SALVADOR DALI

Lettre ouverte à SALVADOR DALI

Scrisoare deschisă către SALVADOR DALITraducerea: Iuliana Mihăloiu

Editura PANDORA - Târgovişte

© Albin Michel - France © Pandora - Târgovişte - RomâniaDirector editorial: Magdalena Mărculescu-Cojocea Traducere: Iuliana Mihăloiu Redactor: Claudiu SoaieProcesare text: Laurenţiu Brojbă Tehnoredactare: Cristina Neagoe Corectură: Steliana GândeaConsultanţi: George Huzum

Lucian Constantin Editor: Ion Mărcu/escuEditura PANDORA - <jfc>Fax:004-045-215.980 ^Târgovişte - RomâniàCoperta 1 - Portretul lui Salvador Dali, de Horaţiu Mălaiele Coperta 4 - Amo Breker - Bustul lui Salvador Dali -1974Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale Scrisoare deschisă către Salvador Dali/trad.: Iuliana Mihăloiu- Târgovişte: Pandora-M, 2000 p. 192; cm 20

Ţiţ. orig. (fre): Lettre ouverte à Salvador Dali.ISBN 973-98812-7-0

I. Mihăloiu, Iuliana (trad.)1. Dali, Salvador75(460) Dali, S.929 Dali, S.

Cuvânt înainteE savuroasă publicarea corespondenţei lui S.D. cel pervers, polimorf, anarhist, suprarealist, coautor

- împreună cu Luis Bunuel - al filmelor „Câinele andaluz“ şi „ Vârsta de aur“, acesta din urmă care a reprezentat cel mai mare scandal al vremii, făcând şi azi obiectul unor proiecţii „underground“.

Salvador Dali, despot suprem, cel ce striveşte totul, cel care calcă în picioare legile divine şi umane, cel care se aruncă într-o vitrină de pe Avenue 5, la New York, arestat de poliţie, cel pe care îl pot situa, şi o repet, între Dali cel posedat de delirul paroxistic dionisiac şi Dali cel „avid de dolari44 (Avidadollars - anagrama lui Dali propusă de Andr6 Breton), calm, în stil apolinic, catolic, apostolic şi roman, gastronomic la modul iezuit, monarhic (şi monarhist), respectând structurile noi şi legitime şi genetica regală a aciduluidezoxiribonucleic sau a arhitecturii nu mai puţin regale a esteticii legitime, acel Dali ce respinge, refulează, zdrobeşte, bombănitor şi exclusivist, un Cor- busier mort definitiv, recuzat de Avidadollars, care se pregăteşte să apară în faţa Curţii Supreme de Casaţie.

Această corespondenţă, unică în analele judiciare, aduce lumii, dincolo de prima sa carte, aceea a unui geniu ce-şi pledează peltic cauza - un exemplu admirabil de virtuozitate literară de secol XX şi, în acelaşi timp, mărturia unui anume gen pe care l-au ilustrat, cu insuficienţele lor glandulare, scriitori-bust că Voltaire şi Giulio di Filippi - şi în care cei doi Dali ,, antagonici se îndrăgostesc unul de celălalt.

în sfârşit, trădarea lor supergelatinoasă, carnea lor de găină exclusivă (fie că e vorba de Vermeer sau de muzică din ,,Sambre-et-Meuse“), ipocrizia lor simulată, ne provoacă la constituirea unei dileme: nu se mai ştie care dintre cei doi e cel mai murdar, alunecos, imperceptibil, rafinat.

Când, în sfârşit, arivismul meu capătă sensul nobil al cuvântului, fie ce-o fi, şi prin orice mărturisibil mijloc, această situaţie, această bucurie comună şi băloasă, pe scurt, consecinţele fericite ce rezultă din ea, toate acestea le vor inspira aceleaşi orgii de inteligenţă, unul în ogradă, altul în faţa tribunalului.

Vom fi noi oare, şi unul şi altul, unul într-altul, unul pentru celălalt şi unul contra celuilalt, un singur şi unic porc?FIŞĂ MUZICALĂ ŞI PARANOICĂ

1

Corbu, Corbu, Corbu, Corbu, Corbu, Corbi, Corba, Corbo mort.(Allegro mă non troppo)FulleiJ: Aerul lui Hălios (Troppo).Fuller:Foton al aerului (Non troppo).Fuller: Falus al aerului (Troppo).Fuller: Foamete de aer (Andantino).Fuller:Lilith al artei (Adagio).Fuller: Sfântul Pavel al aerului (Allegretto).Dali: Sfântul Louis Trismegist al aerului (Appassionato).Fuller et Dali: Bravo! Ole! (Con brio).Fuller et Dali: la Paul - Louis Weilier, masa eraîmpodobită cu heliotropi.Dragul şi divinul meu Dali,

Poate, şi fără de poate, momentul istoric care împinse undele atlantice către calea progresului ştiinţific modem a fost momentul în care sublimul împărat Charles Quintul a schimbat inscripţia de pe coloanele lui Hercule din non plus ultra în: plus ultra. Ceea ce voia să spună, conform unei alegorii a vremii: să faci din bine mai binele. Ca Dali. Fiindcă, spre sfârşitul sfârşiturilor, divinul Dali este un porc. Mai precis, el e porcul care, în mai sus menţionata alegorie, era reprezentat la picioarele celor două Coloane ale lui Hercule, ca simbol suprem al celui care se repede întotdeauna spre înainte, se abate iezuit dacă vrea, fără să ezite vreodată, avansând prin mijloace forte, întotdeauna mai mult, fofilându-se din bine spre mai bine, din excelent în excelentissim.

Da, divinul Dali este porcul care, cu râtul său, bălind şi grohăind de satisfacţie, gastronom nemărturisit, «dalinist» în catalană, cfeea ce în franceză vrea să spună „posedat de dorinţă", se deschide, breşă cleioasă şi super-lacomă, printre grămezile de deşeuri amoniacale, deşeuri teribile ale vremii noastre, pentru a avansa pe acest culoar intestinal al cretinismului, presei, radioului, televiziunii, daliniştilor şi anti-daliniştilor, dalinistelor şi anti-dalinistelor, toţi mai mult sau mai puţin o pastă de trufandale cibernetice.

Porcul de Dali, mestecând, înghiţind, scuipând, rescuipând, reînghiţind, cu o lăcomie moale, cu gura sa udă şi reverenţioasă, şiroind de josnicii, pentru a ajunge la purisismele circuite imprimate în care voi vedea într-o zi, strălucind, în sfârşit, la capătul cel mai îndepărtat al vieţii mele, dreptatea divină, în stare de antigravitaţie, cu însăşi chipul Galei aplecat asupră-mi, care, unic martor a tot ceea ce aş fi putut înfăptui în viaţa-mi, îmi spune cu singulara dragoste a sa: „Sunteţi un adevărat porc“. Supremă dreptate care mă copleşeşte! şi mai ales dacă judecătorul actual riu-mi acordă victoria în eminenta Curte de Casaţie atât de dorită, pentru că va fi fost forţat să încalce judecata şi să anuleze „aşteptările".

Da, da şi da, spre stupoarea tuturor, anunţ că Salvador Dali, catolic, apostolic şi roman, a decis, fie ce-o fi, să fie primul porc ce intră-n hibernare.

Dragul meu Dali e anarhist, şi singura dovadă a acestui lucru e că în epoca suprarealistă, aţi fi fost singurul care să fi denunţat uşurinţa antigravitaţională a lui Raymond Roussel şi greutatea incomensurabilă, necomestibilă, a domnului Corbusier. *':>I Tj

Astfel, pe măsură ce urcăm, ve- Jitar*! I getaţia devine din ce în ce mai rară. i , I Odată solul în totalitate dezgolit, la \*J f) f capătul drumului nostru descoperim jkATi ceva nou îndreptându-ne spre un punct în care se înalţă un fel de instrument de pavat, a cărui structură o aminteşte pe cea a compresoarelor care se folosesc la nivelarea şoselelor. Uşoară în aparenţă, cu toate că metalică în întregime, această libelulă e suspendată deasupra unui aerostat galben deschis. Partea inferioară e lărgită circular şi ne face să gândim la silueta unui dirijabil.

Jos, solul e împodobit în cel mai straniu mod. Pe o întindere destul de vastă, dinţi umani se aşază în toate direcţiile, oferind o mare varietate de forme şi culori. Unii, de-o albeaţă orbitoare, care contrastează cu incisivii de fumători, aceştia din urmă fumizân- du-ne o gamă integrală de tonuri de brun, de maron, de galben, asamblându-se într-un stoc bizar, de la cele mai vaporoase tonuri de păi la cele mai rele nuanţe roşiatice.

2

Dinţi de un albastru, fie tandru, fie închis, îşi aduc contribuţia în această policromie completată de o mulţime de dinţi negri şi de roşul şters sau ţipător al nenumăratelor rădăcini sangvinolente.

Contururile şi proporţiile diferă la nesfârşit: molari imenşi şi canini monstruoşi se învecinează cu dinţi de lapte aproape imperceptibili.

Numeroase reflexe metalice luminează, ici şi colo, provenind de la plombe sau dinţi auriţi.în locul maiului1 binecunoscut, dinţii strâns grupaţi formează, prin simpla alternanţă a nuanţelor

lor, un adevărat tablou, deocamdată neterminat.Ansamblul evocă un beţivan moţăind într-un grup întunecat, tolănit pe malul unui heleşteu subteran. Un fum subţirel, născut din creierul celui ce doarme, înfăţişează ca în vis unsprezece tineri aplecaţi pe jumătate sub stăpânirea groazei provocate de o sferă de aer oarecare, aproape diafană. Ea pare a fi ţinta avântului dominator al unei porumbiţe albe şi marchează pe sol o umbră uşoară înfăşurând o pasăre moartă.

Oveche carte închisă zace lângă individ, iluminând slab o torţă înfiptă drept în solul criptei. Galbenul şi brunul domnesc în acest unic mozaic dentar. Alte tonuri, mai rare, aruncă note vii şi atrăgătoare.

Porumbiţa, făcută din superbi dinţi albi, într-un zbor rapid şi graţios, completează echipamentul individului. Rădăcinile, abil îmbinate, alcătuiesc pe de o parte câteva pene roşii la pălăria închisă prăbuşită lângă carte, pe de alta un imens mantou purpuriu, prins cu o agrafă de aramă, datorată unor ingenioase şedinţe de îmbrăcare în aur. Un complex de dinţi bleu creează un chilot azuriu ce se adânceşte în cizmele largi din piele de antilopă neagră. Tălpile, foarte vizibile, conţin un agregat de alune printre care numeroasele plombaje par cuie’ regulat dispuse. Pe cizma stângă s-a aşezat acum libelula.în afara tabloului, dinţii se răspândesc în toate părţile în cea mai perfectă incoerenţă, mai mult sau mai puţin răzleţi, fără nici un rezultat pictural.în jurul limitei imaginare, marcate circular de dinţii cei mai îndepărtaţi de regiunea centrală, se întinde o zonă goală, mărginită ea însăşi de o coardă fragilă, fixată, din loc în loc, în vârful acestor micuţi ţăruşi înalţi de câţiva centimetri. Toţi sunt aşezaţi în faţa acestei bariere poligonale.

Deodată, maiul se ridică şi el în aer şi, împins de un suflu fragil, se aşază nu departe de noi, după o directă şi lentă execuţie de cincisprezece până la douăzeci de picioare, se aşază deci pe un dinte brun din cauza tutunului. Ca la un semn, trecem peste coardă, depăşim limita goală, ne apropiem de instrumentul aerian. îl urmărim toţi, foarte atenţi să nu mişcăm dinţii împrăştiaţi a căror aparentă dezordine este, fără nici o îndoială, rezultatul unor laborioase studii aprofundate.

De aproape, lirechea percepe mai multe tic-tac- uri emise de libelula care străluceşte în soare. Fără a precupeţi cele mai seducătoare comentarii, ni se atrage atenţia asupra diferitelor organe ale aparatului. în vârful aerostatului dezvelit de un năvod prăpădit, un fel de guler fără relief, o supapă automată de aluminiu alcătuită dintr-o deschizătură circulară cu un obturator, alături de un mic cronometru cu cadran vizibil. Balonul, coardele verticale şi întinse alcătuiesc partea inferioară a năvodului, făcut din mătase roşie, fixă şi uşoară, agăţată în chip de nacelă, de găuri săpate ui bordul său drept foarte jos, un platou de aluminiu cilindric şi vertical ce constituie chiar corpul obiectului. O tijă lungă, tot din aluminiu, pusă alături în regiunea superioară a unui stâlp, se ridică oblic spre cer, mai sus decât platoul circular şi se termină printr-o triplă ramificaţie. Fiecare dintre cele trei ramuri susţine în picioare, la extremităţi, un cronometru destul de mare, la care e ataşată o oglindă rotundă de aceeaşi circumferinţă.

Cele trei cadrane, diferite unul de altul, sunt orientate spre exterior în trei sensuri divergente, în timp ce trei discuri de fier înlănţuite fac faţă unui spaţiu comun median şi vizează foarte aproape vestul* nordul şi estul. Prima oglindă primeşte direct imaginea soarelui şi o trimite cu putere în cea de-a doua, care o retrimite spre platoul-nacelă, în timp ce a treia nu pare a juca nici un rol.

Fiecare oglindă se leagă de propriul cronometru prin patru tije orizontale delicat dinţate, fixate fiecare sus, jos, la dreapta şi la stânga, în opoziţie cu perimetrul oglinzii. Aceste tije, în cele trei cazuri,

1 Mai - piesă grea din lemn acoperită cu Ger, folosită la baterea pavajului.3

traversează cronometrai dintr-o parte în alta şi se opresc de partea cealaltă, în marginea periferică a cadranului, un pic inferioare ca diametru în ansamblul mişcării orologice.

Maestrul dusese până la ultimele limite ale posibilului arta de a prezice timpul.Examinarea unei mulţimi de instrumente prodigios sensibile şi precise făcea să-i fie cunoscute, cu

zece zile înainte, pentru un loc anume, direcţia şi puterea oricărui suflu de aer, ca şi' venirea, dimensiunile, opacitatea şi potenţialul de condensare ale celor mai mici nori. Pentru a duce pronosticarea la perfecţiunea extremă, maestrul imagină un aparat capabil să creeze o operă estetică din simplul efort combinat al soarelui şi al vântului. Astfel construi el libelula, pe care am avut-o sub ochi şi o prevăzu cu cinci cronometre însărcinate cu reglarea oricăror evoluţii, cel mai frumos dintre acestea deschizând sau închizând supapa, în timp ce celelalte, acţionând oglinzile şi lentilele, trebuiau să umfle cu focul solar pânza aerostatului, graţie a substanţei galbene care, rezultat al unei preparări speciale, emitea, sub influenţă calorică, o anume cantitate de hidrogen.

