deschis-o, seful de post cu doi jandarmi erau cu armele spre mine. Când am întrebat ce este mi-a spus ca la poarta e capitanul cu masina, sa ma fac gata si sa merg cu el în Fagaras. I-am chemat în casa pâna ma îmbrac. În acelasi timp s-a sculat si sotia, mi-a dat hainele si mi-a pus ceva de mâncare. I-am spus sefului ca vreau sa merg afara pentru mine, dar nu m-au lasat singur. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat asa cum ma asteptam. M-am îmbracat si am iesit la poarta unde m-am urcat în masina. I-am dat buna dimineata capitanului si l-am întrebat si pe el care e cauza pentru care m-a luat. În loc de raspuns mi-a spus ca s-a zvonit prin sat la sarbatori cum ca Nichi ar fi puscat pe Duca si numai de la mine a plecat povestea. Eu am negat. De alfel nici nu spusesem asa ceva. Am fost dus la Fagaras în fata prefecturii unde am ramas în masina cu soferul, iar afara, lânga masina, jandarmii ma pazeau. Soferul, care era evreu, mi-a atras atentia ca voi vedea eu ce am sa patesc daca voi face tot ispravi de-astea. Am încercat sa aflu de la sofer ce s-a întâmplat, dar n-am putut afla nimic. La ziua a venit capitanul la masina si mi-a spus sa mergem la legiunea de jandarmi. Am încercat din nou sa aflu ceva de la el, dar nu am reusit.

Am fost închis la legiune într-o celula mica, fara foc, unde am racit rau de tot. Dupa masa am auzit pe capitan ca îi spune la santinela sa ma scoata afara ca oi fi înghetat si sa ma mai dezmottesc. Când am iesit afara m-am dus direct la capitan, care era în curte, si l-am întrebat ce are de gând cu mine. Mi-a spus ca Nichi l-a înpuscat aseara pe Duca pe peronul garii Sinaia. Mi-a pus mâna pe umar si mi-a aratat cum a tras. Zâmbea.

Pe seara am fost dus la penitenciar.

A doua zi au adus pe avocatul Mateias.

A treia zi au adus pe studentul Coman.

Între timp, din cauza racelii de la legiune si poate si din cauza aerului închis din celula, am început sa am dureri în piept si în spate. Directorul penitenciarului, Novac, era întelegator, a chemat pe medicul de la spital, dl. dr. Stroia de m-a vizitat. Dl. doctor a spus ca aveam nevoie de raze, la care m-a dus mai târziu, de abia dupa o luna de zile.

Sotia m-a cautat mereu. A încercat la legiunea de jandarmi, la politie, la penitenciar, dar toti îi spuneau ca nu stiau numic de mine. Într-un târziu m-a zarit în penitenciar un om din sat si atunci a obtinut învoirea sa ma vada. S-a bucurat ca un copil. Dupa sase saptamâni am fost pus în libertate. Ajuns acasa, o luna n-am putut sa lucrez nimic. Dar odihna si hrana m-au refacut.

În timpul cât am stat fara camarazii mei în penitenciar am mai stat si cu un fost ofiter rus din armata alba, care a luptat contra comunismului, sub generalul Vranghel. Printul Boris de Forj era condamnat pentru tentativa de omor la adresa sotiei sale, profesoara Catana din Fagaras. Mi-a povestit tragedia vietii lui, care e destul de lunga.

Era prieten al printului Jusupov, care l-a împuscat pe Rasputin. A vazut cu ochii lui cum comunistii i-au omorât mama. El a scapat împuscând o santinela cu un pistol adus de mama lui între haine. Fusese aghiotantul printesei Olga a tarului Nicolae.

Am avut mare noroc ca el facea pe bucatarul si îmi aducea în fiecare dimineata câte un ceai cald când eram bolnav.

Dupa iesirea din penitenciar a urmat procesul lui Duca, precum si a Garzii de Fier. Au fost acuzati Codreanu, Capitanul Garzii de Fier, si cei trei care au luat parte la pedepsirea lui Duca: Constantinescu, Caranica si Beldimace. Eu am fost citat martor. Procesul se judeca la Consiliul de razboi al corpului II situat in cazarma Malmaison. Au fost citati ca martori 2 000 de persoane din toata tara si ei urmau sa arate samavolniciile facute de jandarmi si politie contra legionarilor. Au facut apelul martorilor dar pâna la urma au renuntat la o parte din ei. Eu nu am mai fost citat a doua oara. Capitanul a fost achitat iar ceilalti trei au fost condamnati la câte zece ani. De la Nichi am primit vreo trei scrisori din închisoarea de la Aiud si fotografii în costumul national dat de mine. Scria frumos.

În vara anului 1935 am fost vizitat de Ivoras împreuna cu logodnica lui Nichi si un alt camarad, Constantinescu. Ei veneau de al Aiud unde îl condusesera pe Nichi care, cu învoirea celor din închisoare, fusese la Bucuresti ca sa vorbeasca cu Capitanul. Trecusera noaptea prin Mândra si Nichi, spuneau ei, regretase ca nu a putut vorbi cu noi. Îmi trimitea niste bautura din care bausera ei cu totii si ar fi vrut sa beau si eu.

Din anul 1935 a început, cum se stie, revolutia în Spania unde a plecat sa lupte si o echipa de legoinari în frunte cu generalul Cantacuzino Granicerul care ducea ca dar o sabie de Toledo generaluilui Moscarda care aparase scoala de cadeti de la Toledo desi comunustii i-au comunicat ca daca nu preda cazarma îl vor împusca pe fiul sau care era pus de comunisti sa-si sfatuiasca tatal sa predea cazarma, altfel el va fi împuscat. Generalul i-a spus fiului sau sa moara pentru Spania libera pentru ca el nu poate sa tradeze. Apoi a auzit o împuscatura. Copilul sau era omorât de neamul lui sau de agenti rusi care îl conducea.

La 13 ianuarie 1936 s-a comunicat de pe frontul spaniol ca din echipa României au murit Ionel Mota si Vasile Marin. Pentru noi era o pierdere mare. Ionel Mota era cel mai de nadejde om al Capitanului, iar Vasile Marin unul dintre cei mai buni. A urmat înapoierea în tara a echipei ce cei morti. În Germania au fost dusi pe umar de ofiteri în biserica si s-a slujit pentru ei. În tara au fost purtati prin toata România. Prin garile prin care treceau lumea îi astepta în genunchi, cu rugaciuni. Ziua de 13 februarie a fost fixata pentru înmormântarea lor la Casa Verde din Bucuresti.

De la Fagaras am plecat cu un tren aproape toti legionarii. Am urmat cortegiul de la sediul din Gutemberg, de la casa generalului Cantacuzino pâna la Casa Verde. Grupul de legionari fagaraseni a fost comandat de subsemnatul. Seful judetului, Mateias, era cu comandantii care urmasera imediat dupa carul mortuar care era tras de o echipa mare de legionari, în forma de cruce.

Desi a fost frig, cu vânt mare si lapovita, au fost zeci de mii de legionari, toti în camasi verzi. Pe margine era un cordon de legionari, de la plecare pâna la Casa Verde. Dincolo de cordon era lume de nu mai încapea pe trotuare. Multa lume era pe acoperisurile caselor. Spuneau bucurestenii ca asa ceva nu mai vazusera.

În anul 1937 a luat fiinta Partidul Totul pentru Tara, în frunte cu generalul Cantacuzino, un om batrân dar plin de viata.

Au urmat alegerile. Pe lista noastra au candidat ing. Gheorghe Climc, Nicolae Petrascu si Virgil Mateias. Era un entuziasm fara margini. Când trecea trenul prin gara toata lumea din el cânta cântece legionare. Era un curent cum n-a mai fost în România, poate doar când s-a facut Unirea. Cum am mai spus, alegerile din 1937 ne-au adus 60 de deputati, dar au fost anulate. Daca intram în alegeri în 1938 ieseam cu o mjoritate zdrobitoare.

Dua anularea alegerilor din 1937, regele l-a încredintat pe Octavian Goga cu formarea guvernului, cu conditia sa-l puna la Interne pe Armand Calinescu. Am intrat în alegeri. De la început au concentrat contra noastra toate fortele politienesti si jandarmeria. La Fagaras venise de la centru pentru propaganda în judetul nostru un camarad tânar si plin de viata, Pavelescu. Era avocat. Erau interzise marsurile în cadenta si nu era voie sa cânti. Asta lovea în noi.

Într-una din zile ne-am înteles cu comandantul judetului si am plecat la Sinca Noua, un sat din

marginea judetului. Acolo nu se facuse propaganda si se parea ca suntem mai slabi. Ca sa nu mergem în formatie paramilitara, ne-am dus cu trei care lungi. Am plecat o parte cu carele din Mândra si pe masura ce mergeam spre Sinca Noua se mai urcau alti camarazi din satele pe unde treceam. Nu ne-a sicanat nimeni pâna am trecut de Sinca Veche, dar imediat ce am trecut s-au alarmat jandarmii si împreuna cu maiorul venit de la Bucuresti s-au luat dupa noi cu un camion. Am avut noroc ca peste valea Strâmba, între Sinca Veche si Sinca Noua podul era stricat. Noi cu carele am trecut prin apa, ei au încercat cu camionul dar s-au împotmolit.

La capatul satului Sinca Noua ne-au iesit în cale autoritatile în frunte cu notarul si au încercat sa ne opreasca. Noi nu le-am raspuns la somatie si am trecut pe lânga ei. Am tras la un camarad, Ilie Ciocan, unde a venit din sat multa lume careia i-a vorbit cmaradul Pavelescu. Oamenii au ramas entuziasmati, gata sa ne dea votul. De acolo am luat drumul înapoi, cu carele, precum am venit. Pe drum ne-am înteles cu Pavelescu ca el si cu Strâmbu din Vad sa treaca peste munte în Sercaita, iar noi cu carele sa mergem pentru a vedea ce au jandarmii cu noi. Stiam ca ne asteapta la valea Strâmba, caci am întâlnit pe drum oameni care ne-au spus acest lucru. Într-adevar jandarmii erau în drum cu armele în mâna. Dupa ce am trecut valea ne-au somat sa stam, dar noi am mânat cu carele pe lânga ei. Maiorul a întrebat cine e seful nostru. Am raspuns ca eu sunt. M-a chemat la el, m-a luat de brat si m-a întrebat daca sunt român. Parca el nu stia ca în legiune nu erau decât români. Mi-a cerut sa spun unde este Pavelescu. I-am raspuns ca a ramas la gara la Sinca Noua sa plece nu stiu unde. Între timp, când parlamentam noi cu jandarmii, Pavelescu si cu Strâmbu, neputând trece peste munte pentru ca era zapada mare, s-au apropiat prea mult prin tufe si au fost vazuti de un plutonier care i-a spus maiorului. I-au somat sa se apropie, ceea ce au si facut. Jandarmii au cautat lemne si au pus peste vale ca sa poata veni la noi. Am urcat cu totii în camion si am plecat spre Sinca Veche. Carele le-au luat trei dintre ai nostri ca sa le duca acasa. Când am ajuns la Sinca Veche ne asteptau legionarii si multa lume din patru sate. Când ne-am dat jos din camion lumea s-a repezit la jandarmi ca un val vuind si amenintând. Pe unul l-am auzit când striga la maior: „Noi românii am luptat de am facut România Mare si acum tot noi românii nu avem voie sa umblam prin tara asta.” Sinca vuia. A intervenit Pavelescu si a calmat oamenii spunându-le ca desi ne-au arestat vor trebui sa ne dea drumul pâna la urma pentru ca n-am contravenit cu nimic legii. Ne-au bagat în postul de jandarmi, pe unii în pivnita si pe altii în camere. Pe sapte dintre noi ne-au urcat în camion si ne-au dus la Fagaras. Cei din pivnita au fost batuti rau de tot si pe seara li s-a dat drumul. Noi, cei sapte din camion, cântam cântece legionare. Din cabina camionului maiorul striga mereu sa tacem, dar nu ne putea face nimic. Jandarmii cere erau cu noi ne aprobau în tacere. Erau si ei români si întelegeau scopul nostru. Ca sa nu intre în oras cu cântece, maiorul i-a lasat pe trei dintre noi la postul de jandarmi Sercaia si trei la postul de jandarmi Mândra. Printre cei trei eram si eu. Au plecat cu camionul nunai cu Pavelescu. Pe cei ramasi în cele doua posturi ne-au dus noaptea, pe jos, la legiunea de jandarmi Fagaras. Pe drum am cântat tot timpul cu jandarmii care ne însoteau. De la legiunea a doua ei trebuiau sa ne transporte la penitenciarul tribunalului. Dânsii ar fi vrut sa nu cântam, dar asta nu me convenea noua. La plecarea din curtea legiunii de jandarmi nu am cântat pâna am ajuns în centrul orasului, unde este acum parcul, si de aici am început sa cântam. Jandarmii ne-au somat sa tacem dar mai mult nu ne-au putut face fiindca de acum ori mergem la tribunal ori ne întorceam înapoi la legiune era aceeasi distanta. Pe lânga aceasta nu ne puteau brusca fiindca în clipa când am început sa cântam a aparut lumea ca din pamânt, au umplut piata si au mers alaturi de noi pâna la tribunal. Strada principala era plina de lume de la un capat la altul. Jandarmii mergeu si ei printre oameni, neputinciosi. Am intreat sub poarta tribunalului si când ne oprisem ca sa urcam pe scari, pe rând, sus la etaj unde era procuratura, am auzit o voce care striga: „Si tu dai, mai tigane?” Era vocea profesorului Petrascu Nicolae, candidatul nostru. Venea de la prefectura unde fusese pentru arestarile din judet si, în clipa când noi veneam sa urcam pe scari, a observat din spate, printre lume, un tigan din oras care voia sa ne loveasca. Când a auzit vocea profesorului acesta a luat-o la fuga, iar lumea striga dupa el. Jandarmii nu

mai aveau grija noastra, fiecare îsi tinea arma în brate de teama ca populatia sa nu îi dezarmeze. Dupa identificare am fost depusi la penitenciar.

Între timp a fost debarcat de guvern Goga-Cuza si s-a instaurat dictatura regelui cu primul ministru Miron Cristea si la Interne tot Armand Calinescu. Noi am fost pusi în libertate, pentru ca în toamna aceluiasi an, în noiembrie, sa fim judecati de Consiliul de razboi al Corpului I Armata Craiova.

A fost instituita starea de asediu si cenzura. Capitanul a fost arestat si judecat în secret. Acest lucru s-a întâmplat din cauza lui Iorga. Acesta, înteles cu camarila regelui, a criticat în ziarul „Neamul românesc” restaurantele legionare care devenisera foarte populare fiindca se servea bine si ieftin. Capitanul i-a scris lui Iorga ca l-a respectat toata viata dar ca e necinstit sufleteste. De la aceasta, Iorga, în întelegere cu camarila, l-a dat în judecata pentru calomnie, el fiind unul din demnitarii regelui. Capitanul obtinuse pasaport pentru Italia dar s-au razgândit stapânii, i-au ridicat pasaportul si l-au arestat pentru a-l judeca, urmând ca mai târziu sa-l omoare. La procesul secret a luat parte unul din fiii lui Iorga care, când s-a întors de la proces, i-a spus tatalui sau: „În urâta afacere te-ai bagat, tata!” Evreii reusisera si de data asta prin farmece cum a reusit si cu Estra si Irodiada din Sfânta Scriptura. Procesul Capitanului, desi sectret, a fost tiparit si l-am citit toti pe ascuns.

Dupa instalarea lui Armand Calinescu, fiinca patriarhul era numai un paravan, s-a facut un plebiscit. Noi eram urmariti ziua si noaptea de agentii lor, pentru a afla ce gândim. Sedintele de cuib le tineam noaptea pe câmp, în anumite locuri. La una din sedinte, înainte de plebiscit, am ramas întelesi ca în ziua prezentarii sa mergem câtiva de dimineata pentru a fi primii, ca oamenii mai slabi sa prinda curaj, fiinca nimeni nu era de acord cu noua constitutie facuta în favoarea regelui. Am mers primul. Comisia în fata careia trebuia sa votam era compusa din parintele, presedinte, primarul si notarul. Când am intrat m-au întrebat daca sunt de acord cu noua constitutie. Am raspuns „Nu”. Mi-au atras atentia ca acest „nu” va avea urmari grave, ca voi fi trecut pe un tabel pe care va trebui sa îl semnez. Preotul a spus: „Lasati-l în pace ca asta e tot contra.” Dupa mine au votat toti la fel. Ar fi urmat astfel tot satul dar autoritatile au oprit votarea si au anuntat la Fagaras cum merge treaba. Imediat a venit comandantul legiunii de jandarmi care a stat tot timpul în camera unde intrau oamenii sa voteze si întreba pe fiecare, el personal, daca voteaza constitutia si regele. La atii le spunea: „Traiasca regele si noua constitutie!” Unii i-au spus ca regele poate sa traiasca dar nu voteaza noua constitutie. Ce au raportat si ce numar de voturi au fost pentru si cîte contra nu a stiut nimeni.

În vara anului 1938 am fost chemat în secret la Bucuresti unde m-am întâlnit într-o casa cu Pavelescu. Am ramas singur în casa în care am fost condus. La un moment dat a venit un camarad care trebuia sa plece imediat, fara întârziere, la Giurgiu si spunea ca are nevoie de 50 de lei. Bazat pe cuvântul lui de legionar i-am dat cei 500 de lei pe care îi aveam la mine cu conditia sa îmi aduca restul imediat întrucât eu puteam pleca de acolo dintr-o clipa într-alta. A venit numaidecât cu restul si a plecat. La câteva minute a venit cineva, m-a îndreptat spre Casa Mica în Calea Victoriei si mi-a dat cei 50 de lei, desigur stia ca i-am dat. Cu toate ca nu cunosteam Bucurestiul, fusesem doar la înmormântarea lui Mota si Marin, am gasit biroul cu cei pe care îi cautam, erau dl. Rosianu si dl. Rudeanu, care au fost curând împuscati. Cu ei am discutat lucruri în legatura cu conducerea judetului.

Dupa câtva timp Comandantul Horia Sima a trimis pentru organizare pe ing.Gh. Clima, originar din

Vistea de Jos. L-am sfatuit sa se înapoieze la Bucuresti fiindca sunt atâtia agenti încât în doua zile va fi arestat. La doua saptamâni, când era sa ne întâlnim din nou n-a mai venit. Mi-a comunicat ca s-a simtit încoltit si sa facem noi cum vom putea pe timpul cât va fi plecat. A mers la Bucuresti unde a fost prins si împuscat. Tot în vara aceea a fost împuscat prietenul meu Pavelescu cu care am fost în propaganda la Sinca Noua si arestati la Sinca Veche.

Când m-am întors de la Bucuresti de la Casa Mica tebuia sa-l întâlnesc, pentru a-i comunica instructiunile, pe studentul Gheorghe Vornica din Vad, presedintele studentilor din Ardeal. Venind de la gara, pe sosea ma asteptau jandarmii. Le-am dat buna ziua si am stat de vorba cu ei. Le-am spus ca am fost la Bucuresti, la niste rudenii pentru a cumpara un pamânt ce-l aveau în hotarul comunei chiar lânga pamântul meu. Ajuns acasa am luat niste haine rele si capestrele, chipurile sa aduc caii acasa din stava si sa merg la lucru. Jandarmii erau în primarie, vorbeau la telefon cu fereastra deschisa. Când am trecut, fara sa ma uit spre primarie, i-am auzit spunând la telefon: „Acum trece cu capastrul în mâna”. Nu stiu ce au raspuns cei de la legiune, dar m-au lasat în pace si mi-am vazut de drum. Am mers prin padurea Vadului care se margineste cu hotarul comunei noastre si acolo i-am întâlnit, dupa cum ne întelesesem, pe Gheorghe Vornica si Ioan Stranilu din Vad. Le-am comunicat cele aflate, am facut fotografii si ne-am despartit.

La Bucuresti ar fi fost de dorit sa ma întâlnesc si cu Horia Sima dar mi s-a spus ca e periculos.

La 10 septembrie am fost arestat împreuna cu alti fagaraseni si dusi la lagarul de la Vaslui unde erau în jur de 300 de legionari din toata tara. Dl. Virgil Mateias era arestat mai demult si dus în lagarul de la Miercurea Ciuc. La început am fost tratati bine, dar pe masura ce timpul trecea ne-au scazut ratia pâna la înfometare. Acolo timpul era organizat de catre ai nostrii. Erau ore predate de catre un profesor. Eu am urmat limba italiana.

Dupa cum am spus, în toamna anului 1916 când armata româna a intrat în Ardeal la noi au dormit doi soldati care erau prieteni. Erau doi tineri voinici ce mi se pareau inteligenti: Cucuietu Gheorghe din Bucuresti si Marin Stan Bragadirean. O data la apelul care se facea în lagar de catre colonelul Badescu care ne punea într-o parte si când ne striga trebuia sa trecem prin fata lui în partea cealalta, am auzit când a strigat Cucuietu Gheorghe. Mi s-a parut ca mai auzisem undeva numele acesta si m-am gândit unde. Seara mi-am adus aminte de soldatii din 1916. Acum eram în 1938, deci dupa 22 de ani. A doua zi am fost atent când s-a facut apelul si când s-a strigat Cucuietu Gheorghe a iesit din grupul nostru un haldau voinic si cu tâmplele albe. Dupa apel m-am dus la el. Nu ne mai cunostem, dar dupa ce i-am spus cine sunt si-a adus aminte. Scapase de razboi si a facut remarca: „Am luptat de am facut România Mare si acum nu avem loc în aceasta Românie”. Nu putea protesta contra miseilor de coducatori în frunte cu betivul de rege si jidoavca lui.

În noiembrie am fost luat de acolo si trimis legat, sub escorta, împreuna cu Ioan Strâmbu din Vad, la Craiova. Acolo urma sa se judece procesul celor întâmplate la Sinca si Fagaras. Închisoarea Craiova gemea de legionari, mai ales tarani care erau majoritatea de la Fagaras, studenti si elevi.

Comandantul închisorii era un maior, Mihalache, care la început s-a purtat rau dar pâna la urma si-a dat

sema ca cu raul nu face nimic si si-a schimbat atitudinea. De exemplu pe mine m-a dus la birou si m-a amenintat cu bataia daca mai raspund la salutul legionailor când ne plimbam prin curte. I-am raspuns ca stiu ca un um care nu raspunde la salut este prost crescut si eu nu vreau sa fiu considerat asfel, mai ales ca cei care ma saluta sunt camarazii mei. La alte amenintari cu bataia i-am spus ca nu ma sperie, ca de la bataie pâna la moarte este mult. Aici l-am cunoscut pe studentul la medicina Istrate Grigore pe care nu l-am mai întâlnit de atunci si pe elevul Jaman care a fost împuscat în 1939 când a fost împuscat Calinescu. Erau amândoi din Slatina.

La aceasta închisoare am stat doua saptamâni întrucât la prima judecata nu venisera martorii acuzarii si s-a amânat procesul. La ultima prezentare au venit ca martori ai acuzarii un sergent major de la Sinca Veche, un plutonier de la legiunea Fagaras si un caporal de jandarmi. Presedinte al consiliului de razboi al corpului I armata era colonelul Popescu Cetate, Comsa Regal Gelop. A fost citit actul de acuzare care era foarte încâlcit. Instanta nu putea întelege nimic din el întrucât erau relatate faptele petrecute la Sinca Veche si cele de la Fagaras între care erau intervale întinse de timp. Presedintele mi-a cerut sa spun cum s-au petrecut lucrurile. Eu am relatat exact asa cum a decurs, tot taraboiul. Apoi au venit martorii acuzarii, care au încurcat lucrurile rau de tot. Pavelescu din Bucuresti a fost condamnat în lipsa la sase luni de închisoare. Noi am fost achitati.

Credeam ca vom fi pusi în libertate dar am fost legati din nou unul de altul si întorsi iar la lagarul de la Vaslui. Aici nu mai era atmosfera pe care o lasasem, luasera cartile de citit si caietele de însemnari si fusesera împuscati 40 sau 42 de elevi si studenti, de sublocotenentul de jandarmi Ciugluta. Într-una din zile au fost chemati câtiva dintre conducatorii nostri la comandament si li s-a comunicat asasinarea Capitanului nostru Corneliu Zelea Codreanu împreuna cu cei 13 legionari. Când s-au întors în lagar au dat ordin sa ne adunam în sala de sus. Nu stiam despre ce era vorbe dar am observat ca ei erau posomorâti. S-a comandat „în genunchi” si s-a spus Tatal nostru. Dupa aceea comandantul legionar Corneliu Georgescu a spus: „Camarazi, în clipa de fata Capitanul nu mai este!” În acel moment toti ca unul am tipat. Credeai ca cineva a înfipt câte un cutit în inima fiecaruia. Dupa aceea ne-am împrastiat toti. Nimeni nu a dormit în noaptea aceea. La masa nu a mers nimeni. Trei zile nimeni nu a vorbit. Era ca un mormânt.

Eu am fost eliberat înainte de Craciun împreuna cu altii, în jur de 100. Ne-au dat drumul pe socoteala noastra. Nu aveam bani. Pe multi ne-a împrumutat pictorul Mircea Basmala (care în timpul lui Antonescu a fost trimis pe front unde a murit). El a dat toti cei 12.000 lei care îi avea la el. Când am ajuns acasa i-am trimis banii.

