d 2 psihologie juridica pdf

1

Psihologie juridica Prof.univ. dr. PETCU MARIOARA

CUPRINS

INTRODUCERE ......................................................................................................................................

Unitatea de învăţare 1 DIMENSIUNEA SOCIALA A DOMENIULUI JURIDIC

1. CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE – FORMA DE INTEGRARE SOCIALA

1.1. Introducere ........................................................................................................................................... 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

1.3.1. Noţiunea de normă socială

1.3.1.1 Clasificarea normelor sociale 1.3.2. Noţiunea de conformitate 1.3.2.1. Tipuri de conformism

1.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

Unitatea de învăţare 2 2. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NO RMELE SOCIALE

Partea I

2.1. Introducere .......................................................................................................................................... 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

2.3.1. Caracteristicile fenomenului de devianţă socială

2.3.2. Categorii de devianta sociala 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

Unitatea de învăţare 3 3. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE

Partea a II a

3.1. Introducere ........................................................................................................................................... 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

3.3.1. . Relaţia problemă socială- devianţă

3.3.2. Abordări teoretice ale devianţei

3.3.3. Reactii faţă de devianţă 3.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

Unitatea de învăţare 4 4.DELINCVEN ŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ

- Dimensiunea fenomenului de delincvenţă-

4.1. Introducere ........................................................................................................................................... 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ........................................................... 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

2

4.3.1. Abordarea juridică a fenomenului de delincvenţă

4.3.2. Abordarea sociologică a fenomenului de delincvenţă

4.3.3. Abordarea psihologică a fenomenului de delincvenţă 4.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

Unitatea de învăţare 5 5.DELINCVEN ŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ

- Etiologia comportamentului delincvent-

5.1. Introducere ........................................................................................................................................... 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................

5.3.1 Principalele direcţii clasice

5.3.1.1. Direcţia clasică propriu-zisă

5.3.1.2. Dimensiunea statistică-cartografică

5.3.1.3. Concepţia antropologică

5.3.1.4. Modelul psihiatric şi psihanalitic

5.4. Îndrumător pentru autoverificare ......................................................................................................... Unitatea de învăţare 6

6.DELINCVEN ŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ

-Teorii societale privind geneza delincvenţei-


6.3.1 Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosociale

6.3.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale( culturale)

6.3.3. Teorii ale reacţiilor sociale raportate la delincvenţă 6.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

Unitatea de învăţare 7 7. SOCIALIZAREA MORALĂ ŞI INTEGRAREA SOCIAL Ă-DEZIDERATE

MAJORE ALE EDUCA ŢIEI JUVENILE

7.1 Introducere ............................................................................................................................................ 7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................. 7.3 Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................................................

7.3.1 Caracteristicile socializării

7.3.2. Factorii de socializare morală în perioada juvenilă

7.3.3 Integrarea socială în educaţia juvenilă 7.4. Îndrumător pentru autoverificare ......................................................................................................... Unitatea de învăţare 8

8. DELINCVEN ŢA JUVENIL Ă FORMĂ A COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Partea a I a


8.3.1 Disfuncţiile conştiin ţei morale

3

8.3.1.1 Semnificaţia moralităţii juvenile în actele antisociale ale

tinerilor

8.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

Unitatea de învăţare 9 . DELINCVEN ŢA JUVENIL Ă FORMĂ A COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Partea a II a


9.3.1. Etiologia psihosocială a delincvenţei juvenile

9.3.1.1 Disfuncţionalităţi familiale – sursă a delincvenţei juvenile

9.3.1.2. Influen ţa inadaptării şcolare asupra delincvenţei

9.3.1.3. Influen ţa grupurilor delictogene – factor de delincvenţă 9.4. Îndrumător pentru autoverificare ......................................................................................................... Unitatea de învăţare 10 10. INTERVEN ŢII PSIHOSOCIALE VIZÂND PROFILAXIA ŞI RESOCIALIZAREA

DELINCVENŢLOR MINORI

10.1 Introducere .......................................................................................................................................... 10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ........................................................... 10.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................

10.3.1. Tehnici de predicţie a comportamentelor antisociale

10.3.2. Resocializarea delincvenţilor minori

10.3.2.1. Direcţii psihosociale ale procesului de reeducare

10.3.2.2.Cadrul instituţional şi direcţii de resocializare a tinerilor

10.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................

Unitatea de învăţare 11

11. MECANISME PSIHOLOGICE ALE M ĂRTURIEI ŞI COMPORTAMENTUL MARTORULUI

11.1. Introducere ........................................................................................................................................... 11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 11.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

11.3.1. Caracteristici generale ale procesului marturiei 11.3.2. Mecanisme psihologice implicate in actul marturiei 11.3.2.1. Recepţia senzorială, mecanism psihic de înregistrare şi

prelucrare a informaţiilor 11.3.2.2. Memoria, mecanism psihic de encodare, stocare şi

recuperare a informaţiilor 11.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

4


12. CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICIT ĂŢII M ĂRTURIEI

12.1. Introducere .......................................................................................................................................... 12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 12.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

12.3.1. Sursa mărturiei 12.3.2. Criteriul relaţiei martorului cu cauza 12.3.2.1. Relaţia martorului cu cauza în sine 12.3.2.2 Relaţia martorului cu păr ţile din proces 12.3.2.3. Implicarea propriei personalităţi în proces 12.3.3. Criteriul atitudinii anchetatorului în lua rea depoziţiei martorilor 12.3.3.1. Observarea manifestărilor comportamentale ale

martorului 12.3.3.2.Construirea interogatoriului martorilor



13 TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII DEPOZI ŢIEI MARTORILOR

- Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii-


13.3.1. Testarea capacităţii martorului de apreciere a datelor obiective ale situaţiei

13.3.2. Testarea capacitaţilor psihofiziologice ale martorilor 13.3.2.1.E xamenul fiziologic 13.3.2.2. Examenul psihologic


Unitatea de învăţare 14 14 TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII DEPOZI ŢIEI MARTORILOR - Tehnici de investigare a depoziţiei martorului-

14.1. Introducere ........................................................................................................................................... 14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ........................................................... 14.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

14.3.1. Tipuri de depoziţii 14.3.2. Categoriile de întrebări din interogaoriu 14.3.3. Tehnica obţinerii unui grad maxim de sinceritate în depoziţia martorilor


5

INTRODUCERE

Fenomene negative ce însoţesc viaţa socială şi comportamentul indivizilor aduce,

prin efectele sale, grave prejudicii integrităţii sistemelor de valori, climatului psiho-social

general, bunei convieţuiri, reflectând deopotrivă unele carenţe ale mecanismelor

supraordonate de influenţare şi control ale sistemului social precum şi influenţarea structurilor

interne ale personalităţii individuale.

Deviaţia ca transgresiune a normelor aflate în vigoare acoperă o mare varietate de

tipuri comportamentale, de la manifestari “excentrice” definite prin gesturi “insolite”,

dezordine comportamentală, până la comportamente disfuncţionale, aberante şi delincvente

înscrse în aria tulburărilor psihice şi a “subculturilor”.

Considerarea multiplelor intercondiţionări în descifrarea şi intervenţia asupra

delincventului, se axează precumpănitor pe individ, pentru a cărui cercetare psihologică se

utilizează metode şi procedee adecvate şi specifice ce ţin cont de particularităţile individuale,

de o bună cunoaştere a acestuia, de pliere a metodelor ştiinţifice pe specificul situaţiei şi al

individualităţii.

O altă punctare este tratarea acestui fenomen social ca un continuum al devianţei,

evidenţiat de dinamica acesteia, a condiţiilor multiple de generare şi a tratării ontogenetice a

devenirii fiinţei umane în diferite etape de vârstă cu prezentarea atât a caracteristicilor

delincvenţilor adulţi cât şi a delincvenţilor juvenili cu determinantele specifice vârstei prin

punctarea influenţelor formative cele mai puternice (familia, şcoala, anturajul).

Si de asemenea tratarea implicarii psihosociale in actul juridic a martorului cu

descifrarea tehnicilor de diferentiere a martorului de buna credinta de martorii de rea credinta

constituie una din problematicile cele mai importante ale Psihologiei juridice

Obiectivele cursului

- Formarea la studenţii de drept a unor capacităţi de abordare psihologică a domeniului juridic în vederea unei mai bune exercitări a dreptului. - Descifrarea aprofundată şi nuanţată a caracteristicilor psiho-sociale ale participanţilor la acţiunea juridică (infractor, victimă, anchetator, martor etc.) - Descifrarea aprofundată şi nuanţată a caracteristicilor delincventei juvenile, a etiologiei fenomenului precum si insuşirea unor modalităţi de intervenţie psiho-socială vizând profilaxia şi resocializarea delincvenţilor minori.

6

- Însuşirea de către studenţi a unor strategii eficiente, de verificare a veridicităţii mărturiei prin plierea metodelor ştiinţifice pe specificul situaţiei şi al individualităţii.

Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice: Cunoaştere şi înţelegere - explicarea de concepte, relaţii, procese; - utilizarea corectă a termenilor de specialitate; -studierea din punct de vedere psihologic al domeniului juridic cu scopul de a spori eficienţa acestuia Explicare şi interpretare - capacitatea de analiză sub raport psihologic a situaţiilor juridice ; - capacitatea de adaptare la nevoile si solicitarile domeniului; Instrumental-aplicative - Adecvarea metodelor şi procedeelor de învăţare la caracteristicile studentilor cu scopul orientarii spre legităţile, factorii şi condiţiile care determină eficienţa actului didactic; - utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente specifice domeniului psihologiei juridice; -insuşirea de către studenţi a unor strategii eficiente, de verificare a veridicităţii mărturie prin plierea metodelor ştiinţifice pe specificul situaţiei; - dezvoltarea unor abilităţi de bază ale studentilor prin procedee didactice de tipul: ascultarea activă, observarea, adresarea întrebărilor, oferirea de feedback, parafrazarea, sumarizarea, reflectarea; - capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite; Atitudinale dezvoltarea atitudinilor de genul empatia, congruenţa, colaborarea, responsabilitatea, respectul, gândirea pozitivă; - dezvoltarea unui comportament în acord cu deontologia profesionala; - dezvoltarea capacităţii de autoevaluare la studentii şi introducerea feed-back-ului în formarea personalităţii studentului, în protecţia personală a carierei;

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual tipărit, actualizat in 2012 precum si de alte carţi de autor in problematica

psihologiei juridice (.PETCU , MARIOARA (1997). Psihologie juridică, Cluj-Napoca,

Editura Argonaut; PETCU, M., (1999)Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia Cluj;

PETCU, M., (2001) Mecanismele psihologiei juridice, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca; PETCU,

M., (2005)Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca; PETCU, M.,

(2007)Retorica juridica, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca; PETCU, MARIOARA (2007).

Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Argonaut.; PETCU,

7

MARIOARA (2012). Abordari psihosociale ale domeniului juridic, editie revizuita si

adaugita, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater.)

Cursul actualizat şi tipărit oferit studenţilor pentru studiul individual este completat de un material publicat pe Internet sub formă de sinteze. În prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Structura cursului Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. DIMENSIUNEA PSIHO- SOCIALA A DOMENIULUI JURIDIC

1. CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE – FORMA DE INTEGRARE SOCIALA

Unitatea de învăţare 2. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE Partea I

Unitatea de învăţare 3. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE Partea a II a

Unitatea de învăţare 4. DELINCVEN ŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ - Dimensiunea fenomenului de delincvenţă-

Unitatea de învăţare 5. DELINCVEN ŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ - Etiologia comportamentului delincvent-

Unitatea de învăţare 6. .DELINCVEN ŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ

-Teorii societale privind geneza delincvenţei Unitatea de învăţare 7. SOCIALIZAREA MORAL Ă ŞI INTEGRAREA SOCIAL Ă-

DEZIDERATE MAJORE ALE EDUCA ŢIEI JUVENILE Unitatea de învăţare 8. DELINCVEN ŢA JUVENIL Ă FORMĂ A COMPORTAMENTULUI

DEVIANT Partea a I a Unitatea de învăţare 9. DELINCVEN ŢA JUVENIL Ă FORMĂ A COMPORTAMENTULUI

DEVIANT Partea a II a Unitatea de învăţare 10. .INTERVENŢII PSIHOSOCIALE VIZÂND PROFILAXIA ŞI

RESOCIALIZAREA DELINCVEN ŢLOR MINORI Unitatea de învăţare 11 MECANISME PSIHOLOGICE ALE M ĂRTURIEI ŞI

COMPORTAMENTUL MARTORULU Unitatea de învăţare 12 CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICIT ĂŢII M ĂRTURIEI Unitatea de învăţare 13

TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERIT ĂŢII DEPOZI ŢIEI MARTORILOR - Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii

Unitatea de învăţare 14 TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITATII DEPOZIŢIEI MARTORILOR - -Tehnici de investigare a depoziţiei martorului-

Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea

următoarele subiecte: 1. Dimensiunea psihosocială a fenomenului de delincvenţă(2 ore) 2. Intervenţii psihosociale vizând profilaxia delincvenţei juvenile (3 ore) 3. Tehnici de investigare a depoziţiei martorului (2 ore)

Bibliografie obligatorie:

BUTOI, T. (2003), Tratat universitar de psihologie judiciară – teorie si practică, Bucuresti,

8

Editura Phobos.

PETCU, M., (1999)Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia Cluj;

PETCU, M., (2001) Mecanismele psihologiei juridice, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca

PETCU, M., (2012). Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj- Napoca, Editura

Alma Matert

Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă, cu subiecte în extenso. Nota la examen se

ponderează cu rezultatele studenţilor la participarea la activităţile semestriale şi rezultatul la temele de control.

9

Unitatea de învăţare 1 DIMENSIUNEA SOCIALA A DOMENIULUI JURIDIC

1. CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE – FORMA DE INTEGRA RE

SOCIALA

1.1. Introducere ...........................................................................................................................................

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................................................

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................


1.3.1.1 Clasificarea normelor sociale

1.3.2. Noţiunea de conformitate

1.3.2.1. Tipuri de conformism


1.1. Introducere Încadrarea armonioasă în societate prin interiorizarea de

către indivizi a valorilor şi normelor sociale, angajează

mecanismele socializării şi integrării sociale care nu pot căpăta o

conotaţie valorică pozitivă decât prin intermediul mecanismelor

formale şi neformale ale controlului social. Diferite eşecuri ale

socializării se asociază cu apariţia şi proliferarea unor forme variate

de devianţă şi delincvenţă la anumiţi indivizi, ca nerealizări ale

funcţiei controlului social.

Aceste fenomene negative aduc grave prejudicii integrităţii

sistemelor de valori, climatului psiho-social general, bunei

convieţuiri, reflectând deopotrivă unele carenţe ale mecanismelor

supraordonate de influenţare şi control ale sistemului social precum

şi influenţarea structurilor interne ale personalităţii individuale

Deviaţia ca transgresiune a normelor aflate în vigoare

acoperă o mare varietate de tipuri comportamentale, de la

manifestari “excentrice” definite prin gesturi “insolite”, dezordine

comportamentală, până la comportamente disfuncţionale, aberante

şi delincvente înscrse în aria tulburărilor psihice şi a

“subculturilor”.

10

.Atât devianţa cât şi delincvenţa constituie obiect de preocupare

permanentă şi responsabilăîn psihologia jurudică la ambele

niveluri: social şi individual.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea arealului conceptului de normă socială şi

implicarea sa în domeniul juridic; – cunoaşterea caracteristicilor normelor sociale; – definirea conceptului de conformitate; – cunoaşterea tipurilor de conformism.

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Conformarea la normele

sociale-formă de integrare socială , timpul alocat este de 4 ore.

1.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare

1.CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE- FORM Ă DE INTEGRARE SOCIAL Ă Orice societate tinde, în cadrul procesului de socializare, să

păstreze conştiinţa şi coeziunea sa internă prin conduitele adecvate

ale membrilor săi şi anume prin conduitele de conformare la

modelul normativ al societaţii, prin prevenirea “devierilor” de la

acest model şi prin interiorizarea de către indivizi a valorilor şi

normelor sociale.

Finalitatea procesului complex de socializare se structurează în

integrarea socială realizată prin acţiunea factorilor de socializare

11

instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi şi totodată prin mecanismele

formale şi neformale ale controlului social.

Apariţia şi proliferarea unor forme de devianţă şi delicvenţă la

anumiţi indivizi şi grupuri sociale se identifică cu eşecuri ale

socializării, cu nerealizări ale funcţiei controlului social.

Analiza dimensiunilor teoretice şi metodologice ale fenomenelor

antisociale, precum devianţa şi infracţionalitatea, se pot deduce din

studierea aprofundată şi nuanţată a socializării, integrării şi

controlului social.

Procesul de socializare cu internalizarea normelor şi valorilor unui

grup social angrenează treptat trecerea de la controlul social la

autocontrol şi transformarea comportamentului de la o formă

normativă cu reglare externă la o formă care se motivează intern.

Integrarea socială finalizată, cu echilibrul dintre norme şi

conduitele umane, conduce prin mecanismul unor adaptări şi

ajustări normative la apartenenţa şi participarea la un set de norme.

Această integrare normativă conduce în mod eficient la articularea

modelelor normative cu procesul motivaţional, încât indivizii să

acţioneze conform normelor prescrise.

Integrarea eficientă a individului cu calibrarea lui la

universul normativ nu se identifică cu un comportament anumit pe

care să-l încurajeze sau să-l interzică, ci se referă la o clasă de

situaţii cu care îşi manifestă dezacordul şi la o altă clasă de

comportamente pentru care grupul sau societatea îşi manifestă

adeziunea.

Integrarea normativă identificată cu integrarea între norme

şi persoane este un mod eficient de articulare a modelelor

normative cu procesul motivaţional, încât indivizii să acţioneze

conform normelor prescrise.

Integrarea normativă este dependentă de procesul de

socializare şi de conformare la regulile şi normele globale ale

societăţii.

Respectarea normelor grupului şi orientarea spre valori

morale şi juridice întăreşte coeziunea între membri grupului.

Devianţa, ca noţiune cu largă utilizare, în accepţiunea sa cea

12

mai generală desemnează abaterea sau nonconformismul indivizilor

faţă de normele şi valorile sociale. Aceste transgresări ale normelor

şi regulilor sociale există în orice societate şi ele pot fi mai mult sau

mai puţin deviante. Devianţa este condiţionată de standardele

valorice şi morale care orientează acţiunile indivizilor şi de

conduitele “normale”, “delicvente” şi “anormale” care se constituie

prin respectarea sau încălcarea normelor recunoscute de societate,

de gradul de toleranţă al societăţii respective şi de gradul de

periculozitate pe care îl presupune încălcarea normelor.

Conceptele utilizate în strânsă corelaţie cu integrarea socială

şi devianţa socială sunt:

a) norma, semnifică o regulă socială de conduită sau un

model standard de comportament, definit prin aşteptările sau

consensul unui grup social faţă de modul şi regulile socialmente

admise prin care trebuie să se manifeste acel comportament;

b) conformitatea, definită prin compatibilitatea

comportamentului cu aşteptările unui grup social, compatibilitate

concretizată în elaborarea unor răspunsuri “normale”, prescrise de

normă;

c) devianţa constă în nonconformitatea faţă de normele

sociale sau într-un conflict normativ cu standardele societăţii.

Comportamentul social în general este apreciat mai mult prin

conformarea la normele sociale decât prin transgresarea acestora.

Astfel, obedienţa la norme se datorează contribuţiei câtorva

factori cum sunt:

a) “presiunea” grupului social exercitat asupra individului şi

integrarea conformistă a acestuia în grupul respectiv;

b) procesul de socializare şi de “învăţare” socială a normelor

de către individ;

c) conştientizarea consecinţelor sancţionante – represive ca

urmare a încălcării normelor, în timp ce comportamentul

conformist de respectare a normelor este recompensat pozitiv;

d) indisponibilitate intelectiv–volitivă, uneori individul

nefiind “conştient”, capabil de a alege alternative comportamentale

la o situaţie dată.

13

Aceste concepţii asupra raportului norme, comportament şi

presiune de grup îşi au izvorul în concepţia elaborată de T. Parsons,

de existenţă a unei ordini imanente a unui sistem social, ordine

prezumată a fi întemeiată pe consensul indivizilor.


Noţiunea de individ autonom şi responsabil de propriile sale

acte este indispensabilă funcţionării societăţii noastre.

Integrarea eficientă a individului la realitatea socială

presupune calibrarea lui la universul normativ.

Aceste norme, în delimitarea lor, nu se identifică cu un

comportament anumit pe care să-l încurajeze sau să-l interzică, ci

se referă la o clasă de situaţii cu care îşi manifestă dezacordul şi la

o altă clasă de comportamente pentru care grupul sau societatea îşi

manifestă adeziunea.

În acest sens, M. Sherif (1969) definea normele astfel:

“Norma este un standard sau o scală constând din categorii ce

definesc o marjă de comportamente şi aptitudini acceptabile şi o

marjă de comportamente şi atitudini non-acceptabile pentru

membrii unei unităţi sociale”.

Cel mai des, normele îngăduie o paletă largă de

comportamente privite ca acceptabile. J. Maisonneuve vorbeşte,

astfel, de marje de toleranţă, ce sunt dependente de gradul de

importanţă a normei pentru destinul grupului. Deci, în reglarea

normativă avem mai curând de-a face cu variabilitate

comportamentală şi permisivitate decât cu interdicţii stricte şi

constrângeri precise. În acest sens, pretutindeni, grupurile admit

existenţa diferenţelor individuale în raportarea la normele proprii.

Universul normativ al unui grup nu este decât rareori un

ansamblu omogen şi uşor de identificat. Majoritatea aşteptărilor

sunt implicite şi schimbătoare. Dacă unele norme sunt necontestate,

altele sunt acceptate de unii şi recuzate de alţii. Grupul de referinţă

este adesea dificil de circumscris într-o lume în care cei mai mulţi

indivizi aparţin simultan mai multor grupări sociale cu norme

diferite. De aici, implicit, şi distincţia dintre devianţă şi nondevianţă

14

riscă să fie problematică şi variabilă.

1.3.1.1. Clasificarea normelor sociale

O clasificare a normelor pornind de la distincţiile lui Opp

Napier şi Gershenfeld merg spre distingerea a patru tipuri de norme

şi anume: reguli scrise, norme stabilite în mod explicit, norme

informale (non-explicite) şi norme inconştiente. Regulile scrise,

care sunt normele editate de autorităţi, sunt reguli codificate,

formale. Se prezintă sub forma unor reglementări ce intenţionează

să devină norme de grup şi sunt întărite prin sancţiuni

organizaţionale. Aderenţa la astfel de reguli este destul de departe

de cea pe care o prevăd statutele organizaţiilor. Pentru sublinierea

originii lor externe, şi pentru diferenţierea lor, de normele generate

de interacţiunea membrilor grupului, autorii le numesc “reguli”.

O mai mare putere par să aibă normele informale şi cele

inconştiente. Normele informale se dezvoltă prin interacţiunea

membrilor grupului şi ele devin evidente în momentul în care sunt

violate. Normele inconştiente, consideră autorii, se constituie

treptat fără ca membri să realizeze că participă la această geneză.

Presiunea nu este resimţită şi conformarea la normă survine

aproape de la sine. Acest tip de norme au cel mai mare impact,

deoarece, neconştientizându-le, indivizii nu opun rezistenţă.

Pornind de la clasificarea normelor, autorii au alcătuit şi o

scală a capacităţii normelor de a ghida comportamentele şi anume

de la cele care stârnesc reactanţă şi sunt cele mai neputincioase,

până la cele interiorizate şi inconştiente, care sunt cele mai

influente. Unele tipuri de devianţă lejeră ajung să perpetueze

tocmai pentru că, în multe situaţii, indivizii sunt mai înclinaţi să

asculte de normele de grup, decât de cele ale autorităţilor.

G.H. Mead (1963) afirmă că la originea conştiinţei individuale stă

comportamentul social. Astfel, organizarea individuală rezultă din

interacţiunea socială care consistă într-o adaptare reciprocă a

conduitelor.

15

1.3.2.Noţiunea de conformitate

Procesul de influenţă socială se poate manifesta la nivelul

conformismului, cu care adesea influenţa a fost asimilată;

conformismul se delimitează prin prezenţa existenţei unor norme

dominante şi prin faptul că indivizii acceptă sistemul de

comportament prevăzut de această normă.

1.3.2.1. Tipurile de conformism

Autori ca M. Deutsch şi H.B. Gerard (1971) disting două

tipuri de influenţă socială şi anume: influenţa informaţională şi

influenţa normativă.

Influen ţa informaţională intervine când individul crede că

informaţia venită de la celălalt este o sursă de adevăr. Este

determinată de gradul de credibilitate al sursei şi de gradul de

incertitudine al subiectului în propria sa judecată. Pornind de la

teoria comparării sociale a modelului lui Festinger, sursa este

considerată aici un garant al adevărului, o reducătoare de

incertitudini prin simbolistica caracteristicilor sale sociale.

Influen ţa este normativă atunci când individul se

conformează “aşteptărilor pozitive” pe care le-ar emite sursa în

privinţa lui. Sursa este percepută ca asigurându-i o aprobare

socială.

În 1958 H.C. Kelman identifică trei forme principale de

conformism, având fiecare o rezultantă modelatoare asupra

comportamentului, dar prin metode diferite.

Astfel, o primă formă de conformism pe care o identifică

Kelman este obedienţa, ce joacă un rol pur instrumental. Obedienţa

constă în adoptarea opiniei majorităţii, din dorinţa de-a câştiga

aprobarea grupului şi de-a evita situaţiile dezagreabile ce ar putea

rezida din noncomformismul său. Deci, obedienţa asigură o reglare

a raporturilor cu sursa de influenţă, propriile sale credinţe nefiind

atinse. Un asemenea proces apare în condiţiile unor relaţii de

influenţă bazată pe raporturi de putere. Caracteristica remarcabilă a

obedienţei este că modelarea comportamentului nu durează mai

mult decât durează situaţia care o impune, o dată ce sursa, agenţii

16

de influenţă nu mai sunt prezenţi, individul va înceta să se

conformeze.

A doua formă de conformism, în viziunea lui Kelman, este

identificarea şi se caracterizează prin dorinţa subiectului de-a

stabili sau menţine relaţii pozitive cu grupul pe care-l consideră

atractiv. Subiectul ar ajunge să creadă cu adevărat ceea ce susţine,

pertinent fiind nu răspunsul specific la un conţinut specific, ci

relaţia sa cu grupul.

Acest proces ar acţiona nu numai când grupul poate controla

răspunsurile subiectului ci şi când grupul este vizibil pentru subiect.

Cea de a treia formă a conformismului, identificată de

Kelman, este interiorizarea care intervine atunci când atitudinile

conformiste nu provin nici din controlul social, ca în cazul

obedienţei, nici din vizibilitatea grupului, ci numai din invocarea

conţinutului informaţiei. Mecanismul constă în integrarea noii

informaţii în sistemul propriu de valori al subiectului, în

modalitatea lui subiectivă de înţelegere a lumii şi moralităţii.

Această interiorizare a informaţiei în propriul sistem valoric are loc

atunci când subiectul consideră că informaţia are valoare intrinsecă.

În cadrul acestui tip de conformism comportamentul specific

este posibil să dureze mult mai mult timp decât o situaţie concretă,

deoarece individul a adoptat pentru sine acest tip de comportament

făcându-l să devină parte a sistemului său propriu de valori.

Obedienţa, ca supunere a individului în faţa ordinului unei

autorităţi legitime, Septimiu Chelcea (1988, 1994) o notează cu

termenul de complianţă, considerând că noţiunea de obedienţă,

ascultare capătă sensuri peiorative.

Între conformism şi obedienţă există unele diferenţe. Deşi

în viaţa cotidiană există tendinţa de confundare, cele două tipuri de

influenţă prezintă diferenţe semnificative. S. Milgram este autorul

care insistă asupra acestei distincţii apreciind că în obedienţă

diferenţa de statut dintre sursă şi ţintă joacă un rol important, în

timp ce conformismul se produce între membrii cu statute egale ai

aceluiaşi grup.

Tot Milgram a mai subliniat şi caracterul explicit al ordinului

17

din situaţiile de obedienţă, opus caracterului implicit al presiunii de

grup.

De asemenea, obedienţa presupune un anumit comportament

pe care sursa de influenţă nu şi-l însuşeşte; în conformism această

disimilaritate nu există, subiectul adoptând modelul de conduită al

celorlalţi membrii ai grupului.

Tot Milgram mai evidenţiază şi distincţia următoare între

obedienţă şi conformism: dacă în obedienţă subiectul evocă

intervenţia sursei drept cauză a comportamentului său, subiecţii

conformişti sunt mai curând înclinaţi să nege influenţa grupului. De

aici şi resimţirea de către subiecţi a presiunii instanţelor înzestrate

cu putere spre deosebire de presiunea majoritară.

Conformismul, după cum s-a observat, ia semnificaţii diferite

în funcţie de situaţiile care antrenează mecanisme distincte. Acestea

depind, în final, de caracteristicile sursei şi de condiţiile în care

trebuie să se pronunţe subiecţii, adică de raporturile specifice

fiecărei situaţii.

Conformismul corespunde unei situaţii în care interacţiunea

unui individ cu un grup dă naştere unei presiuni ce se exercită

asupra lui. Aceste presiuni sunt la nivelul influenţării judecăţii

(deci, de a judeca la fel ca grupul) sau al acţiunii concordante cu

grupul.

Desigur, multe comportamente similare cu a celor din jur nu

reprezintă un comportament conformist. Unele dintre conduitele

similare pot fi manifestări ale unor uniformităţi naturale

determinate de stimuli fizici. Totuşi, este în afara oricărei îndoieli

că indivizii desfăşoară comportamente ca răspuns direct la

influenţele exercitate asupra lor. Conformismul constituie adesea

dorinţa de-a fi în consens, în acord manifest cu grupul, pentru că

desprinderea de grup, prin îndepărtarea de la normele acestuia, se

poate solda cu pierderea statutului sau identificarea ca anormal.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

18

Sinteza unităţii de învăţare 1

1.4.CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE- FORM Ă DE INTEGRARE SOCIAL Ă .

Finalitatea procesului complex de socializare se structurează în integrarea socială realizată prin

acţiunea factorilor de socializare instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi şi totodată prin mecanismele

formale şi neformale ale controlului social.

Apariţia şi proliferarea unor forme de devianţă şi delicvenţă la anumiţi indivizi şi grupuri sociale se

identifică cu eşecuri ale socializării, cu nerealizări ale funcţiei controlului social.

Procesul de socializare cu internalizarea normelor şi valorilor unui grup social angrenează treptat

trecerea de la controlul social la autocontrol şi transformarea comportamentului de la o formă

normativă cu reglare externă la o formă care se motivează intern.

Integrarea socială finalizată, cu echilibrul dintre norme şi conduitele umane, conduce prin

mecanismul unor adaptări şi ajustări normative la apartenenţa şi participarea la un set de norme

Integrarea normativă este dependentă de procesul de socializare şi de conformare la regulile şi

normele globale ale societăţii.

Respectarea normelor grupului şi orientarea spre valori morale şi juridice întăreşte coeziunea

între membri grupului.

Devianţa, ca noţiune cu largă utilizare, în accepţiunea sa cea mai generală desemnează abaterea

sau nonconformismul indivizilor faţă de normele şi valorile sociale. Aceste transgresări ale normelor şi

regulilor sociale există în orice societate şi ele pot fi mai mult sau mai puţin deviante. Devianţa este

condiţionată de standardele valorice şi morale..

Conceptele utilizate în strânsă corelaţie cu integrarea socială şi devianţa socială sunt:

a) norma, semnifică o regulă socială de conduită sau un model standard de comportament,

definit prin aşteptările sau consensul unui grup social faţă de modul şi regulile socialmente admise

prin care trebuie să se manifeste acel comportament;

b) conformitatea, definită prin compatibilitatea comportamentului cu aşteptările unui grup

social, compatibilitate concretizată în elaborarea unor răspunsuri “normale”, prescrise de normă;

c) devianţa constă în nonconformitatea faţă de normele sociale sau într-un conflict normativ cu

standardele societăţii.

Comportamentul social în general este apreciat mai mult prin conformarea la normele sociale

decât prin transgresarea acestora.

Astfel, obedienţa la norme se datorează contribuţiei câtorva factori cum sunt:

a) “presiunea” grupului social exercitat asupra individului şi integrarea conformistă a acestuia

în grupul respectiv;

b) procesul de socializare şi de “învăţare” socială a normelor de către individ;

19

c) conştientizarea consecinţelor sancţionante – represive ca urmare a încălcării normelor, în

timp ce comportamentul conformist de respectare a normelor este recompensat pozitiv;

d) indisponibilitate intelectiv–volitiv ă, uneori individul nefiind “conştient”, capabil de a alege

alternative comportamentale la o situaţie dată.

1.4.1. Noţiunea de normă socială .

Integrarea eficientă a individului la realitatea socială presupune calibrarea lui la universul

normativ.

Aceste norme, se referă la o clasă de situaţii cu care îşi manifestă dezacordul şi la o altă clasă

de comportamente pentru care grupul sau societatea îşi manifestă adeziunea.

Universul normativ al unui grup nu este decât rareori un ansamblu omogen şi uşor de

identificat. Majoritatea aşteptărilor sunt implicite şi schimbătoare. Dacă unele norme sunt

necontestate, altele sunt acceptate de unii şi recuzate de alţii. Grupul de referinţă este adesea dificil de

circumscris într-o lume în care cei mai mulţi indivizi aparţin simultan mai multor grupări sociale cu

norme diferite. De aici, implicit, şi distincţia dintre devianţă şi nondevianţă riscă să fie problematică şi

variabilă.

1.4.1.1. Clasificarea normelor sociale

O clasificare a normelor pornind de la distincţiile lui Opp Napier şi Gershenfeld merg spre

distingerea a patru tipuri de norme şi anume: reguli scrise, norme stabilite în mod explicit, norme

informale (non-explicite) şi norme inconştiente.

Regulile scrise, care sunt normele editate de autorităţi, sunt reguli codificate, formale. Se

prezintă sub forma unor reglementări ce intenţionează să devină norme de grup şi sunt întărite prin

sancţiuni organizaţionale. Aderenţa la astfel de reguli este destul de departe de cea pe care o prevăd

statutele organizaţiilor. Pentru sublinierea originii lor externe, şi pentru diferenţierea lor, de normele

generate de interacţiunea membrilor grupului, autorii le numesc “reguli”.

O mai mare putere par să aibă normele informale şi cele inconştiente. Normele informale se

dezvoltă prin interacţiunea membrilor grupului şi ele devin evidente în momentul în care sunt violate.

Normele inconştiente, consideră autorii, se constituie treptat fără ca membri să realizeze că participă la

această geneză. Presiunea nu este resimţită şi conformarea la normă survine aproape de la sine. Acest

tip de norme au cel mai mare impact, deoarece, neconştientizându-le, indivizii nu opun rezistenţă.

Pornind de la clasificarea normelor, autorii au alcătuit şi o scală a capacităţii normelor de a

ghida comportamentele şi anume de la cele care stârnesc reactanţă şi sunt cele mai neputincioase, până

la cele interiorizate şi inconştiente, care sunt cele mai influente. Unele tipuri de devianţă lejeră ajung

20

să perpetueze tocmai pentru că, în multe situaţii, indivizii sunt mai înclinaţi să asculte de normele de

grup, decât de cele ale autorităţilor.

1.4.2.Noţiunea de conformitate

Procesul de influenţă socială se poate manifesta la nivelul conformismului, cu care adesea

influenţa a fost asimilată; conformismul se delimitează prin prezenţa existenţei unor norme dominante

şi prin faptul că indivizii acceptă sistemul de comportament prevăzut de această normă.

1.4.2.1. Tipurile de conformism

Autori ca M. Deutsch şi H.B. Gerard (1971) disting două tipuri de influenţă socială şi anume:

influenţa informaţională şi influenţa normativă.

Influen ţa informaţională intervine când individul crede că informaţia venită de la celălalt este

o sursă de adevăr. Este determinată de gradul de credibilitate al sursei şi de gradul de incertitudine al

subiectului în propria sa judecată. Pornind de la teoria comparării sociale a modelului lui Festinger,

sursa este considerată aici un garant al adevărului, o reducătoare de incertitudini prin simbolistica

caracteristicilor sale sociale.

Influen ţa este normativă atunci când individul se conformează “aşteptărilor pozitive” pe care

le-ar emite sursa în privinţa lui. Sursa este percepută ca asigurându-i o aprobare socială.

În 1958 H.C. Kelman identifică trei forme principale de conformism, având fiecare o rezultantă

modelatoare asupra comportamentului, dar prin metode diferite.

Astfel, o primă formă de conformism pe care o identifică Kelman este obedienţa, ce joacă un

rol pur instrumental. Obedienţa constă în adoptarea opiniei majorităţii, din dorinţa de-a câştiga

aprobarea grupului şi de-a evita situaţiile dezagreabile ce ar putea rezida din noncomformismul său.

Caracteristica remarcabilă a obedienţei este că modelarea comportamentului nu durează mai mult

decât durează situaţia care o impune, o dată ce sursa, agenţii de influenţă nu mai sunt prezenţi,

individul va înceta să se conformeze.

A doua formă de conformism, în viziunea lui Kelman, este identificarea şi se caracterizează

prin dorinţa subiectului de-a stabili sau menţine relaţii pozitive cu grupul pe care-l consideră atractiv.

Subiectul ar ajunge să creadă cu adevărat ceea ce susţine, pertinent fiind nu răspunsul specific la un

conţinut specific, ci relaţia sa cu grupul..

Cea de a treia formă a conformismului, identificată de Kelman, este interiorizarea care

intervine atunci când atitudinile conformiste nu provin nici din controlul social, ca în cazul obedienţei,

nici din vizibilitatea grupului, ci numai din invocarea conţinutului informaţiei. Mecanismul constă în

integrarea noii informaţii în sistemul propriu de valori al subiectului, în modalitatea lui subiectivă de

înţelegere a lumii şi moralităţii.

21

Obedienţa, ca supunere a individului în faţa ordinului unei autorităţi legitime, Septimiu Chelcea

(1988, 1994) o notează cu termenul de complianţă, considerând că noţiunea de obedienţă, ascultare

capătă sensuri peiorative.

Între conformism şi obedienţă există unele diferenţe. Deşi în viaţa cotidiană există tendinţa de

confundare, cele două tipuri de influenţă prezintă diferenţe semnificative.

De asemenea, obedienţa presupune un anumit comportament pe care sursa de influenţă nu şi-l

însuşeşte; în conformism această disimilaritate nu există, subiectul adoptând modelul de conduită al

celorlalţi membrii ai grupului.

Tot Milgram mai evidenţiază şi distincţia următoare între obedienţă şi conformism: dacă în

obedienţă subiectul evocă intervenţia sursei drept cauză a comportamentului său, subiecţii conformişti

sunt mai curând înclinaţi să nege influenţa grupului. De aici şi resimţirea de către subiecţi a presiunii

instanţelor înzestrate cu putere spre deosebire de presiunea majoritară.

Conformismul, după cum s-a observat, ia semnificaţii diferite în funcţie de situaţiile care

antrenează mecanisme distincte. Acestea depind, în final, de caracteristicile sursei şi de condiţiile în

care trebuie să se pronunţe subiecţii, adică de raporturile specifice fiecărei situaţii.

Concepte şi termeni de reţinut

• norma sociala; • conformism ; • obedienţă; • complianţă; • influenţa informaţională ; • influenţa normativă .

Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1. Ce sunt normele sociale? 2. Care sunt tipurile de norme care funcţionează într-o societate? 3. Ce este conformitatea socială? 4. Care sunt tipurile de conformism? 5. Explicaţi relaţia între normele sociale şi integrarea socială

22

Bibliografie obligatorie BUTOI, T. (2003), Tratat universitar de psihologie judiciară – teorie si practică, Bucuresti, Editura Phobos.

PETCU, M., (1999)Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia, Cluj

PETCU, M., (2005)Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca. PETCU, M (2012). Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater. RĂDULESCU, S.M., (1994),Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale,

Computer Publishing Center, Bucureşti.

RĂŞCANU, R., ( 1994), Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universit, Bucureşti.

Unitatea de învăţare 2 2. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NO RMELE SOCIALE

Partea I 2.1. Introducere .......................................................................................................................................... 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare .............................................................................................................

2.3.1. Caracteristicile fenomenului de devianţă socială 2.3.2. Categorii de devianta sociala 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

2.1. Introducere

Devianţa definită ca o transgresiune a normelor aflate în

vigoare, într─un sistem social dat, este un comportament care

23

repune în cauză atât normele sociale cât şi unitatea şi coeziunea

sistemului. Totuşi, aceste norme se modifică în funcţie de

schimbările istorice şi sunt diferit valorizate de subgrupurile care

fac parte din sistem. Astfel, abateri sau transgresări ale normelor şi

regulilor sociale există în orice societate şi ele pot fi mai mult sau

mai puţin deviante, în funcţie de standardele valorice şi morale care

orientează conduitele indivizilor. Etichetarea diferitelor

comportamente ca fiind “normale” sau “anormale” (patologice)

depinde de natura normelor sociale încălcate, de gradul de toleranţă

al societăţii respective ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care

îl reprezintă aceste încălcări.

În orice societate comportamentul deviant acoperă o mare

varietate de tipuri mergând de la comportamentul “excentric”,

definit prin gesturi “insolite”, dezordine comportamentală, până la

comportamente disfuncţionale, aberante şi delincvente, înscrise în

aria patologică a tulburărilor psihice, a subculturilor.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – Descifrarea comportamentului care transgresează

normele sociale; – Însuşirea caracteristicilor fenomenului de devianţă

socială ; – cunoaşterea categoriilor de devianţă socială;.


Pentru unitatea de învăţare . DEVIAN ŢA SOCIALĂ -ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE , timpul alocat este de 4 ore.

24


2.3. DEVIANŢA SOCIALĂ -ABATERE DE LA

NORMELE SOCIALE

Ca noţiune larg utilizată în psihologia socială, sociologie şi

criminologie noţiunea de devianţă desemnează în sensul său cel

mai general îndepărtarea, abaterea sau nonconformismul indivizilor

faţă de normele şi valorile sociale.

În acest sens, J. Fichter face o distincţie între devianţa

pozitivă, prin care individul se abate de la stereotipurile

conformităţii şi adoptă creativ norme şi valori superioare, şi

devianţa negativă. Aceasta din urmă se caracterizează prin

încălcarea, refuzarea sau eludarea indicaţiilor normelor medii. De

pe aceste poziţii, devianţa diferă sensibil în funcţie de normele

culturale şi de simbolistica implicată în universul societăţii, având

în mare parte un caracter relativist şi cultural.

O altă distincţie în cadrul delincvenţei este cea operată de

Edwin Lemert (1951): devianţa primară şi cea secundară.

Autorul pune în discuţie problema devianţei pornind de la faptul că

aproape orice persoană transgresează, din când în când, regulile,

dar aceasta are un caracter temporar şi nerepetitiv. În acest caz

avem de-a face cu devianţa primară, persoana rămânând una

acceptată din punct de vedere social, dar al cărei stil de viaţă este

departe de a fi dominat de un model deviant.Frecvent, ceilalţi

ignoră acest tip de devianţă şi nu etichetează individul drept

deviant. De exemplu, cel care depăşeşte limita legală de viteză sau

cel care bea prea mult la o petrecere sunt etichetaţi de devianţă

primară. Reacţia celorlalţi este minimă, şi la fel de minim este şi

efectul care-l produce acest comportament asupra conceptului de

sine al persoanei. În această situaţie individul nu se consideră pe

25

sine deviant.

Actele de devianţă primară care se repetă şi devin prin

această repetivitate vizibile, se impun. Dacă individul începe să se

caracterizeze prin comportamentele deviante este pasibil de

identificat, în mod public, ca deviant. Subiectul îşi organizează

existenţa în jurul actelor etichetate ca deviante, angajându-se,

astfel, în ceea ce se numeşte devianţă secundară. În continuarea

modelării conduitei sale el acceptă devianţa ca rol, fapt ce comportă

consecinţe asupra identităţii sale sociale şi asupra conceptului de

sine.

Dacă natura a ceea ce este considerat drept devianţă variază

foarte mult, fenomenul devianţei este prezent pretutindeni,

depinzând de fiecare societate. Durkheim amintea că în toate

societăţile umane găsim oameni care-şi atrag represiunea penală.

Infracţiunea îi apărea lui Durkheim ca un fapt care face parte

integrantă din viaţa în societate. Solidaritatea socială impunând

majorităţii să împărtăşească anumite sentimente colective, nu poate

tolera de pe aceste poziţii actele care lovesc puternic în acestea

deoarece ar pune în discuţie o legătură socială esenţială. Deoarece

este imposibil ca toţi membrii unui grup să împărtăşească

sentimentele colective cu aceeaşi intensitate, vor exista unii care

vor comite acte judecate ca ofensatoare de către ceilalţi, care se vor

vedea, astfel, condamnaţi la o sancţiune penală. Oamenii, nefiind

identici, este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli. Şi atunci

cei care sunt convinşi de necesitatea regulilor nu se vor putea abţine

să nu-şi manifeste dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului

este consecinţa ataşamentului faţă de norma socială. Devianţa este

cealaltă faţă a normei.


Relativitatea normelor antrenează prin relativitatea criteriilor

distincţia dintre drept şi nedrept, deci o relativitate a devianţei. În

acest sens, al relativităţii devianţei, pentru a nu se crea confuzie

trebuiesc făcute unele distincţii:

– un act va fi condamnat dacă are loc într-o anumită situaţie,

26

şi nu va fi condamnat în alte împrejurări. Un act sexual desfăşurat

între un bărbat şi o femeie va părea perfect normal dacă se

desfăşoară în intimitatea unei camere şi cu consimţământul femeii.

Acelaşi act va fi judecat ca indecent dacă are loc în plină zi, într-un

parc public, iar dacă femeia nu consimte, bărbatul riscă să fie

învinuit şi urmărit de viol;

– un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul

social al autorului său. A omorî este o crimă extrem de gravă, dar

nu şi pentru soldatul aflat în război;

– devianţa va depinde de contextul normativ în care apare.

Ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sau într-o epocă este

adesea tolerat în altă parte sau în alte vremuri.

Drogurile, aflate azi în afara legii, au fost tolerate de arabi

secole de-a rândul. Morfina este folosită ca medicament dar şi

pentru efectele sale psihoactive.

Atitudinile sociale faţă de tutun au cunoscut puternice

fluctuaţii. Cu două secole în urmă, ţări printre care şi Rusia aveau

legi foarte dure ce vizau reprimarea tabagismului. Ulterior

atitudinea faţă de tabagism a devenit foarte tolerantă. De câţiva ani

se observă o revenire a intoleranţei faţă de ţigări, adevărate

campanii sociale împotriva fumatului, mai ales în America de

Nord. Cândva, Biserica catolică refuza înmormântarea

sinucigaşilor, iar autorităţile civile le confiscau averile. Odată cu

creşterea mediei de viaţă apare o toleranţă faţă de sinucigaşi, mai

ales în rândul vârstelor înaintate.

Relativismul normelor şi valorilor depind, astfel, de fiecare

societate.

În privinţa universalităţii devianţei ea apare într-un număr

restrâns de acte care au fost întotdeauna şi constant prohibite şi

sunt: incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră; răpirea şi

violul; omorul unui membru al grupului; furtul.

2.3.2. Categorii de devianţă socială

În general, în termenul de devianţă s-au introdus categorii

diverse, reflectând faptul că acţiunile calificate anterior ca deviante

27

au devenit ulterior acţiuni “normale” sau cel puţin acceptate din

punct de vedere social.

Totuşi o listă aproximativă a acestora M. Cusson o

subîmparte în şapte categorii:

a) Infracţiunea şi delictele, cuprinzând: omorurile, furtul,

violul, delincvenţa juvenilă, infracţiuni ale gulerelor albe.

b) Sinuciderea după apariţia celebrului studiu a lui

Durkheim, apare ca o primă etapă a constituirii controlului social.

c) Consumul de droguri cu toate implicaţiile sale

dezorganizante de factură psihosocială.

d) Transgresiunile sexuale includ prostituţia,

homosexualitatea, pornografia, lesbianismul.

e) Devianţele religioase care, prin atitudini fanatice,

antrenează unele secte religioase, erezii, vrăjitorii.

f) Bolile mentale au fost şi ele analizate din unghiul de

vedere al abaterii de la normele sociale.

g) Extremismul politic

h) Handicapurile fizice

În eterogenitatea acestei categorisiri există o gradaţie de la

perfect voluntar la involuntar. Pornindu-se de la studiile lui R.K.

Merton (1971) şi S. Moscovici (1976) se disting patru categorii de

devianţi:

a) Devianţi subculturali. Pe această direcţie Merton

vorbeşte de nonconformişti, iar Moscovici de minorităţi active.

Această categorie de indivizi pune în discuţie, prin acţiunea

de violare pe care o întreprind, însăşi legitimitatea normelor. Ei se

străduiesc să promoveze norme şi valori substituente, militând în

acest sens.

În categoria de devianţi subculturali sunt incluşi: teroriştii,

disidenţii şi membrii sectelor religioase. Grupurile de devianţi

subculturali îşi asumă actele comise şi le revendică legitimitatea.

b) Transgresorii sunt devianţii care în mod deliberat

violează o normă a cărei validitate o recunosc. Ei nu acţionează din

principiu, ci din interes, din oportunism, pasiune sau concupiscenţă.

Majoritatea delincvenţilor se încadrează în această categorie.

28

c) Indivizii cu tulbur ări de comportament sunt: alcoolicii

şi toxicomanii a căror acţiune, într-o primă fază are un caracter

voluntar, iar apoi, după ce se instalează dependenţa, încetează de-a

mai fi complet liberi. Tot în această grupă de tulburări

comportamentale sunt cuprinse şi tulburările mentale ca: nevroza,

sociopatia, tulburările de caracter la care este greu să separăm

latura de compulsiune de latura de determinare.

d) Handicapaţii. Deoarece aici sunt grupate persoane cu

handicap fizic (orbi, cocoşaţi, paraplegici) debili şi bolnavi mentali,

a căror tulburare este consecinţa unei tulburări organice,

considerăm că se părăseşte domeniul acţiunii voluntare. Evident

cuprinderea acestei grupări de subiecţi în domeniul devianţei

suscită discuţii vii, contradictorii.

Formele de devianţă cel mai des studiate, din unghiul

implicaţiilor psiho–sociale, sunt: infracţiunile (delincvenţa),

sinuciderile, devianţa sexuală şi toxicomania.

a) Delincvenţa ca şi abordare interdisciplinară, cu

profundele ei implicării psihologice şi sociale va face obiectul unui

capitol de sine stătător (vezi subcapitolul Tipologii ale

delincvenţei).

b) Sinuciderile. Această problemă atât de spinoasă a fost

abordată încă din 1897 de Durkheim în lucrarea sa “Despre

sinucidere”, într-o strânsă corelaţie cu teoria controlului social.

Autorul clasifică sinuciderea în trei tipuri pincipale, fiecare

cu propria ei cauzalitate: sinuciderea egoistă, sinuciderea

altruist ă, sinuciderea anomică. Ulterior a adăugat sinuciderea

fatalistă, îmbrăţişată de cupluri tinere.

Referitor la sinuciderea egoistă autorul desprinde o idee

generală conform căreia sinuciderea variază invers proporţional cu

gradul de integrare al societăţii religioase şi politice. Membrii unui

grup insuficient integrat scapă de sub influenţa sa şi nu se mai lasă

ghidat decât de propriile sale interese.

Sinuciderea altruistă apare în cazurile în care o autoritate

excesivă asupra individului îl obligă să renunţe la propria sa

persoană, impunându-i sacrificiul.

29

Sinuciderea altruistă a lui Durkheim se apropie, ca şi

cauzalitate, de actele fanatice de sinucidere întâlnite în acţiunile

teroriste.

Durkheim desprinde şi un al treilea tip de sinucidere pe care

o numeşte anomică, prin raportare la viaţa economică. Ratele

morţilor voluntare cresc în perioada de recesiune. De asemenea

crizele care tulbură ordinea familială, prin accentuarea frustrării, au

repercursiuni asupra sinuciderii. În lipsa influenţelor regulatoare ale

societăţii, indivizii nu găsesc în propria lor personalitate resursele

motivaţionale care să îl facă să îşi impună anumite limite. Dorinţele

nesatisfăcute îi exacerbează trăirile negative. În perioade de

schimbări sociale rapide o recesiune, un divorţ, anomia apare ca o

dereglare psihică ce îl aruncă într-un “rău infinit”, pentru care nu

mai găseşte resursele voluntare, motivaţionale. Nemaiştiind ce

limite să îşi fixeze propriilor trăiri afective, continuă căutarea care

fiind fără ieşire se soldează cu acumularea de eşecuri şi decepţii.

Astfel, ideea de a termina cu viaţa riscă, la un moment dat, să îi

apară drept singurul mijloc de-a ieşi, de-a se odihni din această

cursă extenuantă.

Anomia apare ca o incapacitate predominant psihică de

reglare, iar sinuciderea egoistă ca o consecinţă a unui defect de

integrare socială.

În zilele noastre conceptul de anomie comportă anumite

ambiguităţi subliniate şi de Merton. Integrarea socială se

repercutează asupra ratei sinuciderilor, astfel orice eveniment care

îi rupe pe indivizi de grupul lor, cu accente de tip dramatic, va fi

urmat de o creştere a morţilor voluntare.

Într-o cercetare dintre cele mai complete, P. Sainsbury

(1986) a examinat nivelul a 15 variabile sociale implicate în suicid.

Acest studiu a arătat că suicidul creşte simultan cu creşterea

anomiei şi a abundenţei. Asociate la ideea de suicid apar şomajul şi

toate schimbările ce conduc la o sărăcie relativă.

Pe lângă şomaj, alţi factori cu influenţă asupra suicidului

sunt: divorţul, procentul de crime ridicat, femei angajate în serviciu

şi epuizate de suprasolicitare.

30

Factorii sociali legaţi de suicid sunt mai complecşi decât

simpla dihotomie rural – urban sau mediu industrializat –

neindustrializat (Labovitz – 1968).

Pe lângă suicidul cu cauzalitate de factură socială, foarte

frecvente sunt suicidul şi tentativa de suicid ca reacţii antisociale

din cadrul patologiei medicale, ca expresie a unor tulburări

instinctivo–afective foarte profunde.

De pe acest palier, suicidul este actul autoagresiv prin care o

persoană în mod intenţionat îşi cauzează moarte.

Suicidul reuşeşte ca frecvenţă de aproximativ 10 ori mai

puţin decât tentativele de suicid, cauzele fiind de ordin psihologic.

Se face distincţie între “suicidul sincer” bine motivat psihologic al

disperării autentice şi “suicidul şantaj”, ipocrit, cu amprentă

isterică, în care este implicată în mod deosebit responsabilitatea

unei persoane.

Dintre situaţiile patologice care se însoţesc de suicid se

notează schizofrenia, în care actul îmbracă haina absurdului, ca şi

elementele depresive din psihoza maniaco–depresivă.

c) Devianţa sexuală, ca problemă socială, este notată în

clasificarea internaţională OMS ca o tulburare a comportamentului

sexual. Homosexualitatea, ca şi devianţă sexuală, este o tulburare

ce constă în atracţia predominantă sau exclusivă pentru persoane de

acelaşi sex cu sau fără raporturi fizice. Această deviaţie nu include

factori patogeni ca în cazul unei boli propriu-zise cum este TBC-ul

sau schizofrenia. Devianţa sexuală este interpretată de Asociaţia

Americană de psihiatrie drept o tulburare a orientării sexuale, iar de

autorii francezi drept o perversiune, în adevăratul sens al

cuvântului, deoarece persoana respectivă, în comportamentul său

sexual, are o implicare conştientă şi deliberată.