Maestrul însuşi a inventat o compoziţie de culoarea ocrului, ale cărei emanaţii degresate se produceau numai când lentila concentra asupră-i razele astrului emanant. Astfel, maestrul avea un instrument care, fără nici un alt ajutor decât cel al soarelui, mai mult sau mai puţin degajat, putea,’ profitând de anumiţi curenţi atmosferici prevăzuţi cu mult înainte, să urmeze cu bine un traiect precis.

De atunci înainte, a căutat o materie pe care s-o folosească la întruparea operei sale de artă. Numai un mozaic fin i se părea potrivit să provoace acel dificil, dar frecvent du-te-vino al aparatului. Or, el vroia ca fragmentele multicolore, cu ajutorul unei magnetizări intermitente, să poată fi rând pe rând atrase, apoi respinse prin partea inferioară a nacelei.

în sfârşit, maestrul hotărî să folosească o descoperire care, făcută de el cu câţiva ani înainte, dăduse în practică excelente rezultate.

Era vorba de un curios sistem ce permitea să se extragă dinţii fără nici o suferinţă, evitând folosirea primejdioasă şi nocivă a oricărui anestezic. în urma unor lungi cercetări, el obţinuse două metale extrem de complexe care, apropiate unul de altul, creau pe loc un magnetism irezistibil a cărui putere se manifesta numai asupra calcarului ce alcătuia dinţii umani.

Unul dintre aceste metale era gri, celălalt avea reflexe albastru-oţel. Tăind din fiecare un fragment circular cu raza de un milimetru, el a fixat bucata gri pe un mâner fin, rigid, puţin oblic, înfundat în conturul celei albastre la o distanţă simetric egală de vârfurile celor trei tije orizontale divergente, care ţin, cu cealaltă extremitate a lor, circumferinţa superioară a unui mic cilindru prevăzut cu un mâner minuscul. La momentul oportun, folosind separat cele două mâini, introducea cilindrul în gura pacientului, sprijinea marginea inferioară, groasă şi netăioasă, de cei doi dinţi care se învecinau de o parte şi de alta cu cel de scos, fixând apoi rondela gri, pe care o lipea exact peste cea bleu. Magnetizarea se producea imediat, atât de brusc, atât de puternic, încât dintele bolnav, ascultător, îşi părăsea alveola fără a-i lăsa celui interesat timp pentru a percepe vreo cât de mică zdruncinătură chinuitoare - şi se îndrepta spre rondela bleu intrând în cilindrul care, în întregime din platină, ca şi cele trei tije, opunea rezistenţă oricărei probe.

Atunci când era vorba de un maxilar inferior, cilindrul se aşeza normal, cu rondela albastră în sus. în caz contrar, manevra, cu toate că asemănătoare, cerea întoarcerea completă a cilindrului şi a rondelei gri. Pentru gurile ştirbe, dacă într-o parte susţinerea lipsea din cauza unui dinte absent, pentru o utilizare mai simplă maestrul alegea, din lotul variat de paralelipipede drepte din fildeş, dintele care, datorită înălţimii sale, putea să suplinească perfect absenţa dintelui respectiv. Instalat într-o parte pe un dinte, iar în cealaltă pe fildeş, cilindrul putea astfel oferi suportul dorit. Pentru un vid complet înconjurând dintele morbid era nevoie de două paralelipipede. Pentru doi dinţi suport, inegali din punct de vedere al mărimii, el recurgea la un fel de ansamblu de pătrate ivorii de dimensiuni diferite, dintre care unul singur, pus pe cel mai plat dintre dinţi, stabilea o perfectă similitudine de nivel la momentul critic.

Magnetizarea se exersa numai pe partea susţinută la început de cilindru, în câmpul fix al unui impecabil tub imaginar de lungime nedefinită, al cărui ax să fi traversat centrul celor două rondele şi al cărui diametru să fie egal cu al lor. Rondela gri nu risca deci să atragă spre ea vreunul din dinţii ce nu se aflau în cauză, iar cea albastră nu-şi proiecta acţiunea decât asupra unei porţiuni a dintelui vizat, fără

4

a deranja în nici un fel niciunul dintre vecini. Această acţiune circumscrisă, dată fiind extraordinara sa intensitate, ajungea să dea rezultatul dorit fără nici o durere, graţie operaţiunilor sale instantanee.Odată dintele extras, ţinând de rondela albastră, maestrul o dezlipea pe cea gri, temându-se că nu cumva magnetismul (care ar fi persistat în ciuda obstacolului) să bulverseze accidental o parte a danturii, ca urmare a unei mişcări greşite făcute de el sau de cel operat.

Procedeul, consacrat imediat, îi aduse maestrului o mulţime de vizitatori, care plecau de acolo copleşiţi de modul prompt şi confortabil prin care tocmai li se smulsese cauza răului , fără ca ei să fi simţit cea mai mică zdruncinătură.

Una peste alta, maestrul arunca de-o parte dinţii extraşi prin artă să pentru că îi lipsise întotdeauna ocazia de a se ocupa de această stânjenitoare rezervă, a cărui distrugere o amâna în mod constant. După ecloziunea noului său proiect, el binecuvântă aceste întârzieri succesive care-i puneau la dispoziţie un element utilizabil şi practic.

Luă hotărârea de a folosi stocul de dinţi la executarea mozaicului. Nuanţele şi contururile lor se dife- renţiau îndeajuns pentru a se preta la această fantezie, accentuată de o bogăţie complexă, furnizată de sânge- rărea, mai mult sau mai puţin vie a rădăcinilor, corelată cu reflexele strălucitoare ale aurificărilor şi ale plombajelor. Maestrul fixă delicat în partea inferioară două noi rondele asemănătoare celor pe care le folosea pentru operaţiile dentare. însă de această dată el reglase compoziţia celor două metale, astfel încât acestea să dea naştere unui magnetism mai puţin puternic. Nu mai era vorba decât de a culege dinţii presăraţi ici-colo, fără a-i mai extirpa din alveolele lor, pen- dulându-şi pradă uşoară dintr-un punct într-altul. Două rondele puternice înhăţaseră, în timpul traiectului lor aerian, toţi acei dinţi care făcuseră să înflorească acel câmp de acţiune, fiecare din ultimii veniţi săltând vertical pentru a se lipi de precedentul. Nu avea a se teme din cauza acestui mic inconvenient, cele două rondele identice primelor nu aveau decât puterea necesară pentru „a striga“ de foarte aproape un dinte lipsit de rezistenţă.

Un cronometru plasat în partea de jos a platoului de aluminiu trebuia, prin acţionarea unei tije verticale, să determine pe rând, într-un anume moment precis, apropierea sau depărtarea celor două metale şi să facă astfel magnetizarea intermitentă. Maestrul ar fi obţinut rezultate analoage adoptând pentru mozaicul său bucăţi de fier uşor, divers colorat, pe care un electromagnet le-ar fi atras fără probleme şi le-ar fi eliberat ca efect al unui curent discontinuu. însă acest procedeu necesita în cadrul maiului zburător dificila instalare a unui greoi sistem de pile, cu nenumărate inconveniente. Maestrul preferă deci prima idee, exploatând la modul inedit vechea concepţie, căreia îi datora un orgoliu îndreptăţit, idee ce capta atenţia prin neprevăzutul oferit ciudatului tablou de fragmentele decupate şi născute din întâmplarea pură, la îndemâna oricărei voinţe artistice şi premeditate.

După ce a completat libelula prin adăugarea imensului ac de busolă, se yăzu în prezenţa unei condiţii indispensabile: trebuia ca aparatul nomad să păstreze o verticalitate perfectă în timpul vilegiaturilor sale prin diversele compartimente ale operelorviitoare. Or, cu cât mozaicul avansa, ou atât atracţia „gheară-suport“ risca să distrugă echilibrul general, întâlnind dinţii ca punct de sprijin. Maiul, aple- cându-se, compromitea grav orientarea atât de precisă a oglinzilor cu evoluţie regulată, făcând astfel imposibilă o nouă ascensiune. Pentru a răspunde acestei întrebări de o importanţă vitală, maestrul evită partea joasă a celor trei gheare şi îi puse fiecăreia dintre ele un cronometru micuţ, ale cărui rotiţe, la momentul oportun, ar fi imobilizat acul intern, cu vârf rottinjit pentru a-1 face temporar să coboare la un nivel inferior. Când o gheară s-ar fi îndreptat asupra unui dinte aflat deja în mozaic, celelalte două ar fi fost dinainte lungite de către acul lor, al cărui capăt ar fi atins solul. Uneori, două gheare s-ar fi aşezat singure pe dinţi, cealaltă servin- du-se singură de acul său.

Tijele fine anexate ar servi mai mult sau mai puţin la a urmări nivelul dinţilor, variabili ca dimensiuni. în fine, molari şi măsele, dinţi de adult şi dinţi de lapte, ar da, odată aliniaţi, un număr imens de înălţimi diferite, număr întărit de individualitatea fiecărei mandibule. Acest fapt nu ar avea ca rezultat final figura picturală a mozaicului, n-ar suferi din pricina inegalităţii de suprafaţă. însă maestrul s-ar vedea obligat să acorde o atenţie suplimentară reglajului cronometric al celor trei ace. între o măsea de om şi un incisiv de copil, pentru a lua cele două extreme, denivelarea ar fi relativ considerabilă, şi, după cum o gheară l-ar alege pe unul sau pe altul, cele două

5

rămăşiţe ar îndeplini prin apendicele lor interior un traiect lung sau scurt pentru a ajunge la sol.în fine, de fiecare dată când cele două gheare ar viza simultan doi dinţi de grosimi diferite, una din

ele ar recurge la acul său. în ultimele zile, când cele trei gheare, împreună, în momentul în care ar acoperi vreun gol izolat, s-ar fixa asupra a trei dinţi, ar risca imixtiunea a unul sau două apendice mobile, în ciuda absenţei complete a oricărui contact cu pământul.

Date fiind aceste particularităţi, punerea la punct a celor trei cele mai joase cronometre ar necesita, fără îndoială, o muncă extrem de asiduă. Din fericire, maestrul, vizând acele alungite, nu s-ar îngrijora decât în legătură cu amplasarea viitorului mozaic şi nu cu locul în care, nedispunând de prea mult spaţiu, ar fixa dinţii, aşa încât libelula, pentru a-1 impresiona pe fiecare, reuşi a-şi înfige, firesc, ghearele în sol.

Sclav al orientării curenţilor atmosferici susceptibili de a fi utilizaţi, maestrul şi-ar alege, după bunul plac, pe o linie nedefinită, punctul de sosire al fiecărei migraţii aeriene tinzând spre exteriorul tabloului dentar. Nu-i rămânea decât să acţioneze, mai devreme sau mai târziu, cronometrai supapei. Această atitudine i-ar permite să evite, chiar de la începutul experienţei, orice tasare pe vastul câmp chemat să se împodobească puţin câte puţin, iar în partea didactică a destinaţiei- sale, maiul n-ar folosi niciodată acele gheare ale sale.Excelentisimului Salvador Dali de la Dali anarhistulExcelentisime Salvador Dali,

înainte de a vă hotărî să apelaţi la lege adresân- du-vă Curţii de Casaţie, aş dori că actul guvernului spaniol, care tocmai v-a acordat cea mai mare onoare ce i se poate acorda unui artist prin decernarea Crucii Izabelei Catolice, să nu vă facă să subestimaţi actul cel mai magic şi poate cel mai eficace al întregii dumneavoastră vieţi. Aţi făcut-o atunci când, în ciuda oricăror norme, aţi spart cristalul propriei dreptăţi şi aţi luat această dreptate în propriile mâini, energic, făcând să izbucnească cel mai mare scandal, în cea mai mare viteză, în plină Curte Publică, pe Strada nr. 5, centru palpitant, fremătând, al New Yorkului. Ar fi putut să fie extrem de primejdios atunci când vitrină, căzând sub revărsarea mâniei dumneavoastră, ar fi riscat să vă ghilotineze pur şi simplu. însă domnia voastră, Dali anarhistul, magician suprem, aţi transformat în acel moment pericolul spargerii aceleia epice într-o ploaie fluidă şi incasabilă de aur moale.

Tocmai sosiserăţi la New York în momentul în care influenţa suprarealistă se extindea în chiar interiorul celor mai luxoase vitrine din magazin. Şi cel mai măreţ, cel mai faimos este faptul că aţi cerut să vi se „teatralizeze44 ideile suprarealiste, spre mirarea şi stupefacţia străzii. Acceptaserăţi să-l dezvăluiţi, pentru prima dată, pe adevăratul şi unicul Dali suprarealist în raport cu pseudo-suprarealismul tinzând către cea mai banală şi mediocră comercializare.

Domnia Voastră, împreună cu Gală, petrecuserăţi o întreagă noapte pentru a confecţiona cel mai insolit ansamblu de obiecte heteroclite care s-a văzut vreodată, asta cu paroxismul hiperestetic care vă caracteriza orice fel de intervenţie în acel moment algid al delirului domniei voastre.

A doua zi, îmbulzeala împiedica scurgerea pietonilor new-yorkezi, ceea ce l-a determinat pe directorul magazinului să vă modifice opera, minimalizând-o. în locul manechinelor din ceară, acoperite de praf şi necrologie, el a pus manechine cu totul noi, din hârtie creponată, antipatice, cu nasul câm. în acelaşi timp, vestonul afro- disiac care e astăzi cel mai glorios antecedent al Pop Artei a fost retras ca obiect flagrant al scandalului.

Dali se duse să se plângă administratorului magazinului. I s-a răspuns că fiind deja plătit cu un cec foarte substanţial, din cauza îmbulzelii au fost obligaţi să excludă câteva din elucubraţiile h prea provocatoare. Dali ceru atunci săi se ia numele de pe galantar. I s-a spus „NU44. în loc să ceară o discuţie în prezenţa avocaţilor, Dali coborî, pătrunse în vitrină şi cu lovituri de picior doborî şi răsturnă toate manechinele şi accesoriile în faţa mulţimii care începuse să se adune pe trotuar.

Pentru ca galantarul să devină cu totul inutilizabil, Dali încearcă să ridice şi să răstoarne o cadă din creaţia sa, pavoazată în întregime cu astrahan negru, în care se scălda o femeie aproape goală. Inundarea vitrinei trebuia, conform ideilor sale, să-i distrugă în mod categoric opera. Dorinţele aveau să-i fie îndeplinite. Cada alunecă, loveşte geamul imens care o izola de stradă, geamul se sparge în mii de bucăţi, dintre care una, căzând, i se înfige în mantou.