În martie 1939 am fost concentrat la batalionul 3 Vînatori de Munte din Brasov, la unitatea unde facusem si armata ca activ. Era un timp urât cu lapovita si ninsoare, cu un frig umed pe care îl simteai pâna în maduva oaselor. Ajuns la unitate am fost repartizat de catre biroul de mobilizare la Compania a II-a. La companie, pe sala, era un soldat evreu care chema pe rând pe fiecare dintre noii veniti si care erau înca civili, sa treaca pe la el pentru a fi tunsi zero si la fiecare îi lua un leu. Eu stam la o parte si priveam cum acest fiu al lui Izrael gasise si aici ocazia sa ne piste cu ceva. Vazând ca eu nu ma înghesui ca oaia la tuns, s-a rastit la mine, întrebându-ma ce astept de nu trec la rând. I-am spus ca eu nu ma tund. El a zis ca e ordinul domnului locotenent comandant de companie. În acest timp cât noi ne ciorovaiam a sosit comandantul de companie si a întrebat ce este. Evreul cu masina de tuns a spus ca eu nu vreau sa ma tund. Dânsul m-a întrebat care e cauza. I-am spus ca eu, ca si toti ceilalti tarani, acasa

am purtat par mare si caciula. Daca ma tunde, fiind obligat, asa cum e ordinul, sa umblu cu casca de otel pe cap în timp ce ninge si burniteaza, ma voi îmbolnavi de sinuzita, poate mai rau, si probabil unitatea nu doreste acest lucru. Dupa raspunsul meu, locotenentul a dat ordin sa nu se mai tunda nimeni. Îi stricasem socoteala camaradului.

În vara anului 1939 a fost împuscat, de catre o echipa de legionari, Armand Calinescu, omul lui Carol, cel care era vinovat de asasinarea Capitanului împreuna cu cei treisprezece legionari. Atunci regele împreuna cu Argesanu cel care a urmat ca prim ministru dupa Calinescu (patriarhul Miron Cristea mersese la Paris si zacea bolnav) a ordonat ca în fiecare judet sa fie împuscati fara judecata un numar de legionari. Am fost arestat si retinut la postul Mândra împreuna cu alti legionari. De aici am fost dusi la Fagaras unde au fost adunati cam 100 din tot judetul. La cei mai multi li s-a dat drumul. Am fost retinuti cinci insi: eu, Mija Iosif de la Comana de Sus, Dorin Victor din Arpas, Vasile Gheorghe din Vistea de Jos si un student, Socol din Berivoi, pe care l-a luat imediat unchiul lui, maiorul Socol, care era primarul Fagarasului. Pericolul trecuse. Comandantul legiunii de jandarmi a ezitat în primul moment iar în noaptea urmatoare a primit ordin sa nu mai împuste. Asa am scapat. S-a varsat mult sânge atunci în tara. Au fost omorâti comandantii care erau la Râmnicul Sarat, la Ciuc si la Vaslui. Toata floarea generatiei noastre.

A venit anul 1940. Eu eram concentrat la Bat. 3 Vânatori de munte în Brasov si eram furier de companie, când la una când la alta. În închisoarea din Brasov era dl. profesori Radu Gir, Traian Brailean si un fagarasan, Tavi Popa. Legionarul Cârje Vasile din Vistea era si el concentrat si era la trasura batalionului. Cum din întâmplare aghiotantul capitanului sta undeva aproape, prin el le trimiteam aproape zilnic câte un sac de pâine. În acel an a murit tata. „Dumnezeu sa-l ierte”. Eram concentrat si lucram în birou cu comandantul batalionului dl. maior Vasiliu. A plâns si el când a auzit si mi-a dat drumul la înmormântare.

Au ramas acasa sotia, mama si trei copii.

În toamna am întâlnit pe dl. profesor Petrascu si el mi-a comunicat ca la 6 septembrie se va da o lovitura de stat. În septembrie 1940 eram în concediu acasa.

La 3 septembrie a venit la mine si m-a cautat în câmp elevul de liceu Buracu pe care nu îl cunosteam. El mi-a spus sa fiu cu oamenii mei în gara Bartolomeu la Brasov. Fiindca eu stiam ca data loviturii era fixata pe ziua de 6 septembrie am crezut ca e un agent care trage de limba ca sa afle daca într-adevar se pregateste acest lucru. Crezând ca e o cursa nu am anuntat pe nimeni. Fiindca eram în concediu dimineata am luat echipamentul militar si am plecat sa merg la Brasov. La gara jandarmii m-au arestat si m-au tinut doua zile. Între timp se dase lovitura si mi-au dat drumul. De la legiunea de jandarmi am mers direct la Brasov si i-am gasit pe camarazii din Fagaras înca acolo. Înmormântasera un camarad care murise la lovitura de stat de la comanda batalionului 41 artilerie (Stada Lunga).

Eu am ramas concentrat pâna în noiembrie când am fost lasat la vatra. Împreuna cu Nicolae Maier am luat parte la inventarierea pravaliei lui Som Genölb dar nu am stat pâna s-a terminat întrucât am fost numit casier la Federala Cooperativelor unde eram vicepresedinte. Nu am apucat sa iau în primire

fiindca a venit asa-zisa rebeliune din 21-22 februarie.

În anul 1941 a trecut comandantul Horia Sima cu masina spre Brad la familia sotiei sale si a venit de ne-a felicitat si pe noi. La sfântul Ion a venit prefectul Mateias cu maiorul Motora, comandantul legiunii de jandarmi sa ma felicite dar i-am spus ca pe maior nu îl primesc în curte ca ne-a facut necaz destul si a plecat si dl. Mateias cu el. Atunci a fost împuscat în Mândra Costica Comsa, primarul din Sarata. A fost dus la spital unde l-am vizitat dar nu m-a mai cunoscut. A murit în aceeasi zi.

În timpul rebeliunii i-am vizitat pe comandantul garnizoaniei militare Fagaras, colonelul Bordan, pe pr. Protop Borzea, pe Virgil Mateias si pe Emil Herseni. Am cazut de acord sa stam fiecare unde suntem, sa nu varsam sânge românesc pâna vedem cum se dezleaga lucrurile la Bucuresti. Noi nu aveam legaturi telefonice. Detineam prefectura. În timpul acesta a venit un ofiter german de la garnizoana din Fagaras si ne-a spus ca Horia Sima, Comandantul nostru, este ministru de interne în guvernul care se formase la Bucuresti. Noi nu stiam nimic din cele ce se întâmplasera la Bucuresti pentru ca, cum am mai spus, nu avem legatura cu capitala. Întrucât nu putem verifica am crezut si am dat drumul acasa la oameni. Eu am mai ramas la Fagaras înca o saptamâna ca sa ma descurc de Federala Cooperativelor unde eram vicepresedinte.

În timpul cât a durat guvernarea noastra cu Antonescu am fost o data la Bucuresti unde am vorbit cu Comandantul Horia Sima si cu profesorul Nicolae Petrascu. Am luat cina toti trei în casa domnului Ioan Protopopescu. Atunci am cunoscut-o si pe doamna Sima. În ziua aceea fusese instalat prefect al politiei capitalei dl. colonel Zavoianu acela care îl ascunsese pe Capitan si îl condusese la proces când fusese pedepsit Duca. Comandantul spunea în seara aceea ca lucrurile merg prost întrucât seara se întelege cu Antonescu într-un fel si dimineata acesta nu se mai tine de cuvânt, fiind influentat de dusmanii nostri, care erau influentati de agenti straini.

Am fost la adunarea de la Bucuresti din octombrie, la Alba Iulia si la înmormântarea eroilor de la Predeal.

Dupa rebeliune am fost rechemat la Batalion la Brasov unde am avut administratia de la campaniile de instructie si mars si mai mult la campania de garnizoana. Dupa ce am venit la unitate m-am cazat la cazarma si nu am mai avut voie sa merg în oras. Dar abia am ajuns aici si într-una din zile am primit un telefon de acasa prin care ma anunta ca pe Valerica, care era eleva la Gimnaziul din Fagaras, o elimina din scoala pe motiv ca a luat parte la rebeliune. Era o razbunare a doamnei Dobosan care era directoare si la care nu ma mai dusesem de loc. I-am spus comandantului de companie ca trebuie sa plec si dânsul m-a înteles dar zis ca dânsul nu stie nimic daca se afla de lipsa mea. I-am promis ca a doua zi la sapte voi fi în cazarma si nu o sa afle nimeni nimic. Când am ajuns la scoala, Valerica era în biroul directoarei si plângea. Directoarea îi spunea ca nu are ce face, ca trebuie sa o elimine. Eram foarte revoltat. I-am spus directoarei ca pe mine tara ma tinea comcentrat fara lefa si ca de acasa îmi ia la rechizitie cai, caruta si hamuri fara nici o plata, ca eu trebuie sa platesc servitor, sotia fiindu-mi bolnava, scoala trebuie sa o platesc, si colac peste pupaza mai da si fata afara din scoala fara nici o vina. Am întrebat daca asa întelege sa se poarte cu cei care fac astfel de sacrificii pentru tara. Pâna la urma mi-a promis ca o lasa în internat si ca o elimina numai pe doua saptamâni, dar în acest timp sa învete si sa se tina la curent cu lectiile. Dar nu s-a tinut de cuvânt, a eliminat-o. În anul urmator am

mutat-o la Sibiu, dar si atunci mi-a facut un rau. Fara sa vada copila, pe certificatul de scoala i-a trecut pe margine cu cerneala rosie ca a fost eliminata din scoala pe motive politice. Mi-a parut rau ca nu am aruncat-o pe geam sa ajung la tribunal. As fi aratat cu dovezi ca minte si ca în putinul timp cât au fost legionarii la putere, ea îndemna elevele sa se înscrie în Fratiile de Cruce, ca dupa aceea sa se poarte cu atâta brutalitate. De la Fagaras am venit acasa, pentru ca a doua zi dimineata la ora patru sa ma întorc la cazarma. Dimineata, când mai aveam 100 m pâna la gara, trnul a plecat. Ce sa fac? Îmi era necaz ca o sa patesc rusinea ca nu o sa fiu la timp la cazarma. Am iesit în sosea si am încercat sa opresc o masina. Dupa mai multe încercari, când nu mai aveam nici o speranta, a aparut o masina mica, cu doi ofiteri germani. M-am postat în drum si i-am oprit. Masina era mica de tot. În spate, ofiterii erau înghesuiti, în fata era un sofer civil, un sas, si lânga el, un gemantan mare. Eram sigur ca nu ma iau. I-am spus soferului care e cauza pentru care sunt asa de grabit, el a vorbit ceva in germana cu cei din spate, s-a dat jos, a luat cufarul, mi l-a pus în brate si am luat loc lânga el. Am mers cu viteza mare si am ajuns la timp. Am încercat sa-i ofer soferului ceva bani dar el a refuzat iar ofiterii au râs. I-am salutat si pe fata lor am citit multumiri.

Între timp Antonescu a pregatit un plebiscit, ca sa arate ca toata lumea e cu el. La batalion legionari mai cunoscuti eram eu si înca doi sergenti. Toti trei ne-am înteles ca la votarea care se facea în cazarma, când vom fi întrebati sa raspundem toti cu „nu”. Stiam ca nici un soldat nu îl agrea pe Antonescu, si daca noi vom îndrazni sa votam contra, restul ne va urma.

Ofiterii au simtit si în ziua premergatoare votarii, când veneam de la instructie, un locotenent l-a întrebat pe sergentul Rosu ceva face mâine. Acesta nu s-a putut stapâni si a spus ca nu îl va vota pe Antonescu. Imediat ne-a chemat ajutorul de comandant pe toti trei si ne-a întrebat si dânsul ce aveam de gând. I-am raspuns la fel. Ne-a luat cu binele, spunând ca acest lucru va avea consecinte grave pentru dânsul ca si pentru noi. Am ramas pe pozitia noastra. Ca sa scape de noi, pe mine m-a trimis la Tohan, unde era o garda, sa dau solda la soldati. Pe ceilalti doi i-a trimis in delegatie, pe unul la Predeal, pe celalalt la Sinaia. Dupa câteva zile a venit la unitate colonelul Scârneci care în timpul plebiscitului a fost plecat. A adunat batalionul si a tinut un discurs în care a facut aluzie la noi, ca e un caz de indisciplina, ca ar putea avea urmari grave daca s-ar aplica legea. A dat dispozitie sa nu mai fiu lasat la birouri, ca sunt pedepsit.

La câteva zile dupa aceasta hotarâre a venit la mine un soldat din Grid care m-a rugat sa merg la adjutant pentru a cauta o cerere trimisa de sotia lui sa fie lasat câteva zile acasa la lucru, ea fiind bolnava. El se interesa la birou de rezolvarea cererii, dar nimeni nu stia nimic. I-am spus ca am sa merg, dar numai miercuri dupa masa, când ofiterii nu vin la cazarma. M-am dus miercuri, dar cum am început sa caut în dosare a intrat colonelul. Eu l-am salutat si am continuat sa-mi vad de treaba. În birou mai era un sergent pe care colonelul l-a trimis dupa tigari. Am crezut ca l-a trimis ca sa se lege de mine. Dar nu a zis nimic. Mi-ar fi placut întrucât stiam ca a fost la un regiment în Fagaras unde era prieten cu niste ofiteri cu resentimente fata de noi. Poate ca din aceasta cauza nu a provocat discutia. Nu am mai avut ocazia sa stau de vorba cu el pâna în 1943 când am fost trimis pe front.

Între timp am aflat ca a ajuns caraus, carând pietris, pentru ca regimul nu i-a acordat pensie. În tinerete fusese campionul României la schi la concursul din Cehoslovacia. A murit de cancer, la Brasov, dupa ce i se luase casa din Poiana.

Printre prietenii cu care am lucrat în timpul persecutiilor din 1938 si dupa aceea îl amintesc pe Gheorghe Vornica. Acest baiat tacut si luptator neînfricat care era presedintele studentimii din Ardeal m-a vizitat mereu în drumul sau de la facultate spre satul natal si la întoarcerea din sat. A terminat medicina cu „Magna cum laude” si profesorul Hateganu i-a spus: „Se obisnuieste ca noi cei batrâni sa dam tinerilor care pasesc în viata anumite sfaturi. Tie nu avem ce sa îti spunem, tu ne-ai întrecut.” Ne-am întâlnit de mai multe ori prin Sibiu, unde se refugiase Universitatea din Cluj când s-a cedat Ardealul de nord. Într-una din ocaziile acelea l-am cunoscut pe profesorul de igiena, Moldovan. Acesta a vrut sa-l cunoasca pe viitorul socru al lui Ghita pentru ca tinea foarte mult la acest baiat si i-ar fi parut rau sa nu gaseasca o familie vrednica de el.

Cum reiese din rândurile de mai sus, într-una din zile mi-a facut propunerea sa se casatoresca cu Valerica, fata mea cea mare. Eu nu m-am asteptat la asa ceva, stiind ca el putea sa-si gaseasca o fata cu carte multa si cu avere (Valerica era la liceu la Sibiu si avea numai 17 ani). I-am raspuns ca ar fi bine sa se mai gândeasca, ca eu nu pot sa-i dau mare lucru, doar ceva pamânt si mobila, aceste nefiind pe masura unei fete bogate.

În timpul razboiului, dupa ce ocupasem Basarabia, basarabenii care facusera armata în armata româna au fost chemati la concentrare. Cu ei s-au format detasamente C.F.R. Un astfel de detasament a fost si în hotarul comunei Mândra, unde se faceau reparatii la calea ferata. În anul 1942, un timp, am avut si eu scutire de mobilizare si am fost un fel de sef peste acesti concentrati. Printre alte discutii i-am întrebat cum era sub guvernarea comunista. Unii dintre ei, mai tineri si mai inteligenti, mi-au marturisit ca au dus-o greu. Eu le-am spus ca nu cred ca sunt sinceri. În timp ce ma contraziceam cu acestia, unul, care era mai slab îmbracat si mi se parea mai necajit, s-a apropiat de mine si mi-a spus cu convingere: „Dumneata nu îi crezi pe tinerii acestia desi ei îti spun adevarul. Sa ma crezi pe mine, ca înainte de a se ceda Basarabia eu am fost comunist. Când au venit rusii, pe mine m-au pus un fel de sef peste o parte din satul meu. Mi s-a pus în vedere sa fac programul de lucru pentru ca de a doua zi în fiecare seara sa se raporteze ce s-a lucrat în ziua respectiva. Aveam putina carte si trebuia sa ma necajesc toata noaptea sa fac programul pentru fiecare lucrator si sa raportez ce a lucrat. Tot timpul eram ca beat si speriat fiindca mi se spunea ca daca nu raportez cinstit or sa ma împuste. Când a venit administratia româna, neavând alte alimente, am facut o mamaliga din putinul malai pe care îl mai aveam. Am vorbit cu nevasta (eram numai noi doi fiindca nu aveam copii) spunând ca e cea mai buna mâncare pe care am mâncat-o vreodata în viata noastra. Eu nu am nici o avere, numai o casuta si acum lucrez, ca si înainte, cu ziua pe la altii si sunt foarte multumit ca nu ma mai bate nimeni la cap în timpul liber si ma simt fericit”.

A doua zi de Craciun, de 26 decembrie 1942, am fost arestat si trimis la lagarul de la Târgu Jiu. Eram în jur de 2 500 – 3 000 de oameni din toata tara. Acolo i-am cunoscut prima data pe comunisti. Am lucrat într-un atelier unde faceam capestre pentru armata. Comunistii erau în lagar de mai mult timp. Ei lucrau în toate atelierele. La noi în lagar a venit cineva si a întrebat daca vrem sa lucram. Eu am spus ca as vrea. De câte ori am fost arestat am cautat sa lucrez fiindca mai faceam miscare si timpul trecea mai repede. Asa si acum, într-o dimineata au venit si ne-au scos pe cei care am spus ca vrem sa lucram. Ni s-a aratat baraca unde sa intram. Am intrat eu primul, si fiindca era de dimineata si nu era lumina, cei care lucrau stateau în mijlocul încaperii, în jurul unei sobe. Când am intrat am dat „Buna dimineata”. Cei de la soba au raspuns morocanosi, dar era unul la gem, mai aproape de usa, ce citea dintr-o carte. M-am apropiat de el si i-am dat si lui „buna dimineata”. Si acesta mi-a raspuns morocanos, peste umar. Voiam sa vorbesc cu el, doar nu venisem sa stau ca mutul. L-am întrebat ce citeste. Mi-a raspuns ca

daca îmi spune, eu stiu? Am întrebat de ce sa nu stiu.

- Fiindca pe voi nu v-a lasat sa cititi decât „Alexandria” si „Visul Maicii Domnului”.

- Cine nu ne-a lasat, l-am întrebat.

- Capitanul acela al vostru, mi-a raspuns.

Atunci l-a întrebat ce ar zice daca ar stii ca am citit „U.R.S.S.-ul azi” de Sahia si cartile cu tendinta de stânga ale doamnei Pearl Buch. Mi-a spus ca nu m-am convins de adevar. I-am raspuns ca aceea este numai propaganda. Între timp cei de la soba au venit si ei lânga noi. Am spus ca în primul rând toate persoanele din „U.R.S.S.-ul azi” în fotografiile respective arata slabe, semn ca traiesc rau. Dupa aceea, colhoznicii duc grâul cu carul si îl arunca într-o gramada pe câmp. Asta e agricultura? Din acelele boabe batute de ploi si vânt ce poate iesi? Ca în tarile cu agricultura avansata cerealele se duc la silozuri, unde sunt vânturate si uscate.

Aici în atelier am cunoscut pe un student si pe un elev din Basarabia, Rudenka si Gutan. Rudenka spunea ca e din Labru, vestita pentru vinuri.

Dupa ce am venit acasa din lagar, pe la începutul lui mai am primit ordin de chemare, sa ma prezint la unitate. Fiindca aveam o scutire de mobilizare de la CFR, m-am prezentat la district cu ordinul. Acolo mi s-a luat picherul si mi s-a spus sa îmi vad de treaba. Dupa o saptamâna, alt ordin de chemare. L-am dus la sectia Mont CFR. Si aici mi s-a spus sa îmi vad de drum. Dupa alta saptamâna am primit mandat de aducere. Cu acesta m-am dus la comisia militara a regionalei CFR si acestia mi-au spus sa îmi vad de serviciu ca o fi o greseala. Mi-am dat seama ca se tineau de capul meu. Între timp a venit în concediu de pe front de la unitatea de care apartineam eu, bat. 3 Vânatori de Munte, sublocotenentul Dobrin Silviu din Arpas. M-am dus pâna la el si i-am spus care este situatia si ca probabil pâna la urma va trebui sa merg si eu cu el. Dobrin spunea ca el trebuie sa se duca neaparat la Bucuresti la Marele Stat Major ca sa vada care e cauza pentru care nu mai trimit ofiter ca sa-l schimbe, întrucât majoritatea ofiterilor care erau la începutul razboiului au fost schimbati (pe ei îi schimba Marele Stat Major, nominal). M-a sfatuit si pe mine sa nu ma las fiindca aveam dreptate si fiind contingent batrân nu pot fi trimis.Daca ajung acolo nu mai am sanse sa scap fiindca cei de acolo sunt trupe de sacrificiu. M-am dus deci si eu la Bucuresti. Prin niste rude am cunoscut un maior care lucra la sectia MSM transporturi, de care depindeam eu. Pe acesta l-am rugat sa vada care era cauza de mi s-a anulat ordinul de mobilizare la CFR si daca se poate sa se revina asupra lui. Aceasta era de dimineata. Mi-a spus sa merg acasa la el dupa masa. Când m-am dus nu m-a lasat sa intru nici în curte. A tipat la mine zicându-mi ca de ce nu-i spun cine sunt, sau vreau sa merga el pe front pentru mine. Am zâmbit si am plecat. Eram legionar, si noi trebuia sa murim pe front ca strainii si înstrainatii de tara sa traiasca linistiti.

Cât am stat la Bucuresti, am intrat în restaurant pentru a servi masa. La o masa mai era un sublocotenent de vânatori de munte. L-am întrebat daca pot sta si eu la masa aceea. Mi-a raspuns ca da. L-am întrebat de ce nu e vesel ca ceilalti clienti din local? Mi-a spus ca se uita la acesti galagiosi care nu stiu ce îi asteapta, ca armata de abia mai poate opri puhoiul rusesc. Era medic veterinar si venea de

pe front în concediu.

M-am întors acasa si am asteptat sa ma ia jandarmii la rost din nou. Nu au întârziat. Au venit cu o adresa de la Comisia Militara CFR Brasov, care ma anunta ca mi s-a anulat ordinul de scutire pentru lucru de catre M.S. Major si trebuie sa ma prezint la unitate. Ce era sa fac? M-am prezentat la Batalion. Am amânat o saptamâna pentru a merge împreuna cu Dobrin. Acolo, desi aveam prieteni la toate birourile, toti se fereau de mine. Erau amenintati de noul comandant – capitanul Pârcalaboiu – ca daca ma protejeaza sa nu merg pe front, o sa-i trimita pe ei. Mi-au spus ca în fiecare saptamâna primesc urgentari de la M.S. Major.

M-am dus la biroul mobilizarii unde lucra un sergent cunoscut, care vazându-ma ca ma duc la el s-a speriat, în loc sa se bucure. I-am spus ca m-am înteles cu Dobrin sa mai stau o saptamâna acasa si pe urma sa plecam împreuna pe front, deci sa ma mai amâne. Mi-a raspuns ca numai capitanul Pârcalaboiu poate face acest lucru si deci sa merg la el. Am coborât în curte, unde ofiterii erau adunati în jurul capitanului. M-am prezentat ca un militar. În clipa în care am spus ca sunt sergentul Dan Ion nu am mai putut continua caci capitanul a început sa zbiere la mine: „Înca nu ai plecat, tâlharule? Tu trebuia sa fi mort pâna acum!” Ce era sa fac? Nici nu l-am mai salutat. I-am întors spatele. Am mers la sergent si i-am spus sa ma repartizeze la o companie, sa plec pe front, întrucât nu mi am loc în tara, ca trebuia sa fiu mort. Eram revoltat. Ca si ceilalti camarazi ai mei, cele mai curate suflete, trebuia sa murim. M-a repartizat la Compania a II-a.

Când m-am prezentat la plutonierul major Stancu, care ma cunostea si m-a vazut cât eram de otravit, m-a întrebat ce am. I-am povestit ce am patit cu capitanul. L-am rugat sa mai sa ma lase sa mai stau o saptamâna, sa plec cu Dobrin. Stancu mi-a spus sa nu ma necajesc, sa stau pâna seara la el si o sa-mi dea un bilet de voie cu care o sa plec acasa, sa vin peste o saptamâna, sa ma îmbrace si sa plec cu Dobrin. Asa am facut.

Seara am luat biletul de voie si am plecat din nou acasa. La gara ma asteptau jandarmii, care, când m-au vazut tot civil au facut o mutra acra. I-am întrebat daca vor sa vada biletul de voie. Au raspuns ca nu, ca stiu ca am ca totdeuna. Le-am spus sa nu fie suparati ca peste o saptamâna am sa plec pe front.

Peste o saptamâna am mers la Stancu si m-a echipat. Am venit cu hainele civile si dimineata cu trenul de patru am plecat spre Crimeea, fara sa mai dau pe la batalion.