O altă orientare în literatura de strictă specialitate îi cuprinde

pe homosexuali (bărbaţi sau femei) în categoria psihopaţilor

perverşi sexual, deoarece, în general, conduita lor evidenţiază

deviaţii caracteriale adânci ce nu se pot reduce la o simplă

anomalie, viciu de satisfacere a instinctului sexual. Modalitatea de

satisfacere a impulsurilor sexuale capătă, la această categorie şi la

31

diferite etape de vârstă (adolescenţă şi tinereţe), o importanţă foarte

mare în structura de viaţă a individului, fapt ce se reflectă la nivelul

conduitei şi a normelor etice.

Devierea sexuală poate fi primară, având un caracter

tranzitoriu sau accidental, cum sunt masturbaţia adolescenţilor,

homosexualitatea din perioada de detenţie, practicile perverse ale

bolnavilor psihici. În aceste situaţii devierea sexuală este înţeleasă

ca rezultat al unei insuficiente maturizări, ca o “necesitate” de

adaptare la sistemul închisorii sau ca epifenomene ale unor

nevroze.

Mai răspândită este interpretarea homosexualităţii ca o

anomalie a contactului sexual, care presupune o dificultate majoră a

subiectului de stabilire a unor contacte interumane, fiind încadrate

între stările cu defect.

De pe aceste poziţii, psihiatri o consideră o dezvoltare

patologică a personalităţii cu instabilităţi emoţionale, o insuficientă

capacitate frenatorie faţă de instincte, o lipsă de maturitate psihică

(conduite şi sentimente morale deficitare) răspunzătoare de

neadaptări la realitatea complexă, cu stereotipii în imitarea unor

conduite preluate, nefiltrate, la pubertate şi adolescenţă.

În determinarea cauzală a deficitului de personalitate sunt

invocate cauze genetice (insuficient elucidate) şi cauze

educaţional–sociale. Pe lângă cauzalitatea genetică (anomalii

cromozomiale) există şi cauze de deficit socio–educaţionale care au

la bază învăţarea, deprinderea unor conduite aberante.

Homosexualitatea apare cu o anumită incidenţă la persoane

cu insuficienţă endocrină, la unii oligofreni şi schizofreni şi mai

scăzut în cazurile proceselor demenţiale.

Homosexualitatea poate fi întâlnită şi ca o consecinţă a unui

deficit educaţional din copilărie, adolescenţă, devenită ulterior un

“obicei prost”, prin fixarea unei conduite negative.

De-a lungul istoriei atitudinea a fost diferită faţă de această

practică sexuală, la vechii greci fiind în consens cu valorile

societăţii, iar la unele societăţi cu caracter tribal strâns legată de

riturile religioase. Introdusă în studiul ştiinţific de specialitate din

32

1869, de către Benett, a făcut obiectivul unor cercetări genetice,

psihosociale şi psihiatrice.

Fie că este considerată tulburare, anomalie, boală sau viciu,

că este sub incidenţă medicală, psihologică sau socială, antrenând

terapii specifice, homosexualitatea generează prozeliţi mai ales

între adolescenţi şi tineri, în special la vârsta conturării

personalităţii, a opţiunilor valorice.

d) O altă categorie de devianţă, cu o creştere alarmantă în

ultimul deceniu, sunt toxicomaniile.

Conform unei definiţii O.M.S. toxicomania este o stare de

intoxicare cu caracter periodic sau cronic dăunătoare individului şi

societăţii, provocată de consumul repetitiv a unui drog natural sau

artificial.

Toxicomania care apare în urma ingerării întâmplătoare sau

voluntare de substanţe cu efect analgezic, euforizant sau

dinamogen, creează în scurt timp o dependenţă tiranică, atrăgând

după sine mărirea progresivă a dozelor.

Efectul ingerării, într-o perioadă de timp mai mare sau mai

mică, este degradarea fizică şi psihică a individului.

O primă clasificare a toxicomaniei, cu o mare valabilitate şi

în zilele noastre, este cea efectuată de L. Lewin în 1928:

– Categoria “Euforică” cu sedative, calmante pentru stările

psihice care au ca efect diminuarea sau chiar eliminarea emoţiilor şi

percepţiilor. În această categorie intră opiu, morfina, codeina,

cocaina.

– Categoria “Fantastică” cuprinde substanţele halucinogene:

haşişul, mescalina. Ca urmare a excitaţiilor puternice cerebrale apar

deformări ale funcţiilor senzoriale soldate cu iluzii şi halucinaţii.

– Categoria “Inebranţia” cuprinde substanţe sintetizate

chimic. Într-o primă fază, după ingerare, se produc excitaţii

cerebrale urmate de o depresie psihică. Este cazul alcoolului,

eterului, cloroformului. Beţia euforică din debut este urmată de

stări depresive şi tulburări psihofiziologice şi somatice.

– Categoria “Hypnotica” cuprinde barbituricile, clorul etc.

– Categoria “Excitantia” subsumează substanţe vegetale ce

33

acţio-nează ca stimulente cerebrale, dar care produc reacţii

psihofiziologice de intensitate variabilă în funcţie de

particularităţile psihoindividuale.

Această tipologizare clasică se poate completa cu

halucinogene naturale şi artificiale. Halucinogenele naturale

(haşişul, mescalina) sunt raportate, în general, la zona geografică de

provenienţă. Dintre halucinogenele artificiale LSD-ul este unul

dintre cele mai puternice substanţe toxice.

Drogurile care influenţează starea de conştiinţă sunt

cunoscute sub denumirea de droguri psihoactive, deoarece

acţionează asupra psihicului. Unele precum nicotina şi alcoolul sunt

accesibile oricui, altele sunt disponibile doar pentru uz medical, iar

altele sunt ilegale.

Deoarece efectele lor sunt foarte diferite asupra

comportamentului uman, precum şi implicaţia periculozităţii,

graduale, de la un tip de drog la altul, impune o examinare a lor.

Unele droguri printre care şi nicotina (tutunul din ţigări)

acţionează asupra sistemului nervos periferic. Prin efectul nicotinei

de blocare a mesajelor nervoase la placa terminală motoare,

mesajul de la creier pentru muşchi ajunge doar parţial. Senzaţia

care apare este de letargie, fiind foarte relaxantă pentru uni şi

neplăcută pentru alţii. Creşte gradul de oboseală la persoanele care

fumează, deşi efectul este de asemenea interpretat ca relaxant la

unele persoane.

Indivizii care se lasă de fumat resimt o stare de nervozitate

deoarece, în contextul circulării impulsurilor nervoase, mesajele

care vin la creier de la muşchi (nemaifiind parţial blocate) ajung în

totalitate provocând un răspuns complet.

Alcoolul este un drog puternic, la fel ca şi nicotina şi cofeina,

deşi legal. Are acţiune de sedare (sedativ) acţionând prin inhibarea

receptorilor de noradrenalina din creier. Se produce o reacţie de

somnolenţă şi scădere a vitezei de reacţie la informaţia senzorială

primită. Deoarece reduce tensiunea prin efectul său sedativ, dă

uneori senzaţia de “exaltare”. Prin efectul său amnezic, oamenii

uită multe din grijile şi stările tensionale, fapt ce le conferă o stare

34

de bine (din lipsă de griji), deci un anume fel de energie. Consumul

de alcool pe termen lung distruge capacitatea de memorare,

fenomen cunoscut sub denumirea de sindromul lui Korsakoff.

Unul din efectele cele mai evidente şi cu consecinţe din cele

mai grave este distrugerea capacităţii de judecată. Alcoolul inhibă

judecata critică, fapt cu consecinţe foarte grave în unele situaţii.

Cofeina un alt drog obişnuit este un puternic stimulent.

Acţiunea sa asupra sistemului nervos central măreşte nivelul alertei

autonome. Un consum masiv şi prelungit de cofeină poate avea un

efect epuizant asupra individului: somn agitat sau insomnie,

nervozitate şi instabilitate şi chiar pusee de anxietate.

Nicotina, alcoolul şi cofeina sunt droguri legale, chiar dacă

administrarea lor în cantităţi mari şi de lungă durată poate avea

efecte foarte puternice.

Marea clasă de droguri se grupează în amfetamine, narcotice,

halucinogene.

Amfetaminele sunt excitante puternice, utilizate în special

de personalul medical şi militar pentru prelungirea rezistenţei şi a

atenţiei pe o perioadă lungă de timp, prin sporirea capacităţii de

concentrare şi un anumit sentiment de încredere socială. Pot crea

dependenţă iar reducerea apetitului are ca efect slăbirea fizică

serioasă, prin mal-nutriţie, şi, de asemenea, tulburări psihologice (în

special paranoia).

Cocaina este un alt tip de excitant utilizat în medicină pentru

virtuţile sale anestezice şi folosit ilegal pentru senzaţia de euforie şi

energia crescută pe care o produc. Utilizarea prelungită poate

conduce la slăbiri fizice serioase şi la distorsionarea imaginii asupra

realităţii, datorate în parte efectelor energizante care induc o

insensibilitate faţă de nevoile de odihnă şi de alimentare corectă.

Utilizarea prelungită produce dependenţa.

Sedativele acţionează la nivelul stingerii activităţii

sistemului nervos autonom, producând calmarea. Prin efectul

calmant pe care-l induc sunt administrate obişnuit unor bolnavi

psihici cu excitabilitate crescută.

Narcoticele sunt droguri care produc somnul sau

35

inconştienţa. Se administrează terapeutic pentru efectul lor

analgezic. Morfina şi heroina sunt cele mai puternice şi fac parte

din opiacee. Luate pentru prima dată produc o senzaţie de fericire şi

bunăstare, fapt care încurajează persoana respectivă să le încerce

din nou. Chiar şi o priză mică de drog creiază dependenţă, prin

administrarea lui zilnică. Odată instalată obişnuinţa fizică sunt

necesare cantităţi mai mari de ingerare în vederea obţinerii

efectului. Obişnuinţa cuplată cu simptomele neplăcute ce apar în

condiţiile renunţării conduc la încercări disperate de menţinere a

obiceiului.

Halucinogenele. Unele droguri, prin modificările directe ale

stărilor de conştiinţă, cu halucinaţii şi amplificări ale percepţiilor

senzoriale, sunt rar utilizate terapeutic. Folosirea lor frecventă este

pe tărâmul ilegal al utlizării drogurilor deconectante, din dorinţa de-

a obţine senzaţii foarte puternice şi uneori chiar halucinaţii.

Aici se grupează halucinogene ce provin din surse naturale,

cum este mescalina, sau pe cale sintetică, cum este cazul LSD-ului.

Ingerarea de droguri produce un lanţ întreg de perturbări la

nivel senzorial, al perceperi timpului şi spaţiului, cu deplasări în

alte cadre spaţio–temporare, apropriind aceste cogniţii senzoriale de

modurile de percepere psihotice.

Efectele fiziologice înregistrate prin observaţiile sistematice

asupra toxicomanilor relevă o activare a zonelor diencefalului

(accelerarea respiraţiei, creşterea temperaturii), o creştere a

biocurenţilor cerebrali şi a centrilor nervoşi.

Efectele fiziologice sunt dublate de efecte psihologice, de

natură variabilă în funcţie de etapa în care se găseşte toxicomanul.

Astfel, în prima fază a euforiei, toxicomanul trăieşte o stare

euforică, estatică cu supraexcitări imaginative, cu hiperestezii

acustice şi vizuale, cu explozii de culori.

Prin ingerarea repetată, toxicomanul traversează o etapă de

toleranţă, la capătul căreia, prin diminuarea reactivităţii

organismului faţă de drog, apare dependenţa, manifestată prin trăiri

dramatice de factură fiziologică şi organică, asemănătoare cu

manifestările din abstinenţă. Se naşte, astfel, o dependenţă

36

funcţională în raport cu personalitatea narcomanului.

În faza de dependenţă, la un anumit interval după ingerarea

drogului, în condiţiile în care nu se inoculează o nouă doză, se

instalează efectele abstinenţei care provoacă profunde tulburări

fiziologice şi nervoase, însoţite de simptome psihice. Simptomele

psihice merg cu un cortegiu bogat de manifestări isterice,

instabilitate accentuată, dezordini comportamentale, cu descărcări

agresive, labilitate afectivă (sentimente de insecuritate)

vulnerabilitate, trăiri stresante, intoleranţă la frustrare. Toate aceste

trăiri paroxistice, în funcţie de conţinutul drogului, de cantitatea şi

frecvenţa cu care sunt administrate, pot degenera în situaţii

delirante cu reacţii distructive extrem de violente.

Problema toxicomanilor, fiind de o mare gravitate, intră în

perimetrul politicii penale privind acţiunile legiferate ce vizează

atât infracţionalitatea traficanţilor de droguri, cât şi

infracţionalitatea consumatorilor.

O devianţă cu un caracter mai incert, vizând unele

transgresări dintr─un domeniu în altul, este cea a devianţilor

psihici, anume bolile mintale de tipul handicapaţilor mintali (vezi

cap. Delincvenţa).

Se poate observa frecvent că diverse forme de devianţă au

tendinţa de aglutinare.

Astfel, devianţa şcolară merge mână în mână cu delincvenţa

juvenilă. La tinerii delincvenţi, consumul de alcool şi droguri este

mai ridicat decât la tinerii care respectă legea. Corelaţii ridicate şi

pozitive sunt subliniate de autori ca J. Kaplan (1988) şi R.R. Ross

şi Lightfood (1985) între furt şi consumul de droguri. Raporturi

strânse s-au evidenţiat între toxicomanie şi sinucidere, pe de o

parte, între toxicomanie şi crimă, pe de altă parte.

Tendinţa diverselor devianţe de a se aglutina este valabilă, în

accepţiunea lui M. Cusson (1992), în special pentru furt, violenţă,

toxicomanie, alcoolism şi sinucidere. Autorul dă câteva explicaţii

atracţiei dintre diferite forme de devianţă: furtul merge mână în

mână cu violenţa. pentru că aceasta din urmă este o modalitate

rapidă de însuşire a bunului altuia şi pentru că unele victime

37

reacţionează la agresiune, fiind gata să recurgă la forţă pentru a-şi

apăra proprietăţile. Alcoolul reduce inhibiţiile şi de aici violenţa

poate degenera în agresiuni şi chiar crime. Consumul mare de

heroină acţionează ca un accelerator asupra furturilor.

Cusson, pornind de la polivalenţa delincvenţilor recidivişti,

de la legătura strânsă între devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă,

precum şi de la corelaţiile dintre furt, agresiune, sinucidere şi

toxicomanie îşi pune problema dacă nu putem vorbi de o

predispoziţie pentru devianţă, manifestată prin aceste transgresiuni

polimorfe? Autorul insistă pe ideea necesităţii unor explicaţii

specifice la două nivele de interpretare şi anume: de ce anumiţi

indivizi sunt mai înclinaţi să încalce normele sociale şi de ce într-o

anumită împrejurare această înclinaţie se fixează pe un anumit tip

de transgresiune?

De aici, sub raport metodologic, se impune descoperirea

caracteristicilor psihosociale ale indivizilor care se disting printr-o

activitate deviantă frecventă şi, odată izolat un tip specific de

devianţă, să se analizeze procesele care îi determină să opteze

pentru un anumit tip de transgresiune şi nu pentru altul.

.

2.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 2

2.4. DEVIANŢA SOCIALĂ -ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE

Noţiunea de devianţă desemnează în sensul său cel mai general îndepărtarea, abaterea sau

nonconformismul indivizilor faţă de normele şi valorile sociale.

În acest sens, J. Fichter face o distincţie între devianţa pozitivă, prin care individul se abate de

la stereotipurile conformităţii şi adoptă creativ norme şi valori superioare, şi devianţa negativă..

O altă distincţie în cadrul delincvenţei este cea operată de Edwin Lemert (1951): devianţa

primar ă şi cea secundară. Autorul pune în discuţie problema devianţei pornind de la faptul că

aproape orice persoană transgresează, din când în când, regulile, dar aceasta are un caracter temporar

38

şi nerepetitiv. În acest caz avem de-a face cu devianţa primară, persoana rămânând una acceptată din

punct de vedere social, dar al cărei stil de viaţă este departe de a fi dominat de un model deviant.

Actele de devianţă primară care se repetă şi devin prin această repetivitate vizibile, se impun..

Subiectul îşi organizează existenţa în jurul actelor etichetate ca deviante, angajându-se, astfel, în ceea

ce se numeşte devianţă secundară.

Deoarece este imposibil ca toţi membrii unui grup să împărtăşească sentimentele colective cu

aceeaşi intensitate, vor exista unii care vor comite acte judecate ca ofensatoare de către ceilalţi, care se

vor vedea, astfel, condamnaţi la o sancţiune penală. Oamenii, nefiind identici, este inevitabil ca unii să

încalce anumite reguli. Şi atunci cei care sunt convinşi de necesitatea regulilor nu se vor putea abţine

să nu-şi manifeste dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului este consecinţa ataşamentului faţă de

norma socială. Devianţa este cealaltă faţă a normei.


Relativitatea normelor antrenează prin relativitatea criteriilor distincţia dintre drept şi nedrept,

deci o relativitate a devianţei. În acest sens, al relativităţii devianţei, pentru a nu se crea confuzie

trebuiesc făcute unele distincţii:

– un act va fi condamnat dacă are loc într-o anumită situaţie, şi nu va fi condamnat în alte

împrejurări.

– – un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul social al autorului său. A omorî

este o crimă extrem de gravă, dar nu şi pentru soldatul aflat în război;

– devianţa va depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este condamnat în sânul unei

culturi sau într-o epocă este adesea tolerat în altă parte sau în alte vremuri.

Relativismul normelor şi valorilor depind, astfel, de fiecare societate.

În privinţa universalităţii devianţei ea apare într-un număr restrâns de acte care au fost

întotdeauna şi constant prohibite şi sunt: incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiic ă, frate şi soră; răpirea

şi violul; omorul unui membru al grupului; furtul.

2.4.2. Categorii de devianţă socială

În general, în termenul de devianţă s-au introdus categorii diverse, reflectând faptul că acţiunile

calificate anterior ca deviante au devenit ulterior acţiuni “normale” sau cel puţin acceptate din punct de

vedere social.

Totuşi o listă aproximativă a acestora M. Cusson o subîmparte în şapte categorii:

a) Infracţiunea şi delictele, cuprinzând: omorurile, furtul, violul, delincvenţa juvenilă,

infracţiuni ale gulerelor albe.

39

b) Sinuciderea după apariţia celebrului studiu a lui Durkheim, apare ca o primă etapă a

constituirii controlului social.

c) Consumul de droguri cu toate implicaţiile sale dezorganizante de factură psihosocială.

d) Transgresiunile sexuale includ prostituţia, homosexualitatea, pornografia, lesbianismul.

e) Devianţele religioase care, prin atitudini fanatice, antrenează unele secte religioase, erezii,

vrăjitorii.

f) Bolile mentale au fost şi ele analizate din unghiul de vedere al abaterii de la normele sociale.

g) Extremismul politic

h) Handicapurile fizice

În eterogenitatea acestei categorisiri există o gradaţie de la perfect voluntar la involuntar.

Pornindu-se de la studiile lui R.K. Merton (1971) şi S. Moscovici (1976) se disting patru categorii de

devianţi:

a) Devianţi subculturali. Pe această direcţie Merton vorbeşte de nonconformişti, iar Moscovici

de minorităţi active.

Această categorie de indivizi pune în discuţie, prin acţiunea de violare pe care o întreprind,

însăşi legitimitatea normelor. Ei se străduiesc să promoveze norme şi valori substituente, militând în

acest sens.

În categoria de devianţi subculturali sunt incluşi: teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor

religioase. Grupurile de devianţi subculturali îşi asumă actele comise şi le revendică legitimitatea.

b) Transgresorii sunt devianţii care în mod deliberat violează o normă a cărei validitate o

recunosc. Ei nu acţionează din principiu, ci din interes, din oportunism, pasiune sau concupiscenţă.

Majoritatea delincvenţilor se încadrează în această categorie.

c) Indivizii cu tulbur ări de comportament sunt: alcoolicii şi toxicomanii a căror acţiune, într-

o primă fază are un caracter voluntar, iar apoi, după ce se instalează dependenţa, încetează de-a mai fi

complet liberi. Tot în această grupă de tulburări comportamentale sunt cuprinse şi tulburările mentale

ca: nevroza, sociopatia, tulburările de caracter la care este greu să separăm latura de compulsiune de

latura de determinare.

d) Handicapaţii. Deoarece aici sunt grupate persoane cu handicap fizic (orbi, cocoşaţi,

paraplegici) debili şi bolnavi mentali, a căror tulburare este consecinţa unei tulburări organice,

considerăm că se părăseşte domeniul acţiunii voluntare. Evident cuprinderea acestei grupări de

subiecţi în domeniul devianţei suscită discuţii vii, contradictorii.

Formele de devianţă cel mai des studiate, din unghiul implicaţiilor psiho–sociale, sunt:

infracţiunile (delincvenţa), sinuciderile, devianţa sexuală şi toxicomania.

a) Delincvenţa ca şi abordare interdisciplinară, cu profundele ei implicării psihologice şi sociale

va face obiectul unui capitol de sine stătător (vezi subcapitolul Tipologii ale delincvenţei).

40

b) Sinuciderile. Această problemă atât de spinoasă a fost abordată încă din 1897 de Durkheim

în lucrarea sa “Despre sinucidere”, într-o strânsă corelaţie cu teoria controlului social.

Autorul clasifică sinuciderea în trei tipuri pincipale, fiecare cu propria ei cauzalitate:

sinuciderea egoistă, sinuciderea altruistă, sinuciderea anomică. Ulterior a adăugat sinuciderea

fatalistă, îmbrăţişată de cupluri tinere.

Referitor la sinuciderea egoistă autorul desprinde o idee generală conform căreia sinuciderea

variază invers proporţional cu gradul de integrare al societăţii religioase şi politice. Membrii unui grup

insuficient integrat scapă de sub influenţa sa şi nu se mai lasă ghidat decât de propriile sale interese.

Sinuciderea altruistă apare în cazurile în care o autoritate excesivă asupra individului îl obligă

să renunţe la propria sa persoană, impunându-i sacrificiul.

Sinuciderea altruistă a lui Durkheim se apropie, ca şi cauzalitate, de actele fanatice de sinucidere

întâlnite în acţiunile teroriste.

Factorii sociali legaţi de suicid sunt mai complecşi decât simpla dihotomie rural – urban sau

mediu industrializat – neindustrializat (Labovitz – 1968).

Pe lângă suicidul cu cauzalitate de factură socială, foarte frecvente sunt suicidul şi tentativa de

suicid ca reacţii antisociale din cadrul patologiei medicale, ca expresie a unor tulburări instinctivo–

afective foarte profunde.

De pe acest palier, suicidul este actul autoagresiv prin care o persoană în mod intenţionat îşi

cauzează moarte.

Dintre situaţiile patologice care se însoţesc de suicid se notează schizofrenia, în care actul

îmbracă haina absurdului, ca şi elementele depresive din psihoza maniaco–depresivă.

c) Devianţa sexuală, ca problemă socială, este notată în clasificarea internaţională OMS ca o

tulburare a comportamentului sexual. Homosexualitatea, ca şi devianţă sexuală, este o tulburare ce

constă în atracţia predominantă sau exclusivă pentru persoane de acelaşi sex cu sau fără raporturi

fizice. Această deviaţie nu include factori patogeni ca în cazul unei boli propriu-zise cum este TBC-ul

sau schizofrenia. Devianţa sexuală este interpretată de Asociaţia Americană de psihiatrie drept o

tulburare a orientării sexuale, iar de autorii francezi drept o perversiune, în adevăratul sens al

cuvântului, deoarece persoana respectivă, în comportamentul său sexual, are o implicare conştientă şi

deliberată.

Devierea sexuală poate fi primară, având un caracter tranzitoriu sau accidental, În aceste situaţii

devierea sexuală este înţeleasă ca rezultat al unei insuficiente maturizări, ca o “necesitate” de adaptare

la sistemul închisorii sau ca epifenomene ale unor nevroze.

Mai răspândită este interpretarea homosexualităţii ca o anomalie a contactului sexual, care

presupune o dificultate majoră a subiectului de stabilire a unor contacte interumane, fiind încadrate

între stările cu defect.

41

De pe aceste poziţii, psihiatri o consideră o dezvoltare patologică a personalităţii cu instabilităţi

emoţionale, o insuficientă capacitate frenatorie faţă de instincte, o lipsă de maturitate psihică (conduite

şi sentimente morale deficitare) răspunzătoare de neadaptări la realitatea complexă, cu stereotipii în

imitarea unor conduite preluate, nefiltrate, la pubertate şi adolescenţă.

În determinarea cauzală a deficitului de personalitate sunt invocate cauze genetice (insuficient

elucidate) şi cauze educaţional–sociale. Pe lângă cauzalitatea genetică (anomalii cromozomiale) există

şi cauze de deficit socio–educaţionale care au la bază învăţarea, deprinderea unor conduite aberante.

Fie că este considerată tulburare, anomalie, boală sau viciu, că este sub incidenţă medicală,

psihologică sau socială, antrenând terapii specifice, homosexualitatea generează prozeliţi mai ales

între adolescenţi şi tineri, în special la vârsta conturării personalităţii, a opţiunilor valorice.

d) O altă categorie de devianţă, cu o creştere alarmantă în ultimul deceniu, sunt toxicomaniile.

Conform unei definiţii O.M.S. toxicomania este o stare de intoxicare cu caracter periodic sau

cronic dăunătoare individului şi societăţii, provocată de consumul repetitiv a unui drog natural sau

artificial.

Toxicomania care apare în urma ingerării întâmplătoare sau voluntare de substanţe cu efect

analgezic, euforizant sau dinamogen, creează în scurt timp o dependenţă tiranică, atrăgând după sine

mărirea progresivă a dozelor.

Efectul ingerării, într-o perioadă de timp mai mare sau mai mică, este degradarea fizică şi

psihică a individului.

Drogurile care influenţează starea de conştiinţă sunt cunoscute sub denumirea de droguri

psihoactive, deoarece acţionează asupra psihicului..

Amfetaminele sunt excitante puternice, utilizate în special de personalul medical şi militar

pentru prelungirea rezistenţei şi a atenţiei pe o perioadă lungă de timp, prin sporirea capacităţii de

concentrare şi un anumit sentiment de încredere socială. Pot crea dependenţă iar reducerea apetitului

are ca efect slăbirea fizică serioasă, prin mal-nutriţie, şi, de asemenea, tulburări psihologice (în special

paranoia).

Cocaina este un alt tip de excitant utilizat în medicină pentru virtuţile sale anestezice şi folosit

ilegal pentru senzaţia de euforie şi energia crescută pe care o produc. Utilizarea prelungită poate

conduce la slăbiri fizice serioase şi la distorsionarea imaginii asupra realităţii, datorate în parte

efectelor energizante care induc o insensibilitate faţă de nevoile de odihnă şi de alimentare corectă.

Utilizarea prelungită produce dependenţa.

Sedativele acţionează la nivelul stingerii activităţii sistemului nervos autonom, producând

calmarea. Prin efectul calmant pe care-l induc sunt administrate obişnuit unor bolnavi psihici cu

excitabilitate crescută.

Narcoticele sunt droguri care produc somnul sau inconştienţa. Se administrează terapeutic

pentru efectul lor analgezic. Morfina şi heroina sunt cele mai puternice şi fac parte din opiacee. Luate

42

pentru prima dată produc o senzaţie de fericire şi bunăstare, fapt care încurajează persoana respectivă

să le încerce din nou. Chiar şi o priză mică de drog creiază dependenţă, prin administrarea lui zilnică.

Odată instalată obişnuinţa fizică sunt necesare cantităţi mai mari de ingerare în vederea obţinerii

efectului. Obişnuinţa cuplată cu simptomele neplăcute ce apar în condiţiile renunţării conduc la

încercări disperate de menţinere a obiceiului.

Halucinogenele. Unele droguri, prin modificările directe ale stărilor de conştiinţă, cu halucinaţii

şi amplificări ale percepţiilor senzoriale, sunt rar utilizate terapeutic. Folosirea lor frecventă este pe

tărâmul ilegal al utlizării drogurilor deconectante, din dorinţa de-a obţine senzaţii foarte puternice şi

uneori chiar halucinaţii.

Aici se grupează halucinogene ce provin din surse naturale, cum este mescalina, sau pe cale

sintetică, cum este cazul LSD-ului.

Ingerarea de droguri produce un lanţ întreg de perturbări la nivel senzorial, al perceperi timpului

şi spaţiului, cu deplasări în alte cadre spaţio–temporare, apropriind aceste cogniţii senzoriale de

modurile de percepere psihotice.

Efectele fiziologice înregistrate prin observaţiile sistematice asupra toxicomanilor relevă o

activare a zonelor diencefalului (accelerarea respiraţiei, creşterea temperaturii), o creştere a

biocurenţilor cerebrali şi a centrilor nervoşi.

Efectele fiziologice sunt dublate de efecte psihologice, de natură variabilă în funcţie de etapa în

care se găseşte toxicomanul. Astfel, în prima fază a euforiei, toxicomanul trăieşte o stare euforică,

estatică cu supraexcitări imaginative, cu hiperestezii acustice şi vizuale, cu explozii de culori.

Prin ingerarea repetată, toxicomanul traversează o etapă de toleranţă, la capătul căreia, prin

diminuarea reactivităţii organismului faţă de drog, apare dependenţa, manifestată prin trăiri dramatice

de factură fiziologică şi organică, asemănătoare cu manifestările din abstinenţă. Se naşte, astfel, o

dependenţă funcţională în raport cu personalitatea narcomanului.

În faza de dependenţă, la un anumit interval după ingerarea drogului, în condiţiile în care nu se

inoculează o nouă doză, se instalează efectele abstinenţei care provoacă profunde tulburări fiziologice

şi nervoase, însoţite de simptome psihice. Simptomele psihice merg cu un cortegiu bogat de

manifestări isterice, instabilitate accentuată, dezordini comportamentale, cu descărcări agresive,

labilitate afectivă (sentimente de insecuritate) vulnerabilitate, trăiri stresante, intoleranţă la frustrare.

Toate aceste trăiri paroxistice, în funcţie de conţinutul drogului, de cantitatea şi frecvenţa cu care sunt

administrate, pot degenera în situaţii delirante cu reacţii distructive extrem de violente.

Problema toxicomanilor, fiind de o mare gravitate, intră în perimetrul politicii penale privind

acţiunile legiferate ce vizează atât infracţionalitatea traficanţilor de droguri, cât şi infracţionalitatea

consumatorilor.

43

O devianţă cu un caracter mai incert, vizând unele transgresări dintr─un domeniu în altul, este

cea a devianţilor psihici, anume bolile mintale de tipul handicapaţilor mintali (vezi cap.

Delincvenţa).

Se poate observa frecvent că diverse forme de devianţă au tendinţa de aglutinare.

Astfel, devianţa şcolară merge mână în mână cu delincvenţa juvenilă. La tinerii delincvenţi,

consumul de alcool şi droguri este mai ridicat decât la tinerii care respectă legea. Corelaţii ridicate şi

pozitive sunt subliniate de autori ca J. Kaplan (1988) şi R.R. Ross şi Lightfood (1985) între furt şi

consumul de droguri. Raporturi strânse s-au evidenţiat între toxicomanie şi sinucidere, pe de o parte,

între toxicomanie şi crimă, pe de altă parte.

De aici, sub raport metodologic, se impune descoperirea caracteristicilor psihosociale ale

indivizilor care se disting printr-o activitate deviantă frecventă şi, odată izolat un tip specific de

devianţă, să se analizeze procesele care îi determină să opteze pentru un anumit tip de transgresiune şi

nu pentru altul.


• devianţa pozitivă • devianţa negativă • devianţa primară • devianţa secundară • Infracţiunea - delictele • Transgresiunile sexuale • Devianţele religioase • Boli mentale • Handicapuri fizice • Devianţi subculturali • Transgresori • Delincvenţa .

Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1 Care sunt comportamentele care transgresează normele sociale? 2. Prezentaţi caraceristicile devianţei şi ale delincvenţei.

3. Care sunt caracteristicile devianţei sociale ? 4, Care sunt categoriile de devianţă socială ?

44

Bibliografie obligatorie PETCU, M., (2005)Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca. PETCU, M (2012). Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater. RĂDULESCU, S.M., (1994),Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale,


RĂŞCANU, R., ( 1994), Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universit, Bucureşti


3. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE

SOCIALE

Partea a II a 3.1. Introducere 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 3.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare

3.3.1. Relaţia problemă socială- devianţă 3.3.2. Abordări teoretice ale devianţei

3.3.3. Reactii faţă de devianţă 3.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

3.1. Introducere

45

În esenţă, integrarea socială insuficentă îl eliberează pe

individ de influenţa socializantă a anturajului său, slăbindu-i

motivaţia de a depune efortul necesar pentru respectarea normelor

sociale. Conform paradigmei acţioniste, actul deviant este conceput

ca rezultat al unei decizii luate de indivizi preocupaţi de

maximizarea satisfacţiei lor.

Dar palierul social ar fi lipsit de substanţa reală a individului, sub raport psihologic, dacă în relaţiile pe care le stabileşte cu ceilalţi şi cu societatea nu s-ar manifesta ca o entitate psihologică în acţiune.

Autori ca R. Merton şi R. Nisbest includ fenomenul de

devianţă în sfera problemelor sociale, apreciind că ea trebuie

interpretată în interiorul societăţii căreia îi aparţine, prin strânsa

relaţie cu ordinea socială, cu valorile şi structurile distincte ale

acestei societăţi.

Problemele sociale sunt, adeseori, consecinţele nedorite şi

neanticipate ale metodelor instituţionalizate de comportament

social. În acest sens, aceeaşi structură socială şi culturală, care

determină conduite conformiste şi organizate, poate genera şi

tendinţe de delincvenţă şi de dezorganizare socială.

Poziţiile diferite ale indivizilor în structura socială, modurile

lor de socializare exercită o serie de presiuni care-l determină pe

individ să se conformeze sau să adopte moduri de comportament

deviant.

În problema conformităţii şi a devianţei nu există decât

interpretări pluraliste. Aceeaşi situaţie socială va putea antrena

indivizi cu puncte de vedere diferite, determinând aprecierea că este

sau nu o problemă socială.

R. Merton şi R. Nisbest, subliniind interdependenţele

sistemice dintre părţile structurii sociale (o problemă putând genera

alte probleme, sărăcia sau şomajul putând fi condiţii favorizante

pentru delincvenţă), apreciază că noţiunea de problemă socială, are

un cadru mai larg decât conceptul de devianţă socială care la rândul

său subsumează criminalitatea.

46

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea relaţiilor ce se statuează între problema

socială şi devianţă; – definirea termenilui de devianţă socială. – cunoaşterea orientărilor teoretice emise despre devianţă – cunoaşterea reacţiilor sociale faţă de devianţă


Pentru unitatea de învăţare Relaţia problemă socială- devianţă , timpul alocat este de 4 ore.

3.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare 3. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE

SOCIALE

Partea a II a

3.3.1. Relaţia problemă socială – devianţă

Sub raportul abordării sociale, pentru înţelegerea înclinaţiei

spre devianţă, se implică teoria controlului social.).

Spre deosebire de devianţa care semnifică abaterea de la o

normă ce poate fi întâlnită în fiecare tip de societate, problema

socială poate fi identificată cu o stare colectivă indezirabilă,

circumscrisă unui spaţiu particular definit, într-o anume perioadă a

dezvoltării sale. Problema socială nu se poate baza pe o teorie

unitară şi cuprinzătoare, dată fiind multitudinea situaţiilor sociale

de care se ocupă.

Pornind de la aceste aprecieri Ch. S. Suchar reprezintă

47

următoarea schemă:

Figura 1. Raportul problemă socială – delincvenţă

Aria cea mai largă o are sfera problemelor sociale care

include ca subdomenii devianţa socială şi delincvenţa

(criminalitatea). Autorul consideră necesară această distincţie

deoarece manifestările de devianţă sunt prin definiţie probleme

sociale, pe când nu toate problemele sociale implică abateri de la

norme. Delincvenţa şi, în mod particular, criminalitatea este indusă

în sfera devianţei deoarece presupune un anumit tip de abatere de la

normă şi anume cea în raport cu normele penale.


Devianţa constituie un termen în care se exprimă viziuni

foarte generale despre societate. O primă abordare teoretică este cea

funcţionalistă care are ca reprezentanţi de bază pe Parsons, Merton

şi Davis. Ei se axează, în concepţia lor, pe reproducerea şi

menţinerea raporturilor sociale, asupra unui status quo.

Accentul cade, în această interpretare a funcţionalismului

devianţei, pe societate şi nu pe individ. Punctul de pornire îl

constituie presupunerea fundamentală că societatea este bazată pe o

ordine normativă unanim acceptată, dat fiind consensul valoric

unanim între toţi membrii societăţii, care aderă la aceleaşi norme şi

48

valori. În această viziune omul este o fiinţă conformistă, dominată

de structuri, care se supune atât presiunilor externe de control social

cât şi presiunilor interne ale constrângerilor interioare prin pârghia

procesului de socializare.

Aceste presiuni determină conformitatea indivizilor la

normele sociale, astfel încât devianţa apare doar ca o stare

potenţială şi nu ca o realitate efectivă.

Devianţa şi delincvenţa de pe aceste poziţii apare ca o

încălcare a rolurilor şi statusurilor, o stare de “alienare” pe care

societatea, prin intermediul controlului social, o înlătură. În

viziunea parsonsiană, numai boala apare ca o devianţă legitimă,

ieşind prin situaţia de boală din cadrul obligaţiilor şi

responsabilităţilor sociale.

Conform teoriei funcţionaliste se implementează ideea că

sistemele sociale sunt optimale, funcţionale, aproape ideale.

Partizanii acestei abordări iau în considerare procesele adaptatative

prin intermediul cărora îşi asigură perenitatea, imuabilitatea

(împotriva schimbării considerată ca un fel de rău). De aici,

implicit, se consideră viziunea asupra lumii ca fiind justă, cu valori

anistorice, definite o dată pentru totdeauna. Această abordare

trăieşte cu iluzia imobilismului normelor şi ideilor. Valoarea unei

norme fiind definită în cadre absolute, se pune problema

descoperirii condiţiilor şi a mecanismelor prin care indivizii le

interiorizează.

Această idee conservatoare a status qou-ului este relativ

ameliorată de R. Merton, prin introducerea analizei funcţionale.

Astfel, în opinia lui Merton, în societăţile pluraliste

funcţionarea unei societăţi prin consens este contrazisă de

diversitatea sistemelor normative, care apreciază diferit caracterul

funcţional sau disfuncţional al unei acţiuni.

De pe poziţii ştiinţifice, disfuncţia unei societăţi nu este

echivalentă cu imoralitatea deoarece devianţa poate avea un

caracter funcţional pentru anumite grupuri sociale. Mai mult, în

promovarea unui sistem social există efecte funcţionale benefice

pentru sisteme şi efecte disfuncţionale care ameninţă echilibrul.

49

Ambele au caracter manifest, determinat de consecinţele acţiunii

sociale.

Pornind de la precizările lui Merton, A. Cohen (1986) face

distincţia între funcţiile şi disfuncţiile sociale ale devianţei.

Printre funcţiile sociale ale devianţei autorul enunţă rolul

funcţional al devianţei, clarificarea şi definirea normelor sociale (în

special a celor cu conţinut prescriptiv vag), precum şi creşterea

solidarităţii grupului, inclusiv a legăturilor emoţionale care se

soldează cu mobilizarea grupului pentru sancţionarea individului

deviant în tendinţa de protejare a membrilor.

Prin intervenţiile deviante se conştientizează caracterul

neadecvat al unor norme, care se impun a fi schimbate în cadrul

sistemului social. Considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă

decât devianţa are drept consecinţă întărirea motivaţiei de

conformitate faţă de norme.

Între disfuncţiile sociale ale devianţei se enumeră eliminarea

motivaţiei de conformitate la acei indivizi care consideră că, sub

raportul recompensei, atât devianţa cât şi conformitatea sunt la fel

de benefice. Disfuncţia socială dublată şi de generarea

sentimentului de insecuritate, neîncredere, îndoială, în bazele

contractuale sociale, are drept consecinţă schimbarea ordinii

sociale.

Manifestările deviante apărute la nivele prestigioase de status

şi rol profesional înalt antrenează neîncrederea în funcţionarea

eficientă a sistemului, punând în pericol funcţionalitatea întregului

sistem.

Paradigma funcţională este criticabilă deoarece pleacă de la

premisa consensului valoric al societăţii, al primordialităţii

societăţii, care dizolvă astfel entităţile individuale. Această poziţie

presupune că orice devianţă subminează ordinea şi sistemul social.

În consecinţă devianţa este apreciată exclusiv din punct de vedere

al exigenţei de ordine, făcând abstracţie de motivaţiile personale ale

actorilor sociali.

O altă perspectivă teoretică a devianţei este perspectiva

interacţionistă care, pornind de la considerarea lumii sociale ca o

50

“scenă” a interacţiunii, a intersubiectivităţii, repune în cadre

valorizante, compensatorii importanţa dinamicii controlului social.

După Durkheim tendinţa de implicare a controlului social

merge pe linia considerării acestuia ca rezultând din acţiunea unei

entităţi supraindividuale societatea, grupul) asupra membrilor care

o alcătuiesc.

Comportamentele deviante devin evidente dacă sunt

concepute ca rezultat al procesului ce se desfăşoară în chiar sânul

interacţiuni sociale. De pe aceste poziţii, reglarea socială apare în

mod spontan din acţiunile indivizilor ce se influenţează reciproc.

Astfel abordat controlul social, el circumscrie un ansamblu de

procese prin care membrii unui grup se încurajează unii pe alţi

pentru a ţine seamă de aşteptările lor reciproce şi pentru a respecta

normele pe care şi le fixează.

Integrarea socială, care întreţine raporturi strânse cu

fenomenele de reglare, este definită prin calitatea şi frecvenţa

realităţilor ce se stabilesc în sânul unui grup şi prin gradul de

angajare a membrilor săi în activităţi comune.

Controlul social ca formă de influenţă se realizează în / şi

prin relaţii interpersonale. Integrarea face posibilă această influenţă,

dându-i unuia ocazia să-şi manifeste expectaţiile, altuia să fie

receptiv la ele.

Astfel, apar curente cu caracter fenomenologic, dintre care

cele mai importante sunt teoria schimbului, interacţionismul

simbolic şi etnometodologia. Teoria schimbului, cu reprezentanţi

de seamă G. Homans, P. Blau şi R. Emerson, consideră

comportamentul uman ca fiind produsul unui “schimb” material şi

spiritual.

Interacţionismul simbolic, prezentat iniţial de G.H. Mead,

are punctul de plecare în ideea că faptele sociale sunt “constructe”

ce emerg în cadrul interacţiunii dintre indivizi prin acţiunea

acestora în lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor

împărtăşite.

Pentru reprezentanţii interacţionismului simbolic variabila

critică în aprecierea delicvenţei este mai curând audienţa socială,

51

“actorii sociali”, mai mult decât individul, având rol de determinare

în aprecierea ca deviantă sau nu a unui episod comportamental.

Se pune în evidenţă rolul ce revine instituţiilor represive şi

mediului social în definirea şi etichetarea comportamentului

individual.

Paradigma interacţionistă, cuprinzând două dimensiuni

conexe “etichetarea” şi “stigmatizarea”, atribuie procesului de

definire socială funcţia de-a stabili caracterul normal sau anormal,

legal sau ilegal, aplicată atât elaborării şi receptării normelor cât şi

nivelului reacţiei sociale faţă de eventualele încălcări ale acestor

norme.

F. Tannenbaum consideră “stigmatizarea” ca fiind

modalitatea cea mai sigură de producere a delincvenţei prin

sancţionarea şi repudierea individului ce se abate de la standardele

sociale. Etichetarea îl va ghida în viitor spre anumite

comportamente.

Etnometodologia cuprinde deplasarea câmpului

preocupărilor de pe aspectele deterministe ale acţiuni pe aspectele

fenomenologice, şi, în mod expres, pe descifrarea vieţii cotidiene a

micilor comunităţi de devianţi marginalizaţi cum sunt: toxicomanii,

(şi în cadrul acestora fumătorii de marihuana, în special), bolnavii

mentali spitalizaţi sau delincvenţii (E. Lemert).

Din punctul de vedere a acestor minorităţi active, normele

sunt relative, rezultat al unui compromis sau al unei supuneri,

accentul fiind pus pe condiţiile şi mecanismele de transformare.

Fundamentale pentru evoluţia socială şi istorică a normelor sunt

procesele de inovaţie şi de difuzare a inovaţiei.

Astfel, lumea devianţilor apare similară celei convenţionale,

în care normele şi valorile sunt considerate ca reprezentate de

“realitate”, principiul căutării plăcerii prin orice mijloace găsindu-şi

corespondentul în valorile loisir-ului cu putere fundamentală.

În accepţiunea acestor teorii un act prin el însuşi nu este

deviant, ci el este definit ca atare numai în urma “etichetării” lui ( şi

aceasta în cazul interacţiunii sociale) de către unii indivizi, ca o

reacţie a lor faţă de conduitele ce nu se aseamănă cu ale majorităţii.

52

Un individ sau un grup devine deviant atunci când este

recunoscut ca atare. De pe aceste poziţii se discută de inegalitatea

şanselor de a deveni deviant şi, anume, unele grupuri sociale sunt

mai vizate decât altele de instanţele de reglare a controlului social

şi, în plus, încadrarea individului în diferite grupuri sociale

generează conflicte de norme ce duc la devianţă.

Perspectiva integraţionistă (fie ea simbolică sau

etnometodologică) consideră devianţa ca fiind de natură socială,

pentru că, pe de o parte, se înscrie într-un sistem social ce

transgresează normele, iar, pe de altă, parte pentru că apare prin

universalizarea normelor impuse de societăţile sociale dominante.

Societatea prin dictarea de reguli şi definirea “gradului de libertate”

admisă în interiorul acestor reguli este cea care creează devianţă.

3.3.3. Reacţii faţă de devianţă

În mod tradiţional, cercetarea psihosociologică asupra

devianţei s-a ocupat de divergenţa de opinii din sânul grupului. În

mod frecvent, grupurile sunt traversate de lipsă (temporară) de

consens. Studiile de psihologie socială s-au ocupat, în special, de

consecinţele dezacordului pentru evoluţia grupului.

Dincolo de consecinţele pozitive creative care duc la

rezolvarea de probleme şi având drept complicaţii întărirea

adaptării grupului la mediu, se studiază consecinţele negative cu

prilejul manifestării devianţei.

Divergenţa în grup implică un anumit conflict între

minoritari sau devianţi şi membrii majorităţii.

În marea majoritate a cazurilor devianţa a fost înţeleasă ca o

devianţă în raport cu opinia majoritară a grupului, opinie minoritară

ce diferă semnificativ în raport cu cea a majorităţii grupului.

De aici, o primă reacţie a fost cea exercitată în orice grup

social de presiuni uniformizatoare în privinţa opiniilor şi

atitudinilor, fiind cu atât mai puternice cu cât distanţa dintre poziţia

individului şi normă este mai mare, aceste presiuni actualizându-se

în comunicaţiile sociale informale şi putând să înceteze în caz de

respingere.

53

Raţiunea presiunii, în faţa unei probleme verificabile

empiric, constă în uniformitatea socială care este o garanţie de

realitate sau de adevăr. În plus, aceste presiuni se efectuează din

dorinţa de propulsare a grupului spre înainte, uniformitatea

asigurând coeziunea înaintării.

Cercetări experimentale ce vizează presiunea

uniformizatoare a grupului au fost efectuate de Leon Festinger încă

din 1950, când a pus în relaţie reacţia faţă de devianţă cu presiunea

spre uniformitate exercitată în grupuri. La baza acestei influenţe

autorul consideră două surse: a) realitatea socială – ca şi criteriu

pentru validarea opiniilor; b) membrii grupului care caută

consensul şi locomoţia grupului – aceştia resimţind nevoia

consensului, deoarece este necesar pentru atingerea scopului

propus. Când în interiorul grupului apar discordanţe între părerile

membrilor grupului, presiunile spre uniformitate determină acte

îndreptate spre reducerea disensiunii. Cu ajutorul comunicării

consensul este reinstaurat. În caz contrar, grupul îşi redefineşte

graniţele, iar deviantul este exclus.

Accentul în cercetarea lui Festinger este centrat nu pe reacţia

de respingere manifestată de membrii societăţii ci pe strădania,

nevoia resimţită de membrii grupului de a instaura concordanţa

între opiniile lor şi ale grupului.

Referirile lui Festinger la devianţă vizează cu precădere

strategiile de reinstaurare a consensului, autorul susţinând că însăşi

devianţa este un pretext, un prilej pentru exercitarea presiunilor

uniformizatoare şi că devianţa corespunde imposibilităţii din

ambele părţi, atât ale grupului cât şi ale deviantului, de-a regăsi

armonia existentă la început.

Teoria lui Festinger prezice că spre devianţii extremi vor fi

îndreptate mai multe acte de comunicare şi că ei vor fi mai puţin

agreaţi decât devianţii moderaţi.

Un alt autor cu cercetări remarcabile este S. Schachter (1965)

care evidenţiază creşterea uniformizatoare a grupului o dată cu

creşterea coeziunii grupului.

Pornind de la stilul de comportament al deviantului, W.

54

Doise şi S. Moscovici (1970) arată că o devianţă abruptă exercită o

influenţă mai redusă decât o influenţă care se dezvăluie în grup, în

mod progresiv. Rezultatele autorilor sunt susţinute şi de G. Mugny

(1975) care evidenţiază că o sursă minoritară ce apără o poziţie

deviantă are mai puţină influenţă, fiind mai puternic respinsă în

condiţiile în care adoptă un stil rigid, decât când este mai suplă în

negociere.

În viaţa de zi cu zi apar acte de devianţă foarte frecvente ce

caracterizează situaţii de devianţă lejeră. Acestea antrenează o

modalitate de reacţie tolerantă, fapt circumscris de conceptul

devianţă tolerată (mild deviance).

Actul încetează să mai fie deviant, deşi a fost anterior

etichetat ca un comportament condamnabil, deoarece prin reacţie

sau abţinere de la reacţie sunt trasate frontierele normative ale unui

grup (Erickson).

Deviantul de la normele autorităţii este departe de a fi un tip

izolat; poziţia lui faţă de regulile grupului este modelată de grupul

de referinţă.

Devianţa tolerată poate fi explicată prin conflictul dintre

normele autorităţilor şi normele grupului: normele grupului induc

membrilor acestuia un comportament conformist, în timp ce

ascultarea normelor autorităţii corespunde obedienţei.

Dooms (1981) semnalează contexte în care membrii

grupurilor se află simultan sub presiunea normelor stabilite prin

acord de grup şi a normelor dictate de autorităţi. Influenţa

exercitată simultan de două surse deosebite, ca putere şi ca impact,

au antrenat, în condiţiile permisivităţii unei atitudini deviante, o

devianţă tolerată. Asupra subiectului se exercită influenţe din

contexte sociale cu complexitate diferită – influenţa minoritară a

grupului şi în acelaşi timp influenţa grupului majoritar. Autorul

arată că procesul de influenţă reciprocă din sânul majorităţii a fost

mai curând neglijat.

Conceptul de devianţă tolerată descrie reacţia grupului în faţa

actului deviant în raport cu norma autorităţii.

Devianţa tolerată, la o primă abordare, pare un fenomen legat

55

exclusiv de normele scrise. Dar la o cercetare de profunzime a

dinamicilor psiho–sociale se dezvăluie conflicte dintre normele

oficiale ale autorităţii şi normele de grup. Confruntarea dintre cele

două tipuri de reglementări constituie nucleul devianţei tolerate. În

situaţii de devianţă tolerată se activează norme ce ţin de cele două

instanţe sociale: de autorităţi şi de grupuri.

În grupurile de lideri sau de autorităţi sunt impuse norme de

tip instituţional, iar normele voluntare sunt negociate între membrii

grupului, în special, pentru a surmonta un conflict. Normele

evoluţionale apar când comportamentele ce produc satisfacţie unei

persoane sunt învăţate, prin adopţie, şi de ceilalţi membri ai

grupului, răspândindu-se la nivelul acestuia.

În contextul tolerării devianţei se conturează normele

instituţionale prefigurate de autorităţi şi cele voluntare şi

evoluţionale ale grupului. Perpetuarea tolerării devianţei apare ca o

consecinţă a incapacităţii autorităţilor care nu ştiu să confere

normelor emanate, la nivelul instituţional, puterea normelor

voluntare, evoluţionale sau, pe de altă parte, faptului că normele

instituţionale, spre deosebire de celelalte două tipuri, pot declanşa o

reactanţă de grup având ca efect reacţia de respingere a membrilor

grupului.

În mod esenţial, devianţa tolerată semnifică o situaţie

caracterizată prin tensiune cognitivă. Conceptul de conflict

normativ, ca instrument preţios de elucidare a dinamicilor psihice

din aceste situaţii, a fost utilizat de reprezentanţii şcolii de

psihologie socială de la Geneva (G.P. Mugny, W. Doise, S.

Moscovici) pentru a se referi la influenţele profunde pe care le

exercită grupul.

Astfel, Doise şi Mugny fac distincţia între influenţa

superficială manifestă şi influenţa reală cu consecinţă de durată în

atitudine. Grupul de apartenenţă exercită un tip de influenţă ce

depinde de intensitatea conflictului cognitiv suscitat. Percepţia de

sine, de pe poziţiile apartenenţei la grup, corespunde unei elaborări

depersonalizate a conflictului de către individ, deci unui răspuns

conformist manifest, fiind vorba de o “paralizie sociocognitivă”.

56

Această accepţiune subliniază faptul că subiectul, când întâlneşte o

sursă ce susţine o opinie divergentă, suportul grupului social

produce o “paralizare” a unei cogniţii divergente. Fără a mai

examina cu atenţie opiniile contradictorii, subiectul se mulţumeşte

să reafirme poziţia grupului, evitând astfel să se angajeze într-un

travaliu cognitiv, conformându-se manifest la opinia grupului.

Pe o poziţie diametral opusă se află situaţia în care dispare

suportul grupului social, iar subiectul se descoperă în situaţie de

divergenţă cu una din categoriile de apartenenţă, apare astfel un

conflict normativ. Dacă subiectul nu are posibilitatea de a se

conforma, atitudinea sa se schimbă radical prin asumarea unei

poziţii dizidente. Elaborarea la nivel interior a conflictului conduce

la conversiune, la schimbarea de atitudine latentă. În această

accepţiune, apare conflictul normativ, ca o contradicţie dintre

norma personală şi cea de grup.

De multe ori, în interiorul grupului, care tolerează o anumită

devianţă, apare un conflict latent, abscons între atitudinile latente

şi cele manifeste. Situaţia de devianţă la nivelul grupului, trezind o

reacţie de toleranţă majoritară, provoacă unor membri ai grupului o

opunere, o respingere a devianţei numai la nivel manifest.

Atitudinea binevoitoare de acceptare a devianţei, de includere a

acestora în grup, apare numai la nivel manifest, ca urmare a

adaptării complezenţei faţă de grup. Dar pe plan intern, reacţia

manifestă de acceptare are un corespondent intim ostil, de

respingere a devianţilor, găsind norma autorităţii justă şi morală.