6

Fără să ezite, în loc să intre din nou în magazin, Dali a sărit în plină stradă, printre trecători, a răsturnat două femei şi şi-a continuat calm drumul spre hotel. Un poliţai, extrem de politicos, îi pune mâna pe umăr, atrăgându-i atenţia că tocmai a comis un „act destul de violent pentru a fi arestat". Soseşte avocatul lui Dali, şi îl sfătuieşte să ceară judecarea imediată, înainte ca presa să se amestece.

Dali e dus într-o închisoare unde vor începe să sosească toate deşeurile umane ale după-amiezei, cea mai mare parte într-o stare de totală beţie. Congenitală, laşitatea lui Dali îl făcu să alerge dintr-o parte într-alta pentru a evita împroşcăturile cu vomă şi celelalte acte epileptice mai mult sau mai puţin vâscoase, când un neînsemnat gangster portorican, cu degetele încorsetate de inele, îl întrebă: ,JDe ce sunteţi aici7‘.

Dali îi răspunse: „Tocmai am spart o vitrină!". Domnul portorican îl luă imediat sub tutelă. Cu un aer protector îi spuse:

-în ce stradă?Dali răspunse:-Pe Strada 5!!Valoarea morală a lui Dali se impuse instantaneu. Gangsterul exclamă cu o admiraţie ce nu va mai

putea fi niciodată depăşită de o fiinţă umană:-Să spargi o vitrină, la ora 5, pe Strada 5! Sunteţi protejatul meu. Nimeni nu va îndrăzni să vă

atingă atât timp cât voi fi lângă dumneavoastră!Şi, începând din acel moment, cel mai mic alb, negru, beţivan sau idiot ce se apropia de persoana

mea, era imediat dat la o parte cu lovituri de picior în fund sau în burtă de către acest mic portorican, cu o asemenea eficacitate, încât o prostituată care stătea alături de Dali strigă:

- Ia te uită! Un portorican cu adevărat mecanic!Spre ora 8, judecata.Judecătorul are aspectul venerabil al justiţiei americane; păr cărunt, faţa suptă şi severă, de o

calitate cinematografică convenţională şi perfectă. După ce ascultă relatarea evenimentului spuse:- Domnul Dali a comis un act prea violent, însă orice artist are dreptul de a-şi apăra, prin toate

mijloacele şi până la capăt, originalitatea şi integritatea concepţiilor sale. El e condamnat la a plăti nici mai mult nici mai puţin decât preţul geamului spart. E liber.

Şi lovi sec cu ciocanul, pentru a încheia afacerea.★

Ce bucurie trebuie că aţi trăit în chiar acea noapte, citind, în toateziarele de dimineaţă, ştirea isprăvii dumneavoastră şi abundenţa iconografiilor fotografice, de acum înainte neperisabile, pe care tocmai le-aţi declanşat.

Life publică unul dintre cele mai frumoase portrete ale tinereţii dumneavoastră, cu titlul: „Cea mai violentă acţiune a săptămânii

New York Times scrise că nu aţi apărat numai cazul dumneavoastră personal, dar că acţiunea dumneavoastră este simbolică şi poate fi luată ca arhetip al apărării artiştilor americani în mod constant blamaţi: scenariile hollywoodiene care trebuiau să sfârşească cu moartea violentă şi diluându-se în mediocre mariaje fericite; culorile cu grijă şi matematic alese de către artişti publicitari înlocuiţi în ultimul moment cu îngrozitori confecţioneri de „lay-out“.

Aţi primit şase mii de scrisori din toate colţurile Americii, care vă încurajau să continuaţi un fel de cruciadă pentru libertatea expresiei artistice, trans- formându-vă într-o clipă, metamorfozându-vă, datorită unei precise spargeri a unui geam, într-un erou.Stimatul meu,fidel,Dali,

Faceţi bine că-mi amintiţi, în momentul în care concep fraza decisivă a procesului meu, acest eveniment care e cu totul asemănător şi pare să se repete în actualitatea acestor ultime zile, 35 ani mai precis, după acest incident.

Abia acum o jumătate de oră mi-am terminat masa la restaurantul Lasserre: „ortolam în papiotă şi fragi de pădure“.

7

Neglijasem mai multe feluri gastronomice purtând numele de „suprem44 şi totuşi la divinul Dali totul trebuie să fie „suprem44: suprem de pasăre de curte, suprem de pată de ficat, suprem, suprem... când dintr-o dată, în momentul degustării unui lichior de pere, aflu că tocmai am pierdut primul proces al vieţii mele la Curtea de Apel. Niciodată n-am încercat o plăcere sibaritic gastronomică mai vie: pierderea acestui proces, după acei ortolani care, după cum spunea Barbey d'Aurevilly,„puteau să fie ultimii pe care să-i fidegustat de-a lungul unei vieţi neîntrerupte de dandism“, dădea dintr-o dată conştiinţei mele necesitatea inevitabilă a Curţii mai ales Supreme şi hotărâi aproape imediat să recurg la Curtea de Casaţie.

Dali anarhistul spărsese vitrina dreptăţii sale.Astăzi, Dali cel ce respectă legile îi cere dreptăţii să spargă pentru el purul diamant al adevărului.

Ar vrea să vadă toţi judecătorii uniţi, de această dată în robă roşie în locul acelei robe negre improvizate, protestante, demne de domnul arhitect Corbusier.

Daţi-mi voie să vă povestesc acest conflict actual: în locul vitrinei de odinioară, luxoasă dar democratică, a 5'h Avenue din New York, de această dată drama îşi avu originea în teatrul cel mai baroc, cel mai aurit, cel mai regal, cel al Fenice - ei, de la Veneţia.

Mi se încredinţase responsabilitatea estetică şi plastică a unei opere bufe pe care o adoram: „Doamna spaniolă şi cavalerul roman“, de Scarlatti. Reprezentaţia avu loc sub suprema-mi supraveghere inchizitorială. S-a putut vedea un bou mtr-adevăr susceptibil, apărând la ridicarea cortinei, sângerând ca acela - cel mai nobil dintre toţi - care atârnă pe peretele muzeului Luvru, pictat de Rembrandt. Această apariţie dali- niană, în chip de came de găină intensivă, fusese în mod iezuit anunţată şi pregătită, înainte de ridicarea cortinei, de o rampă, ale cărei-candele k fuseseră aprinse progresiv şi de muzicieni cu peruci pudrate aşezându-se în groapă, unul după celălalt, ca şi prin intrarea succesivă a unor fiinţe de o insolită frumuseţe.

Această operă, o explozie de delir, paranoic-critică, excita în aşa măsură masochismul spectatorilor încât, imediat după ridicarea cortinei, deveni legendară.

în timpul iernii, fără ca Dali să fie consultat, cei care montaseră opera-bufă se concentrară pentru a transforma şi trăda, în totalitate, orice participare a lui Dali la această operă, mergând până la a introduce înaintea decorurilor sale treizeci şi cinci de noi costume, care nu se potriveau, nu numai prin culoare, ci şi prin semnificaţie, pentru că acestea serveau la a face să triumfe caricatura lui Charles Quintul, singurul pe care Dali îl venera dintre toţi împăraţii.

Această a doua versiune a fost jucată la Bruxelles, la teatrul Monnaie. Pentru a fi flatat, mi se pregătise loja primarului, decorată cu luxoase draperii pe care trona unul dintre cei mai costisitori rinoceri. însă, imediat după ridicarea cortinei, înţelesei motivul pentru care fusesem atât de flatat. Nu urmăriseră nici mai mult nici mai puţin decât să mă facă să accept o versiune total comercială, alcătuită să placă publicului şi să facă „mai mult Dali decât Dali“, pentru că în faţa propriilor mele decoruri se vor rupe, de exemplu, drapelele naţionale. Din respect nu se va îndrăzni aruncarea la gunoi a steagului spaniol şi va fi scutit până îi va veni rândul.

Aşteptai deci cu calm verificarea şi consumarea tuturor acestor adultere, ştiind că îi voi da un termen irefutabil. Aş fi putut să cobor pe scenă şi să provoc un scandal fizic în faţa acelora care erau pe cale să teatralizeze dezonoarea mea. însă, în loc să facasta, mă mulţumii să întrerup din loja-mi spectacolul, ceea ce avu totuşi un efect „paroxistic". Declarai că, în fapt, din respect pentru publicul meu, negam total ceea ce putea să mi se atribuie încă de la „Doamna spaniolă şi cavalerul roman“ şi părăsii teatrul fără a trânti uşile, în ciuda a ceea ce va afirma presa a doua zi.

Acest spectacol fu mutat, după două zile, la Teatrul de pe Champs-Elys6es, la Paris. De această dată, cerui sfatul avocaţilor. Un aprod se prezentă cerând ca numele meu să fie şters de pe afiş.

S-a dorit din nou să fiu calmat şi mulţumit. Mi s-a trimis capul unui bou şi am fost asigurat din nou că mi se va trimite un bou adevărat „ca la Veneţia**, fără ca acesta să fie înlocuit cu cel din hârtie creponată, care mă revoltase atât de mult. Însă asta nu era decât o infinitezimală parte din schimbările pe care le ceream, încredinţai grija acestui proces avocatului meu, care părea - şi mai pare încă - foarte optimist, asigurându-mă că voi obţine la Curtea de Casaţie un strălucitor triumf.

8

în ziua în care, în gara din Perpignan, am avut onoarea să-l întâlnesc, sub semnul unei apoteoze paranoice, pe doctorul Pages, unul dintre promotorii anti- gravitaţiei, îmi terminam discursul strigând din toată puterea: „Trăiascăhibernarea, trăiascăantigravitaţia!“.

Câteva momente după aceea, am fost anunţat că domnul Corbusier tocmai a murit înecat. Dreptate divină!

De la Dali pentru DaliDin locul în care astăzi se înalţă gara din Per- pignan, Petru cel Mare, ţarul tuturor ruşilor, a plecat

la Delft, umilindu-se ca împărat de origine divină cu atribute papale. Printr-un microscop, văzu pentru prima dată colcăiala monstruoasă a materiei care se pregătea să-i sfârtece şi să-i devoreze ţara în întregime. Printr-o veritabilă vrajă, această ţară va dispărea sub ocupaţia ruşilor, care, din cauza materialismului lor dialectic, vor deveni dintr-o dată şi prin mutaţie, cupluri de astronauţi, după cum observăm în prezent! Consecinţă inevitabilă a acestui feudalism magic şi a „tehnologiei moderne41, fără legătură sau referinţă la Revoluţia franceză, nici cu imperativele cartezianismului.

Aşa cum sângele dragonilor şi al husarilor hibernând ca-n Berezina, direct amestecat cu sângele noilor tehnocraţi ai mereu prea Sfintei Ruşii, provoacă această mutaţie biologică ce dă naştere unor fiinţe inedite, astronauţii actuali, propulsaţi de matriţa codului lor genetic, nu puteau găsi alt mod mai bun de a se îndrepta spre cer decât ducându-se să se izbească de lună. E' ceea ce ne aşteaptă şi e un spectacol pe care-1 vom contempla curând, dintr-un moment într-altul.

Domnul Pages, originar din Căret, şi-a descoperit teoriile la Perpignan. Părinte al antigravitaţiei, va putea cel mai bine să o evite în propria-i gară, datorită ochilor şi fălcilor muştelor din Boulou, periferie a localităţii Rerthus.

Gerona e locul unde a avut probabil loc, în timpurile cele mai îndepărtate, levitaţia celei de-a treia dimensiuni a picturii în ulei, unică pentru ochiul şi fălcile genialului Dali, care ar merita să fie divinizat, fie şi numai pentru puterea sa de inventator, oferindu-ne dovada că ideea fundamentală a sublimului preot iezuit Teilhard de Chardin era fără drept de replică.

Ce proclama el? Că angoasa existenţială a lui Pascal se sfărâmă azi pentru că micimea insignifiantă a fiinţei umane, în loc să se zdrobească scufundându-se în infinitatea incomensurabilă a cosmosului, aşa cum o imaginase profund Pascal, ajunsese să producă o fiinţă absolut paradoxală, antiexistenţială.

în fiecare zi aflăm că universul are limite şi că nu e nici măcar aşa de mare cum crezusem. Orice univers tinde în cosmos la perfecţiunea fiinţei umane, şi vizând fiinţa umană, la ceea ce are ea mai desăvârşit - ochiul, şi, în ochi, la ceea ce are ea mai sublim, pictura într-o a treia dimensiune, ale cărei secrete şi legi interioare Dali le-a găsit în gara din Perpig- nan.

Să fim mulţumiţi, deci.Totul se raportează la om, fiu al lui Dumnezeu, ca şi cum cosmosul întreg ne-ar fost servit la

domiciliu.Scăpat din această teroare pascaliană, înnoiesc minunea sfântului Narcis în gara despre care am

vorbit, în care numai unul dintre oameni (mereu eu) are ochiul cel mai paranoic care a existat vreodată (al meu), care vede ce trebuie pictat datorită unduirii produse de straturile succesive ale ochilor parabolici de muscă, gravate în glasiu extra-fin. Acest nou procedeu, cosmic şi heteroscopic în realitate, îmi permite să continui, cu fiece pensulă, să recreez, virginal şi perpetuu, propriu-mi univers microfizic. Ceea ce, de altfel, Velasquez făcuse deja la timpul său fără a avea nevoie de Salvador Dali, însă, ca şi Dali, el n-ar fi putut niciodată să o facă dacă, asemenea lui, n-ar fi simţit nevoia imperioasă şi imperială de a-şi apropia într-o zi împrejurimile paralele ale celuilalt versant al Pirineilor, în care tot universul converge chiar în inima gării din Perpignan.Astfel, când soarele ranchiunos al imperiului spaniol, apărând deasupra Flandrei, îndreaptă fiecare din cele trei mii de lupe parabolice ale ochilor de muscă miraculoasă de la sfântul Narcis I înspre Gerona, aceste raze pur şi simplu deveniră raze laser, fiece lupă şi muşcătură mortală ţintind grupurile în retragere ale cavaleriei armatei imperiale, obligând-o să se retragă din oraşul de trei ori nemuritor şi asediat al Geronei, astfel încât supravieţuitorii acestui fenomen inedit, când se regăsiră din nou în livezile dulcei lor Frânte, putură sec să constate că de la Saint Louis încoace, francezii au luat obiceiul de a cultiva grădinile umede ale inteligenţei aşa cum cultivau aranjamentele de flori de crin ale fizicii sau, mai mult, ca pe unul din trandafirii Franţei. Ajunge o mănuşă ca să te protejezi! Din contră,

9

Spania, etimologic vorbind, înseamnă „spin“, şi creşte într-un peisaj dezgolit şi planetar. în locul trandafirilor, aşa cum o spusese magistral don Eugenio Montes, nu există decât măgari în putrefacţie. Dali adaugă: „acoperiţi de muşte colcăitoare". Nici o mănuşă, nici o armă născută din inteligenţă nu rezistă în Spania. Oare Velasquez n-a alergat el însuşi la frontieră, cu pensula în mână, pentru a picta (mult mai repede decât ar fi putut s-o facă Mathieu) portretul regelui său Filip al IV-lea, în timp ce, cu cealaltă mână, târa costumul infantei Margareta, a cărui textură cosmogonică fusese aleasă de el? Fu prima bombă cu hidrogen şi de avertisment, singura permisă graţie ciberneticii spaniole, contrar panaşului francez al lui Louis al XIV-lea.