La plecarea de acasa, sotia, care era foarte credincioasa, mi-a spus sa merg fara grija, ca o sa ma întorc sanatos acasa. Pe fata ei se citea atâta siguranta. Înainte de a pleca am spus servitorului pe care îl aveam sa se poarte bine cu sotia ca iata eu plec pe front unde nu este gluma si ea saraca e destul de necajita. Dar când m-am întors acasa mi-a spus sotia ca s-a purtat urât, a facut numai ce a vrut si a plecat înainte de a se împlini anul.

În gara Ploiesti, când m-am dat jos sa schimb trenul m-a vazut din tren Dobrin, care acum venea de la Bucuresti. M-a strigat si s-a dat jos. Era necajit rau. Mi-a spus ca la Bucuresti nu a facut nimic si ca ofiterul numit de M.S. Major sa-l schimbe a intrat în spital si nu are de gând sa vina sa-l înlocuiasca si

ca el va veni mai târziu, ce sa faca?

La Tighina mi-a mai dat ceva hrana rece pe lânga cea luata de la batalion si de acasa. Pâna la Bug aveam trenurile românesti, de acolo erau germane. Pe drum am cautat sa gasesc pe cineva de la divizia I Vânatori de Munte. Când am facut transbordarea la Bug în localitatea Golta, am întrebat un ofiter de Vânatori de Munte daca nu e de la divizia I. Mi-a aratat un vagon unde zicea el ca sunt un ofiter si un caporal de la 3 Vânatori. Am mers repede si am intrat în compartimentul lor. I-am gasit. Am facut cunostinta. Nu erau entuziasmati de cunostinta. Am mers cu ei pâna am intrat in Crimeea. La gara Vladislavonca linia se bifurca. O parte mergea spre Cerci si alta la Feodosia. Eu aveam ordin de serviciu pentru Feodosia, acolo se credea ca voi gasi unitatea. Cei doi camarazi mi-au spus ca unitaea e în Caucaz.

Când am ajuns în gara Vladislavonca, fara sa ma anunte din timp, ei s-au dat jos spunând ca au traba la Feodosia si ca ramân în gara respectiva pâna a doua zi la 11 când au trenul urmator, iar eu sa ramân în tren sa merg la Kerci, de acolo sa trec cu bacul la Tausan si de acolo cu masina pâna la front. Dupa ce ei s-au dat jos m-am gândit ca eu aveam ordinul pentru Feodosia si prin urmare si eu pot avea treaba acolo. M-am dat jos la repezeala dar pe ei nu i-am mai vazut întrucât era un întuneric de nu-ti vedeai degetul. Cred ca era camuflaj. Am mers la seful garii care era un ofiter german si l-am întrebat de „soldat romanski”. Binevoitor, acesta mi-a aratat un drumeag si am înteles ca pe acolo se gasesc soldati români. Am mers cam un km si la un moment dat, în întuneric, m-a somat o santinela. I-am spus ca sunt în drum spre Feodosia si ca din gara am fost trimis aici la ei. M-a chemat înauntru si sub un sopulet, în fân, am întins foaia de cort, mi-am facut un pat si am dormit bine. Aici era un depozit de fân.

A doua zi am luat trenul si am mers la Feodosia. Aici nu am gasit nici un soldat român. La gara erau câtiva soldati germani. Am întrebat de „soldati romanski” si ei au umflat din umeri. Am mers în oras dar nici aici nu am vazut nici un soldat român. Am întrebat din nou un ofiter german. Acesta mi-a aratat, cu doua degete facute cruce, sa merg înainte. Nu am înteles nimic, dar dupa ce am mers o bucata de drum la intrarea unei case mari am vazut un fanion de cruce rosie si m-am gândit ca probabil e asta a spus neamtul. Am intrat, m-am suit la etaj, dar nu se auze nimic. La un moment dat mi s-a parut ca aud voci într-un anumit loc. M-am îndreptat spre locul respectiv. Aici am gasit niste surori, soldati si ofiteri. Fetele m-au întrebat daca îmi este foame. Le-am spus ca de când am plecat de acasa, de doua saptamîni, nu am mânct mâncare gatita. Mi-au aratat niste camere unde era fân pe jos si mi-au spus ca acolo pot dormi. Am întrebat daca nu stiu unde este unitatea la care trebuie sa merg eu. Mi-au raspuns ca nu stiu, dar în cladire este un post de jandarmi si poate stiu ei. Am trimis dupa seful de post. Nici el nu stia dar mi-a scis pe ordinul de servici sa merg la Carasub Bazar, poate e acolo. Seful mi-a spus sa stau, sa merg seara la un film, ceea ce am si facut. A doua zi mi-a scris pe ordinul de servici sa primesc de la un centru german de aprovizionare hrana rece pe trei zile. Acolo mi s-a parut ca îmi da cam mult si am spus pe nemteste, cum am putut. Nemtii au râs si mi-au aratat sa iau tot de pe tijghea. Am pornit cu ranita si cu sacul de merinde si am iesit la sosea sa iau masina la Carsub Bazar. Am luat primul cmion care mergea în directia respectiva. Acolo am vizitat cele doua cimitire, cel român si cel german. Erau foarte îngrijite. Cel german era pe o coasta, în terase, cel românesc, pe ses. În cel românesc am cautat nume cunoscute. Nu am gasit nici unul. Erau toti de la Divizia 18 Cavalerie.

De acolo am plecat la Simferopol. Aici am mers la frizerie si m-am tuns. De aici m-am dus la niste spitale sa vad daca nu cunosc pe cineva..

La un centru de informatii am aflat ca la un colhoz lânga Sinferopol ar fi permanenta diviziei I Vânatori de Munte. Am mers în capul orasului si am aflat o masina de a noastra. Am întrebat unde merge. Soferul mi-a spus ca merge chiar acolo unde trebuia sa merg si eu. Am plecat împreuna.

Ajuns acolo m-am dus la o cladire unde ni s-a aratat ca ar fi comandamentul. Era o casa noua, joasa, cu un coridor întunecos cu usi în dreapta si în stânga. Am auzit ca într-o camara joaca cineva table. Am ciocanit si am intrat. Am gasit doi sergenti TR. Am fascut cunostinta. Am jucat si eu table cu ei. Le-am propus sa ramân si eu acolo, la un birou. Mi-au promis ca vor vorbi cu „batrânul” lor care era un colonel. A doua zi mi-au spus ca au vorbit, si colonelul a spus sa ma lase sa plec ca cine stie cine sunt. Am plecat la un alt birou, tot al permanentei, la 2 km. Acolo am dat de un major batrân, cam ramolit. Am facut o gluma cu el. I-am spus ca a zis colonelul sa ma primeasca furier si sa trimita un baiat tânar sa merga pe front. Daca nu crede sa mearga sa-l întrebe pe „batrânul”. Majorul a facut o mutra speriata. Se vedea ca nu se prea întelege cu colonelul. Între timp a venit un locotenent care mi-a aratat de pe un deal, pe o vale mai multe sate mici. Printre ele era si satul Pintilovca unde era permanenta batalionului nostru, unde trebuia sa ajung eu. Mi-a mai spus ca a doua zi va trimite alimente si pentru mine.

Am plecat peste câmp, de-a dreptul. Am ajuns întâi în satul Alexandruca. Pe strazile satului erau crescute buruieni si iarba. Numai pe mijlocul strazii era o cararuie din care pleca alta mai mica la fiecare casa. Casele erau acoperite cu paie. Erau nespoite de ani de zile si aveau aspectul unor case parasite. Din unele curti, care nu aveau porti, iesea câte o femeie sau un batrân care pareau ca vin din alta lume, zdrentarosi si murdari. Biserica, fara geamuri, de departe parea un schelet de cal în picioare. La marginea satului era un fel de sop închis cu un gard si pe el erau aruncate niste paie. I se zicea atelierul colhozului. Am întrebat cum m-am priceput daca asta e satul Pintilovca. Un rus batrân mi-a aratat ca acolo în vale este satul cautat. Am pornit la vale spre sat printr-o gradina unde fusesera cultivate fasole, floarea soarelui si crtofi. Am intrat într-o curte unde am întâlnit un soldat care spunea ca e magazionier. Casa era compusa din trei camere format vagon. În curte erau doua fete destul de solide pentru vârsta lor. Una zicea ca e de 15 ani si cealalta de 17. Prima camera era închisa numai cu scândura. Acolo se facea si taiatul lemnelor de foc. În a doua locuia o femeie ce parea sa aiba în jur de 50 de ani si care statea într-un colt, cu candela aprinsa la icoana si citea într-o carte de rugaciuni. Am dat buna ziua, femeia a raspuns si a dat din cap. În ultima camera, cea de la strada, avea sergentul magazia. Am lasat bagajul meu si dupa ce m-am odihnit putin am iesit cu sergentul si m-am prezentat unui subofiter care era seful permanentei batalionului. În cele câteva zile cât am stat în sat, m-am interesat de locuitorii lui. Era putina lume. Copii nici nu am vazut, erau numai femei. I-am întrebat pe ai nostri care e cauza de erau numi femei. Unde sunt barbatii lor? Localnicii spuneau ca în urma cu 7 – 8 ani a venit duba si i-a luat pe toti oamenii valizi si de atunci nu se mai stie nimic de ei. Nu s-a mai întors nici unul.

Satul era cam de 50 – 60 de gospodarii. În timpul cât am stat aici a venit si Dobrin din concediu. Dupa câteva zile a venit un camion cu un locotenent, seful aprovizionarii batalionului, ne-a luat si pe noi si a plecat spre front. O noapte am poposit la Sinferopol. Camarazii care aveau prieteni în oras m-au gazduit la o femeie batrâna. Parea o femeie inteligenta, dar cum nu stiam limba rusa nu ne-am putut întelege. Am dormit pe podea, acoperit cu foaia de cort. Fiind vara nu mi-a fost frig. Mai târziu, noaptea, a venit aici un civil voinic, parea un om cu carte, poate fiul acelei femei. A vorbit cu femeia, s-a uitat la mine si pe urma a plecat. Dimineata, femeia mi-a dat un ceai fara pâine. Pâine aveam eu. I-am multumit si am coborât în strada, am cautat camarazii cu camionul si am plecat mai departe. Eu eram

strain, nu vorbeam nimic decât priveam. Ceilalti veniti din concediu cunosteau satele de parea ca sunt de acolo.

Când am intrat într-un sat din Crimeia s-a luat dupa noi toata lumea, barbati, femei si copii. Când am ajuns în mijlocul satului, masina a oprit. Era tot satul în jurul nostru. Toti vorbeau româneste si întrebau de soldatii nostri de pe front, ce mai fac, sunt sanatosi? Au început sa aduca pachete, în care nu stiu ce era, poate fructe sau dulciuri. Pachetele erau învelite în pânza alba pe care era scrisa adresa cu creion chimic. Seara am fost la un tatar, primarul, care ne-a cinstit cu vin din belsug.

Am plecat spre Kerci, unde am fost îmbarcati cu masina pe bacuri germane. Ne-au dat plute de salvare. Pe bacuri erau postate mitraliere antiaeriene. Am trecut la Tamen care e pe partea caucazianaa a strâmtorii Kerci. De acolo mai departe, spre front. Pe drum am observat ca Dobrin, singurul care ma cunostea, se cam pazea de mine. Am cautat sa-l ocolesc si eu. Nu era prima data când observam ca oamenii se feresc de mine. Mai ales intelectualii.

Când am ajuns la trenul regimentar care era la circa 20 de km departare de front, mi-am luat ranita în spate si am plecat pe drumul pe care mi-l aratase un camarad. Dupa câteva sute de metri am auzit dintr-o vale cu tufisuri ca ma striga cineva pe nume. Am ramas surprins si m-am îndreptat înspre acolo. În fata unui bordei am dat de locot. Banea Gheorghe, învatator din jud. Galati. Îl avusesem comandant de pluton la Brasov. I-am spus ca cei de la batalion nici nu stiu unde sunt cei de aici, ca pe mine m-au trimis la Eudosia, în Crimeia.

Am fascut o baie într-o vale care era mai seaca. Muntii Caucazului nu au izvoarele puternice cum au Carpatii nostri. Mi-am spalat rufele si a doua zi am plecat cu trenul de lupta care era cam la 5 – 6 km în spatele frontului. Acolo era comandant maiorul Grecescu. Am gasit aici un prieten de la Turda, cu care fusesem închis la Târgu Jiu, agronomul Rotaru. La plecare, locotenentul Banea mi-a spus ca a doua zi va merge la trenul de lupta plutonierul sau si îi va spune sa ma ceara de la maiorul Grecescu la compania de comanda, unde era dânsul comandant. Însa a doua zi, fiind chemat la maior, când am intrat mi-a spus: „Compania cercetare si imediat în prima linie!” În alt loc mai rau nu avea unde sa ma repartizeze. Secretarul lui era un sergent TR, Gaia Gheorghe din Sacele, jud. Brasov, pe care îl cunosteam de la Brasov, unde era furier la serviciu îmbracaminte. Era un om rautacios si fara prieteni. Eu nu m-am înteles nici o data cu el. Cred ca el ma descrisese în culori negre la maior. Am facut stânga împrejur si nu am salutat, nici nu i-am mai spus nimic maiorului, revoltat de felul cum m-a primit si m-a expediat.

Am plecat prin padure sa caut trenul de lupta al companiei de cercetare. Aici, în padure, am dat de serg. Olteanu din Brasov. Am facut cunostinta. L-am întrebat de plutonierul major si mi-a spus ca nu e pe acolo. M-am îndreptat spre un bordei unde era sergentul Ilinca, furier si magazionier al companiei. De abia am facut cunostinta, ca sergentul s-a si exprimat catre ceilalti soldati: „Asta e unul din cei care au luptat în str. Romei”. Eu m-am întors la el serios si l-am întrebat de unde stie unde am luptat în rebeliune. L-am lasat fâstâcit si am plecat la serg. Ilinca sa-mi dea echipamentul pentru front: arma, casca, masca, costume s.a. Eram foarte nervos, parea ca toti ma dusmanesc. Dupa ce mi-a dat lucrurile, sergentul mi-a cerut inventarul de la Brasov si a trecut în registru si hainele primite de la Brasov. Mi-a cerut sa semnez. Cum eram nervos, i-am spus ca nu smnez de doua ori pentru acelasi lucru. M-am

departat putin în padure si m-am asezat lânga un copac sa manânc ceva. Eram catranit. În acelasi timp a venit plutonierul Pavel, care era cu administratia companiei si mi s-a adresat: „Dumneata esti dl. Dan?” I-am raspuns: „Eu sunt, ce vrei?” El a zis: „Mi-au spus baietii ca ai avut discutii cu ei.” I-am spus: „Pleaca de aici!” si am întins mâna dupa arma. I-am spus o înjuratura adaugând ca o sa trag în ei si plec la rusi ca sunt numai colea. Noaptea am dormit singur lânga copac, fara sa ma mai supere nimeni. A doua zi am plecat singur la drum spre front, fara a mai vorbi cu cineva. Mi s-a spus sa merg în munti pe valea Dolgaia. Pe drum am întâlnit o femeie pe care am întrebat-o: „Kuda Dolgaia?” femeia mi-a raspuns în româneste si mi-a aratat drumul spre unitate. Am ramas surprins si am întrebat-o de unde stie româneste aici în muntii Caucaz. Mi-a raspuns ca e moldoveanca, ca e din satul Moldovanscaia pe care mi l-a si aratat. Regret ca nu m-am dus sa-l vad.

Am plecat mai departe gândindu-ma unde i-a aruncat soartea pe acesti români. Sigur, erau fosti ciobani de pe la noi, poate de la Sibiu. Cum mergeam pe drum, înaintea mea era un piept de deal mai mare. Un neamt cu patru cai la carul încarcat cu munitie a urcat pâna în mijlocul dealului si nemaiputând urca venea cu caruta înapoi. Când m-am apropiat de el tocmai pornea din nou. Eu am fugit repede si când a oprit carul am pus un bolovan la roata. Nu a mai venit la vale. Neamtul a spus: „Gut, gut!” si nu stiu ce a mai spus pe limba lui. A pornit din nou si a oprit în deal. M-a întrebat prin semne unde merg. I-am aratat indicatorul la care mergeam. Mi-a facut semn sa ma urc în car. M-am suit. Dupa o bucata de drum, neamtul a oprit si mi-a aratat ca el o sa o ia la stânga, eu sa merg înainte. M-am dat jos, ne-am salutat si am plecat mai departe. Dimineata, dupa o noapte de odihna, când am plecat de la trenul de lupta m-am gândit ca de când sunt aici pe front nu mi-am facut nici un prieten, ci numai dusmani. Am socotit sa-l caut pe colonelul Scârneci, comandantul batalionului, cu care ma cunosteam de la Brasov unde avusesem si cu el un mic conflict. Voiam sa constat cu ce ochi ma vede el. Mergând înainte la o gura de vale mai mica vad un soldat ce era în post. L-am întrebat de la ce companie e. Mi-a indicat compania. L-am întrebat unde crede el ca l-as gasi pe colonelul Scârneci, la care soldatul mi-a raspuns ca e înainte la 500 m. Am lasat bagajul la el si am mers înainte. L-am gasit pe colonel în spatele unei stânci în care avea un adapost. Era la o masuta mica cu colonelul Ghiorghiu de la Batalionul 2. Erau cu câte un paharel de vin în fata. Când m-a vazut a început sa râda si mi-a spus: „Cum ai stat tu pâna acum în tara. Te asteptam de mult. Mai am destui ca tine. Voi nu aveti loc în tara, voi aici la moarte.” Mi-a mai spus ca nu e de mine acolo. Ca aici, pe stâncuile astea, are nevoie de oameni tineri. I-am spus ca maiorul Georgescu m-a repartizat în prima linie. M-a întrebat intrigat: „Atunci tu ce vrei?” Am raspuns ca el e comandant si ca sa faca cum crede el ca e bine. Mi-a spus: „Du-te la companie, acolo ai sa gasesti un comandant, Itu cu care ai sa te întelegi bine. Când o sa te saturi, sa vii sa-mi spui sa te trimit înapoi.” Mai târziu, când au venit pe front în inspectie generalul Steflea si generalul Pantazi, seful Marelui Stat Major si ministru de razboi i-am cerut d-lui colonel Scârneci sa ma scoata la raport la cei doi pentru a le arata nedreptatea ce mi se facuse cu trimiterea pe front. M-a sfatuit sa-i las în pace, întrucât dânsul va fi schimbat de pe front, si când va merge în tara ma va lua si pe mine.

M-am întors înapoi la santinela unde lasasem lucrurile si m-am îndreptat spre companie. Am gasit pe valea aceea mai întâi adapostul cu agentii de legatura si telefonistii, care m-au îndreptat la adapostul capitanului. M-am prezentat la dânsul si dupa ce i-am spus de unde sunt mi-a spus ca a avut si dânsul la Scoala Militara un coleg cu numele Ciora din satul Dridif – Fagaras. I-am spus ca am cunoscut un locotenent în rezerva Ciora care era învatator, deci sigur nu era colegul dânsului, acela fiind ofiter activ. Dl. Capitan mi-a spus ca ma repartizeaza la un fagarasan la plutonul doi. Nu mi-a spus unde. A chemat ordonanta si i-a zis sa ma duca la comandantul plutonului doi. Când am intrat în adapostul comandantului plutonului m-am pomenit fata în fata cu sublocotenentul Dobrin cu care venisem de la Pintilovca de lânga Sinferopol. A ramas surprins si când am ramas singuri m-a întrebat daca eu m-am

cerut la dânsul. I-am spus ca poate sa fie fara grija ca eu nu am spus nimanui ca îl cunosc si ca am ajuns întâmplator acolo. Fara multa vorba m-a repartizat la grupa II si mi-a spus sa ma prezint la sergentul Fulga. Ordonanta dânsului m-a condus la adapostul grupei. Pe front nu avea nimeni grade asa ca atunci când am ajuns la palatul grupei am întrebat care este sergentul Fulga. S-a prezentat un tânar maruntel. M-am prezentat si eu, sergent, si i-am spus ca din acel moment sunt comandantul grupei. Soldatii m-au primit cu urale si bun venit fiindca si eu m-am prezentat vesel. Nu am observat când a plecat sergentul, dar dupa câteva minute de la sosire, când eu eram de vorba cu soldatii, a venit la mine sergentul Fulga si mi-a spus ca ma cheama sublocotenentul Dobrin. M-am înapoiat la Dobrin care m-a primit râzând si m-a întrebat de ce fac glume de acestea ca Fulga s-a dus la el suparat si i-a spus ca eu i-am luat comanda. Am uitat sa spun ca atunci când m-am prezentat la capitan i-am spus ca eu nu sunt pregatit de razboi întrucât în cei trei ani de concentrare ca activ am fost tot pe la birouri si ca nu pot sa-mi iau raspunderea de a duce si pe altii la moarte pâna nu ma acomodez eu cu aceasta sdituatie. Atunci sublocotenentul Dobrin m-a trimis la sectia de Brand de 60 unde era comandant sergentul Antonescu. Am repetat gluma dar sergentul Antonescu a prins miscarea si cu totii m-au ridicat în sus manifestându-si bucuria si mi-au urat bun sosit în mijlocul lor. Sectia era compusa din sergentul Antonescu din Râmnicul Sarat, comandant, caporalul Savescu, fost chelner la Capsa în Bucurasti, fruntas Margaritescu Driston din Câmpul Lung Muscel, fruntas Gârneata, blanar din Craiova, fruntas Bindea, zugrav din Brasov. M-am înteles foarte bine cu ei. În prima saptamâna nu am intrat în tura de posturi duble montate noaptea. Spuneau ca întâi sa ma acomodez cu situatia.

În aceeasi zi, când discutam cu camarazii una si alta, a început un bombardament strajnic. Eram cu totii în bordei. Bordeiul era facut în coasta unui munte. Avea trei pereti în pamânt si unul, cel din fata, era înconjurat de gard umplut cu pamânt. Sus de tot, sub streasina era un gemulet de o schioapa. De asemenea avea o usa îngusta, la mijloc. Am pus imediat burta la pamânt în adapost. În timp ce artileria bombarda, ne-a intrat pe geam o schija. Eu le-am zis ceva de mama la rusi ca ne-au spart geamul. Baietii au râs cu pofta. Aici aveam o dispozitie buna. Nu puteam fi atacati din cauza muntilor. În dreapta era batalionul 2 iar în stânga batalionul 25 care era vesnic în atac si contraatac. Aveam în fata orasul Crimscaia. În timpul liber mai jucam table si carti.

Într-o zi m-am dus la sublocotenentul Dobrin ca sa-i cer vreo carte si cum nu l-am gasit m-am dus la capitan unde spunea ordonanta ca ar fi. Când am intrat la dl. capitan m-a întrbat ce doresc. I-am spus ca îl caut pe dl. sublocotenent ca sa-mi dea o carte de citit. Capitanul i-a spus sublocotenentului sa caute în lada lui de campanie, ca el are carti din colectia „12 lei” si sa-mi dea de acolo. Nu stiu ce mutra oi fi facut, dar capitanul m-a întrebat ce este. I-am spus ca as citi o carte mai buna, nu din colectia lui Ignat Hert. Capitanul s-a înrosit. Mi-am dat imediat seama ca l-am jignit. Dar Dobrin m-a scos din încurcatura. M-a luat de brat si mi-a zis ca îmi da el ceva. Dupa ce am iesit afara m-a întrebat de ce nu am grija, ca l-am jignit pe capitan. I-am spus ca mi-am dat seama imediat. Mi-a dat „Viata lui Luther”, o carte care mi-a placut. Baietii cu care eram la Brand mi-au spus ca i-a întrebat capitanul pe câte unul cum se împaca cu mine. În alta zi mi-au spus agentii de legatura ca le-a ordonat capitanul ca sa treaca mai întâi pe la el corespondenta care vine pentru mine de acasa ca si cea pe care o trimit eu. Eram urmarit si ca legionar si pentru cele spuse de mine la trenul de lupta.

În timpul cât era liniste mai facem trageri la tinta. La prima tragere i-am spus capitanului ca vad cam slab la distanta. Dar la tragere nu stiu cum s-a facut ca au intrat toate cartusele în tinta. „Vezi”, a zis capitanul, „ziceai ca nu vezi bine”. Eu i-am raspuns ca poate au mai bagat si vecinii.

Dupa câtva timp am schimbat pozitia. Ne-am mutat în dreapta vaii pe care era încalecat frontul batalionului nostru. Aici a trebut sa facem adapost din nou. Am sapat mai în roca. Am facut adapost cu capac din trei rânduri de copaci cu pietris sapat din stânca drept umplutura între ei. În timpul cât am stat aici am primit ordin sa trimit doi dintre noi în stânga noastra sa faca legatura cu unitatea germana situata la 3 km de noi. A plecat caporalul Savescu si fruntasul Margaritescu. Au ajuns în apropierea nemtilor si noaptea au dormit în padure. A doua zi au început sa sape ca sa-si faca o cazemata, un adapost. Aveau la ei topor, joagar, târnacop si lopata. Nemtii au observat si au venit la ei. Prin semne au aflat ce vor sa faca ai nostri. Imdiat au venit mai multi nemti si, la repezeala, au construit adapostul. În prima zi au venit si au luat mâncarea si pâinea de la noi, dupa aceea nu i-au mai lasat nemtii, au luat masa cu totii.