Dar, din păcate, norma de grup înăbuşă manifestarea atitudinii

negative faţă de actul deviant. Această dualitate a atitudinilor, la

nivel latent şi manifest, constituie nucleul dur al dinamicii psihice a

devianţei tolerante. Norma de grup generează compromis, o

bivalenţă atitudinală faţă de devianţă: de condamnare şi respingere,

de acceptare în vederea consensului cu norma de grup. Toleranţa

poate avea consecinţe dintre cele mai diferite. Astfel, dacă se pune

problema de a tolera conduite ce nu pun probleme serioase celuilalt

sau funcţionării grupului, ne aflăm în faţa unei modalităţi de

resorbţie a unor forme de devianţă. În acest sens, cercetările lui

57

Hanke şi Saxberg, care au studiat devianţii şi izolaţii în

întreprinderi din Statele Unite şi Japonia, au constatat că în multe

cazuri devianţii sunt constructivi şi contribuie prin ideile şi

comportamentul lor la rezolvarea unor probleme de grup. Ei se

manifestă ca lucrători mai productivi decât conformiştii şi sunt

rareori respinşi, fiind de fapt devianţi ce nu încalcă o normă de grup

ci o normă a autorităţii privitoare la maniera de desfăşurare a

diferitelor comportamente în grup.

Un factor cu rol însemnat în atenuarea atitudinii negative faţă

de deviant este statutul superior al deviantului. E. Hollander a arătat

în două studii celebre că grupurile au tendinţa de a reacţiona mai

favorabil la nonconformismul membrilor cu statut înalt, decât al

celor cu statut inferior.

Se mai poate vorbi de o reacţie pozitivă faţă de deviantul

mobil şi anume faţă de deviantul care şi-a manifestat la început

dezacordul cu opinia grupului ca apoi să o accepte treptat.

Evaluarea lor a fost pozitivă, deoarece treptat au acceptat opinia

grupului, evidenţiind forţa persuasivă a grupului.

Există totuşi şi în acest caz o nuanţare şi anume, dacă

deviantul mobil a afişat iniţial un extremism diferit, major de opinia

grupului, conformismul ulterior se poate dovedi insuficient pentru

ca grupul să manifeste simpatie.

Caracterul conflictual al situaţiilor de devianţă tolerată poate

fi pus în evidenţă şi prin conceptul de conflict de rol (J.

Maisonneuve, 1996). În cazurile de neadecvare a rolurilor la

statusuri se angajează o contradicţie profundă între interesele

individului (deviantului) şi ale grupului social.

În viaţa de zi cu zi nu orice act normativ al autorităţii

determină un conflict normativ. Grupurile pot accepta norme

promovate de autorităţi, pe care le negociază şi le interiorizează,

dar pot respinge altele pe care le consideră inutile sau chiar

dăunătoare.

Faţă de tendinţele uniformizatoare ale grupului, devianţii pot

exercita presiuni asupra grupului, crescând riscul de respingere, dar

această respingere nu apare în mod necesar ca o represiune rece, ci

58

poate fi mult mai subtilă, mai persuasivă, îmbrăcând forma

naturalizării , fiind de fapt un mecanism prin care un sistem social

se imunizează împotriva devianţilor, ruinându-le credibilitatea. La

baza acestui mecanism stă considerarea proprietăţilor stabile

naturale ca fiind sursa unor comportamente şi discursuri deviante,

ceea ce permite să nu se ţină cont de ele. Naturalizarea poate lua

forme “biologizante” (e negru; e ţigan; e femeie), “psihologizante”

(aşa e felul; e paranoic), “sociologizante” (e sindicalist, e

politician).

Abordarea în termeni psihosociologici a unei tentative de

influenţă duce la diminuarea influenţei, ilustrând funcţia socială a

unor astfel de mecanisme de “naturalizare”.

Reacţia faţă de devianţă, în foarte multe situaţii, se soldează

cu respingerea devianţilor . Motivele unei asemenea atitudini sunt

sintetizate de G. Baron şi colaboratorii săi(1992):

1) Consensul de grup şi conformismul fiind necesare pentru

ca grupurile să-şi atingă scopul, orice dezacord, devianţă, devine

ameninţătoare pentru membrii grupului, provocând iritarea şi

aplicarea sancţiunilor sociale.

2) Dezacordul cu o majoritate înseamnă insultarea acesteia.

3) Devianţii subminează realitatea socială deoarece, prin

afirmarea opiniei lor în opoziţie cu a majorităţii, determină

creşterea nesiguranţei membrilor non-devianţi, zdruncinându-le

securitatea consensului social.

Un rol determinant în diminuarea toleranţei grupului faţă de

deviantă îl constituie interdependenţa dintre membrii grupului.

Un caz deosebit de respingere a devianţilor, în situaţia în care

ei aduc prejudicii, îl constituie fenomenul intitulat black sheep

effect ca reprezentând o strategie de menţinere a identităţii sociale

pozitive conferite de propriul grup. În acest context, excluderea

devianţilor trebuie privită dintr-o perspectivă intergrupuri, a

identificării individului cu in–group-ul. Consecinţa constă în

aprecierea mai negativă a devianţilor din grupul de apartenenţă în

comparaţie cu cei din out–group. Black sheep effect revelează

extremismul evaluărilor, atât al celor negative cât şi pozitive ale

59

membrilor grupului de apartenenţă, printr-o supraevaluare a

membrilor non-devianţi din interiorul grupului, faţă de membri

non-devianţi ai out–group-ului, iar pe membri devianţi din

interiorul grupului, care prin actele lor ameninţă evoluţia cu succes

a grupului, şi deci identitatea socială, îi apreciază mai negativ decât

pe devianţii din out–group.

Un alt tip de respingere a devianţei poate fi denumită de

stigmatizare. Aici se încadrează reacţiile ce tind să exacerbeze

devianţa în loc să o reprime. Aceasta se produce când unui deviant i

se aplică o măsură de excludere care îl scoate din zona de influenţă

a grupului. Pe tărâmul etichetării stigmatizante se întâlnesc atât

concepţiile conform cărora devianţa este un construct social pur cât

şi considerarea anumitor caracteristici ale devianţilor ca fiind

rezultatul unei reacţii stigmatizante. Astfel, devianţii stigmatizaţi,

adică cei etichetaţi şi excluşi se consideră că vor fi determinaţi să

elaboreze soluţii ce le vor permite să supravieţuiască. De aici, E.M.

Lemert creează termenul de devianţă secundară, amintit mai sus,

pentru a defini persoanele care trebuie să se adapteze unor reacţii

stigmatizante. Odată stigmatizat, raporturile sale cu conformiştii se

alterează, el fiind marginalizat. Dacă îşi pierde locul de muncă şi

toţi îl resping când este vorba despre o reangajare, dacă dispreţul şi

ostilitatea cu care va fi tratat i se vor părea prea greu de suportat, el

se va orienta spre grupul de devianţi pe care îi va frecventa.

Deci, un efect al stigmatizării poate fi apariţia fenomenului

de “roire” a devianţilor, de constituire a lor în adevărate subculturi,

adică grupuri care au propriul lor sistem de norme şi în care se

valorizează ceea ce este dezaprobat de majoritate.

Există mai multe motive pentru care un individ etichetat ca

delincvent şi exclus, să se înrădăcineze în devianţă. Mai întâi el va

fi supraexpus influenţei semenilor săi antisociali, spre care se va

retrage ca orientare, fiind exclus din mediile conformiştilor.

Apoi, apare riscul să se autocatalogheze şi definească ca

fiind într-o situaţie deznădăjduită care îl va demobiliza, lăsându-l

descoperit şi fără putere în faţa tentaţiei. Un alt substrat

motivaţional este şi cel al consecinţei marginalizării, prin care o

60

dată scăpat de influenţele conformiştilor, de cenzura şi reproşurile

pe care aceştia le proliferau la adresa nonconformiştilor, se va trezi

în derivă, dar, totodată, într-un context situaţional al

permisivităţilor totale, în care orice transgresiune poate deveni

posibilă.

Această legătură între devianţă şi marginalitate socială, prin

indisociabilitatea care se creează, conduce la o determinare aproape

“abisală” şi anume: comportamentul deviant îl ghidează pe autorul

său spre marginile grupului, deci spre poziţia unde presiunile pentru

conformare nu se mai exercită. De aici, lipsa de influenţe, de

coerciţii normative determină un comportament ce amplifică

devianţa printr-o mişcare deopotrivă circulară şi centrifugă

declanşată prin stigmatizare.

Efectul marginalizării este unul nedorit de creştere prin

reacţia socială a unei perpetuări a comportamentului deviant în loc

să îl resoarbă, lichidându-l în timp.


DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE

Partea a II a

3.4.1. Relaţia problemă socială – devianţă

Sub raportul abordării sociale, pentru înţelegerea înclinaţiei spre devianţă, se implică teoria

controlului social.

Spre deosebire de devianţa care semnifică abaterea de la o normă ce poate fi întâlnită în fiecare

tip de societate, problema socială poate fi identificată cu o stare colectivă indezirabilă, circumscrisă

unui spaţiu particular definit, într-o anume perioadă a dezvoltării sale.

. Delincvenţa şi, în mod particular, criminalitatea este indusă în sfera devianţei deoarece

presupune un anumit tip de abatere de la normă şi anume cea în raport cu normele penale.

61


Devianţa constituie un termen în care se exprimă viziuni foarte generale despre societate. O

primă abordare teoretică este cea funcţionalistă care are ca reprezentanţi de bază pe Parsons, Merton

şi Davis. Ei se axează, în concepţia lor, pe reproducerea şi menţinerea raporturilor sociale, asupra unui

status quo.

Accentul cade, în această interpretare a funcţionalismului devianţei, pe societate şi nu pe

individ. Punctul de pornire îl constituie presupunerea fundamentală că societatea este bazată pe o

ordine normativă unanim acceptată, dat fiind consensul valoric unanim între toţi membrii societăţii,

care aderă la aceleaşi norme şi valori. În această viziune omul este o fiinţă conformistă, dominată de

structuri, care se supune atât presiunilor externe de control social cât şi presiunilor interne ale

constrângerilor interioare prin pârghia procesului de socializare.

Printre funcţiile sociale ale devianţei autorul enunţă rolul funcţional al devianţei, clarificarea şi

definirea normelor sociale (în special a celor cu conţinut prescriptiv vag), precum şi creşterea

solidarităţii grupului, inclusiv a legăturilor emoţionale care se soldează cu mobilizarea grupului pentru

sancţionarea individului deviant în tendinţa de protejare a membrilor.

. Considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa are drept consecinţă întărirea

motivaţiei de conformitate faţă de norme.

Între disfuncţiile sociale ale devianţei se enumeră eliminarea motivaţiei de conformitate la acei

indivizi care consideră că, sub raportul recompensei, atât devianţa cât şi conformitatea sunt la fel de

benefice. Disfuncţia socială dublată şi de generarea sentimentului de insecuritate, neîncredere,

îndoială, în bazele contractuale sociale, are drept consecinţă schimbarea ordinii sociale.

Manifestările deviante apărute la nivele prestigioase de status şi rol profesional înalt antrenează

neîncrederea în funcţionarea eficientă a sistemului, punând în pericol funcţionalitatea întregului

sistem.

Paradigma funcţională este criticabilă deoarece pleacă de la premisa consensului valoric al

societăţii, al primordialităţii societăţii, care dizolvă astfel entităţile individuale. Această poziţie

presupune că orice devianţă subminează ordinea şi sistemul social. În consecinţă devianţa este

apreciată exclusiv din punct de vedere al exigenţei de ordine, făcând abstracţie de motivaţiile

personale ale actorilor sociali.

O altă perspectivă teoretică a devianţei este perspectiva interacţionistă care, pornind de la

considerarea lumii sociale ca o “scenă” a interacţiunii, a intersubiectivităţii, repune în cadre

valorizante, compensatorii importanţa dinamicii controlului social.

După Durkheim tendinţa de implicare a controlului social merge pe linia considerării acestuia ca

rezultând din acţiunea unei entităţi supraindividuale societatea, grupul) asupra membrilor care o

alcătuiesc.

62

Comportamentele deviante devin evidente dacă sunt concepute ca rezultat al procesului ce se

desfăşoară în chiar sânul interacţiuni sociale. De pe aceste poziţii, reglarea socială apare în mod

spontan din acţiunile indivizilor ce se influenţează reciproc.

Integrarea socială, care întreţine raporturi strânse cu fenomenele de reglare, este definită prin

calitatea şi frecvenţa realităţilor ce se stabilesc în sânul unui grup şi prin gradul de angajare a

membrilor săi în activităţi comune.

Interacţionismul simbolic, prezentat iniţial de G.H. Mead, are punctul de plecare în ideea că

faptele sociale sunt “constructe” ce emerg în cadrul interacţiunii dintre indivizi prin acţiunea acestora

în lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor împărtăşite.

Pentru reprezentanţii interacţionismului simbolic variabila critică în aprecierea delicvenţei este

mai curând audienţa socială, “actorii sociali”, mai mult decât individul, având rol de determinare în

aprecierea ca deviantă sau nu a unui episod comportamental.

Se pune în evidenţă rolul ce revine instituţiilor represive şi mediului social în definirea şi

etichetarea comportamentului individual..

Etnometodologia cuprinde deplasarea câmpului preocupărilor de pe aspectele deterministe ale

acţiuni pe aspectele fenomenologice, şi, în mod expres, pe descifrarea vieţii cotidiene a micilor

comunităţi de devianţi marginalizaţi cum sunt: toxicomanii, (şi în cadrul acestora fumătorii de

marihuana, în special), bolnavii mentali spitalizaţi sau delincvenţii (E. Lemert).

Din punctul de vedere a acestor minorităţi active, normele sunt relative, rezultat al unui

compromis sau al unei supuneri, accentul fiind pus pe condiţiile şi mecanismele de transformare.

Fundamentale pentru evoluţia socială şi istorică a normelor sunt procesele de inovaţie şi de difuzare a

inovaţiei..

3.4.3. Reacţii faţă de devianţă

Divergenţa în grup implică un anumit conflict între minoritari sau devianţi şi membrii

majorităţii.

În marea majoritate a cazurilor devianţa a fost înţeleasă ca o devianţă în raport cu opinia

majoritară a grupului, opinie minoritară ce diferă semnificativ în raport cu cea a majorităţii grupului.

De aici, o primă reacţie a fost cea exercitată în orice grup social de presiuni uniformizatoare în

privinţa opiniilor şi atitudinilor, fiind cu atât mai puternice cu cât distanţa dintre poziţia individului şi

normă este mai mare, aceste presiuni actualizându-se în comunicaţiile sociale informale şi putând să

înceteze în caz de respingere.

Teoria lui Festinger prezice că spre devianţii extremi vor fi îndreptate mai multe acte de

comunicare şi că ei vor fi mai puţin agreaţi decât devianţii moderaţi.

63

Un alt autor cu cercetări remarcabile este S. Schachter (1965) care evidenţiază creşterea

uniformizatoare a grupului o dată cu creşterea coeziunii grupului.

Pornind de la stilul de comportament al deviantului, W. Doise şi S. Moscovici (1970) arată că o

devianţă abruptă exercită o influenţă mai redusă decât o influenţă care se dezvăluie în grup, în mod

progresiv. Rezultatele autorilor sunt susţinute şi de G. Mugny (1975).

În viaţa de zi cu zi apar acte de devianţă foarte frecvente ce caracterizează situaţii de devianţă

lejeră. Acestea antrenează o modalitate de reacţie tolerantă, fapt circumscris de conceptul devianţă

tolerată (mild deviance).

Actul încetează să mai fie deviant, deşi a fost anterior etichetat ca un comportament

condamnabil, deoarece prin reacţie sau abţinere de la reacţie sunt trasate frontierele normative ale unui

grup (Erickson).

Deviantul de la normele autorităţii este departe de a fi un tip izolat; poziţia lui faţă de regulile

grupului este modelată de grupul de referinţă.

Devianţa tolerată poate fi explicată prin conflictul dintre normele autorităţilor şi normele

grupului: normele grupului induc membrilor acestuia un comportament conformist, în timp ce

ascultarea normelor autorităţii corespunde obedienţei.

În mod esenţial, devianţa tolerată semnifică o situaţie caracterizată prin tensiune cognitivă.

Conceptul de conflict normativ, ca instrument preţios de elucidare a dinamicilor psihice din aceste

situaţii, a fost utilizat de reprezentanţii şcolii de psihologie socială de la Geneva (G.P. Mugny, W.

Doise, S. Moscovici) pentru a se referi la influenţele profunde pe care le exercită grupul..

Pe o poziţie diametral opusă se află situaţia în care dispare suportul grupului social, iar subiectul

se descoperă în situaţie de divergenţă cu una din categoriile de apartenenţă, apare astfel un conflict

normativ. Dacă subiectul nu are posibilitatea de a se conforma, atitudinea sa se schimbă radical prin

asumarea unei poziţii dizidente. Elaborarea la nivel interior a conflictului conduce la conversiune, la

schimbarea de atitudine latentă. În această accepţiune, apare conflictul normativ, ca o contradicţie

dintre norma personală şi cea de grup.

De multe ori, în interiorul grupului, care tolerează o anumită devianţă, apare un conflict latent,

abscons între atitudinile latente şi cele manifeste. Situaţia de devianţă la nivelul grupului, trezind o

reacţie de toleranţă majoritară, provoacă unor membri ai grupului o opunere, o respingere a devianţei

numai la nivel manifest.. Dar pe plan intern, reacţia manifestă de acceptare are un corespondent intim

ostil, de respingere a devianţilor, găsind norma autorităţii justă şi morală. Dar, din păcate, norma de

grup înăbuşă manifestarea atitudinii negative faţă de actul deviant. Această dualitate a atitudinilor, la

nivel latent şi manifest, constituie nucleul dur al dinamicii psihice a devianţei tolerante. Norma de

grup generează compromis, o bivalenţă atitudinală faţă de devianţă: de condamnare şi respingere, de

acceptare în vederea consensului cu norma de grup. Toleranţa poate avea consecinţe dintre cele mai

64

diferite. Astfel, dacă se pune problema de a tolera conduite ce nu pun probleme serioase celuilalt sau

funcţionării grupului, ne aflăm în faţa unei modalităţi de resorbţie a unor forme de devianţă

Caracterul conflictual al situaţiilor de devianţă tolerată poate fi pus în evidenţă şi prin conceptul

de conflict de rol (J. Maisonneuve, 1996). În cazurile de neadecvare a rolurilor la statusuri se

angajează o contradicţie profundă între interesele individului (deviantului) şi ale grupului social.

În viaţa de zi cu zi nu orice act normativ al autorităţii determină un conflict normativ. Grupurile

pot accepta norme promovate de autorităţi, pe care le negociază şi le interiorizează, dar pot respinge

altele pe care le consideră inutile sau chiar dăunătoare.

Faţă de tendinţele uniformizatoare ale grupului, devianţii pot exercita presiuni asupra grupului,

crescând riscul de respingere, dar această respingere nu apare în mod necesar ca o represiune rece, ci

poate fi mult mai subtilă, mai persuasivă, îmbrăcând forma naturalizării , fiind de fapt un mecanism

prin care un sistem social se imunizează împotriva devianţilor, ruinându-le credibilitatea. La baza

acestui mecanism stă considerarea proprietăţilor stabile naturale ca fiind sursa unor comportamente şi

discursuri deviante, ceea ce permite să nu se ţină cont de ele. Naturalizarea poate lua forme

“biologizante” (e negru; e ţigan; e femeie), “psihologizante” (aşa e felul; e paranoic), “sociologizante”

(e sindicalist, e politician).

Abordarea în termeni psihosociologici a unei tentative de influenţă duce la diminuarea

influenţei, ilustrând funcţia socială a unor astfel de mecanisme de “naturalizare”.

Reacţia faţă de devianţă, în foarte multe situaţii, se soldează cu respingerea devianţilor .

Motivele unei asemenea atitudini sunt sintetizate de G. Baron şi colaboratorii săi(1992):

1) Consensul de grup şi conformismul fiind necesare pentru ca grupurile să-şi atingă scopul,

orice dezacord, devianţă, devine ameninţătoare pentru membrii grupului, provocând iritarea şi

aplicarea sancţiunilor sociale.

2) Dezacordul cu o majoritate înseamnă insultarea acesteia.

3) Devianţii subminează realitatea socială deoarece, prin afirmarea opiniei lor în opoziţie cu a

majorităţii, determină creşterea nesiguranţei membrilor non-devianţi, zdruncinându-le securitatea

consensului social.

Un rol determinant în diminuarea toleranţei grupului faţă de deviantă îl constituie

interdependenţa dintre membrii grupului.

Un caz deosebit de respingere a devianţilor, în situaţia în care ei aduc prejudicii, îl constituie

fenomenul intitulat black sheep effect ca reprezentând o strategie de menţinere a identităţii sociale

pozitive conferite de propriul grup. În acest context, excluderea devianţilor trebuie privită dintr-o

perspectivă intergrupuri, a identificării individului cu in–group-ul. Consecinţa constă în aprecierea mai

negativă a devianţilor din grupul de apartenenţă în comparaţie cu cei din out–group. Black sheep effect

revelează extremismul evaluărilor, atât al celor negative cât şi pozitive ale membrilor grupului de

apartenenţă, printr-o supraevaluare a membrilor non-devianţi din interiorul grupului, faţă de membri

65

non-devianţi ai out–group-ului, iar pe membri devianţi din interiorul grupului, care prin actele lor

ameninţă evoluţia cu succes a grupului, şi deci identitatea socială, îi apreciază mai negativ decât pe

devianţii din out–group.

Un alt tip de respingere a devianţei poate fi denumită de stigmatizare. Aici se încadrează

reacţiile ce tind să exacerbeze devianţa în loc să o reprime. Aceasta se produce când unui deviant i se

aplică o măsură de excludere care îl scoate din zona de influenţă a grupului. Astfel, devianţii

stigmatizaţi, adică cei etichetaţi şi excluşi se consideră că vor fi determinaţi să elaboreze soluţii ce le

vor permite să supravieţuiască. De aici, E.M. Lemert creează termenul de devianţă secundară,

amintit mai sus, pentru a defini persoanele care trebuie să se adapteze unor reacţii stigmatizante. Odată

stigmatizat, raporturile sale cu conformiştii se alterează, el fiind marginalizat. Dacă îşi pierde locul de

muncă şi toţi îl resping când este vorba despre o reangajare, dacă dispreţul şi ostilitatea cu care va fi

tratat i se vor părea prea greu de suportat, el se va orienta spre grupul de devianţi pe care îi va

frecventa.

Deci, un efect al stigmatizării poate fi apariţia fenomenului de “roire” a devianţilor, de

constituire a lor în adevărate subculturi, adică grupuri care au propriul lor sistem de norme şi în care se

valorizează ceea ce este dezaprobat de majoritate.

Există mai multe motive pentru care un individ etichetat ca delincvent şi exclus, să se

înrădăcineze în devianţă. Mai întâi el va fi supraexpus influenţei semenilor săi antisociali, spre care se

va retrage ca orientare, fiind exclus din mediile conformiştilor.

Apoi, apare riscul să se autocatalogheze şi definească ca fiind într-o situaţie deznădăjduită care

îl va demobiliza, lăsându-l descoperit şi fără putere în faţa tentaţiei. Un alt substrat motivaţional este şi

cel al consecinţei marginalizării, prin care o dată scăpat de influenţele conformiştilor, de cenzura şi

reproşurile pe care aceştia le proliferau la adresa nonconformiştilor, se va trezi în derivă, dar, totodată,

într-un context situaţional al permisivităţilor totale, în care orice transgresiune poate deveni posibilă.

Concepte şi termeni de reţinut controlului social.

• problema socială • Etnometodologia • presiuni uniformizatoare • interacţionismul simbolic • devianţă tolerată (mild deviance)

• conflict normativ

• conflict latent

• fenomenul black sheep effect Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt relaţiile ce se statuează între problema socială şi devianţă ?

66

2. Prezentaţi caracteristicile termenului de devianţă socială . 3. Care sunt orientările teoretice emise despre devianţă? 4. Ce reacţii sociale faţă de devianţă cunoaşteţi?

Bibliografie obligatorie

PETCU, M., (1999)Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia, Cluj.



RĂŞCANU, R., ( 1994), Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universit, Bucureşti


67

4.DELINCVEN ŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ - Dimensiunea fenomenului de delincvenţă-

4.1. Introducere 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat . 4.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare 4.3.1. Abordarea juridică a fenomenului de delincvenţă

4.3.2. Abordarea sociologică a fenomenului de delincvenţă 4.3.3. Abordarea psihologică a fenomenului de delincvenţă


4.1. Introducere

Delincvenţa aduce, prin efectele sale, grave prejudicii integrităţii sistemelor de valori, climatului psihosocial general, bunei convieţuiri, reflectând deopotrivă şubrezenia mecanismelor supraordonate de influenţare şi control ale sistemului social şi a structurilor interne ale personalităţii individuale. De aceea, ea trebuie să constituie obiect de preocupare permanentă şi responsabilă la ambele niveluri: social şi individual. Impunerea unui control eficient asupra fenomenului, care să permită prevenirea şi îngustarea sferei lui de întindere, nu este, fireşte, posibilă fără o serioasă şi sistematică cercetare a cauzelor care-l determină, a mecanismelor şi formelor prin care se

Delincvenţa este în toată complexitatea ei reală, corelarea mai multor unghiuri particulare – juridic, sociologic, psihologic, demografic, etiologic, antropologic – rezultând, pe de o parte, intercondiţionarea multiplă a variabilelor implicate în determinarea şi structurarea comportamentelor de tip delincvent iar, pe de altă parte, necesitatea unor strategii şi programe globale, ştiinţific fundamentate, de prevenţie, intervenţie şi resocializare – reintegrare.

Pentru a i se dezvălui specificul şi a i se stabili mai exact locul în ansamblul celorlalte fenomene psihosociale, delincvenţa este pusă în relaţie cu conceptele mai largi de libertate, responsabilitate, socializare, autoritate, control, normă conformitate, integrare.

.


Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea dimensiunilor fenomenului de

delincvenţă; - cunoaşterea fenomenului de delincvenţă din

68

perspectivă juridică; - cunoaşterea fenomenului de delincvenţă din perspectivă sociologică; - cunoaşterea fenomenului de delincvenţă din perspectivă psihologică;


Pentru unitatea de învăţare DELINCVEN ŢA-FORMĂ DE DEVIAN ŢĂ PSIHOSOCIALĂ

- Dimensiunea fenomenului de delincvenţă, timpul alocat este de 4 ore.

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare DELINCVEN ŢA –FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ -Dimensiunea fenomenului de delincvenţă- Delincvenţa ca formă a devianţei sociale constituie o problemă socială complexă, rezultantă a interacţiunii conjugate dintre individ şi mediu.

La nivelul oricărei societăţi apar, într-o proporţie mai

mare sau mai mică, manifestări de transgresiune a normelor

care prin raportarea lor la anumite criterii pot lua forma

devianţei sau delincvenţei.


De la o primă analiză a determinărilor profunde şi a

consecinţelor induse, delincvenţa apare ca fenomen juridic înscris

şi reglementat prin norme de drept penal. Prin prezentarea

transgresării valorilor şi relaţiilor sociale, delincvenţa capătă

caracter antisocial, ilicit, intrând în incidenţa preocupărilor unor

ştiinţe sociale cum sunt sociologia, criminologia, psihologia

69

socială.

Amploarea socială a fenomenului de delincvenţă, caracterul

profund antisocial al acestui tip de comportament obligă corelarea

abordării strict juridice cu cea de implicare socială şi de intervenţie

asupra individului concret.

Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent este

definit prin luarea în considerare a unor trăsături specifice:

– caracterul ilicit – reprezintă o acţiune cu caracter ilicit,

imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate şi prejudiciate anumite

valori şi relaţii sociale;

– caracterul de vinovăţie – acţiunea este comisă de o

anumită persoană care acţionează deliberat, conştient şi responsabil

(deci are răspundere penală);

– incriminare – fapta comisă este incriminată şi sancţionată

de legea penală.

Numai în prezenţa acestor caracteristici, o faptă antisocială

săvârşită de o persoană responsabilă poate fi incriminată de legea

penală. Inexistenţa şi numai a unei singure trăsături duce la

inexistenţa delictului.

Pornind de la circumscrierea delictului prin implicarea

trăsăturilor menţionate, unii autori disting unele dimensiuni ale

delincvenţei din punct de vedere juridic, şi anume (după S.

Rădulescu – 1996):

– violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară) care

prescrie acţiuni sau sancţiuni punitive împotriva celor care o

încalcă;

– manifestarea unui comportament contrar codurilor morale

ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;

– săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru

indivizi sau grupuri sociale.

După opinia lui E.H. Sutherland, comportamentul delincvent

incumbă următoarele dimensiuni:

– prezintă consecinţe antisociale prin faptul că prejudiciază

interesele întregii societăţi;

– face obiectul unei interdicţii sau constrângeri formulate de

70

legea penală;

– conţine o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop

distructiv;

– cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;

– fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.

În funcţie de aceste trăsături, gradul de periculozitate şi

gravitate al criminalităţii este evaluat după anumite criterii

normative şi sociale.

Prin implicaţii juridice reglementate de norma penală, faptul

social al delictului trece din planul social în cel juridic, devenind un

fapt juridic generator de efecte şi consecinţe sancţionatorii.

Rezultanta este şi cuprinderea în dreptul penal a unor dispoziţii ce

descriu faptele ce constituie delicte şi consecinţele juridice pentru

săvârşirea lor.

Ca fapt antisocial, delictul presupune acţiunea unor anumite

persoane care, cu discernământ şi vinovăţie, atentează la anumite

valori şi relaţii sociale ce sunt protejate de normele penale.

În viziunea dreptului penal se iau în considerare, în

abordarea actului ca delict, patru factori: obiectul delictului,

subiectul delictului, latura obiectivă şi latura subiectivă.

Obiectul delictuui se referă la valorile şi relaţiile sociale

care sunt violate printr-o acţiune ilegală sau ilicită.

Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect

activ şi care comite acţiunea ilicită, şi subiectul pasiv fiind

identificat cu persoana care suferă consecinţele negative ale

acţiunii.

Pentru ca o persoană să fie desemnată ca subiect activ trebuie

să îndeplinească trei condiţii:

– să aibă o anumită vârstă;

– să fie responsabilă;

– să dispună de libertatea de gândire (hotărâre) şi acţiune.

Latura obiectivă este dimensiunea cea mai importantă a

delictului şi se conturează la intersecţia interferenţei mai multor

aspecte: acţiunea (inacţiunea) delincventă, consecinţele antisociale

produse, raportul cauzal dintre acţiunea ilicită şi consecinţele

71

negative şi alţi indicatori (timpul şi locul delictului, mijloace şi

modalităţi de comitere a actului etc.).

Acţiunea delincventă consemnează violarea normelor

juridice cu caracter prohibitiv (interzic anumite acte) sau inacţiunea

(omisiunea), care consemnează încălcarea normelor juridice prin

neefectuarea unor acţiuni cu caracter de obligativitate (efectuarea

serviciului militar, ajutarea familiei).

Consecinţele şi urmările sociale periculoase ale acţiunii

constau în pagubele materiale şi morale aduse diferitelor persoane,

instituţii şi organizaţii.

Relaţia cauzală apreciază (prin raportarea delictului la

consecinţe) existenţa şi gravitatea delictelor. Fiind o relaţie de

determinare, raportul cauzal prezintă unele dificultăţi de

circumscriere, fapt pentru care trebuie rezumat doar la acţiunea

(inacţiunea) delincventă, provocatoare de prejudiciu, şi la efectele

acesteia asupra relaţiilor şi valorilor lezate.

Latura subiectivă a delictului cuprinde referiri la

caracteristicile psihice ale persoanei care comite acţiunea ilicită de

factură intelectivă, afectivă, volitivă, pe baza cărora se stabileşte

responsabilitatea şi răspunderea persoanei.

Pe planul abordării dreptului penal modern, conţinutul

vinovăţiei se stabileşte prin teoria voinţei, teoria reprezentării,

teoria mobilului etc.

Codul penal românesc se fundamentează, din acest unghi, pe

teoria reprezentării, distingând în funcţie de conţinutul

reprezentărilor persoanei delincvente, în momentul comiterii

faptelor, diferite grade ale vinovăţiei (intenţie sau culpă).

Atunci când în mod conştient şi voluntar o persoană

efectuează un act delincvent, având conştiinţa urmării negative a

actelor sale, considerate în acest caz ca deliberate, avem de-a face,

din punct de vedere juridic, cu intenţia persoanei.

În cazul în care persoana care a săvârşit un act nu a prevăzut

rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă, vinovăţia sa

este din culpă.

Nu putem considera vinovăţie dacă acţiunea ilicită nu a fost

72

gândită, dorită şi voită de o persoană, care a acţionat fiind

constrânsă moral sau fizic (ameninţată) sau în stare de inconştienţă.

În afară de vinovăţie, se iau în considerare şi motivele,

mobilurile care pot genera, impulsiona individul spre o anumită

acţiune. De asemenea, nu sunt neglijate stipularea scopurilor

urmărite prin finalitatea acţiunii (obţinerea de avantaje materiale,

înlăturarea unui rival, atragerea atenţiei opiniei publice).

În funcţie de determinantele de factură psihologică,

implicarea graduală sub raportul vinovăţiei poate fi scalată de la

mai gravă spre mai puţin gravă, în funcţie de corelarea diferitelor

implicării motivaţionale: intenţie directă sau indirectă, culpă sau

imprudenţă, cu implicarea conştiinţei sau obnubilarea ei.

Pe baza dimensiunilor menţionate în literatura de specialitate

juridică şi criminologică se disting următoarele categorii de

delincvenţă:

a) delincvenţa reală, supranumită şi “cifra neagră”, fiind

acţiunea săvârşită, ca atare, în realitate şi însumând totalitatea

manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis sau care

au avut loc în realitate;

b) delincvenţa descoperită cuprinde numai o parte a

faptelor antisociale cu caracter penal şi anume a celor identificate

de organele specializate. Deoarece nu toate faptele penale comise

sunt identificate, procentual, infracţionalitatea descoperită este mai

mică decât cea reală. Se includ aici şi aşa-numitele infracţiuni cu

autori “necunoscuţi”.

c) delincvenţa judecată sau legală se identifică cu acea

secvenţă din delincvenţa descoperită care ajunge să fie judecată şi

care este sancţionată de către instanţele specializate ale statului.

Deoarece nu toate faptele descoperite sunt pasibile de judecată,

acest tip de delincvenţă este numeric mai mic decât delincvenţa

descoperită. Pot apare pe parcursul judecării actelor descoperite

graţieri sau amnistieri şi astfel nu se mai finalizează cu o sancţiune.

Alte acte, până la judecarea lor, pot intra sub incidenţa unei noi

legislaţii penale, astfel că finalitatea judecării poate lua altă direcţie.

Acest fapt semnalează că însăşi legea penală este supusă unei

73

evoluţii şi, în consecinţă, poate suferi modificări.

Delincvenţa reală, din punct de vedere obiectiv, reprezintă

cea mai importantă semnificaţie pentru fenomenul de

infracţionalitate (delincvenţă), deoarece cuprinde fapte antisociale

reale, care exprimă încălcări reale ale normelor juridice. Faptele de

delincvenţă reală, chiar dacă nu au fost descoperite sau nu ajung să

fie judecate şi sancţionate, ele există ca reale, deoarece au fost

săvârşite în realitate, aducând serioase prejudicii valorilor sociale şi

morale, precum şi relaţiilor sociale.


Definirea şi circumscrierea delictelor în funcţie de criteriile

normativului penal este reducţionistă, deoarece evoluţia

fenomenului de criminalitate este determinat de o serie de variabile

socio–culturale ignorate de studiile cu caracter exclusiv juridic.

Fenomenele antisociale, reprezentând o problemă socială, se

produc în cadrul unei societăţi având o determinare socială

resimţită la nivelul indivizilor, grupurilor şi instituţiilor, produc

ceea ce se intitulează dezorganizare socială. Astfel, abordarea

fenomenului de delincvenţă de pe poziţii sociologice vizează

dezorganizarea socială ca stare de inadecvare a reţelei de statusuri

şi roluri, creând o discrepanţă între scopurile colective şi

obiectivele individuale. Ele se manifestă prin extinderea puternică a

sferei de nevoi şi aspiraţii individuale (grup) care nu-şi găsesc pe

deplin satisfacţia.

Dezorganizarea socială sau “starea de anomie”, cum o

numeşte Durkheim, determină, pe lângă creşterea numărului de

delicte (alcoolism, narcomanie, devianţă socială), şi extinderea

treptată a stării de marginalitate la un număr tot mai mare de

indivizi, grupuri sociale.

Marginalitatea, situându-l într-un context de minus de

responsa-bilităţi, de atribuţii sociale şi, în consecinţă, de reangajări,

de imposibilitate de afirmare şi participare la deciziile sociale,

determină profunde sentimente de periferizare şi frustrare socială.

Acestea se manifestă prin convingerea că le sunt

74

obstrucţionate căile de acces spre bunurile şi valorile sociale. Ca o

consecinţă negativă cresc tensiunile sociale şi nesiguranţa între

indivizi.

Starea de marginalizare se reverberează la nivel social prin

neintegrare socială, având ca notă definitorie lipsa de adeziune la

normele sociale şi morale.

Procesul de integrare socială, nefiind liniar şi uniform,

prezintă diferite grade de intensitate de la forme mai mult sau mai

puţin conformiste, până la transgresări a normelor cu tendinţe de

salvgardare a conformismului şi orientări deviante (sau) şi

delincvente.

Evaluarea intensităţii şi gravităţii actelor comise se face

concordat cu criteriile normative, dar şi cu implicarea caracterului

social şi cultural al faptei comise.

Apare astfel distincţia între furtul din patrimoniul public şi

cel din proprietatea privată şi semnalarea existenţei în ultimele

decenii a unor “subculturi delincvente” şi a “criminalităţii

profesioniste” în societăţile moderne.

În definirea unor anumite categorii de delicte, un aport

important îl aduc cultura, moravurile, obiceiurile şi cutumele prin

evidenţierea implicării normelor morale şi a celor de convieţuire

socială.

Societăţile moderne se confruntă cu delicte de prostituţie,

promiscuitate sexuală, homosexualitate, incest, sinucidere (vezi

cap.Devianţă) etc. Societăţile moderne, în marea lor majoritate,

consideră prostituţia legală sau ilegală. În funcţie de cultura şi

moravurile societăţii, atitudinea faţă de prostituţie este diferită. În

Danemarca, prostituarea unei femei însoţită de plată, chiar dacă

este salariată, nu este sancţionată; în S.U.A., sancţiunile sunt

nominale, iar în unele state europene este instituit un sistem oficial

sau cvasi–oficial de control şi autorizare a prostituţiei.

Homosexualitatea este tratată, de asemenea, diferenţiat de la

un sistem social la altul, de la o cultură la alta. Astfel,

homosexualitatea masculină este sancţionată penal în unele state,

repudiată moral în altele (ţări scandinave), sau chiar legiferată ca

75

drept constituţional.

Homosexualitatea feminină este mai mult stigmatizată moral

la nivelul unor profesiuni (actor, pictor, dansator), pe când la

nivelul altor profesiuni atrage, dincolo de sancţiuni penale şi

morale, şi interdicţia profesiei respective (profesor, director,

judecător).

Prostituţia, homosexualitatea şi bigamia sunt considerate

delicte de condiţie (de statut). Faţă de ele, atitudinea este

diversificată. Unele societăţi, pornind de la categorisirea lor ca

imorale, concep ca necesare sancţionarea lor, pledând pentru

următoarele caracteristici:

– rolul preventiv al pedepsei asupra unui număr foarte mare

de indivizi, care nu comit asemenea fapte, dar care le-ar putea

comite dacă nu ar fi inhibaţi de sancţionalitatea lor;

– pedepsirea lor permite instanţelor de resort să-i ţină sub

supraveghere şi control; din cauza comportamentului sexual

deviant, ar putea fi atraşi spre alte activităţi cu caracter antisocial;

– “etichetarea” şi “stigmatizarea” acestor devianţi prin

arestarea şi condamnarea lor are valoare de avertisment pentru cei

ce ar putea fi corupţi.

Cei care se opun sancţionării acestor delicte de statut, se

bazează pe următoarele argumente:

– considerarea “stigmatizării” ca determinant major al

marginalizării acestor indivizi, a căror reinserţie morală este mult

îngreunată;

– ineficienţa legii, în situaţii în care depistarea cazurilor este

destul de greoaie, iar sancţiunea nu lichidează comportamentul;

– considerarea unui tip de comportament sexual deviant ca

delict, îl poziţionează pe făptuitor în mediul delictogen,

împingându-l prin modelele negative din anturaj, spre comiterea

unor fapte şi mai grave;

– reacţia faţă de delictele sexuale este discriminatorie, vizând

frecvent persoanele de condiţie inferioară, pe când aceleaşi tipuri de

devianţe sexuale rămân nepedepsite la persoane de condiţie

superioară.

76

Sociologia delincvenţei îşi aduce aportul la descifrarea

actului infracţional; la nivel de fenomen social, cu analiza actelor

antisociale săvârşite în realitate, în raport cu multiplele aspecte de

inadaptare, dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în

cadrul societăţii.

4.3.3. Abordarea psihologică a fenomenului de delincvenţă

Perspectiva psihologică asupra delincvenţei apare ca o

necesitate de întregire a abordării normativelor juridice şi a

dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profundă şi

complexă a individualităţii infractorilor, a rolului personalităţii

individului delincvent şi nondelincvent.

Punctul de vedere psihologic vizează omul concret, cum

există şi acţionează în mediul ambiant, cum se percepe şi se

evaluează pe sine ca o răsfrângere a imaginii celorlalţi despre sine

percepută şi reverberată la nivelul interiorităţii sale. Astfel anturat,

orice proces psihic se supune determinismului probabilist aplicat în

psihologie, pe baza căruia, orice fenomen psihic este determinat, în

ultimă instanţă, de acţiunea externă mediată de condiţiile interne

(însuşiri, stări, activitate psihică supusă acestor acţiuni). Este vorba

de acea totalitate funcţională dintre personalitate şi mediu,

subliniată de Klinberg, care o dată cu modificarea unui determinant

se soldează cu modificări la nivelul totalităţii funcţionale (vezi cap.

Abordarea psihologică a etiologiei fenomenelor de delincvenţă).


Sinteza unităţii de învăţare 4 DELINCVENŢA –FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ -Dimensiunea fenomenului de delincvenţă- Delincvenţa ca formă a devianţei sociale constituie o problemă socială complexă, rezultantă a interacţiunii conjugate dintre individ şi mediu.

77

La nivelul oricărei societăţi apar, într-o proporţie mai mare sau mai mică, manifestări de

transgresiune a normelor care prin raportarea lor la anumite criterii pot lua forma devianţei sau

delincvenţei.


De la o primă analiză a determinărilor profunde şi a consecinţelor induse, delincvenţa apare ca

fenomen juridic înscris şi reglementat prin norme de drept penal. Prin prezentarea transgresării

valorilor şi relaţiilor sociale, delincvenţa capătă caracter antisocial, ilicit, intrând în incidenţa

preocupărilor unor ştiinţe sociale cum sunt sociologia, criminologia, psihologia socială.

Amploarea socială a fenomenului de delincvenţă, caracterul profund antisocial al acestui tip de

comportament obligă corelarea abordării strict juridice cu cea de implicare socială şi de intervenţie

asupra individului concret.

Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent este definit prin luarea în considerare a

unor trăsături specifice:

– caracterul ilicit – reprezintă o acţiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt

violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;

– caracterul de vinovăţie – acţiunea este comisă de o anumită persoană care acţionează

deliberat, conştient şi responsabil (deci are răspundere penală);

– incriminare – fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea penală.

Numai în prezenţa acestor caracteristici, o faptă antisocială săvârşită de o persoană responsabilă

poate fi incriminată de legea penală. Inexistenţa şi numai a unei singure trăsături duce la inexistenţa

delictului.

După opinia lui E.H. Sutherland, comportamentul delincvent incumbă următoarele dimensiuni:

– prezintă consecinţe antisociale prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi;

– face obiectul unei interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;

– conţine o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv;

– cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;

– fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.

În funcţie de aceste trăsături, gradul de periculozitate şi gravitate al criminalităţii este evaluat

după anumite criterii normative şi sociale.

Prin implicaţii juridice reglementate de norma penală, faptul social al delictului trece din planul

social în cel juridic, devenind un fapt juridic generator de efecte şi consecinţe sancţionatorii.

Rezultanta este şi cuprinderea în dreptul penal a unor dispoziţii ce descriu faptele ce constituie delicte

şi consecinţele juridice pentru săvârşirea lor..

78

Obiectul delictului se referă la valorile şi relaţiile sociale care sunt violate printr-o acţiune

ilegală sau ilicită.

Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect activ şi care comite acţiunea ilicită, şi

subiectul pasiv fiind identificat cu persoana care suferă consecinţele negative ale acţiunii.

Pentru ca o persoană să fie desemnată ca subiect activ trebuie să îndeplinească trei condiţii:

– să aibă o anumită vârstă;

– să fie responsabilă;

– să dispună de libertatea de gândire (hotărâre) şi acţiune.

Latura obiectivă este dimensiunea cea mai importantă a delictului şi se conturează la

intersecţia interferenţei mai multor aspecte: acţiunea (inacţiunea) delincventă, consecinţele antisociale

produse, raportul cauzal dintre acţiunea ilicită şi consecinţele negative şi alţi indicatori (timpul şi locul

delictului, mijloace şi modalităţi de comitere a actului etc.).

Acţiunea delincventă consemnează violarea normelor juridice cu caracter prohibitiv (interzic

anumite acte) sau inacţiunea (omisiunea), care consemnează încălcarea normelor juridice prin

neefectuarea unor acţiuni cu caracter de obligativitate (efectuarea serviciului militar, ajutarea familiei).

Consecinţele şi urmările sociale periculoase ale acţiunii constau în pagubele materiale şi morale

aduse diferitelor persoane, instituţii şi organizaţii..

Latura subiectivă a delictului cuprinde referiri la caracteristicile psihice ale persoanei care

comite acţiunea ilicită de factură intelectivă, afectivă, volitivă, pe baza cărora se stabileşte

responsabilitatea şi răspunderea persoanei.

Pe planul abordării dreptului penal modern, conţinutul vinovăţiei se stabileşte prin teoria

voinţei, teoria reprezentării, teoria mobilului etc.

Codul penal românesc se fundamentează, din acest unghi, pe teoria reprezentării, distingând în

funcţie de conţinutul reprezentărilor persoanei delincvente, în momentul comiterii faptelor, diferite

grade ale vinovăţiei (intenţie sau culpă).Atunci când în mod conştient şi voluntar o persoană

efectuează un act delincvent, având conştiinţa urmării negative a actelor sale, considerate în acest caz

ca deliberate, avem de-a face, din punct de vedere juridic, cu intenţia persoanei.

În cazul în care persoana care a săvârşit un act nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi

putea să-l prevadă, vinovăţia sa este din culpă.

Nu putem considera vinovăţie dacă acţiunea ilicită nu a fost gândită, dorită şi voită de o

persoană, care a acţionat fiind constrânsă moral sau fizic (ameninţată) sau în stare de inconştienţă.

În afară de vinovăţie, se iau în considerare şi motivele, mobilurile care pot genera, impulsiona

individul spre o anumită acţiune. De asemenea, nu sunt neglijate stipularea scopurilor urmărite prin

finalitatea acţiunii (obţinerea de avantaje materiale, înlăturarea unui rival, atragerea atenţiei opiniei

publice).

79

Pe baza dimensiunilor menţionate în literatura de specialitate juridică şi criminologică se disting

următoarele categorii de delincvenţă:

a) delincvenţa reală, supranumită şi “cifra neagră”, fiind acţiunea săvârşită, ca atare, în

realitate şi însumând totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis sau care au

avut loc în realitate;

b) delincvenţa descoperită cuprinde numai o parte a faptelor antisociale cu caracter penal şi

anume a celor identificate de organele specializate. Deoarece nu toate faptele penale comise sunt

identificate, procentual, infracţionalitatea descoperită este mai mică decât cea reală. Se includ aici şi

aşa-numitele infracţiuni cu autori “necunoscuţi”.

c) delincvenţa judecată sau legală se identifică cu acea secvenţă din delincvenţa descoperită

care ajunge să fie judecată şi care este sancţionată de către instanţele specializate ale statului. Deoarece

nu toate faptele descoperite sunt pasibile de judecată, acest tip de delincvenţă este numeric mai mic

decât delincvenţa descoperită. Pot apare pe parcursul judecării actelor descoperite graţieri sau

amnistieri şi astfel nu se mai finalizează cu o sancţiune. Alte acte, până la judecarea lor, pot intra sub

incidenţa unei noi legislaţii penale, astfel că finalitatea judecării poate lua altă direcţie.

Acest fapt semnalează că însăşi legea penală este supusă unei evoluţii şi, în consecinţă, poate

suferi modificări.


Definirea şi circumscrierea delictelor în funcţie de criteriile normativului penal este

reducţionistă, deoarece evoluţia fenomenului de criminalitate este determinat de o serie de variabile

socio–culturale ignorate de studiile cu caracter exclusiv juridic.

Fenomenele antisociale, reprezentând o problemă socială, se produc în cadrul unei societăţi

având o determinare socială resimţită la nivelul indivizilor, grupurilor şi instituţiilor, produc ceea ce se

intitulează dezorganizare socială. Astfel, abordarea fenomenului de delincvenţă de pe poziţii

sociologice vizează dezorganizarea socială ca stare de inadecvare a reţelei de statusuri şi roluri, creând

o discrepanţă între scopurile colective şi obiectivele individuale. Ele se manifestă prin extinderea

puternică a sferei de nevoi şi aspiraţii individuale (grup) care nu-şi găsesc pe deplin satisfacţia.

Dezorganizarea socială sau “starea de anomie”, cum o numeşte Durkheim, determină, pe lângă

creşterea numărului de delicte (alcoolism, narcomanie, devianţă socială), şi extinderea treptată a stării

de marginalitate la un număr tot mai mare de indivizi, grupuri sociale.

Marginalitatea, situându-l într-un context de minus de responsa-bilităţi, de atribuţii sociale şi, în

consecinţă, de reangajări, de imposibilitate de afirmare şi participare la deciziile sociale, determină

profunde sentimente de periferizare şi frustrare socială.

80

Acestea se manifestă prin convingerea că le sunt obstrucţionate căile de acces spre bunurile şi

valorile sociale. Ca o consecinţă negativă cresc tensiunile sociale şi nesiguranţa între indivizi.

Starea de marginalizare se reverberează la nivel social prin neintegrare socială, având ca notă

definitorie lipsa de adeziune la normele sociale şi morale.

Procesul de integrare socială, nefiind liniar şi uniform, prezintă diferite grade de intensitate de la

forme mai mult sau mai puţin conformiste, până la transgresări a normelor cu tendinţe de salvgardare a

conformismului şi orientări deviante (sau) şi delincvente.

Sociologia delincvenţei îşi aduce aportul la descifrarea actului infracţional; la nivel de fenomen

social, cu analiza actelor antisociale săvârşite în realitate, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare,

dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii.

4.4.3. Abordarea psihologică a fenomenului de delincvenţă

Perspectiva psihologică asupra delincvenţei apare ca o necesitate de întregire a abordării

normativelor juridice şi a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profundă şi complexă a

individualităţii infractorilor, a rolului personalităţii individului delincvent şi nondelincvent.

Punctul de vedere psihologic vizează omul concret, cum există şi acţionează în mediul ambiant,

cum se percepe şi se evaluează pe sine ca o răsfrângere a imaginii celorlalţi despre sine percepută şi

reverberată la nivelul interiorităţii sale. Astfel anturat, orice proces psihic se supune determinismului

probabilist aplicat în psihologie, pe baza căruia, orice fenomen psihic este determinat, în ultimă

instanţă, de acţiunea externă mediată de condiţiile interne (însuşiri, stări, activitate psihică supusă

acestor acţiuni). Este vorba de acea totalitate funcţională dintre personalitate şi mediu, subliniată de

Klinberg, care o dată cu modificarea unui determinant se soldează cu modificări la nivelul totalităţii

funcţionale (vezi cap. Abordarea psihologică a etiologiei fenomenelor de delincvenţă).


- caracterul ilicit

- caracterul de vinovăţie - incriminare - delincvenţa - delincvenţa descoperită - delincvenţa judecată sau legală - dezorganizare socială - marginalitate - neintegrare socială. Întreb ări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt dimensiunile fenomenului de delincvenţă?

2. Prezentaţi caraceristicile fenomenului de delincvenţă din perspectivă juridică 3. Care sunt dimensiunile fenomenului de delincvenţă din perspectivă

81

sociologică?

4 Prezentaţi caraceristicile fenomenului de delincvenţă din perspectivă psihologică .



PETCU, M., (2001) Mecanismele psihologiei juridice, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,

PETCU, M., (2005)Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca




82

5.DELINCVEN ŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ

- Etiologia comportamentului delincvent-

5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1 Principalele direcţii clasice


5.3.1.2. Dimensiunea statistică-cartografică

5.3.1.3. Concepţia antropologică


5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Introducere

Identificarea factorilor sociali, culturali, economici şi

individuali care structurează configuraţia delincvenţei sub raportul

enunţurilor explicative vizează cauzele şi condiţiile de apariţie ale

comportamentului delincvent. Abordarea este eficientă nu atât

diferenţiat cât mai ales din unghiul dependenţelor reciproce între

dimensiunile enunţate.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea etiologiei comportamentului delincvent; – enunţarea principalelor direcţii clasice determinante în

etiologia delincvenţei; – cunoaşterea caracteristicilor direcţiilor clasice enunţate.

83


Pentru unitatea de învăţare Etiologia comportamentului delincvent , timpul alocat este de 4 ore.

5..3. Conţinutul unit ăţii de învăţare

5.3. Etiologia comportamentului delincvent

Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenţei

angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul

întrebărilor fundamentale: “Ce anume îi determină pe indivizi să

comită acte delincvente?”, “Cum pot fi prevenite asemenea acte?”,

“Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite drept

delincventă/criminală?”.

Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza

comporta-mentului deviant stă structura biologică şi

personalitatea individului. Această orientare implică următoarele:

– punctul de vedere biologic – constituţional consideră

factorii biologici şi genetici ca având o contribuţie hotărâtoare în

geneza criminalităţii.

– orientarea neuro–psihică (complementară cu cea

psihiatrică) consideră actele criminale, ca săvârşite preponderent de

personalităţi patologice, ale căror tulburări sunt transmise ereditar.

– orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de

personalitate, răsfrânte la nivel comportamental, ca fiind

generatoare de frustrări şi agresivitate.

– orintarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă

culturalistă) apreciază că individul nu se naşte criminal, ci este

socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se

dizarmonic în funcţie de modelele culturale.

Pornind de la aceste orientări au fost exprimate numeroase

84

teorii, puncte de vedere valorizând elemente de ordin biologic,

constituţional, antropologic şi psihologic ale personalităţi

infractorului. Aceste concepţii s─au structurat treptat în adevărate

şcoli şi orientări.

Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră

delincvenţa ca fenomen de inadaptare, de neintegrare socială,

generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanţa

dintre idealurile individului, sistemul său valoric şi ofertele sociale.

Ca un efect al acestui dezechilibru scade şi controlul social, precum

şi capacitatea de conciliere a conflictelor. Se pot distinge

următoarele orientări:

– orientarea statistico–normativă vizează variaţiile ce se

înregistrează în rata delincvenţei.

– orientare macrosocială urmăreşte identificarea unor

legităţi sociale ca determinante a actelor de delincvenţă.

Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din

teorii se concretizează în teoria cauzalităţii multiple (teoria

factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are

determinare multicauzală atât de factură internă (de natură

biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (de natură

economică, socială şi culturală), aflate într-o relaţie de

reciprocitate.

De pe aceste poziţii, adepţii cauzalităţii multiple acordă

ponderi egale fiecărui factor în parte, accentul fiind pus pe

identificarea corelaţiilor statistice între factorii a căror evaluare

probează că au cel mai important rol în cauzalitatea delincvenţei.

Un fapt demn de reţinut în legătură cu toate aceste teorii este

evoluţia lor de la abordarea unidimensională şi restrictivă, în

descifrarea etiologică a delincvenţei, spre abordarea complementară

şi interrelaţionată. Astfel, sub raport psihologic, explicarea

motivaţiilor actelor criminale se întregeşte şi intersectează cu

abordarea individului în ambientul social, cu explicarea complexă

psihosocială a modului în care are loc procesul de evaluare al

delincvenţei.