Mai clar: costumul infantei Margareta, produs de circuitele imprimate ale concretei iraţionalităţi spaniole, a fost prima explozie de încercare mortală şi energizantă care a înconjurat peste Pirinei, gara din Perpignan. A fost şi un avertisment pentru universul diferenţei care există între silueta luiVelasquez, pentru acest nor energetic şi exploziv - şi cealaltă siluetă prestigioasă, instalată între paravanele în „formă de pară“ şi care, de la Watteau la Erik Saţie, opune eşarfa spaniolă schimbătorului, acoperitului de pene şi albăstriului panaş francez.Dragul şi idolatrul meu Dali,

Scrisoarea domniei voastre mi-a făcut o plăcere cu totul deosebită, pentru că a fost scrisă în atelierul dumneavoastră de pictor incomparabil, în faţa golfului Port Lligat.

în loc să-mi vorbiţi despre pictură, îmi vorbiţi exclusiv de afaceri bancare.Pascal a spus că plăcerea e atunci când, căutând un autor, „descoperi un om“. Plăcerea nu e mai

puţin vie atunci când vezi sub masca artistului un om de finanţe şi, într-un om de finanţe, un filozof luminat de strălucirile divinului Hermes şi a romanului Mercur.

îmi amintesc de ceea ce îmi scriseserăţi deja despre neobudism şi despre lipsurile filozofiei lui Bergson, în pofida doctrinei dogmatice şi a credinţei. Nu mă mir deci că subiectul operelor de artă vă & interesează atât de mult întrucât el îl interesează şi pe Dostoievski (punct de vedere care nu îmi aparţine, însă pe care îl judec cu imparţialitate, deferen- ţă şi chiar simpatie) şi întrucât acestinteres se pierde atunci când subiectul respectiv e mai ales opera în care Ruskin declară subînţelese principiile suficiente ale oricărei morale individuale şi ale oricărui subiect politic.

Să vă mai spun cât de bine înţeleg că Decalogul lui Michelangelo vă pasionează mai puţin decât variaţiile schimbului la Bursă şi, mai mult, cât respect felul dumneavoastră de a fi homo-duplex, care nu aparţine numai muncii sale şi care păstrează ceea ce Montaigne numea, mult prea modest, „odăiţa41, de fapt, repet, că aceasta deschide spre infinit.

Fiţi sigur că nu voi vedea pe nimeni fără a vorbi de acest titanic (sau [titan]esc) efort care constă în a distruge prestigiul artei modeme în întregime şi mai ales al infamei arhitecturi a Domnului Corbusier.

Mă bucur încă o dată de moartea sa, care vine să îi inspire ziarului Figaro elogii necrologice, în ciuda amabilei vizite pe care mi-a făcut-o unul dintre cei mai amuzanţi redactori, cu toate că i-am semnalat greutatea ireparabilă a operei corbusiene, insistând să-mi transmită părerea cititorilor săi.

însă, în fine, există, nu-i aşa, şi alte ziare şi, chiar la Figaro, alţi ziarişti, cărora voi încerca să le întăresc zelul, trimiţându-i înapoi la pernicioasa operă cu priviri clarvăzătoare.

Credeţi-mă, dragul meu Dali, iregularitatea teribilelor crize de bucurie pe care mi le oferă „Pop“ sau „Yes-Art“ sunt cauza intermitenţei de care suferă, în această primăvară, corespondenţa mea.

Vă îmbrăţişez cu amândouă braţele,DALI.Răspunsul lui Dali avidadollars către Dali anarhistul.Admirabilul meu Dali,

Vă înţeleg bucuria la aflarea veştii morţii lui Cor- busier, însă, de fiecare dată mai aproape de gândirea iezuită a lui Teilhard de Chardin, consider, ca şi Dupont, că totul e bine în existenţă, chiar şi oribilele cimenturi necomestibile ale acestui arhitect, care au fost hrana miilor de alţi arhitecţi, artişti şi intelectuali cretini, care, din punct de vedere cantitativ, serveau (şi ar mai trebui încă s-o facă) la a ţese „noosfera“.

însă, cum cititorii sunt, în ceea ce priveşte „lumea daliniană“, foarte închişi şi în consecinţă mai duri decât talpa pantofilor, trebuie să mă repet: întotdeauna, întotdeauna, şi întotdeauna, dreptatea divină mă asistă în acţiunile mele cele mai cotidiene, a că- 4 ror formă e cea a „hazardului obiectiv".

10

Nu o voi spune niciodată destul, în ziua în care, în plină gară din Perpig- nan, am avut onoarea să-l întâlnesc, într-un fel de apoteoză paranoică, pe doctorul Pages (unul din primii promotori ai antigravi- taţiei), terminasem un discurs tunând: „Trăiască hibernarea! Trăiască antigravitaţia!“. Corbusier tocmai murise înecat. Da, da, şi da, înecat în greutatea cimentului armat al brânzei sale elveţiene, protestante, masochiste şi total indigeste, a arhitecturii sale. Un ciment armat ce-1 făcea să curgă vertical din înaltul josniciei sale. Saci de ciment armat, remuşcări ale tuturor Corbu care trăiesc astăzi. Saci de ciment armat care, din păcate, nu vor putea fi transportaţi pe lună, pentru că la ea vor ajunge numai structurile dentifice ultrauşoare şi imediat antigravitaţionale ale lui Fuller şi pentru că va fi destul un simplu suflu uman pentru a le transporta acolo.

Tot aşa cum, florile de păpădie, împodobind coperta dicţionarului Larousse, „Semăn în plin vânt“, sunt destinate să acopere inevitabil cu structurile lor angelice suprafeţele nelocuite ale viitoarelor planete.

Poate, ba chiar sigur, momentul cel mai tragic al istoriei a avut loc la Delft, în anul în care, în acest oraş, se născură cei doi ochi, cei mai importanţi şi mai contrari din lume: ochiul visceral al lui Vermeer şi ochiul artificial al lupei. Poate, ba chiar sigur, cel mai vesel moment, cel mai uimitor din toată istoria picturii, a avut loc pe 17 noiembrie 1964, în centrul gării din Perpignan, unde Dali descoperea posibilitatea de a picta în ulei, aducând, scoţând la suprafaţa pânzei adevărata a treia dimensiune stereoscopică graţie impresiei, pentru fiecare dintre aceste straturi (velaturas) extra- fine alcătuind suprafeţe succesivtransparente ale „eşantioanelor“ (pattems) microscopice cu formă şi virtuţiile lentilelor parabolice populate de ochi de muşte.

Această suprapunere face loc fenomenului binecunoscut de lustru a cărui ecuaţie matematică a fost găsită, acum numai doi ani, de prietenul meu, ştiinţificul doctor Oister. Acesta din urmă a putut demonstra similitudinea de efect optic cu cel al recentului drog atât de iubit de tineri, acel L.S.D.28, produs prin atacarea unei părţi asemănătoare a retinei.

în estetică de azi se poate afirma că idealul suprem al „Pop Artei“ este fotografia color făcută de mână, în timp ce acela al „Pop Artei" ar fi lustrul cibernetic alb şi negru: desăvârşire paradoxală, încomorare a oricărei arte modeme, a artei pompoase, a picturilor ultra-retrograde, a supremului iluzionism figurativ lionez al lui Meissonier, care e „acţiunea de a picta", scop nobil al olandezului William de Connink, născut nu departe de oraşul Delft, şi care se găsea la exact 1223 de kilometri de gara din Perpignan. E pentru o raţiune a „situaţiilor istorice în spaţiu" că întreaga istorie a picturii e pe cale să conveargă în ceea ce, în mod paranoic, Dali a vrut întotdeauna.

REZUMAT AL ISTORIEI ŞI AL ISTORIEI PICTURII.1°. La Gerona, un roi de muşte miraculoase, ieşit din gamba stângă a corpului incoruptibil al sfântului Narcis, vâna definitiv armata lui Napoleon din oraşul asediat.

2°. în pictură, absolut la fel.Această carte fiind înainte de toate cartea propriei mele dreptăţi, trebuie să fac dreptate geniului lui

Ray- mond Roussel, comparativ cu geniul mult prea tem şi mult prea cunoscut până în prezent al lui Jules Veme, dreptateobiectelor cilindrice,obiectelor cilindrice,obiectelor cilindrice,obiectelor cilindrice etc.

Dali şi Roussel ne-au făcut cunoscut faptul că acea contribuţie a celor şapte mari aparate cilindrice ar fi suficientă sau ar putea să fie suficientă pentru a stabili o bună temperatură condiţională în întreaga colivie, iar Dali monarhistul vrea să ne recomande să nu intrăm acolo. Toţi daliniştii şi dalinistele, rugaţi să aibă răbdare, trebuiau să-şi înfrâneze cheful de a face pipi, plimbându-se în lung şi în lat prin faţa enormului gard de culoarea şofranului, ce se găseşte în grădina cu măslini, la Port Lligat.

Din locul în care îi observăm, o dalinistă, aşezată, purta într-o mână o cârjă şi în cealaltă balanţa dreptăţii, uşor înclinată spre hibernare.

11

în timp ce cu fiecare pas ne îndepărtam tot mai mult de Dali, colivia uriaşă, luminată în mintea noastră de cuvinte, confirma tot ceea'ce daliniştii şi dalinistele cereau: o dorinţă continuă de a fi martorii acestui spectacol extraordinar, minunat: reflexele nervilor faciali ai lui Andre Breton imobilizat în moarte de un secol.

Dali, Dali monarhistul, concepuse speranţa de a da o completă iluzie de viaţă prin geniala sa acţiune asupra proaspetelor cadavre. Acestea, apărate împotriva celei mai mici alterări prin injecţii cu glicerină şi asigurate că îşi pot conserva fără nici o greutate, şi integral, celulele lor cervicale. însă nevoia de temperatură joasă împiedica utilizarea intensei puteri electrizante a „acromi- conilor“ lui Raymond Roussel, care, congelându-se rapid, ar fi ţinut prizonier fiecare răposat, de acum încoloneputincios în a se mişca din nou. Singurul mod: glicerină, glicerină, glicerină, care va da, prin proces- verbal, o prelungire temporală la Curtea de Casaţie hibemetică.

Lucrând îndelung pe cadavrele supuse, la timp, unei temperaturi scăzute, maestrul Dali, în urma a numeroase tatonări, sfârşi prin a alcătui pe de o parte „ Vitalionul rousseliân“ şi pe de alta „Resurectina“, la fel de rousseliană, materie roşiatică pe bază de aer lichid care, injectată, lichidă, în craniul unui astfel de subiect, trebuia să se solidifice în jurul creierului cuprins din toate părţile. Era de ajuns atunci să pună în contact un punct din îmbrăcătura astfel creată cu vitalionul, metal brun, uşor de introdus prin canalul unei tije scurte, aşezate în orificiu, pentru că cele două corpuri, inactive unul fără celălalt, să degaje pe loc o electricitate puternică ce, pătrunzând în creierul lui Andre Breton, ar învinge rigiditatea- cadave- b rica şi ar dota subiectul cu o impresionantă viaţă facială.

în acel moment, cocul pe care mi l-am dorit atât şi cu care Andre Breton fusese coafat în ultimii săi ani deviaţă, fu tăiat cu foarfecă de bunicuţa atât de proprie lui Salvador Dali.

Drept consecinţă a unei ciudate intensificări a memoriei, creierul lui Andre Breton produse instantaneu, şi cu o strictă exactitudine, cea mai mică mişcare a lui, în momentul în care, pentru prima dată, strânse mâna lui Salvador Dali, început al acelei prietenii care trebuia să sfârşească după lupta pentru puterea de acţiune a grupului suprarealist prin excluderea brutală şi definitivă a lui Dali. Grupul se deterioră şi căzu într-un fel de apoteotic totul-la-canal.

Când câţiva dalinişti şi daliniste auziră de descoperirea mişcării faciale a lui Andră Breton, se creă un delir în favoarea lui Dali monarhistul şi chiar a lui Dali anarhistul. Delir mai exaltant în familiile de refugiaţi ai războiului civil spaniol, care considerau această resurecţie ca o promisiune a unui viitor politic, capabil să trezească troţskismul, pentru că Breton şi Leon Trot- sky avuseseră contracţii faciale.

Pe această alee rectilinie a Grădinii sale de Măslini de la Port Lligat, acoperite de şofran, maestrul (şi mă refer, bineînţeles, la Dali) făcu să defileze un fel de tavan antigravitaţional, format din zece elicoptere, care stropeau mai sus amintita cale cu un lichid păstrând în imediata putrefacţie o mare cantitate de fiinţe submarine, pe care comandantul Cousteau le smulsese golfului Collioure, şi care fuseseră, aşezate într-o manieră aproape matematică, la intervale semiregulate, fiecare marcat printr-un dinte plombat, al cărui metal se dovedea a fi, la examinare, ura- nium.

Dalinişti şi daliniste odată transportaţi până la urmă acolo unde doreau ca maestrul să le facă demonstraţia, Dali introduse o substanţă într-un tub foarte mic, înfipt chiar deasupra urechii lui Salvador Dali. îi puse un dop în formă de Vitalion drept mic supozitor auricul şi care utiliza toate vibraţiile dinţilor, plombaţi cu uranium, pentru a contrabalansa percepţia posibilă a contracţiilor faciale.

Aici, Divine Dali, te felicit şi-ţi mulţumesc pentru această nouă idee, singura care ar putea să garanteze că nimic nu se pierde, că totul devine „din mai bine în mai bine“, pentru că în existenţa umană, ca la Dupont, totul e bun şi nimic nu trebuie neglijat în particular aceste contracţii pierdute fără tine, în oceanul imensei prostii a contemporanilor noştri, absorbiţi numai de construcţia monotonă a navelor spaţiale.Drag şi divin Dali,

„Fiinţele - obiect" sunt corpuri bizare ale spaţiului.Toţi cititorii domniei-voastre vor fi avut, sunt sigur, satisfacţia de a încerca această îndârjire

încăpăţânată, a- ceastă obstinare hipnotizantă, această perseverenţă anxioasă, luând în zeflemea această rătăcire ce precede fericirea datorată actului intim de a face să ţâşnească, din porii nasului, printr-o

12

abilă şi dureroasă compresie exersată în jurul lor, un lunecos, nou şi aerodinamic comedon, cel mai adesea cunoscut sub numele de „punct negru".