În timpul cât am stat pe pozitia noua trebuia sa facem transee înapoi, care, dupa cum am observat mai târziu erau necesare pentru retragere. Soldatii au început sa se plânga ca fata de munca pe care o faceau, masa de la 12 care se gatea la trenul de lupta era tot mai slaba. Dimineata si seara aveam hrana rece si fiecare pluton avea doua cazane, într-unul se fierbea ceai si în celalalt cafea. Zaharul îl primeam fiecare în meniu la cinci zile. Capitanul ne-a adunat pe toti si s-a hotarât ca unul din noi sa merga la trenul de lupta cu misiunea de a prelua alimentele de la cei ce le aduceau în fiecare zi de la divizie si sa asiste la punerea lor în cazan. Dar cine sa merga? Fiecare ar fi vrut sa merga el. Am amânat hotarârea pentru a doua zi ca sa ne întelegem pe cine sa propunem. Eu nu prea vorbeam întrucît eram mai nou. A doua zi cînd a întrebat capitanul n-a raspuns nimeni. Cum am spus, fiecare se astepta fie propus el. Atunci capitanul m-a propus pe mine spunând ca de cînd sunt cu ei probabil s-au convins cu totii ca sunt un om corect si pe lînga asta sunt si cel mai batrîn. Am cerut de la capitan un bilet catre sergentul major si am plecat. Cînd m-am prezrentat cu biletul la plutonierul Pavel, acesta a izbucnit în amenintari spunînd ca el nu permite unui sergent sa-l controleze. I-am spus ca stiu un lucru si-mi fac datoria. Daca a vazut ca nu merge cu raul m-a luat cu binisorul. Avea si o rusoaica cu un copil. M-a luat în bordei cu Marusca, cu ceva bautura si a încercat sa ma convinga sa traim în pace si în buna întelegere în folosul la toti trei. I-am spus ca puteam fi prieteni, dar ca am sa-mi fac datoria. Din prima zi cînd au fost puse toate alimentele în cazan, de-abia a putut fierbe mîncarea de groasa ce era. Baietii pe pozitii au fost foarte multumiti.

Tot la doua-trei zile ma duceam si eu cu bucataria pe pozitie. Îmi era dor de cei de acolo. De cîteva ori ne-a apucat un bombardament pe vale, de a trebuit sa tragem la adapost. De altfel totdeuna s-a plecat astfel încât sa ajungem înainte de ora 11 pe pozitie, întrucît dupa aceasta ora începeau rusii sa bata valea cu artileria.

Înainte de 15 septembrie am fost chemat pe pozitie de catre capitan si mi-a comunicat ca sa-mi iau doua-trei carute de la trenul de lupta si sa încep sa car echipamentul greu de pe oameni, sa-l duc la trenul de lupta si de acolo alte carute sa-l transporte la trenul regimentar. Am început cu securi, tîrnacoape, joagare, lopeti, paturi, ranite si am continuat pîna au ramas soldatii cu arma si sacul cu merinde. Când am terminat au început retragerea din capul de pod Cuhan. Aveam însarcinarea ca în tot timpul retragerii sa iau alimente pentru oameni. Mi aveam si grija sa iau corespondenta care venea de la batalion. Pentru toate aceste treburi aveam câtiva agenti de legatura si câteva carute sub comanda mea. Plutonierul, în care capitanul nu avea nici un fel de încredere, a disparut si nu l-am mai vazut decît peste o luna. Cînd am ajuns la trenul regimentar, colonelul a chemat populatia din sat si le-a dat grauntele ramase.

Dupa ce am ajuns în câmpie a luat pozitie în fata rusilor motorizata germana. Noi ne retrageam noaptea si ziua stateam la adapost. Noaptea ne-a urmarit aviatia ruseasca, dar era slaba, lasau niste rachete cu parasuta care nu luminau aproape de loc. În timpul retragerii am avut noroc de un timp uscat si cu luna. Veneam tot timpul înaintea batalionului, cu maiorul ajutor si cu locotenentul Mândrea, profesor din Sâmbata de jos – Fagaras. A fost un drum placut, profesorul avea darul povestirii. Înainte de a trece în Crimeea, am tras la un port secundar, Fiserai, la rasarit de Taman, unde ne-am îmbarcat si am trecut la Kerci. Aici am stat într-un parc pentru ca soldatii sa dea apa la cai. M-a gasit un prieten din Sinca Veche, Goila, care mi-a dat câteva pâini fiindca de cinci zile nu gaseam centrul de aprovizionare si am ramas fara alimente. Tot el, vazîndu-mi bocancii slabi si stiind pe unde trecuse în oras un depozit de echipament german devastat, s-a dus si mi- adus o pereche de bocanci noi.

Am continuat drumul pîna într-un loc unde am asteptat trei zile la sosirea esalonului. Era un loc înconjurat din toate partile de dealuri, la mijloc era o cultura de tutun. La un moment dat am vazut compania venind, în frunte cu capitanul calare. Toti am fugit la ei. Erau camarazii nostri cu care am împatrtit greutatile razboiului si nu ne vazusem de o luna. Dintre toti, eu am ramas mai în urma în lanul de tutun. Ceilalti au ajuns înaintea mea si capitanul le-a spus: „Nu dau mâna cu nimeni pâna nu vine Dan! Vreau sa dau prima data mâna cu el.” Dupa ce a dat mîna cu mine a descalecat si mi-a zis: „Datorita dumitale noi toti suntem sanatosi si zdraveni. Am primit tot timpul munitia si alimentele la timp.” În timpul retragerii au fost raniti doi insi de un cal.

De acolo am plecat spre Alusta pe litoralul marii. În timpul retragerii am facut si pe furierul companiei. Pe drum, într-una din zile au venit camioanele diviziei, au luat trupa si au dus-o pe pozitie la Alusta. Noi, cu trenul de lupta si cu trenul regimentar, am mai întârziat pe drum câteva zile. Când am ajuns, capitanul mi-a aratat cantonamentul si birourile. A stabilit biroul lui, al meu si al plutonierului. O camera pentru mine si doua pentru telefonisti si agenti. Dupa vreo doua zile m-a întrebat cum ma simt în cantonamentul ales de el. I-am raspuns ca baietii cânta si petrec toata noaptea. Desi mie îmi place petrecerea, câte o data parca mi-ar placea sa fie liniste, sa mai citesc si eu câte ceva. A chemat ordonanta si i-a spus sa ma duca unde a fost el prima data. În cartierul tatarasc unde m-a dus casele erau cladite cu spatele la un deal si parterul da în strada din fata, iar etajul, în strada din dos cum era la nivelul etajului. Aici erau trei camere. Într-una era niste harnasament al companiei, iar celelalte doua erau pentru mine. Într-o camera era un bufet cu furnir din lemn de cires, doua scaune si un pat de fier. M-am instalat si m-am culcat. Am dormit bine, linistit, pâna la ziua. Spre surprinderea mea, pe la sase dimineata, când eu eram înca în pat, am auzit un glas de femeie care cânta un cântec de dragoste care se cânta pe atunci la radio, „La Crimeea peste mare, mai dorule, mai”. Cânta foarte frumos. M-am dat jos din pat si m-am dus în balcon de unde am vazut în curte o tataroaica tânara si am întrebat-o: „Dumneata cânti?” Mi-a raspuns: „Da”. Am intrat în casa si m-am asezat din nou în pat. Ea a început o romanta, „A plecat un tren din gara”. Cânta tot asa de frumos. Pe urma a venit în casa. Am întrerbat-o de unde stie asa de bine romîneste si mi-a zis ca de la soldatii nostri. Barbatul ei era retras cu rusii. Cu ea era mama-sa care nu stia o boaba româneste si doua fetite la care le mai dam câte ceva dulciuri. Le dam sa ia de la cazan portia mea pentru ele fiindca eu luam masa la casa ostasului german, unde cu o marca primeam la prânz trei feluri.

Între timp a venit furierul din concediu si i-am predat lui serviciul. Eu, cum spunea capitanul, am ramas fara slujba. În acst timp faceam plaja si baie. Dupa câtva timp am fost mutat la garnizoana, pe lânga garnizoana germana. Pentru a ma întelege cu nemtii aveam ca interpret pe un sas. Aici m-a gasit dl. profesor Rogozea, care era locotenent la un regiment de artilerie. Am mai fost comandant la un pluton

care era într-un cartier lânga noi spre marginea orasului, unde soldatii o cam luasera razna. Nu mai tineau cont ca suntem pe litoral de paza si nu respectau camuflajul. Petreceau tot timpul cu femei si muzica.

Când am mers acolo, am dat ordin ca dupa ce se însereaza sa nu mai umble nimeni pe strada, ca cine mai circula va fi împuscat fara somatie. I-am chemat la mine pe soldatii mai în etate, am pus patrule în tot cartierul si le-am spus ca atunci când simt ca umbla cineva pe strada sa traga în sus si sa avertizeze. În prima noapte au prins doi tatari beti. I-au dus la comenduirea pietii, unde au fost închisi pâna a doua zi. A doua seara am prins un baiat rus la o femeie. L-am expediat afara din oras. Pe urma am avut liniste în cartier.

În Crimeea toata lumea stia româneste. Copii, daca te întâlneau, cereau tigari si se certau între ei în româneste. Cât am stat acolo nu am vazut nici un om îmbracat ca lumea, doar rar câte o femeie cu un pardisiu mai curatel. Copii, îmbracati rau, erau murdari si plini de eczeme.

Am mers de mai multe ori la casa unde era cazat colonelul, la o doctorita rusoaica. Femeia avea cam 45 – 50 de ani, iar sotul ei, doctor, era retras cu armata ruseasca. Dintre alte lucruri discutate cu ea, i-am spus ca pe unde am umblat, prin orasele din Crimeea, am vazut palate frumoase ridicate cu regimul tarist, dar nu am vazut ceva nou construit de comunisti. La acestea ea mi-a raspuns „Doamne! Comiunistii nu au facut nimic, numai au stricat”.

Cam pe la începutul lui noiembrie am fost anuntat de la comandamentul batalionului de catre un prieten, prin telefon, ca pleaca acasa, colonelul. M-am dus la capitan si l-am întrebat daca e adevarat. Mi-a raspuns ca pleaca si ca stie ca m-a promis ca ma ia si pe mine, dar el crede ca a facut-o din diplomatie. Desi era noapte si camuflaj, si la fiecare colt de strada te soma o santinela, am reusit sa ajumg la locuinta colonelului. Când am intrat pe sala, am gasit ordonata facând bagajul. L-am întrebat daca dl. colonel e acasa. Dânsul mi-a cunoscut vocea, a iesit din camera si mi-a spus ca a uitat de mine. Sa ma duc a doua zi la batalion sa vada ce se mai poate face. A doua zi dimineata am mers la batalion. Când a venit colonelul eram în curte. A venit drept la mine si mi-a spus ca si-a adus aminte ca dosarul cu care am fost trimis pe front e la divizie la Sinferopol si prin urmare nu ma poate lua acum. Sa mergem la noul comandant sa ma prezinte si sa-l roage ca cu prima oazie sa-mi dea drumul acasa. Ne-am prezentat. Era un colonel batrân de la granieri trimis ca si mine, pedepsit. Se povestea ca pentru o fata de-a lui care era studenta si era legionara. Îl chema Opris Nicolae si mi-a spus ac e originar din Vistea de Sus – Fagaras, dar traise mai mult la Bârld. Mi-a promis ca cu prima ocazie ma va trimite în tara, dar sa merg tot la doua saptamâni sa-l întreb ca s-ar putea sa uite.

Iata acum câteva întâmplari mai importante din perioada în care am stat în Crimeea la Alusta:

Într-una din zile, când treceam prin oras, la un colt de strada, am dat de capitanul Itu ce sta de vorba cu o rusoaica voinica. L-am salutat si am trecut. Dupa câtiva pasi m-a chemat înpoi. M-am întors, l-am salutat si mi-a spus ca în seara aceea sa merg pâna la el. L-am slutat din nou si am plecat. Seara m-am dus. Dupa ce am intrat în casa m-am uitat prin camera. Era singur. El a râs si m-a întrebat pe cine caut. I-am spus ca am crezut ca nu e singur. Mi-a spus ca peste aceste femei a trecut razboiul si ca e

imposibil sa fie una sanatoasa.

Alta data m-am dus la locotenentul Teodom, un fost student la filosofie, sa-i cer o carte. El sta la o rusoaica frumoasa. Când am ajuns nu mai era acolo. Am întrebat-o pe femeie unde s-a mutat si ea mi-a aratat. M-am dus la el si l-am întrebat de e s-a mutat. Mi-a raspuns: „M-a pricopsit.”

Cât am stat la Alusta m-am împrietenit cu Dobrin si cu un subofiter al lui, Madaran, de loc din Dâmbovita. Discutam de una, de alta. Ei, tineri, necasatoriti, aduceau mereu vorba despre iubitele lor din tara si îsi luau angajamentul ca atunci când vor ajunge acasa se vor casatori cu ele. Dumnezeu sa îi ierte. Nu au avut noroc sa se tina de cuvânt, nu au mai ajuns acasa. Subofiterul a murit dupa ce am plecat eu, într-o incursiune dupa partizani. Dobrin, la retragerea din Alusta, la marginea orasului Jalta, si-a tras un glont în cap pentru a nu cadea prizonier la rusi. Pe Dobrin l-am cunoscut în Brasov. Când a intrat în biroul meu l-am salutat. El mi-a raspuns: „Cum de au încredere în tine astia de ti-au dat asemenea rapundere?” A adaugat ca el ma cunostea de mult. Când a venit avea gradul de plutonier TR. A plecat de la compania unde faceam eu administratie. I-am facut unele servicii. Era un om vesel si inteligent. Mi-a povestit o întâmplare cu un soldat din compania lui. Îl chema Mândrila din Dâmbovita sau Arges era un tip tacut si îti facea impresia ca e prost. Din Bucovina pâna la Sevastopol, de câte ori îl vedea, Dobrin îl tachina. Mândrila nu i-a raspuns niciodata, isi vedea de drum. Într-una din zile, când erau sub un tir de branduri si de artilerie, si nu mai erau siguri de viata, Dobrin cu Mândrila au ajuns într-o groapa de obuz. Erau cu sufletul la gura, mai mult morti decât vii. Atunci Mândrila, cum era în groapa cu capul lânga al lui Dobrin i-a amintit vorbele cu care era tachinat pe drum spre Sevastopol. Dobrin nu mai putea sa-l uite cum i-a venit asta tomai când el numai la asa ceva nu se gândea.

Într-un parc din Alusta am vazut bustul lui Pushin, din bronz. Ramasese neatins. În alt loc am vazut statuia din ghips a lui Stalin. Era darâmata.

Asa cum am mai spus, pe front, noi legionarii nu aveam prieteni, aveam doar dusmani. O data am întâlnit un soldat tânar TR si l-am întrebat de când era pe front. Mi-a spus ca e de un an, ca e din Râmnicul Sarat, e licean si e la Compania a II-a unde e plutonier major Toader, care se poarta foarte rau cu el. Alta data am aflat ca la compania unde era plutonierul major Dlengaric, care era contingent cu mine, e si un soldat contingent cu mine 1924 la trenul de lupta, unde venisem si eu cu misiunea de a asista la punere alimentelor în cazan. Acest soldat care conducea o caruta ce transporta munitia pe pozitie se numea Florea, era din Bucuresti unde fusese contabil la STB si fusese trimis ca si mine pentru reabilitare. Plutonierul major îl trimitea tot pe el în fiecare zi, în loc sa-i trimita prin rotatie pe toti carutasii. Bietul om mi-a povestit ca-i fae tot felul de sicane. Eu am vorbit cu furierul campaniei cu care eram prieten. Îl chema Dobre si era de pe Târnave. L-am rugat sa trimita carutele cu munitie pe rând, nu numai pe Florea. Omul m-a ascultat. Dupa ce am ajuns în Crimeea mi-a venit ocazia sa ma rafuiesc cu plutonierul Toader cel care-l persecutase pe soldatul TR . Cum am facut: în timpul retragerii din Caucaz, noi ne aprovizionam din cinci în cinci zile de la niste centre pe baza unui tabel semnat de mine. Într-una din aceste etape nu am gasit centrul respectiv si am ramas cinci zile fara alimente. Dupa ce am ajuns la Aluta am mers la aprovizionare si am cerut ca pe cele cinci zile sa-mi dea cel putin pâinea, sa o dau la soldati pentru ca acestia pot crede ca am luat alimentele si le-am vândut, întrucât acestea fiind alimente scumpe erau foarte cautate de civili. Am fost de câtev ori si mereu am fost amânat. O data, când am spus ca de atâtea ori sa-mi dea pâinea ca sa nu fiu suspectat de camarazi, plutonierul Toader, care întâmplator era de fata, s-a repezit la mine cu injurii la adresa legionarilor, ca

sunt niste oameni de nimic. Atâta mi-a trebuit. Am pus mâna sa scot revorvelul din toc si i-am spus ca un ticalos ca el n-ar trebui sa mai vorbeasca, ca stiu ca el, analfabetul, îi persecuta pe legionarii din compania lui, ca daca mai spune o vorba despre legionari îl împusc imediat, pe loc. S-a facut galben ca ceara si n-a mai spus nimic. Sublocotenentul m-a luat de brat si m-a chemat sa-mi dea o pâine. Prin iesirea mea rezolvasem doua lucruri: am luat pâinea si i-am scapat pe soldatii din Compania a II-a de mizeria plutonierului. Mi-au spus soldatii ca din ziua aceea Toader s-a facut om de treaba.

Dupa ce am facut acesta paranteza mare sa ne întoarcem la noul colonel al batalionului. Asa cum mi-a spus, dupa doua saptamâni m-am dus la dânsul, dar mi-a comunicat ca înca nu se ivise nici o ocazie de a pleca în tara. Peste alte doua saptamâni m-am dus din nou. Cred ca era pe la sfârsitul lui noiembrie. Când am plecat de la companie capitanul mi-a spus sa ma întorc pe la el. Când am ajuns la batalion si m-am urcat pe scari la etaj unde era biroul colonelului, m-am întâlnit cu acesta. Mi-a pus mâna pe umar si mi-a spus la ureche: „Au pus rusii capac la Pericop si deocamdata nu se mai poate iesi din Crimeea.” Am plecat la companie. Îaninte de a ajunge l-am întâlnit pe dl. capitan care m-a întrebat ce am facut. I-am raspuns ca daca el a stiut care e situatia, de ce m-a mai trimis degeaba pâna acolo. Erau trei km. M-a întrebat mirat ca „mi-a spus colonelul?” I-am raspuns ca „Da”. Atunci mi-a zis sa nu mai spun la soldati. I-am raspuns ca atâta lucru stiu si eu, sa nu produc neliniste între soldati.

Prin decembrie, într-o dimineata am iesit pe strada si, de la un colt, dl. Capitan Itu mi-a facut semn sa merg la el. Mi-a comunicat ca era o ocazia sa merg acasa, si m-a întrebat ce fac, ma duc la colonel sau se ocupa dânsul de situatia mea? I-am raspuns ca daca vrea dânsul sa se ocupe de mine nu ma mai duc la colonel ca o fi având destule treburi. A luat o masina de la grup, unde avea un prieten bun. A mers la Sinferopol la divizie, unde era dosarul meu. A facut un raport si m-a decorat cu „Barbatie si credinta”, s-a întors la Alusta si pe la ora doua a venit un sergent care m-a anuntat sa vin cu trei soldati din sectorul meu la locul de adunare care era într-o sala de cinematograf. Când am ajuns în fata salii, erau ofiteri din campanie. Dobrin mi-a facut semn sa merg la ei si mi-a zis: „Stiu ca mergi acasa. Ai un noroc formidabil, esti de sapte luni pe front si te întorci acasa.” Am intrat în sala unde capitanul a comunicat ca vor pleca acasa cinci dintre cei mai vechi de pe front pentru care venise schimb din tara si alti doi, contingete mai vechi. De mine, capitanul a spus ca merg acasa pentru ca am facut mai mult decât altii în doi ani si jumatate. A mai plecat cu mine un sergent TR din Bucuresti, Mihai Vasile, contingent 1926. Eu eram contingentul 1924. Dupa aceasta comunicare am plecat la cantonament, urmând ca la data cominicata de divizie sa plecam.

Într-o noapte au venit masinile diviziei, ne-au îmbarcat si am plecat spre Simferopol. La plecarea din Alusta, când ne-am despartit, capitanul Itu mi-a strâns mâna cu lacrimi în ochi si mi-a zis: „Îmi pare rau ca ma despart de dumneata, dar în acelasi timp îmi pare bine ca pot repara o nedreptate, oameni ca dumneata e pacat sa moara pe aici”. Fara sa-i cer mi-a facut o adeverinta despre faptul cum m-am purtat pe front. O parere foarte frumoasa despre mine ca soldat. M-a dat ca exemplu.

Am trecut prin muntii Crimeei. Era un convoi mare de masini si pe fiecre erau doua pusti mitraliera, una în fata si alta înapoi. Acum îmi dadeam seama ce sacrificiu mare facuse capitanul Itu pentru mine parcurgând acest drum pentru a-mi aduce ordonanta de plecare.

La Sinferopol am stat câteva zile, în care timp am viziat din nou orasul. Printre altele am vazut o

biserica mare ce a fost deschisa dupa intrarea trupelor noastre aici. Era zugravita pe cupola în forma de raze de la mijloc în jos. Nu am putut vedea cine slujea fiindca biserica era mare si fosrte aglomerata. Se facea slujba în limba rusa. M-am dus la colonelul la care am mers si când am venit din tara, unde trimisesem bagajele. Am gasit tot într-un siloz. În lipsa mea baietii fusesera în piata, au luat malai si l-au facut cu unt. Mi-au lasat si mie o jumatate de gamela. Mi-a placut asa de mult ca i-am trimis sa-mi ia si mie un kg pe care l-am pregatit la fel. Desi pot sa spun ca pe front am trait foarte bine, cum nu mai mâncasem de sapte luni mamaliga, mi-a placut foarte mult. Rusii au fost foarte prost alimentati. Au avut noroc cu americanii. Unde ocupam o pozitie, la bucatarie erau numi cutii de conserve americane.

Dupa câteva zile ne-au luat la Sinferopol niste masini care ne-au dus la aeroportul Sahi lânga Eupatonia. Aici am întâlnit un prieten pilot pe care l-am cunoscut în lagarul de la Târgul Jiu. Era inginer si în armata era pilot. Pilota un avion IAR 80 de vânatoare. Aici la aeroport era armata multa si a trebuit sa asteptam la rând. Transportul se facea cu avioane de transport, în convoi, escortate de avioane de vânatoare. Într-una din zile a venit din tara un singur avion de transport bimotor, care aducea ceva în Crimeea. Pilotul a spus ca el se întoarce în tara si cine vrea, poate sa mearga cu el, dar ca nu are paza de avioane de vânatoare. Eu am spus ca merg. Soldatii din batalion care ma cunosteau au spus ca merg si ei. Ne-au dat la fiecare plute de salvare si am plecat. Zburam la mica înaltime, asa ca vedeam valurile Marii Negre. Alaturi de mine era un sergent cam de etatea mea si i-am aratat cum îl asteapta pestii. Am calatorit bine. Am facut o ora si trei sferturi pâna la Cetatea Alba.

Când am plecat din Crimeea era cald si frumos, umblam în vestoane. Când am ajuns la Cetatea Alba era un viscol de nu se vedea om cu om. Când ne-am dat jos din avion l-am vazut pe un soldat, taran din Râmnicul Vâlcea, ca era tare palid si l-am întrebat ce are. Mi-a raspuns în soapta, abia vorbea, ca i-a fost tare frica. Un altul era cu basca în mâna, l-am întrebat de ce nu o pun epe cap, a zis ca era murdara, vomitase în ea. De la aeroport am mers la cazarma din cetate. Camarazii de aici ne-au primit bine, cu dormitoare calde, paturi curate, ciorba buna, calda. Soldatii se uitau la noi ca la niste fiinte de pe alta lume. A doua zi, dupa ce am facut deparazitarea, am plecat la Bucuresti. Aici am fost cantonati lânga Gara de Nord, în niste baraci la care li se punea „Casa ostasului”.

Fiindca în Bucuresti aveam niste rudenii, Gheorghe si Ilie Bera si un frate al sotiei, am mers la gara si am consultat o carte de telefoane. Le-am telefonat. L-am gasit la telefon pe Gheorghe. Când i-am spus cine îl cauta nu îi venea sa creada pentru ca ma stia departe si nu spera sa ma mai vada. Ei au avut acolo un frate care murise la Sinferopol. A întrebat: „Dan din Crimeea?” I-am raspuns afirmativ. El m-a chemat la ei. Nu am putut merge întrucât eram mai multi si trebuia sa ajungem la Brasov pentru a preda echipamentul. Au venit la mine Ilie si Ion, fratele sotiei. Eram bucurosi ca ne-a ajutat Dumenzeu sa ne mai vedem. Am intrat într-un restaurant si ne-am cinstit bucurosi ca a trecut si acest necaz. Gheorghe, imediat dupa ce a primit telefonul de la mine a telefonat notarului Farcas la Mândra, cu care eram prieten, si l-a rugat sa-o anunte pe sotia ca sunt în Bucuresti si ca vin acasa. Notarul a mers, el personal, si anuntat-o pe sotia, pe mama si copiii ca vin acasa. A fost o bucurie fara margini. La Brasov am predat echipamentul si am cerut sa mi se dea adeverinta ca acum m-am întors de pe front, caci fiind varsat la Centrul de recrutare ma vor chema imediat ce ajung acasa. Mi s-a spus ca marele Stat major a dat dispozitie ca cei care se întorc de pe front sa nu mai fie concentrati decât dupa sase luni.