Luând în considerare importanţa descifrării etiologiei

85

delincvenţei în descrierea, explicarea şi prevenirea delincvenţei am

considerat ca necesară o prezentare nuanţată şi cât mai completă

capabilă de a degaja şi ierarhiza caracteristicile de personalitate şi

elementele psihosociale cu caracter aplicativ.

5..3.1 Principalele direcţii clasice privind etiologia

delincvenţei

Criminologia clasică, în preocuparea sa de incriminare a

diferitelor delicte şi crime, şi-a îndreptat preocupările teoretice pe

câteva direcţii fundamentale de cercetare, în tendinţa de constituire

a criminologiei ca ştiinţă. Aceste teorii s-au cristalizat în repere de

la care au pornit ulterior, fie chiar prin contraargumentarea lor,

teoriile de factură psihologică şi socială.


Orientarea criminologică clasică îşi trage seva din doctrina

dreptului natural din secolul XIX, având o tentă reformistă ce pleda

pentru aplicarea şi utilizarea raţionalistă a dreptului şi a pedepselor

penale.

Din unghiul descifrării etiologiei criminalităţii, fundamentul

cauzalităţii naturale îl constituie considerarea crimei şi delictului ca

entităţi juridice abstracte, rupte de contextul social. Un autor

reprezentativ al acestei direcţii R. Saleilles se ocupă de aspectele

specifice ale individualizării pedepsei.

Adepţii acestei orientări consideră cauzele crimei ca derivate

din actul de voinţă individual. Fiecare individ are libertatea

absolută de a alege între “plăcerea” ce derivă din încălcarea legii

penale şi “durerea” de a suporta sancţiunea pentru fapta comisă.

De pe aceste poziţii, răspunderea penală este privită ca având

un temei obiectiv (fapta criminală), iar sancţiunea aplicată o

justificare pentru apărarea şi securitatea socială.

Limita substanţială a acestei orientări constă în rolul excesiv

atribuit naturii juridice a delictului şi sancţiunilor penale, făcând

abstracţie de geneza socială a actului criminal şi ignorând raportul

dintre individ şi mediu.

86

Meritele acestei orientării constau în contribuţia adusă pe

linia deschiderii uneia dintre primele şcoli de criminologie şi

răspândirea acestei discipline în lume.

5.3.1.2. Dimensiunea statistică – cartografică

Acest tip de orientare a pus bazele abordării clasificatoare a

delictelor în funcţie de o serie de indici statistici (volum, intensitate,

frecvenţă, rată de criminalitate).

Printre reprezentanţii de bază se numără A. Quételet şi A.

Guerry care s-au orientat preponderent spre descifrarea corelaţiilor

semnificative între distribuţia spaţială a actelor antisociale şi

variabilitatea cu caracter economic, cultural, social. Contribuţia lor

este remarcabilă pe linia dezvoltării aparatului statistico juridic.

Astfel A. Quételet consideră distribuţia statistică a crimelor

ca având o “regularitate” şi “constanţă”, indiferent de condiţiile de

mediu. Teoria sa are o valabilitate parţială în stabilirea unei legităţi

cu caracter universal.

Importanţa stabilirii unei baze de date privind cunoaşterea

faptului criminal este de necontestat, dar limitarea prezentării

criminalităţii numai la înregistrarea statistică a cazurilor

distorsionează imaginea reală a criminalităţii prin faptul că însăşi

legea penală poate influenţa sensibil, prin incriminarea sau

dezincriminarea unor acte, evoluţia fenomenului de delincvenţă.

Un alt autor E. Ferri descifrează, de pe poziţii statistice,

importanţa factorilor sociali şi individuali în generarea

criminalităţii, concluzionând că forma şi intensitatea acestora este

dependentă de tipul de societate. Autorul, prin considerarea

determinărilor statistice de delicte şi crime dintr-un anumit mediu

social, în măsura schimbării condiţiilor de mediu, ajunge să

elaboreze “legea saturaţiei criminale”.

Şcoala franceză de sociologie, având ca reprezentant de elită

pe E. Durkheim, îşi fundamentează cercetările pe studiul statistic al

faptelor sociale şi juridice contribuind la conturarea unei sociologii

statistice.

Pe fundalul acestei modalităţi de tratare, Durkheim

caracterizează fenomenul sinuciderii ca având o anumită

87

regularitate şi anume tendinţă de creştere a ratei de sinucidere în

raport cu anumite condiţii de mediu (climă, anotimp, parte a zilei şi

săptămânii, religie etc.).

5.3.1.3 Concepţia antropologică

Aceste orientării s-au centrat în abordarea criminalităţii pe

factorii cu caracter preponderent biologic, fiziologic şi ereditar. Un

promotor reprezentativ al acestei orientări este C. Lombroso, care

pornind de la ideea “regresiunii atavice” a infractorului, formulează

teoria celebră a criminalului “înnăscut”.

Conform acestei teorii “personalitatea criminală” este o

entitate distinctă şi specifică, determinată de structuri

anatomofiziologice şi biologice transmise ereditar şi care predispun

spre crimă şi violenţă la anumiţi indivizi.

Criminalul prin caracteristici specifice numite “stigmate”,

dobândite ereditar, este o fiinţă biologică diferită de fiinţa

“normală”.

În urma unei analize clinice pe loturi de criminali, autorul

evidenţiază la aceştia anumite anomalii (stigmate) de natură

anatomică şi fiziologică (asimetria craniului, maxilare proeminente,

frunte şi bărbie pronunţate) care, în funcţie de numărul lor regăsit la

un individ, determină tipul de criminal: “perfect” (5–6 trăsături

specifice), tipul imperfect (3–5).

Cel care posedă mai puţin de 3 stigmate nu este obligatoriu

un tip criminal, deoarece aceste stigmate nu sunt ele însele

generatoare de criminalitate, dar favorizează “trecerea” la

înfăptuirea actului criminal, identificând temperamentele cu

predispoziţie pentru violenţă şi agresivitate.

Teoria “stigmatelor”, existente la anumiţi indivizi, nu poate

susţine explicaţia cauzală complexă a delictelor şi crimelor.

Demersul teoriei lombrosiene, până la un anumit punct, este

meritorie în încercarea sa de a înlocui determinismul absolut al

legilor cu cel ştiinţific al faptelor, punând bazele cercetărilor

biologice, morfologice şi patogenice ale criminalităţii. Erorile de

generalizare a unor stigmate organice, ca fiind la originea tuturor

delictelor de crimă, au fost ulterior corectate de cercetările de

88

antropologie criminală şi genetică criminală, care au salvgardat

împărţirea indivizilor în “buni” şi “r ăi”, din unghi ereditar şi

biologic, înlocuind-o cu un “prag” interior al rezistenţei psihice

interpuse ca un tampon între frustrare şi agresivitate ce

caracterizează anumiţi indivizi. Rolul acestui prag fiind de a

favoriza sau împiedica realizarea intereselor individuale prin

mijloace legitime sau ilicite.

Teoria “criminalului înnăscut” a stat la baza apariţiei

ulterioare a concepţiilor biotipologice.


Orientarea psihiatrică vine în completarea punctului de

vedere lombrosian, de considerare a etiologiei crimei într-o serie de

dezechilibre anatomo–fiziologice transmise, de multe ori, pe cale

ereditară.

În viziunea reprezentanţilor acestei teorii, criminalul este un

degenerat psihic şi moral având ca notă definitorie debilitatea

mintală, incapacitatea de discernere şi de înţelegere a normativului

juridic. El este un handicapat psihic prin comportamentul său

acţional şi afectiv dovedind iresponsabilitate faţă de justiţia socială.

Un prim reprezentant, H.H. Goddard, prin examinări clinice

şi teste psihologice şi-a adus contribuţia la susţinerea ideei că

debilitatea psihică reprezintă factorul principal de definire a

tipologiei criminale.

Un alt reprezentant de seamă al acestei orientări G. Tarde a

elaborat o teorie a imitaţiei, ce cuprinde o sumă de legi transpuse la

nivelul criminologic, având la bază tipul criminalului profesionist,

conform acestui tip individul nu este criminal din naştere ci prin

imitaţie învăţând cariera de infractor.

Dincolo de meritele sale incontestabile de precursor al

sociologiei criminalităţii G. Tarde ajunge la o teorie exclusivistă de

explicare a principiului responsabilităţii prin “imitaţia” actului

infracţiunii.

Aşa cum subliniază G. Basiliade principala greşeală a

generalizării acestei perspective de tip psihiatric constă în faptul că

descrierile ca procedeu de înregistrare a evenimentelor infracţionale

89

s-a bazat pe date factuale a căror valoare este incontestabilă, dar nu

suficientă pentru a justifica baza teoretică a influenţelor efectuate.

Teoria psihanalitică fondată de şcoala psihanalitică va

încerca să demonstreze faptul că, dincolo de imitaţie, crima este

expresia unei stări morbide, a unui tip de personalitate psihopatică.

Poziţia clasică a lui Freud faţă de crimă şi pedeapsă rezidă în

concepţia conform căreia sub raport psihodinamic toţi oamenii sunt

criminali înnăscuţi, apărând în lume ca neadaptaţi social.

În primii ani de viaţă copilul fiind exclusiv preocupat de

realizarea plăcerii şi evitarea durerii, îşi prezervează criminalitatea.

În perioada 4–6 ani, apare o diferenţiere a structurilor criminale faţă

de cea a persoanei normale. Această perioadă, considerată latentă şi

care se încheie la pubertate, se caracterizează prin reprimarea

tendinţelor instinctive criminale stopând astfel exprimarea lor. Prin

procedeul sublimării individul converteşte tendinţele libidinale

criminale în forme acceptabile social. Acesta este procedeul pentru

persoanele normale care eşuează la criminal. La persoana normală

prin procedeul sublimării criminalitatea reprimată şi inconştientă îşi

găseşte orientare pe căi nepericuloase (visul, fantezia) sau prin

comiterea de comportamente tranziţionale cu grad de periculozitate

redus (box, exprimarea liberă în război).

Un alt fapt semnalat de Freud cu rol în producerea

criminalităţii este complexul “Oedip” care, ca fapt psihodinamic,

dacă nu este rezolvat se va canaliza spre criminalitate. Conform

complexului lui Oedip toţi băieţii de la naştere manifestă ostilitate

faţă de taţii lor şi afecţiune pentru mamă, care de fapt cuprinde

dorinţa sexuală. Acest sentiment generează o trăire a vinovăţiei şi

anxietăţii care trebuiesc rezolvate. Dacă ostilitatea faţă de tată este

reprimată, agresivitatea va fi redirecţionată spre acte criminale.

Tot şcoala freudiană este responsabilă şi de aserţiunea

conform căreia motivele inconştiente sunt cuplate cu actul criminal

şi anume cu anumite patternuri criminale ca o reflectare simbolică.

Simţul justiţiar al individului este cuplat cu primul act rebel

comis în copilăria timpurie, iar prima crimă (în sens de încălcare a

normelor) pe care o comite, într-un anumit moment al vieţii, este

90

violarea prescripţiei privind curăţenia. Se dezvoltă un simţ al

justiţiei (cu valenţe negative şi pozitive) în raport cu procesul

biologic şi anume cu formarea deprinderilor igienice. O tulburare a

inhibiţiei pe linia formării deprinderilor igienice poate tulbura

viitoarea adaptare socială.

Atât reprezentanţii şcolii freudiene cât şi neofreudienii

consideră criminalitatea ca fiind fundamentată pe conflicte interne,

pe sentimente de insecuritate, de inadecvare şi inferioritate.

Psihanaliza oferă o explicaţie doar pentru comportamentul

criminal al psihoticului, nevroticului şi sociopatului, lăsând în afara

explicaţiei actele criminale produse de devianţii “normali”.

În pofida meritelor lor indiscutabile, de precursori ai unor

abordări a criminalităţii, orientările clasice în domeniul delincvenţei

rămân viabile doar prin acumulările de date în domeniul cercetării

empirice, neputând să se ridice prin contribuţia lor la nivelul

ştiinţific de abordare a problematicii criminalităţii.


5.4. Etiologia comportamentului delincvent

Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenţei angajează numeroase teze, teorii,

opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale: “Ce anume îi determină pe indivizi să comită

acte delincvente?”, “Cum pot fi prevenite asemenea acte?”, “Care sunt criteriile de evaluare ale unei

conduite drept delincventă/criminală?”.

Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza comportamentului deviant stă structura

biologică şi personalitatea individului. Această orientare implică următoarele:

– punctul de vedere biologic – constituţional consideră factorii biologici şi genetici ca având o

contribuţie hotărâtoare în geneza criminalităţii.

– orientarea neuro–psihică (complementară cu cea psihiatrică) consideră actele criminale, ca

săvârşite preponderent de personalităţi patologice, ale căror tulburări sunt transmise ereditar.

– orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, răsfrânte la nivel

comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate.

91

– orintarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă culturalistă) apreciază că individul

nu se naşte criminal, ci este socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se dizarmonic în

funcţie de modelele culturale.

Pornind de la aceste orientări au fost exprimate numeroase teorii, puncte de vedere valorizând

elemente de ordin biologic, constituţional, antropologic şi psihologic ale personalităţi infractorului.

Aceste concepţii s─au structurat treptat în adevărate şcoli şi orientări.

Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră delincvenţa ca fenomen de inadaptare,

de neintegrare socială, generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanţa dintre

idealurile individului, sistemul său valoric şi ofertele sociale. Ca un efect al acestui dezechilibru scade

şi controlul social, precum şi capacitatea de conciliere a conflictelor. Se pot distinge următoarele

orientări:

– orientarea statistico–normativă vizează variaţiile ce se înregistrează în rata delincvenţei.

– orientare macrosocială urmăreşte identificarea unor legităţi sociale ca determinante a actelor

de delincvenţă.

Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din teorii se concretizează în teoria

cauzalităţii multiple (teoria factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are determinare

multicauzală atât de factură internă (de natură biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (de

natură economică, socială şi culturală), aflate într-o relaţie de reciprocitate.

De pe aceste poziţii, adepţii cauzalităţii multiple acordă ponderi egale fiecărui factor în parte,

accentul fiind pus pe identificarea corelaţiilor statistice între factorii a căror evaluare probează că au

cel mai important rol în cauzalitatea delincvenţei.

5..4.1 Principalele direcţii clasice privind etiologia delincvenţei

Criminologia clasică, în preocuparea sa de incriminare a diferitelor delicte şi crime, şi-a

îndreptat preocupările teoretice pe câteva direcţii fundamentale de cercetare, în tendinţa de constituire

a criminologiei ca ştiinţă. Aceste teorii s-au cristalizat în repere de la care au pornit ulterior, fie chiar

prin contraargumentarea lor, teoriile de factură psihologică şi socială.


Orientarea criminologică clasică îşi trage seva din doctrina dreptului natural din secolul XIX,

având o tentă reformistă ce pleda pentru aplicarea şi utilizarea raţionalistă a dreptului şi a pedepselor

penale.

Din unghiul descifrării etiologiei criminalităţii, fundamentul cauzalităţii naturale îl constituie

considerarea crimei şi delictului ca entităţi juridice abstracte, rupte de contextul social. Un autor

reprezentativ al acestei direcţii R. Saleilles se ocupă de aspectele specifice ale individualizării

pedepsei.

92

Adepţii acestei orientări consideră cauzele crimei ca derivate din actul de voinţă individual.

De pe aceste poziţii, răspunderea penală este privită ca având un temei obiectiv (fapta

criminală), iar sancţiunea aplicată o justificare pentru apărarea şi securitatea socială.

5.4.1.2. Dimensiunea statistică – cartografică

Acest tip de orientare a pus bazele abordării clasificatoare a delictelor în funcţie de o serie de

indici statistici (volum, intensitate, frecvenţă, rată de criminalitate).

Printre reprezentanţii de bază se numără A. Quételet şi A. Guerry care s-au orientat

preponderent spre descifrarea corelaţiilor semnificative între distribuţia spaţială a actelor antisociale şi

variabilitatea cu caracter economic, cultural, social. Contribuţia lor este remarcabilă pe linia

dezvoltării aparatului statistico juridic.

Astfel A. Quételet consideră distribuţia statistică a crimelor ca având o “regularitate” şi

“constanţă”, indiferent de condiţiile de mediu. Teoria sa are o valabilitate parţială în stabilirea unei

legităţi cu caracter universal.

Importanţa stabilirii unei baze de date privind cunoaşterea faptului criminal este de necontestat,

dar limitarea prezentării criminalităţii numai la înregistrarea statistică a cazurilor distorsionează

imaginea reală a criminalităţii prin faptul că însăşi legea penală poate influenţa sensibil, prin

incriminarea sau dezincriminarea unor acte, evoluţia fenomenului de delincvenţă.

Pe fundalul acestei modalităţi de tratare, Durkheim caracterizează fenomenul sinuciderii ca

având o anumită regularitate şi anume tendinţă de creştere a ratei de sinucidere în raport cu anumite

condiţii de mediu (climă, anotimp, parte a zilei şi săptămânii, religie etc.).

5.4.1.3 Concepţia antropologică

Aceste orientării s-au centrat în abordarea criminalităţii pe factorii cu caracter preponderent

biologic, fiziologic şi ereditar. Un promotor reprezentativ al acestei orientări este C. Lombroso, care

pornind de la ideea “regresiunii atavice” a infractorului, formulează teoria celebră a criminalului

“înnăscut”.

Conform acestei teorii “personalitatea criminală” este o entitate distinctă şi specifică,

determinată de structuri anatomofiziologice şi biologice transmise ereditar şi care predispun spre crimă

şi violenţă la anumiţi indivizi.

Criminalul prin caracteristici specifice numite “stigmate”, dobândite ereditar, este o fiinţă

biologică diferită de fiinţa “normală”.

Teoria “stigmatelor”, existente la anumiţi indivizi, nu poate susţine explicaţia cauzală complexă

a delictelor şi crimelor. Demersul teoriei lombrosiene, până la un anumit punct, este meritorie în

încercarea sa de a înlocui determinismul absolut al legilor cu cel ştiinţific al faptelor, punând bazele

93

cercetărilor biologice, morfologice şi patogenice ale criminalităţii Teoria “criminalului înnăscut” a stat

la baza apariţiei ulterioare a concepţiilor biotipologice.


Orientarea psihiatrică vine în completarea punctului de vedere lombrosian, de considerare a

etiologiei crimei într-o serie de dezechilibre anatomo–fiziologice transmise, de multe ori, pe cale

ereditară.

În viziunea reprezentanţilor acestei teorii, criminalul este un degenerat psihic şi moral având ca

notă definitorie debilitatea mintală, incapacitatea de discernere şi de înţelegere a normativului juridic.

El este un handicapat psihic prin comportamentul său acţional şi afectiv dovedind iresponsabilitate

faţă de justiţia socială.

Un prim reprezentant, H.H. Goddard, prin examinări clinice şi teste psihologice şi-a adus

contribuţia la susţinerea ideei că debilitatea psihică reprezintă factorul principal de definire a tipologiei

criminale.

Un alt reprezentant de seamă al acestei orientări G. Tarde a elaborat o teorie a imitaţiei, ce

cuprinde o sumă de legi transpuse la nivelul criminologic, având la bază tipul criminalului

profesionist, conform acestui tip individul nu este criminal din naştere ci prin imitaţie învăţând cariera

de infractor.

Teoria psihanalitică fondată de şcoala psihanalitică va încerca să demonstreze faptul că,

dincolo de imitaţie, crima este expresia unei stări morbide, a unui tip de personalitate psihopatică.

Poziţia clasică a lui Freud faţă de crimă şi pedeapsă rezidă în concepţia conform căreia sub

raport psihodinamic toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi, apărând în lume ca neadaptaţi social.

Un alt fapt semnalat de Freud cu rol în producerea criminalităţii este complexul “Oedip” care,

ca fapt psihodinamic, dacă nu este rezolvat se va canaliza spre criminalitate. Conform complexului lui

Oedip toţi băieţii de la naştere manifestă ostilitate faţă de taţii lor şi afecţiune pentru mamă, care de

fapt cuprinde dorinţa sexuală. Acest sentiment generează o trăire a vinovăţiei şi anxietăţii care

trebuiesc rezolvate. Dacă ostilitatea faţă de tată este reprimată, agresivitatea va fi redirecţionată spre

acte criminale.

Atât reprezentanţii şcolii freudiene cât şi neofreudienii consideră criminalitatea ca fiind

fundamentată pe conflicte interne, pe sentimente de insecuritate, de inadecvare şi inferioritate.

Psihanaliza oferă o explicaţie doar pentru comportamentul criminal al psihoticului, nevroticului

şi sociopatului, lăsând în afara explicaţiei actele criminale produse de devianţii “normali”.

În pofida meritelor lor indiscutabile, de precursori ai unor abordări a criminalităţii, orientările

clasice în domeniul delincvenţei rămân viabile doar prin acumulările de date în domeniul cercetării

empirice, neputând să se ridice prin contribuţia lor la nivelul ştiinţific de abordare a problematicii

criminalităţii

94


- etiologia comportamentului delincvent - orientarea neuro–psihică - orientarea psihoindividuală - orintarea psiho–socială - inadaptare, - neintegrare socială – orientare macrosocială - cauzalităţii multiple

Întreb ări de control şi teme de dezbatere

1. Ce semnificaţie are etiologia comportamentului delincvent? 2. Prezentaţi principalele direcţii clasice în determinarea etiologiei comportamentului delincvent. 3-Care sunt caracteristicile direcţiilor clasice?





PETCU, M., (2005)Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca. PETCU, M (2012). Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater.

95

RĂDULESCU, S.M., (1994),Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti

Unitatea de învăţare 6 6.DELINCVENŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ

-Teorii societale privind geneza delincvenţei- 6.1. Introducere . 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare

6.3.1 Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosociale 6.3.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale( culturale)

6.3.3. Teorii ale reacţiilor sociale raportate la delincvenţă 6.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

6.1. Introducere

Delincvenţa aduce, prin efectele sale, grave prejudicii integrităţii sistemelor de valori, climatului psihosocial general, bunei convieţuiri, reflectând deopotrivă şubrezenia mecanismelor supraordonate de influenţare şi control ale sistemului social şi a structurilor interne ale personalităţii individuale. De aceea, ea trebuie să constituie obiect de preocupare permanentă şi responsabilă la ambele niveluri: social şi individual. Impunerea unui control eficient asupra fenomenului, care să permită prevenirea şi îngustarea sferei lui de întindere, nu este, fireşte, posibilă fără o serioasă şi sistematică cercetare a cauzelor care-l determină, a mecanismelor şi formelor prin care se

Delincvenţa este în toată complexitatea ei reală, corelarea mai multor unghiuri particulare – juridic, sociologic, psihologic, demografic, etiologic, antropologic – rezultând, pe de o parte, intercondiţionarea multiplă a variabilelor implicate în determinarea şi structurarea comportamentelor de tip delincvent iar, pe de altă parte, necesitatea unor strategii şi programe globale, ştiinţific fundamentate, de prevenţie, intervenţie şi resocializare – reintegrare.

Pentru a i se dezvălui specificul şi a i se stabili mai exact locul în ansamblul celorlalte fenomene psihosociale, delincvenţa este pusă în relaţie cu conceptele mai largi de libertate, responsabilitate, socializare, autoritate, control, normă conformitate, integrare.

96


Obiectivele unităţii de învăţare: - cunoaşterea etiologiei comportamentului delincvent; – enunţarea principalelor direcţii sociale determinante în

etiologia delincvenţei; – cunoaşterea caracteristicilor direcţiilor psihosociale ca

determinante ale delicvenţei. - cunoaşterea reacţiilor sociale raportate la delincvenţă

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învăţare Teorii societale privind geneza delincvenţei, timpul alocat este de 4 ore.

6.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare 6.DELINCVENŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ

PSIHOSOCIALĂ

6.3. Teorii societale privind geneza delincvenţei

Persistenţa la nivelul structurilor sociale a conflictelor şi

tensiunilor sociale comunitare, scăderea sentimentului de

solidaritate socială, creşterea agresivităţii ca reflecţie a frustrării

individuale, multiplicarea fenomenului de marginalizare şi

atrofierea eu-lui colectiv sunt o serie de factori favorizanţi sau

generatori de delincvenţă.

Pe de altă parte, implicarea unei cauzalităţi multiple şi

condiţii cu numeroase neregularităţi, a impus creşterea eforturilor

97

de identificare concretă a substratului social, economic, moral şi

cultural în descifrarea delincvenţei.

Astfel s-au impus în demersul de studiere a formelor

principale de manifestare a delincvenţei şi a descifrării cauzelor ce

o fundamentează mai multe direcţii ce se impun corelate:

– analiza originii îndepărtate a actului delincvent şi anume

analiza structurii sociale, economice, culturale a societăţii în

ansamblu;

– analiza originii imediate a actului delincvent;

– dinamica socială a delictului;

– originile imediate ale “reacţiei sociale” faţă de actul

delincvent;

– originile îndepărtate (sistemul de încriminare şi

sancţionare).

Într-o astfel de viziune de interferenţă a dimensiunilor

menţionate delincvenţa apare ca rezultantă a convergenţei

următoarelor situaţii:

– situaţia social economică şi culturală în care s-a realizat

procesul de socializare;

– situaţia personalităţii delincventului;

– condiţii favorizante ( după S. Rădulescu şi D. Banciu

1996).

6.3.1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii

macrosociale

Factorul determinant al delincvenţei pentru acest grup de

teorii rezidă în diminuarea funcţiei de control social exersate de

comunitate şi în tulburarea ordinii sociale cauzate de diversitatea

normelor de conduită, de mobilitatea populaţiei, de multiplicarea

mediilor sociale marginale cu deschidere spre delincvenţă etc.

Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări

sociale bruşte antrenează stări de anomie, contradicţii sociale.

În demersul cercetării fenomenului delincvent se face astfel

trecerea de la formele speculative la identificarea “substratului”

social. S-a impus astfel atenţiei ceea ce W. Mills denumea

“deteriorarea valorilor tradiţionale” în vederea asanării problemelor

98

de “patologie socială” care generează delincvenţa şi crima.

De aici interesul larg, “atitudinea pozitivă” evidenţiată de G.

Basiliade de prevenire şi combatere a delincvenţei prin înlăturarea

tendinţei de “dezorganizare socială”.

-Teoria dezorganizăr ii sociale

La baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenţei ca o

consecinţă nemijlocită a expansiunii urbane şi creşterii

demografice, a generalizării unor noi modele de comportament

apărute în ariile suburbane şi accentuării marginalizării unora dintre

locuitori.

Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea

tradiţiei “dezorganizării sociale” de către sociologi aparţinând

renumitei Şcoli de la Chicago, având ca reprezentant de seamă pe

C.R. Shaw şi H.D. McKay.

Promotorii acestei teorii au încercat să evidenţieze efectul

organizării metropolelor asupra fenomenului delincvenţei.

Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii

suburbane care au propriile lor subculturi şi modele normative, în

sectorul central fiind concentrate masiv funcţiile şi afacerile.

Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor

sociale dintre diferite grupuri având drept consecinţă tulburarea

ordini sociale tradiţionale prin varietatea normelor, eterogenitatea

populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social.

Locuitorii metropolei tind să devină “desocializaţi” îndepărtându-se

de aprobarea celorlalţi.

F.M. Thrasher, în lucrarea sa “Banda”, evidenţiază zone care

sunt populate de emigranţi, persoane cu comportament imoral şi

ilegitim (alcoolism, consum de droguri, prostituţie,

homosexualitate), de persoane “desocializate”. Izolarea ecologică

este complementară cu izolarea culturală, conducând la apariţia

unor subculturi delincvente care prezintă, aşa cum subliniază F.M.

Thrasher, modalităţi de “supravieţuire” şi de “adaptare” a

indivizilor marginalizaţi în raport cu o societate ostilă.

Indivizii grupaţi la nivelul diferitelor subculturi au o altă

scară de valori, recurg frecvent la căi ilicite în atingerea scopurilor,

99

devenind surse potenţiale de devianţă.

“Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi

valorile grupului dominant, din dorinţa de îndepărtare a barierelor

şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.

Modelul teoretic al “dezorganizării sociale” prezintă ca fiind

generalizată această influenţă a procesului de urbanizare asupra

delincvenţei, neţinând seama de intervenţia altor variabile sociale

cum este de exemplu contextul socio–cultural în care trăieşte

individul şi în care numai o parte din ei (nu toţi) reacţionează prin

modalităţi comportamentale dezorganizate.

Aceste “tendinţe ecologice” pot genera concentrarea

delictelor într-o anumită zonă, dar variabila ecologică nu poate fi

luată singular în considerare în determinarea fenomenului de

delincvenţă, ruptă de contextul determinativ economic, social,

familial, cultural.

Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele

evidenţiind legăturile existente între creşterea la un moment dat a

delictelor şi diminuarea controlului social.

- Teoria anomiei sociale

În forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E.

Durkheim care porneşte de la conceperea devianţei ca având

caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform

acestui deziderat în orice societate există inevitabil indivizi care se

abat de la tipul colectiv comiţând crime. De pe aceste poziţii

Durkheim prezintă delincvenţa ca legată de condiţiile fundamentale

ale vieţii sociale, jucând un rol necesar şi util .

Durkheim defineşte ca anomie starea obiectivă a mediului

social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect al

unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a “ruperii” solidarităţii

sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala,

comunitatea etc.), a neputinţei de a asigura integrarea normală a

indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare. Nu este

vorba de o absenţă totală a normelor, ci de suspendarea temporară a

funcţionalităţii normelor de bază cu consecinţe la nivelul

multiplicării comportamentelor deviante.

100

Anomia afectează un grup social, prin ruperea echilibrului

ordinii sociale, prin sentimentul de dezorientare rezultat din

confruntarea cu noua situaţie.

Schimbarea are loc ca urmare a unei modificări bruşte care

pot fi dezastre economice sau creşteri rapide ale bunăstării.

În situaţia de dereglare socială indivizii sunt aruncaţi într-o

situaţie inferioară celei anterioare şi, în consecinţă, unii dintre ei nu

se mai supun regulilor impuse de societate din exterior, iar la rândul

ei, ca urmare a acestor bruşte modificări, nici societatea nu mai este

capabilă să-şi impună normele.

Prin suspendarea funcţionalităţii normelor de bază ale

societăţii, starea de anomie poate genera delicte, crime, sinucideri.

Teoria anomiei este preluată în accepţiunea modernă de R.

MacIver interpretând-o ca răsfrângere a modificărilor sociale la

nivelul psihicului uman. Astfel, autorul consideră că individul

uman percepe decalajul dintre aspiraţii şi norme sociale cu un

sentiment de indispoziţie şi anxietate, pierzându-şi simţul coeziunii

şi al solidarităţii sociale, iar acţiunile sale sunt impulsionate de

propriile trăiri, fără a mai cunoaşte autoritatea normelor sociale

dominante.

Tot ca o slăbire a influenţei normelor sociale asupra reglării

conduitei membrilor grupului este şi interpretarea autorilor W.I.

Thomas şi Fl. Znaniecki. Autorii consideră că dezorganizarea

socială se răsfrânge la nivelul “dezorganizării personalităţii” prin

apariţia unei incapacităţi a individului de a-şi construi un mod de

viaţă concordant cu idealurile şi interesele personale (fapt ce

creează demoralizare), prin absenţa unor reguli stabile şi

interiorizate.

O cercetare amplă, în mai multe variante, efectuează R.K.

Merton asupra anomiei care rezultă din contradicţia dintre structura

socială şi cea culturală, dintre oferta socială de scopuri şi carenţa

mijloacelor puse de societate la dispoziţie, ca şi modalităţi de

atingere a scopurilor.

Definind structura culturală ca set de norme şi valori ce

guvernează comportamentul membrilor unei societăţi, Merton

101

consideră anomia ca o “spargere” a structurii culturale. Neputând

atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite.

Tendinţa spre conformism sau delincvenţă este dependentă de

statusul fiecărui individ, iar rata delincvenţei apare ca o ilustrare a

neconcordanţei între scopurile oferite de societate şi mijloacele de

care dispune individul.

Individul dispune de cinci modalităţi adaptative în societate:

– conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor

cât şi a mijloacelor oferite de societate, chiar dacă idealul, proiecţia

aspiraţională nu este atinsă niciodată;

– inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul

individului a scopurilor culturale propuse social, în timp ce

procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;

– ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor

individului pe fundalul păstrării conformităţii cu normele legitime;

– evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat

prin abandonarea simultană a scopurilor şi normelor precum şi

refugierea în zone marginale ale societăţii;

– rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a

mijloacelor din dorinţa individului de a înlocui normele sociale cu

altele.

Într-o versiune mai târzie a lui Merton, asupra anomiei,

mediul social al individului cuprinde pe de o parte ansamblul

organizat al relaţiilor sociale în care sunt implicaţi membrii unei

societăţi, ca structură socială, iar pe de altă parte ansamblul

organizat de valori normative ce orientează comportamentul

membrilor colectivităţi, ca structură culturală. Când între normele

sociale, scopurile culturale şi capacitatea de conformare normativă

a membrilor unei societăţi apar disjuncţii, structura culturală este

dislocată. Valorile culturale produc comportamente contradictorii

cu prescripţiile valorice. Astfel, poziţia ocupată de individ în

structura socială generează tendinţe de conformitate sau devianţă.

Nu valorile diferite produc delincvenţa, ci diferenţele obiective

existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupurile

sociale dominante ce generează asemenea disfuncţii. Ca o

102

consecinţă obiectivă, grupurile sociale cu situaţie defavorizată,

având blocat accesul spre poziţiile de prestigiu, recurg la acte

ilegitime.

Deplasarea în cadrul viziunii anomice a reacţiei de pe

implicarea individuală pe cea colectivă o regăsim la R.A. Cloward

şi L.E. Ohlin. Autorii consideră că reacţia la inegalitatea socială

este de factură colectivă, iar mecanismul care explicitează această

reacţie este ansamblul mijloacelor (legitime, ilegitime) de realizare

a scopurilor valorizate social denumită structura de oportunitate.

Pornind de la mijloacele legitime şi ilegitime delincvenţa

este considerată un act colectiv, o “subcultură” delincventă care

prezintă o dublă integrare şi anume una în paralel cu integrarea

socială “formală”, şi o alta cu un “subsitem de roluri” integrate

sistemului social.

Banda de delincvenţi constituie un tip de subcultură anume.

Rolurile dominante care trebuiesc îndeplinite sunt cele ce ţin de

activitatea delincventă ca “exigenţe” esenţiale, justificate şi

legitimate de bandă.

Având ca punct de pornire aceste premise autori ca Cloward

şi Ohlin ajung la concluzii paradoxale că actul delincvent este

condiţia esenţială a fiinţării unei bande, nefiind o încălcare a

normelor sociale dacă nu este descoperită şi sancţionată şi numai

prin judecată şi pedeapsă se constituie în infracţiune.

Aceeaşi autori subdivid “evaziunea” lui Merton în:

– eşecul continuu de-a ajunge la scopuri culturale prin

mijloace legitime;

– inabilitatea de a promova alternative ilegitime.

Pornind de la această viziune se pot identifica categorii

generale ale evaziunii:

– indivizi care internalizează prohibiţiile sociale;

– indivizi care urmează scopuri “de succes” prin mijloace

prohibite.

Teoria oportunit ăţii diferenţiale este deviată din teoria

anomiei sociale. Această teorie a oportunităţilor diferenţiale a fost

dezvoltată şi de alţi autori care au arătat că scopurile culturale

103

specifice modului de viaţă american şi mijloacele de realizare se

regăsesc la nivel de similaritate şi la alte naţiuni, ceea ce face din

delincvenţă un fenomen cu trăsături universale

6.3.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze

psihosociale (culturale)

Teoriile psihosociale evidenţiază legătura dintre cultură şi

criminalitate prin fundamentarea corelaţiei pe procesul “învăţării

sociale” (E. Sutherland). Conform “Conflictului cultural”, elaborat

de T. Sellin, delincvenţa se datorează conflictului suscitat între

normele de comportament şi conduita diferitelor grupe sociale.

Preluând ideea socializării şi “învăţării negative”, A. Cohen

consideră delincvenţa ca atribut al anumitor “subculturi” ce reunesc

indivizi ce consideră că le sunt blocate căile de acces spre bunuri şi

valori sociale. În consecinţă, la nivelul acestor grupuri se adoptă

propriul lor sistem normativ şi cultural, opus celui societal,

impunând prin această opozabilitate accederea la activităţi ilicite şi

ilegale în vederea atingerii scopurilor lor.

Conform acestor teorii frecvenţa criminalităţii variază în

funcţie de un set larg de indicatori cum sunt: sexul, vârsta, clasa

socială, categoria socio–profesională etc. Relaţia directă dintre

modul de viaţă al populaţiei, al culturii ce o defineşte şi fenomenul

delincvenţei este ilustrat prin apariţia şi răspândirea unei adevărate

“culturi a crimei şi delincvenţei”. Ca o ilustrare a crimei ridicată la

“rang” de fenomen cultural “perfect acceptat” este exemplul Mafiei

în Sicilia şi Italia de Sud cu reguli extrem de stricte. Pe linia

aceleiaşi ilustrări, autori ca M.E. Wolfgang şi F. Ferracuti definesc

“subculturile violente” prin reguli normative şi tradiţii particulare

ce indică individului modul de comportare în situaţii de încălcare a

legii. Autorii atrag atenţia şi asupra relaţiei directe dintre rata de

omucidere şi gradul de valorizare a temelor violente.

Susţinând caracterul tot mai profesionist şi organizat al

delincvenţei E.Sutherland consideră criminalitatea ca fiind apanajul

unei categorii (denumite “gulerele albe”) ce profită de ascendentul

ei economic şi politic, desfăşurând activităţii ilegale, de cele mai

multe ori nedescoperite de factorii specializaţi în control social.

104

Teoria este preluată şi dezvoltată de Donald Cressey care

susţine că în multe societăţi funcţionează organizaţii formale şi

informale întemeiate pe complicitate şi activităţi ilegale, ce

profesează şantajul şi intimidarea, presiunea politică şi frauda,

corupţia socială. “Organizaţiile criminale” includ majoritatea

sectoarelor de activitate pe care le folosesc drept paravan de

acoperire a activităţilor ilegale, având extindere coruptă în sfera

politicului, legislativului şi administraţiei (trafic şi comercializare

de droguri şi arme, delicte computerizate, evaziuni fiscale, gestiuni

frauduloase, spălarea banilor murdari, contrabandă etc.).

-Teoria asociaţiilor diferenţiale

Teoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A.

Sutherland şi reprezintă o particularizare a teoriei învăţării sociale

în studiul delincvenţei. Este o explicaţie “istorică sau genetică” a

comportamentului social, prin luarea în considerare a întregii

experienţe de viaţă a individului.

Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane

E.A. Sutherland consideră comportamentul criminal condiţionat nu

de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de

comunicarea din interiorul grupului unde individul “absoarbe”

cultura şi se conformează regulilor şi normelor sociale şi legale.

De pe aceste poziţii de abordare în determinarea

criminalităţii Sutherland respinge teoria “criminalului înnăscut”, a

“imitaţiei” lui Tarde şi a cauzalităţii multiple susţinută de W.F.

Osburn şi W.C. Reckless.

Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a

comportamentului criminal trebuiesc luate în considerare

următoarele explicaţii:

– situaţională – de luare în considerare a elementelor care

intră în joc în momentul comiterii delictului;

– istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat

anterior situaţia şi viaţa delincventului.

În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament

rezultat din “învăţarea socială” şi nu dobândit sau imitat.

Sutherland trecând în revistă aspectele ce includ acest proces

105

menţionează:

– învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;

– orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor

agresive;

– condiţionarea acestei orientări de caracterul interpretării

favorabil sau defavorabil al dispoziţiilor legale: se conturează astfel

grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca norme ce

trebuiesc respectate şi alte grupări ce interpretează aceleaşi norme

de pe poziţiile înclinate spre violarea, transgresarea lor.

Interpretarea diferită a normelor este specifică societăţii americane

în care procesele de imigraţie şi aculturaţie produc frecvent

conflicte culturale între grupuri şi indivizi;

– în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor

sociale devin preponderente faţă de cele favorabile, se acoperă

principiul “asocierii diferenţiale”. Indivizii devin criminali prin

contactul preponderent cu modelele criminale, ignorându-le pe

celelalte;

– comportamentul criminal nu se structurează printr-un

proces de “imitaţie”, ci individul este atras şi canalizat de anumite

grupuri spre “învăţarea” şi experimentarea tehnicilor antisociale

(socializarea negativă).

Limitele teoriei lui Sutherland consistă în ignorarea

mobilurilor şi aspiraţiilor individului precum şi în omiterea

explicării mecanismelor şi dimensiunilor implicate în

conştientizarea modalităţii de asimilare a comportamentelor

eficiente legale. Pentru el prevenirea delincvenţei constă în evitarea

contactului cu modelele criminale şi confruntarea cu cele neutre sau

conformiste.

Teoria apare simplistă şi reducţionistă prin neglijarea

caracteristicilor de personalitate ale delincventului, a implicării

motivaţionale (în actul delincvent) şi atitudinale faţă de valorile

sociale.

Sutherland prin procesul socializării reduce crima la un

simplu proces de “transmisie culturală”.

Cu toate aceste omisiuni, ipotezele avansate de Sutherland

106

parţial s-au validat evidenţiind faptul că fiecare dintre grupuri,

datorită “organizării diferenţiale” a societăţii, au o imagine reală

vizând scara de valori, interesele, scopurile.

Teoria “asociaţiilor diferenţiale” îşi aduce contribuţia pe linia

evidenţierii ideii că raporturile sociale între indivizi sunt

determinate fundamental de forma de organizare socială ce

facilitează sau obstrucţionează forme specifice de comportament

infracţional.

- Teoria conflictelor codurilor culturale

Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea

problematicii delincvente de T. Sellin. Autorul se deosebeşte Shaw

şi McKay, care utilizează conceptul de “conflict cultural” în

explicarea “dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de Sutherland

care, pornind de la “conflictul cultural”, construieşte delictul ca o

“consecinţă a transmisiilor” şi a conflictelor culturale.

Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea

următoarelor fapte:

– conflicte între “codurile culturale” ale diferitelor grupuri;

– conflicte între “normele de comportament şi conduită” ale

diferitelor grupuri.

La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt

“produse naturale ale diferenţei sociale”. Această diferenţiere

determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu

modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale

caracteristice şi cu o înţelegere greşită a normelor aparţinând altor

grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un tip

omogen şi integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia

stări conflictuale în anumite situaţii şi anume:

– când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale

“contagioase”;

– când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi

la alt grup;

– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup

cultural.

În viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile

107

culturale este diferit de conflictul din interiorul unei culturi aflate în

devenire. Conflictul generat de contactul dintre sisteme culturale,

indiferent de nivelul de dezvoltare al acestora înregistrează cazuri

când conduita membrilor unui grup va fi considerată ca “anormală”

sau “ilegală” de către un alt grup cultural.

“Normele de conduită” ale unor grupuri diferite de cele din

interiorul aceluiaşi grup, considerate ca “produse secundare ale

vieţii culturale”, determină apariţia unor condiţii sociale divergente

şi eterogene la nivelul influenţei resimţite de indivizi. Existând

reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a

individului, acestea generează conflicte între norme, reflectate pe

plan psihologic prin acceptarea unor norme şi valori duale,

generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin

această dualitate.

Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la

ideea generării delincvenţei numai în condiţiile conştientizării

conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează

mecanismul psihosocial prin care contradicţiile dintre “codurile

culturale” sau dintre “normele de conduită” pot genera

comportamente infracţionale.

-Teoria subculturilor delincvente

Teoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele

existente într-o cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau

frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale restului

societăţii pe care autorul le numeşte “subculturi delincvente”.

Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor

subculturi delincvente, evidenţiază producerea lor datorită

următoarelor situaţii:

– dezvoltare economică mai redusă;

– existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;

– prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;

– existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de

izolare, frustrare şi insatisfacţie individuală şi socială.

Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de

respingere şi contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi

108

constituirea propriilor norme de comportament.

Cohen indică drept izvor al apariţiei acestor subculturi

reacţia de protest faţă de normele şi valorile societăţii, precum şi

dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal.

Membrii acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de

acces spre valori şi statusuri elitare şi, în consecinţă, recurg la

mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.

Tot Cohen, prin analiza subculturilor delincvente, trasează

profiluri specifice ale membrilor grupurilor, descifrând următoarele

trăsături:

– non-utilitarismul în sensul că destul de frecvent membrii

acestei subculturi acced la activităţi delictogene nu din raţiuni

utilitare, ci ca un “mod” de exprimare a solidarităţii. În acest sens

R.A. Cloward şi L.E. Ohlin vorbesc de “socializarea anticipativă”;

– maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu

de satisfacerea unei necesităţi materiale, ci ca o formă de “răutate”,

o “sfidare” la adresa celorlalţi. De pe aceste poziţii membrii

subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai

pentru a fi maliţioşi;

– negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale

grupului, cu conţinut contradictoriu normelor sociale, ci şi de o

“polarizare negativă” în raport cu acestea;

– versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică

specifică de abordare nu numai a unei singure manifestări de

activităţi ilicite ci şi a practicării unei multitudini de acţiuni

delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de

manifestare;

– autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii

grupului, faţă de presiunile exercitate de alte subculturi.

6.3.3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la

delincvenţă

Centrul de greutate în cadrul acestor teorii se cuplează pe

“reacţia socială”, pe rolul jucat de reacţia de răspuns şi

contrarăspuns în fundamentarea cauzală a delincvenţei.

Conform acestor teorii delincvenţa nu este o trăsătură

109

intrinsecă actului sau acţiunii unui individ, ci mai curând o însuşire

conferită prin “etichetarea” unui grup sau individ de către indivizii

ce deţin puterea.

Această viziune de abordare a delincvenţei implică o

interacţiune, o relaţie complementară între cei care comit şi restul

societăţii, o reacţie de răspuns dată sub forma etichetării, de către

indivizii cu putere sau de unele instituţii sociale.

Pentru explicarea mecanismului definirii şi etichetării

delincvenţei, adepţii acestei teorii analizează interacţiunea dintre

norme şi comportamente sociale considerând că, în orice societate,

sunt indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi care se

pronunţă asupra conduitelor celor ce violează normele. Norma

reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care conduita individului

este valorizată pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic anumite

acţiuni evaluând la modul impersonal în ce măsură un individ poate

sau nu să îndeplinească un anumit rol social, în funcţie de poziţia

lor socială. Normele prescrise nu stipulează cum trebuie să

acţioneze indivizii, ci doar mijloacele ce trebuiesc folosite în acest

scop. Astfel, în societate apar diverse tipuri de comportament. În

funcţie de modelul normativ care întruchipează faptele tradiţionale,

de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme

şi de rolurile efective jucate, grupurile vor aprecia şi sancţiona

diferite comportamente ca fiind legitime sau ilegitime.

Teoriticienii etichetării sociale concep delincvenţa ca tip

special de “reacţie socială”, de apărare din partea societăţii sau a

anumitor grupuri, iar natura şi intensitatea reacţiei depinde de

factori cum sunt: puterea, statusul, bogăţia, prestigiul unei anumite

categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri, care deţin

puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara de

valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le

impun celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai bogăţiei,

fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de-a “eticheta” ca

deviante acţiunile indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale

societăţii.

Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de

110

respingere, neutralizare, adoptând alte conduite.

Subliniind rolul agenţilor de control social, K.T. Erickson

apreciază că efectul produs de etichetare are de multe ori

canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura

alternativă posibilă.

Explicând mecanismele procesului de etichetare F.

Tannenbaum arată că definirea delincvenţei se face prin

“dramatizarea” răului, fiind consideraţi ca “răi”, “bolnavi” sau

“criminali” nu în funcţie de natura abaterii acestora, ci de

intensitatea reacţiei faţă de abatere, reacţie ce le influenţează cariera

de viitori delincvenţi.

Conform paradigmei interacţioniste, principala consecinţă a

acestei viziuni este conceperea delincvenţei ca proces dinamic de

interacţiune cu alte procese complexe de acţiune şi reacţiune, în

care intervin mai multe nivele:

– elaborarea legii;

– reacţiile interpersonale;

– procesul instituţional al reacţiei sociale.

Astfel, cercetarea comportamentului delincvent, arată E.

Schur, va trebui să se axeze pe analiza nivelului societal al

situaţiilor particulare de delincvenţă şi pe procesul de reacţie

socială.O consecinţă a acestei abordări constă în necesitatea

definirii şi conceperii delincvenţei ca rezultat al acţiunii unor

factori diferiţi, succesivi şi gradaţi, cum ar fi “identitatea”,

“statusul”, “cariera”.


Sinteza unităţii de învăţare 6

6.DELINCVENŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ

111

6.4. Teorii societale privind geneza delincvenţei

Implicarea unei cauzalităţi multiple şi condiţii cu numeroase neregularităţi, a impus creşterea

eforturilor de identificare concretă a substratului social, economic, moral şi cultural în descifrarea

delincvenţei.

Astfel s-au impus în demersul de studiere a formelor principale de manifestare a delincvenţei şi

a descifrării cauzelor ce o fundamentează mai multe direcţii ce se impun corelate:

– analiza originii îndepărtate a actului delincvent şi anume analiza structurii sociale, economice,

culturale a societăţii în ansamblu;

– analiza originii imediate a actului delincvent;

– dinamica socială a delictului;

– originile imediate ale “reacţiei sociale” faţă de actul delincvent;

– originile îndepărtate (sistemul de încriminare şi sancţionare).

Într-o astfel de viziune de interferenţă a dimensiunilor menţionate delincvenţa apare ca

rezultantă a convergenţei următoarelor situaţii:

– situaţia social economică şi culturală în care s-a realizat procesul de socializare;

– situaţia personalităţii delincventului;

– condiţii favorizante ( după S. Rădulescu şi D. Banciu 1996).

6.4.1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosociale

Factorul determinant al delincvenţei pentru acest grup de teorii rezidă în diminuarea funcţiei de

control social exersate de comunitate şi în tulburarea ordinii sociale cauzate de diversitatea normelor

de conduită, de mobilitatea populaţiei, de multiplicarea mediilor sociale marginale cu deschidere spre

delincvenţă etc.

Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări sociale bruşte antrenează stări de

anomie, contradicţii sociale.

-Teoria dezorganizăr ii sociale

La baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenţei ca o consecinţă nemijlocită a expansiunii

urbane şi creşterii demografice, a generalizării unor noi modele de comportament apărute în ariile

suburbane şi accentuării marginalizării unora dintre locuitori.

Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea tradiţiei “dezorganizării sociale” de

către sociologi aparţinând renumitei Şcoli de la Chicago, având ca reprezentant de seamă pe C.R.

Shaw şi H.D. McKay.

Promotorii acestei teorii au încercat să evidenţieze efectul organizării metropolelor asupra

fenomenului delincvenţei. Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii suburbane care

112

au propriile lor subculturi şi modele normative, în sectorul central fiind concentrate masiv funcţiile şi

afacerile.

Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor sociale dintre diferite grupuri având

drept consecinţă tulburarea ordini sociale tradiţionale prin varietatea normelor, eterogenitatea

populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social. Locuitorii metropolei tind să devină

“desocializaţi” îndepărtându-se de aprobarea celorlalţi.

“Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului dominant, din

dorinţa de îndepărtare a barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.

Modelul teoretic al “dezorganizării sociale” prezintă ca fiind generalizată această influenţă a

procesului de urbanizare asupra delincvenţei, neţinând seama de intervenţia altor variabile sociale cum

este de exemplu contextul socio–cultural în care trăieşte individul şi în care numai o parte din ei (nu

toţi) reacţionează prin modalităţi comportamentale dezorganizate.

- Teoria anomiei sociale

În forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim care porneşte de la conceperea

devianţei ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform acestui deziderat în

orice societate există inevitabil indivizi care se abat de la tipul colectiv comiţând crime. De pe aceste

poziţii Durkheim prezintă delincvenţa ca legată de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale, jucând un

rol necesar şi util .

Durkheim defineşte ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare

a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a “ruperii” solidarităţii

sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala, comunitatea etc.), a neputinţei de a

asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare.

Teoria anomiei este preluată în accepţiunea modernă de R. MacIver interpretând-o ca

răsfrângere a modificărilor sociale la nivelul psihicului uman. Astfel, autorul consideră că individul

uman percepe decalajul dintre aspiraţii şi norme sociale cu un sentiment de indispoziţie şi anxietate,

pierzându-şi simţul coeziunii şi al solidarităţii sociale, iar acţiunile sale sunt impulsionate de propriile

trăiri, fără a mai cunoaşte autoritatea normelor sociale dominante.

O cercetare amplă, în mai multe variante, efectuează R.K. Merton asupra anomiei care rezultă

din contradicţia dintre structura socială şi cea culturală, dintre oferta socială de scopuri şi carenţa

mijloacelor puse de societate la dispoziţie, ca şi modalităţi de atingere a scopurilor.

Individul dispune de cinci modalităţi adaptative în societate:

– conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor oferite de

societate, chiar dacă idealul, proiecţia aspiraţională nu este atinsă niciodată;

– inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale propuse

social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;

113

– ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor individului pe fundalul păstrării

conformităţii cu normele legitime;

– evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea simultană a

scopurilor şi normelor precum şi refugierea în zone marginale ale societăţii;

– rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor din dorinţa individului

de a înlocui normele sociale cu altele.

Deplasarea în cadrul viziunii anomice a reacţiei de pe implicarea individuală pe cea colectivă o

regăsim la R.A. Cloward şi L.E. Ohlin. Autorii consideră că reacţia la inegalitatea socială este de

factură colectivă, iar mecanismul care explicitează această reacţie este ansamblul mijloacelor

(legitime, ilegitime) de realizare a scopurilor valorizate social denumită structura de oportunitate.

Aceeaşi autori subdivid “evaziunea” lui Merton în:

– eşecul continuu de-a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime;

– inabilitatea de a promova alternative ilegitime.

Pornind de la această viziune se pot identifica categorii generale ale evaziunii:

– indivizi care internalizează prohibiţiile sociale;

– indivizi care urmează scopuri “de succes” prin mijloace prohibite.

Teoria oportunit ăţii diferenţiale este deviată din teoria anomiei sociale. Această teorie a

oportunităţilor diferenţiale a fost dezvoltată şi de alţi autori care au arătat că scopurile culturale

specifice modului de viaţă american şi mijloacele de realizare se regăsesc la nivel de similaritate şi la

alte naţiuni, ceea ce face din delincvenţă un fenomen cu trăsături universale

6.4.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale)

Teoriile psihosociale evidenţiază legătura dintre cultură şi criminalitate prin fundamentarea

corelaţiei pe procesul “învăţării sociale” (E. Sutherland). Conform “Conflictului cultural”, elaborat de

T. Sellin, delincvenţa se datorează conflictului suscitat între normele de comportament şi conduita

diferitelor grupe sociale.

Preluând ideea socializării şi “învăţării negative”, A. Cohen consideră delincvenţa ca atribut al

anumitor “subculturi” ce reunesc indivizi ce consideră că le sunt blocate căile de acces spre bunuri şi

valori sociale. În consecinţă, la nivelul acestor grupuri se adoptă propriul lor sistem normativ şi

cultural, opus celui societal, impunând prin această opozabilitate accederea la activităţi ilicite şi ilegale

în vederea atingerii scopurilor lor.

Susţinând caracterul tot mai profesionist şi organizat al delincvenţei E.Sutherland consideră

criminalitatea ca fiind apanajul unei categorii (denumite “gulerele albe”) ce profită de ascendentul ei

economic şi politic, desfăşurând activităţii ilegale, de cele mai multe ori nedescoperite de factorii

specializaţi în control social.