Cu siguranţă, în extremis e frumos şi satisfăcător, mai ales după mai multe compresii, mai puţin abile şi nefructuoase, să ajungi la cea care, adecvată şi definitivă, să declanşeze ieşirea senină a corpului străin, conţinut de propria came a nasului dumneavoastră, sau în cea a fiinţei ce se pretează stoic la un asfel de act, care, după cum am lăsat deja să se înţeleagă este, între toate, antrenant, fascinant, irezistibil.

Plăcerea acestui joc ridicol şi misterios apare mai ales în veritabilul „ceremonial nevrotic" ce se pune în acţiune cu scopul de a prelungi voluptuos, prin „eşuări îndemânatice4* şi „încetineală grăbită44 a manipulării, momentul culminant al distracţiei enigmatice: conflicte morale şi mecanică elastică pe care trebuie să le antreneze extragerea ceremonioasă a acestor puncte negre, extrem de concrete. Odată scoase, ele ne provoacă în spirit un autentic regret şi cea mai inconsolabilă dezolare. Privirea noastră încă mai caută, disperat şi paranoic înnebunită, posibilitatea de a continua acest joc divin asupra celui mai mic por capabil să conţină ultima, lunecoasa şi preţioasa larvă.

Nu ridicaţi prosteşte din umeri, o, ai mei cititori care consideraţi extragerea comedoanelor ca o afacere de proastă calitate.

Aflaţi că această curăţire ultra-prozaică nu e decât personalizarea ultra-concretă a ceea ce există mai vital şi mai liric în gândirea morală, ştiinţifică şi artistică contemporană. Gândiţi-vă dacă nu la această moale actualitate, cel puţin la această compresibilitate supergelatinoasă „modem style44 şi nutritivă, despre care vă vorbeşte Salvador Dali şi despre care vă instruieşte neobosit aparatul precis al activităţii „paranoic critice44 a mâinii, de fiecare dată când apare ocazia.

Drept urmare, atentul meu cititor ştie la fel de bine ca şi mine că tot ceea ce există real, superfin şi senzaţional, în vremea -noastră, b provine mai ales din evoluţia ideii de spaţiu, care, aşa cum toată lumea îşi poate aminti, începând prin a nu fi decât un fel de hrană abstractă, fără gust sau substanţă, a sfârşit - după cum vom vedea imediat - prin a deveni, în zilele noastre, unul dintre felurile de mâncare cele mai suculente, cele mai bogate, ale gândirii contemporane.

Spaţiul, pentru Euclid, după care intersecţia, punctul, planul, nu afectau altă formă decât pe cea a obiectelor materiale idealizate, spaţiul, spun eu, nu ajungea să atingă decât consistenţa unui uşor bulion de tapioca, perfect utopic şi îngheţat.

Abia la Descartes, prin considerarea spaţiului drept conţinut în trei dimensiuni, începe să se înfiripe sucul insipid, deschizând astfel apetitul aşteptărilor salivare ale acestei extravagante bucătării a spaţiului. Ea îşi găseşte în mod definitiv valoarea nutritivă şi greutatea caracteristică o dată cu mărul lui Newton, care a fost un savant ce a suferit cu siguranţă de inerţie şi foame.

însă e uşor de observat că, până la Newton, spaţiul ni se oferă mai puţin ca materie decât ca recipient al acestei materii. Ca şi cel al razei, rolul unui astfel de recipient (forţă a gravitaţiei mai sus menţionatei materii) este pasiv şi masochist în mod cronic. Această stare a lucrurilor durează până în momentul în care, o dată cu descoperirea „teoriei ondulatorii a luminii" şi a corpurilor electromagnetice ale lui Maxwell şi Faraday, spaţiul poate începe să spună „Acest măr e al meu“, ceea ce, pentru a nu ne îndepărta prea mult de termenii fizici, înseamnă trAceastă dinamică e a mea •

în vremea aceea, le părea atât de absurd savanţilor să îi atribuie spaţiului funcţii de „stări fizice", încât trebuiră mii de provizorii ductilităţi ale eterului pentru a ajunge astfel la teoria modernă a relativităţii, în care spaţiul a devenit un lucru atât de important, material şi real, încât a sfârşit prin a avea patru dimensiuni, conţinând „timpul“, care este dimensiunea delirantă şi suprarealistă prin excelenţă.

Pentru toate aceste motive, în actualitatea zilelor noastre, spaţiul a devenit acea „bună came“ extrem de ademenitoare, vorace şi personală, deoarece păstrează în fiecare moment fineţea „corpurilor străine" şi a corpului „fiinţelor-obiect“ (care sunt corpuri mai mult sau mai puţin ciudate), prin entuziasmul său dezinteresat şi vlăguit.

Păziţi-vă, deci, astăzi, când vi se vorbeşte despre „aef“, pentru că e vorba numai de cuvântul pe care debilii mintali îl folosesc într-o veselie pentru a desemna spaţiul sănătos, sangvin, perfect vâscos. Toate aceste maşini aerodinamice, gelatinoase, turtite, deformate, cu curbe şi vârtejuri extrem de line, cu o masivă anatomie salivară, cu coapse bombate şi abdomene slăbite, în genul „Modem Style Mae

13

West“, toate aceste maşini, o repet, aerodinamice şi atmosferice, cu viscerele groase, comprimate, exuberante şi inexistente, nu sunt altceva (Salvador Dali, domnia voastră aţi spus-o şi garantat-o) decât autentice corpuri străine veritabile, comedoame, ieşite alunecând, solemn, atmosferic şi apoteozic, din însăşi nasul spaţiului, din însăşi carnea lui. - k„Mecanica44, după o perioadă de stupefiantă rigiditate şi funcţiona- lism ratat, va cunoaşte orice insistentă, mârşavă şi sublimă secreţie internă: rinichilor plutitori lecorespund motoarele plutitoare, motoarele moi, căci „epoca moalel\ii“, epoca „ceasurilor moi“, a „automobilelor moi“, a „noptierelor moi“, decupate din spatele extra-moale şi hitlerist al doicilor atavice şi tandre, e epoca anunţată de „mediumii“ stilului modern, creatori ai celebrei catedrale moi din Barcelona. Instalaţiile de salivă centrală, parcurgând curbe aerodinamice, iminente case moi, vaginale, curbe, ornamentale, imperiale, recreative, imaginative, anxioase, vicioase şi suprarealiste.

Post-arhitectură de autopuniţie!Loc al aerodinamismului pervers, glandular şi de bună calitate.Iată primele fiinţe-obiect aerodinamice, iată recentele comedoame, corpurile străine ieşind din

însăşi carnea densului şi personalului nostru „spaţiu-timp“ non-euclidian. Dar înainte ca bucuria estetică să se consolideze, bucurie care, o ghicesc, face deja să strălucească arivismul nostru estetic, înainte ca noile soluţii formale ale curbelor aerodinamice să poată să vă îmbete afrodisiac, amintiţi-vă de asta: sculptura, bine cunoscută, reprezentând un adolescent aplecat, hipnotizat de spinul pe care, foarte ateni, încearcă să şi-l scoată din picior. Priviţi-1 încă o dată... Spatele i se curbează în această atitudine suspectă pe care o cunoaştem toţi de ceva Vreme, k „Angelus“-\îl lui Millet. Priviţi-1 aplecat deasupra aşchiei, cu aceeaşi imobilitate fosilă ca şi Narcis, aplecat deasupra comedomului argintat al propriei sale morţi.

Undeva se inaugurează pentru proaspetele maşini aerodinamice geamuri ornamentale, policrome.

EXEMPLE DE «OBIECTE - COMEDOM».(Aerodinamism fizic):

Un nas important: măreţia unui mic pepene fabricat dintr-o materie ductil-elastică (cauciuc compact corespunzător). Pe curbele aerodinamice şi extra-netede ale nasului ar coexista o multitudine de „corpuri străine" perfect încrustate, pentru a nu rupe continuitatea omogenă a suprafeţei. Ar ajunge o compresie generală cu amândouă mâinile pentru că unele dintre minusculele obiecte (noptieră, cranii, sticle, abajururi etc.) să zbârlească prin lenta lor ascensiune (ca orchestra Paramount) suprafeţele încă extra-netede.

E vorba despre comedomul artificial, concret şi afectuos.

EXEMPLE DE «FIINŢE - OBIECT AERODINAMICE».(Aerodinamică morală):

Să închiriezi o bătrânică, aflată în cel mai înalt grad de decreptitudine, şi să o expui (îmbrăcată în toreador), punându-i, pe capul în prealabil ras, o omletă fină, de ierburi, care în mod obligatoriu va tremura uşor.De asemenea se va putea pune şi o monedă de 20 de franci pe omletă.Drag şi venerat Dali,

Cadavrul delicios al Corbu-ului, Corbu-ul dricului, cadavrul extra-delicios al Corbusierului, corbionul de ciment şi oţel al Corbusierului, cadavrul delicios al Corbu-ului. La Curtea de Apel, Corbu-ul prezintă cazul. îl arată cazul. Curtea examinează cazul Corbu-ului, cazul şi asta, asta şi cazul, cazul Corbu-ului recorbiat al corbionului cazului, al acesteia, al excrementului, al Corbu-ului, castrarea, hibernarea, levitaţia, antigravitaţia din curtea Corbusierului care nu e altceva decât antigravitaţia, recurbulionul, prepeliţele cu struguri servite pe inter spaţiile fumegânde cu arbuzier, asta a excrementului, excrement al ăsteia, excrementul Curţii, Curtea excrementului, Curtea de Casaţie.Ne-ar trebui, la Curte, Vignan- k curte-Tixier-ul, pentru a examina asta iar Tixier pentru a examina cazul, cazul trist al întregului Corbu. Excrement, arta, asta, excrement, excrement, asta, casaţie, spart, casabubu, dric, Corbu,

14

Corbu, Corbusier. Divinul nu vrea decât castrarea justiţiei şi partizani ai castriştilor şiroind de ulei de castor. Spărgătoarele de alune întrepiciorate de perii castrismilor şiroind de cascade de castor. Divinul grohăind în curte, în plină Curte de Casaţie.

Obeliscul moale din Place de la Concorde, inimă şi coadă a Concordat-ului cuantificat, Corbusier încornorat, costă cât o costa spargerea. Dreptatea judecătorilor care vor trebui să judece concubina şi şmecherul său concubit se împlineşte la Curtea de Apel.

Din nou sute de mii de prepeliţe cu interspaţii fumegânde recompuse prin celebrul mozaic binecunoscut pe bază de dinţi afumaţi şi îngropaţi permit energiei Divinului să poată explica principiul de cauzalitate al străzii Prinţese, direct la Castel, în mijlocul zgomotului ce zdrobeşte timpanul, şi în momentul algid al Sacrului Primăverii.

Fără culori în cazeina pentru spata de viţel împănată cu şuncă a Justiţiei franceze, pe care Divinul ar dori-o întotdeauna, ca pentru Pallas Ath€n€, de fildeş masiv, acoperit excremenţial de atribute onorifice, menite să sfărâme totul, să spargă net, scabros, quasi la modă al lui Quasimodo, persoană temerară, castrare supremă, vizând să arate Curţii de Apel cazul nostru şi mai ales cazul Corbu-ului, Corbu-ul, cadavrul Corbu-ului în fine şiroind de cascade de ulei de castor pentru a-mi satisface orgoliul catalan şi mai ales castilian, care b cere, pe strada Montorqueil, la picioarele statuii lui Louis al XTV-lea, centru al Pieţei Victoriei, dreptatea ce i se datorează: ca pic-nic-urile să fie un stoc de muşiţă şi de statistici.

Principiul cauzalităţii ce va castoriza coşuleţul sex- apeal-ului, al excrementului, al lui ăsta, al cazului, al ăstuia, al cazului, al ăstuia, al Curţii de Casaţie.

Dali era atât de puternic obsedat de ideea unor astfel de monstruoase mulaje, de această oprire instantanee a întregii vieţi printr-un cataclism... îmi vorbea de mulajul Pieţei Operei cu Opera, cafeneaua Păcii, puicuţele de lux, maşinile, trecătorii, poliţiştii, chioşcurile de ziare, vânzătorii de flori, felinarele, pendula marcând iarăşi ora... Imaginaţi-vă asta în ipsos sau în bronz, în mărime naturală... Ce coşmar! Eu, dacă aş putea să fac asta, aş alege de preferinţă Saint-Germain-des Preş, cu cafeneaua Flore, braseria Lipp, cu Deux-Magots, Jean-Paul Sartre, băieţii Jean şi Pascal, domnul Boubel, pisica şi cariera blondă... Ce minunat, ce monstruos mulaj ar rezulta...

E urgent. Răspunde-mi. Ura ta pentru Corbu şi pentru tot ceea ce reiese din ceea ce am convenit noi să numim „spiritul modern" nu e oare dorinţa mereu nepotolită de a te simţi singur şi altfel în epoca ta? Mai e şi un produs exclusiv a dandysmului tău congenital, care corespunde unei structuri legitime a gândirii tale.

Dragă Salvador, legitim, legitim şi legitim. Aminteşte-ţi că cel mai mare, ultimul, unicul fiolo- zof catalan, Francisque Poujols, a fost primul care a spus că Salvador Dali, după cum îl arată numele, era destinat să salveze arta modernă de la lene şi haos, şi că acest acelaşi filozof te-a învăţat că genialul Gaudi îl detesta pe CSzanne şi îl considera în schimb pe Mariano Fortuny ca pe cel mai mare, cel mai fastuos colorist al timpurilor modeme. Toate acestea, promotorii mai mult sau mai puţin laşi sau abjecţi ai artei contemporane le-au ascuns. Tu, profitând de lecţia lui Gaudi, eroic, singur şi contrar părerii tuturor, ai atacat atunci opera lui Căzanne cu aceeaşi furie cu care o fac eu astăzi în privinţa arhitecturii lui Corbu. De altfel, oribilele mere ale lui C6zanne sunt din ciment armat. Te implor, reciteşte continuu articolul tău magistral, publicat în Minotaurul, asupra pre- rafaelismului şi vei vedea că totul îmi dă dreptate şi confirmă ideile actuale şi futuriste al Avidadollars-ului de azi.