Am ajuns acasa si ne-am bucurat cu totii. Era în timpul sarbatorilor si m-am dus la biserica. La întoarcere am intrat pe la primarie sa îl vad pe notar. Aici era si seful de post de jandarmi. Când m-a

vazut a palit. Mi-a spus notarul mai târziu ca dupa ce am plecat seful de post a zis: „pe asta si de-l trimiti si la dracul, se întoarce”. Am amintit acest lucru ca sa se vada cum eram noi priviti, desi nu am facut nimanui nici cel mi mic rau. În timpul cât am stat pe front scriam familiei în fiecare zi, uneori si la rude si la prieteni. Cartile postale pentru soldati erau gratis si scriam ca sa stie ca sunt în viata si sanatos. Posta mergea regulat. S-a întâmplat ca în decurs de o saptîmâna sa primesc si raspuns. La sosirea postei în sat, la primarie erau unii care se interesau cine a mai scris. Dupa ce am plecat spre casa nu am mai scris si acest lucru a fost observat imediat, întrucât ale mele erau cele mai multe dintre cele care soseau. Într-o zi a venit la sotia mea preoteasa, care era vecina si a întrebat-o daca am mai scris. I-a raspuns ca nu dar poate sunt plecat spre casa si de aceea nu am mai scris. Preoteasa a zis sa nu ma mai astepte ca de acolo nu mai scapa nimeni, întrucât sunt trupe de sacrificiu lasate acolo. Soti i-a raspuns: „Bun e Dumnezeu, ca doar noi nu am facut nimanui nici un rau”. Se vede de aici ca unii cetateni care nu contribuiau cu nimic la acest mare sacrificiu te mai si dusmaneau. Noi am dat caii, carul, hamuri, alimente si am fost tinuti ani de-a rândul sub arme cu unul – doi lei pe zi si se mai gaseau oameni care te dusmaneau în loc sa-ti spuna un cuvânt de încurajare. O data, când eram concentrat la Brasov, unui soldat i-a venit o scrisoare prin care sotia îl anunta ca nu are cu ce aduce acasa porumbul pe care îl are luat în parte de la boier si ca acesta i-a spus ca daca nu îi duce partea lui îi va lua tot porumbul. Am facut remarca ca daca asa se poarta cu familia unui concentrat ar merita sa i se traga un glonte.

Ceea ce banuiam s-a întâmplat. Curând dupa ce am ajuns acasa am primit ordin de chemare de la Centrul de recrutare. Am mers la Cerc si am vrut sa ma lamuresc întrebând pe ajutorul de comandant, locotenentul colonel Boter, dar acesta nici nu avrut sa stea de vorba. Într-un moment când nu am fost observat am intrat la comandantul Cercului, colonelul Rusu. Acesta m-a înteles si mi-a scris un ordin de amânare pâna în 1 iulie 1944. Am mai asteptat sa ma mai cheme dar nu am mai fost chemat.

A venit 23 august. În dimineata urmatoare am plecat de cu noapte la plug, faceam ogor la miriste. Nu stiam de cele întâmplate în noaptea aceea. S-a facut ziua si nu mai venea nimeni la plug. Ma gândeam ce sarbatoare poate sa fie dar nu gaseam nici una. Pe la orele 8 – 9 a venit socrul cu gunoi. I-am iesit inainte si l-am întrebat ce s-a întâmplat. Atunci am aflat ca regele tinuse seara un discurs la radio, prin care anunta ruperea aliantei cu Germania si trecerea de partea celorlalti. Lumea era vesela ca s-a termiant razboiul, ca s-a pus pacea. I-am spus socrului ca oamenii sunt naivi, ca de abia acum începe razboiul, ca de aici înaninte va fi razboi cu o armata cu experienta si care e pe teritoriul tarii si înca e destul de tare. De acum nu se poate astepta nici o bucurie de la venirea armatei rusesti în tara. Dupa câtva timp au mai venit câtiva oameni la plug, dar putini, câmpul parea pustiu. Eu am ramas pâna seara la plug. Când am ajuns acasa, mi-a spus sotia ca dupa plecarea mea au venit fetele parintelui si i-au spus ca s-a pus pace, ca au ascultat la radio si ca n-au dormit toata noaptea de bucurie. Parintele le-a spus sa se roage si sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca în sfârsit e pace. M-am mirat ca nici parintele nu-si da seama ca de aici înainte vin necazurile cele mari. Pâna si sotia, femeie fiind, si-a dat seama ca nu e bine. Intelectualii si majoritatea politicienilor vedeau viitorul în roz. Aici la noi a domnit câtva timp linistea. O liniste apasatoare.

Într-una din zile, dupa 1 septembrie, o parte dintre satenii care aveau carute au fost anuntati sa mearga la Sercaia sa încarce munitie pentru a o transporta dupa armata. Ni s-a spus ca vom merge pâna la Fântâna, lânga Rupea. Acolo vom descarca pe alte care si acestea vor continua mai departe. Dar am mers pâna în satul Mateias unde am poposit noaptea. Dimineata am pornit pe Olt în sus, unde am stat câteva zile. Am urcat dealul care este foarte pieptis si am coborât la Ormenis. De aici am trecut Oltul care fusese granita între noi si Ardealul cedat. Dupa treceerea Oltului am continuat pâna am ajuns într-

un drum mare, am tras la stânga si am ajuns la Miclosoaia. Aici am dat de alte carute de la noi, acestea fiind cu munitie de la alte unitati. Noi eram cu un batalion de la regimentul III Olt. În acest batalion am întâlnit cunoscuti, doi învatatori: locotenent de rezerva Ciora Octavian, adjutant al batalionului si sublocotenentul Streza, amândoi din Dridif – Fagaras. Am fosr cantonati într-un fost conac al unui grof.

Din informatii am aflat ca trece pe acolo generalul Balan si i-am iesit cu totii înainte, pentru a-l ruga sa dea ordin sa fim schimbati cu alti civili din cauza ca noi nu mai puteam merge, caii nu mai aveau potcoave, iar noi nu mai aveam alimente. Generalul a fost binevoitor, ne-a ascultat, dar în timp ce eu vorbeam cu dânsul, unul de la noi, mai nervos, a spus ca noi lasam caii si carutele si plecam acasa. Oamenii nu l-au aprobat, s-a produs harmalaie, iar generalul a plecat. De aici am pornit mai departe peste câmp si am ajuns în Aita Seaca. Frontul era la Malnas. În aceeasi dupa masa ne-au respins nemtii cu ungurii si am orbecait toata noaptea înapoi. Din Aita Seaca ne-am retras pe o vale spre Aita de Mijloc. Pe vale am fost mânati tot timpul de explozii de branduri. Am continuat retragerea prin Aita Mare, pe Olt în jos si am trecut Oltul înapoi la Ormenis. Am trecut prin Apata si la Maierus am descarcat în carute ale sasilor si am plecat spre casa. Am venit pâna în Fântâna unde am oprit si lumea ne-a dat de mâncare noua si la cai, iar primarul a adus potcovari de ne-au potcovit caii, ca nu mai puteau mege.

Dupa ce am ajuns acasa am început semanatul grâului. Dupa doua saptamâni am întâlnit în Sercaia un ungur din Halmeag care fusese cu noi cu caruta cu munitie. Eu m-am bucurat ca de un prieten de necazuri, însa el s-a aratat tare suparat pe mine si a început sa ma acuze ca l-am lasat pe acolo, ca l-au prins ungurii, l-au batut si i-au luat caruta si caii. Eu am cautat sa-l linistesc, spunându-i sa nu fie suparat ca l-a batut nemul lui.

Au început sa vina rusii, zdrentosi si nespalati. Erau mai fiorosi decât i-am cunoscut pe front cînd am fost eu la ei. Nu mai erai sigur de nimic. Umblau în special dupa cai si dupa femei.

Înainte de 23 august se transferasera la noi, aproape de gara, o parte din atelierele fabricii Macazul din Ploiesti. Directorul administrativ, un oarecare Bârsan, s-a instalat la mine. Dupa 23 august a fost înlocuit cu un evreu venit de la Cernauti, pe nume Wolf. S-a asezat în camera unde fusese Bârsan. Într-o zi a venit un ofiter de politie si a cerut cheia de la camera unde sta Wolf. I-am spus ca aici sta un director de fabrica, crezând ca o sa-l îndepartez de aici. Dar nu am putut scapa de el si a trebuit sa-l aduc pe evreu de la ateliere. I-am spus lui Wolf sa nu plece, dar cât a ajuns acasa a vorbit ceva ruseste si a plecat. L-am întrebat de ce pleaca. Mi-a spus ca cu acestia e bine sa nu ai de lucru. Au fost cantonati trei soldati si un subofiter, care spunea ca e inginer. Musafirii au venit la câteva zile, când eu eram la câmp. Seara când am venit, mama mi-a spus vestea. Dupa ce am dezhamat caii am mers în casa. M-am prezentat rusului care zicea ca e inginer si i-am spus ca sunt proprietarul, la care el mi-a raspuns pe un ton obraznic si batjocoros: „Proprietar, proprietar.” Printre alte discutii l-am întrebat ce salar are el ca inginer. Mi-a raspuns ca cu salarul de pe o luna poate sa-si cumpere un costum de haine camgar si o palarie borselina. Cred ca auzise de asa ceva. L-am întrebat de salariul muncitorilor si mi-a spus ca zece muncitori au salarul lui si atunci l-am întrebat ce deosebire e între ei si capitalisti. S-a suparat si mi-a aratat cu degetul la cap ca muncitorii fara capul lui nu au ce face, mi-a întors spatele si nu a mai vrut sa vorbeasca. Printre altii a mai venit si un capitan cu un camion si doi soldati, dintre care unul era batrân, cred ca avea vreo 60 de ani. La un moment dat batrânul a iesit afara. Era seara si daca am vazut ca nu mai vine am iesi sa vad ce face. Era în mijlocul curtii si se uita la cladiri. M-a întrebat: „Fabric,

fabric?” Eu l-am dus la grajd unde i-am aratat vitele. La noi venea din când în când un refugiat din Bucovina si cum era în seara acea la noi, l-am rugat sa-l întrebe pe batrân de ce merge pe front. Omul amarât mi-a spus ca într-una din zile a trecut pe la geamul lui politistul satului, beat. El l-a întrebat de ce nu merge pe front si umbla beat prin sat. A doua zi l-a luat pe el de acasa si l-a trimis pe front. Cei doi rusi m-au întrebat cum de sunt eu acasa ca doar sunt tânar si tare. Eu le-am spus ca nu sunt certat nici cu Stalin nici cu Hitler. Daca ei au ceva de împartit n-au decât sa se bata. Când au auzit numele lui Stalin au amutit.

Capitanul care a venit cu camionul facea naveta Ploiesti – front si înapoi. A mai venit de vreo doua ori. Ne consideram prieteni si ori ce câte ori a veni l-am tratat ca atare. Ultima data când a venit eu eram arestat si depus în lagarul de la Galati-Fagaras. Fiindca acasa nu era decât mama, nu le-a descuiat poarte. Ei au dat camionul înapoi lânga poarta, au descuiat, au bagat camionul în curte, au fortat usile de la casa, au cerut mamei sa le gateasca doua gaini si au chefuit toata noaptea. Dimineata s-au sculat de cu noapte, au încarcat în cmion toate hainele si încaltamintea buna si s-au carat ca niste prieteni. A doua zi a venit sotia Veta la mine plângând si mi-a spus ce ne-au facut prietenii. La vreo doua zile a venit iarasi plângând si mi-a spus ca ne-au luat la armistitiu doua bivolite. Mai târziu ne-au luat la armistitiu si un cal.

Dupa vreo doua luni mi-au dat drumul din lagarul de la Galati. Am stat doua saptamâni acasa, m-au luat din nou si m-au dus în lagarul din Fagaras, la scoala saseasca. Aici mai erau printre altii dl.Smeu, directorul Fabricii chimice, ing. Leca, avocatul Cârje. Sef de lagar era un comisar Mercur, refugiat de prin Moldova, un om foarte politicos. Acum când comunistii se manifestu pe ici pe colo oamenii au început sa nu îi agreeze, dar ce se mai putea face cu rusii în tara? Cât am stat aici în lagar se faceau manifestatii în tara. În Fagaras am auzit într-o zi unguri si unguroaice strigând: eljeni Groza (traiasca groza). Ungurii din Ardeal au fost primii care s-au alaturat noului regim. Dupa vreo trei luni m-au eliberat din nou. Am continuat lucrul în gospodarie dar cu gândul eram la ce se va întâmpla în viitor. Mereu se auzea ca au ridicat ba pe unul ba pe altul. Operatia asta se facea mai mult noaptea. Mai dormeam pe câmp, sau daca eram în sat aranjam cu cineva care statea în marginea satului sa lase descuiata portita din fundul surii. Eu veneam prin dos, intram în sura si dormeam acolo pâna catre ziua. La un vecin de vis-à-vis care avea capul surii catre o gradina am tras doua scânduri, intram seara si dormeam acolo. Dimineata potriveam scândurile la loc si veneam acasa. La el nu ma cautau ca era omul regimului. A fost greu o noapte-doua, pâna s-a obisnuit câinele sa nu ma mai latre, pe urma eram fara griji. Norocul a fost ca veau obiceiul sa nu îl dezlege.

În anul 1946 au fost alegeri. Pe de o parte erau vechile partide cu adevarat democratice, de cealalta parte era asa-zisul bloc democratic, care numai gânduri democratice nu avea si care era compus dintr-o puzderie de organizatii care erau numai pe hârtie. Lumea toata vorbea numai de Partidul National Taranesc în frunte cu Iuliu Maniu, cu semnul ochiul. Nimeni nu îndraznea sa vorbeasca de comunisti, ca ar fi fost vai de el. Ar fi fost considerat ca dusman al tarii si neamului.

Iata o întâmplare din care se poate deduce care era situatia în tara. Aveam o flanea alba pe care urma sa o iau la purtare, iar asa alba nu mergea pentru ca se murdarea repede. M-am înteles cu sotia sa o vopseasca. Parea ca lucrurile erau aranjate ca nu a gasit decât vopsea rosie. Am socotit ca e bine si asa pentru ca se va decolora de soare si de praf. Într-o zi de vineri eram la semanat de grâu. Am venit cu caii la apa la fântâna ce era aproape de drum si pe unde treceau oameni care veneau de la târg, cu

carele. Unii erau cam chefuiti si un car venea cu niste oameni cântând. Când m-au vazut pe mine cu flaneaua rosie unul a strigat: „Traiasca Iuliu Maniu!” si s-a uitat la mine. Eu am râs. Cum nu i-a convenit ca nu i-am raspuns cum ar fi dorit, mi-a zis: „Nu-ti convine, ai” si m-a amenintat cu pumnul bombanind ceva de mama si altele. Seara când am venit acasa i-am spus sotiei ca daca nu gaseste alta vopsea nu mai îmbrac flaneaua fiindca se pot gasi unii care nu ma cunosc, ma bat si mai sunt si de râs. Acesta era atmosfera înaintea alegerilor din 1946.

În ajunul alegerilor m-am dus la nenea Ioan Roman care era seful organizatiei National Taraniste si l-am întrebat daca are ceva oameni gata pregatiti pentru paza sectiei de votare, fiindca comunistii mai mult ca sigur ca vor ataca sectia de votare, sau vor fura urna sau vor da afara delegatii si asistenta pentru a face singuri numaratoarea, pentru ca ei stiu ca cu ei nu tine nimeni. I-am relatat ca am vorbit cu câtiva oameni mai tineri sa ne postam în loc ferit cu ceva arme si daca înceraca ceva sa-i punem la punct. Nenea Ion m-a certat si mi-a spus ca are ordin sa lase lucrurile sa mearga în liniste. Mi-a zis ca nu o sa se întîmple nimic si a facut remarca: tu numai la rau te gândesti. Am argumentat ca întrucât cu ei nu tine nimeni, sunt capabili sa faca orice abuz pentru a câstiga. Deci era nevoie sa fim pregatiti. Mi-a zis sa nu ma amestec ca nu se va întâmpla nimic. Mi-am dat seama ca nu am cu cine ma întelege si i-am dat pace.

Lucrurile s-au petrecut asa cum am prevazut. Pe la mine au venit oameni din alte sate care votau la noi si m-au întrebat ce e de facut. I-am spus ca noi, legionarii, votam cu Iuliu Maniu. În seara alegerilor au venit la sectia de votare niste camioane cu derbedei dotati cu rangi si ciomege, i-au batut pe cei din opozitie, au luat urna si s-au dus. La Venetia de Jos oamenii au fost mai precauti. Când au vazut ce gânduri au, au intrat pe ferestre, l-au luat pe presedinte si au pornit cu el sa-l arunce în Olt. Numai la rugamintea femeilor l-au lasat de nu l-au omorât. Printre cei batuti la noi a fost si un colonel în rezerva. A fost apoi urcat în camion si lasat aproape mort în zapada între Sinca si Piersani. A avut noroc cu o masina straina care a trecut pe acolo si care l-a luat si l-a dus la spital.

A doua zi a venit la mine nenea Ion Roman si mi-a spus ca sunt nazdravan. Parca trebuia sa fii prea destept ca sa vezi lucrurile. Rusii erau în tara si sa iasa cei pe care nu îi doreau. Oamenii nu-si dadeau seama pe ce lume traiesc. Au omorât la ei zeci de mii de oameni pâna s-au instalat si acum pe noi sa ne lase cum ne place. Sotia spunea ca atunci când am fost închis nenea Roman venea si o întreba daca nu m-am întors. Saracul om acum ar fi fost de acord cu mine.

Era în 14 mai 1948. Noaptea a venit cineva la mine si m-a anuntat ca voi fi arestat din nou. În Râusor au încercat sa aresteze pe Arsu, dar el a sarit pe gem si a fugit. Mai târziu a mai venit cineva si m-a anuntat la fel. Ce sa fac? Ca sa nu auda mama si copii, am chemat-o pe Veta în sura si i-am spus ca o sa ma aresteze. Ma gândeam sa fug în apus. Prima data as fi mers în Arad unde ginerele era ofiter si de acolo as fi trecut în Serbia. Sotia a început sa plânga si m-a implorat sa nu plec ca voi fi prins si împuscat, or sa ma gaseasca mort în vreun sant. A mai adaugat ca din clipa cînd voi pleca din curte ea nu va mai avea liniste. Sa las sa fiu arestat ca doar am mai fost si am scapat, ca nu au ce-mi face. Nu-mi convenea sa puna iar mâna pe mine, dar nu puteam trece peste lacrimile si rugamintile ei.

Am aflat ca cu o zi înainte toti sefii de post au fost la conferinta. Nu mai aveam stare. De lucru nu mai putea fi vorba. M-am dus pâna la primarie sa vad daca nu stie notarul ceva, îl credeam prieten. Acolo i-

am gasit pe primar si pe seful de post pe care nu îl cunosteam. I-am facut semn notarului din spatele sefului si el a umflat din umeri, semn ca nu stie nimic. La primarie mai era un procuror de Sfîntu Gheorghe, nepot al parintelui din sat. Am mai stat putin de vorba si am plecat cu procurorul care mergea la parintele ce îmi era vecin. Abia am ajuns acasa ca venit un jandarm care m-a chemat pâna la primarie. Acolo seful de post mi-a spus ca trebuie sa dau o declaratie, dar nu acum, ci dupa masa. La ora unu când m-am dus din nou la post nu era nimeni. Mai târziu mi-am dat seama ca nu ma arestau pentru ca mai trebuiau arestati doi si acestia nu erau acasa. Daca ma arestau pe mine ceilalti ar fi fugit. Grigore Popa era la canalizare la câmp, iar Ion Pica era la moara la Râusor. Pe Grigore s-au dus jandarmii si l-au adus de pe câmp, iar când a venit Pica de la moara ne-a luat pe toti trei. Seful ne-a spus ca trebuie sa mergem sa dam o declaratie la Fagaras. Am înteles. Eram luati pe un timp mai îndelungat. În timpul cât eram la post a venit Ionica, baiatul meu de sase ani si se uita când la sef, când la mine. Nu aveam sa-l mai vad decât peste opt ani. Ca sa nu fie de fata când voi pleca i-am spus sa merga acasa sa-i spuna Vetii ca am sa vin si eu imediat.

Am plecat la Fagaras la Siguranta si de acolo la penitenciarul Tribunalului din Fagaras. Eram în aceasta situatie în total 43 de legionari si doi din alte cauze. S-a dat voie sa ni se aduca de acasa haine si alimente, fara sa putem sta de vorba cu ei. La 1 august am fost scos si dus la beciul Sigurantei. Aici am gasit un om batrân pe care l-am întrebat cine este si mi-a raspuns ca e profesorul Novac, arestat pentru fiul lui care e disparut. O data cu mine au mai fost luati un subinginer, Bentia Aurel, un învatator din Sinca Noua, Ion Flucus, si un functionar de la combinatul Fagaras caruia îi spuneau Ilie. Cred ca era agentul sigurantei. Într-o zi a venit la geamul pivnitei sora lui Bentea. I-am spus sa mearga la evreul caruia îi facusem inventarierea în 1940, Genvölk, si sa-i spuna ca voi fi dus al Siguranta de la Brasov si nu am alimente si nici bani si stiam ca la Siguranta din Brasov nu se da mâncare, numai ce primesc detinutii de la prieteni sau de la rude. La prietenii români din Fagaras nu puteam trimite pentru ca nu avea nimeni curajul sa vina sa ma ajute. Fata s-a dus. Evreul a venit imediat si am vazut ca a dat ceva militianului de la poarta. Acesta mi-a adus un pachet si o mie de lei. Dupa ce Genvölk a vazut ca militianul mi-a dat pachetul si banii m-a salutat si mi-a spus: „Drum bun”.

Am fost dus la Siguranta din Brasov care era în vila Popovici si depus în pivnita unde mai erau si parintele Arsenie, parintele Comsa din Galati, parintele Beleuta si inginerul Toader din Galati. Erau batuti la talpi de nu mai puteau merge. Noaptea am dormit pe ciment. A venit la mine inginerul Toader, pe care nu îl cunosteam, si ne-a spus ca pe el l-au batut ca sa declare ca am fost în organizatia lui si ca pâna la urma a recunoscut. Ca de acum nu va mai recunoaste aceasta declaratie si eu sa stiu acest lucru. A doua zi am fost la interogator la un oarecare Braila, care era bataus. Umbla cu un baston de cauciuc si ameninta pe toata lumea. A fost introdus prima data Flucus care a fost batut. Dupa el Bentea, batut si el. Dupa aceea a intrat functionarul Ilie care cred ca era informator fiindca au vorbit ceva încet si apoi l-au lasat liber. M-au chemat pe mine si m-au întrebat daca-l cunosc pe inginerul Toader. Am raspuns ca nu-l cunosc. Mi-au spus ca are sa-l aduca de fata si o sa-l cunosc pâna la urma. L-au adus. Întrebat în fata mea daca ma cunoaste a spus ca pe mine nu m-a vazut nici o data. A urmat bataia, dar ce bataie! Îmi venea sa spun ca am fost si eu în organizatia lui numai sa nu-l mai bata. Nu a recunoscut de loc. Braila era tot timpul dupa mine, parea ca îi parea rau ca am sa scap nebatut. Dar seful Sigurantei de la Fagaras care facea cercetarile mi-a spus ca am sa merg la Fagaras si sa spun celorlalti de acolo ca s-au terminat cercetarile si peste câteva zile or sa ne dea drumul. În ziua aceea functionarul Ilie a fost pus în libertate. Eu am mai ramas pâna a doua zi pentru ca masina Fagarasului era pe teren dupa alti urmariti.

A doua zi am plecat de acolo mort de foame, numai cu soferul. Dupa ce am iesit de la Siguranta l-am

rugat pe sofer sa mergem undeva sa mâncam. Nu am gasit nimic în oras dar am mers la Codlea unde am gasit niste taietei si niste chiftele reci. Am mâncat amândoi si a plecat. Pe drum l-am mai rugat pe sofer sa treaca pe la mine pe acasa, sa vad ce mai fac ai mei. Nu mi-a promis, dar când am fost în capul satului m-a întrebat unde stau si a mânat pe la mine. Când a oprit la poarta eu am sarit din masina si am intrat în curte. În curte era numai namol. În vara aceea fusese un potop mare si inundase tot satul. De altfel potopul fusese si în închisoare. Am gasit pe Marioara, fiica mea cea mai mica. Când m-a vazut a început sa plînga. Am întrebat unde e Veta si mi-a spus ca a aflat ca sunt dus la Brasov si ca a plect sa ma caute. Pe semne ne petrecusem pe drum. Am întrebat de Ionica si mi-a spus ca de cînd am plecat eu e tot prin sat. În acest timp a iesit mama din bucatarie caci îmi auzise vocea. Plîngea si ea si mi-a zis sa vin acasa ca ele nu mai pot. Am mîngâiat-o si i-am spus ca peste câteva zile voi veni acasa. A fost ultima data când am vazut-o pe mama mea. Dumnezeu sa o ierte. A murit în 1950 la doi ani dupa ce am fost arestat. Nu a putut muri pîna nu a venit un vecin si i-a spus: „Mama am venit.” Cum ea nu mai cunostea, s-a bucucurat si a murit.