114

Teoria este preluată şi dezvoltată de Donald Cressey care susţine că în multe societăţi

funcţionează organizaţii formale şi informale întemeiate pe complicitate şi activităţi ilegale, ce

profesează şantajul şi intimidarea, presiunea politică şi frauda, corupţia socială. “Organizaţiile

criminale” includ majoritatea sectoarelor de activitate pe care le folosesc drept paravan de acoperire a

activităţilor ilegale, având extindere coruptă în sfera politicului, legislativului şi administraţiei (trafic şi

comercializare de droguri şi arme, delicte computerizate, evaziuni fiscale, gestiuni frauduloase,

spălarea banilor murdari, contrabandă etc.).

-Teoria asociaţiilor diferenţiale

Teoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A. Sutherland şi reprezintă o particularizare

a teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Este o explicaţie “istorică sau genetică” a

comportamentului social, prin luarea în considerare a întregii experienţe de viaţă a individului.

Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane E.A. Sutherland consideră

comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci

de comunicarea din interiorul grupului unde individul “absoarbe” cultura şi se conformează regulilor

şi normelor sociale şi legale.

De pe aceste poziţii de abordare în determinarea criminalităţii Sutherland respinge teoria

“criminalului înnăscut”, a “imitaţiei” lui Tarde şi a cauzalităţii multiple susţinută de W.F. Osburn şi

W.C. Reckless.

Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a comportamentului criminal trebuiesc luate în

considerare următoarele explicaţii:

– situaţională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în momentul comiterii

delictului;

– istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat anterior situaţia şi viaţa

delincventului.

În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament rezultat din “învăţarea socială” şi

nu dobândit sau imitat.

Sutherland trecând în revistă aspectele ce includ acest proces menţionează:

– învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;

– orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor agresive;

– condiţionarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau defavorabil al

dispoziţiilor legale: se conturează astfel grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca norme ce

trebuiesc respectate şi alte grupări ce interpretează aceleaşi norme de pe poziţiile înclinate spre

violarea, transgresarea lor. Interpretarea diferită a normelor este specifică societăţii americane în care

procesele de imigraţie şi aculturaţie produc frecvent conflicte culturale între grupuri şi indivizi;

115

– în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin preponderente faţă

de cele favorabile, se acoperă principiul “asocierii diferenţiale”. Indivizii devin criminali prin

contactul preponderent cu modelele criminale, ignorându-le pe celelalte;

– comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de “imitaţie”, ci individul este

atras şi canalizat de anumite grupuri spre “învăţarea” şi experimentarea tehnicilor antisociale

(socializarea negativă).

Limitele teoriei lui Sutherland consistă în ignorarea mobilurilor şi aspiraţiilor individului

precum şi în omiterea explicării mecanismelor şi dimensiunilor implicate în conştientizarea modalităţii

de asimilare a comportamentelor eficiente legale. Pentru el prevenirea delincvenţei constă în evitarea

contactului cu modelele criminale şi confruntarea cu cele neutre sau conformiste.

- Teoria conflictelor codurilor culturale

Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente de T. Sellin.

Autorul se deosebeşte Shaw şi McKay, care utilizează conceptul de “conflict cultural” în explicarea

“dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de Sutherland care, pornind de la “conflictul cultural”,

construieşte delictul ca o “consecinţă a transmisiilor” şi a conflictelor culturale.

Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea următoarelor fapte:

– conflicte între “codurile culturale” ale diferitelor grupuri;

– conflicte între “normele de comportament şi conduită” ale diferitelor grupuri.

La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt “produse naturale ale diferenţei

sociale”. Această diferenţiere determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu

modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a

normelor aparţinând altor grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un tip omogen şi

integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia stări conflictuale în anumite situaţii şi anume:

– când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale “contagioase”;

– când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi la alt grup;

– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.

Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării delincvenţei numai în

condiţiile conştientizării conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează mecanismul

psihosocial prin care contradicţiile dintre “codurile culturale” sau dintre “normele de conduită” pot

genera comportamente infracţionale.

-Teoria subculturilor delincvente

Teoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o cultură, identifică

grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale restului societăţii pe

care autorul le numeşte “subculturi delincvente”.

116

Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor subculturi delincvente, evidenţiază

producerea lor datorită următoarelor situaţii:

– dezvoltare economică mai redusă;

– existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;

– prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;

– existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi insatisfacţie

individuală şi socială.

Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de respingere şi contestare a normelor

şi valorilor societăţii globale şi constituirea propriilor norme de comportament.

Cohen indică drept izvor al apariţiei acestor subculturi reacţia de protest faţă de normele şi

valorile societăţii, precum şi dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal. Membrii

acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de acces spre valori şi statusuri elitare şi, în

consecinţă, recurg la mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.

Tot Cohen, prin analiza subculturilor delincvente, trasează profiluri specifice ale membrilor

grupurilor, descifrând următoarele trăsături:

– non-utilitarismul în sensul că destul de frecvent membrii acestei subculturi acced la activităţi

delictogene nu din raţiuni utilitare, ci ca un “mod” de exprimare a solidarităţii. În acest sens R.A.

Cloward şi L.E. Ohlin vorbesc de “socializarea anticipativă”;

– maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea unei necesităţi

materiale, ci ca o formă de “răutate”, o “sfidare” la adresa celorlalţi. De pe aceste poziţii membrii

subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai pentru a fi maliţioşi;

– negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, cu conţinut contradictoriu

normelor sociale, ci şi de o “polarizare negativă” în raport cu acestea;

– versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică specifică de abordare nu numai a unei

singure manifestări de activităţi ilicite ci şi a practicării unei multitudini de acţiuni delincvente, fără a

se specializa în mod expres într-o formă de manifestare;

– autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de presiunile

exercitate de alte subculturi.

6.4.3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la delincvenţă

Centrul de greutate în cadrul acestor teorii se cuplează pe “reacţia socială”, pe rolul jucat de

reacţia de răspuns şi contrarăspuns în fundamentarea cauzală a delincvenţei.

Conform acestor teorii delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă actului sau acţiunii unui

individ, ci mai curând o însuşire conferită prin “etichetarea” unui grup sau individ de către indivizii ce

deţin puterea.

117

Această viziune de abordare a delincvenţei implică o interacţiune, o relaţie complementară între

cei care comit şi restul societăţii, o reacţie de răspuns dată sub forma etichetării, de către indivizii cu

putere sau de unele instituţii sociale.

Pentru explicarea mecanismului definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii acestei teorii

analizează interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale considerând că, în orice societate, sunt

indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi care se pronunţă asupra conduitelor celor ce violează

normele. Norma reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care conduita individului este valorizată

pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic anumite acţiuni evaluând la modul impersonal în ce măsură

un individ poate sau nu să îndeplinească un anumit rol social, în funcţie de poziţia lor socială. Normele

prescrise nu stipulează cum trebuie să acţioneze indivizii, ci doar mijloacele ce trebuiesc folosite în

acest scop. Astfel, în societate apar diverse tipuri de comportament. În funcţie de modelul normativ

care întruchipează faptele tradiţionale, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin

norme şi de rolurile efective jucate, grupurile vor aprecia şi sancţiona diferite comportamente ca fiind

legitime sau ilegitime.

Teoriticienii etichetării sociale concep delincvenţa ca tip special de “reacţie socială”, de apărare

din partea societăţii sau a anumitor grupuri, iar natura şi intensitatea reacţiei depinde de factori cum

sunt: puterea, statusul, bogăţia, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste

grupuri, care deţin puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara de valori, interese

protejate, comportamente dezirabile pe care le impun celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai

bogăţiei, fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de-a “eticheta” ca deviante acţiunile

indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii.

Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte

conduite.

Subliniind rolul agenţilor de control social, K.T. Erickson apreciază că efectul produs de

etichetare are de multe ori canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă

posibilă.

Explicând mecanismele procesului de etichetare F. Tannenbaum arată că definirea delincvenţei

se face prin “dramatizarea” răului, fiind consideraţi ca “răi”, “bolnavi” sau “criminali” nu în funcţie de

natura abaterii acestora, ci de intensitatea reacţiei faţă de abatere, reacţie ce le influenţează cariera de

viitori delincvenţi.

Conform paradigmei interacţioniste, principala consecinţă a acestei viziuni este conceperea

delincvenţei ca proces dinamic de interacţiune cu alte procese complexe de acţiune şi reacţiune, în care

intervin mai multe nivele:

– elaborarea legii;

– reacţiile interpersonale;

– procesul instituţional al reacţiei sociale.

118

Astfel, cercetarea comportamentului delincvent, arată E. Schur, va trebui să se axeze pe analiza

nivelului societal al situaţiilor particulare de delincvenţă şi pe procesul de reacţie socială.O consecinţă

a acestei abordări constă în necesitatea definirii şi conceperii delincvenţei ca rezultat al acţiunii unor

factori diferiţi, succesivi şi gradaţi, cum ar fi “identitatea”, “statusul”, “cariera”.

Concepte şi termeni de reţinut - etiogie macrosociale - dezorganizare sociala - anomie - ritualism - evaziune

- rebeliune subcultura delincventa, - malitiozitate,

- versalitate

Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1.Care sunt factorii care genereaza comportamentul delincvent?

2.Prezentati principalele direcţii sociale determinante în etiologia delincvenţei.

3. Ce reacţii sociale raportate la delincvenţă cunoasteti?





119

PETCU, M., (2005)Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca. PETCU, M (2012). Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater. RĂDULESCU, S.M., (1994),Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti


7. SOCIALIZAREA MORALĂ ŞI INTEGRAREA SOCIL Ă-DEZIDERATE

MAJORE ALE EDUCA ŢIEI JUVENILE

7.1.Introducere 7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat

7.3 Conţinutul unităţii de învăţare 7.3.1 Caracteristicile socializării 7.3.2. Factorii de socializare morală în perioada juvenilă 7.3.3 Integrarea socială în educaţia juvenilă 7.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

7 .1. Introducere

Pornind de la creşterea capacităţii tânărului de a discerne

asupra propriului comportament şi de a face predictibile reacţiile

celorlalţi faţă de comportamentul său, pe linia procesului de

socializare, rezultanta eficientă este configurarea personalităţii

sociale. În cadrul constituirii personalităţii sociale, motivaţiile

interne se împletesc armonios cu cerinţele normative ale mediului

social. Conduita morală a tinerilor este fundamentată de

condiţionări normative şi determinări valorice influenţate de

120

succesul sau eşecul procesului de socializare

socializarea nu incumbă un proces de conformare mecanică

şi de adaptare unilaterală a tânărului la acţiunile educative ci şi o

relaţie activă, creativă, în concordanţă cu modurile de gândire şi

simţire specifice societăţii.

De aici şi comportamentul de inovare a unor conduite şi

atitudini inedite, care, chiar dacă înregistrează unele abateri de la

modelul cultural şi normativ oferit de educator, nu trebuie

interpretat ca având un caracter distructiv, ci doar o modalitate de

semnalare a capacităţii tânărului de a se confrunta creativ, nu

distructiv, cu diferite situaţii din viaţă.

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea factorilor de socializare morală în

perioada juvenilă; – cunoaşterea caracteristicilor socializării; – cunoaşterea relaţiei dintre integrarea socială şi educaţia

juvenilă. – descifrarea dezideratelor majore ale educaţiei juvenile.


Pentru unitatea de învăţare . SOCIALIZAREA MORALĂ ŞI

INTEGRAREA SOCILĂ-DEZIDERATE MAJORE ALE EDUCAŢIEI

JUVENILE timpul alocat este de 4 ore.

7.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare 7.3. SOCIALIZAREA MORAL Ă ŞI INTEGRAREA SOCIL Ă-

121

DEZIDERATE MAJORE ALE EDUCA ŢIEI JUVENILE


Conduita morală a tinerilor este fundamentată de condiţionări

normative şi determinări valorice influenţate de succesul sau eşecul

procesului de socializare.

Socializarea, ca proces de însuşire de la cele mai timpurii

vârste a normelor, valorilor şi regulilor de conduită concordante cu

modelul etico–normativ al societăţii, presupune dobândirea unor

abilităţi prin:

– capacitatea de-a exercita în mod adecvat rolurile sociale,

orientându─se după reguli şi norme specifice;

– participarea la scopurile şi idealurile societăţii, în

cunoştinţă de cauză (nivel de înţelegere);

– dobândirea unei capacităţi corecte de discernământ pentru

a realiza distincţia dintre conduite permise şi prohibite, între

mijloace legitime şi ilegitime, între scopuri deziderabile şi

indezirabile, din punct de vedere social.

În mod real, pentru a dovedi eficacitatea procesului de

socializare trebuie favorizată creativitatea în sensul formării

capacităţii tânărului de a se autoeduca, de a conştientiza

semnificaţia propriei conştiinţe morale, de a discerne, treptat,

singur, ceea ce este rău de ceea ce este bine în atitudinile morale.

Dar socializarea nu incumbă un proces de conformare

mecanică şi de adaptare unilaterală a tânărului la acţiunile

educative ci şi o relaţie activă, creativă, în concordanţă cu

modurile de gândire şi simţire specifice societăţii.

De aici şi comportamentul de inovare a unor conduite şi

atitudini inedite, care, chiar dacă înregistrează unele abateri de la

modelul cultural şi normativ oferit de educator, nu trebuie

interpretat ca având un caracter distructiv, ci doar o modalitate de

semnalare a capacităţii tânărului de a se confrunta creativ, nu

distructiv, cu diferite situaţii din viaţă.

122

Pe această linie, nonconformismul nu înseamnă întotdeauna

un rezultat al socializării “negative”, întrucât negarea la un moment

dat a unor valori tradiţionale (în sens de perimare) sau inventarea,

“inovarea” altora noi poate fi o cale spre progres.

Un tânăr este socializat atunci când învaţă să se poarte în

mod creativ, în concordanţă cu modurile de gândire şi simţire ale

societăţii. Formarea unui tip de educaţie flexibilă şi creativă în

procesul de socializare trebuie să figureze ca deziderat major în

formarea personalităţii tinerilor.

În cursul dezvoltării biologice, subliniază M. Debesse,

individuali-tatea şi sensibilitatea tinerilor se îmbogăţeşte, aspiraţiile

se nuanţează, creativitatea se afirmă din ce în ce mai vizibil prin

multiple iniţiative personale, care nu de puţine ori îl situează în

conflict cu ambianţa. Dependenţa economică nu implică în mod

necesar şi o dependenţă din punct de vedere al înţelegerii şi

respectării normelor impuse de adult. Opunându-se adulţilor,

afirmă Debesse, tinerii şi, în mod special, adolescenţii îşi afirmă

dorinţa de autonomie din punct de vedere moral, impunându-şi

dreptul la identitate personală prin contestarea unui univers

normativ impregnat de prejudecăţi.

O serie de abordări ale conceptului de socializare cramponate

în metodologii funcţionaliste situează conformitatea în procesul

socializării la un nivel absolutist de supunere obedientă, ancorând

această dimensiune fundamentală a socializării într-un câmp al

prejudecăţilor şi ambiguităţilor.

Perioada adolescenţei, bântuită de “criza” ruperii de

copilărie, resimte această ambiguitate de tratare a sa din partea

adultului în care i se neagă identitatea de copil, dar încă nu i se

recunoaşte capacitatea de a îndeplini rolul de adult. Adolescentul

nu admite însă această poziţie de “moratoriu psihosocial” (cum o

defineşte Erickson), deoarece nu doreşte încă să intre în viaţa de

adult, ci să fie remarcat. De aceea recurge uneori la conduite

teribiliste şi nonconformiste, iniţiind manifestări ostile. În raport cu

aceste acte şi manifestări, practicarea unei pedagogii conformiste,

date ca imanente, ce refuză să se aplece cu preocupare de descifrare

123

asupra formelor de protest, le etichetează încadrându-le în aria

devianţei juvenile, transformând dificultăţile inerente perioadei

adolescentine într-o problemă de inadecvare la normele exterioare.

Este un fapt pe care ne simţim datori să-l prezentăm ca un

semnal de alarmă, de sensibilizare la problemă, şi anume

impregnarea procesului de educaţie morală cu unele prejudecăţi

legate de “superioritatea” vârstelor bazate pe tehnici de educaţie

paternalistă.

Este o gravă prejudecată să se considere abordarea unei

categorii de vârstă, în formare, ca fiind omogenă şi nediferenţiată,

ale căror trăsături psihice şi forme de maturizare ar fi similare în

toate cazurile. În favoarea acestei acuze de prejudecată stau

atitudinile coercitive, nediferenţiate, neindividualizate pe

particularităţile adolescentului nonconformist care este tratat şi

sancţionat la nivel de analiză a faptei comise şi nu a individualităţii

care a produs actul deviant.

Tot o prejudecată este şi compararea în mod mecanic a

comportamentului juvenil cu cel al adultului, prin invocarea

imperativelor morale ale adultului, prin atitudinea de a pretinde

tânărului o conştiinţă morală, juridică, pe deplin formată şi

conştientă de sine, ca un semn de egalitate între aceste două etape

de vârstă.

Acest criteriu al strictei moralităţi şi al respectului

necondiţionat al legii, care acţionează în cazul adulţilor, poate fi

inoperant pentru un minor, care nu are capacitatea de a discerne

consecinţele unor acte comise. Capacitatea acestora de a distinge

între bine şi rău, prin anticiparea consecinţelor propriilor fapte,

pretinde de la o vârstă la care psihofiziologic nu este încă posibil, o

coordonare logică, afectivă, volitivă şi axiologică. Conştiinţa

morală nu se poate limita la componenta cognitivă, ea implicând şi

dimensiuni afective şi axiologice.

Când formele educative forţează prea mult generalitatea (în

structurarea conceptelor morale) şi intenţiile sunt prea didacticiste,

prin implicarea lor puternic moralizatoare, este îngreunată

transpunerea valorilor de la dimensiunea cognitivă la cea afectivă,

124

de convingere, prin motivaţii afective. Maximumul de rezistenţă la

unele forme pedagogice, greoaie, de transmitere a convingerilor

morale se reverberează de la nivelul refuzului, la respingeri

agresive răsfrânte la nivel comportamental.

Conţinutul şi mecanismul eficient activ al socializării trebuie să angajeze o relaţie de întrepătrundere, de corelare, între semnificaţia psihologică (de formare, de maturizare a tânărului) cea culturologică (de internalizare a normelor şi valorilor sociale la nivel de autoconvingere) şi socializare (de deprindere cu rolurile sociale şi cu elaborarea unor comportamente corespunzătoare

7.3.2.Factorii de socializare morală în perioada juvenilă

Printr-o acţiune conjugată a instanţelor educative –

familie, şcoală, grup de prieteni – marea majoritate a

tinerilor î şi însuşesc principalele exigenţe ale

conformismului de grup, comportându-se în limitele

reperelor sociale deziderabile. La nivel social există mai

multe instanţe cu rol educativ important în socializarea

tinerilor. Printre acestea, o poziţie de vârf ocupă familia ,

care în mod firesc asigură un prim climat afectiv, pe

fundalul promovării unui stil educativ specific familiei, cu

permisivităţi şi sancţiuni parentale cunoscute.Tot bine

cunoscută este şi existenţa unor familii cu un stil deficitar,

realizând o “subsocializare” morală, lipsind tânărul de un

model valorizat pozitivÎn completarea instanţelor de

socializare, şcoala reprezintă un valoros factor educativ

care facilitează învăţarea şi interiorizarea de către tineri a

normelor şi conduitelor sociale. Prin structura sa

funcţională, şcoala apelează la modalităţi de socializare

sistematică prin dezvoltarea unor convingeri morale

durabile, facilitând integrarea socială a tinerilor. De multe

ori, procesul de socializare al şcolii este îngreunat, în

realizarea unei socializări individualizate, de carenţele sau

deformările educative de provenienţă familială cu care

125

copiii vin din medii culturale sau morale familiale

diferite.Tinerii vin în contact şi cu diverse grupuri de

referinţă (grup de prieteni, grup de stradă), care îi creează

câmp liber afirmării de sine neîncorsetat de regulile

şcolare şi chiar familiale. În aceste grupuri se realizează o

dezvoltare benefică a personalităţii (o socializare

“secundară”) prin cadru propice de manifestare liberă în

care se poate afirma şi remarca, dezvoltându-i

caracteristici de dreptate, onestitate, responsabilitate.

Există însă şi anumite grupuri generatoare de subculturi

care, reuşind să atragă în mirajul lor o serie de tineri,

creează reale şi majore probleme de socializare negativă

(vezi subcapitolul Factorii de socializare morală).

O problemă de actualitate şi cu implicaţii în procesul

socializării o constituie în etapa socială actuală identificarea

criteriilor de evaluare a eficienţei diferitelor acţiuni educative.

În mod tradiţional, se considera dihotomia socializarea–

nesocializarea tinerilor în concordanţă cu două direcţii de

interpretare şi anume: tinerii proveniţi din familie organizată şi cu

rezultate şcolare bune erau consideraţi socializaţi, iar tinerii

proveniţi din medii dezorganizate sau hiperpermisive şi cu rezultate

şcolare slabe erau consideraţi nesocializaţi.

Semnalul de alarmă, referitor la această modalitate facilă de

încadrare a tinerilor sub raportul socializării, l-au tras specialiştii

prin semnalarea creşterii procentului de delincvenţi minori din

rândul familiilor organizate social, cu statut profesional şi cultural

ridicat.

Un alt semnal de sensibilizare, vizând eficienţa criteriilor de

evaluare şi de intervenţie educativă în socializare, este prezenţa

unor forme de deficienţă educativă reflectate în comportamente de

tipul abandonului şcolar, evaziunea şcolară, vagabondajul. Acestea,

de regulă, sunt precedate de abateri repetate ce par insignifiante, dar

care, prin caracterul lor repetitiv, angajează conduite ce agravează

comportamentul tânărului: absenţe şcolare repetate, rezultate

126

şcolare slabe, sustragere de la diferite activităţi extraşcolare,

hoinăreala, vagabondajul.

Aceste manifestări comportamentale negative sunt

determinate de următoarele carenţe educative:

– disfuncţionalităţi la nivelul factorilor responsabili cu

socializarea morală a tinerilor;

– lipsa de cooperare a instituţiilor sociale implicate în

socializarea tinerilor.

Din lipsa de coroborare a influenţelor celor două surse

fundamentale educative (familia şi şcoala) pot apare situaţii

problematice de tipul neconcordanţei sensului educativ. Tinerii care

provin dintr-un anumit mediu familial şi fac parte simultan din mai

multe grupe sociale (grup şcolar, de prieteni, de stradă) pot fi

supuşi unor influenţe educative contradictorii, care─i

dezorientează. Astfel, un mediu familial hipertolerant creează

inabilităţi în însuşirea regulilor disciplinare şcolare, ca o lipsă de

consens educativ familie–şcoală.

De pe aceste poziţii se impune o analiză diferenţiată a

influenţelor educative ale fiecărui factor responsabil cu socializarea

tinerilor, pentru identificarea sursei deficitare sub raport

educaţional, în vederea înlăturării circumstanţelor negative şi

atragerea, amplificarea acţiunilor benefice.

Totodată, rezultă că multiplicarea relaţiei familie – şcoală, a

modalităţilor importante şi eficiente de socializare morală a

tânărului înlătură incongruenţele dintre influenţele educative,

“inducţiile” negative ale comportamentelor stradale, şi se

intensifică, prin conjugarea influenţelor benefice, socializarea

pozitivă.

7.3.3. Integrarea socială în educaţia juvenilă

Socializarea este premisă şi rezultantă a unei alte dimensiuni

fundamentale a evoluţiei tinerilor – integrarea socială. Esenţa

procesului de adaptare rezidă în capacitatea de adaptare la

exigenţele impersonale ale vieţii organizaţionale (de grup) şi în

participarea motivată, în deplină cunoştinţă de cauză la realizarea

127

scopurilor organizaţiei respective (S. Rădulescu şi D. Banciu,

1990).

Integrarea socială ca tip distinct de socializare instituţională

angajează tinerii în factori activi ai relaţiilor sociale. Ca o primă

formă de organizare socială, şcoala îi familiarizează pe tineri cu

exigenţele integrării în formele particulare (integrare culturală,

normativă, comunicaţională) al cărei efect pozitiv se structurează în

atitudinile participative legate de scopurile organizaţiei (şcoală,

disciplină şcolară).

Efectul benefic al integrării sociale se conturează în

dobândirea autonomiei (îşi reglează singur conduita) cu trecerea de

la conduita normativă (reglată din exterior) la conduita normală

(bazată pe autoreglare) în condiţiile compatibilităţii între

dezideratele sociale şi aspiraţiile individuale.

Din punct de vedere moral, integrarea socială pozitivă

cuprinde orientarea valorică, creativă, cu atitudini participative

care se traduc prin orientarea tinerilor în cunoştinţă de cauză şi

aderare participativă de tipul motivaţiilor intrinseci la valorile

comune considerate şi acceptate ca norme efective de dirijare a

conduitei.

În sfera reacţiilor morale se conturează motive de factură

morală care funcţionează la nivel de întărire, după principiul feed-

back-ului negativ.

Acest tip de motive se structurează prin compararea şi

corelarea propriilor acte de conduită cu normele şi etaloanele

valorice sociale manifestându-se sub forma unor imperative interne,

de-a acorda propriul comportament cu sensul normei, realizând o

unitate între convingere, intenţie pe de o parte şi fapte, pe de alta.

Structurarea conceptelor morale la tineri a făcut obiectul

unor cercetări de seamă.

Astfel, formarea judecăţilor morale la copil a intrat în câmpul

preocupărilor lui J. Piaget, care a scris în 1930 cartea intitulată

“Judecata morală la copil”, care are ca scop studierea mecanismului

de trecere de la morala constând în adeziuni la reguli dictate de

altul, la o morală mai autonomă, permiţând modificarea acestor

128

reguli printr-un acord între părţile în chestiune. Piaget a studiat

intervenţia între parteneri egali care permit această dezvoltare,

folosind regulile jocului ce ar putea fi modificate când nu mai

există adulţi care să dicteze legea.

La Piaget, în constituirea judecăţii morale accentul se pune

pe un moment emoţional care angajează deplasarea de la obiectiv la

subiectiv. Sentimentele particulare dictează, după Piaget,

acceptarea normei morale. Norma comportă o structură cognitivă,

iar pe de altă parte, o valorizare afectivă.

J. Piaget prezintă în dezvoltarea judecăţii morale patru studii:

– stadiul egocentric;

– stadiul autorităţii;

– stadiul reciprocităţii;

– stadiul echităţii.

Primele două stadii fiind etape de început ale formării

însuşirilor moralităţii, copilul angajează un respect “de jos în sus”,

fapt ce generează “morala ascultării” (heteronomă).

Piaget trasează, pe drumul devenirii morale a copilului, mai

multe caracteristici ale dezvoltării judecăţilor morale:

– modificarea atitudinii copiilor faţă de norma morală, pe

care se structurează judecăţile de valoare şi care orientează

conduita, fapt oglindit în schimbarea relaţiilor interpersonale,

sociale ale copilului;

– procesul dezvoltării judecăţilor morale poate fi interpretat

ca secvenţe ale unor modalităţi diferite de raportare a subiectului la

exigenţele morale şi de relaţionare cu alţii, în diferite contexte ale

realităţii;

– dezvoltarea morală presupune, adesea, un drum sinuos, de

la un comportament moral “heteronom” spre un comportament

moral “autonom”.

Această distincţie a lui Piaget, între morala heteronomă şi

morala autonomă, a fost nuanţată de L. Kohlberg, care se opreşte,

în ultima sa lucrare, la 6 stadii ale comportamentului moral al

indivizilor:

– primul stadiu, guvernat de constrângerile ce decurg din

129

reguli şi sancţiuni de tipul evitării pedepselor şi respectarea

autorităţii, sunt considerate scopuri în sine, predominant fiind

interesul individului care nu este raportat la interesele altuia;

– urmează orientarea individualistă predominantă încă, dar

cu integrarea unei concepţii instrumentale a schimbului şi a

reciprocităţii. Propriile interese sunt garantate prin respectarea

celuilalt. Raţiunile pragmatice sunt cele care dictează echitatea sau

egalitatea în împărţirea resurselor;

–al treilea stadiu este acela al conformismului şi al căutării

aprobării sociale. Este o etapă în care bunele intenţii, respectarea

celuilalt, loialitatea în raporturile sociale caracterizează o morală

fondată pe reciprocitate;

– următoarea organizare este a datoriei şi a necesităţii de a

respecta legea, a fiinţării după reguli şi roluri în vederea bunei

funcţionări a sistemului social;

– este stadiul în care intervine o atitudine relativistă,

admiţând că unele valori şi opinii individuale sunt specifice unor

grupuri şi societăţi date şi că alte contracte sociale ar putea să pună

mai bine în valoare atitudini diferite. Este pusă explicit problema

universalităţii anumitor valori;

– ultimul stadiu, care s-ar întâlni în rândul specialiştilor de

genul apărători ai drepturilor omului, invocă principii etice

universale, importante ca expresie a autonomiei morale şi a

libertăţii morale a individului.

Principiile etice sunt abstracte, depăşind în semnificaţie

regulile morale concrete.

O mare valoare reglatoare au principiile de dreptate,

reciprocitate şi egalitate a drepturilor umane, respectul pentru

demnitatea fiinţei umane. Caracteristicile fundamentale ale moralei

autonome şi ale libertăţii morale sunt: independenţa morală şi

raţionalitatea actelor comportamentale, altruismul şi

responsabilitatea morală care se întrepătrund optim.

La L. Kohlberg fiecare pas din dezvoltarea substructurilor

integrative cognitiv – afectiv – atitudinale este o organizare psihică

mai complexă decât etapa anterioară, fiecare fiind o organizare

130

psihică care ia în considerare conţinutul etapei precedente, la care

adaugă în etapa actuală noi distincţii şi evaluări de factură cognitiv

– afectivă – atitudinală într-o structură mai comprehensivă şi mai

echilibrată.

Cazurile de abatere de la normă se reflectă ca o “mustrare de

conştiinţă” fiind trăită autopunitiv. Apare în această situaţie nevoia

echilibrului moral al personalităţii , menţinerea echilibrului

devenind condiţie a optimei funcţionări şi a realizării sentimentului

integrării sociale. Echilibrul moral comportă un indice de toleranţă

faţă de oscilaţiile şi diferenţele individuale.

Când graniţele toleranţei stabilite sunt încălcate, prin oscilaţii

prea mari faţă de normă, se declanşează funcţia homeostazică a

motivaţiei morale care induce comportamente de natură să

restabilească echilibrul intern. Satisfacerea acestei nevoi se poate

efectua pe căi diferite, în funcţie de natura actului comportamental

care a generat oscilaţia (M. Golu – 1993).

Dacă actul comportamental este ireversibil, oscilaţia se

înlătură prin comportamente compensatorii (scuze, angajamente

faţă de sine) de-a nu mai repeta gestul.

Când amplitudinea oscilaţiei atinge valori foarte mari, cu o

tensiune interioară ridicată, greu de suportat, trebuinţa echilibrului

moral tinde să fie satisfăcută împotriva voinţei subiectului de a o

reprima. “Criza” de conştiinţă morală este o stare dramatică a

personalităţii care, dacă nu se rezolvă, poate degenera în tulburări

psihopatologice.

Motivele morale corelează strâns cu motivele integrării

sociale. Motivaţia homeostaziei psihosociale este legată de

conservarea condiţiei sociale a omului.

Din interacţiunea şi interdependenţa motivelor

homeostazice se obţine un echilibru emergent, generalizat al

personalităţii care o face rezistentă şi eficientă în raport cu

diverşi factori perturbatori (M. Golu).La un tânăr, controlul

social devine autocontrol prin înţelegerea şi conştientizarea

exigenţelor normative.

131

7.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare7

7.4. SOCIALIZAREA MORAL Ă ŞI INTEGRAREA SOCIL Ă-DEZIDERATE MAJORE ALE

EDUCAŢIEI JUVENILE


Conduita morală a tinerilor este fundamentată de condiţionări normative şi determinări valorice

influenţate de succesul sau eşecul procesului de socializare.

Socializarea, ca proces de însuşire de la cele mai timpurii vârste a normelor, valorilor şi

regulilor de conduită concordante cu modelul etico–normativ al societăţii, presupune dobândirea unor

abilităţi prin:

– capacitatea de-a exercita în mod adecvat rolurile sociale, orientându─se după reguli şi norme

specifice;

– participarea la scopurile şi idealurile societăţii, în cunoştinţă de cauză (nivel de înţelegere);

– dobândirea unei capacităţi corecte de discernământ pentru a realiza distincţia dintre conduite

permise şi prohibite, între mijloace legitime şi ilegitime, între scopuri deziderabile şi indezirabile, din

punct de vedere social.

În mod real, pentru a dovedi eficacitatea procesului de socializare trebuie favorizată

creativitatea în sensul formării capacităţii tânărului de a se autoeduca, de a conştientiza semnificaţia

propriei conştiinţe morale, de a discerne, treptat, singur, ceea ce este rău de ceea ce este bine în

atitudinile morale.

Dar socializarea nu incumbă un proces de conformare mecanică şi de adaptare unilaterală a

tânărului la acţiunile educative ci şi o relaţie activă, creativă, în concordanţă cu modurile de gândire şi

simţire specifice societăţii.

Un tânăr este socializat atunci când învaţă să se poarte în mod creativ, în concordanţă cu

modurile de gândire şi simţire ale societăţii. Formarea unui tip de educaţie flexibilă şi creativă în

procesul de socializare trebuie să figureze ca deziderat major în formarea personalităţii tinerilor.

O serie de abordări ale conceptului de socializare cramponate în metodologii funcţionaliste

situează conformitatea în procesul socializării la un nivel absolutist de supunere obedientă, ancorând

această dimensiune fundamentală a socializării într-un câmp al prejudecăţilor şi ambiguităţilor.

132

Este un fapt pe care ne simţim datori să-l prezentăm ca un semnal de alarmă, de sensibilizare la

problemă, şi anume impregnarea procesului de educaţie morală cu unele prejudecăţi legate de

“superioritatea” vârstelor bazate pe tehnici de educaţie paternalistă.

Este o gravă prejudecată să se considere abordarea unei categorii de vârstă, în formare, ca fiind

omogenă şi nediferenţiată, ale căror trăsături psihice şi forme de maturizare ar fi similare în toate

cazurile. În favoarea acestei acuze de prejudecată stau atitudinile coercitive, nediferenţiate,

neindividualizate pe particularităţile adolescentului nonconformist care este tratat şi sancţionat la nivel

de analiză a faptei comise şi nu a individualităţii care a produs actul deviant.

Tot o prejudecată este şi compararea în mod mecanic a comportamentului juvenil cu cel al

adultului, prin invocarea imperativelor morale ale adultului, prin atitudinea de a pretinde tânărului o

conştiinţă morală, juridică, pe deplin formată şi conştientă de sine, ca un semn de egalitate între aceste

două etape de vârstă.

Acest criteriu al strictei moralităţi şi al respectului necondiţionat al legii, care acţionează în

cazul adulţilor, poate fi inoperant pentru un minor, care nu are capacitatea de a discerne consecinţele

unor acte comise. Capacitatea acestora de a distinge între bine şi rău, prin anticiparea consecinţelor

propriilor fapte, pretinde de la o vârstă la care psihofiziologic nu este încă posibil, o coordonare logică,

afectivă, volitivă şi axiologică. Conştiinţa morală nu se poate limita la componenta cognitivă, ea

implicând şi dimensiuni afective şi axiologice.

7.4.2.Factorii de socializare morală în perioada juvenilă Printr-o acţiune conjugată a instanţelor educative – familie, şcoală, grup de prieteni – marea

majoritate a tinerilor îşi însuşesc principalele exigenţe ale conformismului de grup,

comportându-se în limitele reperelor sociale deziderabile. La nivel social există mai multe

instanţe cu rol educativ important în socializarea tinerilor. Printre acestea, o poziţie de vârf

ocupă familia, care în mod firesc asigură un prim climat afectiv, pe fundalul promovării unui

stil educativ specific familiei, cu permisivităţi şi sancţiuni parentale cunoscute.Tot bine

cunoscută este şi existenţa unor familii cu un stil deficitar, realizând o “subsocializare”

morală, lipsind tânărul de un model valorizat pozitiv. În completarea instanţelor de

socializare, şcoala reprezintă un valoros factor educativ care facilitează învăţarea şi

interiorizarea de către tineri a normelor şi conduitelor sociale. Prin structura sa funcţională,

şcoala apelează la modalităţi de socializare sistematică prin dezvoltarea unor convingeri

morale durabile, facilitând integrarea socială a tinerilor. De multe ori, procesul de socializare

al şcolii este îngreunat, în realizarea unei socializări individualizate, de carenţele sau

deformările educative de provenienţă familială cu care copiii vin din medii culturale sau

133

morale familiale diferite.Tinerii vin în contact şi cu diverse grupuri de referinţă (grup de

prieteni, grup de stradă), care îi creează câmp liber afirmării de sine neîncorsetat de regulile

şcolare şi chiar familiale. În aceste grupuri se realizează o dezvoltare benefică a personalităţii

(o socializare “secundară”) prin cadru propice de manifestare liberă în care se poate afirma şi

remarca, dezvoltându-i caracteristici de dreptate, onestitate, responsabilitate. Există însă şi

anumite grupuri generatoare de subculturi care, reuşind să atragă în mirajul lor o serie de

tineri, creează reale şi majore probleme de socializare negativă (vezi subcapitolul Factorii de

socializare morală).

O problemă de actualitate şi cu implicaţii în procesul socializării o constituie în etapa socială

actuală identificarea criteriilor de evaluare a eficienţei diferitelor acţiuni educative.

În mod tradiţional, se considera dihotomia socializarea–nesocializarea tinerilor în concordanţă

cu două direcţii de interpretare şi anume: tinerii proveniţi din familie organizată şi cu rezultate şcolare

bune erau consideraţi socializaţi, iar tinerii proveniţi din medii dezorganizate sau hiperpermisive şi cu

rezultate şcolare slabe erau consideraţi nesocializaţi.

Aceste manifestări comportamentale negative sunt determinate de următoarele carenţe

educative:

– disfuncţionalităţi la nivelul factorilor responsabili cu socializarea morală a tinerilor;

– lipsa de cooperare a instituţiilor sociale implicate în socializarea tinerilor.

Din lipsa de coroborare a influenţelor celor două surse fundamentale educative (familia şi

şcoala) pot apare situaţii problematice de tipul neconcordanţei sensului educativ. Tinerii care provin

dintr-un anumit mediu familial şi fac parte simultan din mai multe grupe sociale (grup şcolar, de

prieteni, de stradă) pot fi supuşi unor influenţe educative contradictorii, care─i dezorientează. Astfel,

un mediu familial hipertolerant creează inabilităţi în însuşirea regulilor disciplinare şcolare, ca o lipsă

de consens educativ familie–şcoală.

De pe aceste poziţii se impune o analiză diferenţiată a influenţelor educative ale fiecărui factor

responsabil cu socializarea tinerilor, pentru identificarea sursei deficitare sub raport educaţional, în

vederea înlăturării circumstanţelor negative şi atragerea, amplificarea acţiunilor benefice.

Totodată, rezultă că multiplicarea relaţiei familie – şcoală, a modalităţilor importante şi eficiente

de socializare morală a tânărului înlătură incongruenţele dintre influenţele educative, “inducţiile”

negative ale comportamentelor stradale, şi se intensifică, prin conjugarea influenţelor benefice,

socializarea pozitivă.

7.4.3. Integrarea socială în educaţia juvenilă

Socializarea este premisă şi rezultantă a unei alte dimensiuni fundamentale a evoluţiei tinerilor –

integrarea socială. Esenţa procesului de adaptare rezidă în capacitatea de adaptare la exigenţele

134

impersonale ale vieţii organizaţionale (de grup) şi în participarea motivată, în deplină cunoştinţă de

cauză la realizarea scopurilor organizaţiei respective (S. Rădulescu şi D. Banciu, 1990).

Integrarea socială ca tip distinct de socializare instituţională angajează tinerii în factori activi ai

relaţiilor sociale. Ca o primă formă de organizare socială, şcoala îi familiarizează pe tineri cu

exigenţele integrării în formele particulare (integrare culturală, normativă, comunicaţională) al cărei

efect pozitiv se structurează în atitudinile participative legate de scopurile organizaţiei (şcoală,

disciplină şcolară).

Efectul benefic al integrării sociale se conturează în dobândirea autonomiei (îşi reglează singur

conduita) cu trecerea de la conduita normativă (reglată din exterior) la conduita normală (bazată pe

autoreglare) în condiţiile compatibilităţii între dezideratele sociale şi aspiraţiile individuale.

Din punct de vedere moral, integrarea socială pozitivă cuprinde orientarea valorică, creativă,

cu atitudini participative care se traduc prin orientarea tinerilor în cunoştinţă de cauză şi aderare

participativă de tipul motivaţiilor intrinseci la valorile comune considerate şi acceptate ca norme

efective de dirijare a conduitei.

În sfera reacţiilor morale se conturează motive de factură morală care funcţionează la nivel de

întărire, după principiul feed-back-ului negativ.

Acest tip de motive se structurează prin compararea şi corelarea propriilor acte de conduită cu

normele şi etaloanele valorice sociale manifestându-se sub forma unor imperative interne, de-a acorda

propriul comportament cu sensul normei, realizând o unitate între convingere, intenţie pe de o parte şi

fapte, pe de alta.

Structurarea conceptelor morale la tineri a făcut obiectul unor cercetări de seamă.

J. Piaget prezintă în dezvoltarea judecăţii morale patru studii:

– stadiul egocentric;

– stadiul autorităţii;

– stadiul reciprocităţii;

– stadiul echităţii.

Primele două stadii fiind etape de început ale formării însuşirilor moralităţii, copilul angajează

un respect “de jos în sus”, fapt ce generează “morala ascultării” (heteronomă).

Piaget trasează, pe drumul devenirii morale a copilului, mai multe caracteristici ale dezvoltării

judecăţilor morale:

– modificarea atitudinii copiilor faţă de norma morală, pe care se structurează judecăţile de

valoare şi care orientează conduita, fapt oglindit în schimbarea relaţiilor interpersonale, sociale ale

copilului;

– procesul dezvoltării judecăţilor morale poate fi interpretat ca secvenţe ale unor modalităţi

diferite de raportare a subiectului la exigenţele morale şi de relaţionare cu alţii, în diferite contexte ale

realităţii;

135

– dezvoltarea morală presupune, adesea, un drum sinuos, de la un comportament moral

“heteronom” spre un comportament moral “autonom”.

Această distincţie a lui Piaget, între morala heteronomă şi morala autonomă, a fost nuanţată de

L. Kohlberg, care se opreşte, în ultima sa lucrare, la 6 stadii ale comportamentului moral al indivizilor:

– primul stadiu, guvernat de constrângerile ce decurg din reguli şi sancţiuni de tipul evitării

pedepselor şi respectarea autorităţii, sunt considerate scopuri în sine, predominant fiind interesul

individului care nu este raportat la interesele altuia;

– urmează orientarea individualistă predominantă încă, dar cu integrarea unei concepţii

instrumentale a schimbului şi a reciprocităţii. Propriile interese sunt garantate prin respectarea

celuilalt. Raţiunile pragmatice sunt cele care dictează echitatea sau egalitatea în împărţirea resurselor;

–al treilea stadiu este acela al conformismului şi al căutării aprobării sociale. Este o etapă în care

bunele intenţii, respectarea celuilalt, loialitatea în raporturile sociale caracterizează o morală fondată

pe reciprocitate;

– următoarea organizare este a datoriei şi a necesităţii de a respecta legea, a fiinţării după reguli

şi roluri în vederea bunei funcţionări a sistemului social;

– este stadiul în care intervine o atitudine relativistă, admiţând că unele valori şi opinii

individuale sunt specifice unor grupuri şi societăţi date şi că alte contracte sociale ar putea să pună mai

bine în valoare atitudini diferite. Este pusă explicit problema universalităţii anumitor valori;

– ultimul stadiu, care s-ar întâlni în rândul specialiştilor de genul apărători ai drepturilor omului,

invocă principii etice universale, importante ca expresie a autonomiei morale şi a libertăţii morale a

individului.

Principiile etice sunt abstracte, depăşind în semnificaţie regulile morale concrete.

O mare valoare reglatoare au principiile de dreptate, reciprocitate şi egalitate a drepturilor

umane, respectul pentru demnitatea fiinţei umane. Caracteristicile fundamentale ale moralei autonome

şi ale libertăţii morale sunt: independenţa morală şi raţionalitatea actelor comportamentale, altruismul

şi responsabilitatea morală care se întrepătrund optim.

Cazurile de abatere de la normă se reflectă ca o “mustrare de conştiinţă” fiind trăită autopunitiv.

Apare în această situaţie nevoia echilibrului moral al personalităţii , menţinerea echilibrului

devenind condiţie a optimei funcţionări şi a realizării sentimentului integrării sociale. Echilibrul moral

comportă un indice de toleranţă faţă de oscilaţiile şi diferenţele individuale.

Când graniţele toleranţei stabilite sunt încălcate, prin oscilaţii prea mari faţă de normă, se

declanşează funcţia homeostazică a motivaţiei morale care induce comportamente de natură să

restabilească echilibrul intern. Satisfacerea acestei nevoi se poate efectua pe căi diferite, în funcţie de

natura actului comportamental care a generat oscilaţia (M. Golu – 1993).

Dacă actul comportamental este ireversibil, oscilaţia se înlătură prin comportamente

compensatorii (scuze, angajamente faţă de sine) de-a nu mai repeta gestul.

136

Când amplitudinea oscilaţiei atinge valori foarte mari, cu o tensiune interioară ridicată, greu de

suportat, trebuinţa echilibrului moral tinde să fie satisfăcută împotriva voinţei subiectului de a o

reprima. “Criza” de conştiinţă morală este o stare dramatică a personalităţii care, dacă nu se rezolvă,

poate degenera în tulburări psihopatologice.

Motivele morale corelează strâns cu motivele integrării sociale. Motiva ţia homeostaziei

psihosociale este legată de conservarea condiţiei sociale a omului.

Din interacţiunea şi interdependenţa motivelor homeostazice se obţine un echilibru

emergent, generalizat al personalităţii care o face rezistentă şi eficientă în raport cu diverşi

factori perturbatori (M. Golu).La un tânăr, controlul social devine autocontrol prin înţelegerea

şi conştientizarea exigenţelor normative.


• socializare. • relaţie activă • educaţie flexibilă • educaţie creativă • criterii de evaluare a eficienţei • integrare socială • autonomie • orientare valorică • motivaţii intrinseci • echilibrul moral al personalităţii


1. Care sunt factorii de socializare morală în perioada juvenilă? 2. Prezentaţi caraceristicile socializării. 3. Care sunt relaţiile dintre integrarea socială şi educaţia juvenilă ?

4. Care sunt dezideratele majore ale educaţiei juvenile?

137


PETCU, M., (1999)Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia, Cluj..

PETCU, M., (2005)Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca. PETCU, M (2012). Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater.. PIAGET, J., ( 1980), Judecata morală la copil, Ed. did. şi ped., Bucureşti.

PREDA V., ( 1998),Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa univ. clujană, Cluj-

Napoca.

RĂDULESCU, S.M., BANCIU, D., ( 1990),Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Ed.

medicală, Bucureşti.


8. DELINCVENŢA JUVENIL Ă FORMĂ A COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Partea a I a 8.1. Introducere ...........................................................................................................................................

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................


8.3.1 Disfuncţiile conştiin ţei morale

8.3.1.1 Semnificaţia moralităţii juvenile în actele antisociale ale

tinerilor


138

8.1. Introducere

Înţelegerea cât mai eficientă a fenomenului de delincvenţă

juvenilă, cu prezentarea caracteristicilor psihologice şi

psihocomportamentale specifice acestei etape de vârstă, la care

asumarea responsabilităţii depline este mai mult un deziderat decât

o realitate, necesită abordarea delincvenţei nu ca un act infracţional

în sine, ci ca un comportament deviant.

Prin parcurgerea unor stadii de dezvoltare calitativ diferite

de ale adultului, tratarea socio-juridică trebuie să fie diferită,

motivul principal fiind al imposibilităţii asumării responsabilităţii.

Formarea conştiinţei morale, ca proces social complex şi

rezultantă a eficienţei socializării umane, se confruntă cu probleme

de evaluare în vederea compatibilizării direcţiilor educaţionale, a

exigenţelor acestora. Formarea acestei compatibilităţi trebuie să

stea în centrul educaţiei conştiinţei morale.

În absenţa convergenţei între exigenţele educative şi

convingerile şi aspiraţiile tânărului se pot forma personalităţi

morale distorsionate, labile, în conflict latent cu normele sociale.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea dimensiunilor etiologice ale delincvenţei

juvenile; – descifrarea disfunţiilor conştiinţei morale; – cunoaşterea semnificaţiei moralităţii juvenile în actele

antisociale.

Timpul alocat unităţii de învățare:

139

Pentru unitatea de învăţare Disfuncţiile conştiinţei morale ,

timpul alocat este de 4 ore.

8.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare 8. DELINCVENŢA JUVENIL Ă FORMĂ A

COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Partea a I a

Trasarea “profilului psihologic” al minorului cuprinde ca şi

în cazul delincvenţilor adulţi evidenţierea unor caracteristici cum

sunt:

a) înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă pe

un fond de ostilitate;

b) instabilitatea emoţională generată de carenţe

educaţionale, dar mai ales pe un substrat de fragilitate a eului;

c) inadaptare socială cu un acut sentiment de insecuritate pe

care caută să-l suprime prin schimbarea domiciliului, vagabondaj;

d) duplicitatea comportamentului;

e) dezechilibrul existenţial exprimat prin vicii, perversiuni.

Autori ca J.S. Peters afirmă că tinerii care vin în conflict cu

normele legal-morale prezintă unele caracteristici comune cum

sunt: atitudinea negativă faţă de legi şi faţă de muncă; atitudini

necorespunzătoare faţă de ei înşişi deoarece încrederea în sine este

subminată (de aici şi lipsa de eficienţă a criticii); atitudini

necorespunzătoare faţă de părinţi şi alte persoane. Neavând un

statut social pe care să dorească să-l apere nu este motivat să lupte

pentru menţinerea acestuia. Ca o consecinţă a unor relaţii neplăcute

cu ceilalţi desconsideră opinia altora, făcând dificilă stabilirea de

contacte şi în consecinţă procesul de reeducare.

Autori ca Al. Roşca şi T. Bogdan confirmă acest gen de

date. Evidenţierea caracteristicilor psihice specifice personalităţii

minorilor delincvenţi sunt importante pentru organizarea

activităţilor de recuperare.

140

Delincvenţii juvenili au fost clasificaţi luându-se în

considerare câteva criterii cum sunt:

- prezenţa sau absenţa intenţiei conducând la acte

delincvente spontan-intenţionate; acte premeditate; absenţa

intenţiei;

- în funcţie de numărul infracţiunilor comise: prima

infracţiune; mai multe infracţiuni la recidivişti;

- în funcţie de gradul de normalitate psihică

reliefând categoria bolnavilor psihici şi normali;

- în funcţie de gradul de responsabilitate grupând

delincvenţii perfect responsabili, cu intelect redus;

intoxicaţie şi dezorganizare psihică;

- în funcţie de motivaţia ce fundamentează

conduitele delincvente: predominant extrinsecă (interesul

principal orientat spre atingerea unor scopuri cum ar fi

posedarea unor bunuri materiale), predominant intrinsecă

(orientate predominant spre aspectele de conţinut ale

activităţii antisociale).

O altă clasificare a delincvenţei juvenile apărută este a lui

W.W. Wattenberg şi are următoarea prezentare:

- reacţia hiperkinetică, prezentă la copii cu

afecţiuni neurologice minime;

- reacţia de retragere ce poate apărea atunci când

copilului i se oferă prea puţină satisfacţie. Apare în famiile

în care părinţii au un comportament neadecvat: fie sunt

detaşaţi, excesiv de permisivi sau pe poziţie diametrală de

exagerare în aplicarea sancţiunilor;

- reacţii superanxioase care au tendinţa de-a apărea

în familiile cu aspiraţii ambiţioase ce depăşesc în plan

educaţional capacitatea copiilor şi ca urmare

suprasolicitările exersate asupra acestora îi transformă în

anxioşi;

- reacţia agresivă nesocializată tinde să apară în

cazurile de respingere parentală completă cu superprotecţia

parentală;

141

- reacţia de fugă, de evadare ca o reacţie la

respingerea parentală integrală;

- reacţia grupului delincvent tinde să apară ca o

rezultantă a rebeliunii din grupul adolescentin şi mai ales în

condiţiile slăbirii supravegherii parentale.

Ca o concluzie se poate desprinde preponderenţa carenţelor

relaţionale minor-climatul familial şi mai ales a conduitei parentale

ca generatoare de conduite delincvente. Acestei teorii i se alătură

cea care consideră drept factor etiologic al delincvnţei condiţiile

economice precare, influenţe nocive ale mass-mediei. Aceste teorii

afirmate cu valoare etiologică pentru delincvenţa minoră T. Bogdan

le acceptă nu ca factori determinanţi, ci favorizanţi, dând o pondere

deosebită carenţelor educaţionale.

Explicarea cazurilor de delincvenţi minori

proveniţi din familii organizate fară lipsuri materiale, cu

atomsferă şi influenţe parentale pozitive H.J.Eysenck le

consideră greu educabile la care internalizarea normelor

sociale este îngreunată de predominanţa inhibiţiei corticale.

Al ţi autori, cum este V. Preda, consideră că definirea

delincvenţei trebuie să pornească de la conceput de maturizare

socială, prin care delincventul apare ca un individ cu o insuficientă

maturizare socială, cu dificultaţi de integrare socială ce intră în

conflict cu cerinţele sistemului valoric normativ, inclusiv cu

normele juridice. Datorită deficitului de socializare nu este capabil

să-şi ajusteze activ conduita la criteriile relaţiilor interpersonale.

Acest deficit de socializare este determinat de tulburarea sau

insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor socio-

culturale şi a proceselor de acomodare la ele, prin conduite

acceptabile din punct de vedere socail-juridic. Disonanţa

maturizării sociale şi implicit a personalităţii ia forme diverse cum

sunt: decalaje între nivelul maturizării intelectuale şi nivelul

dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale; decalaje

între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi

sentimentelor morale; perturbare intelectuală şi afectiv-

motivaţională şi caracterială.

142

. Referitor la acelaşi determinant al delincvenţei, cel al

insuficienţei maturizării, R. Mucchielli îl include în teoria

disocialităţii cu accent pe factorii psiho-sociali. În această abordare

disociabilitatea se exprimă în:

- neacceptarea colectivităţii, societăţii;

- falsa percepţie socială a celor din jur;

- lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a

consecinţelor actelor comise;

- respingerea rolului social acordat anterior de

societate şi pe care i-l pretindea.

8.3.1. Disfuncţiile conştiin ţei morale

Pornind de la considerarea că delincvenţa are la bază “un

defect” de socializare G.H. Gough a propus întocmirea unor scări

de socializare (“SO”) pentru predicţia comportamentului antisocial

al predelincvenţilor şi delincvenţilor. Autorul consideră că o

“măsurare psihologică” a socializării presupune dimensiuni

sociologice şi psihologice în interdependenţă, autorul opunându-se

tratării dihotomizate. El consideră socializarea ca o dimensiune

continuă, indivizii plasându-se în diferite puncte ale acestei linii

continue. G.H. Gough arată că, prin intermediul scorului mediu de

socializare, se disting net grupele de delincvenţi de nedelincvenţi,

indicând nivelul de maturitate socială, integrarea capacităţii de a

judeca şi respecta normele sociale.