„SUPRAREAUSMUL SPECTRAL AL ETERNULUI FEMININ PRERAFAEUAN“«încetineala caracteristică a spiritului modem e una din cauzele neînţelegerii suprarealismului de

către toţi cei care, cu preţul unui adevărat efort intelectual, îşi astupă nările şi închid ochii, încercând să muşte din mărul prin excelenţă necomestibil al lui Câzanne, mulţumindu-se ca urmare să-l privească în calitate de „spectatori" şi să-l iubească platonic, pentru că structura şi sex-apeal-ul fructului în discuţie nu permite să se meargă mai departe. Aceşti oameni fără apetit au crezut că vor găsi în simplitatea acestei atitudini antiepicuriene meritul şi sănătatea estetică a spiritului. Au mai crezut că mărul lui C6zanne avea aceeaşi greutate ca mărul lui Newton. Şi s-au înşelat grav încă o dată. în realitate, gravitatea mărului lui Newton constă prin excelenţă în greutatea merelor lui Adam a gâturilor curbate, fizic şi moral, ale prerafaelismului. De aceea, dacă cu greu credem că aspectul cubic al lui Căzanne

15

reprezenta o tendinţă materialistă, constând, într-o oarecare măsură, în a face să se atingă ferm inspiraţia şi lirismul, vedem acum că nu a făcut decât contrariul: să accentueze elanul spre idealismul lirismului formal care, departe de a atinge pămân- 6 ~\ tul, zboară spre nori. C6zanne este, după cum puteţi înţelege, cu mult f * * mai aproape de Greco. Din contră, nJJT t) f cei care au început să dea un sens , inspiraţiei au fost galeşii şi aşa-zişii § prerafaeliţi, care, după cum voi arăta mai departe, vor ridica adevărata structură materialistă a lirismului utilizând „lănţişorul" şi „liniile geodezice" ale legendei structurale a Europei.

Când Salvador Dali vorbeşte despre descoperirile sale paranoice critice pe tema subiectului pictural, contemplatorii platonicieni ai eternului măr al lui Cezanne nu vor să ia prea în serios acest gen de frenezie care insistă în a vrea să atingi totul cu mâinile (chiar imaculata concepţie a merelor lor); şi mai rău chiar, în a vrea să mănânci, să mesteci cu adevărat totul, într-un fel sau altul. însă Salvador Dali n-a sfârşit în a insista asupra acestui aspect hipermaterialist, primordial în orice proces al cunoaşterii, acest aspect al biologiei legate de oasele şi de carnea esteticii, acest aspect extrem de solitar, acest aspect - „decepţie hegemonică‘\ formă superioară a sublimului sentimental, acest aspect însetat gen Louis II de Basiere, asupra acestui aspect delir al „reconstituirii instantanee a trecutului", perversiune istorico-anală, „minuţiozitate fotografică de mână automatică", acest aspect - „aurită visare diurnă", „sublimare scatologică" (cu toate cascadele de pietre pe care le-ar presupune), acest aspect - „digestiv halucinatoriu" exaltat de Gustave Moreau, această parte necrofilică a primei calităţi, acest aspect - „ape clare, cadaverice, orgolioase de adâncime", acest aspect - „perete ameninţător" în vederea solidarităţii sale statice, în vederea furtunii sepulcrale pe care o anunţă, acest aspect - „chiparos colosal şi germanic", acest aspect lacomă, gen Coeklin, acest aspect - „ipocrizie rurală a marilor furori sexuale atavice“, acest aspect - „călugăriţă devorând masculul în timpul împerecherii*4, acest aspect - „caniculă luxuriantă a acestei roabe a cărnii, împărţită în patru părţi egale şi sângerânde44, acest aspect - grandios şi „canibal44, gen Millet, acest aspect - „cu revers lunecător44, acest aspect - „metamorfoză perpetuă44, acest aspect - „scară de fum construită în ciment, murdară de mucurile ţigărilor abandonate şi de scuipături medii44, acest aspect - came triumfală a „AŞTEPTĂRILOR SALIVARE44, gen modem, stil al Barcelonei, acest aspect - „dăja vu, deja trăit44, acest aspect - „imobilitate imemorială44, acest aspect - lumină fără întrerupere, materie fără întrerupere, acest aspect unic stil Vermeer etc. etc. etc.

„Şi cum să nu fie uimit Salvador Dali de suprarea- lismul flagrant al prerafaelismului- englez? Pictorii pre- rafaelişti ne-au adus şi au făcut să strălucească femeile cele mai dorite şi în acelaşi timp cele mai înspăimântătoare, pentru că e vorba de fiinţe care te-ar umple de spaimă şi angoasă dacă ai vrea să le mănânci: fantasme carnale ale „falselor amintiri44 din copilărie, carne gelatinoasă a celor mai vinovate vise sentimentale. Prerafaelismul depune pe masă acest extraordinar fel de mâncare al eternului feminin, condiţionat cu un dram de morală şi excitant de o foarte respectabilă „repulsie14 . Aceste concretizări carnale ale femeilor ideale în exces, aceste materializări înfier- 4 ^1 bântate şi sughiţânde, aceste Ofelii şi Wl I Beatnce florale produc m noi, apărând f * * din lumină părului lor, acelaşi efect al f) fterorii şi al repulsiei atrăgătoare fără echivoc, precum abdomenul fin alfluturelui în lumina aripilor sale. E un efort dureros şi moleşitor al gâtului, acela de a susţine aceste capete de femeie cu ochii grei de lacrimi înstelate, cu plete grele de oboseală luminoasă şi halou. Există o lene incurabilă a umerilor striviţi sub greutatea ecloziunii acestei legendare primăveri necrofilice, despre care Botticelli vorbea vag. însă Botticelli era prea aproape de carnea vie a mitului, pentru a putea accede, la a- ceastă glorie extenuată, magnifică şi prodigios materială, din întreaga „legendă" psihologică şi lunară a Occidentului.

Dacă analizăm succint prerafaelismul din punctul de vedere al „morfologiei generale", ţinând cont de uimitorul studiu al lui Eduard Monod-Herzen2, vom veâea că aspiraţiile sale, diametral opuse celor ale lui C6zanne, sunt interesante.

Din punct de vedere morfologic, Căzanne ne apare ca un fel de zidar platonician care se mulţumeşte cu planul dreptei, al cercului, al formelor regulate în general şi care nu cunoaşte bine curbele geodezice; acestea, după cum se ştie, constituie, din anumite puncte de vedere, drumul cel mai

2 Ştiinţă şi estetică - Principii de morfologie generală, Gautier Villars &C*e, editori.16

scurt de la un punct la altul. Mărul lui Cezanne tinde la aceeaşi structură fundamentală că cea a scheletului bureţilor silicoşi, care nu e altceva decât eşafodajul zidarilor noştri, rectiliniu şi ortogonal, în care se regăsesc cu stupoare numeroşi spi- culi realizând material „diedrul tridreptunghic", propriu geometrilor.Spun că tinde spre structura ortogonală pentru că în realitate, în cazul mărului, această structură e lucrată în relief, deformată şi denaturată de un fel de „nerăbdare", care-1 va duce pe Cezanne la atâtea rele rezultate. Dacă mărul lui Cdzanne e un fel de „burete fantomatic", cu volum fără greutate {„volum virtual), în schimb merele lui Adam, ale frumoaselor luminoase ale lui Rossetti, sunt mere morale subcutanate, spectrale şi necesar acoperite de ţesătura „geodezică" a muşchilor, ca şi de „lănţişoare" de costume translucide şi lunare. Morfologia prerafaelită se rezumă la gravitatea călduţă şi slabă a „lănţişoarelor depresive" ale unei lenjerii adaptându-se celui mai înspăimântător dintre costumele strâmte, exacte, curbelor geodezice ale corpurilor sculpturale, ale cărnurilor tur- gescente, înnebunitoare, imperialiste.

„Lănţişoarele" ofilite ale prerafaelismului nu au decât să facă şi mai dorite geodezicele, care, după cum ştim, pătrund carnea prin costum, traversează muşchii şi ajung până la adevărata măduvă a osului, sub simulacrul liniilor de presiune şi tensiune. Pentru aceste motive morfologice, între altele o mie ale unei alte naturi, dacă mărul lui Căzanne tinde să ne facă legile structurii nelegiuite şi obligă la contemplarea platonică a suprafeţelor geometrice elementare, „lănţişoarele" de îmbrăcăminte şi geodezicele mărului lui Adam ale frumoaselor prerafaelite ne invită să intrăm în profunzimile viscerale ale sufletului estetic şi ale geometriilor sangvinice.APENDICE EXPLICATIV

Lănţişoare. - Un lanţ sau un fir perfect flexibil, agăţat de două suporturi şi lăsat în propria lui voie, care ia o formă în acelaşi fel definibilă. Această curbă se găseşte în cantitatea luştrilor. O regăsim mai mult sau mai puţin precisă în pliurile perdelelor sau draperiilor.

Linii geodezice. - Au proprietatea fizică următoare: să ne închipuim o suprafaţă perfect şlefuită. Orice am pune pe ea va aluneca liber până la o poziţie de echilibru determinat de forţele prezente. Să presupunem că dintr-un punct într-altul al convexităţii suprafeţei (a se înţelege „convexă" relativ la experienţa realizată) s-ar întinde o plasă şi că această forţă ar fi singura tensiune exersată asupra ei: forma pe care o va lua va fi un arc geodezic al suprafeţei.

Exemple: Mumiile egiptene sunt bogate în informaţii din acest punct de vedere, cu înfăşurăturile lor savante, ai căror descendenţi anemici sunt pansamentele de azi.

în arta vestimentaţiei, mai ales a vestimentaţiei feminine, geodezicele joacă un rol şi mai important, a se citi imperios, condiţionat de ceea ce se numeşte armură a unei ţesături. însăşi arta ţesăturii e înrudită cu o ramură elevată a matematicii.

De la veşmânt să trecem lamuşchi, nou exemplu de geodezice, iar de la muşchi la os, de la suprafaţă la volum, vom întâlni iarăşi „liniile înfăşurate în tensiune şi presiune". (Eseu de morfologie generală).»

Cât e de frumos, lucid şi legitim acest articol, comparat cu acele înspăimântătoare tirade incomensurabile şi amorfe ale criticilor de artă, care, în aceeaşi vreme, voiau să ne facă să credem în geniul lui Soutine, josnică familie de beţivani! întotdeauna, după exemplul tău, am considerat o sfântă eroare să fiu considerat un pictor modem. Din nefericire, nici tu, nici eu, nu am putut, cu toate că am încercat, să scăpăm de această tiranică prezumţie.

Din fericire, toţi îşi revendică azi apartenenţa la arta nouă: „pop art“, „op art“, „yes art“etc .Rolul nostru e de a accelera avangarda până la bobina îmbobinată a artei modeme, pentru a o

reduce la un obiect mizerabil, dens şi cojit şi fără direcţie.Iată-ne aici, aproape. Mai trebuie numai că mişcările cele mai extreme să fie încurajate să distrugă

ultimele etape ale esenţei mâloase.Bravo! înţeleg încurajările tale pentru tineri pentru aceea că tipul tău de entuziasm vesel îi va

împinge în prăpastie.Văd acum că nu e decât o formă nouă şi multiplă a trădării tale şi pentru că mă obligi să citez unul

dintre articolele mele, te rog, dragul meu Dali, să citeşti cea mai sublimă dintre scrierile mele de acest gen, cea care descrie minuţios o fotografie în care apare, într-un colţ melancolic, pe trotuarele

17

pariziene, o bobină minusculă, insignifiantă şi fără un fir. Citeşte, citeşte, reciteşte acest text, dragul meu. Văd din ce în ce mai bine că suntem făcuţi pentru a ne adora de fiecare dată când putem ajunge în vârful unicei, maiestoasei şi solitarei noastre gândiri.

„PSIHOLOGIA NON-EUCLIDIANĂ A UNEI FOTOGRAFIT.„Activitate paranoic-critică: Metodă spontană de cunoaştere iraţională

fondată pe asocierea interpretativ-critică a fenomenelor delirante”„Să nu crezi, dragă cititorule, că îţi atrag atenţia asupra acestei frapante fotografii din cauza

evidentei sale virtuţi patetice şi stupefiante, care emană în mod natural din climatul criminal al celor trei fiinţe psihologice, fixe în aşezarea personală, perseverentă şi euclidiană. E adevărat, recunosc, faptul că geometria „figurii” pe care o alcătuiesc cele trei fiinţe umane, aceste trei autentice „corpuri străine", justifică pe deplin publicarea fotografiei în discuţie, însă, cum m-am grăbit s-o spun, aceasta n-ar fi ajuns ca să mă hotărăsc s-o public, pentru că, chiar dacă ţin cont de raritatea reuşitei (în gen) a unui astfel de document, acesta nu punea pentru mine probleme fizice dezirabile şi specific noi, care mă interesează în mod constant de ceva timp, şi asta după cercetările mele originale, efectuate graţiei metodei activităţii „paranoic-critice‘% din nefericire prea puţin cunoscută, al cărei inventator am satisfacţia de a fi.

încetează, deci, dragă cititorule, să observi cu această favoare de nedisimulată maliţiozitate (pe care ţi-o citesc în privire) cele trei figuri rapace şi perseverente şi mai ales pe cea a omului plonjat în obscur, cel care, îmi dau seama, atrage în cel mai mare vârtej atenţia cotrobăitoare. k *''• '* întoarce-ţi, te rog, (chiar dacă e împotriva voinţei tale) ochii de la centrul hipnotizant al acestei fotografii şi condu-i spre colţul stâng inferior, cu precauţie. Acolo, chiar deasupra trotuarului, vei putea să observi cu stupoare, total dezgolită, în întregime palidă, curăţată, imens inconştientă, curată, solitară, minusculă, cosmică, non-euclidiană, o bobină fără fir. Fixează-ţi privirea asupra acestei bobine fără fir despre care-ţi va vorbi Salvador Dali.

Asupra ei mi-am exercitat eu metoda numită a „activităţii paranoic-critice“.„Orice enigmă rezidă în dificultatea pentru omul modem, care pretinde mai mult sau mai puţin a se

hrăni cu ştiinţe particulare, de a înţelege situaţia unui anume obiect, de a putea să-l localizeze (după vechile noastre obişnuinţe) în devenirea spaţială şi temporală şi fără a face apel (cum nu s-ar putea face azi) la Chirico, ale cărui soluţii metafizice, la dimensiunile geniului său, au rămas exclusive.

Această bobină fără fir reclamă în gura mare o interpretare. Obiect exhibiţionist între toate din cauza „imperceptibilei sale existenţe44 şi prin caracterul şi natura sa invizibilă pretându-se la erupţia subită proprie „apariţiilor paranoice44 (prin acest mecanism m-a solicitat şi lovit prezenţa sa), acest obiect, spun eu, face apel, odată descoperit, la o soluţie logică, ce permite reducerea chiar parţială a fenomenului delirant, flagrant, de neînţeles pe care-1 presupune. Voi toţi, dragi cititori (o gândesc şi sunt sigur de asta), i “v> voi veţi fi perfect de acord cu mine atunci când afirm că, din această siluetă de deşeu lichid şi clar, care e cea a bobinei în discuţie, şi raportat la circumstanţele concrete care-i determină prezenţa, cel mai mic lucru pe care-1 putem spune este că e vorba despre un „lucru nebunesc".