Am plecat cu masina spre Fagaras. Pe drum l-am întîlnit pe socrul meu care venea de la moara. Dupa ce am trecut de el i-am spus soferului ca e socrul si fara sa îl rog a întors masina si l-am ajuns. I-am spus si lui ca peste 2-3 zile voi veni acasa. Am fost mintiti tot timpul ca ne elibereaza, pîna când am facut aproape opt ani. La penitenciar am comunicat celorlalti ce mi-a spus soferul Sigurantei, ca sa fim linistiti ca în curând ni se da drumul. Apoi a fost trimis la Brasov si dl. Mateias, fostul prefect. Peste câtva timp s-a întors si el de acolo.

Pe la începutul lui decembrie am fost îmbarcati în autobuze, dusi la gara si urcati în duba trenului. Jumatate am fost lasati la închisoarea Aiud iar restul au ajuns la Gherla. La închisoarea din Aiud am gasit cam 2 000 de detinuti politici. Dupa cîteva zile ne-au scos sa sapam santuri pentru a face canalizarea închisorii. Era curtea plina de oameni, unul lînga altul. În timp ce sapam am auzit pe cineva spunând ca trece directorul. Altcineva a spus ca îl cheama Gutan. Mi-am adus aminte ca în lagarul de la Târgu Jiu, în 1943, lucrasem cu unul Gutan. Cum directorul nu era în uniforma m-am dus la el. Era în curte lînga un banc si sta de vorba cu niste instalatori de apa care filetau niste tevi. Cînd m-am apropiat l-am cunoscut. I-am dat buna ziua. S-a uitat la mine si m-a întrebat ce doresc. Eu l-am întrebat daca nu ma mai cunoaste. „De unde?”, a întrebat el. De la Tîrgu Jiu, ciobanul acela cu care ai facut capestre. La Târgu Jiu eram cu un cojoc ciobanesc si cu o caciula mare. S-a uitat la mine, a clatinat din cap si a spus: „Va fi de durata.” Mai tîrziu am aflat ca era în comitetul central al partidului si ca acolo se hotarîse arestarea si distrugere a noastra.

Dupa cîteva zile am intrat în atelierul de tâmplarie unde am lucrat tot timpul cu parintele Geana Spiru din Teslui – Slatina si cu Victor Dobrin din Arpas. Meseria îmi placea, dar lucram tot timpul flamînd. Aici, ca peste tot în puscarie, am cunoscut lume multa. Erau aici cei condamnati la asa-zisa rebeliune din 1941, fosti ministri sub regimurile vechi, generali, precum si condamnati de drept comun cu crime grele. Într-una din zile, dupa ce am intrat în atelier, a venit directorul în control. Mi s-a parut ca de departe s-a uitat la mine. Tejghelele erau puse la rînd, atelierul era lung si se putea vedea departe. Cînd s-a apropiat de tejgheaua mea si-a facut de lucu cu uneltele, fara sa se uite la mine. Eu, cu capul în pamânt l-am întrebat unde e Rudenka. Mi-a spus ca e ambasador la Belgrad. Am mai întrebat si de altii si mi-a spus ceva ce nu am mai înteles si a plecat. Era îngrijorat. Nu l-am mai vazut. A venit un nou director, Farcas. Mai tîrziu am aflat ca l-au facut colonel, comandantul tehnic al securitatii pe tara. Si mai târziu am auzit ca a ajuns din nou la puscarie cu Vasile Luca si Ana Pauker si ca a mai facut 16 ani.

Când lucram la atelier s-a facut o perchezitie mare si schimbari peste tot. Când am venit de la lucru si am mers la camera 7 de unde plecasem am gasit alti oameni care mi-au spus ca numai portarul stie unde e bagajul meu. Portarul m-a trimis la celula 310 unde mi-l dusesera brasovenii. Acolo i-am gasit pe profesorul Bordeianu, ing. Olteanu si un domn, absolvent al Academiei Comerciale, al cariu nume l-am uitat. Pe dl. profesor Bordeianu îl cunosteam din lagarul de la Vaslui din anul 1938. Ne-am înteles bine. Într-o seara, plimbându-ma prin camera, dl. profesor m-a întrebat ce zic de faptul ca unii din cei tineri îsi asuma roluri pe care ar trebui sa le detina cei mai vechi în grad. Ce era sa spun? I-am spus ca, dupa cum stie, am si eu un grad mic în miscare, dar nu m-am gândit nici o data ca cei mai tineri si mai capabili decât mine sa stea în urma mea, pâna ma voi putea urca si eu. Ar însemna ca miscarea sa se anihileze din cauza unora. Nu a mai pomenit niciodata de acest lucru. La fel mi s-a întâmplat si cu profesorul Stefanesu la Brasov.

Într-un pachet pe care mi l-a trimis sotia a fost si niste sloi de oaie. Din el puneam toti câte putin în ciorba pe care o primeam. Domnului profesor Bordeianu i-a placut foarte mult. Când ne-am întâlnit dupa doi ani la canal m-a întrbat daca nu mi-a mai trimis sotia sloi de oaie ca a fost tare bun. Aici la Aiud vis-à-vis de tejgheaua mea lucra un vopsitor ungur, Potoci Bela, din Salonta. Într-una din zile a venit un evreu cu grad de colonel, Teler, care era din Salonta si îl cunostea pe Potoci, pe care l-a întrebat cât a luat. El a spus ca 10 sau 25 de ani, nu-mi mai aduc bine aminte, la care Teler a zis ca el trebuia puscat sau spânzurat. Dupa ce evreul s-a dus, bietul om a venit la mine si mi-a spus ca daca ar mai apuca puterea în mâna el nu ar mai lasa nici urma de jidani.

În timpul cât lucram la tâmplarie ne da câte un ucenic ajutor. O data mi-a adus un elev de la liceul din Ploiesti. Acum aveam ca maistru un ungur cu numele Crisan. Când a venit baiatul, eu i-am pastrat o ceapa mica si o bucata ca de 100 de grame de turtoi din faina de malai cu tarâte cu tot. A fost o mare bucurie pentru el. În lipsa mea, la tejghea a venit maistrul Crisan si l-a întrebat cum se numeste zgârieciu dar baiatul nu a stiut. Maistrul a dat ordin sa fie dus la celula. Baiatul a plâns. L-am rugat si eu pe maistru dar a fost în zadar.

Într-una din zile am fost dus la plutonul de securitate care face paza în exteior sa le fac niste stergatori de picioare la usi. Dupa ce soldatii au luat masa la 12, un plutonier a întrebat daca am mânct si eu. Mi-a dat o gamela plina cu taietei si carne si o jumatate de kg de pâine. Le-am mâncat si dupa aceea i-am spus sa-mi dea si felul doi, care a fost o gamela de varza cu carne si o jumatate de kg de pâine. De-abia dupa ce am mâncat mi-am dat seama cât fusesem de flamând. În orice caz, în trei ani de puscarie atunci am mâncat mai bine, restul timpului am fost tot flamând. Alta data am fost la spitalul închisorii unde am reparat niste gergevele si podelele într-o camera. Aici erau doua ciubere de cartofi curatati si am luat în buzunar câtiva cartofi sa-i fierb la atelier. În timpul cât am mai lucrat m-am gândit ca acesti cartofi erau pentru alti detinuti care sunt bolnavi, eu sunt flamând dar sunt sanatos. I-am pus înapoi.

Printre detinutii care lucrau în atelier erau si niste unguri tineri care în timpul cât Ardealul a fost ocupat de ei în partea de nord i-au pus pe bietii români care erau cu ei la premilitara sa traga la jug. Erau apoi ungurii care omorâsera pe protopopul Munteanu de la Huiedin si cu noi legionarii era fiul acestuia, doctorul Munteanu. Printre cei de drept comun care lucrau la tâmplarie era unul care omorâse caserita de la posta din Tulcea si i-a luat banii. Într-una din zile a venit la mine si mi-a spus ca a facut cerere de gratiere pe motiv ca el omorâse de saracie, de foame. Era bulgar, tâmplar de meserie si-l chema Dimitrov. Se spune ca era un betiv si umbla cu rusii din cârciuma în cârciuma. Când a plecat a venit si

dat mâna cu mine si mi-a zis: „Eu plec, dumneata ramâi sa faci si pentru mine.”

Eu, care nu eram condamnat, primeam un pachet de trei kg alimente si 30 tigari pe luna. Criminalii si hotii primeau câte 10kg, sa traiasca, sa nu mai fure. Mâncarea era foarte slaba. Oamenii erau numai piele si oase. Cu terciul de dimineata, pe la orele 10 nu mai puteau trage la rindea. Cînd ne da pâinea, 250 g, o mâncam imediat si pâna a doua zi mai primeam o ciorba de 400 g la 12 si una seara. Eram numai niste umbre.

În vara anului 1950 am facut curatenie generala la parterul celularului unde eram noi, meseriasii. Am fost mutati toti în sectii peste altii. Dormeam câte doi într-un pat de 70 cm. Eu am ajuns în camera 13 unde era sef de camera un maior, Brezeanu. Când am intrat, maiorul mi-a spus ca am cazut rau la ei fiindca numai într-un pat e un singur om, un ungur, criminal de razboi, foarte nervos, care s-a certat cu toata lumea. I-am zis ca am sa ma împac cu el. Dar a fost foarte greu. Din cauza ca m-am tot pazit sa nu ajung în conflict cu ungurul am ajuns într-o stare de nu mai puteam dormi. Am dat în insomnie. Nu mai dormeam de loc. Toti cei din jurul meu erau siguri ca n-am s-o mai duc mult.

Pe la 1 decembrie, seful de atelier, croitorul Marhau din Fagaras, a fost anuntat sa predea atelierul si sa-si ia hainele de la magazie. M-am dus la el si l-am întrebat de ce credea ca îl schimba. Mi-a spus ca i-a soptit comandantul de gardieni ca-i da drumul acasa. M-am bucurat stiind ca daca mege acasa afla si ai mei de mine. A doua zi am fost anuntati înca cinci insi de la atelierul de tâmplarie sa predam uneltele si sa ne luam hainele de la magazie. Eram sigur ca o sa ne dea drumul acasa, dupa spusele lui Mahau. Am fost adunati toti într-o celula, iar noaptea ne-au dus la gara si ne-au îmbarcat în duba trenului. Eu cu Cormoiu nu am mai încaput în camera comuna a dubei. Seful de duba ne-a spus ca ne baga într-o celula cu conditia sa nu fugim. Având ceva bani la cantina, înainte de plecarea gardianului cu cantina, m-am dus sa-mi dea ceva de acesti bani. A spus ca nu are nimic de mâncare, numai tigari si chibrite. Ce era sa fac? Am luat ce mi-a dat. Când seful de duba ne-a pus conditia sa nu fumam unde ne baga pentru ca are un om TBC-ist l-am întrebat pe Cormoiu ce facem. A raspuns ca daca e cineva bolnav de plamâni nu fumeaza. Când am intrat în celula mare mi-a fost mirarea sa dau de unul din prietenii mei, arestat odata cu mine la Fagaras, Milea Samoila din Ileni, care venea de la Gherla. Când m-a vazut a ramas ca traznit. Nu-i venea sa creada ca sunt eu, asa eram de prapadit. Atunci eu am strigat: „Ce ma, nu ma mai cunosti?” Iar el mi-a zis încet: „Ma, dar tu esti? Vai dar ce praradit mai esti!” El, saracul, era bolnav de plamâni. La vreo doi ani i-au dat drumul acasa si dupa putin trimp a murit.

Am mers la Bucuresti, la centrul de triere Ghencea. De acolo la canal, la punctul Capul Midia. Aici mai erau si alte categorii de detinuti: hoti de drept comun si altii. Noi am fost bagati într-o baraca de la marginea lagarului, înconjurata cu înca o sârma ghimpata (lagar în lagar), separat de ceilalti. Comandantul lagarului era un învatator. A venit la noi s-a uitat cu mila si ne-a spus ca nu poate face alceva pentru noi decât daca avem bani ne poate aduce tigari, lucru pe care l-a facut, dar dupa cum am auzit mai târziu a ajuns si el ca noi. Nu trebuia sa aiba mila de dusmanii poporului.

Aici a fost groaznic! Asa cum se spunea: viata pe care o duceam noi nu o poate reda nici cel mai fantezist romancier. Când mi s-a cominicat la Aiud sa predau uneltele, convins fiind ca voi pleca acasa, am dat toate hainele si rufele la alti oameni care erau de mai mult timp în puscarie. Mi-am oprit numai hainele de pe mine: o camasa, pantaloni, caciula, bocanci, o flanea si o scurta. Cu acestea am ajuns la

Capul Midia la 1 decembrie 1945. În iarna aceea am lucrat la un terasament de cale ferata. Ne încarcau dimineata în basculante, care de multe ori erau pline cu apa si noroi, si eram obligati sa stam jos în apa si zapada. Pâna ajungeam la locul de munca eram uzi pâna la piele, tremuram de ne clantaneau dintii în gura de nu îi mai puteam opri. Într-una din zile eram pe terminate cu terasamentul si ploua într-una. Era pe la ora unu dupa masa si nu ne-a dat mâncarea pâna nu am gatat. În acest timp ploua ca cu galeata. Când am terminat eram uzi pâna la piele. Apa iesea afara din bocanci. Era în luna decembrie. Fiindca masinile nu veneau decât seara dupa noi, ne-au dus la o baraca ce era pe câmp, chipurile sa nu ne ploua. Capetele baracii erau neînchise, pe jos era ud si batea un vânt rece. Am crezut ca ziua nu se mai sfârseste. Nu înteleg cum de am scapat cu zile. Altadata ne încarcau în masini si ne tineau ceasuri întregi în vânt si ninsoare, fiind obligati sa stam tot timpul gata de plecare.

A venit primavara si am început sa facem terasament pentru decovil, pe unde avea sa duca pamântul din canal, la descarcari. În ziua când sa ne organizam, am cautat sa spun sefului de detasament care ar fi un bun sef de echipa, fiindca fusesem lucrator la CFR. Când am deschis gura mi-a spus: „Tu sa taci!” Am încercat din nou sa spun ce vreau si iar mi-a zis: „Tu sa taci!” Nu a fost destul. A doua zi m-a trimis la alt detasament, la lopata aici era cu mult mai greu decât la calea ferata. Brigadierii erau la început numai hoti, care dadeau în oameni cu ce apucau si strigau cât îi tinea gura sa dea mai repede. Atât militienii cât si brigadierii erau niste brute.

Înca aproape trei ani cât am lucrat aici la canal nu a existat zi de de repaus. Nici un fel de sarbatoare. În acest timp am fost operat de doua ori de infectie la talpa. O data m-a lasat în baraca timp de trei zile, dar a doua oara m-a scos la lucru cu piciorul taiat. Piciorul fiind umflat, nu am putut purta gheata, am învelit piciorul în zdrente. Asa am lucrat, în dureri si ger.

În acea primavara au început sa ne transporte cu trenul de la colonie pe santier. Ne scotea noaptea de la ora patru afara din baraca si ne tinea în vânt si frig pâna dupa ora sase, când venea trenul. Aici vântul bate vara cu praf si nisip si iarna cu zapada. Într-o iarna eram bolnav. Dimineata la plecare am stat putin jos în urma detasamenului. Detasamentul a iesit si când m-am ridicat, iesea pe poarta. Imediat am facut un semn brigadierului care conducea detasamentul urmator sa ma treaca si pe mine la numar în detasamenul lui. Nu m-a trecut si când am ajuns la poarta s-a observat ca e unul în plus. Am fost opriti imediat si s-a întrebat care este peste numar. Am raspuns ca eu si sunt bolnav. Nici n-an terminat de spus si am primit un pumn în piept, de la un sergent în termen din securitate, un oarecare Petrica de la Ploiesti. La prima lovitura nu am cazut, dar mi-a tot dat pâna am cazut. Dupa el s-a luat si un militian si au început amândoi sa dea cu cizmele, care pe unde au nimerit. Nu am crezut ca mai ramîne ceva întreg din mine. Cele câteva mii de oameni plângeau, dar nu puteau spune nimic fiindca la un singur murmur ar fi tras în ei. Cautau aceasta ocazie. Am fost urcat în tren si am plecat la lucru. M-am bucurat ca nu mi-au rupt vreo mâna sau vreun picior. O buna bucata de timp am simtit durerile. Se vede treaba ca ar fi dorit ca cu asemea ocazii sa termine cât mai repede cu noi, fiinda atunci când ne adunau, câte o data, comandantul spunea ca numai asa vom ajunge acasa, „în plic”.

O data a început, pe lânga alte dureri, sa ma doara piptul si spatele. Am crezut ca m-am îmbolnavit de plamâni si ca am sa ma curat. Am reusit sa ajung la infirmerie. M-am cântarit, aveam 49 de kg cu hainele de iarna si cu bocancii. Nu e greu de închipuit cum eram, având înaltimea de 1,75 m. Medicul mi-a spus ca plamânii sun sanatosi, dar ca nu mai am muschi, numai fibrele care ma dor atunci când lucrez. Am zis ca poate are dreptate. Brigadierul, care era si el de fata, vazându-ma dezbracat, s-a

îngrozit. Eram numai piele si oase. Odata cu mine a fost la infirmerie si Cosmoiu. Brigadierul pe care îl aveam acum era un învatator. S-a gândit sa faca ceva pentru noi. Pe Cosmoiu l-a dat la un mic atelier unde se faceau cozi la unelte. El scapase pentru moment de moarte. Mie mi-a spus între patru ochi ca are sa ma puna omul cinci. Adica, la doi vagoneti încarca doi oameni, al cincilea curata linia si locul din jurul vagonetilor ca atunci când porneste locomotiva sa nu deraieze. A tinut sa precizeze ca, asa cum cere ordinul, se va repezi la mine, tipând si amenintând, dar eu sa nu dau mai tare ca ma prapadesc. Pe brigadier îl chema Ezechil si se vedea un om de treaba. O bucata de timp a mers asa, apoi a venit un alt brigadier, tot un învatator, pe nume Balan.

Cei pe care îi lasasem la calea ferata erau îngrijorati ca n-o mai duc mult. Când au avut de lucru mai mult au cerut sa-si aleaga din detasamente oameni priceputi, cel putin pentru câteva zile. Printre altii m-au cerut si pe mine. Acolo era mai usor, dar peste câteva zile l-am întâlnit pe brigadierul Balan care mi-a spus ca ma ia de la calea ferata întrucât ceilalti oameni ai lui fac gura. Mi-o faceau din invidie, nu se bucurau ca am scapat de lopata. Eu i-am spus ca daca vrea sa aiba satisfactia sa ma vada mort, nu are decât sa ma ia. Acolo, eu nu o s-o duc mai mult de o luna. Vorbele mele l-au impresionat. I-au dat lacrimile si mi-a spus ca nu ma mai ia. „Du-te si vezi-ti de treaba”. Am ramas aici si peste câtva timp am ajuns sef de echipa. Ne mai facând efort mare am scapat, deocamdata.

Ca sef de echipa la calea ferata, la întretinere, aveam oamenii cei mai nevoiasi, cei care nu puteau face fata la lopata. Trebuia sa le am grija, sa le spun sa se dea la o parte de pe linie, pentru ca, fiind asa de slabiti, le trebuia mult timp sa se dea la o parte. Majoritatea aveau picioarele umflate din cauza lisei de hrana. Toti aveau pe picioare rani care nu se mai vindecau. Noaptea nu puteam tine udul, ne apucau cârceii la picioare, asa ca si putinul timp pentru odihna nu-l aveam linistit. Pe prici, în baraca, nu se putea dormi decât în dunga, fiind tare aglomerati. Pe fata eram toti plini de exeme, tot din lipsa de hrana. Eram asa de hidosi ca ne speriam unii de altii.

În toamna anului 1952 au adus la canal oameni care au fost luati de pe strada în luna august, în haina, pantaloni si palarie. Le ziceam augustistii. Noi, care fusesem haituiti de toate guvenele, eram mai caliti, mai rezistenti decât ei. Din primele zile când au venit, pe ei i-a luat frica si deznadejdea, mai ales ca în octombrie, când au ajuns aici, au început si niste ploi reci si era ceata tot timpul. Noroiul era mare pâna la glezne de le ramâneau pantofii în el. Hainele le erau subtiri si erau uzi pâna la piele. În cea mai mare parte erau oameni cu carte, neobisniuti cu greutatile ce le aduceau timpul ploilor de toamna. Ei erau slabi hraniti, iar munca era grea. Mureau pe capete. Dimineata comandantul îl întreba pe doctor câti au murit. Daca spunea ca au murit 7-8 nu era multumit si îi zicea: „Când termini cu ei, doctore?” I se parea ca trece prea mult timp pâna mor toti.

Noi, legionarii, am avut noroc ca eram mai solidari, ne ajutam unii pe altii cum puteam. La Capul Midia, o parte dintre noi lucrau în colonie la diferite meseri: zidari, cizmai, zugravi, croitori si bucatari. Acestia aveau grija sa faca rost de câte ceva de mâncare si când veneam de la lucru, ne mai dadeau câte ceva, dar cu mare grija fiinca daca i-ar fi aflat i-ar fi dat la lopata. Eu eram tare prapadit. Când cei care ne ajutau s-au consultat cui sa se mai dea de mâncare ca sa se mai poata mentine, unul dintre ei a zis ca mie sa nu mi se mai dea ca si asa mor, mai bine sa de li se dea la altii care mai pot fi salvati. Mai târziu, când am mai prins aripi, unul dintre ei mi-a spus în gluma ce s-a discutat despre mine. Prietenul respectiv mi-a spus ca el era sigur ca nu am sa mai scap. Am râs si i-am marturisit ca si eu gândeam la fel.

Între timp ni s-a dat câte o fisa cu care puteam lua câte ceva de la cantina. Ne aduna în tarcul nostru si asteptam de multe ori ore întrgi si daca voia militianul ne ducea, daca nu, ne da ordin sa ne împrastiem. Când ajungeam la cantina ne dadeau tigari scumpe si bomboane de rest, rar se întâmpla sa îl treaca în fise. Daca obiectai ceva, vânzatorul te înjura, iar militianul te lua de piept si te da afara.

Când eram sef de echipa la întretinera caii ferate canal, printre oamenii din echipa de la Navodari aveam si doi avocati fosti SS-isti. Erau oameni tineri, dar atât de slabiti, încât atunci când erau la santier, când suna masa ei erau plecati cu o ora înainte ca sa poata ajunge odata cu ceilalti la masa. Nu mergeau, doar târâiau picioarele. Pâna la locul de adunare pentru masa erau cam 2 km.

Când ajungeam cu echipa la santier, o împarteam în doua echipe: jumatate o lasam la încarcari, cu cei mai tari, iar cu cealalta jumatate mergeam la descarcari unde eram mai putin supravegheati si ne mai puteam odihni. Eu, care venisem de la lopata unde fusesem pedepsit si unde încarcasem la vagoneti sase luni, de-abia ma mai tineam pe picioare când am ajuns la CFR.

Cei doi SS-isti erau Amarascu si Zaican. În ehipa mea mai erau: Simion Lefter din Galati, profesor Arandeanu din Piatra Neamt si Bratu Florea din Bucuresti, om maruntel si cumsecade care spunea ca are trei licente. Pe ceilalti nu îi mai stiu. Când ajungeam la descarcari, puneam pe unul pe linie sa observe daca vine cineva iar ceilalti ne ascundeam prin gropi si ne odiheam. Cel care ramânea cu târnacopul pe linie avea consemnul ca atunci când vede pe cineva venind dinspre încarcari, mai ales vreun militian, sa strige „Nea Dan”. Atunci saream din gropi si veneam cu totii pe linie.

Într-o noapte pe line era de planton Bratu Flore. Nici nu am apucat sa gasesc loc de odihna si Bratu striga. „Nea Dane, hai repede ca astea se omoara!” Am sarit repede si m-am dus. I-am gasit pe cei doi SS-isti cu târnacoapele ridicate, gata sa se loveasca în cap. Am sarit între ei si am strigat: „Nu va e rusine, doi intelectuali ca voi sa ajungeti sa va amenintati cu târnacoapele si sa vina un taran ca mine sa va împace!” Natural ca li s-a facut rusine si au plecat unul într-o parte si celalalt în alta. Lui Bratu i-am spus: „Du-te si te culca ca cei doi nu mai au chef de somn.”

În anul 1952 când s-a facut schimbarea banilor noua nu ne-a schimbat nimic, i-am întrebuintat ca hârtie igienica. Mai pe urma au venit de doua ori pâine si telemea. Ne mutase la Navodari am luat trei pâini. Am mâncat o data doua pâini, a doua kg pâinea. As fi mâncat-o si pe a treia dar ma gândeam sa nu mor ca un caraghios. De pe urma celor doua n-am avut nimic. Eram asa de înfometati încât pe unde umblam mâncam si iarba, buruieni, nu scapa nimic. S-au mâncat acolo câini, pisici, serpi, poate si sopârle. O data un prieten mi-a spus ca în seara respectiva sa stau pe la usa baracii ca i-a promis cineva ca-i da o caldare de mâncare si ca o sa-mi dea si mie din ea. Am stat o bucata de timp, apoi m-am gândit ca poate fi printre baraci. L-am cautat si l-am gasit când mai avea ca un castron de ciorba. Mi-a zis: „Noroc ca ai venit, ca mâncam tot”. E lesne de închipuit cât eram de flamânzi. Flamânzi si disperati.