8.3.1.1. Semnificaţia moralităţii juvenile în actele

antisociale ale tinerilor

Tipologia actelor şi faptelor antisociale pe scara

manifestărilor comportamentale inadaptate şi neintegrate social

cuprinde o paletă largă a gradualităţii conduitei de la acţiunile

deviante până la forme majore de delincvenţă.

Ca fenomen de încălcare a normelor de orice natură devianţa

poate să însumeze, în aria largă a nonconformismului, simple

gesturi ostile, conduite de protest, violenţe fizice, agresivitate de

143

limbaj, nonconformism în ţinută, indisciplină, evaziune din mediul

familial sau şcolar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în

anturaje care practică acţiunii ilicite etc. Aceste acte întreprinse de

tânăr nu reprezintă totdeauna fapte penale, încălcări ale legii în

vigoare, ci conduite care încalcă, violează normele şi regulile de

convieţuire morală.

Mai ales la vârsta adolescenţei manifestările agresive

reprezintă tentative de afirmare a independenţei şi autonomiei

morale, de respingere a autorităţii adultului.

Aceste acte care nu aduc prejudicii valorilor sociale (cum

este cazul încălcării prin mijloace infracţionale a normelor de

natură juridică), ci afectează doar modul de respectare a principiilor

morale convenţionale şi coercitive impuse de adult, se încadrează în

sfera devianţelor cu caracter moral. Sunt întâlnite cu o anumită

frecvenţă la adolescenţii care trăiesc intens, incandescent

transformările pubertare, la care dacă se adaugă un climat familial

inadecvat, şi ele pot degenera în acte deviante cuplate cu randament

şcolar scăzut. Autori ca S.M. Rădulescu şi D. Banciu consideră că

aceste tipuri de manifestări nu trebuiesc obligatoriu încadrate în

eşalonul patologic sau penal deoarece numai în anumite condiţii

(anturaj nefast, consum de alcool etc.) pot fi indicii semnificative

ale unei eventuale “cariere” delincvente.

Autorii consideră adecvată, pentru aceste conduite,

denumirea de manifestări predelincvente, dar numai în condiţiile

în care se poate aprecia că există o trecere treptată şi previzibilă de

la conduita deviantă la cea delincventă. Predelincvenţa se referă la

cazurile de manifestări deviante care, în circumstanţe favorizante,

pot degenera în acte delincvente, de conflict cu legea penală.

Aceeaşi autori consideră că punerea în dependenţă, într-o relaţie

cauzală mecanică a devianţei morale cu delincvenţa, înseamnă a

pune în dependenţă norma penală de orice conduită deviantă a

tânărului, apropiind până la identificare structura morală a tânărului

de cea a adultului.

O evaluare nuanţată a moralităţii juvenile, a criteriilor care

diferenţiază moralitatea minorilor şi adolescenţilor de moralitatea

144

adultului trebuiesc raportate la tulburările vârstei, la motivaţiile

profunde faţă de respectarea normelor, la valorile specifice vârstei

şi la subculturile în care se încadrează.

Prin delincvenţă se desemnează conduitele morale

inadecvate ale minorilor, ale adolescenţilor şi ale tinerilor care nu

au împlinit majoratul, dar care se abat de la norma penală prin

diferite forme de comportament:

– cei care transgresează legea;

– cei abandonaţi de părinţi şi educatori şi care se integrează

în anturaje nefaste, potenţial delincvente;

– cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar, în

urma aplicării unor sancţiuni brutale (vagabondând);

– cei care au nevoie, din diferite motive, de protecţie (părinţi

decedaţi, familii dezorganizate etc.).

J. Jasinski evidenţiază că în legislaţia cu privire la minori,

spre deosebire de cea pentru adulţi, sunt considerate delicte

conduite care nu intră în sfera infracţionalităţii. Autorul atrage în

acest sens atenţia asupra categoriilor de “delicte” de genul “tinerii

în pericol moral”, “tineri care se sustrag autorităţii parentale”,

“tineri în derivă”. Integrarea lor în categoria de delincvenţi numai

printr-o proiecţie în viitor a unei posibile “evoluţii” delincvente,

neputând fi catalogat ca atare prin consecinţe care nu s-au produs

încă, este o atitudine victimizantă, locul lor fiind în categoria

delincventului potenţial (predelincvent).

Evaluarea delincvenţei juvenile trebuie să ţină seama de

unele fenomene explicative:

– eşecul socializării;

– slăbirea controlului social;

– absenţa identificării cu modelele morale autentice, datorită

dezorganizării familiei;

– declinul funcţiilor educative tradiţionale ale familiei;

– existenţa unor raporturi tensionale cu părinţii şi educatorii;

– insecuritate afectivă;

– multiplicarea în mediul social a ocaziilor infracţionale;

– constituirea unor subculturi sau contraculturi care

145

inversează sensul funcţionalităţii normelor instituite de adult;

– tulburări de comportament cu şi fără substrat patologic;

– situaţii anomice din timpul marilor perioade de criză.

O tipologizare a conduitelor antisociale prin luarea în

considerare a personalităţii juvenile, a contextului social în care s-a

realizat socializarea şi situaţia care a facilitat comiterea delictului,

permit configurarea următoarelor acte de delincvenţe (S.

Rădulescu):

– acte delincvente ocazionale sau întâmplătoare comise de

unii tineri ce prezentau suficiente indicii de socializare morală

familială şi şcolară. Sunt acte cu un grad redus de periculozitate,

care constau, de regulă, din manifestări teribiliste, de bravadă sau

de “solidaritate” cu alţii, la incitaţia unei persoane sau a alcoolului,

proliferate sub forma agresiunilor verbale, la adresa autorităţilor şi

a liniştii publice.

– acte delincvente structurate şi organizate comise de tineri

(minori, adolescenţi, tineri până la majorat) cu deficienţe serioase

de adaptare şi integrare socială, profesională şi culturală, sau

tulburări de comportament, având deja comise o suită de fapte cu

caracter deviant (fuga de acasă şi de la şcoală, vagabondaj, consum

de alcool).

– acte delincvente recurente şi reiterative săvârşite de tineri

ce provin din familii dezorganizate sau descompletate, cu modele

comportamentale definite prin criminalitate, agresivitate,

imoralitate, alcoolism, promiscuitate. Aceste acte au un grad de

periculozitate ridicat (omoruri, tâlhării, violuri, ultraje etc.). Sunt,

de obicei, efectuate în grupuri organizate şi structurate antisocial.

Noţiunea de delincvenţă juvenilă, datorită dificultăţii de

identificare a unor criterii operaţionale, comportă, în delimitarea sa,

de aria largă a devianţei, unele ambiguităţi.

În mod practic, se operează în delimitarea sferei de

cuprindere şi încadrare a delincvenţei juvenile raportarea actelor

sociale sancţionate la criteriul normei penale, definindu-se mai mult

prin semnificaţiile finale pe care le provoacă şi mai puţin prin

considerarea a ceea ce le determină (cauze).

146

8.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 8 8.4.DELINCVENŢA JUVENIL Ă – FORMĂ A COMPORTAMENTULUI

DEVIANT

Trasarea “profilului psihologic” al minorului cuprinde ca şi în cazul delincvenţilor adulţi

evidenţierea unor caracteristici cum sunt:

a) înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă pe un fond de ostilitate;

b) instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale, dar mai ales pe un substrat de

fragilitate a eului;

c) inadaptare socială cu un acut sentiment de insecuritate pe care caută să-l suprime prin

schimbarea domiciliului, vagabondaj;

d) duplicitatea comportamentului;

e) dezechilibrul existenţial exprimat prin vicii, perversiuni.

Delincvenţii juvenili au fost clasificaţi luându-se în considerare câteva criterii cum sunt:

- prezenţa sau absenţa intenţiei conducând la acte delincvente spontan-intenţionate;

acte premeditate; absenţa intenţiei;

- în funcţie de numărul infracţiunilor comise: prima infracţiune; mai multe infracţiuni

la recidivişti;

- în funcţie de gradul de normalitate psihică reliefând categoria bolnavilor psihici şi

normali;

- în funcţie de gradul de responsabilitate grupând delincvenţii perfect responsabili, cu

intelect redus; intoxicaţie şi dezorganizare psihică;

- în funcţie de motivaţia ce fundamentează conduitele delincvente: predominant

extrinsecă (interesul principal orientat spre atingerea unor scopuri cum ar fi posedarea unor

bunuri materiale), predominant intrinsecă (orientate predominant spre aspectele de conţinut ale

activităţii antisociale).

.

Ca o concluzie se poate desprinde preponderenţa carenţelor relaţionale minor-climatul familial

şi mai ales a conduitei parentale ca generatoare de conduite delincvente. Acestei teorii i se alătură cea

care consideră drept factor etiologic al delincvnţei condiţiile economice precare, influenţe nocive ale

147

mass-mediei. Aceste teorii afirmate cu valoare etiologică pentru delincvenţa minoră T. Bogdan le

acceptă nu ca factori determinanţi, ci favorizanţi, dând o pondere deosebită carenţelor educaţionale.

Al ţi autori, cum este V. Preda, consideră că definirea delincvenţei trebuie să pornească de la

conceput de maturizare socială, prin care delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare

socială, cu dificultaţi de integrare socială ce intră în conflict cu cerinţele sistemului valoric normativ,

inclusiv cu normele juridice. Datorită deficitului de socializare nu este capabil să-şi ajusteze activ

conduita la criteriile relaţiilor interpersonale. Acest deficit de socializare este determinat de tulburarea

sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor socio-culturale şi a proceselor de

acomodare la ele, prin conduite acceptabile din punct de vedere socail-juridic. Disonanţa maturizării

sociale şi implicit a personalităţii ia forme diverse cum sunt: decalaje între nivelul maturizării

intelectuale şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale; decalaje între

dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale; perturbare intelectuală şi

afectiv-motivaţională şi caracterială.

. Referitor la acelaşi determinant al delincvenţei, cel al insuficienţei maturizării, R. Mucchielli

îl include în teoria disocialităţii cu accent pe factorii psiho-sociali. În această abordare disociabilitatea

se exprimă în:

- neacceptarea colectivităţii, societăţii;

- falsa percepţie socială a celor din jur;

- lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise;

- respingerea rolului social acordat anterior de societate şi pe care i-l pretindea.

8.4.1. Disfuncţiile conştiin ţei morale

Pornind de la considerarea că delincvenţa are la bază “un defect” de socializare G.H. Gough a

propus întocmirea unor scări de socializare (“SO”) pentru predicţia comportamentului antisocial al

predelincvenţilor şi delincvenţilor. Autorul consideră că o “măsurare psihologică” a socializării

presupune dimensiuni sociologice şi psihologice în interdependenţă, autorul opunându-se tratării

dihotomizate. El consideră socializarea ca o dimensiune continuă, indivizii plasându-se în diferite

puncte ale acestei linii continue. G.H. Gough arată că, prin intermediul scorului mediu de socializare,

se disting net grupele de delincvenţi de nedelincvenţi, indicând nivelul de maturitate socială,

integrarea capacităţii de a judeca şi respecta normele sociale.

148

8.4.1.1. Semnificaţia moralităţii juvenile în actele antisociale ale tinerilor

Tipologia actelor şi faptelor antisociale pe scara manifestărilor comportamentale inadaptate şi

neintegrate social cuprinde o paletă largă a gradualităţii conduitei de la acţiunile deviante până la

forme majore de delincvenţă.

Ca fenomen de încălcare a normelor de orice natură devianţa poate să însumeze, în aria largă a

nonconformismului, simple gesturi ostile, conduite de protest, violenţe fizice, agresivitate de limbaj,

nonconformism în ţinută, indisciplină, evaziune din mediul familial sau şcolar, fumatul, consumul de

alcool, antrenarea în anturaje care practică acţiunii ilicite etc. Aceste acte întreprinse de tânăr nu

reprezintă totdeauna fapte penale, încălcări ale legii în vigoare, ci conduite care încalcă, violează

normele şi regulile de convieţuire morală.

Mai ales la vârsta adolescenţei manifestările agresive reprezintă tentative de afirmare a

independenţei şi autonomiei morale, de respingere a autorităţii adultului.

Aceste acte care nu aduc prejudicii valorilor sociale (cum este cazul încălcării prin mijloace

infracţionale a normelor de natură juridică), ci afectează doar modul de respectare a principiilor morale

convenţionale şi coercitive impuse de adult, se încadrează în sfera devianţelor cu caracter moral. Sunt

întâlnite cu o anumită frecvenţă la adolescenţii care trăiesc intens, incandescent transformările

pubertare, la care dacă se adaugă un climat familial inadecvat, şi ele pot degenera în acte deviante

cuplate cu randament şcolar scăzut. Autori ca S.M. Rădulescu şi D. Banciu consideră că aceste tipuri

de manifestări nu trebuiesc obligatoriu încadrate în eşalonul patologic sau penal deoarece numai în

anumite condiţii (anturaj nefast, consum de alcool etc.) pot fi indicii semnificative ale unei eventuale

“cariere” delincvente.

Autorii consideră adecvată, pentru aceste conduite, denumirea de manifestări predelincvente,

dar numai în condiţiile în care se poate aprecia că există o trecere treptată şi previzibilă de la conduita

deviantă la cea delincventă. Predelincvenţa se referă la cazurile de manifestări deviante care, în

circumstanţe favorizante, pot degenera în acte delincvente, de conflict cu legea penală. Aceeaşi autori

consideră că punerea în dependenţă, într-o relaţie cauzală mecanică a devianţei morale cu delincvenţa,

înseamnă a pune în dependenţă norma penală de orice conduită deviantă a tânărului, apropiind până la

identificare structura morală a tânărului de cea a adultului..

Prin delincvenţă se desemnează conduitele morale inadecvate ale minorilor, ale adolescenţilor

şi ale tinerilor care nu au împlinit majoratul, dar care se abat de la norma penală prin diferite forme de

comportament:

– cei care transgresează legea;

– cei abandonaţi de părinţi şi educatori şi care se integrează în anturaje nefaste, potenţial

delincvente;

149

– cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar, în urma aplicării unor sancţiuni brutale

(vagabondând);

– cei care au nevoie, din diferite motive, de protecţie (părinţi decedaţi, familii dezorganizate

etc.).

Evaluarea delincvenţei juvenile trebuie să ţină seama de unele fenomene explicative:

– eşecul socializării;

– slăbirea controlului social;

– absenţa identificării cu modelele morale autentice, datorită dezorganizării familiei;

– declinul funcţiilor educative tradiţionale ale familiei;

– existenţa unor raporturi tensionale cu părinţii şi educatorii;

– insecuritate afectivă;

– multiplicarea în mediul social a ocaziilor infracţionale;

– constituirea unor subculturi sau contraculturi care inversează sensul funcţionalităţii normelor

instituite de adult;

– tulburări de comportament cu şi fără substrat patologic;

– situaţii anomice din timpul marilor perioade de criză.

O tipologizare a conduitelor antisociale prin luarea în considerare a personalităţii juvenile, a

contextului social în care s-a realizat socializarea şi situaţia care a facilitat comiterea delictului, permit

configurarea următoarelor acte de delincvenţe (S. Rădulescu):

– acte delincvente ocazionale sau întâmplătoare comise de unii tineri ce prezentau suficiente

indicii de socializare morală familială şi şcolară. Sunt acte cu un grad redus de periculozitate, care

constau, de regulă, din manifestări teribiliste, de bravadă sau de “solidaritate” cu alţii, la incitaţia unei

persoane sau a alcoolului, proliferate sub forma agresiunilor verbale, la adresa autorităţilor şi a liniştii

publice.

– acte delincvente structurate şi organizate comise de tineri (minori, adolescenţi, tineri până la

majorat) cu deficienţe serioase de adaptare şi integrare socială, profesională şi culturală, sau tulburări

de comportament, având deja comise o suită de fapte cu caracter deviant (fuga de acasă şi de la şcoală,

vagabondaj, consum de alcool).

– acte delincvente recurente şi reiterative săvârşite de tineri ce provin din familii

dezorganizate sau descompletate, cu modele comportamentale definite prin criminalitate, agresivitate,

imoralitate, alcoolism, promiscuitate. Aceste acte au un grad de periculozitate ridicat (omoruri,

tâlhării, violuri, ultraje etc.). Sunt, de obicei, efectuate în grupuri organizate şi structurate antisocial.

Noţiunea de delincvenţă juvenilă, datorită dificultăţii de identificare a unor criterii operaţionale,

comportă, în delimitarea sa, de aria largă a devianţei, unele ambiguităţi.

150

În mod practic, se operează în delimitarea sferei de cuprindere şi încadrare a delincvenţei

juvenile raportarea actelor sociale sancţionate la criteriul normei penale, definindu-se mai mult prin

semnificaţiile finale pe care le provoacă şi mai puţin prin considerarea a ceea ce le determină (cauze).


• carenţe educaţionale • procese de asimilare • procese de acomodare • teoria disocialităţii • manifestări predelincvente • nonconformismul • acte delincvente ocazionale • acte delincvente structurate • acte delincvente recurente

Întreb ări de control şi teme de dezbatere 2 Care sunt dimensiunile etiologice ale delincvenţei juvenile? 3 Prezentaţi disfunţiile conştiinţei morale . 4 Care sunt semnificaţiile moralităţii juvenile în actele antisociale ?


151




Napoca.



Unitatea de învăţare 9 . DELINCVEN ŢA JUVENIL Ă FORMĂ A COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Partea a II a

9.1. Introducere ...........................................................................................................................................

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................



9.3.1.1 Disfuncţionalităţi familiale – sursă a delincvenţei juvenile

9.3.1.2. Influen ţa inadaptării şcolare asupra delincvenţei

9.3.1.3. Influen ţa grupurilor delictogene – factor de delincvenţă


9.1. Introducere

Importanţa cauzelor psihoindividuale rezidă din implicarea

personalităţii tânărului în actul delincvent, cu descifrarea

insuficientei maturizări sociale şi cu prezentarea dificultăţilor de

integrare socială, inclusiv în normele juridice. Delincventul datorită

unui deficit de socializare, nu reuşeşte să-şi ajusteze în mod activ

conduita la relaţiile sociale, prezentând o insuficienţă sau

152

perturbare a proceselor de asimilare şi a celor de acomodare la

cerinţele şi normele sociale.

Carenţele de autoritate parentale decurg din insuficienta

supraveghere sau lipsa totală de supraveghere a minorilor, asociate,

în etapa socio–istorică actuală, cu o accentuată liberalizare a

înţelegerii democraţiei de către tineri, de forţare a tendinţei de

“emancipare” spre independenţă, de relaţiile socio–afective

extrafamiliale.

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea disfuncţionalităţii familiale ca sursă a

delincvenţei juvenile; – .descifrarea inadaptării şcolare asupra delincvenţei – cunoaşterea caracteristicilor influenţei grupurilor

delictogene ca factor de delincvenţă .


Pentru unitatea de învăţare Etiologia psihosocială a

delincvenţei juvenile, timpul alocat este de 4 ore.



153

Delincvenţa juvenilă este reprezentată printr-o serie de

trăsături generale, comune, determinând, în demersul cercetării

ştiinţifice, necesitatea trasării cauzelor şi condiţiilor care generează

actele antisociale.

Delincvenţa juvenilă ca fenomen antisocial se caracterizează

şi prin trăsături şi note specifice categoriei de vârstă, precum şi prin

caracteristici de personalitate dintr-un anumit cadrul socio–

economic şi cultural.

Manifestările antisociale juvenile trebuiesc înţelese prin

luarea în considerare conjugată (perspectiva cauzalităţii multiple) a

factorilor individuali psihologici, sociali, culturali.

Deficitul maturizării sociale şi implicit al dezvoltării

personalităţii se structurează în unele trăsături negative întâlnite

mai frecvent la delincvenţii consideraţi imaturi caracterologic.

Aceste trăsături ale imaturităţii psihosociale G. Canepa le grupează

în: toleranţa scăzută la frustrare, autocontrol deficitar, egocentrism,

impulsivitate şi agresivitate, subestimarea gravităţii greşelilor şi

actelor antisociale comise, nedezvoltarea sentimentelor morale, a

motivelor superioare de ordin social utile (învăţare, muncă),

evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării unei vieţi uşoare fără

muncă, opoziţie faţă de normele juridice, morale şi respingerea

acestora, devalorizarea de sine şi aderarea la statutul de delincvent,

la un stil de viaţă indezirabil social, imagine falsă despre lume,

despre relaţiile interpersonale, despre autonomia şi libertatea

individuală, concepute de obicei sub semnul agresivităţii.

Simptomele caracteriale ce apar încă din copilărie se exacerbează

în adolescenţă, datorită factorilor perturbatori individuali (decalajul

dintre maturizarea fizică şi psihică) şi mai ales perturbărilor

familiale (după V. Preda – 1998).

O constatarea general acceptată este aceea că nu toţi copiii

tineri caracteriali devin delincvenţi, dar la toţi delincvenţii minori şi

infractori adulţi întâlnim multiple trăsături caracteriale negative

structurate pe un fond de tulburări afective (insuficientă maturizare

afectivă, instabilitate emotiv – acţională), atitudinale, motivaţionale

şi volitive.

154

Cauzele de factură psihologică nu pot fi înţelese fără

implicaţiile sociale (dezorganizare socială, perioade de criză,

instabilitate economică, mobilitate socială) şi conflictele normative

între aspiraţiile individuale şi ofertele sociale.

9.3.1.1. Disfuncţionalităţi familiale – sursă a

delincvenţei juvenile

Factorii familiali implicaţi în socializarea minorilor şi

tinerilor constituie o cauză de prim rang în determinarea

delincvenţei prin carenţele educaţionale din familie, care

favorizează inadaptarea sau dezadaptarea tinerilor. Consemnăm

mai multe tipologii de climate educaţionale familiale ca răsfrângere

nocivă asupra devenirii tânărului.

– Divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a

părin ţilor . Climatul de înţelegere dintre părinţi are foarte mare

importanţă în dezvoltarea armonioasă a tânărului. Divergenţa de

opinii dintre părinţi, privind metodele disciplinare şi sancţiunile

educaţionale, îi derutează şi descumpăneşte pe copii în înţelegerea

şi respectarea disciplinei, a unor reguli.

Poziţiile divergente ale părinţilor în abordarea

permisivităţilor, dacă sunt trenate pe perioade lungi de timp, pot

acţiona ca factori de dezechilibrare a copilului ajungând, într-un

final, la declanşarea unei predispoziţii spre delincvenţă (R.

Vincent).

Rolul părinţilor este de-a pregăti copiii pentru confruntarea

cu obstacolele sociale, inerente vieţii, clădindu-le o rezistenţă la

frustrare şi conflict, printr-un comportament adecvat, pentru a evita

formarea şi exacerbarea unor trebuinţe egoiste care, în unele cazuri,

declanşează acţiuni infracţionale.

O atitudine hiperprotectoare şi excesiv de afectuoasă din

partea mamei poate avea ca efect pierderea autorităţii mamei, dar şi

perturbări în maturizarea socială.

Un grup de cercetători, R. Mucchielli, R. Vincent, pornind de

la o concepţie psihanalistă spre o concepţie interacţionistă,

analizează repercursiunile conduitelor parentale hiperprotectoare şi

hiper-autoritare sub raportul influenţelor negative asupra

155

conduitelor minorilor şi ale eşecului identificării cu unul dintre

părinţi.

– Atitudinea familial ă indiferentă şi autocrată a

părin ţilor. Pe fundalul privării copiilor de atitudini simpatetice din

partea părinţilor, de anturarea cu atitudini reci – indiferente se

instalează o agresivitate latentă. La copilul “neglijat” de părinţi se

observă o neglijenţă în ţinută şi activitate, indiferenţă faţă şcoală şi

o serie de atitudini antisociale. Sub raport afectiv este instabil

emotiv şi iritabil.

Copiii “respinşi” de părinţi sunt brutali, nu suportă poziţii de

inferioritate în joc, sunt închişi în sine, respinşi în consecinţă de

colegi. Indiferenţa sau antipatia cu care este întâmpinat în mediu

familial îşi pune pecetea asupra conduitei sale, iar reacţiile

comportamentale vor fi mimetic antipatice şi agresive. Lipsa de

colaborare a părinţilor se materializează în sentimente ostile faţă de

aceştia.

Atitudinea de respingere faţă de tatăl demisionar, mereu

ocupat şi veşnic plecat de acasă, care pretinde să nu fie deranjat, îşi

are sursa în frustrarea generată de sentimentul de abandonare al

copilului. Părinţii “demisionari” sunt consideraţi de mulţi

cercetători (R.H. Walters – 1963, Dragomirescu – 1976) ca fiind

una din cauzele majore ale disocialităţii şi delincvenţei minorilor şi

tinerilor.

Atitudinea hiperautoritar ă manifestată în cadrul familiei

de unii părinţi, din dorinţa de-a impune o disciplină strictă şi

severă, îşi are, adesea, sursa în firea şi temperamentul acestora de

manifestare dominatoare. Atitudinea lor este rigidă şi “tiranică” în

raport cu copiii şi în general cu toată familia. La baza acestei

atitudini pot sta şi “bune intenţii” dar, cuplate cu o concepţie

pedagogică ultraseveră, se materializează în atitudini autocrate în

relaţia cu copiii.

Părinţii autoritari operează, după K. Wolf, cu o imagine

devalorizantă a copilului el fiind un nedezvoltat (copilul – pitic) sau

un sălbatic, cu porniri necontrolate care trebuiesc reprimate (copilul

– sălbatic) pentru a fi cât se poate de ascultător, comportamentul

156

său trebuind să răspundă întru totul exigenţelor parentale (copilul –

marionetă).

R. Vincent descifrează în categoria părinţilor hiperseveri

alături de tatăl demisionar, tatăl dominator şi tatăl tiran.

Tatăl dominator are o autoritate ce exprimă o personalitate

exigentă care se bucură de un prestigiu. El pretinde, conform aurei

de dominator, ascultare şi respect, din partea copiilor şi soţiei, ei

fiind consideraţi fiin ţe slabe ce trebuiesc protejate şi dirijate. Copiii

unor astfel de taţi sunt adesea timizi şi inhibaţi, dar se pot manifesta

la modul rebel prin agresivitate, ca o formă de descărcare în mod

indirect, prin acţiuni orientate către alţii.

Tatăl tiran autorul îl caracterizează ca fiind o persoană cu o

fire slabă, timidă, dar care, în compensaţie, are izbucniri sporadice

de autoritate aberantă. Aceste atitudini parentale devalorizează

modelul patern inducând copilului stări de inhibiţie, de frică, prin

instabilitate.

Aceste trăiri conflictuale suscitate de alternanţa modelelor

comportamentale oferite de tată, pot degenera în dezechilibre

profunde, cu tentative de curmare a conflictului prin evaziune –

fuga de acasă, vagabondaj.

L. Berkowitz consideră că atitudinea tatălui autocrat, tiranic

determină apariţia sentimentului de frustrare în lipsa dragostei

parentale. Respins de tatăl său şi chiar maltratat de acesta, va învăţa

modul de a reacţiona agresiv, dar obiectul agresivităţii sale va fi nu

persoana tatălui său (de care îi este frică), ci toţi deţinătorii

autorităţii (şcolare, ai ordinii publice).

– Dezorganizarea familiei. Nu trebuie considerată apriori

dezorganizarea familiei ca un factor cauzal al delincvenţei juvenile,

ci numai în măsura în care apar disfuncţionalităţi la nivelul

organizării şi educării copiilor. Carenţele educaţionale în astfel de

familii se manifestă în insuficientă socializare sau socializare

discordantă.

O clasificare a familiilor dezorganizate a efectuat-o W.J.

Goode:

– familia incomplet unită sau nelegitimă;

157

– familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi, ca

urmare a divorţului, a separării sau părăsirii;

– familia tip “cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc

împreună, cu intercomunicări minimale, fără să constituie unul

pentru celălalt un suport emoţional;

– familia în “criză” datorită unor cauze ce determină absenţa

temporară sau permanentă a unuia dintre soţi (închisoare, deces,

deprimare, boală);

– existenţa în cadrul familiei a unor situaţii care au drept

consecinţă eşecul marital: retardarea mentală severă a copilului,

psihoza copilului sau a soţului, condiţii fizice cronice incurabile.

Descifrarea unei posibile relaţii între dezorganizarea familiei

prin divorţ şi perturbările comportamentale ale copilului a constituit

o temă atent studiată de specialişti.

În condiţiile de destrămare a familiei prin divorţ sau în

situaţii de viaţă în concubinaj, se creează un climat de insecuritate

ce poate să alunece, aşa cum evidenţiază M.C. Chombart de Lauwe,

în inadaptări sociale până la delincvenţă.

– Climat familial conflictual . Rolul de modelatori ai

părinţilor, inclusiv prin actele imitative ale copiilor, impun unele

exigenţe de exprimare educativă sub raport comportamental şi

verbal din partea părinţilor.

Există familii care deşi sunt “organizate” (nedezmembrate)

îşi structurează climatul familial în jurul unor stări conflictuale,

care pot fi de intensitate diferită şi generate de cauze diferite.

Astfel, starea conflictuală în familie poate îmbrăca forme

multiple de la forme benigne cum este cearta, contrazicerile

ascuţite, refuzul unor obligaţii familiale, ajungând la forme mai

complexe cum ar fi: agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu,

existenţa unor relaţii adulterine.

Climatul conflictual poate fi generat şi întreţinut în cele mai

dese cazuri de alcoolism, de promiscuitate morală (prostituţie),

antecedente penale etc.

În condiţiile în care conflictele intraconjugale, sub raportul

conţinutului intensităţii, frecvenţei, formei de manifestare, cresc,

158

ele capătă forţă dezorganizatoare pentru familie, devenind simptom

al sindromului disfuncţional al familiei.

Conflictul conjugal cu substrat patogen, cu influenţe

distructive la nivelul personalităţii partenerilor conjugali, cu reacţii

dezorganizante şi inadaptabilităţi împiedică îndeplinirea funcţiilor

fireşti ale cuplului în relaţia conjugală şi parentală.

Într-o cercetare cu o cazuistică foarte bogată I. Mitrofan face

o analiză minuţioasă şi nuanţată a constituirii cuplurilor conjugale

structurate în cupluri cu ambii parteneri normali, din punct de

vedere psihic, cu ambii parteneri anormali, din punct de vedere

psihic, şi cupluri cu un partener bolnav somatic sau somato–psihic:

– conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent la

cuplurile asimetrice, din punct de vedere al normalităţii psihice,

respectiv constituite cu un partener nevrotic, psihopat sau psihotic

(la psihotic relaţia conjugală este foarte alterată cu antrenarea unor

stări reactive de intensitate, nevrotice sau dezvoltări dizarmonice

ale personalităţii celuilalt soţ);

– în cuplurile conjugale cu ambii parteneri normali, din punct

de vedere psihic, conflictul care se manifestă afectează relaţiile

interpersonale, împiedicând realizarea optimă a funcţiilor familiei.

În starea de conflict, cuplurile cu parteneri normali evoluează după

modelul cuplurilor patogene dezvoltând în timp reacţii nevrotice şi

psihopatice la unul dintre parteneri, constituind o sursă de stress

psihopatogen continuu pentru toţi membri familiei. Aceste conflicte

finalizează de obicei cu divorţ;

– în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o

tendinţă de perpetuare a unui model interacţional nevrotic, care

menţine totuşi uniunea familială, modalitatea nevrotică mutuală,

afirmă autorul, se află la aceştia într-o relativă simbioză

psihopatologică, în interiorul căreia procesele de intercompensare

diminuează frecvent potenţările reciproce patogene;

– în cuplurile cu ambii parteneri psihopaţi instabilitatea şi

conflictele sunt mai frecvente şi mai intense. Nucleele familiale

constituite în jurul cuplului psihopat au efecte dintre cele mai

nocive în dezvoltarea şi educarea copiilor, majoritatea acestora

159

evoluând după model, psihopatologic;

– cuplurile patologice mixte au o bogată simptomatologie. La

ei conflictele familiale angrenează disfuncţii profunde la nivelul

familiei.

Pornind de la capacităţile şi modalităţile de adaptare

maritală, la I.F. Cuber întâlnim o tipologie maritală cu profunde

repercursiuni asupra personalităţii copiilor. Cele cinci tipuri de

familii sunt:

– tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, a căror

frecvenţă este mare şi nu este ascunsă copiilor, dar este mascată în

exterior. Deşi conflictul există potenţial, întreţinând o atmosferă

tensionantă, cuplul ajunge rar la disoluţie, deoarece după criză totul

reintră în normal. Psihiatrii exploatând această situaţie o explică ca

pe o trebuinţă profundă a soţilor de-a de lupta unul cu altul,

transformând-o într-un factor coeziv ce asigură continuitatea

căsătoriei;

– tipul căsniciei devitalizate actualizează starea de

discrepanţă dintre “primi ani” de convieţuire şi cei care urmează.

Caracteristic acestui cuplu este disoluţia treptată a relaţiei de

armonie, de comunicare şi de iubire din primii ani. Diluarea

sentimentelor şi a vibraţiilor emoţionale ajung uneori “un vid

dureros”. Perechea devine apatică, fără viaţă, se ajunge rar la

despărţire. Acest tip de căsnicie este foarte comun, şi deşi îi lipseşte

vitalitatea, în numele a “ceva” ce mai simt (căminul, casa,

amintirile) ei nu se despart;

– tipul căsniciei pasiv–cordiale se deosebeşte de cea

devitalizată în sensul că pasivitatea caracterizează încă de la

început acest cuplu. Cuplul este asociat la modul confortabil, fără

tensiuni. Uneori angajarea într-un astfel de mod de viaţă se face

deliberat, în funcţie de interesele care dictează această comuniune

(bărbaţi dedicaţi carierei).

– tipul căsniciei vitale se bazează pe relaţia empatetică,

esenţială pentru viaţa lor. Sentimentul de satisfacţie este trăit numai

în prezenţa partenerului, relaţia lor fiind privită ca importantă şi

vitală, dar fără a-şi pierde propria identitate. În anumite situaţii pot

160

apare în poziţii conflictuale de rivalitate;

– tipul căsniciei bazate pe relaţia totală are în plus, faţă de

relaţia de vitalitate, o împărţire mutuală firească a tuturor

problemelor vieţii.

Prezentarea celor cinci modele tipologice maritale ne permite

să înţelegem diversitatea mare a structurării cuplurilor maritale.

Important este, pe lângă stilul familial care îl adoptă, modelul

parental pe care-l oferă, dat fiind marea sensibilitate şi receptivitate

a copiilor. Coparticiparea lor la certuri, neînţelegeri, agresivităţi şi

violenţe le sunt totalmente nefavorabile.

Consecinţa principală a relaţiilor intramaritale conflictuale

este devalorizarea modelului parental, învăţarea prin imitare a unor

conduite deviante nocive pentru evoluţia copilului, starea psihică

conflictuală a acestuia, frustrarea care poate îmbrăca forme dintre

cele mai grave până la fugă şi vagabondaj.

Cercetările întreprinse la nivelul familiei au evidenţiat că

prin organizarea şi modelul educativ promovat de părinţi, influenţa

fundamentală se răsfrânge la nivelul socializării şi integrării morale

a tinerilor.

Existenţa unor disfuncţii în organizarea vieţii de familie

conduc treptat la disoluţia familiei, la diminuarea aportului ei social

şi la apariţia unor manifestări şi deprinderi negative. Asemenea

familii au un stil educativ deficitar, ei înşişi având probleme de

adaptare şi integrare socială. Aceste familii oferă modele negative

pe care le “induc” copiilor, până la învăţarea de către aceştia a unor

comportamente deviante (fumatul, consumul de alcool, de drog,

furtul)

9.3.1.2. Influenţa inadaptării şcolare asupra

delincvenţei

Evidenţierea deficienţelor procesului de formare a conştiinţei

morale, angajează o complexitate cauzală care nu se epuizează la

nivelul familiei. Şcoala, fiind lipsită de caracterul afectiv specific

mediului familial, suferă nu de puţine ori de didacticism şi

formalism.

Educatorii adesea pierd din vedere în modalităţile educative

161

utilizate, dincolo de caracteristicile comune unei categorii de vârstă,

individualităţile distincte. Aceştia manifestă o anumită “rezistenţă”

faţă de receptarea mesajului educativ ce se adresează “numai”

canalului cognitiv, printr-o ignorare nepedagogică a cuprinderii

componentei afective, volitive, motivaţionale.

Tratamentul discriminatoriu în aşa-numitele cazuri de

“copii–problemă”, şi în special a celor proveniţi din familii

dezorganizate, caracterizaţi prin tendinţele deviante necesită

intervenţii educative susţinute şi competente. Abordarea nu trebuie

să se facă la nivel de copii–problemă, ci de “problemă educativă”,

care să antreneze şi cadre specializate de asistenţă socială şi nici

într-un caz o rezolvare comodă tradiţională de “pasare” a lor de la o

şcoală la alta.

Prezenţa unei atitudini şcolare lipsite de motivaţii adecvate,

de manifestări de indisciplină faţă de şcoală şi faţă de muncă în

general, reflectate în rezultatele şcolare slabe, abandon şcolar se

caracterizea-ză în principal prin perturbarea dimensiunii afective,

motivaţionale, volitive şi atitudinale ale personalităţii.

Educatorii trebuie să se adapteze nu numai conţinutului

şcolar, dar şi realităţilor individuale, pentru a nu cădea în actul de

educare a copiilor cu devieri comportamentale, în atitudini

psihologizante, de etichetare a personalităţii acestora ca fiind

needucabilă. De asemenea, trebuie să evite tratarea sociologizantă,

de considerare a problemei de integrare şcolară şi socială, de

apreciere a formării comportamentului moral al tinerilor prin

capacitatea de exerciţiu a normei, ignorând potenţialităţile cretative

ale acestora.

9.3.1.3. Influenţa grupurilor delictogene – factor de

delincvenţă

Factorii de grup vin în completarea influenţelor familiale şi

şcolare participând la devenirea personalităţii tinerilor. Un fapt

remarcabil pentru instanţele educative constă în aceea că

majoritatea infracţiunilor săvârşite de minori şi tineri se efectuează

în grup. Aceştia, în marea lor majoritate, provin din familii

dezorganizate, fiind nesupravegheaţi şi neîndrumaţi suficient de

162

către părinţi, având carenţe socio–afective şi morale.

Grupurile de delincvenţi, în marea lor eterogenitate de

constituire, cuprind şi întârziaţi mintali, cu un intelect de limită,

fiind şi foarte susceptibili. În cadrul bandelor, delincvenţii caută o

recunoaştere a persoanei lor de către ceilalţi, o suplimentare a

puterii din dorinţa de a-şi satisface egoismul, intensificându-şi

egocentrismul etic (R. Mucchielli).

Autori, printre care F.M. Thrasher, consideră că delincvenţa

juvenilă are ca sorginte constituirea în bande organizate şi

structurate care, în esenţă, reprezintă un “mod de supravieţuire” şi

de adaptare a celor frustraţi şi marginalizaţi.

Banda apare ca o formă de organizare socială negativă a

tinerilor, datorită eşecului acţiunii unor instituţii sociale, şomajului,

sărăciei. La nivelul bandei există o formă de organizare intimă cu

coduri, drepturi şi obligaţii mutuale, cu valori şi norme proprii,

opuse celor din societate. Reunind tineri care se confruntă cu

aceleaşi probleme (sărăcie, mizerie, şomaj), bandele organizează

acţiuni ilicite, transformându-se uneori în adevărate “subculturi

criminale”.

R.A. Cloward şi L.E. Ohlin evidenţiază faptul că delincvenţa

juvenilă, ca formă de răspuns faţă de inegalitatea socială, nu este un

fenomen individual ci colectiv.

Ca o variantă a “subculturilor delincvente”, care încearcă să

explice delincvenţa juvenilă ca rezultat al unei învăţări, este teoria

“grupurilor de la marginea străzii” sau a “societăţii de la colţul

străzii” elaborate de W.F. Whyte. El arată că, la vârsta adolescenţei,

între tineri se stabilesc relaţii de prietenie, de sociabilitate. Ei se

grupează pe şcoli, clase, cartier, stradă. Asocierea şi participarea la

activităţile grupului apare ca o modalitate importantă de socializare

a tinerilor, când atitudinea lor este ambivalentă: obedienţă şi

revoltă. El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de

către cei de o vârstă cu el, aderarea la un grup creindu-i spaţiul şi

anturajul în care-şi poate manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile.

De pe aceste poziţii el îşi însuşeşte limbajul, conduitele grupului,

interiorizând valori şi norme specifice grupului.

163

Unele grupuri au o poziţie periferică şi marginală, traversate

de insatisfacţie socială şi individuală, agresivitate şi violenţă. De

aici şi atitudinea de respingere a normelor grupului.

Prin adoptarea unor conduite ilegitime grupul de tineri

alunecă spre devianţă şi delincvenţă, prin “învăţarea” de către

membrii grupului a unor tehnici infracţionale. Marele pericol al

grupurilor stradale îl constituie alcătuirea lor din tineri cu deficite

serioase (abandon şcolar, vagabondaj sau cu condamnări penale) şi

din liderii care se impun prin forţă sau prin “îndrăzneală oarbă”,

iraţională, şi care exploatează unele slăbiciuni ale grupului.

Din acest motiv activitatea grupurilor stradale se structurează

treptat spre delicte unele chiar foarte grave.

Fuga, vagabondajul, cerşetoria, când nu frizează patologicul

şi nu devin comportamente antisociale persistente şi bine

structurate, sunt forme de evaziune, de protecţie sau chiar

modalităţi de procurare a celor necesare traiului. Ele nu pot fi

imputabile numai structurii caracteriale a tânărului, cât mai ales

unor deficienţe economice, sociale şi culturale ale mediului

educativ (familia, şcoala, comunitatea).

Rolul culturilor şi a subculturilor agresive îşi au valenţele în

învăţarea de către individ a comportamentelor antisociale care

promovează agresivitatea, trăsături de labilitate afectivă,

motivaţională.

În cercetarea genezei delincvenţei, a manifestării agresivităţii

şi violenţei nocive trebuie să adoptăm o viziune interacţionist

sistematică.


164


Delincvenţa juvenilă ca fenomen antisocial se caracterizează şi prin trăsături şi note specifice

categoriei de vârstă, precum şi prin caracteristici de personalitate dintr-un anumit cadrul socio–

economic şi cultural.

Importanţa cauzelor psihoindividuale rezidă din implicarea personalităţii tânărului în actul

delincvent, cu descifrarea insuficientei maturizări sociale şi cu prezentarea dificultăţilor de integrare

socială, inclusiv în normele juridice..

Deficitul maturizării sociale şi implicit al dezvoltării personalităţii se structurează în unele

trăsături negative întâlnite mai frecvent la delincvenţii consideraţi imaturi caracterologic. O

constatarea general acceptată este aceea că nu toţi copiii tineri caracteriali devin delincvenţi, dar la toţi

delincvenţii minori şi infractori adulţi întâlnim multiple trăsături caracteriale negative structurate pe un

fond de tulburări afective (insuficientă maturizare afectivă, instabilitate emotiv – acţională),

atitudinale, motivaţionale şi volitive.

Cauzele de factură psihologică nu pot fi înţelese fără implicaţiile sociale (dezorganizare socială,

perioade de criză, instabilitate economică, mobilitate socială) şi conflictele normative între aspiraţiile

individuale şi ofertele sociale.

9.4.1.1. Disfuncţionalităţi familiale – sursă a delincvenţei juvenile

Factorii familiali implicaţi în socializarea minorilor şi tinerilor constituie o cauză de prim rang

în determinarea delincvenţei prin carenţele educaţionale din familie, care favorizează inadaptarea sau

dezadaptarea tinerilor. Consemnăm mai multe tipologii de climate educaţionale familiale ca

răsfrângere nocivă asupra devenirii tânărului.

– Divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părin ţilor . Climatul de înţelegere

dintre părinţi are foarte mare importanţă în dezvoltarea armonioasă a tânărului. Divergenţa de opinii

dintre părinţi, privind metodele disciplinare şi sancţiunile educaţionale, îi derutează şi descumpăneşte

pe copii în înţelegerea şi respectarea disciplinei, a unor reguli.

Poziţiile divergente ale părinţilor în abordarea permisivităţilor, dacă sunt trenate pe perioade

lungi de timp, pot acţiona ca factori de dezechilibrare a copilului ajungând, într-un final, la declanşarea

unei predispoziţii spre delincvenţă (R. Vincent).

Rolul părinţilor este de-a pregăti copiii pentru confruntarea cu obstacolele sociale, inerente

vieţii, clădindu-le o rezistenţă la frustrare şi conflict, printr-un comportament adecvat, pentru a evita

formarea şi exacerbarea unor trebuinţe egoiste care, în unele cazuri, declanşează acţiuni infracţionale.

O atitudine hiperprotectoare şi excesiv de afectuoasă din partea mamei poate avea ca efect

pierderea autorităţii mamei, dar şi perturbări în maturizarea socială.

165

Carenţele de autoritate parentale decurg din insuficienta supraveghere sau lipsa totală de

supraveghere a minorilor, asociate, în etapa socio–istorică actuală, cu o accentuată liberalizare a

înţelegerii democraţiei de către tineri, de forţare a tendinţei de “emancipare” spre independenţă, de

relaţiile socio–afective extrafamiliale.

– Atitudinea familial ă indiferentă şi autocrată a părin ţilor. Pe fundalul privării copiilor de

atitudini simpatetice din partea părinţilor, de anturarea cu atitudini reci – indiferente se instalează o

agresivitate latentă. La copilul “neglijat” de părinţi se observă o neglijenţă în ţinută şi activitate,

indiferenţă faţă şcoală şi o serie de atitudini antisociale. Sub raport afectiv este instabil emotiv şi

iritabil.

Copiii “respinşi” de părinţi sunt brutali, nu suportă poziţii de inferioritate în joc, sunt închişi în

sine, respinşi în consecinţă de colegi. Indiferenţa sau antipatia cu care este întâmpinat în mediu

familial îşi pune pecetea asupra conduitei sale, iar reacţiile comportamentale vor fi mimetic antipatice

şi agresive. Lipsa de colaborare a părinţilor se materializează în sentimente ostile faţă de aceştia.

Atitudinea de respingere faţă de tatăl demisionar, mereu ocupat şi veşnic plecat de acasă, care

pretinde să nu fie deranjat, îşi are sursa în frustrarea generată de sentimentul de abandonare al

copilului. Părinţii “demisionari” sunt consideraţi de mulţi cercetători (R.H. Walters – 1963,

Dragomirescu – 1976) ca fiind una din cauzele majore ale disocialităţii şi delincvenţei minorilor şi

tinerilor.

Atitudinea hiperautoritar ă manifestată în cadrul familiei de unii părinţi, din dorinţa de-a

impune o disciplină strictă şi severă, îşi are, adesea, sursa în firea şi temperamentul acestora de

manifestare dominatoare. Atitudinea lor este rigidă şi “tiranică” în raport cu copiii şi în general cu

toată familia. La baza acestei atitudini pot sta şi “bune intenţii” dar, cuplate cu o concepţie pedagogică

ultraseveră, se materializează în atitudini autocrate în relaţia cu copiii.

Tatăl dominator are o autoritate ce exprimă o personalitate exigentă care se bucură de un

prestigiu. El pretinde, conform aurei de dominator, ascultare şi respect, din partea copiilor şi soţiei, ei

fiind consideraţi fiin ţe slabe ce trebuiesc protejate şi dirijate. Copiii unor astfel de taţi sunt adesea

timizi şi inhibaţi, dar se pot manifesta la modul rebel prin agresivitate, ca o formă de descărcare în

mod indirect, prin acţiuni orientate către alţii.

Tatăl tiran autorul îl caracterizează ca fiind o persoană cu o fire slabă, timidă, dar care, în

compensaţie, are izbucniri sporadice de autoritate aberantă. Aceste atitudini parentale devalorizează

modelul patern inducând copilului stări de inhibiţie, de frică, prin instabilitate.

Aceste trăiri conflictuale suscitate de alternanţa modelelor comportamentale oferite de tată, pot

degenera în dezechilibre profunde, cu tentative de curmare a conflictului prin evaziune – fuga de

acasă, vagabondaj.

– Dezorganizarea familiei. Nu trebuie considerată apriori dezorganizarea familiei ca un factor

cauzal al delincvenţei juvenile, ci numai în măsura în care apar disfuncţionalităţi la nivelul organizării

166

şi educării copiilor. Carenţele educaţionale în astfel de familii se manifestă în insuficientă socializare

sau socializare discordantă..

Descifrarea unei posibile relaţii între dezorganizarea familiei prin divorţ şi perturbările

comportamentale ale copilului a constituit o temă atent studiată de specialişti.

În condiţiile de destrămare a familiei prin divorţ sau în situaţii de viaţă în concubinaj, se creează

un climat de insecuritate ce poate să alunece, aşa cum evidenţiază M.C. Chombart de Lauwe, în

inadaptări sociale până la delincvenţă.

– Climat familial conflictual . Rolul de modelatori ai părinţilor, inclusiv prin actele imitative

ale copiilor, impun unele exigenţe de exprimare educativă sub raport comportamental şi verbal din

partea părinţilor.

Există familii care deşi sunt “organizate” (nedezmembrate) îşi structurează climatul familial în

jurul unor stări conflictuale, care pot fi de intensitate diferită şi generate de cauze diferite.

Astfel, starea conflictuală în familie poate îmbrăca forme multiple de la forme benigne cum este

cearta, contrazicerile ascuţite, refuzul unor obligaţii familiale, ajungând la forme mai complexe cum ar

fi: agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existenţa unor relaţii adulterine.

Climatul conflictual poate fi generat şi întreţinut în cele mai dese cazuri de alcoolism, de

promiscuitate morală (prostituţie), antecedente penale etc.

Consecinţa principală a relaţiilor intramaritale conflictuale este devalorizarea modelului

parental, învăţarea prin imitare a unor conduite deviante nocive pentru evoluţia copilului, starea

psihică conflictuală a acestuia, frustrarea care poate îmbrăca forme dintre cele mai grave până la fugă

şi vagabondaj.

Existenţa unor disfuncţii în organizarea vieţii de familie conduc treptat la disoluţia familiei, la

diminuarea aportului ei social şi la apariţia unor manifestări şi deprinderi negative. Asemenea familii

au un stil educativ deficitar, ei înşişi având probleme de adaptare şi integrare socială. Aceste familii

oferă modele negative pe care le “induc” copiilor, până la învăţarea de către aceştia a unor

comportamente deviante (fumatul, consumul de alcool, de drog, furtul)

9.4.1.2. Influenţa inadaptării şcolare asupra delincvenţei

Evidenţierea deficienţelor procesului de formare a conştiinţei morale, angajează o complexitate

cauzală care nu se epuizează la nivelul familiei. Şcoala, fiind lipsită de caracterul afectiv specific

mediului familial, suferă nu de puţine ori de didacticism şi formalism.

Educatorii adesea pierd din vedere în modalităţile educative utilizate, dincolo de caracteristicile

comune unei categorii de vârstă, individualităţile distincte. Aceştia manifestă o anumită “rezistenţă”

faţă de receptarea mesajului educativ ce se adresează “numai” canalului cognitiv, printr-o ignorare

nepedagogică a cuprinderii componentei afective, volitive, motivaţionale.

167

Tratamentul discriminatoriu în aşa-numitele cazuri de “copii–problemă”, şi în special a celor

proveniţi din familii dezorganizate, caracterizaţi prin tendinţele deviante necesită intervenţii educative

susţinute şi competente. Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de copii–problemă, ci de “problemă

educativă”, care să antreneze şi cadre specializate de asistenţă socială şi nici într-un caz o rezolvare

comodă tradiţională de “pasare” a lor de la o şcoală la alta.

Prezenţa unei atitudini şcolare lipsite de motivaţii adecvate, de manifestări de indisciplină faţă

de şcoală şi faţă de muncă în general, reflectate în rezultatele şcolare slabe, abandon şcolar se

caracterizea-ză în principal prin perturbarea dimensiunii afective, motivaţionale, volitive şi atitudinale

ale personalităţii.

9.4.1.3. Influenţa grupurilor delictogene – factor de delincvenţă

Factorii de grup vin în completarea influenţelor familiale şi şcolare participând la devenirea

personalităţii tinerilor. Un fapt remarcabil pentru instanţele educative constă în aceea că majoritatea

infracţiunilor săvârşite de minori şi tineri se efectuează în grup. Aceştia, în marea lor majoritate,

provin din familii dezorganizate, fiind nesupravegheaţi şi neîndrumaţi suficient de către părinţi, având

carenţe socio–afective şi morale.

R.A. Cloward şi L.E. Ohlin evidenţiază faptul că delincvenţa juvenilă, ca formă de răspuns faţă

de inegalitatea socială, nu este un fenomen individual ci colectiv.

Ca o variantă a “subculturilor delincvente”, care încearcă să explice delincvenţa juvenilă ca

rezultat al unei învăţări, este teoria “grupurilor de la marginea străzii” sau a “societăţii de la colţul

străzii” elaborate de W.F. Whyte. El arată că, la vârsta adolescenţei, între tineri se stabilesc relaţii de

prietenie, de sociabilitate. Ei se grupează pe şcoli, clase, cartier, stradă. Asocierea şi participarea la

activităţile grupului apare ca o modalitate importantă de socializare a tinerilor, când atitudinea lor este

ambivalentă: obedienţă şi revoltă. El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de

o vârstă cu el, aderarea la un grup creindu-i spaţiul şi anturajul în care-şi poate manifesta şi realiza

dorinţele şi aspiraţiile. De pe aceste poziţii el îşi însuşeşte limbajul, conduitele grupului, interiorizând

valori şi norme specifice grupului.

Unele grupuri au o poziţie periferică şi marginală, traversate de insatisfacţie socială şi

individuală, agresivitate şi violenţă. De aici şi atitudinea de respingere a normelor grupului.

Fuga, vagabondajul, cerşetoria, când nu frizează patologicul şi nu devin comportamente

antisociale persistente şi bine structurate, sunt forme de evaziune, de protecţie sau chiar modalităţi de

procurare a celor necesare traiului. Ele nu pot fi imputabile numai structurii caracteriale a tânărului, cât

mai ales unor deficienţe economice, sociale şi culturale ale mediului educativ (familia, şcoala,

comunitatea).

168

Rolul culturilor şi a subculturilor agresive îşi au valenţele în învăţarea de către individ a

comportamentelor antisociale care promovează agresivitatea, trăsături de labilitate afectivă,

motivaţională.

În cercetarea genezei delincvenţei, a manifestării agresivităţii şi violenţei nocive trebuie să

adoptăm o viziune interacţionist sistematică.


• Etiologia psihosocială • Disfuncţionalităţi familiale • Atitudinea autocrată a părinţilor • Tată demisionar • Atitudine hiperautoritară • Dezorganizarea familiei • Climat familial conflictual • Inadaptărie şcolară • Grupuri delictogene


1,Care sunt disfuncţionalităţile familiale ? 2.Care este relaţia dintre inadaptarea şcolară şi delincvenţa juvenilă?

3.Ce sunt grupurile delictogene? 4.Ce caracteristicI iale grupurilor delictogene acţionează ca factor de delincvenţă?


169




Napoca.




Unitatea de învăţare 10 10. INTERVEN ŢII PSIHOSOCIALE VIZÂND PROFILAXIA ŞI RESOCIALIZAREA

DELINCVENŢLOR MINORI

10.1 Introducere .......................................................................................................................................... 10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ........................................................... 10.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................

10.3.1. Tehnici de predicţie a comportamentelor antisociale 10.3.2. Resocializarea delincvenţilor minori 10.3.2.1. Direcţii psihosociale ale procesului de reeducare 10.3.2.2.Cadrul instituţional şi derecţii de resocializare a

tinerilor 10.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................