„Dacă e adevărat că Chirico, după cum am sugerat deja, ar fi prezentat bobina în discuţie din punct de vedere metafizic, acest lucru trebuie să ne apară, mai mult ca niciodată, ca una dintre ultimele consecinţe, şi poate una dintre cele mai glorioase, ale filozofiei lui Kant, magnifică şi megalomană, care prin ambiţia lui (cititorii mei o ştiu) a adus o mai multă densă obscuritate şi grele dezordini în istoria gândirii, numai a lui, decât oricare alţii. Nici unul nu s-a pretat mai mult ca el, cu atâta lux la sterile şi funeste paradoxuri ale căror deşeuri acoperă încă parţial, în zilele noastre, mersul limpede al ştiinţelor particulare. Astăzi, filozofia lu Kant se îndepărtează ca un nor funest de grindină, inofensiv pentru că făcuse deja tot răul ce se putea face. Ne e uşor a observa că acest filozof, părinte al ateismului, a devenit în zilele noastre cel mai ferm sprijin al neo-tomiştilor şi chiar al „gestaltiştilor“ (kantieni refulaţi), care, fie spus în treacăt, şi fără ranchiună, nu au înţeles încă nimic din fizică. însă, să nu ne îndepărtăm de subiect: am plasat întotdeauna obiectele heteroclite utilizate de Chirico în domeniul kantian ca o materializare metafizică a „intuiţiei pure“. Bobina „fără fii**, care solicită provizoriu aceeaşi filiaţie, nu poate avea altă paternitate decât pe cea a „intuiţiei k ~] pure“, fiică

18

legitimă a lui Kant, dintre toţi filozofii cel care a acordat maxi- f - * mum de importanţă intuiţiei în aface- N*J K) rile cunoaşterii. El ajunge să îşi facă din „intuiţia pură“ baza însăşi a aprecierii matematicii, lucru care, în ceea ce îl priveşte pe Kant, îi legalizează situaţia civilă. Pentru Kant, această bobină nu putea fi percepută decât ca fiind definitiv situată în spaţiu, într-o manieră absolută. Acesta e mai ales cazul situaţiilor „extatice4* ale obiectelor, aşa cum sunt ele reprezentate de Chirico. în zilele noastre, această intuiţie pură, care ar fi putut înconjura bobina noastră cu o zonă imens de solitară „în afara noastră**, traversează o criză din ce în ce mai puternică. Tot ceea ce ne învaţă ştiinţele particulare e că în fiecare zi ea merge din rău în mai rău. în fine, această fizică legitimă a lui Kant, după ce avusese nefericirea de a fi fost însărcinată cu un fiu legitim al lui Newton, îşi continuă drumul pe panta senzuală a unei adevărate vieţi de promiscuitate împreună cu ştiinţele particulare, care se debarasară de ea şi terminară prin a o pune în tristă şi deplorabila stare de a se vedea, la vârsta ei, aruncată chiar la uşa geometriei, întâlnirile şi amorurile sale clandestine cu fizica evoluară în ceea ce Kant credea a fi un templu al timpului şi spaţiului şi care nu era nimic mai puţin decât o casă de toleranţă sau de rendez-vous a „intuiţiei pure“ cu „fizica** şi „sex-appeal“-ul lui Newton. La vremea lui Kant, aceste două fenomene dominau lumea. Chirico nu făcu decât să transpună în pictură epilogul nostalgic, euclidian şi metafizic, al acestui duo imposibil şi nefericit al „intuiţiei" pure-şi al fizicii englezului, şi care ar putea fi ilustrat prin cuplul celebru şi traumatizant al „manechinelor din tumul roz*4.„După Kant, pretinsul templu al timpului şi spaţiului, pe care fiica salegitimă („intuiţia pură“) îl utiliza ca pe o casă închisă, era considerat de însuşi Kant ca înglobând două lucruri de origine total diferită. Spaţiul este forma intuitivă a lumii interioare. Aveam (tot după el) un spaţiu într-un repaus absolut şi un timp asemenea. Această stare a lucrurilor a fost definitiv eliminată prin teoria relativităţii: nu există nici timp, nici spaţiu absolut. Singură unirea timpului cu spaţiul are o semnificaţie fizică.

„Bobina fără fir“, temă obsesivă a cercetărilor noastre, n-ar fi fost, pentru Kant, decât un obiect în afara noastră, adică având un loc precis, localizat în spaţiu şi încetând de a mai fi comprehensibil în momentul în care, după cum ştim, mai sus menţionata localizare spaţială a devenit total metafizică, însă teoria lui Kant fusese deja repudiată de matematică. intuiţia pură nu apărea acum decât ca un fel de frumuseţe simbolică a autenticei „prostituări pure" pentru că, mânată progresiv de amanţii săi, ştiinţele particulare, ea a sfârşit prin a rămâne fără un fir, şi pură şi nudă şi aridă. Acestă bobină, o repet, şlefuită şi nouă, aruncată la marginea unei artere a psihologiei, nu e numai simbolul ultimului fir al intuiţiei pure, fiică legitimă a lui Kant, ci e chiar absenţa acestui fir. Ea nu mai acceptă această imobilitate, anti- personală, a absolutului metafizic.Ea e aici, şi astfel de nimicuri sunt cele ale căror solicitări, noi, suprarealiştii, am învăţat să leascultăm. Visele sunt - cu o extremă violenţă - revelatoare pentru timpul şi viaţa noastră. Aceste bobine fără fir, aceste obiecte deplorabile ale insignifianţei ne fac să ne pierdem, noi, suprarealiştii, timpul nostru cel mai bun şi cea mai mare parte a spaţiului nostru. Operele noastre şi casele noastre - ce dovezi mai materiale şi tangibile ale înghesuielii invadatoare a acestor obiecte şi a multiplicării solicitărilor acestora, căci ei protestează, cu surle şi trâmbiţe, împotriva situaţiei lor invizibile - stau mărturie pentru evidenţa lor realitate fizică.

„Psihologia nu e decât o manifestare a acestui comportament uman vis-a-vis de această fizică44.Răspunsul lui Avidadollars pentruDali.

Dali, Dali, nu cred în dreptate. Sexul său e prea ambiguu. Aminteşte-ţi de asta: dreptatea e femeia cu barbă!

Oho! Această definiţie nu e demnă de tine. Ci de Ionesco, de Genet. E lene. E starea de bastard. E o făcătură modernă. Nu, dreptatea e o femeie divină, legitimă, care seamănă mult cu Gala şi care e fiinţa pe care ai adorat-o întotdeauna cel mai mult.

Structurile geodezice ale dreptăţii sunt supreme şi recuză ideea unui singur fir de păr, oricât de mic ar fi. Reciteşte ce ai scris asupra primei legi morfologice a perilor în structurile moi. Te citez: Citeşte atent...

19

„Activitatea paranoic-critică, contribuind atât de mult la clarificarea problemelor filozofice puse de „morfologiile fine“ ale structurilor moi, a făcut să se vorbească adesea despre ea cu acest accent deocheat care tinde s-o considere ca un fel de metodă gurmandă şi epicurian, alergând întotdeauna mai mult sau mai puţin înnebunită în urma apetiturilor lacome ale cărnii apetisante şi cleioase. Aceasta e estetica ce acoperămarea parte a morţii gândirii daliniene.

„Subiectul structurilor moi va provoca, după cum abia am afirmat, vagi maliţii filozofice, picante şi agere. Putem afirma acum, chiar în momentul în care aşa-zisa metodă a activităţii paranoic-critice vizează studiul perilor, că vom provoca în jurul nostru adevărate furtuni. Structurile moi aveau deja, pentru unii, un aer manifest echivoc, demonstrând apariţia perilor pe mai sus menţionatele structuri. Abordăm fără rezerve un domeniu despre care cel mai neînsemnat lucru ce s-ar putea spune este că e scabros în mod autentic. însă trebuia, era necesar să se ajungă, într-o zi sau alta, la această problemă capilară. Iată-ne!“

„Nu e posibil să vorbeşti despre asta decât într-un limbaj golit de eufemisme. Un limbaj natural, clar şi arid. Şi pentru a folosi acest stil, e de preferat să nu ai prea mulţi peri pe limbă. E tocmai ceea ce i se întâmplă glorioasei metode paranoic- critice, care, neavând nici un fir de păr în structura sa moale (limba, în acest caz), va putea, în acest mod, să-i caute, pentru a-i descoperi undeva.

Ne întreţinem cinstit diferite varietăţi de peri. Această metodă ne va explica de asemenea toate tipurile de pişcătură, carnale şi înspăimântătoare, pe care aceşti peri, reuniţi în formă de barbă sub-cutanată şi truculentă, le provoacă în mod sigur, înghioldind materia cea mai fină şi mai cenuşie a creierului paranoic la fel ca şi cunoaşterea iraţională.”

PRIMA LEGE MORFOLOGICĂ:PĂRUL ANTIGEODEZIC.

Aglutinarea morală a părului creşte sau scade în funcţie de gradul de densitate a structurilor moi ce-i servesc drept dezrădăcinare. Când gradul de consistenţă este cel al eternului feminin, dezrădăcinarea firului de păr îşi atinge capacitatea şi semnificaţia sa geodezică.

«Părul e considerat deja, prin intuiţie populară, arhetip al dezrădăcinării, deoarece, atunci când un lucru ni se prezintă ca exagerat de dezrădăcinat, se spune adesea că acest lucru e ca un „păr în supă“! Corpuri foarte dure, minerale, bronz, fier, rubine, cireşe, rezistă tot atât de bine în faţa părului ca şi supă în discuţie! Peri indigerabili de furie, nelinişte a birocratului care, cu un gest consternat şi iremediabil, refuză farfuria moralei ezoterice. Părul, apărut subit în creasta pâinii, e luat cu un gest brusc, rapid, ipocrit. Ochii se închid convulsiv în faţa albeţei superevi- dente a acestui afront „antigeodezic". Nu ne putem înşela, nici disimula: părule, eşti aici! şi contrazici sensul profund al structurii moi a miezului de pâine; eşti aici cu toată personalitatea ta morfologică, inadaptabilă la gravitatea fizică a cazului. Dacă părul s-ar fi adaptat perfect suprafeţelor moi, s-ar fi putut încă spera în aranjarea acestorlucruri. k însă părul, în ciuda micimii sale, chiar dacă e înmuiat, continuă să aibă o linie proprie. Numai la mijloc e ascultător, parţial, dar e încă şi mai rău pentru că se ridică mai ales în locul cel mai ireparabil şi criminal cu putinţă, luând o formă de curbă oribilă. Coşmar al perilor înmuiaţi în maioneză (în principiu, faptul de a umple un lavabo sau o cadă cu maioneză e insuportabil. îngrozitor spectacol al perilor isterici, însetaţi în cutremurarea gelatinoasă a picioarelor de porc gratinate».

«în spectacolul constemant al femeii cu barbă e reprodus nostalgicul mecanism al „decepţiei estetice”. Filozofia noastră occidentală se numeşte „principiul al cauzalităţii", care nu e altceva decât dezrădăcinarea sublimă a părului biologic, a părului teribil, a părului halucinant. Totul se petrece ca şi cum în farfuria de aur, unde se amestecă ierarhiile supergelatinoase ale structurilor moi şi divine ale „eternului feminin", aţi găsi nu numai un păr, ci o barbă pitorească, lipită antigeodezic de atât delir nutritiv, izvorât de nu ştiu unde.»

Cedez. Am înţeles. Mi-ai arătat dreptatea pură pentru prima dată. Şi mi-am bandajat ochii, care au devenit ca cei ai melcilor băloşi.

Dacă te înţeleg bine, dreptatea e structura moale prin excelenţă, reprezentată matematic prin tensiunea superficială a lichidelor.

20

Dreptatea e patria monarhică a lui Fuller, iar nedreptatea e cimentul aromat a lui Corbusier.Această concluzie e una dintre cele mai geniale ale prezenţei opere, pentru că ar trebui cel puţin

patruzeci de ani pentru ca ea să fie accesibilă generaţiilor viitoare.Avidadollars, ce copil eşti! Pentru că suntem în domeniul reproşurilor retrospective, ai răbdarea de

a examina acest cadru al valorilor şi al comportamentului, pe care le-am stabilit înainte chiar să cunosc elementele grupului suprarealist, datorită căruia tu ai fi putut demara etapele, pentru ca actualele-ţi idei să fie adaptabile fără a aştepta aceşti patruzeci de ani ce constituie, nu-i aşa, o flagrantă contradicţie în privinţa aceastei proverbiale avariţii, pe care o practici în legătură cu ceea ce priveşte complexul „timp- spaţiu“.

Aminteşte-ţi că într-o duminică la Cadaquls, degustând ultimele picături ale unei sticle de mănăstire, ce conţinea trei muşte umflate, ca acei legendari soldaţi ai lui Napoleon, descoperiţi muraţi în interiorul butoaielor de vin, schiţasem un tablou reprezentând funcţiile paralele ale celor dCji posibili Dali şi ale celor două posibile corpuri structurate pe o minte, una pozitivistă, pentru a câştiga timp, cealaltă utopistă. Posibilităţiideale de lăcomie! Diminuare a duratei plăcerii tale, totuşi la fel de densă şi vâscoasă că elementul coloidal al fundului acestei sticle în care trei puncte negre (muştele) erau suspendate ca cele trei faimoase „puncte negre“ ale lui Max Plank. Nouă noiembrie, ziuă istorică pe care Salvador Dali şi Georges Mathieu vor s-o comemoreze anul viitor în centrul pieţei Stalingrad, la Paris, utilizând minunata arhitectură a lui Ledoux (arhitect al lui Louis al XVI), în care o cupolă deschisă permite, în modul cel mai elegant, a se proiecta spre cer vulpi care să cadă, înapoi pe pământ, moarte.

Această sărbătoare, cu ocazia căreia Pierre Cardin a promis că va participa afişând extraordinare deghizări în timpul unui bal costumat, va reactualiza „vânătoarea de vulpi4* aşa cum era ea practicată în epoca lui Louis al XIV, în Germania.

Vulpile, aduse în cuşti, vor fi eliberate într-o incintă, partea joasă a edificiului lui Ledoux, ridicat în centrul pieţei Stalingrad. Fiecare pereche, amintind de figurile menuetului, va întinde o bandă lată de cauciuc la nivelul solului, brodată cu aluzii la cibernetică. Vulpile vor putea deci lesne să „le“ traverseze în circumvoluţiile lor existenţe. Jocul perechilor va consta în a trage brusc banda, de fiecare din capetele sale, în momentul trecerii vreunei vulpi, încât aceasta să provoace un salt vertical, cu maximum de" eficacitate musculară. Animalul se va trezi proiectat spre cer: ascensiune angelică, subită cădere, zdrobire de sol, ruptură a coloanei vertebrale.