O data lucram la încarcaturi cu un prieten de pe lânga Galati, pe care îl chema Danila. Îmi placea de el, era un om harnic si cumsecade. Încarcam amândoi vagonul repede si mai stam câte un pic jos. În timpul acesta îl mai întrebam câte ceva. De la o vreme mi-a spus sa-l las în pace. L-am întrebat daca e

suparat pe mine iar el mi-a marturisit ca nu crede ca mai scapam de acolo. Dupa o saptamâna a înebunit. Au fost multi ca el. Pe mine Dumnezeu m-a întarit. Celor care ma întrebau daca mai scapam le raspundeam ca totul în lume are un capat atât raul cât si binele. Le-am spus la multi judecata lui Nastratin Hogea care a luat de la Sultan magarul, ca sa-l învete carte. A zis: „Pâna la anul sau moare Sultanul, sau crapa magarul.” Si s-a adeverit judecata lui Nastratin. Dupa moartea lui Stalin, presiunea asupra noastra a scazut. Ca dupa un an, din canalul, care credeam ca ne va înghiti pe toti au ramas niste gropi fara rost.

În vara anului 1953 eram în curte, gata aliniati sa intram în canal. Auzim ca încep toate locomotivele sa fluiere fara întrerupere. Un fel de urlat. Ne gândeam si ne întrebam unii pe altii ce o fi. A trecut timpul de plecare si noi eram tot în curte. A venit si schimbul care lucra noaptea. Acestia ne-au comunicat ca s-a oprit lucrul la canal. Scapasem de moarte.

În ultimul timp eram sef de echipa la liniile de 30 – 40 m în ecluza, pentru macarale. Dupa câteva zile am început demontarea liniilor si aducerea materialelor de pe canal si scoaterea lor pe deal. În vara aceasta, într-una din zile, câtiva dintre noi am fost transportati la colonia Peninsula, unde am gasit multi fagaraseni cunoscuti. Printre altii m-a cautat si fostul prefect liberal Bârsan care facuse perchezitie la mine acasa în 1938. A venit la mine, m-a îmbratisat si mi-a spus: „Frate Ioane!” I-am raspuns: „E târziu, domnule prefect.”

De aici am plecat la Borzesti, unde am lucrat la un detasament care ridica un garaj mare si a batut fundatia la doua blocuri pe planul carora scria ”Blocuri de interventie”. Eram întretinuti de societatea „Energo constructii” care ne alimenta mult mai bine decât la canal. Aici m-am refacut.

Am avut vorbitor. Au venit fiicele mele, Valerica si Marioara. La plecarea mea de acasa, Valerica era casatorita, pe Marioara o lasasem de 12 ani, acum avea 18. Când am intrat în baraca aranjata pentru vorbitor, baraca ce era prevazuta cu un coridor format din doua rânduri de sârma cu ochiuri între care se palimba un militian, am vazut ca vine catre mine o domnisoara. Am crezut ca vine catre altcineva si am plecat mai departe. În acel moment a strigat: „Tata, nu ma mai cunosti?” Imediat am vazut-o si pe Valerica, pe care am recunoscut-o. Nu le mai vazusem de peste sase ani. M-am bucutat foarte mult. S-au bucurat si ele ca sunt sanatos. Apoi nu ne-am mai vazut vreme de doi ani.

Aici am lucrat pâna în iarna când a cazut zapada cât sârmele care înconjurau lagarul. Într-una din zile ne-au oprit de la lucru, ne-au bagat în domitoare si ne-au dat numai zeama de varza acra. În câteva saptamâni am ajuns sa nu ne mai putem scula de pe prici. Când încercai sa te ridici, ameteai. Au urmat tot felul de verificari si mutari. Pe unii i-au eliberat. Când am plecat de la Aiud si am ajuns la Ghencea mi s-a comunicat ca mai am o pedeapsa administrativa de doi ani. Când am fost dus de la canal la Borzesti mi s-a comunicat ca mi s-au mai dat cinci ani, ca sa fie, sa nu se gate. Am stat aici uitati, când la Onesti, când la Borzesti. Vara mai eram cam doua sute de detinuti. Am fost asezati în capatul unei baraci, în doua dormitoare. Eram ca sardelele. Nu puteam sta decât în chiloti, îngramaditi aproape unul peste altul. Împreuna cu un prieten am gasit un pat cu etaj, aproape de usa. Credeam ca aici va fi mai bine, mai mult aer. Prietenul sta jos, iar eu la etaj. Când m-am urcat prima data mi s-a facut rau. M-am dat jos, am mers la spalator si m-am spalat. M-am urcat din nou, dar iar mi s-a facut rau si m-am dat jos. M-am urcat a treia oara, dar când am vrut sa ma dau jos mi-am pierdut cumostinta si am cazut cu

capul în jos pe ciment. Noroc ca un cunoscut din Vaslui, Smeu, care dormea, a strigat: „Sariti ca moare nea Dan!” Au sarit toti în sus. Eu nu mai respiram. Printre cei din baraca erau trei sau patru medici, dar în graba nu stiau ce sa-mi faca. Atunci Sandu din Craiova, a strigat la ofiterul de serviciu sa aduca pe doctorul Nita din Craiova, care era izolat undeva. Cât l-au adus, el m-a întepat cu un ac în muschiul de la burta si acesta a reactionat. Doctorul a strigat la ofiterul de serviciu sa aduca o anumita injectie, întrucât nu sunt mort. Mi-a adus injectia de la infirmeria dreptului comun si imediat ce mi-a administrat-o am rasuflat adânc si m-am trezit. Plângeau toti din jurul meu si spuneau ca au crezut ca numa mai scol. Mi s-a facut o gaura în cap pe care o s-o port cât voi trai. Am fost dus la infirmerie unde am stat o luna de zile. Nu puteam sta cu capul pe perna, dormeam razimat de perete. Dupa o luna m-am facut mai bine si am trecut în tarcul unde erau politicii. Într-una din zile a venit medicul Oancea de la drept comun, ca el care ma tratase, si m-a întrebat cum ma mai simt. I-am spus ca ma simt binisor. Cineva din cei de fata i-a zis: „Daca îl cunosti pune-l la meniu cu TBC-istii, sa se mai refaca.” Doctorul mi-a promis ca asa va face, însa a doua zi am plecat cu duba la Brasov.

La securitate am fost introdus singur într-o celula. Cât ce am intrat m-am lasat pe pat si am adormit. Din cauza zdruncinaturilor de pe autobuz ma durea grozav capul. Nu stiu cât am dormit, dar la un moment dat am simtit ca ma misca cineva. Când m-am trezit, lânga mine era un militian care mi-a zis ca nu e voie sa stau ziua pe pat, e voie doar seara dupa stingere. I-am raspuns ca nu pot sta în picioare pentru ca am avut un accident si ma doare capul foarte tare. El a staruit dar eu nu am vrut sa ma scol. A plecat si curând s-a întors cu medicul caruia i-am aratat gaura din cap si i-am spus ca dupa câteva zile, dupa ce ma lasa durerile de cap am sa ma conformez dispozitiei de a nu mai sta ziua în pat. Medicul i-a spus militianului sa ma lase în pace.

Aici aveam sa stau, cu întreruperi, când eram dus la penitenciarul Codlea, un an si jumatate. La vreo doua zile a început ancheta. Eram luat din celula de un militian care îmi punea ochelari astupati si ma conducea de brat. Când trebuia sa urcam scari îmi spune: „Acum urcam” si când coboram, la fel îmi spunea. Tot timpul aveam impresia ca o sa ma lovesc de ceva. Aici nu era voie sa vorbesti decât în soapta. Mereu te muta dintr-o celula într-alta, sau aducea pe altul peste tine. Cred ca asta s-a întâmplat de sute de ori si am întâlnit sute de indivizi care prin cuvinte mestesugite cautau sa afle lucruri în legatura cu trecutul si cu intentiile de viitor. O data mi-au adus un evreu care era închis în legatura cu niste state de plata false. Cât a stat cu mine n-a încetat sa o strige pe Rasela, i se parea ca aude cum o bate cineva. Am încercat sa-l linistesc si cu bine si cu rau, dar nu am reusit. Alta data au bagat un fost politist care avea epilepsie. S-a întâmplat de a cazut jos pe pamânt si si-a rupt doi dinti. Am stat cu un fost politist din Medias, pe nume Boleonca, care de câte ori venea de la ancheta era batut rau si plângea ca un copil. L-am întrebat cine îl ancheteaza si de ce e acuzat. Mi-a spus ca îl ancheteaza capitanul Marton si îl acuza ca a batut muncitori si comunisti. El spunea ca a batut legionari si tigani. I-am zis ca nu a observat ca cel care îl bate e tigan si ca-l bate pentru ca el spune ca i-a batut neamul. Prin urmare sa declare ca a batut legionari ca pentru asta ar putea sa i se dea o recompensa.

Am fost trecut în cladirea veche a securitatii, cea care fusese vila fostului ministru Popovici. Aici în pivnita erau celule de un metru pe doi cu doua paturi suprapuse. Deasupra usii era o firida care corespundea cu sala de unde venea lumina. Când ploua afara trecea apa de la burlan prin zid, fundatia fiind de piatra intra în celula si de aici pe sala.

Am fost anchetat un an de zile de un locotenent de securitate caruia nu i-am putut afla numele.

Detinutii spuneau ca îl cheama Radulescu. Într-o zi, fiind întrebat de sute de ori acelasi lucru am raspuns ca sa ma mai lase în pace ca m-am saturat sa mai raspund la aceleasi întrebari de un an de zile. Mi-a raspuns ca are sa ma lase în pace o saptamâna, urmând sa mearga la Mândra si sa se documenteze acolo. I-am zis ca nu ma intereseaza ce declara cei din sat, dar îl rog sa se intereseze ce mai fac ai mei, daca mai traiesc si sunt sanatosi, ca nu mai stiu nimic de ei. Dupa o saptamâna, un militian m-a dus la el. Mi-a spus: „Am fost la Mândra.” I-am spus iar ca nu ma intereseaza ce a spus satul, pentru ca cine e om nu a avut ce spune rau despre mine, ma intereseaza ce face familia. Mi-a raspuns ca a vazut de la Sfat trecând pe drum o femeie slabuta cu un baiat slabut si ca cei de la Sfat i-au zis ca sunt sotia si baiatul meu, si ca mai am acasa o fata. Am înteles ca Marioara era data afara de la scoala. A mai precizat ca am un vecin scârbos care ma injura, dar ca el i-a spus ca nu îl intereseaza ce a avut cu mine, ca sa îi raspunda la ce îl întreaba. Era indignat pe el încât i-ar fi dat câteva palme. O data, când am iesit de la ancheta ofiterul m-a întrebat daca îmi place cu ochii legati, i-am raspuns ca sa încerce si el sa vada cum e.

În timpul cât am stat la securitate de unul singur îmi era teama sa nu ma stric la cap. Când baga pe cineva cu mine îl întrebam daca nu dau semne de nebunie. Sigur ca au fost întrebati ce discuta cu mine, asa cum eram întrebat si eu, si s-a gasit unul, doi care au spus ca sunt obsedat de grija de a nu ma deranja la creier. De la o vreme veneau militienii la vizeta si spuneau: „Ma, tu parca esti nebun.” Alul: „Ma, parca ai înebunit”. Le ziceam în gând ceva de mama si le întorceam spatele. Ma rugam lui Dumnezeu sa ma ajute sa trec cu bine si acest hop.

Dupa un an mi s-a schimbat anchetatorul. Motivul l-am aflat când mi-am vazut dosarul, îninte de proces. Dosarul întocmit de primul anchetator a fost respins de procuratura ca nefondat. Trebuia o alta ancheta care sa gaseasca motive de condamnare. Acum aveau mai multi anchetatori care se schimbau. Câte o data ma întreabu câte 3 – 4 deodata, sigur, pentru ca sa ma încurce. O data eram cu un locotenent în camera de ancheta si a venit un capitan despre care se stia ca bat, desi în ultimul timp aflasem ca nu mai are voie sa bata. Era batrân si dupa figura se vedea ca e tigan unguresc. A intrat si l-a întrebat pe locotenent cum merge. Anchetatorul a spus ca nu vreau sa declar nimic. Atunci capitanul s-a îndreptat spre mine. Eu m-am ridicat de pe scaun si am stat lânga perete cu scaunul lânga mine, în mâna dreapta. Eram slab ca o umbra, dar ma gândeam ca daca se apropie de mine cu gândul sa dea, sa-l lovesc si pe urma nu are decât sa ma omoare. Sigur ca m-ar fi facut praf. Mi-a spus sa stau jos. Asta s-a repetat cam de cinci ori. Daca a vazut ca nu stau jos, m-a înjurat de mama si mi-a spus: „Ai sa-mi cazi tu în mâna.” Dar nu i-am cazut.

Acest timp de un an si jumatate l-am facut când la Brasov, când la Codlea, unde era depozitul securitatii. Plecasera cei mai multi politici. Mai ramasesera în celula treisprezece insi carora li se da voie sa scrie acasa, sa primeasca pachet si sa aiba vorbitor. Când a venit directorul o data la noi, l-am întrebat de ce nu-mi da si mie drept de scrisoare, pachet si vorbitor. Mi-a raspuns ca eu asa am sa mor, la care i-am zis ca sa moara el, ca eu de ce sa mor. S-a uiat urât si a plecat. Alta data au venit niste procurori militari si i-am întrebat ce e cu mine: la ancheta nu ma mai cheama, la proces nu ma dduce si nici acasa nu-mi da drumul. Mi-a spus unul ca mi-a vazut dosarul si ca sunt dat în judecata. Am întrebat de ce sunt învinuit si mi-a zis ca sunt încadrat în art. 193 aliniatul 4. De acest aliniat nu stiam. Dupa plecarea lor ne-am chibzuit cu totii si tinând seama de întrebarile din ancheta am ajuns la concluzia ca trebuie sa fie ceva în legatura cu faptul ca am fost legionar si ca acest lucru constituie motiv de încadrare legala pentru a fi condamnat. Am facut imediat cerere sa fiu dus sa-mi vad dosarul. Au mai facut cerere si altii, dar numai mie mi s-a aprobat, eram singurul care aveam numai sase clase primare.

Ceilalti erau cu facultate. Dupa aprobare am fosr luat cu duba ce mergea la tribunal si împreuna cu un militian am mers la grefa tribunalului militar unde mi s-a pus la dispozitie dosarul care avea 64 de file. Le-am luat la rând si nu am gasit nici un act compromitator. Actul de acuzare spunea în concluzie ca având în vedere ca am avut rol conducator în miscarea legionara, am contribuit la fascizarea tarii si implicit la razboi contra popoarelor pasnice ale Uniunii Sovietice. Probe în dosar nu aveam. Doar declaratiile unor oameni din sat care spuneau ca „pare ca” am fost legionar. Pentru a scapa de condamnare am hotarât sa ma pun pe pozitia de prieten al miscarii legionare. E de amintit faptul ca în timpul anchetei unul dintre anchetatori mi-a aratat o copie batuta la masina, în care eu înpreuna cu alti legionari am fi declarat în anul 1933 la postul de jandarmi Mândra ca noi protestam contra faptului ca suntem persecutati, mai ales acum când comunismul ridica capul în tara noastra. Acest lucru era pasibil de pedeapsa. Am negat si i-am spus anchetatorului sa aduca originalul daca îl au si sa ma condamne. Anchetatorul a raspuns ca daca l-ar avea nu m-ar mai întreba pe mine. Asteptam la Codlea ziua procesului. În ziua de 20 septembrie 1955 am fost dus la tribunal. Între timp unii care au fost cu mine au fost eliberati fara proces. Prin ei i-am trimis vorba sotiei ca voi avea proces dar sa nu ia avocat.

În ziua procesului am fost dus de doi militieni în boxa si mi s-a spus ca nu am voie sa vorbesc cu nimeni si sa nu ma uit înainte la judecator. Era multa lume si cu toata restrictia am vazut pe sotia si pe o parte din familie. Dupa ce mi-a citit actul de acuzare, s-a ridicat un avocat care am vazut ca vorbea în numele meu si care a spus ca pe baza actului de acuzare putem sa ne judecam. Presedintele m-a întrebat daca sunt de acord. I-am raspuns ca putem sa ne judecam dar ca nu recunosc nimic din actul de acuzare. Aici se vorbea de cruzimile fascismului si de biata clasa muncitoare. Aceste lucruri ma înfuriau. Parca eu nu eram muncitor si parca fusesem un criminal. Atunci presedintele mi-a zis pe un ton aspru sa spun eu ce am fost. Am aratat ca am simpatizat miscarea legionara înca din anul 1928, ca atunci când echipele de studenti si muncitori veneau în sat în timpul alegerilor, veneau la mine si eu le dam mâncare si câte o data si bani ca sa poata depune listele electorale la tribunal. Când s-a înfiintat Garda de Fier am candidat si eu ca sa le fie listele complete. Am spus ca am candidat în gruparea Corneliu Codreanu, Garda de Fier, si dupa ce aceasta a fost desfiintata si a aparut Partidul Totul pentru Tara sub conducerea generaluilui Cantacuzino Granicerul, m-am înscris si în acesta. Presedintele s-a enervat. Nu-i convenea ca publicul sa stie lucrurile pe care ei le ascundeau si mi-a facut semn sa tac. M-a întrebat: „Ai fost legionar?” mi-am dat imediat seama ca totul depinde de raspunsul la aceasta întrebare. Pentru ca nu aveaunici o dovada sigura, am raspuns: „Nu am fost, domnule.” Presedintele s-a ridicat nemultumit si a dat ordin sa fiu dus la celula. În timpul când ieseam din boxa, cumnatul, pe care nu-l vazusem, mi-a soptit încet „Nene!” I-am raspuns. „Noroc, Vasile!” Dupa ce am iesit pe sala, militienii au început sa strige la mine pentru ca am vorbit si m-au amenintat. Atunci am început eu sa strig ca dupa opt ani de puscarie nu au pentru ce ma condamna cu toate legile abuzive. Am înjurat de tot ce mi-a venit în gura. Au iesit ofiterii militari de prin birouri si se uitau la mine si sigur, judecau fiecare dupa sufletul si inima lor. Erau pe sala soldati în termen de la securitate, care îmi faceau impresia ca se uita cu simpatie. Pe sala erau trei sau patru militieni ce au tabarât pe mine. Eu, slab si prapadit, am fost tras într-un colt si mi s-au pus catusele. Au cautat sa ma linisteasca, mi-au dat o tigara si m-au dezlegat. Dupa câteva clipe ma mai calmasem. Am fost coborât la duba si dus la Codlea.

Când au auzit cum a decurs procesul, prietenii din Codlea m-au învinuit ca nu am procedat bine. Ca daca recunosteam luam 2 – 3 ani si plecam acasa. Eu le-am spus ca mai stau o luna, doua, dar nu vreau sa plec condamnat. Doctorul Cincora de la Deva m-a întrebat daca nu mi-a fost frica ca ma trazneste Dumnezeu când am spus ca nu am fost legionar. I-am raspuns ca cine crede ca fata de acesti ticalosi are obligatia sa fie cinstit, nu are decât sa fie. Eu nu am nici o obligatie fata de ei, ca de când au venit, numai rau au facut. Acuzarea a pus printre martori si pe dl. Virgil Mateias, fost prefect de Fagaras. În

depozitia data, dânsul a cautat sa bagatelizeze aportul adus de mine Miscarii Legionare. Alti patru martori din sat nu au mai recunoscut declaratiile date la securitate. Au fost arestati si amenintati ca vor fi bagati cu mine în celula. Dar Ilie Zara a spus procurorului ca n-are decât sa-i închida, ca de-abia îi scoate din iarna fiindca grâul li l-a luat si nu mai au ce mânca acasa. Procurorul s-a înfuriat si a dat ordin soldatilor din securitate sa-i bage într-o camera si sa-i încuie acolo. Soldatii i-au încurajat, le-au spus sa nu le fie frica, ca au facut si cu altii asa dar pîna la urma le-au dat drumul. Lui Ilie Chima procurorul i-a zis „porc batrân”, iar el i-a raspuns ca nu se stie care e mai porc.

Termenul de judecata urma sa fie în aceeasi zi a lunii urmatoare. Cum primul termen fusese stabilit la 20 septembrie, astaptam ca al doilea sa fie la 20 octombrie, dat atunci nu am fost chemat. Am fost dus la judecata în 20 noiembrie. Presedintele se schimbase si era unul Cojocaru care vazuse la prima înfatisare cum am fost legat si scandalul pe care l-am facut. M-a întrebat ceva si i-am raspuns cam repezit. Dânsul mi-a zis „Dane, Dane!” si mi-a facut cu degetul. M-am gândit ca asta poate fi un om cu gânduri bune si i-am raspuns politicos. Sedinta a decurs în liniste si dupa ce s-a terminat, acuzarea a mai pus martori. Eu am cerut sa fiu pus în libertate, întrucât am facut destula închisoare si ca în nici un caz nu voi fi condamnat la mai multi ani decât am facut. Presedintele a facut semn procurorului si acesta a spus ca am dreptate, ca cercetarile s-au terminat si ca pot fi pus în libertate cu conditia sa ma prezint la data la care urma sa se mai tina judecata.

La 28 noiembrie am fost eliberat cu conditia sa trec pe la securitate. Seara m-au eliberat de la Codlea si am stat în gara pâna a doua zi, când m-am dus la securitate ca sa semnez o declaratie ca nu voi spune pe unde am fost si pe cine am cunoscut prin închisori. Am tacut pâna am iesit de la ei.

Asa, dupa opt ani am ajuns acasa unde ma asteptau alte surprize. Lasasem o gospodarie cu un grajd plin cu bivolite, altul cu cai, oi, porci, stupi, masina de coasa, masina de scos cartofi, masina de semanat, separator de unt, cazan de fiert cartofi, patru care, poduri pline cu cereale. Nimic nu mai era. Ai mei erau flamânzi. Sotia spunea ca cumparau o pâine neagra si mîncau trei insi o singura data. Sotia era bolnava, fiica mea Marioara, data afara din Scoala Tehnica, ginerele, Mon, care era ofiter, dat afara din armata. Peste tot necazuri, din cauza mea, pentru ca luptasem ca poporul român sa fie un popor mândru si de caracter. În curte nu mai era nici un animal, doar un câine, care curând, a murit si el. Am întrebat-o pe Veta ce avem de mâncare, acum în pragul iernii, patru insi. Mi-a spus ca are niste porumb în pod. Ne-am urcat amândoi în pod. Daca era desfacut de pe cocean, porumbul acela ar fi fost ca un sac de boabe, pe care daca-l macinai, jumatate ar fi fost pleava. Între timp, dupa ce-i secatuise, statul le-a luat si pamântul,le-a mai lasat un pic, cel mai rau si mai departe, ne gunoit de când am plecat eu. HCM-ul prevedea ca cel care nu mai poate suporta cotele si impozitul sa predea altora ce nu poate lucra si sa anunte sfatul cui l-a dat ca sa se stie de la cine sa se încaseze cotele si impozitul. Cei de la sfat l-au luat si au lasat ce au vrut. Au luat pamântul semanat si l-au secerat ei. A fost un jaf ca în codru. Pâna a predat pamântul, impozitul era de 15 000 (cinsprezecemii) lei. Cerealele au fost luate pe mai nimic, vagoanele de cartofi, peste trei sute kg de carne, lapte, oua, la fel. Le-a mai ramas sufletul din ei. Cu asta i-am gasit. I-am spus sotiei ca e bine ca i-am gasit în viata, o vom lua de la capat, Dumnezeu e bun si vom reusi, ne vom descurca. Am încercat în Fagaras sa caut un serviciu, cât de greu, numai sa-mi scot familia din foame. Am facut cereri la diferite institutii, as fi lucrat la dulgherie, zidarie, tâmpalarie, munca la lopata, orice. Dar cum ajungeu cecrerile la birou erau respinse pe motiv ca am fost detinut, nu se tinea cont de faptul ca am fost achitat. Pe unde ma deceam întâlneam oameni care ma cunosteau, dar toti se fereau de mine. Eram lipsit si am încercat sa împrumut cate ceva de la rude si prieteni, dar de-abia m-a împrumutat unul cu 100 lei. Altul cu doi poli (40 lei). M-am dus la santierul de la Combinatul

Chimic Fagaras, sa lucrez, orice. Mi-au spus ca au nevoie de un geamgiu si ca îl platesc cu 7 lei mp cu ochiuri de 15/15. Nu-mi convenea deoarece erau niste cladiri fara usi si fara geamuri si ma gândeam ca am scapat sanatos din puscarie si ca o sa dau ortul popii, aici, acasa. Am mers la fabrica si am vorbit cu un oarecare Dan care era sef la oxigen. Acesta mi-a promis ca peste doua saptamâni ma pune magazionier. Omul nu stia ca eu nu aveam ce mânca, si nu numai eu, eram patru persoane. Am plecat de la fabrica si am venit la gara. Aici o echipa de muncitori lucrau la linie, la unghiul de întoarcere al locomotivelor. Seful de echipa m-a întrebat ce caut pe acolo si i-am spus ca ma uit la oamenii aceeia cum lucreaza. L-am întrebat cât câstiga oamenii aceeia pe zi si mi-a raspuns ca 16 lei pe zi. La întrebarea mea daca mai au nevoie de oameni mi-a raspuns afirmativ si a mai adaugat ca pot sa merg de a doua zi.