1.1. Introducere În opinia cercetătorilor în domeniul delincvenţei juvenile

analiza complexă a cuplului infractor – victimă se întregeşte cu

dimensiunea socială, triada care se impune fiind infractor – victimă

– societate. În cazul fiinţei umane în general, dar mai ales a

minorului în special se vorbeste de victimizarea delincventului de

către societate care fie nu îl protejează în suficientă măsură, fie îl

protejează inadecvat. De multe ori datorită condiţiilor sociale

170

precare delincvenţii sunt ei înşişi victime fiind victimizaţi fie în

familie, fie în grupuri delictogene.

Dosarul de personalitate cu toate informaţiile esenţializate pe direcţia etiogenezei, a dinamicii subiective şi obiective este important pentru trasarea jaloanelor de intervenţie individualizată în reeducarea şi resocializarea tânărului


Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea tendinţelor psihosociale de profilaxie a

delincvenţei juvenile; – descifrarea predictivă a comportamentelor antisociale; – cunoaşterea modalităţilor de resocializare a delincvenţilor

minori; – cunoaşterea cadrelor instituţionale de resocializare a

delincvenţilor minori;


Pentru unitatea de învăţare INTERVENŢII PSIHOSOCIALE VIZÂND

PROFILAXIA ŞI RESOCIALIZAREA DELINCVENŢILOR MINORI,

timpul alocat este de 4 ore.

10.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare 10. INTERVENŢII PSIHOSOCIALE VIZÂND PROFILAXIA ŞI

RESOCIALIZAREA DELINCVEN ŢILOR MINORI

10.3.1. Tehnici de predicţie a comportamentelor antisocial

171

În procesul de anticipare a comportamentelor antisociale

valoarea predictivă a factorilor de personalitate şi a descifrării unor

deficienţe educative într-o viziune empirică şi chiar ştiinţifică

rămâne o problemă complexă şi dificil ă. Ele trebuie interpretate cu

multă precauţie deoarece un factor predictiv nu este în mod necesar

şi un factor potenţial.

Tehnicile predictive se numără printre cele mai importante

mijloace ştiinţifice pentru estimarea şi prevenirea delincvenţei

juvenile. O contribuţie la fundamentarea acestor modalităţi de

predicţie a comportamentului au avut-o studiile lui Sheldon şi

Eleanor Glueck care au elaborat tabelele de predicţie socială a

delincvenţei ce se bazează pe descifrarea timpurie a

comportamentului copiilor proveniţi din medii defavorabile, unde

atmosfera afectivă, relaţiile socio–afective dintre soţi şi respectiv

părinţi – copii prezintă carenţe.

Autorii au alcătuit un tabel ierarhizat statistic, privind

probabilitatea delincvenţei în funcţie de carenţele familiale.

Pe o poziţie de vârf este situată delincvenţa minorilor din

familiile lipsite de coeziune, urmată de lipsa de afecţiune şi de lipsa

de supraveghere a mamei.

Tabelul, în esenţă, se bazează pe presupunerea că factorii

prezentaţi, cu rol important în determinarea comportamentelor

antisociale la minor, îşi menţin influenţa în timp, validând predicţia.

Cei cinci factori cauzali ai delincvenţei juvenile, după

Sheldon şi E. Glueck, sunt:

– disciplina minorului asigurată de tată (cu variante severă,

dar prietenoasă, slabă, prea severă sau neregulată);

– supravegherea minorului de către mamă (corespunzătoare,

exemplară, necorespunzătoare);

– afecţiunea tatălui pentru minor (caldă şi supraprotectivă,

indiferentă sau ostilă);

– afecţiunea mamei pentru minor (caldă şi supraprotectivă,

indiferentă sau ostilă);

– coeziunea familiei (puternică, slabă, absentă).

Pornind de la valoarea predictivă a acestor cinci factori

172

pentru comportamentul delincvent primar sau recidivist şi de la

diferenţierea acţiunii lor la nivelul unor categorii dinstincte de

minori (minori care nu au săvârşit acte de delincvenţă, minori

eliberaţi condiţional cu pedeapsa suspendată, minori din şcoli

corecţionale), cercetătorii menţionaţi au elaborat şi alte seturi de

tabele care trasează direcţii determinate de concentrare a eforturilor

preventive.

Tabelele de predicţie furnizează un instrument operaţional

pentru identificarea delincvenţilor potenţiali, la nivel individual şi

de grup, deoarece, prin construirea unei tipologii complexe a

delincventului, concentrează intervenţia asupra factorilor relevanţi

cu rol cauzal sau de influenţă asupra comportamentului delincvent.

Cercetătorii Halhaway, Monachesi, dar mai ales Kwaraceus

pornesc în analiza predicţiei comportamentului antisocial de la

analiza retrospectivă a unor cariere infracţionale, urmărind

descifrarea unor factori comuni care se reflectă deschis în

comportamentul infracţional al delincvenţilor cercetaţi.

Decelarea carierelor infracţionale are pe lângă o valoare

constatativă (desprinderea factorilor criminogeni generali) şi o

valoare predictivă prin trasarea frecvenţială şi graduală a unor

tendinţe spre devianţă, regăsită în orice carieră infracţională. W.

Kwaraceus prezintă aceşti indicatori ca fiind următorii: lipsuri

frecvente de la şcoală, atitudine indiferentă sau ostilă faţă de

autorităţile şcolare şi reprezentanţii ordini, reacţii violente şi

disproporţionate faţă de situaţii, faţă de colegi, tendinţa de a se

asocia cu elemente depravate, utilizarea frecventă a unui limbaj

violent şi obscen, preocupări sexuale precoce, consumarea de

literatură pornografică, vizionarea frecventă a filmelor cu conţinut

necorespunzător, minciuni şi furturi frecvente.

Indicatorii menţionaţi pot fi sesizaţi şi utilizaţi şi de persoane

care nu au o pregătire specială în studierea delincvenţei (părinţi,

profesori).

Scările predictive experimentate, cu rezultate mulţumitoare

la noi în ţară, alături de luarea în considerare a factorilor de natură

familială, socio–economică pot contura un tablou al indicilor

173

predictivi, cu un grad crescut de relevanţă, fapt ce-l face aplicabil

pe tărâmul măsurilor de prevenţie.

Considerând apariţia delincvenţei ca un “defect de

socializare” a indivizilor s-a cercetat predicţia comportamentului

antisocial al delincvenţilor cu ajutorul unor metode ce utilizează

scări de socializare precum şi cu ajutorul scalelor de atitudine.

Pe această direcţie se inserează scara de socializare (“SO”)

elaborată de G.H. Gough care cuprinde 54 de itemi de factură

sociologici şi psihologică. Se consideră că interdependenţa acestor

categorii de factori este viabilă în actul socializării şi că este

reflectată la nivel metodologic, prin plasarea indivizilor în diverse

puncte pe continuumul socializare (prefigurat ca o linie continuă).

Scara de socializare a lui G. Gough indică:

– nivelul de maturizare socială;

– integrarea şi capacitatea de a judeca;

– capacitatea de-a respecta normele sociale.

Cu ajutorul scalelor de atitudine se reprezintă, după cum

subliniază şi V. Alexander, o variabilă latentă ale cărei exprimări

permit evaluări ale răspunsurilor subiective, în termeni cantitativi,

prin inserarea lor pe o scală obiectivă.

L. Thurstone şi N. Mărgineanu enumeră printre scalele de

atitudini pentru estimarea unor tendinţe şi conduite cu caracter

antisocial şi pentru identificarea unor reacţii de evaluare a valorilor

şi normelor moral–juridice următoarele instrumente: “atitudinea

faţă de lege şi morală” a lui M.R. Katz; “atitudinea faţă de justiţie”

a lui E.A. Rundquist; “atitudinea faţă de lege şi justiţie” elaborată

de N. Wall şi B.A. Maher; “atitudinea faţă de organisme juridice”

dezvoltată de A.W. Chapman şi măsurarea atitudinii faţă de

delincvenţa juvenilă a lui W.E. Alberts.

Atitudinea faţă de lege şi morală elaborată de M.R. Katz,

în 1931, porneşte de la tehnica utilizată de L. Thurstone care

concentrează intensitatea unei caracteristici (redată prin repetarea

judecăţii) în jurul unei medii, descriind o curbă normală. În funcţie

de locul în care se situează prin răspunsuri, se înregistrează abateri

standard de la media repartiţiei normelor, care este unitatea de

174

măsură a scalei.

Scala cuprinde judecăţi vizând legea şi morala de tipul “legea

reprezintă înţelepciunea celor vârstnici”, “legea este cea mai

importantă instituţie”. Acordul sau dezacordul individului cu

judecăţile sunt cotate cu o anumită valoare care însumate dau un

scor. Scorul individual reprezintă mediana valorilor de scală a

itemilor aprobaţi, atitudinea pozitivă fiind dată de scorurile înalte.

Scala a fost dezvoltată de către W. Kimbrough şi C. Cofer

practicând o intervenţie de tip Guttman, găsindu-i o înaltă valoare

predictivă în special când scorurile erau comparate cu asociaţii

libere între stimuli.

O altă scală de atitudine reflectă atitudinea faţă de justiţie

şi este elaborată de E.A. Rundquist şi R.F. Sletto. Fiind o scală de

tip Likert cuprinde 5 trepte cu gradualitatăţi ale intensităţii

răspunsurilor dispuse de la acordul complet, la acord, la indecis, la

dezacord şi la dezacord complet.

În cei 22 de itemi se structurează judecăţi vizând legea,

judecătorii, instanţele de judecată, juriu, avocaţi etc. faţă de care

tinerii iau atitudine, situându-se pe una din cele 5 trepte.

Alternativele de răspuns pentru itemii pozitivi sunt

ponderate, începând de la 5 (complet de acord) şi terminând cu 2

(complet în dezacord).

Ponderile se inversează pentru itemii negativi. Scorul

individual se obţine prin suma valorilor ponderate indicând

opţiunile subiecţilor. Scorurile înalte indică atitudini pozitive faţă

de justiţie.

Atitudinile faţă de lege şi justiţie, creată de N. Watt şi B.A.

Maher, întruneşte 8 itemi în maniera lui Likert şi răspunde cu

opţiuni pentru una din alternative (de acord, în dezacord, fără

opinie) la atitudinile faţă de lege şi justiţie.

Fiind elaborată pe condamnaţii pentru infracţiuni grave, a

fost validată în 1960, oferind o validitate convergentă sau

discriminatorie estimată.

Discriminarea nu apare concludentă pentru tipurile

particulare de conţinut. Itemii comportă o validitate de conţinut

175

ridicată, fapt care-i certifică eficienţa pentru conţinuturile elaborate.

Atitudinile fa ţă de organisme juridice, elaborată de A.W.

Chapman, surprinde atitudinile faţă de diferite instituţii juridice

cum sunt casa de corecţie. Este o scară cu un grad ridicat de

validitate de conţinut fiind aplicată la modul prospectării eficiente a

atitudinii faţă de instanţa în discuţiile cu tinerii.

Măsurarea atitudinii fa ţă de delincvenţa juvenilă,

elaborată de W.E. Alberts, vizează descifrarea toleranţei sau

intoleranţei diferitelor persoane faţă de delictele sau abaterile

săvârşite de minori şi tineri. Această scală este aplicabilă şi pentru

testarea atitudinii faţă de severitatea din şcolile de reeducare pentru

minori.

Autorul încearcă să descifreze atitudinea faţă de delincvenţii

minori ca persoane, pentru a interveni în procesul de reeducare şi

resocializare a minorilor delincvenţi.

Determinarea gradului de toleranţă sau intoleranţă faţă de

delictele minorilor se decelează prin aderarea subiectului la o

atitudine caracterizată prin severitate şi intransigenţă maximă faţă

de delictele şi abaterile comise de aceştia sau pe o poziţie

atitudinală de moderaţie, răbdare şi înţelegere în tot cursul

procesului de reeducare a minorului.

Din cercetările întreprinse cu instrumentele de predicţie a

devianţei, cum este cazul cercetărilor longitudinale prin care se pot

verifica validitatea testelor (cercetarea în perioada interbelică în

Cambridge şi Sommerville şi Polonia în 1977 a lui F. Zabozynska)

se evidenţiază faptul că prezicerile se validează într-o proporţie

semnificativă în jurul unor indicatori predictivi de tipul: utilizarea

precoce a unor comportamente obscene şi violente, atitudini rebele

faţă de autorităţile şcolare şi faţă de reprezentanţii ordinii publice în

general, organele abilitate juridic în special, atitudine indiferentă

faţă de învăţătură, reacţii agresive faţă de diferite situaţii,

preocupări sexuale precoce.

Pe de altă parte, fetişul generalizării statistice este relativizat

de cazuri concrete individuale, care dovedesc fragilitatea

generalizării principiului extrapolării, conform căruia tinerii care

176

comit în mod frecvent acte predelincvente vor deveni mult mai

probabil delincvenţi decât alţii, precum şi al principiului

vulnerabilităţii condiţionale, care presupune că tinerii expuşi unor

circumstanţe de mediu favorizante delincvenţei vor deveni mai

probabil infractori decât cei care nu sunt supuşi unor asemenea

circumstanţe. În sprijinul afirmaţiei menţionate vin ilustrările

concrete de cazuri de delincvenţi ce comit infracţiuni grave şi care

nu au în antecedente acte predelicvente.

Se conturează ca o necesitate abordarea unor atitudini de

precauţie în generalizarea predicţiilor delincvente.

Prezenţa comportamentelor predelincvente nu pot fi

infirmate ca având valoare de semnal sensibilizator asupra

existenţei unui potenţial agresogen şi că acesta se poate transforma

în comportament delincvent. Dar nici nu trebuie abordată o

atitudine de fetişizare a actelor predelincvente, fiind cunoscute mai

ales comportamentele adolescente, agresive şi teribiliste care se

consumă şi se sfârşesc o dată cu această etapă de vârstă.

Ceea ce se impune cu rigurozitate este necesitatea

intervenţiilor educative bine structurate şi individualizate, de

factură psihologică, pedagogică şi sociologică care să ajungă la

“socializarea pulsiunilor”.


10.3.2.1. Direcţii psiho-sociale ale procesului de reeducare

Reeducarea minorilor cu comportament deviant vizează

mai multe forme cum sunt libertatea supravegheată, regimul de

reeducare semideschis şi regimul de reeducare cu sistem închis.

Pentru ca procesul de reeducare indiferent de forma de încadrare să

aibă un rezultat eficient sub raportul reinserţiei tinerilor se impune

acţiunea de socializare concordantă de factură interdisciplinară:

juridică, psihologică, sociologică, şi pentru unele cazuri chiar

psihiatrică.

Într-un mod cu totul paradoxal, vizând această finalitate a

necesităţii reeducării, A.S. Rozes (1973) evidenţiază că scopul

177

reeducării minorilor este tocmai acela de-a suprima 0necesitatea

reeducării.

În vedera atingerii scopului reeducării tinerilor delincvenţi,

de reinstruire şi evitare a recidivelor V. Preda enumeră principiile

ştiinţifice de factură psiho-socială şi pedagogică care se impun:

– intervenţia precoce în vederea depistării actelor

antisociale săvârşite de minori şi tineri pentru luarea măsurilor

individualizate. Se are în vedere faptul că un act delincvent

ocazional sau predelincvent este mai uşor de eradicat decât un

delict habitual;

– principiul coordonării , colaborării şi continuităţii

acţiunilor de reeducare şi reinserţie socială a minorilor şi tinerilor.

Acest principiu vizează acţiunea formelor instituţionalizate şi

parainstituţionale într-un sistem unitar, care merg de la depistarea

delincvenţilor până la remodelarea personalităţii acestora prin

aplicarea măsurilor educative, psihoterapeutice şi în funcţie de caz

şi a celor neuropsihice până la reinsercţia lor socială.

– principiul continu ării acţiunilor educative şi de

sprijinire psiho-socială şi economică a minorilor şi tinerilor

reeducaţi deci cel al măsurilor metafilactice de prevenire a

recidivelor. Conform acestui principiu acţiunea trebuie să se

extindă cuprinzind nu numai intervenţiile educative intensive

asupra minorilor, ci şi extensia asupra familiei şi a relaţiilor

interpersonale ale tânărului asigurând astfel evitarea printr-o

abordare multisistemică a recidivelor.

Scopurile urmărite prin aplicarea acestor principii sunt:

– decondiţionarea delincvenţilor, de înlăturare a atitudinilor

şi conduitelor antisociale;

– recondiţionarea prin revalorizarea eului şi restructurarea

treptată a obişnuinţelor de conduită morală;

– personalizarea cu automodelarea tânărului concordant cu

exigenţele sociale.

Deoarece procesul de personalizare este un proces gradual, plin de

sinuozităţi, de adaptări procedurale la individualitatea fiecăruia,

este considerat în ansamblu un proces complex facilitat de măsuri

178

de prevenţie a conduitelor antisociale. O astfel de intervenţie

preventivă trebuie să beneficieze de acţiuni educaţionale

specializate, integrate sistemului educaţional şi cu accent pe

determinările psiho-sociale.

Procesul de resocializare ţinând cont de principiile procesului de

reeducare vizează trei direcţii distincte şi anume:

a) crearea de contacte sociale normale prin cultivarea

capacităţilor de stabilire a relaţiilor familiale, sociale şi de

grup adecvate;

b) crearea de condiţii adecvate pentru asumarea de roluri

sociale racordate la cerinţele sociale asigurându-se cadrul

necesar de terminarea şcolii şi calificării profesionale;

c) pregătirea psihologică pentru asumarea statutului social

nou la eliberarea din penitenciar.

Reuşita procesului de resocializare şi reinserţie socială depinde de

capacitatea structurilor extrapersonale, nerepresive, deoarece

resocializarea în medii închise este tot numai o etapă, urmând apoi

măsurile de reintegrare socială.

10.3.2.2. Cadrul institu ţional şi direcţii de

resocializare a tinerilor.

Literatura de specialitate, dar mai ales rezultatele corecte

ale acţiunilor educative desfăşurate în diferite cadre instituţionale

au demonstrat că acţiunile de decondiţionare , recondiţionare şi

personalizare a minorilor şi tinerilor se realizează mai bine în

mediu social deschis sau în instituţii cu caracter semideschis cu

condiţia ca şi metodele de reeducare să fie diferenţiate şi acolo

unde este posibil chiar individualizate.

Măsurile de educare şi reeducare a minorilor conform

legislaţiei în vigoare sunt orientate instituţional în raport de

stabilirea gravităţii comportamentului antisocial comis. Astfel într-

o gradualitate a severităţii, măsurile colective sunt: mustrarea,

amenda şi în cazuri deosebit de grave pedeapsa cu închisoarea.

– Mustrarea este sancţiunea penală cea mai uşoară şi

constă în pronunţarea în prezenţa minorului în cadrul şedinţei a

dojanei şi sfaturilor instanţei cu prezentarea pericolului social al

179

faptei comise şi a pericolului de sancţionare mai gravă în caz de

recidivă. Această măsură educativă a mustrării poate avea răsunet

la infractorii primari şi în cazul infracţiunilor uşoare, ocazionale.

– Libertatea supravegheată care constă în acordarea de

către instanţă de libertate minorului timp de un an în urma

convingerii instanţei că minorul în libertate va putea fi reeducat

prin supunerea sa la o disciplină riguros controlată şi supravegheată

de persoane şi instituţii prevăzute de lege.

Instanţa decide formula libertăţii supravegheate pentru

cazurile în care mustrarea este considerată insuficientă iar privarea

de libertate excesivă.

În utilizarea măsurii libertăţii supravegheate este necesar să

se pornească de la o temeinică analiză psiho-socială şi

psihopedagogică a minorului, a persoanelor cărora urmează să li se

încredinţeze supravegherea şi a mediului în care urmează să

trăiască.

– Internarea într-un centru de reeducare urmăreşte ca

obiectiv socializarea minorilor prin măsuri individualizate şi

asigurarea condiţiilor de şcolarizare şi pregătire profesională. Este o

măsură care afectează în diferite grade libertatea fizică a minorilor,

fiind şi o măsură privativă de libertate.

În vederea atingerii obiectivelor reeducării în acest tip de

instituţie se îmbină elementele coercitive cu cele stimulative

corective şi formative. De obicei instanţa dispune de la început

internarea de acest tip sau sunt situaţii în care această măsură este

adoptată după revocarea libertăţii supravegheate, datorită săvârşirii

de către minor a unei noi infracţiuni.

– Internarea în instituţii cu caracter medical-educativ se

face pentru delincvenţii care au tulburări de sănătate şi necesită un

tratament medical psihologic şi un regim special de educaţie.

– Amenda se stabileşte pentru delincvenţii minori prin

precizarea limitelor (jumătate din cea prevăzută pentru adulţi)

ţinând cont de circumstanţele atenuante, circumstanţele agravante şi

de concursul de infracţiuni.

– Pedeapsa cu închisoarea se aplică delincvenţelor minori

180

numai pentru infracţiuni grave şi cu grad ridicat de periculozitate.

Conform legii pedeapsa cu închisoarea pentru minori se reduce la

jumatate din cea prevăzută pentru adulţi în situaţii similare.

În timpul recluziunii delincvenţilor minori trebuie să li se

asigure posibilitatea de-a continua învăţământul şi de a-şi dobândi o

pregătire profesională.

Serviciul de probaţiune infiin ţat printr-un ordin al

Ministerului de Justiţie are ca obiect de activitate evaluarea din

punct de vedere criminologic a riscului pe care îl prezintă pentru

societate fapta săvârşită de un delincvent.

Principiul de funcţionare este cel al supunerii infractorului

pe o perioadă determinată la probă fără a prejudicia drepturile şi

libertăţiile oferite de lege.

Probaţiunea se desfăşoară având câteva obiective cum sunt:

- organele de urmărire penală şi instanţele

judecătoreşti trebuie să ia măsuri de reintegrare socială a

infractorilor în raport cu gradul de periculozitate socială a

faptei săvârşite precum şi cu personalitatea învinuitului,

pentru prevenirea măsurilor privative de libertate;

- participarea activă a societăţii la programele de

reabilitare socială a celor ce au comis delicte;

- controlul modului în care sunt executate

sancţiunile penale fără privare de libertate;

- cooperarea cu administraţia penitenciarelor în

vederea individualizării măsurilor de reeducare.

Ponderea cea mai mare din aceste încadrări în sisteme

diferite de resocializare o deţine reeducarea în mediul deschis, în

libertate şi cel în mediul semideschis, eficacitatea sistemului fiind

evidenţiată prin micşorarea eşalonului de recidivişti.

Instanţele de judecată în soluţionarea cazurilor cu

infractorii minori trebuie să se bazeze alături de cunoaşterea reală a

infracţiunii şi pe cunoaşterea cauzelor şi a condiţiilor care au

generat-o. Din această necesitate până la clarificarea juridică a

cazurilor, adeseori infractorii minori sunt internaţi într-un centru

de primire a copilului .

181

Proiectarea şi realizarea activităţii de reeducare

este necesar să pornească de la cercetarea interdisciplinară

a personalităţi minorului cu comportament antisocial.

În această investigare multidisciplinară, abordarea juridică

se îmbină cu cea socială, psihologică şi medico-biologică. Astfel

abordarea juridcă vizează în primul rând fapta, surprinzând

dinamica obiectivă şi subiectivă a comportamentului infracţional;

abordarea socială şi psiho-socială vizează analiza mediului

ineluctabil (familia), a mediului extrafamilial( şcoală, loc de

muncă, grup de prieteni), a mediului impus (institut de reeducare,

închisoare); abordarea psihologică ia în considerare dimensiunile

personalităţii cum sunt temperamentul, caracterul, inteligenţa,

emoţiile, sentimentele, trebuinţele, motivele; abordarea medico-

biologică cuprinde investigaţii neuropsihiatrice. Pe baza acestor

date obţinute se elaborează o sinteză care este dosarul de

personalitate al fiecarui delincvent. Se realizează portretul psihic

al delincventului insistându-se în principal pe etiogeneza

infracţiunii(motivele care au generat infracţiunea), pe dinamica

acesteia.

a) Etiogeneza infracţiunii în detaliu vizează factorii

sociali şi psihosociali cum sunt:

- mediul ineluctabil: organizarea-dezorganizarea familiei

(vârsta minorului la dezorganizarea familiei), mediul rural-

urban (grad de urbanizare), nivelul socio-economic al

familiei, condiţii de locuit, tipul şi nivelul bugetului,

nivelul de şcolarizare al părinţilor, relaţii părinţi-minori;

relaţii minori-fraţi, metode disciplinare şi metode utilizate

în supraveghere; îndeplinirea funcţiei educative, regim de

viaţă în familie, organizarea timpului liber.

- mediul extrafamilial al minorului sau tânărului : şcoli

frecventate, clase repetate, nivelul şcolarizării, rezultate la

invăţătură, atitudinea faţă de şcoală, preocupări

extraşcolare, caracteristici ale mediului ales (structura

grupului sub unghiul vârstei, sexului etc. ocupaţii şi

preocupări ale grupului, trăsături ale liderului şi relaţiile

182

minorului cu liderul)

- factorii individuali de personalitate, inclusiv cei

psihopatologici reliefaţi prin investigaţii psihodiagnostice

şi examinarea medico-legală

b) Analiza dinamicii subiective a infracţiunii (mobil,

intenţie) alături de dinamica obiectivă a infrac ţiunii care cuprinde

locul, timpul, împrejurările şi modul de săvârşire completează

datele dosarului de peronalitate.

O analiză demnă de semnalat în cazul constituirii imaginii

personalităţii delincventului este stabilirea caracteristicilor

“cuplului penal” infractor – victim ă, luând în considerare şi

trăsăturile biopsiho-sociale ale victimei, de responsabilitatea

parţială a acesteia.


10. INTERVENŢII PSIHOSOCIALE VIZÂND PROFILAXIA ŞI RESOCIALIZAREA

DELINCVEN ŢILOR MINORI

10.4.1. Tehnici de predicţie a comportamentelor antisocial

Tehnicile predictive se numără printre cele mai importante mijloace ştiinţifice pentru estimarea

şi prevenirea delincvenţei juvenile. O contribuţie la fundamentarea acestor modalităţi de predicţie a

comportamentului au avut-o studiile lui Sheldon şi Eleanor Glueck care au elaborat tabelele de

predicţie socială a delincvenţei ce se bazează pe descifrarea timpurie a comportamentului copiilor

proveniţi din medii defavorabile, unde atmosfera afectivă, relaţiile socio–afective dintre soţi şi

respectiv părinţi – copii prezintă carenţe.

Autorii au alcătuit un tabel ierarhizat statistic, privind probabilitatea delincvenţei în funcţie de

carenţele familiale.

Pe o poziţie de vârf este situată delincvenţa minorilor din familiile lipsite de coeziune, urmată de

lipsa de afecţiune şi de lipsa de supraveghere a mamei..

Cei cinci factori cauzali ai delincvenţei juvenile, după Sheldon şi E. Glueck, sunt:

183

– disciplina minorului asigurată de tată (cu variante severă, dar prietenoasă, slabă, prea severă

sau neregulată);

– supravegherea minorului de către mamă (corespunzătoare, exemplară, necorespunzătoare);

– afecţiunea tatălui pentru minor (caldă şi supraprotectivă, indiferentă sau ostilă);

– afecţiunea mamei pentru minor (caldă şi supraprotectivă, indiferentă sau ostilă);

– coeziunea familiei (puternică, slabă, absentă).

Cercetătorii Halhaway, Monachesi, dar mai ales Kwaraceus pornesc în analiza predicţiei

comportamentului antisocial de la analiza retrospectivă a unor cariere infracţionale, urmărind

descifrarea unor factori comuni care se reflectă deschis în comportamentul infracţional al

delincvenţilor cercetaţi.

Decelarea carierelor infracţionale are pe lângă o valoare constatativă (desprinderea factorilor

criminogeni generali) şi o valoare predictivă prin trasarea frecvenţială şi graduală a unor tendinţe spre

devianţă, regăsită în orice carieră infracţională.

Considerând apariţia delincvenţei ca un “defect de socializare” a indivizilor s-a cercetat

predicţia comportamentului antisocial al delincvenţilor cu ajutorul unor metode ce utilizează scări de

socializare precum şi cu ajutorul scalelor de atitudine.

Pe această direcţie se inserează scara de socializare (“SO”) elaborată de G.H. Gough care

cuprinde 54 de itemi de factură sociologici şi psihologică. Se consideră că interdependenţa acestor

categorii de factori este viabilă în actul socializării şi că este reflectată la nivel metodologic, prin

plasarea indivizilor în diverse puncte pe continuumul socializare (prefigurat ca o linie continuă). Scara

de socializare a lui G. Gough indică:

– nivelul de maturizare socială;

– integrarea şi capacitatea de a judeca;

– capacitatea de-a respecta normele sociale.

Cu ajutorul scalelor de atitudine se reprezintă, după cum subliniază şi V. Alexander, o variabilă

latentă ale cărei exprimări permit evaluări ale răspunsurilor subiective, în termeni cantitativi, prin

inserarea lor pe o scală obiectivă.

Atitudinea faţă de lege şi morală elaborată de M.R. Katz, în 1931, porneşte de la tehnica

utilizată de L. Thurstone care concentrează intensitatea unei caracteristici (redată prin repetarea

judecăţii) în jurul unei medii, descriind o curbă normală. În funcţie de locul în care se situează prin

răspunsuri, se înregistrează abateri standard de la media repartiţiei normelor, care este unitatea de

măsură a scalei.

Scala cuprinde judecăţi vizând legea şi morala de tipul “legea reprezintă înţelepciunea celor

vârstnici”, “legea este cea mai importantă instituţie”. Acordul sau dezacordul individului cu judecăţile

sunt cotate cu o anumită valoare care însumate dau un scor. Scorul individual reprezintă mediana

valorilor de scală a itemilor aprobaţi, atitudinea pozitivă fiind dată de scorurile înalte.

184

Scala a fost dezvoltată de către W. Kimbrough şi C. Cofer practicând o intervenţie de tip

Guttman, găsindu-i o înaltă valoare predictivă în special când scorurile erau comparate cu asociaţii

libere între stimuli.

O altă scală de atitudine reflectă atitudinea faţă de justiţie şi este elaborată de E.A. Rundquist

şi R.F. Sletto. Fiind o scală de tip Likert cuprinde 5 trepte cu gradualitatăţi ale intensităţii răspunsurilor

dispuse de la acordul complet, la acord, la indecis, la dezacord şi la dezacord complet.

În cei 22 de itemi se structurează judecăţi vizând legea, judecătorii, instanţele de

judecată, juriu, avocaţi etc. faţă de care tinerii iau atitudine, situându-se pe una din cele 5

trepte..

Atitudinile fa ţă de lege şi justi ţie, creată de N. Watt şi B.A. Maher, întruneşte 8 itemi în

maniera lui Likert şi răspunde cu opţiuni pentru una din alternative (de acord, în dezacord, fără opinie)

la atitudinile faţă de lege şi justiţie.

Fiind elaborată pe condamnaţii pentru infracţiuni grave, a fost validată în 1960, oferind o

validitate convergentă sau discriminatorie estimată.

Discriminarea nu apare concludentă pentru tipurile particulare de conţinut. Itemii comportă o

validitate de conţinut ridicată, fapt care-i certifică eficienţa pentru conţinuturile elaborate.

Atitudinile fa ţă de organisme juridice, elaborată de A.W. Chapman, surprinde atitudinile faţă

de diferite instituţii juridice cum sunt casa de corecţie. Este o scară cu un grad ridicat de validitate de

conţinut fiind aplicată la modul prospectării eficiente a atitudinii faţă de instanţa în discuţiile cu tinerii.

Măsurarea atitudinii faţă de delincvenţa juvenilă, elaborată de W.E. Alberts, vizează

descifrarea toleranţei sau intoleranţei diferitelor persoane faţă de delictele sau abaterile săvârşite de

minori şi tineri. Această scală este aplicabilă şi pentru testarea atitudinii faţă de severitatea din şcolile

de reeducare pentru minori..

Determinarea gradului de toleranţă sau intoleranţă faţă de delictele minorilor se decelează prin

aderarea subiectului la o atitudine caracterizată prin severitate şi intransigenţă maximă faţă de delictele

şi abaterile comise de aceştia sau pe o poziţie atitudinală de moderaţie, răbdare şi înţelegere în tot

cursul procesului de reeducare a minorului.

Prezenţa comportamentelor predelincvente nu pot fi infirmate ca având valoare de semnal

sensibilizator asupra existenţei unui potenţial agresogen şi că acesta se poate transforma în

comportament delincvent. Dar nici nu trebuie abordată o atitudine de fetişizare a actelor

predelincvente, fiind cunoscute mai ales comportamentele adolescente, agresive şi teribiliste care se

consumă şi se sfârşesc o dată cu această etapă de vârstă.

Ceea ce se impune cu rigurozitate este necesitatea intervenţiilor educative bine

structurate şi individualizate, de factură psihologică, pedagogică şi sociologică care să ajungă

la “socializarea pulsiunilor”.

185


10.4.2.1. Direcţii psiho-sociale ale procesului de reeducare

Reeducarea minorilor cu comportament deviant vizează mai multe forme cum sunt

libertatea supravegheată, regimul de reeducare semideschis şi regimul de reeducare cu

sistem închis. Pentru ca procesul de reeducare indiferent de forma de încadrare să aibă

un rezultat eficient sub raportul reinserţiei tinerilor se impune acţiunea de socializare

concordantă de factură interdisciplinar ă: juridic ă, psihologică, sociologică, şi pentru

unele cazuri chiar psihiatrică.În vedera atingerii scopului reeducării tinerilor

delincvenţi, de reinstruire şi evitare a recidivelor V. Preda enumeră principiile ştiin ţifice

de factură psiho-socială şi pedagogică care se impun:

– intervenţia precoce în vederea depistării actelor antisociale săvârşite de minori şi tineri

pentru luarea măsurilor individualizate . Se are în vedere faptul că un act delincvent ocazional sau

predelincvent este mai uşor de eradicat decât un delict habitual;

– principiul coordonării , colaborării şi continuităţii acţiunilor de reeducare şi reinserţie

socială a minorilor şi tinerilor. Acest principiu vizează acţiunea formelor instituţionalizate şi

parainstituţionale într-un sistem unitar, care merg de la depistarea delincvenţilor până la remodelarea

personalităţii acestora prin aplicarea măsurilor educative, psihoterapeutice şi în funcţie de caz şi a

celor neuropsihice până la reinsercţia lor socială.

– principiul continu ării acţiunilor educative şi de sprijinire psiho-socială şi economică a

minorilor şi tinerilor reeducaţi deci cel al măsurilor metafilactice de prevenire a recidivelor.

Conform acestui principiu acţiunea trebuie să se extindă cuprinzind nu numai intervenţiile educative

intensive asupra minorilor, ci şi extensia asupra familiei şi a relaţiilor interpersonale ale tânărului

asigurând astfel evitarea printr-o abordare multisistemică a recidivelor.

Deoarece procesul de personalizare este un proces gradual, plin de sinuozităţi, de adaptări procedurale

la individualitatea fiecăruia, este considerat în ansamblu un proces complex facilitat de măsuri de

prevenţie a conduitelor antisociale. O astfel de intervenţie preventivă trebuie să beneficieze de acţiuni

educaţionale specializate, integrate sistemului educaţional şi cu accent pe determinările psiho-sociale.

Procesul de resocializare ţinând cont de principiile procesului de reeducare vizează trei direcţii

distincte şi anume:

a) crearea de contacte sociale normale prin cultivarea capacităţilor de stabilire a relaţiilor

familiale, sociale şi de grup adecvate;

186

b) crearea de condiţii adecvate pentru asumarea de roluri sociale racordate la cerinţele sociale

asigurându-se cadrul necesar de terminarea şcolii şi calificării profesionale;

c) pregătirea psihologică pentru asumarea statutului social nou la eliberarea din penitenciar.

Reuşita procesului de resocializare şi reinserţie socială depinde de capacitatea structurilor

extrapersonale, nerepresive, deoarece resocializarea în medii închise este tot numai o etapă, urmând

apoi măsurile de reintegrare socială.

10.4.2..2. Cadrul instituţional şi direcţii de resocializare a tinerilor.

Măsurile de educare şi reeducare a minorilor conform legislaţiei în vigoare sunt orientate

instituţional în raport de stabilirea gravităţii comportamentului antisocial comis. Astfel într-o

gradualitate a severităţii, măsurile colective sunt: mustrarea, amenda şi în cazuri deosebit de grave

pedeapsa cu închisoarea.

– Mustrarea este sancţiunea penală cea mai uşoară şi constă în pronunţarea în prezenţa

minorului în cadrul şedinţei a dojanei şi sfaturilor instanţei cu prezentarea pericolului social al faptei

comise şi a pericolului de sancţionare mai gravă în caz de recidivă. Această măsură educativă a

mustrării poate avea răsunet la infractorii primari şi în cazul infracţiunilor uşoare, ocazionale.

– Libertatea supravegheată care constă în acordarea de către instanţă de libertate minorului

timp de un an în urma convingerii instanţei că minorul în libertate va putea fi reeducat prin supunerea

sa la o disciplină riguros controlată şi supravegheată de persoane şi instituţii prevăzute de lege.

Instanţa decide formula libertăţii supravegheate pentru cazurile în care mustrarea este

considerată insuficientă iar privarea de libertate excesivă.

În utilizarea măsurii libertăţii supravegheate este necesar să se pornească de la o temeinică

analiză psiho-socială şi psihopedagogică a minorului, a persoanelor cărora urmează să li se

încredinţeze supravegherea şi a mediului în care urmează să trăiască.

– Internarea într-un centru de reeducare urmăreşte ca obiectiv socializarea minorilor prin

măsuri individualizate şi asigurarea condiţiilor de şcolarizare şi pregătire profesională. Este o măsură

care afectează în diferite grade libertatea fizică a minorilor, fiind şi o măsură privativă de libertate.

În vederea atingerii obiectivelor reeducării în acest tip de instituţie se îmbină elementele

coercitive cu cele stimulative corective şi formative. De obicei instanţa dispune de la început

internarea de acest tip sau sunt situaţii în care această măsură este adoptată după revocarea libertăţii

supravegheate, datorită săvârşirii de către minor a unei noi infracţiuni.

– Internarea în instituţii cu caracter medical-educativ se face pentru delincvenţii care au

tulburări de sănătate şi necesită un tratament medical psihologic şi un regim special de educaţie.

187

– Amenda se stabileşte pentru delincvenţii minori prin precizarea limitelor (jumătate din cea

prevăzută pentru adulţi) ţinând cont de circumstanţele atenuante, circumstanţele agravante şi de

concursul de infracţiuni.

– Pedeapsa cu închisoarea se aplică delincvenţelor minori numai pentru infracţiuni grave şi cu

grad ridicat de periculozitate. Conform legii pedeapsa cu închisoarea pentru minori se reduce la

jumatate din cea prevăzută pentru adulţi în situaţii similare.

În timpul recluziunii delincvenţilor minori trebuie să li se asigure posibilitatea de-a continua

învăţământul şi de a-şi dobândi o pregătire profesională.

Serviciul de probaţiune infiin ţat printr-un ordin al Ministerului de Justiţie are ca obiect de

activitate evaluarea din punct de vedere criminologic a riscului pe care îl prezintă pentru societate

fapta săvârşită de un delincvent.

Principiul de funcţionare este cel al supunerii infractorului pe o perioadă determinată la probă

fără a prejudicia drepturile şi libertăţiile oferite de lege.

Ponderea cea mai mare din aceste încadrări în sisteme diferite de resocializare o deţine

reeducarea în mediul deschis, în libertate şi cel în mediul semideschis, eficacitatea sistemului fiind

evidenţiată prin micşorarea eşalonului de recidivişti.

Instanţele de judecată în soluţionarea cazurilor cu infractorii minori trebuie să se bazeze alături

de cunoaşterea reală a infracţiunii şi pe cunoaşterea cauzelor şi a condiţiilor care au generat-o. Din

această necesitate până la clarificarea juridică a cazurilor, adeseori infractorii minori sunt internaţi într-

un centru de primire a copilului.

Proiectarea şi realizarea activităţii de reeducare este necesar să pornească de la

cercetarea interdisciplinară a personalităţi minorului cu comportament antisocial.

În această investigare multidisciplinară, abordarea juridică se îmbină cu cea socială,

psihologică şi medico-biologică. Astfel abordarea juridcă vizează în primul rând fapta, surprinzând

dinamica obiectivă şi subiectivă a comportamentului infracţional; abordarea socială şi psiho-socială

vizează analiza mediului ineluctabil (familia), a mediului extrafamilial( şcoală, loc de muncă, grup de

prieteni), a mediului impus (institut de reeducare, închisoare); abordarea psihologică ia în considerare

dimensiunile personalităţii cum sunt temperamentul, caracterul, inteligenţa, emoţiile, sentimentele,

trebuinţele, motivele; abordarea medico-biologică cuprinde investigaţii neuropsihiatrice. Pe baza

acestor date obţinute se elaborează o sinteză care este dosarul de personalitate al fiecarui delincvent.

Se realizează portretul psihic al delincventului insistându-se în principal pe etiogeneza

infracţiunii(motivele care au generat infracţiunea), pe dinamica acesteia.

a) Etiogeneza infracţiunii în detaliu vizează factorii sociali şi psihosociali cum sunt:

- mediul ineluctabil: organizarea-dezorganizarea familiei (vârsta minorului la dezorganizarea

familiei), mediul rural-urban (grad de urbanizare), nivelul socio-economic al familiei, condiţii

de locuit, tipul şi nivelul bugetului, nivelul de şcolarizare al părinţilor, relaţii părinţi-minori;

188

relaţii minori-fraţi, metode disciplinare şi metode utilizate în supraveghere; îndeplinirea

funcţiei educative, regim de viaţă în familie, organizarea timpului liber.

- mediul extrafamilial al minorului sau tânărului : şcoli frecventate, clase repetate, nivelul

şcolarizării, rezultate la invăţătură, atitudinea faţă de şcoală, preocupări extraşcolare,

caracteristici ale mediului ales (structura grupului sub unghiul vârstei, sexului etc. ocupaţii şi

preocupări ale grupului, trăsături ale liderului şi relaţiile minorului cu liderul)

- factorii individuali de personalitate, inclusiv cei psihopatologici reliefaţi prin investigaţii

psihodiagnostice şi examinarea medico-legală

b) Analiza dinamicii subiective a infracţiunii (mobil, intenţie) alături de dinamica obiectivă

a infrac ţiunii care cuprinde locul, timpul, împrejurările şi modul de săvârşire completează datele

dosarului de peronalitate.

O analiză demnă de semnalat în cazul constituirii imaginii personalităţii delincventului este

stabilirea caracteristicilor “cuplului penal” infractor – vict imă, luând în considerare şi trăsăturile

biopsiho-sociale ale victimei, de responsabilitatea parţială a acesteia.

În opinia cercetătorilor în domeniul delincvenţei juvenile analiza complexă a cuplului infractor

– victimă se întregeşte cu dimensiunea socială, triada care se impune fiind infractor – victimă –

societate. În cazul fiinţei umane în general, dar mai ales a minorului în special se vorbeste de

victimizarea delincventului de către societate care fie nu îl protejează în suficientă măsură, fie îl

protejează inadecvat. De multe ori datorită condiţiilor sociale precare delincvenţii sunt ei înşişi victime

fiind victimizaţi fie în familie, fie în grupuri delictogene.

Dosarul de personalitate cu toate informaţiile esenţializate pe direcţia etiogenezei, a dinamicii subiective şi obiective este important pentru trasarea jaloanelor de intervenţie individualizată în reeducarea şi resocializarea tânărului


• scale de atitudine. • scara de socializare • resocializarea delincvenţilor minori • intervenţia precoce • măsuri metafilactice • libertatea supravegheată • serviciul de probaţiune • mediul ineluctabil


1.Care sunt tendinţelor psihosociale de profilaxie a delincvenţei juvenile? 2.În ce constă descifrarea predictivă a comportamentelor antisociale? 3.Ce modalităţi de resocializare a delincvenţilor minori cunoaşteţi? 4.Prezentaţi cadrele instituţionale de resocializare a delincvenţilor minori.

189





Napoca.




190


11.1. Introducere ........................................................................................................................................... 11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 11.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare .............................................................................................................

11.3.1. Caracteristici generale ale procesului marturiei 11.3.2. Mecanisme psihologice implicate in actul marturiei 11.3.2.1.Recepţia senzorială, mecanism psihic de

înregistrare şi prelucrare a informaţiilor 11.3.2.2. Memoria, mecanism psihic de encodare, stocare

şi recuperare a informaţiilor 11.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

11.1. Introducere Finalizarea anchetei judiciare şi atingerea obiectivelor sale

principale de aflare a adevărului, de stabilire a vinovăţiei şi a

răspunderii se împlineşte în majoritatea situaţiilor cu contribuţia

martorului. Proba cu martor, cunoscută în literatura şi practica

judiciară drept proba testimonială, constituie proba directă şi de

aceea, de cele mai multe ori, este decisivă în soluţionarea cauzelor.

Prin această valoare a mărturiei, prin efectul legii, rezultă

importanţa socială a mărturiei şi obligaţia morală şi judiciară a

persoanelor care cunosc împrejurările în legătură cu faptele să

spună ceea ce ştiu în legătură cu cauza.

Actul de mărturie are drept scop obţinerea unor relatări corecte

referitoare la situaţia (cauza) la care a participat în mod involuntar.

De pe aceste poziţii se impune cu necesitate examinarea procesului

de formare a mărturiei, având ca moment iniţial evenimentul

judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul

martor) şi momentul final – mărturia, care este actul subiectului

psihologic.

Între aceste două momente are loc etapa de recepţie senzorială,

de prelucrare a informaţiilor (stocarea şi reactualizarea

informaţiilor decodate şi stocate în relaţie cu evenimentul

desfăşurat).

191


Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea mecanismelor psihologice implicate in

actul marturiei ; -- cunoaşterea implicării mecanismului psihic de recepţie senzorială în înregistrarea şi prelucrarea a informaţiilor - cunoaşterea implicării memoriei ca mecanism psihic de encodare, stocare şi recuperare a informaţiilor


Pentru unitatea de învăţare MECANISME PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI COMPORTAMENTUL MARTORULUI, timpul alocat este de 4 ore.



11.3.1. Caracteristici generale ale procesului marturiei Finalizarea anchetei judiciare şi atingerea obiectivelor sale

principale de aflare a adevărului, de stabilire a vinovăţiei şi a

răspunderii se împlineşte în majoritatea situaţiilor cu contribuţia

martorului. Proba cu martor, cunoscută în literatura şi practica

judiciară drept proba testimonială, constituie proba directă şi de

192

aceea, de cele mai multe ori, este decisivă în soluţionarea cauzelor.

Prin această valoare a mărturiei, prin efectul legii, rezultă

importanţa socială a mărturiei şi obligaţia morală şi judiciară a

persoanelor care cunosc împrejurările în legătură cu faptele să

spună ceea ce ştiu în legătură cu cauza.

Fenomenul mărturiei din perspectivă psihologică are o dublă

determinare, care nu trebuie neglijată: obiectivă şi subiectivă.

Latura obiectivă are în vedere proprietatea obiectului (a

evenimentului) de a forma obiectul mărturiei. A doua latură, cea

subiectivă, are în vedere elemente deosebit de important din punct

de vedere psihologic, şi anume limitele naturale ale fiinţei umane

în a percepe anumite evenimente din lumea înconjurătoare precum

şi sinceritatea martorului.

Luând în considerare cele două determinări ale mărturiei,

obiectivă şi subiectivă, se pot concluziona asupra direcţiilor

principale ce trebuiesc avute în vedere:

a) testimoniabilitatea, fiind acea trăsătură a evenimentului

judiciar de a putea forma din punct de vedere legal, obiect

al probaţiunii, cunoscând că anumite chestiuni sunt

exceptate de la probaţiune testimonială;

b) memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de

a fi memorat, pentru că sunt situaţii ce nu pot fi efectiv

percepute şi deci nici memorate, ele aflându-se sub pragul

perceptibilităţii umane;

c) fidelitatea, care constă în capacitatea individuală de a-şi

aminti evenimentul şi de a-l reda cât mai corect în actul

depoziţiei;

d) sinceritatea, constă în disponibilitatea subiectivă a

martorului de a spune adevărul.

Se poate deduce din aceste implicaţii din actul

mărturiei că problematica psihologică a mărturiei juridice

şi a martorului este deosebit de complexă şi că ridică

importante dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare.

Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte

multiple funcţiuni printre care se evidenţiază ca principale

193

următoarele:

a) o funcţie informaţional-cognitivă, în sensul că

martorului i se aduce la cunoştinţă că are obligaţia de-a

spune adevărul, să nu ascundă nimic din ceea ce ştie,

indicându-i-se limitele legale ale mărturiei;

b) o funcţie de avertizare-prevenire, în sensul că

neîndeplinirea obligaţiei legale datorate este susceptibilă de

pedeapsa săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă;

c) o funcţie axiologică, în sensul că prin jurământ,

martorului i se cere să se refere la împrejurările cu valoare

de adevăr pe care le ştie;

d) o funcţie juridic ă, în sensul că jurământul leagă pe

martor de cauză (situaţia) în care acesta a depus mărturia.

În calitate de participant la stabilirea adevărului, martorul

este pasibil de a răspunde penal pentru realatare de rea

credinţă.

Calitatea de martor, după cele prezentate mai sus,

poate să diferenţieze pe cel ce depune mărturie într-una din

cele două tipuri fundamentale de martor: martor de bună

credinţă şi martor de rea credinţă. Dacă martorul este

animat de cele mai bune intenţii, neîncercând să omită sau

să falsifice în mod voit situaţia, întâmplarea la care a fost

martor, se comportă ca un martor de bună credinţă. Din

contră, dacă caută să falsifice sau să ascundă în mod voit

depoziţia sa, spunem că este un martor de rea credinţă.

11.3.2. Mecanisme psihologice implicate in actul marturiei . Actul de mărturie are drept scop obţinerea unor relatări corecte

referitoare la situaţia (cauza) la care a participat în mod involuntar.

De pe aceste poziţii se impune cu necesitate examinarea procesului

de formare a mărturiei, având ca moment iniţial evenimentul

judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul

martor) şi momentul final – mărturia, care este actul subiectului

psihologic.

Între aceste două momente are loc etapa de recepţie senzorială,

194

de prelucrare a informaţiilor (stocarea şi reactualizarea

informaţiilor decodate şi stocate în relaţie cu evenimentul

desfăşurat).

11.3.2.1.Recepţia senzorială, mecanism psihic de înregistrare şi prelucrare a informaţiilor

Obţinerea de către subiectul psihologic a informaţiilor

despre evenimentul cu care vine în mod involuntar în contact,

devine pentru acesta obiect de recepţie senzorială, realizată prin

procesele psihice, senzaţii şi percepţii.

Senzaţiile sunt angrenate prin implicarea organelor de simţ

în momentul influenţei directe asupra lor a sursei de informaţii.

Organele de simţ lucrează simultan, dându-ne un complex de

impresii despre lumea externă sau internă. Aceste date angrenează

percepţia ca o experienţă psihică complexă, în care nu se amestecă,

ci se integrează elemente intelectuale, afective, constituindu-se într-

un act psihic global.

Dar realitatea înconjurătoare este percepută de omul

personalitate, încât nu se poate vorbi de percepţii neutre. Avem,

astfel, o dependenţă a calităţii, a percepţiei de starea organelor de

recepţie, de ereditatea subiectului (acuitate înnăscută a receptorilor,

eventual deficienţe), vârsta subiectului, de particularităţile

individuale ale acestuia. În cazul în care analizăm o mărturie,

trebuie să cunoaştem structura individuală a organelor de simţ şi, în

special, disfuncţiile acestor organe spre a cunoaşte limitele reale ale

posibilităţilor sale de a recepţiona. De exemplu, un hipoacuzic sau

un miop nu poate reda în faţa instanţei decât acele fragmente ale

realităţii pe care ei le-au putut percepe.

Un factor care condiţionează precizia şi întinderea

percepţiei este gradul de oboseală psihică a subiectului. Aceeaşi

persoană în funcţie de momentul percepţiei poate prezenta

capacitate diferită de receptare a stimulilor. Astfel, capacitatea de

aprehensiune a stimulilor este mai bună dimineaţa decât seara.

Experimental, s-a descifrat că fidelitatea percepţiei prezintă

unele caracteristici, şi anume:

a) secvenţele iniţiale şi finale ale unei serii de evenimente

195

sunt, de obicei, mai bine percepute decât secvenţele

intermediare;

b) mărturia impresiilor vizuale se face cu mai multă

uşurinţă decât cele care provin prin intermediul celorlalte

canale senzoriale. Informaţiile de la nivelul receptorilor

vizuali sunt superioare celor de la nivelul receptorilor

auditivi. Ca o consecinţă, se acordă prioritate relatărilor

bazate pe percepţii vizuale în condiţii de iluminare corectă,

faţă de informaţiile parvenite pe cale auditivă. Văzul este la

majoritatea oamenilor canalul senzorial cel mai dezvoltat.

Astfel, majoritatea oamenilor recunosc mai uşor o figură

văzută o dată decât o voce auzită.

c) mărturiile referitoare la date cantitative sunt, în general,

mai precise decât cele care se referă la date calitative.

Anumite fapte ale realităţii pot fi percepute distorsionat,

neconforme cu realitatea. Din categoria acestora sunt şi iluziile ,

dintre care cele mai frecvente sunt cele vizuale şi acustice. De

exemplu, se ştie că, privind şinele de cale ferată, ni se pare că

distanţa dintre ele se îngustează, intersectându-se într-un anumit loc

sau auzind un sunet vag, de la distanţă, ni se pare că suntem strigaţi.

Iluziile pot genera o serie de erori judiciare. Legile optice ale

perspectivei, legile succesiunii senzaţiilor şi a percepţiilor auditive

şi vizuale trebuiesc cunoscute pentru că, cunoscând aceste legităţi,

mărturiile care intră sub incidenţa acestora să fie interpretate corect.

Influenţa experienţei anterioare în percepere este un

element cu mare forţă de influenţare a procesului perceptiv. Omul

nu se poate sustrage automatismelor sale. Datorită obişnuinţei,

completăm într-un anume mod percepţiile realităţii externe, încât

sunt suficiente câteva elemente ale realităţii pentru ca să o

considerăm întreagă şi să acceptăm prezenţa întregului. Astfel,

atunci când este vorba de stimuli puternic-complexi şi dinamici

cum sunt persoanele, perceperea şi recunoaşterea lor se face adesea

datorită câtorva amănunte predominante. Aşa se explică

dificultăţile pe care le întâmpină martorul când un judecător (care

nu ţine cont de rigorile psihologice) îl întreabă în legătură cu

196

prezenţa sau absenţa anumitor detalii; întrucât nu erau esenţiale

pentru “schema de recunoaştere”, au trecut neobservate pentru el.

Este suficient ca elementele esenţiale să fie prezente pentru

ca percepţia să se efectueze şi atunci obiectul va fi identificat chiar

dacă detaliile importante sunt modificate (putem rămâne ore întregi

într-o cameră bine cunoscută fără să ne dăm seama că anumite

obiecte ornamentale au dispărut sau au un loc schimbat; putem să

citim o carte fără a sesiza greşelile de tipar, deşi ele există). Această

situaţie se explică simplu, când ne aflăm în cameră sau când citim o

carte, nu ne interesează în mod expres să privim cadrul sau să

recunoaştem erorile. În consecinţă, în afara unei intenţii exprese

(voluntare) de orientare a atenţiei spre aceste detalii, se poate spune

că percepţia se efectuează mai mult în acord cu amintirea, cu

experienţa anterioară legată de aceşti stimuli, decât cu cunoaşterea

a ceea ce ele sunt. Cu alte cuvinte, experinţa anterioară intervine

foarte mult în percepţiile noastre.