Nu e oare pentru un vulpoi şi o vulpe un „rezumat” al lui „ Tristan şi Isoldafr!Extaz şi moarte!Acest joc va cuprinde maximum de stigmate de sofisticare, operaţia, simultan, completându-se prin

plimbarea alegorică a patru broaşte ţestoase care vor purta cinci muşte lipite de carapace. Ele se vor supune (nu muştele, ci broaştele) aceloraşi reguli ale jocului şi, proiectate spre stratosferă, vor recădea, fie pe spate, fie pe picioare. Pe spate, o nouă dramă a probabilităţilor: muştele pot fi zdrobite total, parţial sau deloc. Din numărul de muşte zdrobite va reieşi o informaţie problematică ce va servi drept „progra- maţie“ pentru una dintre aceste probleme tipic iraţionale, daliniene şi paranoice, capabile să potolească poftele cele mai canibale ale spiritului lui Salvador Dali.

Programare supusă creierului electronic destinat să clarifice ideile actuale ale lui Salvador Dali, pentru a fi înţelese de către o inteligenţă medie la capătul celor trei zile, fără a aştepta cei patruzeci de ani pe care, într-un mod imprudent de optimist, chiar el i-a pretins necesari.Drag şi apreciat confrate,

Acest mod de a mă adresa domniei tale e nou, însă vreau ca el să introducă o nuanţă de răceală în raporturile mele cu domnia ta, din cauza totalei tale neînţelegeri privind structura esenţialului şi intimului meu psihism şi asta în ciuda numeroşilor ani de viaţă atât de confundaţi şi amestecaţi.

Prima sarcină a inteligenţei domniei tale nu era oare aceea de a fi înţeles că, atunci când spun: ,Jdeile mele actuale vor fi clare în cam patruzeci de ani“, e pentru că nu doresc să fie accesibile prea devreme. Problemă'de viaţă şi de moarte.

în ziua în care voi simţi că ideile mele sunt instantaneu luminoase pentru contemporani, Avidadollars va muri în săptămâna ce va urmă acestui funest eveniment.

21

De asemenea, fără a o face expres, am reuşit în fiece an, prin procedee superinconştiente, să ratez capodopera pe care-o încep în fiece vară.Şase luni de tensiune constantă, implorând şi temându-mă, la fiece sfertde oră, că miracolul se va produce, capodopera mea devine, la capătul celor şase luni, o catastrofă.

De ce?Am înţeles-o în gara din Perpignan, loc în care, după şase luni de nebunie hiperestetică a dorinţei

m^le de putere, îmi dădui seama că e prea târziu, că falsa mea capodoperă lipseşte cu desăvârşire: Gala e deja pe cale să asigure opera ambalată, în drum spre New York. Deci, prea târziu!

în acel moment am încercat un fel de spasm ejacu- latoriu. Orgasm spiritual în care, timp de câteva secunde, văd tot ceea ce ar fi trebuit să fac pentru a-i depăşi pe Velasquez, Vermeer şi Rafael. Dorinţa de a reuşi anul viitor se formează, hiperestetic, în inima acestei gări sublime şi lucrul acesta îmi dă întreaga raţiune de a trăi şi de a continua să întineresc. Abia atunci am realizat „constanta44 tragică a propriei mele vieţi.

Ieşirea din capodoperă, dacă Dali ajungea la ea, era moartea. E destinul geniului. Odată opera sa desăvârşită, Mozart a murit. Rafael a murit. Velasquez a murit. în fine, Vermeer din Delft părăseşte această lume după ce atinge un vârf.

în timpul acestor perioade de ratare conştientă, viaţa îşi relua un curs venusian în sângele şi sistemul meu nervos. Acest gust nemăsurat pe care mi-1 lasă viaţa excludea sacrificiul pentru capodoperă.

Cum ai vrea tu, oare, carne din carnea mea, să faci posibile, printr-o mizerabilă masă de programare cibernetică, explicaţia şi asimilarea opereimele şi de ce? Ca să mor!

Masa pe care-o denunţ aici a fost modificată pentru că trişezi: în epoca în care savurai acea licoare mănăstirească pe care vroiai să mă faci s-o înghit o dată cu minciunile tale, neutronii nu fuseseră încă descoperiţi. E adevărat că această artă corespunde gândirii tale. Tu o adaptezi gustului zilei. Arivismul tău, care e cauza acestei arte, nu-1 atinge pe Avidadollars. A câştiga oamenii epocii pe care o dispreţuieşti? Nu. Să câştige mai mulţi bani? Da.

E capitalul preţios, aurul alchimiei trismegiste al cărui deţinător sunt eu şi Cristofor Columb şi care îmi curge în vene, mai dulce ca mierea.

O remarcă: imaginează-ţi o vază sau o comută, sau mai bine chiar o coloană umplută cu diverse pudre metalice sau afrodisiace şi de preferinţă compuse din corn de rinocer alb şi negru. între aceste pudre nici o relaţie definită, nici o geometrizare pozitivă. Poziţia cornutei sau a coloanei modifică poziţia relativă a acestor pudre. Se scutură sau se mişcă această comută. Se agită coloana. Se loveşte cu degetul său chiar cii sexul (fal- luş).

Pudră care se găseşte la suprafaţă poate apărea în adânc. Nu e nimic permanent în situaţia acestor pudre supuse numai la fenomene venind de pe alte planete locuibile care, de altfel, şi spre fericirea tuturor, nu k ‘v>f. ^1 există. în aceste condiţii nu e nimic permanent în sensul unei „a patra dimensiuni*4

şi a grupurilor lui Riemann.Aici regăsim o imagine personală,

infidelă, puţin bastardă, a vieţii fizice. în orice moment noi influenţe pot modifica poziţia pudrelor despre care vă vorbesc şi ştiinţa cere această stare relativă de amestec mecanizat. Se poate evoca de asemenea principiul incertitudinii al lui Heisenberg, a cărui caracteristică fundamentală e versatilitatea şi instabilitatea lor.

Spune-mi dacă verşi restul sticlei de licoare mănăstirească în comută sau în coloana ultramonarhistă conţinând afrodisiace.

Mai spune-mi, Salvador, dacă „versalitatea“ creşte sau scade! Fără îndoială, mi-ai spune că e imposibil să stabilizezi relaţiile mutuale ale pudrelor reduse la un amestec mecanic şi vâscos. Te înşeli. Cu cât vor fi mai matematic transformate în lichid, cu atât natura afro- disiacă va face operaţia mai probabilă, mai delectabilă, mai legitimă şi mai dreptă.

Bună ziua!Dragă Salvador Dali Domenech, Felipe Y Jacinto,

E atât de imponderabil ceea ce ne aduce pe terenul comun al jocului nostru perpetuu.22

Stabilind deja respectivele noastre baremuri, mă grăbesc să-ţi trimit această primă listă, rugându-te s-o confirmi de urgenţă.

Iată, exprimat în cifre, al tău, „tur de talie“:LEGITIMITATE.....................(din 10) ................3.BASTARDITATE ................................................5.IPOCRIZIE............................................................5.BUNĂTATE.......................................................- 0.GENIU ..................................................................9.FIDELITATE........................................................2.SENTIMENTALITATE........................................8.SIMŢ ESTETIC.....................................................5.ANGOASĂ.........................................................TA.DRAGOSTE PENTRU NATURĂ .......................8.DRAGOSTE PENTRU COPII..............................0.GASTRONOMIE................................................10.MUSTAŢĂ............................................................5.DANDYSM ...........................'............................10.EROISM..............................................................10.INTELIGENŢĂ ....................................................4.DREPTATE .......................................................- 0.PERVERSITATE................................................10.

Şi iat-o, pentru că tu gândeşti mai repede ca mine, pe-a mea:Dali AvidadollarsLEGITIMITATE .................................................. 8.BASTARDITATE ................................................ 1.BUNĂTATE.......................................................... 5.GENIU .................................................................10.FIDELITATE.......................................................10.SENTIMENTALITATE......................................- 0.SIMŢ ESTETIC....................................................10.ANGOASĂ..........................................................VA.DRAGOSTE PENTRU NATURĂ......................- 0.MUSTAŢĂ...........................................................10.DANDYSM ..........................'............................... 9.EROISM................................................................ 2.INTELIGENŢĂ .................................................... 9.DREPTATE .......................................................... 8.PERVERSITATE.................................................10.

Am primit, cu puţin interes, răspunsul dumneavoastră. Pentru prima dată, punctele pe care le acordăm sunt identice, exceptând pe cele ale dreptăţii: eu îţi dau „minus zero“; tu pretinzi a avea „zece“. Rămâne să judece Curtea de Casaţie.

Nu judeca nimic înainte de a fi conceput mental o carte care îţi va dovedi că inteligenţa mea a devenit incomensurabilă.

E vorba despre „întâlnirile” pe care le-am avut cu prietenul meu Bosquet. Imediat după apariţia acestui mic volum, i-am spus cu multă curtoazie că îl voi face încornorat, mai ales prin publicarea la Albin Michel, a prezenţei lucrări. Eram sigur şi convins că tot ceea ce îi declaram era atât de genial, încât, transpus de el în aparatul unei sintaxe riguroase şi asimilabile, ar fi incapabil să realizeze simbioză, unisonul, acordul, confuzia acestui fapt şi ar fi obligat asfel să spună totul invers.

Cum, pe deasupra, niciodată editorul nu mi-a trimis foile definitive pentru a le corecta, „încomorarea“ e, prin prisma consecinţelor, completă. Textul imprimat va sta mărturie. Noile ediţii străine, grijuliu corectate şi completate, vor fi dovadă acestui fapt. E o mare diferenţă între creierul lui

23

Salvador Dali şi cel al lui Bosquet, tributar poncife- lor, lucrurilor comune suprarealiste ale literaturii contemporane. Când vorbesc cu fervoare de „unitatea patriei“ crede că mă înşel şi pe bună credinţă. El înlocuieşte această expresie prin „unitatea cosmosului44, Când, impresionat de virtuţile tradiţiilor, repet că „tot ceea ce nu vine din această tradiţie e un plagiat44, Bosquet crede, pe deplin obiectiv, că am vrut să spunem: „Tot ce nu e imaginaţie e plagiat44 (ceea ce e exact invers).

Spun lucruri atât de genial pertinente şi paradoxale asupra accepţiei suprarealiste când e vorba despre cer, de exemplu, încât Bosquet-iştii nu le pot vedea clar. Apoteoză a acestor neînţelegeri legate de demersurile mele speculative: îmi domin timpul căruia am ruşinea şi onoarea să aparţin şi care atribuie nobleţea şi defe- renta altor sentimente decât acelora prin care depun mărturie cu privire la duşmanii mei. Cuvântul plebeu de „ticălos44 nu va ieşi, nici nu va cădea vreodată din gura sau până lui Dali.

Să răstumăm deci pentru o singură dată valorile epocii suprarealiste şi să împărţim acestă sarcină. Propun publicarea aici, sub formă de joc şi mai ales pentru că Jean - Pierre Dorian vrea să lungesc cu 30 de pagini acest text, după el atât de genial (ceea ce reprezintă pentru mine cel mai mic efort şi minimum de muncă), îiicât, distrându-ne publicul m acest fel, mereu inept, acest joc fl va obliga încă o dată să graviteze la înălţimi inaccesibile.

Iată deci acest tablou:

PAR AVIDADOLLARSPENTRU AVIDADOLLARS

VELASQUEZ MEISSONIER CÉZANNE VERMEER DALI PICASSO TURNER

Geniu 10 0 0 6 9 10 -0

Autenticitate 10 10 10 +10 9 10 + 10

Technică 10 + 10 -0 + 10 5 3 -0

Originalitate 9 72 9 4 +10 8 5 -0

Genialitate 10 0 0 3 + 10 + 10 -0Nobleţe + 10 2 72 6 9 72 7 4 -0

Perversitate 0 8 0 5 + 10 2 -0Sentimentalism 0 0 0 0 -0 +10 + 10

Legitimitate + 10 10 5 + 10 5 3 -0

Bastarditate -0 7 7 0 3 7 + 10

24

Dandysme 3 3 0 2 72 9 72 5 1 72

Simţ estetic 9 7: 4 8 + 10 5 72 8 0

PENTRU AVIDADOLLARS

MONDRIAN CORBUSIER FULLER RAPHAËL POLLOCK LINDENSTEIN

Geniu -0 -0 +10 + 10 0 -0

Autenticitate 9/2 -0 + 10 +10 +10 +10

Tehnică -0 -0 + 10 +10 3 0Originalitate -0 3 +10 + 10 5 3

Genialitate -0 -0 + 10 +10 -0 0Nobleţe -0 1 1 +10 -0 5

Perversitate -0 -0 -0 3 -0 7

Sentimentalism 1 6 -0 -0 10 ++10

Legitimitate 8 -0 ++10 +10 5 7

Bastarditate 7 8 --0 -0 3 8

Dandysme -0 -0 0 7/2 1 Vi 1

Simţ estetic 8 6 5 ++++++10

3 Z4 5

PENTRU SALVADOR DALI SUPRAREALISTUL

VELASQUEZ MEISSONIER CÉZANNE VERMEER DALI PICASSO TURNER

Geniu 10 8 - 0 8 +++10 +++ 10 - 0

Autenticitate 7 3 + 10 + 0 9 72 7 - 0

Tehnică + 10 5 - 0 + 0 2 + 10 - 0Originalitate 3 10 5 9 72 1 1 72 - 0

Genialitate 8 9 - 0 8 10 + 4 10 + 3 - 0Nobleţe 10 + 3 0 3 72 8 3 8 - 0

Perversitate 7 10 + 3 -0 8 10 + 8 10 + 3 - 0Sentimentalism 2 3 1 1 6 10 + 4 - 0Legitimitate 2 10+10 7 + 10 1 0 - 0

25

Bastarditate 10 6 72 8 2 10 5 - 0Dandysme 8 ■ 5 0 - 0 10 + 2 1 72 1

Simţ estetic 5 0 5 8 72 3 72 10 + 5 3 72

PENTRU SALVADOR DALI SUPRAREALISTUL

MONDRIAN CORBUSIER FULLER RAPHAËL POLLOCK LINDENSTEIN

Geniu 0 0 Necunoscut +10 Necunoscut Necunoscut

Autenticitate 10 + 3 10 +10

Tehnică 0 10 +10

Originalitate 8 10 +10

Genialitate 0 -0 +10

Nobleţe 2 3 +10

Perversitate 0 -0 1 72

Sentimentalism 1 72 -0 0

Legitimitate 9 8 72 +++++10

Bastarditate 5 5 72 -0

Dandysme -0 0 5

Simţ estetic 10 10 ++++++10

26