M-am prezentat la lucru. Picherul ma cunostea si a fost binevoitor cu mine. Când am primit banii, o suta si ceva de lei, credeam ca l-am prins pe Dumnezeu de picior. Am luat 5 kg de ulei, malai, pâine si alte alimente si m-am dus acasa. Le-am spus sa manânce fara crutare ca s-a terminat cu foamea. Între timp am primit cartela de pâine, pe care o aveau numai salariatii, asa ca ne descurcm. Aveam si datorii. Pâna nu am venit eu, sotia luase o jumatate de porc cu 1 000 lei, iar avocatului din Brasov îi promisese sa îi dea 1 000 lei. Cum sa îi dea ea pe toti. Avocatul, care numai ma încurcase, ma ameninta cu judecata. I-am scris sa aiba rabdare ca am luat servici si am sa-i dau câte 100 lei lunar, pâna ma scap. A acceptat. Cu socoteala si crutare, am scapat de datorii. Ceva lemne avea sotia din toamna. Între timp am fost pus cantonier la bariera la drumul spre Hurez. Peste un an am fost mutat la bariera Râusor, mai aproape de casa.

Mai era o problema pe care trebuia sa o rezolv, Marioara. Am încercat sa-i gasesc un servici si o gazda sa-si continue scoala ca sa termine liceul. Dar nu am reusit, cu toata alergatura mea. S-a casatorit, cu actualul ginere, Gheorghe Opris, preot. Am fost multumit, mai ales ca familia lui îmi era cunoscuta. Cu tatal lui eram prieten vechi.

Tot acum a trebiut sa-l dau pe Ionica la liceu. A fost cam greu pentru el. Autobuz la Fagaras era numai pentru muncitorii de la fabrica.Mai mergea cu autobuzul muncitorilor si mai da la sofer câte ceva. Când era de tura Comsa Ion, îl dadea jos. Când era el, baiatul nu se urca. Când era timpul frumos, se ducea cu bicicleta. Luasem o bicicleta veche si cu unele reparatii, ne faceam necazul. Fiindca aveam acelasi drum, de multe ori mergeam amândoi pe ea, pentru ca eram amândoi usurei. De la cantonul Râusor se ducea el cu ea la liceu si când se întorcea mi-o lasa mie sa vin acasa. Pâna seara mai lucram si la câmp. Îmi luasem înapoi parte din pamânt, dar pâna la urma l-am înscris tot, 12 ha, la CAP.

Am intrat la CFR în ianuarie 1956 si am stat pâna în septembrie 1958. Într-una din zile a venit picherul de la Sercaia, de care apartineam, si mi-a spus: „Dumneata sa nu mai vii la lucru”. L-am întrebat de ce, dar nu mi-a raspuns. Stiam ca vreun binevoitor ma reclamase la partidul lor ca eu, fost legionar, puteam câstiga o bucata de pâine muncind, si asta nu se putea. Noi românii eram numai tolerati în tara asta în care au trait mosii si stramosii nostri. Acum era a Anei Pauker, a lui Vasile Luca, Teohari Georgescu, Fazekas si altii. Facusem razboiul, am scapat ca prin minune de acolo, am dat cai, caruta, hamuri, la admistitiu, doi bivoli, doi porci, un cal si acum altii, mai ales golani, care nu au dat nimic, dispuneau de noi cum voiau. Am aflat mai târziu ca mi-o facuse un evreu care era instructor de partid la Toderita. Pe urma am aflat ca acesta a plecat în Pasestina, unde a fost pus muncitor la porci.

Între timp, pentru ca ma asteptam la zile negre, mi-am înciocalat o caruta, mi-am facut ceva unelte simple pentru plugarie. O parte din cele vechi le-am gasit prin sat. Am cumparat un cal rau, dupa aceea altul, tot rau, si asa, cu destula greutate am urnit plugul din loc. Când am venit din închisoare, caruta de un cal era luata de unii din sat, pe motiv ca au platit cota pentru sotia mea. Desi i-am dat în judecata pentru caruta, pâna la urma i-am lasat, ca sa nu zica ca au ramas saraci duin cauza mea. Le-am lasat carul fiindca ma bazam pe priceperea si puterea mea de munca si eram sigur ca o sa ma descurc.

Prin 1961, Valerica cu Mon, la Bucuresti fiind, au gasit o casa de vânzare si ar fi vrut sa o cumpere. Nu aveau bani întrucât ginerele meu, dupa ce l-au dat afara din armata s-a apucat de politehnica si aveau doi copii. Era greu si de ei. Am încercat sa împrumut de la cineva care stiam ca are bani la CEC, cu conditia sa le dau o dobânda mai mare decât la CEC. În situatia în care eram nu aveau încredere ca voi fi în stare sa le restitui banii. Am facut tot felul de socoteli, am intrat dator la banca, am împrumutat de la cineva si pâna la urma am luat casa. Aveam cote apasatoare, datorii, sotia fiind bolnava a trebuit sa iau si servitoare, dar speram ca într-un an, doi ma pun pe picioare.

Un singur om m-a ajutat dupa ce am venit din închisoare, Alexandru Cocan (Vetu). Am împrumutat de la el de doua ori câte 1 500 lei cu care am putut sa ma urnesc din loc. Prima data am cumparat un cal si a doua oara am ajutat-o pe Valerica sa-si cumpere casa din Bucuresti. Banii i-am dat înapoi fara nici o dobânda. Eu i-am ajutat înainte pe destui, dar când am venit din închisoare si acasa nu am gasit decât peretii, sotia bolnava, numai o umbra, Marioara data afara din scoala, ginerele Mon dat afara din armata, eu abia cu sufletul în oase, nimeni nu credea ca ma voi mai reface.

Dar mai trebuia sa vina alta pacoste. În iarna din 1961/1962 au început sa vina tot felul de agenti si delegati care cautau sa ne convinga sa facem colectiv. Un început de colectiv, adica o asociatie, aveam din anul 1961, dar acum era vorba sa dam tot la gramada si sa lucram cu totii la un loc. Stiam ca era numai o forma de a justifica fortarea de a te înscrie. Sotia era tot bolnava si dânsa a staruit sa ma înscriu, ca sa nu mai vina toata iarna agentii sa ma bata la cap. Veneau si câte 10, 15 insi si te zapaceau la cap cu povesti si cu asigurarea ca va fi bine, ca nu mai trebuie platit impozit. Dar si acum când scriu aceste rânduri îl platesc si desi nu mai am pamânt, impozitul este mai mare ca în anul 1938 când aveam venite de pâna la 80 000 – 100 000 lei. Eu, care fusesem în Rusia si vazusem saracia si mizeria care erau acolo îmi dadeam seama de ce însemneaza colectivul, dar taceam, fiindca ma amenintau. Ma faceau atent ca am copil la scoala si or sa faca rapot ca sunt contra regimului. Baiatul, care era la facultate, mi-a spus ca si ei au fost atentionati sa caute sa-si convinga parintii sa se înscrie în colectiv. La fel zicea si ginerele de la Bucuresti.

În primavara anului 1962 m-am înscris în Gospodaria Colectiva si am îneput lucrul împreuna. S-a semanat orzul si unde locul a fost grapat rau, orzul a ramas afara, neacoperit. Nu aveam obiceiul sa ma duc sa casc gura la colectiv si din cauza ca nu am fost de fata au dat vina pe mine si pe un vecin, care la fel nu a fost prezent când s-a discutat problema aceasta. Când ne-a spus brigadierul, noi am protestat. Ne-a zis ca daca nu mergem sa grapam a doua oara poate sa ni se întâmple ceva rau, desi acest lucru era gratuit. Am început sa ma gândesc ca asa o sa trag toata viata. În fiecare zi nervii îmi erau pusi la încercare. Sotia nu lucra, si fiindca ea nu lucrase înca de când eram particulari ar fi trebuit sa-i dea 15 ari de pamânt, asa prevedea regulamentul si asa ne-au spus cei care ne luasera declaratia de intrare în colectiv. Se cuvenea ca cei care sunt inapti de lucru sau batrâni, si au predat pamânt, sa primeasca lotul de 15 ari si alte ajutoare în cereale si bani. Am facut cerere scrisa, cu certificat medical, dar nu s-au

îndurat cel putin sa raspunda.

A venit timpul sa mergem la sapat. Într-o dimineata a venit la mine seful de echipa si mi-a spus ca a fost la vecini, dar nu erau sculati. M-a rugat ca atunci când se scoala sa ma duc si sa le spun ca în ziua respectiva vor merge cu mine cu carul, în lunca, sa sapam porumbul. Eu sa-l sap cu masina si ei, cu sapele. M-am dus la vecinul din dreapta, unde barbatul era bolnav, si le-am spus ce a zis seful de echipa. Femeia a început sa strige ca seful de echipa nu stie ca ea are casa, ca stie ea de ce nu vine si multe altele. Ea a iesit în ulita dupa mine si striga si dadea din mâini. I-am spus sa nu mai strige ca o mai vede cineva si crede ca avem ceva împreuna. Am mers la vecinul din stânga. Aici femeia de abia se sulase si a început sa vocifereze ca barbatul ei înca n-a mîncat, ca trebuie sa stau sa faca de mâncare si sa manânce. Apoi au venit alte lucrari. De exemplu la coasa, unii fiind mai tineri si altii mai batrâni, i-am surprins o data pe cei tineri sfatuindu-se ca ar fi mai bine sa se separe de noi, fiindca ei lucreaza mai mult si de ce sa lucreze pentru altii. Astfel, în fiecare zi eram supus la enervari. Daca ar fi fost vorba sa le suport un an, doi, trei, a mai fi mers, dar când ma gândeam ca asta va dura cât va fi regimul comunist, ma apuca groaza. Desi era dispozitie ca la nici o intreprindere sa nu fie angajati colectivisti, i-am spus sotiei ca eu trebuia sa plec undeva, mai ales ca eu trebuia sa fac fata singur la întretinerea mea, a sotiei si a baiatului care era la faculatate. Sotia era mai mult în spital si, colectivisti fiind, trebuia sa platesc spitalul jumatate. Cu baiatul cheltuiam 5 – 6 000 lei anual din cauza ca aveam, ziceau ei, venit cu care trebuia sa-l întretin la scoala. Pâna la 13 august, când am plecat de la colectiv, primeam 550 lei si toamna se apropia. Nu ma gândeam la haine, încaltaminte. În primul rând era spitalul, medicamentele si facultatea. Am încercat din nou în Fagaras pe la prieteni, poate voi reusi macar acum sa intru în vreun servici, dar nu am facut nimic. Într-una din zile veneam din oras si m-am gândit sa încerc la ferma care era la 1 km de Fagaras, spre Mândra. I-am spus portarului sa-l cheme pe feciorul unui prieten, Marcu, care era brigadier acolo. Marcu a venit la poarta si l-am întrebat de un serviciu. El, care cum am spus, ma cunostea, mi-a raspuns ca ei au numai lucru greu si murdar, în orice caz, nu era de mine. I-am explicat ca eu am nevoie de bani si nu ma speriu de munca, ori cât de grea. Mi-a spus ca daca asa sta treaba pot merge de a doua zi, ca au nevoie de oameni. Seara, m-am dus la seful de echipa, care era o rudenie, si i-am spus ce am de gând: am sa mai trimit în locul meu baiatul, pâna pleaca la facultate, dar pâna vor observa altii lipsa mea, el sa nu zica nimica. A doua zi am plecat la ferma, unde m-a repartizat la uscat fân. Asta am facut în fiecare zi. Am început lucrul la ferma în 13 august si nu s-a observat nimic la colectiv pâna la sfîrsitul lui octombrie. Între timp ferma a început sa aduca de la sectia Soars, sfecla, pe care o descarca pe câmp, la intrarea în curtea fermei. Nu aveau om care sa organizeze însilozarea. Inginerul sef m-a întrebat daca nu cumva ma pricep eu. I-am raspuns afirmativ, desi în viata mea nu mai facusem asa ceva, întrucât noi sfecla furajera si cartofii îi depozitam pe iarna în pivnita. În timpul cât am sapat silozurile si am depozitat sfecla, a venit pe acolo inginerul sef, i-am povestit necazul care m-a adus la ferma si i-am cerut sa fiu angajat permanent. Mi-a promis, mi-a dat o caruta la zootehnie, unde era inginera doamna Tomescu, sotia directorului. Au fost zile foarte grele, mai ales iarna,dar greutatile au fost compendsate de faptul ca doamna inginera era o femeie cu mult tact si îmtelegere. În cei trei ani cât am lucrat la dânsa, nu am auzit-o sa ridice vreodata vocea, desi probleme erau destule. Am admirat-o cum se putea stapâni.

În anul 1963 mi-a murit sotia. Nu m-am asteptat fiindca nu ma puteam împaca cu lipsa ei si nu puteam accepta acest lucru pentru ca tineam foarte mult la ea. Observam ca e tot mai obosita pe zi ce trece, dar fiindca nu avea dureri, tot spream sa se faca bine. Speram, mai ales ca lua în fiecare zi medicamente pentru întarirea inimii. Suferea de insuficienta cardiaca. În toamna anului 1963, când a plecat Ionica la facultate, am mers împreuna în camera ei si am stat toti trei de vorba. I-am spus atunci sa se îgrijeasca bine ca peste doi ani termina Ionica facultatea, o sa se casatoreasca si o sa avem nepoti si de la el si o sa

ne bucuram cu totii. Era optimista. I-a spus baiatului sa se duca fara grija, ca se simte bine si ca nu e bolnava de moarte. Ca masura de prevedere am chemat pe Marioara sa vina acasa sa mai stea cu ea. Mereu spunea: „Ma Ioane, scurta mi-a fost viata.” Asta repeta foarte des. Când veneam de la serviciu era tot timpul lânga mine, pâna mâncam si la treaba. Îmi spunea întâmplari de-ale ei din timpul lipsei mele când am fost pe front si la închisoare. Sigur, numai necazuri. Cât de greu se descurca cu cotele mari, mai mari decât ceea ce producea pamântul. Lor nu le ramânea nici de mâncare. Impozitul era de 15 000 lei, dupa stabilizare. Într-un timp nici nu stia cât are de plata. Azi i se spunea ca mai are de plata o anumita suma, dupa ce o platea, veneau si spuneau ca mai e de plata o suma mare. Ca sa se poata face o comparatie, salarul meu de la CFR era de 400 lei lunar. Cum a putut face fata nu înteleg, fiindca recolta o da cota, plus peste trei sute kg cota de carne si lapte. Cred ca atunci când tara era ocupata de turci nu a fost jaful mai mare ca atunci când eram aliati cu rusii. A vândut mereu vite, carute, masini agricole. Când am venit acsa, asa cum am mai spus, mai aveam un catel, care a murit si el la o luna de zile. Toate acestea i-au scurtat viata si numai moartea ma face sa uit tot ce a suferit de la toti neispravitii. Undeva am citit ca în vreme de ocupatie straina oamenii de nimic se ridica la suprafata ca gunoaiele deasupra apei. Asa a fost si în acele vremuri. Pe lânga toate acestea au vrut sa o dea si afara din casa. I-au pus în vedere, în scris, sa plece undeva, cu copii cu tot. Norocul a fost ca cineva a fatuit-o sa se duca la Procuratura. Spunea oftând, cum era de bolnava si s-a dus pe jos pâna la Fagaras. Cînd a ajuns s-a lasat jos pe scari la Procuratura, ca nu mai putea de oboseala. Un om de servici a întrebat-o ce cauta acolo. Dupa ce i-a spus, omul a plecat si a venit peste câtva timp spunându-i ca o cheama procurorul. Cine a fost si cum îl chema pe acest procuror, sotia nu stia, dar mereu se ruga sa-i porte Dumnezeu de grija. Spunea ca a fost foarte atent cu ea. A ascultat-o si i-a vorbit cum nu îi mai vorbise nimeni de când ma arestase pe mine. Dupa ce i-a aratat cum e amenintata în fiecare zi sa iasa afara din casa ei, procurorul i-a spus sa stepte putin afara. Dupa câtva timp a chemat-o din nou si i-a spus sa mearga linistitî acasa ca nu o va mai supara nimeni si sa se îngrijeasca si sa se faca sanatoasa. Când îmi aduc aminte prin ce a trebuit sa treaca în lipsa mea, ma gândesc ca, neîndoielnic, lumea din vremea aceea îsi pierduse capul, cum spune Sfânta Scriptura, era domnia lui satana. Ma gândesc ce aveau cu ea. Nu batjocorea pe nimeni pentru ca nu avea acest obicei. Eu de asemenea respectasem pe toata lumea.

În ziua când a murit, m-am sculat de dimineata sa merg la ferma, la servici. Am intrat în camera ei si am întrebat-o cum se simte. Mi-a spus ca bine, dar ca îi e cam frig si sa o acopar mai bine. Am tras plapuma bine pe ea si am acopert-o si cu cojocul ce era la îndemâna. Am întrebat-o daca dorea sa-i mai cumpar niste unt fiindca se terminase. Mi-a raspuns sa cumpar, dupa care i-am spus „Doamne ajuta!” Mi-a raspuns si ea cu aceeasi formula si am plecat fara grija. Pe la ora patru (16) a venit cineva de la telefon si mi-a spus ca sunt chemat acasa fiindca a murit sotia. Vestea aceasta a venit ca un traznet. Nu mai stiam pe unde merg. Am plecat întâi la Fagaras si am telefonat la cei doi copii de la Bucuresti, sa vina acasa. Nu-mi venea sa cred, fara ea ma simteam asa de singur pe lumea asta.

Toate încercarile suferite pâna acum, razboi, puscarie, nu au reusit sa-mi provoace atâta durere ca moartea ei. De acum înainte când voi veni de la servici nu voi mai avea cui sa-i mai spun o gluma si sa mai aiba cine raspunde cu un zâmbet de bunatate ca al ei. Am înmormântat-o. A fost o zi geroasa. Au fost copii toti, cu gineri si nepoti. De atunci, de câte ori ne întâlnim, o pomenim cu mare respect si durere ca nu mai e printre noi. Eu mereu o visez si cred ca nu o voi uita niciodata. A fost o sotie si o mama buna si întelegatoare pentru toti. Pentru ea era o mare satisfactie când ne putea face o bucurie. De câte ori ma duc la biserica, aprind o lumânare la mormântul care adaposteste ramasitele ei, ale parintilor mei si ale fetitei Laurentia, care ne-a murit la vârsta de patru ani si jumatate, când eram închis în lagarul de la Vaslui.

Din anul 1956, dupa concediu, din luna septembrie am ocupat serviciul de morar la ferma pâna în anul 1967 când m-am pensionat. M-am pensionat întrucât directorul a fost dat la ziar pentru ca nu a instalat la timp o moara noua care sta afara în ploaie, si m-a banuit ca eu l-am dat la ziar. Eu îi spusesem ca nu eu am facut-o. Din razbunare a desfiintat postul de morar urmând, dupa parerea lui, sa merg la câmp întrucât în alt loc nu are unde sa-mi dea servici.

La pensionare am facut cerere la Tribunalul Militar pentru sentinta de achitare, spre a-mi fi socotiti la pensie anii munciti în puscarie. În zadar am facut memoriu, în acest sens, si la Presedentia Consiliului de Stat caci raspunsul primit spunea ca întrucât atunci când m-au arestat nu eram în câmpl muncii, nu pot beneficia de pensie. Eu ceream pensie pentru acesti opt ani pentru ca lucrasem tot timpul si nu ceream plata salariului pentru aceasta munca.

Desi sotia nu mai lucra de câtiva ani înainte de a se înscrie în colectiv pe motiv de boala, nu a primit nici lot individual si nici ajutor de boala. La fel, mie nu mi s-a dat la Gospodaria Colectiva nici lotul, nici pensia de batrânete pe care le-am cerut pentru pamântul, uneltele si vitele pe care le-am predat la înscrierea în colectiv. Si asta se numeste dreptate sociala.

Dupa pensionare am mai lucrat pe ici pe colo, întrucât cu cele câteva sute pensie, ma descurcam greu...

Ce-au mai patit copiii vor mai scrie si ei la timpul lor.

O sa închei cu ceea de stim în legatura cu parintii.

Tata a fost cel mai mic dintre frati.

Iacob a fost cel mai mare. A fost casatorit la Mogos unde sta Ilarie Florea (catre colectiv). Acesta a murit si a ramas un fecior care s-a casatorit cu Alexandrina din Sinca Veche. Acesta a murit pe front în primul razboi mondial si i-a ramas un fecior care s-a casatorit cu Maria din Berivoi. A murit si el si i-au ramas doi feciori, Viorel si Dorel, care traiesc.

Marta a fost casatorita la Becu, tot catre colectiv. A murit de tânara, fara copii.

Vasile a avut sase copii: Ion, Neculae, Mariuta, Gheorghe, Ilie si Firica. Dintre toti mai traiesc Mariuta si Firica.

Tata spunea ca bunicul, pe care îl chema tot Ion ca pe tata, era un om bun, ca lucra în câmp cu doua vaci pe care le mâna tata la plug cu carul.

Când s-a mai ridicat, tata a plecat peste munte la Bucuresti, unde a fost rândas (îngrijitor la cai) la un depozit de vinuri. Spunea ca în fiecare sâmbata mergea cu gabrioleta de aduna banii de la cârciumari. Aduna banii cu sacul.

A venit acasa si a facut armata la honvezi unde era comanda ungureasca. Când a fost chemat la manevra s-a împuscat mostenitorul tronului austro-ungar, Rudolf. Spunea tata ca se vorbea între soldati ca o data, la o petrecere, Rudolf a avut o discutie cu feciorul unui bancher evreu si acesta i-a spus la un moment dat ca de ce mai face pe grozavul ca împaratul îi e dator tatalui sau. Atunci Rudolf a scos pistolul si l-a împuscat pe evreu. Când a auzit împaratul a spus ca legea e moarte pentru moarte. Rudolf s-a împuscat singur. Asa spunea tata.

Bunicul, zicea tata, avea o casa mica de lemn, acoperita cu paie si mai încolo avea o sura de bârne, acoperita tot cu paie, si sub sura ava un grajd si mai încolo avea o cocina, catre vecini. Sura a stricat-o în 1912 când a facut alta de zid, acoperita cu tigle. Casa acoperita cu paie a stricat-o si a facut alta în 1896, pe care am stricat-o eu si în 1934 am facut-o pe cea care este astazi. Grajdiurile le facusem în 1926, dupa ce am venit din armata. Tata s-a nascut în 1865 si a murit în anul 1940 la etatea de 75 ani.

Mama, pe care nu am gasit-o înregistrata nicaieri, spunea ca era de o data cu Ionu Tichii, pe care l-am întrebat si mi-a spus ca era nascut în 1870. Mama a murit în 1950 când eu eram în puscarie la Aiud, deci a murit la etatea de 80 de ani. Dânsa a fost nascuta Taflan de la Nicodin, unde sta acum Vlaicu. Ei au fost cinci frati: Ion, Sofia, Gheorghe; Maria – mama – si Marta. Unchiul Ion si matusa Sofia erau casatoriti când le-au murit parintii. Ei îsi luasera partea din averea parinteasca si fiindca parintii lor erau datori, li s-a vândut averea ramasa si cei trei copii mai mici nu au ramas cu nimic. Pe mama a luat-o sora ei Sofia ca servitoare, Gheorghe si Maria au plecat la Bucuresti. De acolo Gheorghe a plecat în America, de unde a venit batrân. Marta s-a casatorit în Bucuresti cu un boier batrân si dupa ce a murit boierul s-a maritat cu un mecanic de locomotiva, Lambu, pe care l-am cunoscut si eu. Casa în care stateau în Bucuresti o avea matusa de la primul barbat si era în Calea Dorobanti. Am vazut si eu o fotografie cu ea. Era o casa frumoasa, trasa mai în curte, cu poarta si grilaj de fier la strada. Mama s-a casatorit cu tata prin anul 1891. Sora ei i-a dat mamii ca zestre un loc arabil (pe Gropila) cam de 50 de ari si o livada de fânat. Amândoua au împreuna ca un hectar arabil si fânat.

Au muncit în parte (în dijma 50%) pe la cei care aveau pamânt mai mult si pe la ferma Sercaia si mai luau si pamânt în arenda. Ferma însamânta porumb, pe care ei îl sapau, îl desfaceau de foi si îl duceau la cosar. Fânatul îl coseau, uscau fânul si îl duceau la ferma. Dupa ce m-am casatorit, si dupa ce am mai cumparat pamânt am ajuns la 12 hectare. Ne ajungea pentru noi. Aveam de toate din belsug dar a trebuit sa vina colectivizarea care a pus capat la toate. Parintii murisera si nu au mai apucat sa vada cum munca lor de o viata întreaga a fost luata pe nimic...

Dan ION

"Jurnal de Mândra"