Datorită structurii constituţionale ale organelor de simţ, pot

apare şi fenomene de constanţă perceptivă, care sunt mai

pregnante la nivelul canalului vizual. În condiţii de vizibilitate

normală, într-o rază de 150 metri, obiectele se percep ca având

aceleaşi dimensiuni, conform constanţei perceptive. Dincolo de

această distanţă, proporţiile se schimbă şi pe baza acţiunii legilor

optice obiectele mai apropiate ni se par mai mari, iar cele

îndepărtate mai mici. Fenomenele de constanţă perceptuală

generează confuzii şi distorsionări cu atât mai mult cu cât se

compară două obiecte aflate la distanţe diferite.

O problemă mult discutată în psihologia percepţiei este cea

a raportului dintre obiectul şi fondul percepţiei. Obiectul percepţiei

aflat în centrul atenţiei focalizează interesul, atenţia subiectului,

restul obiectelor încadrându-se în fondul percepţiei.

De exemplu, pe stradă se poartă o discuţie vie cu un prieten

cunoscut. Strada, cu zgomotul ei, luminozitatea obiectelor din jur,

constituie fondul percepţiei. Dar, la un moment dat, explozia unui

cauciuc de automobil ne atrage atenţia şi astfel, persoana cu care

discutam înainte intră în fondul percepţiei. Dacă o persoană, un

197

eveniment cu o anumită semnificaţie, importanţă pentru justiţie

trece în momentul în care este observat în fondul percepţiei, atenţia

fiind sustrasă spre alte evenimente, avem de-a face cu o sursă de

distorsionare de care trebuie să se ţină seama sub raport juridic.

Receptarea evenimentului este în mod firesc distorsionată

de o serie de fenomene ce ţin de sfera afectiv-emoţională a

funcţionării psihicului. Astfel, emotivitatea este considerată un

factor major de distorsionare a receptării evenimentului.

Emotivitatea afectează calitatea recepţiei senzoriale, declanşând o

suită de fenomene vegetative ce pot denatura calitatea perceperii.

Evenimentele astfel se pot percepe lacunar sau denaturat de

minimalizarea sau exagerarea informaţiei receptate, care

îndepărtează imaginea percepută de datul obiectiv. Hiperemotivii

percep realitatea în mod deformat, acest fapt marcând calitatea

stocării imaginilor percepute prin amnezie proactivă (blocarea

perceperii şi reţinerii secvenţelor finale), ori amnezia retroactivă

(anularea secvenţelor percepute anterior).

O persoană foarte sensibilă, la vederea sângelui se poate

emoţiona atât de puternic, încât poate neglija succesiunea

evenimentelor sau poate efectua o recepţie neconformă cu

realitatea.

O anumită distorsiune a imaginii percepute poate apare ca

urmare a “efectului de halo”, care constă în tendinţa de-a extinde

un detaliu în mod necritic (moderat) asupra întregului. De exemplu,

vorbind cu un necunoscut (care poate fi chiar un escroc) îmbrăcat

foarte distins şi care se exprimă deosebit de corect, suntem înclinaţi

să dăm crezare spuselor lui, extinzând corectitudinea îmbrăcămintei

şi a exprimării în mod nejustificat şi asupra conţintului spuselor

sale. Şi invers: faţă de cineva neglijent îmbrăcat, chiar dacă se

exprimă cu fluenţă şi inteligibil, putem deveni bănuitori,

neacordându-i credit.

11.3.2.2. Memoria, mecanism psihic de encodare, stocare

şi recuperare a informaţiilor

198

În timp ce psihologia tradiţională preferă termenii de

memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau

reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare),

psihologia modernă, dintr-o perspectivă cognitivă, foloseşte

termeni ca: encodare, stocare, recuperare. Encodarea fiind

procesul prin intermediul căruia informaţia percepută este tradusă

într-un cod care poate fi encodare vizuală, ce face apel la imagine,

encodare auditivă, ce foloseşte codul sunet în ipostaza sunet fizic şi

sunet verbal, şi encodare semantică, căreia îi este specific codul

propoziţie.

Se ştie din experienţa cotidiană că, uneori, memorăm fără

să vrem, fără să depunem un efort în mod special, oarecum de la

sine, spontan şi în acest caz este vorba de forma autonomă de

encodare sau incidentală, spre deosebire de encodarea

intenţională, care presupune un efort de motilizare şi concentrare a

întregii activităţi psihice în vederea memorării.

Faza de encodare este importantă şi sub raportul existenţei

sau inexistenţei intenţiei de reţinere. În mărturie, obişnuit întâlnim

informaţii culese neintenţionat. Selecţia informaţiilor din realitate

se identifică de multe ori cu reţinerea din multitudinea de date

numai a unora care pot avea o importanţă secundară pentru justiţie

şi omiterea altor date considerate de organele anchetatoare ca fiind

hotărâtoare.

Obişnuit, martorul, prin natura împrejurărilor, poate fi

situat într-o poziţie de unde vede sau nu, aude sau nu perfect

desfăşurarea evenimentului judecat sau este martor numai la o

secvenţă a evenimentului, restul cunoscându-l din auzite, din

discuţii cu cei din jur.

Verificarea mărturiei trebuie să reconstituie exact cele două

momemnte esenţiale, incipient şi final, de participare efectivă a

martorului la eveniment, punctul, poziţia de unde a observat

evenimentul pentru a se avea certitudinea că într-adevăr a putut

recepţiona cele relatate.

În cadrul unei depoziţii, nu o dată poate fi decisivă

199

aprecierea timpului, a distanţei, a vitezei, deoarece, de astfel de

aprecieri poate să depindă încadrarea juridică a actului infracţional.

În acest context, o subapreciere sau supraapreciere poate schimba

esenţial situaţia creată.

– Stocarea ca proces de păstrare a informaţiilor până în

momentul în care este necesară punerea lor în disponibilitate este

studiată mai ales în funcţie de durata şi dinamica sa.

Capacitatea de stocare (întipărire) a informaţiei nu este

egală la nivelul diferitelor categorii de informaţii. În funcţie de

particularităţile individuale, unii îşi întipăresc şi reţin cu precădere

informaţiile vizuale, alţii sunt mai receptivi pe plan auditiv-verbal,

reţinând cu prioritate secvenţe de evenimente primite pe cale

auditiv-verbală. Facilitatea sau relativa dificultate de a înregistra

fapte, evenimente de factură vizuală sau auditivă, este cauza unor

lacune memoriale care, de multe ori, se completează pe linia

“logicii”, conducând la relatări ce comportă diferite grade de

distorsiune.

În funcţie de durata stocării, vorbim de memorie de scurtă

durată, de durată medie şi de lungă durată.

Durata stocării variază în funcţie de tipul de material reţinut

(material verbal, figuri, obiecte colorate, propoziţii de lungimi

variabile), de vârsta subiectului şi de capacităţile sale intelectuale.

Capacitatea de stocare scade simţitor în cazuri de oboseală, de

consum de alcool, de influenţa unor informaţii care distrag atenţia.

Interesul pentru o anumită categorie de fapte facilitează

receptarea şi, de asemnea, stocarea lor. În anumite cazuri de

accidente, când redarea faptelor este efectuată de conducători auto

sau specialişti în materie selectarea faptelor este mai clară, cu mai

mare capacitate de apreciere a distanţelor şi vitezelor.

Stocarea memorială a informaţiilor este influenţată şi de

factorii afectivi, putând favoriza o păstrare timp mai îndelungat,

contracarând eroziunea determinată de timp. În schimb, afectul

negativ slăbeşte asociaţiile formate. Dar şi într-un caz şi în celălalt,

apar denaturări ale fidelităţii imaginilor.

– Faza de recuperare a informaţiilor stocate poate lua

200

forma recunoaşterii sau reproducerii .

a) Recunoaşterea presupune existenţa unei imagini, a unei

reprezentări care actualizată poate fi comparată cu obiectul,

persoana sau locul anexat subiectului. Cu cât reprezentarea conţine

mai multe repere, cu atât va fi mai uşoară recunoaşterea. Lipsa

informaţiilor, eroziounea lor provoacă nesiguranţă în recunoaştere,

ezitări în declaraţie, sentimentul incertitudinii. Această trăire nu

există în toate cazurile declarate de martor, ci adesea se manifestă

prin tendinţe de completare logică a informaţiilor lacunare, care

provoacă o distorsiune sensibilă.

Memoria de recunoaştere constă într-o decizie de

“da” sau “nu” privitoare la faptul că ceea ce i s-a arătat sau

spus este o informaţie “veche” sau “nouă”.

Recunoaşterea are o importanţă foarte mare în cazul

mărturiei. Se poate efectua recunoaşterea locului unde s-a petrecut

evenimentul, a unor obiecte cu care s-a comis infracţiunea

(corpurile delicte) sau recunoaşterea persoanelor care au comis

fapta.

Practic, s-a dovedit că recunoaşterea comportă un anumit

grad de dificultate, că pot apare erori în recunoaşterea spaţiului, în

special la individul care nu are obişnuinţa orientării spaţiale, în

aprecierea timpului. Recunoaşterea unei persoane văzute o singură

dată şi numai câteva clipe, marcând timpul participării martorului la

actul infracţional, este, la majoritatea oamenilor, limitat. Ca o

metodă a recunoaşterii se utilizează identificarea unei persoane prin

prezentarea ei simultan cu alte persoane, dintre care martorul

trebuie să-l aleagă pe pretinsul infractor. Dar şi această metodă

poate da greş. Este celebră greşeala comisă prin această metodă,

când un martor introdus în cabinetul de instrucţie trebuia să

identifice dintre mai multe persoane pe asasinul unei fete. Spre

consternarea generală, martorul ocular l-a desemnat ca autorul

crimei pe procurorul general (Guilhermet).

Pentru evitarea unor astfel de greşeli s-a recurs la

prezentarea a două grupe de persoane semnalizându-i

martorului că numai într-un grup va fi prezent inculpatul.

201

Pe lina acestor preocupări, F.Grophe, în “Critique du

temoignage”, stabileşte unele reguli:

a) asemănarea vagă şi fenomenul “deja vu” pot produce

erori;

b) când în recunoaşterea inculpatului, martorul nu

manifestă siguranţă promptă, iar ezitarea nu poate fi

considerată ca un semn al erorii;

c) martorul nu poate, în toate cazurile, să descrie obiectul

sau persoana care, apoi, îi va fi prezentată. Această

incapacitate nu este semnul vreunei erori;

d) descrierea corectă nu dovedeşte nici posibilitatea de

recunoaştere şi nici conservarea exactă a imaginii

memorate;

e) posibilitatea de a recunoaşte supravieţuieşte posibilităţii

de localizare (ni se întâmplă să recunoaştem pe cineva şi nu

putem să spunem de unde îl cunoaştem);

f) recunoaşterea este mult influenţabilă prin sugestie.

Aceste reguli au la bază constatări empirice care ar putea

foarte bine constitui punctul de plecare al unor cercetări

experimentale. Şovăiala, ezitarea martorilor se constată aproape

zilnic la identificarea cadavrelor, chiar când acestea aparţin unor

persoane bine cunoscute de martor. M. Minovici demonstrează că,

în afară de eventualele mutilări şi alterări provocate de

descompunere, cadavrele pot fi greu recunoscute din cauza poziţiei

lor statice, orizontale şi a nudităţii lor. De aici şi tehnicile de tratare

a cadavrelor preconizate de Minovici pentru o contracarare a

acestor impedimente care îngreunează identificarea (injecţii cu

glicerină în ochi, frezarea cadavrului, reconstituirea zâmbetului

etc).

Dificultăţile de identificare apar la recunoaşterea

persoanelor după fotografii, deoarece transpune în negru-alb,

micşorează proporţiile, redă sub formă statică denaturând realitatea

şi îngreunând identificarea.

b) Memoria reproductivă nu funcţionează cu aceeaşi

uşurinţă ca memoria de recunoaştere, ca în decizia simplă de “da”

202

sau “nu” din recunoaştere, ci apelează la o serie întreagă de strategii

de căutare dintre cele mai complexe.

În reproducere, chiar uneori în pofida realităţii, tendinţa

este de a fi mereu logic. Această redare din reproducere cuprinde

unele erori, care se pot datora, în primul rând, emotivităţii mărite,

inerente situaţiei de martor, atmosferei localului unde se desfăşoară

redarea informaţiei etc. Este cunoscută “amnezia emoţională”, care

se observă des ca o consecinţă a şocului emoţional. Persoanele care

prezintă această deficienţă sunt incapabile să-şi amintească ceva în

legătură cu situaţia care a declanşat şocul psihic. Această lacună a

memoriei se întinde în timp până la momentul în care scurgerea

timpului sau o intervenţie medicală reuşesc, încetul cu încetul, să

determine reapariţia amintirii acestor percepţii care au declanşat

starea emoţională.

Strâns legat de reactivarea conţinuturilor stocate în

memorie, intervine problema uitării . Uitarea se întâlneşte atunci

când nu ne amintim un nume, un fapt, eveniment. Pot fi uitate

conţinutul unei discuţii, secvenţa de idei dintr-o prelegere etc.

Timpului i se atribuie în mod deosebit calitatea erosivă. Nu

timpul ca atare afectează conţinuturile memoriei, ci, mai cu seamă

calitatea acestor conţinuturi.

Legat de uitarea survenită ca o eroziune dată de timp, se

consideră că etapa optimă a audierii unui martor este chiar după

consumarea actului la care a asistat sau în perioada cât mai aproape

posibil.

Se consideră că în orice mărturie este obligatoriu să

apreciem exact cât timp a trecut de când martorul a receptat

evenimentul şi cam ce procent de pierdere (cu aproximaţie) poate fi

socotit ca normal.

Disfuncţii de natura uitării sunt provocate şi de fenomenul

de interferenţă negativă dintre conţinuturi informaţionale vechi şi

noi. Această interacţiune dezvăluie un aspect particular al uitării şi

anume ceea ce este refulat (“uitat”) se constituie în forţe dinamice

care influenţează activitatea noastră prezentă, distorsionează

imaginile, informaţiile asupra unor acţiuni desfăşurate mai de mult.

203

Raportul dintre aceste percepţii uitate şi caracterul

neplăcut al trăirii afective este un fapt constatat. Când un

eveniment este uitat în acest mod, înseamnă că a afectat (a

zdruncinat) unele mecanisme emoţionale dureroase

(repulsia, oroarea, remuşcarea). În acest caz, uitarea apare

ca o apărare psihică, deoarece presupune uitarea

sentimentului penibil care o însoţeşte.

Această uitare activă, care acţionează ca o inhibiţie, Freud a

numit-o represiune. Represiunea poate acţiona în evocarea

amintirilor legate de o tendinţă afectivă neplăcută sau imorală.

Situaţia infracţională care este subiectul central al relatării

presupune trezirea unei stări emoţionale chiar şi pentru martor.

Dacă judecătorul consideră că situaţia infracţională a fost mai

animată, mai puternică, ar trebui să fie reţinută mai bine, prin

această desfăşurare intensă a evenimentelor, nu rareori, cere cu

insistenţă redarea exactă a detaliilor fundamentale. Ori, tocmai

aceste detalii sunt cele care, uneori, sunt uitate chiar în bloc,

împreună cu toate celelalte fapte însoţitoare, iar alteori într-un mod

fragmentar. Aceste date sunt uitate în mod involuntar şi cu cât

subiectul va depune eforturi mai mari pentru actualizarea acestor

date, cu atât mai mult va consolida uitarea. În viaţa de zi cu zi,

fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să nu-şi amintească, de exemplu,

un nume curent, deşi îl avea “pe vârful limbii” şi cu cât îşi

concentra atenţia spre a şi-l aminti, cu atât mai mult se îndepărta de

acesta. Numai după un timp mai mult sau mai puţin lung, numele

acesta i-a revenit în minte, când evocarea sa nu mai risca să

trezească tendinţa afectivă care l-a reprimat.

Importanţa represiunii în declaraţiile judiciare este foarte

mare şi ea este înţeleasă îndeosebi de specialişti. Represiunea

acţionează mai ales într─un mod fragmentar, nesuprimând

evocarea amintirilor, ci făcând-o dificilă. Astfel, amintirile apar

într-un mod incomplet, lacunar, din planul subconştient. Şi ceea ce

este mai dificil ele apar deformate, amestecate cu amintiri false. În

plus, subiectul dându-şi seama de sărăcia amintirilor sale, le

completează automat făcând asociaţii logice cu elementele cu care

204

se găsesc în relaţie, chiar dacă completarea se face cu date corecte,

rezultatul evocării se îndepărtează de realitatea redată.

Factorii care influenţează exprimarea martorilor

constituie ultima fază din procesul mărturiei. Prin exprimare se

comunică altora o situaţie care a fost percepută şi memorizată de

către noi. Presupunând că individul este suficient de echilibrat

pentru a rezista influenţelor perturbatoare, că posedă o cultură şi a o

inteligenţă verbală suficientă (pentru a da o expresie exactă

experienţei trăite, impresiilor sale), corespunde unei cazuistici puţin

numeroase. Este suficientă ilustrarea prin prezentarea unui obiect în

faţa unui grup de subiecţi cărora, în urma examinării acestuia, li se

cere să redea, să descrie obiectul văzut. Mulţi dintre subiecţi nu

reuşesc să comunice verbal corect, complet ceea ce au perceput.

Descrierea corectă a unor date percepute este o aptitudine puţin

frecventă.

De aceea, primul neajuns care se semnalează în redarea

faptelor memorate rezultă din greutatea pe care individul în cauză o

are în a găsi termenul care să redea exact imaginea pe care o are în

minte. Această redare este îngreunată de faptul că martorul, în

descrierea faptelor, intenţionează să redea faptele nu aşa cum au

fost ele trăite, înţelese, ci cum crede el că judecătorul doreşte.

Martorul caută să se distingă prin depoziţia sa, “să facă impresie

bună” prin limbajul pe care-l foloseşte, prin expresiile utilizate.

Îndeosebi oamenii cu puţină cultură ajung de multe ori din această

cauză să utilizeze expresii absurde, de-a dreptul comice, ca de

exemplu: “a vrut să-l stranguleze cu revolverul”, “rănitul se găsea

în comă satisfăcătoare” etc.

Tot din dorinţa de satisfacere a amorului propriu este şi

exagerarea. Mulţi martori, văzându-se în faţa unui auditoriu care îl

ascultă cu atenţie, simt nevoia să facă depoziţia lor mai interesantă

şi în acest sens exagerează faptele. Un astfel de martor, de exemplu,

dacă a luat parte la o manifestaţie, va exagera numărul

participanţilor; dacă a avut şi el vreun rol, va căuta rolul său să şi-l

prezinte cât mai interesant. Este o exagerare semiconştientă care

poate fi întâlnită destul de des.

205

O problemă foarte importantă este mărturia muribunzilor, a

valorii ce se poate acorda unei mărturii făcute pe patul de moarte.

Există tendinţa instinctivă de a da crezare declaraţiilor f ăcute în

extremis, înaintea morţii, cuvintele supreme ale ultimului suflu. Ele

au un impresionant accent de sinceritate care poate izvorî din

adâncul conştiinţei. Dar trebuie foarte multă prudenţă în aprecierea

acestor mărturisiri, deoarece, dacă în acest moment, valoarea

morală a martorului este la maximum, capacitatea sa intelectuală

este extrem de slăbită.

În concluzie, în această fază a verbalizării evenimentelor

receptate, relatările martorilor pot conţine 4 feluri mari de

denaturări:

- adăugarea câtorva elemente realităţii (denaturare prin

adiţie);

- omisiuni (denaturarea prin omisiune);

- substituirea unor evenimente sau persoane (denaturare

prin substituire);

- transformare.

Mărturia mai este influenţată şi de atitudinea martorului faţă de

anchetator, atitudine construită în experienţa anterioară faţă de

anchetator şi prin extensie faţă de autorităţi în genere. De exemplu,

un recidivist aflat în postura de martor, îşi va exprima ostilitatea

vădit sau mascată prin deformarea informaţiilor, chiar dacă nu are

nici un interes în cauza dată.

Apariţia atitudinii de simpatie sau antipatie, având cauze în

antecedente mai accentuate la persoanele cu disponibilităţi pentru

influenţe şi care acţionează adesea sub impulsul acestor efecte, se

insinuează în relatarea datelor, martorul făcând eforturi sau nu de a

da lămuririle cerute pentru elucidarea cazului.


206

11.4.1. Caracteristici generale ale procesului marturiei Proba testimonială, constituie proba directă şi de aceea, de cele mai multe ori, este decisivă în

soluţionarea cauzelor. Prin această valoare a mărturiei, prin efectul legii, rezultă importanţa socială a

mărturiei şi obligaţia morală şi judiciară a persoanelor care cunosc împrejurările în legătură cu faptele

să spună ceea ce ştiu în legătură cu cauza.

Fenomenul mărturiei din perspectivă psihologică are o dublă determinare, care nu trebuie neglijată:

obiectivă şi subiectivă. Latura obiectivă are în vedere proprietatea obiectului (a evenimentului) de a

forma obiectul mărturiei. A doua latură, cea subiectivă, are în vedere elemente deosebit de important

din punct de vedere psihologic, şi anume limitele naturale ale fiinţei umane în a percepe anumite

evenimente din lumea înconjurătoare precum şi sinceritatea martorului.

Luând în considerare cele două determinări ale mărturiei, obiectivă şi subiectivă, se pot

concluziona asupra direcţiilor principale ce trebuiesc avute în vedere:

a) testimoniabilitatea, fiind acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma din

punct de vedere legal, obiect al probaţiunii, cunoscând că anumite chestiuni sunt exceptate de

la probaţiune testimonială;

b) memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de a fi memorat, pentru că sunt situaţii

ce nu pot fi efectiv percepute şi deci nici memorate, ele aflându-se sub pragul perceptibilităţii

umane;

c) fidelitatea, care constă în capacitatea individuală de a-şi aminti evenimentul şi de a-l reda

cât mai corect în actul depoziţiei;

d) sinceritatea, constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul.

Se poate deduce din aceste implicaţii din actul mărturiei că problematica psihologică a

mărturiei juridice şi a martorului este deosebit de complexă şi că ridică importante dificultăţi

în activitatea autorităţilor judiciare.

Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte multiple funcţiuni printre care se

evidenţiază ca principale următoarele:

a) o funcţie informaţional-cognitivă, în sensul că martorului i se aduce la cunoştinţă că are

obligaţia de-a spune adevărul, să nu ascundă nimic din ceea ce ştie, indicându-i-se limitele

legale ale mărturiei;

b) o funcţie de avertizare-prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligaţiei legale datorate

este susceptibilă de pedeapsa săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă;

c) o funcţie axiologică, în sensul că prin jurământ, martorului i se cere să se refere la

împrejurările cu valoare de adevăr pe care le ştie;

207

d) o funcţie juridic ă, în sensul că jurământul leagă pe martor de cauză (situaţia) în care acesta

a depus mărturia. În calitate de participant la stabilirea adevărului, martorul este pasibil de a

răspunde penal pentru realatare de rea credinţă.

Calitatea de martor, după cele prezentate mai sus, poate să diferenţieze pe cel ce

depune mărturie într-una din cele două tipuri fundamentale de martor: martor de bună

credinţă şi martor de rea credinţă. Dacă martorul este animat de cele mai bune intenţii,

neîncercând să omită sau să falsifice în mod voit situaţia, întâmplarea la care a fost martor, se

comportă ca un martor de bună credinţă. Din contră, dacă caută să falsifice sau să ascundă în

mod voit depoziţia sa, spunem că este un martor de rea credinţă.

11.4.2. Mecanisme psihologice implicate in actul marturiei . Actul de mărturie are drept scop obţinerea unor relatări corecte referitoare la situaţia (cauza) la care

a participat în mod involuntar. De pe aceste poziţii se impune cu necesitate examinarea procesului de

formare a mărturiei, având ca moment iniţial evenimentul judiciar care este independent de subiectul

psihologic (viitorul martor) şi momentul final – mărturia, care este actul subiectului psihologic.

Între aceste două momente are loc etapa de recepţie senzorială, de prelucrare a informaţiilor

(stocarea şi reactualizarea informaţiilor decodate şi stocate în relaţie cu evenimentul desfăşurat).

11.4.2.1.Recepţia senzorială, mecanism psihic de înregistrare şi prelucrare a informa ţiilor

Obţinerea de către subiectul psihologic a informaţiilor despre evenimentul cu care vine în mod

involuntar în contact, devine pentru acesta obiect de recepţie senzorială, realizată prin procesele

psihice, senzaţii şi percepţii.

Senzaţiile sunt angrenate prin implicarea organelor de simţ în momentul influenţei directe

asupra lor a sursei de informaţii. Organele de simţ lucrează simultan, dându-ne un complex de impresii

despre lumea externă sau internă. Aceste date angrenează percepţia ca o experienţă psihică complexă,

în care nu se amestecă, ci se integrează elemente intelectuale, afective, constituindu-se într-un act

psihic global.

Dar realitatea înconjurătoare este percepută de omul personalitate, încât nu se poate vorbi de

percepţii neutre. Avem, astfel, o dependenţă a calităţii, a percepţiei de starea organelor de recepţie, de

ereditatea subiectului (acuitate înnăscută a receptorilor, eventual deficienţe), vârsta subiectului, de

particularităţile individuale ale acestuia. În cazul în care analizăm o mărturie, trebuie să cunoaştem

structura individuală a organelor de simţ şi, în special, disfuncţiile acestor organe spre a cunoaşte

limitele reale ale posibilităţilor sale de a recepţiona. De exemplu, un hipoacuzic sau un miop nu poate

reda în faţa instanţei decât acele fragmente ale realităţii pe care ei le-au putut percepe.

208

Un factor care condiţionează precizia şi întinderea percepţiei este gradul de oboseală psihică

a subiectului. Aceeaşi persoană în funcţie de momentul percepţiei poate prezenta capacitate diferită

de receptare a stimulilor. Astfel, capacitatea de aprehensiune a stimulilor este mai bună dimineaţa

decât seara.

Experimental, s-a descifrat că fidelitatea percepţiei prezintă unele caracteristici, şi anume:

a) secvenţele iniţiale şi finale ale unei serii de evenimente sunt, de obicei, mai bine percepute

decât secvenţele intermediare;

b) mărturia impresiilor vizuale se face cu mai multă uşurinţă decât cele care provin prin

intermediul celorlalte canale senzoriale. Informaţiile de la nivelul receptorilor vizuali sunt

superioare celor de la nivelul receptorilor auditivi. Ca o consecinţă, se acordă prioritate

relatărilor bazate pe percepţii vizuale în condiţii de iluminare corectă, faţă de informaţiile

parvenite pe cale auditivă. Văzul este la majoritatea oamenilor canalul senzorial cel mai

dezvoltat. Astfel, majoritatea oamenilor recunosc mai uşor o figură văzută o dată decât o voce

auzită.

c) mărturiile referitoare la date cantitative sunt, în general, mai precise decât cele care se referă

la date calitative.

Anumite fapte ale realităţii pot fi percepute distorsionat, neconforme cu realitatea. Din

categoria acestora sunt şi iluziile , dintre care cele mai frecvente sunt cele vizuale şi acustice. De

exemplu, se ştie că, privind şinele de cale ferată, ni se pare că distanţa dintre ele se îngustează,

intersectându-se într-un anumit loc sau auzind un sunet vag, de la distanţă, ni se pare că suntem

strigaţi. Iluziile pot genera o serie de erori judiciare. Legile optice ale perspectivei, legile succesiunii

senzaţiilor şi a percepţiilor auditive şi vizuale trebuiesc cunoscute pentru că, cunoscând aceste legităţi,

mărturiile care intră sub incidenţa acestora să fie interpretate corect.

Influenţa experienţei anterioare în percepere este un element cu mare forţă de influenţare a

procesului perceptiv. Omul nu se poate sustrage automatismelor sale. Datorită obişnuinţei, completăm

într-un anume mod percepţiile realităţii externe, încât sunt suficiente câteva elemente ale realităţii

pentru ca să o considerăm întreagă şi să acceptăm prezenţa întregului. Astfel, atunci când este vorba de

stimuli puternic-complexi şi dinamici cum sunt persoanele, perceperea şi recunoaşterea lor se face

adesea datorită câtorva amănunte predominante. Aşa se explică dificultăţile pe care le întâmpină

martorul când un judecător (care nu ţine cont de rigorile psihologice) îl întreabă în legătură cu prezenţa

sau absenţa anumitor detalii; întrucât nu erau esenţiale pentru “schema de recunoaştere”, au trecut

neobservate pentru el.

Datorită structurii constituţionale ale organelor de simţ, pot apare şi fenomene de constanţă

perceptivă, care sunt mai pregnante la nivelul canalului vizual. În condiţii de vizibilitate normală,

într-o rază de 150 metri, obiectele se percep ca având aceleaşi dimensiuni, conform constanţei

perceptive. Dincolo de această distanţă, proporţiile se schimbă şi pe baza acţiunii legilor optice

209

obiectele mai apropiate ni se par mai mari, iar cele îndepărtate mai mici. Fenomenele de constanţă

perceptuală generează confuzii şi distorsionări cu atât mai mult cu cât se compară două obiecte aflate

la distanţe diferite.

O problemă mult discutată în psihologia percepţiei este cea a raportului dintre obiectul şi

fondul percepţiei. Obiectul percepţiei aflat în centrul atenţiei focalizează interesul, atenţia subiectului,

restul obiectelor încadrându-se în fondul percepţiei.

De exemplu, pe stradă se poartă o discuţie vie cu un prieten cunoscut. Strada, cu zgomotul ei,

luminozitatea obiectelor din jur, constituie fondul percepţiei. Dar, la un moment dat, explozia unui

cauciuc de automobil ne atrage atenţia şi astfel, persoana cu care discutam înainte intră în fondul

percepţiei. Dacă o persoană, un eveniment cu o anumită semnificaţie, importanţă pentru justiţie trece

în momentul în care este observat în fondul percepţiei, atenţia fiind sustrasă spre alte evenimente,

avem de-a face cu o sursă de distorsionare de care trebuie să se ţină seama sub raport juridic.

Receptarea evenimentului este în mod firesc distorsionată de o serie de fenomene ce ţin de

sfera afectiv-emoţională a funcţionării psihicului. Astfel, emotivitatea este considerată un factor

major de distorsionare a receptării evenimentului. Emotivitatea afectează calitatea recepţiei senzoriale,

declanşând o suită de fenomene vegetative ce pot denatura calitatea perceperii. Evenimentele astfel se

pot percepe lacunar sau denaturat de minimalizarea sau exagerarea informaţiei receptate, care

îndepărtează imaginea percepută de datul obiectiv. Hiperemotivii percep realitatea în mod deformat,

acest fapt marcând calitatea stocării imaginilor percepute prin amnezie proactivă (blocarea perceperii

şi reţinerii secvenţelor finale), ori amnezia retroactivă (anularea secvenţelor percepute anterior).

O persoană foarte sensibilă, la vederea sângelui se poate emoţiona atât de puternic, încât poate

neglija succesiunea evenimentelor sau poate efectua o recepţie neconformă cu realitatea.

O anumită distorsiune a imaginii percepute poate apare ca urmare a “efectului de

halo” , care constă în tendinţa de-a extinde un detaliu în mod necritic (moderat) asupra

întregului

11.4.2.2. Memoria, mecanism psihic de encodare, stocare şi recuperare a

informa ţiilor

În timp ce psihologia tradiţională preferă termenii de memorare (sau întipărire, fixare,

engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare), psihologia

modernă, dintr-o perspectivă cognitivă, foloseşte termeni ca: encodare, stocare, recuperare.

Encodarea fiind procesul prin intermediul căruia informaţia percepută este tradusă într-un cod care

poate fi encodare vizuală, ce face apel la imagine, encodare auditivă, ce foloseşte codul sunet în

ipostaza sunet fizic şi sunet verbal, şi encodare semantică, căreia îi este specific codul propoziţie.

210

Se ştie din experienţa cotidiană că, uneori, memorăm fără să vrem, fără să depunem un efort în

mod special, oarecum de la sine, spontan şi în acest caz este vorba de forma autonomă de encodare

sau incidentală, spre deosebire de encodarea intenţională, care presupune un efort de motilizare şi

concentrare a întregii activităţi psihice în vederea memorării.

Faza de encodare este importantă şi sub raportul existenţei sau inexistenţei intenţiei de

reţinere. În mărturie, obişnuit întâlnim informaţii culese neintenţionat. Selecţia informaţiilor din

realitate se identifică de multe ori cu reţinerea din multitudinea de date numai a unora care pot avea o

importanţă secundară pentru justiţie şi omiterea altor date considerate de organele anchetatoare ca

fiind hotărâtoare.

Obişnuit, martorul, prin natura împrejurărilor, poate fi situat într-o poziţie de unde vede sau

nu, aude sau nu perfect desfăşurarea evenimentului judecat sau este martor numai la o secvenţă a

evenimentului, restul cunoscându-l din auzite, din discuţii cu cei din jur.

Verificarea mărturiei trebuie să reconstituie exact cele două momemnte esenţiale, incipient şi

final, de participare efectivă a martorului la eveniment, punctul, poziţia de unde a observat

evenimentul pentru a se avea certitudinea că într-adevăr a putut recepţiona cele relatate.

În cadrul unei depoziţii, nu o dată poate fi decisivă aprecierea timpului, a distanţei, a vitezei,

deoarece, de astfel de aprecieri poate să depindă încadrarea juridică a actului infracţional. În acest

context, o subapreciere sau supraapreciere poate schimba esenţial situaţia creată.

– Stocarea ca proces de păstrare a informaţiilor până în momentul în care este necesară

punerea lor în disponibilitate este studiată mai ales în funcţie de durata şi dinamica sa.

Capacitatea de stocare (întipărire) a informaţiei nu este egală la nivelul diferitelor categorii de

informaţii. În funcţie de particularităţile individuale, unii îşi întipăresc şi reţin cu precădere

informaţiile vizuale, alţii sunt mai receptivi pe plan auditiv-verbal, reţinând cu prioritate secvenţe de

evenimente primite pe cale auditiv-verbală. Facilitatea sau relativa dificultate de a înregistra fapte,

evenimente de factură vizuală sau auditivă, este cauza unor lacune memoriale care, de multe ori, se

completează pe linia “logicii”, conducând la relatări ce comportă diferite grade de distorsiune.

În funcţie de durata stocării, vorbim de memorie de scurtă durată, de durată medie şi de lungă

durată.

Stocarea memorială a informaţiilor este influenţată şi de factorii afectivi, putând favoriza o

păstrare timp mai îndelungat, contracarând eroziunea determinată de timp. În schimb, afectul negativ

slăbeşte asociaţiile formate. Dar şi într-un caz şi în celălalt, apar denaturări ale fidelităţii imaginilor.

– Faza de recuperare a informaţiilor stocate poate lua forma recunoaşterii sau reproducerii .

a) Recunoaşterea presupune existenţa unei imagini, a unei reprezentări care actualizată poate

fi comparată cu obiectul, persoana sau locul anexat subiectului. Cu cât reprezentarea conţine mai

multe repere, cu atât va fi mai uşoară recunoaşterea. Lipsa informaţiilor, eroziounea lor provoacă

nesiguranţă în recunoaştere, ezitări în declaraţie, sentimentul incertitudinii. Această trăire nu există în

211

toate cazurile declarate de martor, ci adesea se manifestă prin tendinţe de completare logică a

informaţiilor lacunare, care provoacă o distorsiune sensibilă.

Memoria de recunoaştere constă într-o decizie de “da” sau “nu” privitoare la faptul că

ceea ce i s-a arătat sau spus este o informaţie “veche” sau “nouă”.

Recunoaşterea are o importanţă foarte mare în cazul mărturiei. Se poate efectua recunoaşterea

locului unde s-a petrecut evenimentul, a unor obiecte cu care s-a comis infracţiunea (corpurile delicte)

sau recunoaşterea persoanelor care au comis fapta.

Practic, s-a dovedit că recunoaşterea comportă un anumit grad de dificultate, că pot apare erori

în recunoaşterea spaţiului, în special la individul care nu are obişnuinţa orientării spaţiale, în

aprecierea timpului. Recunoaşterea unei persoane văzute o singură dată şi numai câteva clipe, marcând

timpul participării martorului la actul infracţional, este, la majoritatea oamenilor, limitat. Ca o metodă

a recunoaşterii se utilizează identificarea unei persoane prin prezentarea ei simultan cu alte persoane,

dintre care martorul trebuie să-l aleagă pe pretinsul infractor. Dar şi această metodă poate da greş. Este

celebră greşeala comisă prin această metodă, când un martor introdus în cabinetul de instrucţie trebuia

să identifice dintre mai multe persoane pe asasinul unei fete. Spre consternarea generală, martorul

ocular l-a desemnat ca autorul crimei pe procurorul general (Guilhermet).

b) Memoria reproductivă nu funcţionează cu aceeaşi uşurinţă ca memoria de recunoaştere,

ca în decizia simplă de “da” sau “nu” din recunoaştere, ci apelează la o serie întreagă de strategii de

căutare dintre cele mai complexe.

În reproducere, chiar uneori în pofida realităţii, tendinţa este de a fi mereu logic. Această

redare din reproducere cuprinde unele erori, care se pot datora, în primul rând, emotivităţii mărite,

inerente situaţiei de martor, atmosferei localului unde se desfăşoară redarea informaţiei etc. Este

cunoscută “amnezia emoţională”, care se observă des ca o consecinţă a şocului emoţional. Persoanele

care prezintă această deficienţă sunt incapabile să-şi amintească ceva în legătură cu situaţia care a

declanşat şocul psihic. Această lacună a memoriei se întinde în timp până la momentul în care

scurgerea timpului sau o intervenţie medicală reuşesc, încetul cu încetul, să determine reapariţia

amintirii acestor percepţii care au declanşat starea emoţională.

Strâns legat de reactivarea conţinuturilor stocate în memorie, intervine problema uitării .

Uitarea se întâlneşte atunci când nu ne amintim un nume, un fapt, eveniment. Pot fi uitate conţinutul

unei discuţii, secvenţa de idei dintr-o prelegere etc.

Timpului i se atribuie în mod deosebit calitatea erosivă. Nu timpul ca atare afectează

conţinuturile memoriei, ci, mai cu seamă calitatea acestor conţinuturi.

Legat de uitarea survenită ca o eroziune dată de timp, se consideră că etapa optimă a audierii

unui martor este chiar după consumarea actului la care a asistat sau în perioada cât mai aproape

posibil.

212

Se consideră că în orice mărturie este obligatoriu să apreciem exact cât timp a trecut de când

martorul a receptat evenimentul şi cam ce procent de pierdere (cu aproximaţie) poate fi socotit ca

normal.

Disfuncţii de natura uitării sunt provocate şi de fenomenul de interferenţă negativă dintre

conţinuturi informaţionale vechi şi noi. Această interacţiune dezvăluie un aspect particular al uitării şi

anume ceea ce este refulat (“uitat”) se constituie în forţe dinamice care influenţează activitatea noastră

prezentă, distorsionează imaginile, informaţiile asupra unor acţiuni desfăşurate mai de mult.

Această uitare activă, care acţionează ca o inhibiţie, Freud a numit-o represiune. Represiunea

poate acţiona în evocarea amintirilor legate de o tendinţă afectivă neplăcută sau imorală. Situaţia

infracţională care este subiectul central al relatării presupune trezirea unei stări emoţionale chiar şi

pentru martor. Dacă judecătorul consideră că situaţia infracţională a fost mai animată, mai puternică,

ar trebui să fie reţinută mai bine, prin această desfăşurare intensă a evenimentelor, nu rareori, cere cu

insistenţă redarea exactă a detaliilor fundamentale. Ori, tocmai aceste detalii sunt cele care, uneori,

sunt uitate chiar în bloc, împreună cu toate celelalte fapte însoţitoare, iar alteori într-un mod

fragmentar. Aceste date sunt uitate în mod involuntar şi cu cât subiectul va depune eforturi mai mari

pentru actualizarea acestor date, cu atât mai mult va consolida uitarea. În viaţa de zi cu zi, fiecăruia

dintre noi i s-a întâmplat să nu-şi amintească, de exemplu, un nume curent, deşi îl avea “pe vârful

limbii” şi cu cât îşi concentra atenţia spre a şi-l aminti, cu atât mai mult se îndepărta de acesta. Numai

după un timp mai mult sau mai puţin lung, numele acesta i-a revenit în minte, când evocarea sa nu mai

risca să trezească tendinţa afectivă care l-a reprimat.

Factorii care influenţează exprimarea martorilor constituie ultima fază din procesul

mărturiei. Prin exprimare se comunică altora o situaţie care a fost percepută şi memorizată de către

noi. Presupunând că individul este suficient de echilibrat pentru a rezista influenţelor perturbatoare, că

posedă o cultură şi a o inteligenţă verbală suficientă (pentru a da o expresie exactă experienţei trăite,

impresiilor sale), corespunde unei cazuistici puţin numeroase. Este suficientă ilustrarea prin

prezentarea unui obiect în faţa unui grup de subiecţi cărora, în urma examinării acestuia, li se cere să

redea, să descrie obiectul văzut. Mulţi dintre subiecţi nu reuşesc să comunice verbal corect, complet

ceea ce au perceput. Descrierea corectă a unor date percepute este o aptitudine puţin frecventă.

De aceea, primul neajuns care se semnalează în redarea faptelor memorate rezultă din

greutatea pe care individul în cauză o are în a găsi termenul care să redea exact imaginea pe care o are

în minte. Această redare este îngreunată de faptul că martorul, în descrierea faptelor, intenţionează să

redea faptele nu aşa cum au fost ele trăite, înţelese, ci cum crede el că judecătorul doreşte. Martorul

caută să se distingă prin depoziţia sa, “să facă impresie bună” prin limbajul pe care-l foloseşte, prin

expresiile utilizate. Îndeosebi oamenii cu puţină cultură ajung de multe ori din această cauză să

utilizeze expresii absurde, de-a dreptul comice, ca de exemplu: “a vrut să-l stranguleze cu revolverul”,

“rănitul se găsea în comă satisfăcătoare” etc.

213

Tot din dorinţa de satisfacere a amorului propriu este şi exagerarea. Mulţi martori, văzându-se

în faţa unui auditoriu care îl ascultă cu atenţie, simt nevoia să facă depoziţia lor mai interesantă şi în

acest sens exagerează faptele. Un astfel de martor, de exemplu, dacă a luat parte la o manifestaţie, va

exagera numărul participanţilor; dacă a avut şi el vreun rol, va căuta rolul său să şi-l prezinte cât mai

interesant. Este o exagerare semiconştientă care poate fi întâlnită destul de des.

O problemă foarte importantă este mărturia muribunzilor, a valorii ce se poate acorda unei

mărturii făcute pe patul de moarte. Există tendinţa instinctivă de a da crezare declaraţiilor f ăcute în

extremis, înaintea morţii, cuvintele supreme ale ultimului suflu. Ele au un impresionant accent de

sinceritate care poate izvorî din adâncul conştiinţei. Dar trebuie foarte multă prudenţă în aprecierea

acestor mărturisiri, deoarece, dacă în acest moment, valoarea morală a martorului este la maximum,

capacitatea sa intelectuală este extrem de slăbită.

Mărturia mai este influenţată şi de atitudinea martorului faţă de anchetator, atitudine construită în

experienţa anterioară faţă de anchetator şi prin extensie faţă de autorităţi în genere. De exemplu, un

recidivist aflat în postura de martor, îşi va exprima ostilitatea vădit sau mascată prin deformarea

informaţiilor, chiar dacă nu are nici un interes în cauza dată.

Apariţia atitudinii de simpatie sau antipatie, având cauze în antecedente mai accentuate la

persoanele cu disponibilităţi pentru influenţe şi care acţionează adesea sub impulsul acestor

efecte, se insinuează în relatarea datelor, martorul făcând eforturi sau nu de a da lămuririle

cerute pentru elucidarea cazului..


• proba testimonială • martor de bună credinţă • martor de rea credinţă. • iluziile • constanţă perceptivă • efectului de halo • encodarea intenţională • stocarea


- Care sunt mecanismele psihologice implicate in actul marturiei ? - În ce constă mecanismul psihic de recepţie senzorială din înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor? - Care este implicarea memoriei ca mecanism psihic de stocare şi recuperare a informaţiilor?

214


PETCU, M (2012), Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater.. PETCU, M., (1999), Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia, Cluj..

PETCU, M., (2005), Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca.. PETCU, M., (2005), Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca... ROŞCA, AL.,( 1934), Psihologia martorului, Ed.Institutului de psihologie a Univ. din Cluj,

Unitatea de învăţare 12 12. CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICITĂŢII MĂRTURIEI

12.1. Introducere ..........................................................................................................................................

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 12.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare .............................................................................................................

12.3.1. Sursa mărturiei 12.3.2. Criteriul relaţiei martorului cu cauza

12.3.2.1. Relaţia martorului cu cauza în sine 12.3.2.2 Relaţia martorului cu păr ţile din proces

12.3.2.3. Implicarea propriei personalităţi în proces 12.3.3. Criteriul atitudinii anchetatorului în luarea depoziţiei martorilor 12.3.3.1 Observarea manifestărilor comportamentale ale

martorului 12.3.3.2. Construirea interogatoriului martorilor 12.4. Îndrumător pentru autoverificare

215

12.1. Introducere Se impune ca aprecierea unei mărturii să se bazeze pe principiul

fundamental al verificării sincerităţii martorului, al descifrării

fidelităţii percepţiei şi a acurateţii reproducerii datelor cu privire la

făptuitor şi împrejurările faptei.

Descifrarea loialităţii martorului, ca făcând parte dintr-una din

cele două categorii ale martorului de bună credinţă sau martor

mincinos angajează luarea în considerare a criteriilor de verificare a

veridicităţii mărturiei, deşi este cunoscut că aceste criterii au o

anumită relativitate.

Ideea relativităţii depoziţiilor izvorăşte din constatarea empirică

că organele noastre de simţ sunt imperfecte şi, în consecinţă,

mărturia care se bazează în principal pe recepţia senzorială este şi

ea întotdeauna relativă. Aceste erori la martorul de bună credinţă

ţin nu de intenţionalitatea sa, ci de caracteristicile naturii umane.

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare:

– Cunoşterea criteriilor de verificare a veridicităţii

mărturiei; – definirea surselor mărturiei; – cunoaşterea cauzelor mărturiei mincinoase;

- cunoaşterea rolului anchetatorului în luarea depoziţiei martorilor

- cunoaşterea paşilor metodologici în construirea interogatoriului martorilor

216


Pentru unitatea de învăţare CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICIT ĂŢII M ĂRTURIEI , timpul alocat este de 4 ore.


12.3. CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICIT ĂŢII

MĂRTURIEI

Se impune ca aprecierea unei mărturii să se bazeze pe principiul

fundamental al verificării sincerităţii martorului, al descifrării

fidelităţii percepţiei şi a acurateţii reproducerii datelor cu privire la

făptuitor şi împrejurările faptei.

Descifrarea loialităţii martorului, ca făcând parte dintr-una din

cele două categorii ale martorului de bună credinţă sau martor

mincinos angajează luarea în considerare a criteriilor de verificare a

veridicităţii mărturiei, deşi este cunoscut că aceste criterii au o

anumită relativitate.

Ideea relativităţii depoziţiilor izvorăşte din constatarea empirică

că organele noastre de simţ sunt imperfecte şi, în consecinţă,

mărturia care se bazează în principal pe recepţia senzorială este şi

ea întotdeauna relativă. Aceste erori la martorul de bună credinţă

ţin nu de intenţionalitatea sa, ci de caracteristicile naturii umane.

12.3.1.Sursa mărturiei

Literatura de psihologie juridică şi mai ales practica judiciară au

luat în considerare sursa de acumulare a informaţiilor din mărturie.

217

Astfel, avem:

a) mărturia nemijlocit ă, când martorul a fost prezent

nemijlocit la derularea evenimentului, în timpul şi spaţiul

corespunzător;

b) mărturia mijlocit ă, în care martorul furnizează

informaţiile culese nu în mod direct, ci dintr-o sursă

derivată, constând din alte persoane (părţi din proces,

martori nemijlociţi), care au perceput nemijlocit

evenimentul şi care i-au adus la cunoştinţă informaţiile

date;

c) mărturia “din auzite”, din zvon public , în care

martorul face referiri la fapte auzite, zvonuri de o anumită

notorietate, dar a căror sursă este imprecisă, nedeterminată.

Acest gen de mărturie este una dintre cele mai nesigure,

deoarece faptele relatate din “gură-n gură” sunt supuse unui

pronunţat proces de alterare, de denaturare, îndepărtându-se

tot mai mult de reala configuraţie a faptelor.

Sub aspectul forţei probante, nu se pot situa pe

acelaşi plan mărturiile provenite din sursele menţionate.

Când mărturia mijlocită provine din sursa primară,

veridicitatea ei este condiţionată de modul în care s-a

petrecut receptarea datelor, de memorarea acestora, de

modul de comunicare a acestor informaţii către organul

judiciar, deci de fidelitatea reflectării sursei primare în cea

derivată. O dată identificată sursa primară, se pun temeliile

verificării depoziţiei prin confruntarea informaţiilor

provenite din cele două surse, putându-se constata lipsa

coincidenţelor faptelor în ansamblu sau coincidenţa numai

a unor elemente irelevante. Se descifrează cauza

dezacordului în vederea reţinerii unei mărturii care

corespunde adevărului sau înlăturarea ambelor.

În cazul depoziţiilor simultane, atât concordanţa relatărilor, cât

şi discordanţa privind aspecte semnificative, dacă acestea din urmă

au o explicaţie convingătoare, nu trebuie să se răsfrângă asupra

valorii mărturiei, deoarece la baza contradicţiilor stau fie eroarea,

218

fie reaua credinţă.

Acest fapt antrenează descifrarea cauzelor voluntare din reaua

credinţă sau a celor involuntare din relatarea eronată.

12.3.2. Criteriul relaţiei martorului cu cauza

12.3.2.1. Relaţia martorului cu cauza în sine

Relaţia martorului cu cauza în sine se reflectă asupra

conţinutului mărturiei. Astfel, o primă implicare este interesul

material, când martorii sunt atraşi de câştigul material obţinut pe

această cale, fapt ce îi determină să depună o mărturie falsă. Dar

această categorie de martori pot fi deconspiraţi de un judecător abil,

inteligent, deoarece un asemenea tip de martor nu argumentează,

nu-şi susţine afirmaţiile sale suficient de convingător, formulează

cu prudenţă afirmaţii vagi, nu angrenează în relatarea sa elemente

noi, care apar în timpul anchetei, limitându-se la un cadru strict, pe

care şi l-au deliberat.

O altă cauză este frica de implicare în situaţie. Există la unii o

frică de justiţie, de procese, care ştii când încep, dar nu poţi bănui

când şi cum se sfârşesc.

La acestea se mai adaugă şi neplăcerea de a fi deranjat, de a

pierde timpul (care este preţios) pe la tribunal, de aici, de multe ori

şi atitudinea de “n-au auzit sau n-au văzut nimic”. Mai există şi o

frică de a nu se compromite, mai ales când este vorba de prezenţa

sa într-un loc suspect din punct de vedere moral sau în societatea

unor persoane suspecte.

12.3.2.2 Relaţia martorului cu păr ţile din proces

Existenţa unor raporturi între martor pe de o parte şi

participanţii la proces pe de altă parte poate zdruncina

imparţialitatea martorului în procesul judiciar. Aceste raporturi

trebuiesc cunoscute deoarece se pot resimţi în depoziţia martorului

şi, în consecinţă, pot falsifica mărturia.

Se distinge ca o primă cauză frica de ameninţare, de răzbunare a

celor implicaţi, existând şi constrângeri comise de agresor, că se va

răzbuna dacă va depune mărturie împotriva sa.

219

Legăturile afective puternice de tipul sentimentelor, pasiunilor,

dintre părţile implicate, între soţi, mamă şi copil, afectează

obiectivitatea relatărilor.

De aceea, depoziţiile membrilor familiei, nefiind dezinteresate şi

obiective, nu sunt concludente, de aici şi rezerva faţă de depoziţia

acestora.

Sentimentul de dragoste al unui tânăr pentru o femeie, precum şi

simpatia unui martor de un anumit sex pentru acuzatul de sex opus

pot produce deformări ale realităţii. Ura manifestată sub formă de

răzbunare, invidia pot genera, de asemenea, mărturia falsă, cauzată

de implicarea puternică a unor afecte cu valenţă negativă.

12.3.2.3 Implicarea propriei personalităţi în proces

O situaţie aparte o prezintă persoana care este victimă şi care, în

proces, apare ca martor. La o primă interpretare, depoziţiile sale ar

trebui privite fără suspiciune, fiind persoana care cunoaşte cel mai

bine prin implicare directă, desfăşurarea evenimentelor. Dar tocmai

această situaţie, de îndreptare a activităţii infracţionale împotriva

propriei persoane, constituie un puternic element de alterare, de

deformare a bunei credinţe. Aceasta deoarece percepţia şi memoria

sa se desfăşoară pe un puternic fond afectiv, emoţional, ceea ce de

multe ori, explică caracterul lacunar al perceperii şi redării faptelor

şi mai frecvent, tendinţa de exagerare a celor întâmplate ca o

consecinţă a lezării intereselor sale materiale sau personale. Apare

adesea o redare supradimensionată a pericolului în mod involuntar.

Sunt alte situaţii în care martorul, stimulat de propria

vanitate, descrie scena la care a asistat evidenţiind în mod expres

rolul său în evenimentul respectiv, din dorinţa exhibiţionistă de a se

vorbi despre sine.

O cauză importantă care poate genera mărturii false este

interesul propriei sale persoane. Astfel, un martor poate acuza o

persoană nevinovată, dar vulnerabilă, pentru a-şi ascunde, acoperi

propria vină. Garphe citează următoarea situaţie: în localitatea

Lapouyade (Landes), o fetiţă a fost violată şi asasinată. Consilierul

municipal Chaminade, declarând că l-a văzut pe vagabondul Jantet

urmărind-o îndeaproape şi afirmând că nici o altă persoană n-a

220

trecut în acel timp pe acolo, Janet a fost condamnat la 20 de ani de

muncă silnică. Câţiva ani după aceasta, consilierul municipal, fiind

pe patul de moarte, a chemat un preot şi, în prezenţa unor martori, a

recunoscut că el este autorul crimei şi că a făcut să fie condamnat

prin mărturie falsă un nevinovat, pentru a îndepărta orice posibilă

bănuială de la persoana sa. Jantet a fost reabilitat.

Martorul este privit ca o personalitate ce aparţine unui

anumit mediu social, cu anumite caracteristici morale, ale cărui

înclinaţii dominante spre sinceritate, onestitate, generozitate sau

spre nesinceritate, egoism, egocentrism îi conferă constanţă în

manifestările comportamentale, atitudinale. Ca o consecinţă,

reputaţia martorului în mediul social căruia îi aparţine constituie

elementul de apreciere a credibilităţii martorului. Psihologia

judiciară atrage, totuşi, atenţia asupra faptului că, între moralitatea

martorului şi atitudinea sa în cazuri particulare, nu există raporturi

de suprapunere totală, cunoaşterea martorului sub raport moral-

caracterial fiind o condiţie necesară, dar nu suficientă, deoarece

depoziţiile martorilor pot fi suspectate de parţialitate, chiar atunci

când provin de la martori cu moralitate ireproşabilă.

A. Binet, în contextul acestei problematici, abordează

fidelitatea mărturiei şi a cauzelor care o condiţionează ca fiind

determinate de tipologiile psihologice. S-a ajuns, astfel, la creearea

unei adevărate tipologii a martorilor în funcţie de apartenenţa la un

tip psihologic sau altul. În acest sens se disting:

a) tipul intelectual (descriptivul, observatorul, emoţionalul,

eruditul, imaginativul);

b) tipul caracterizat de orientarea particulară a inteligenţei

în mărturie (superficial, armonios, interpretativ, ambiţios);

c) tipul comportamental (observatori pozitivi,

interpretatori, inventivi, armonici, emotivi);

d) tipul psihocomportamental (subiectiv şi obiectiv,

senzitiv şi apatic, martorul care observă şi cel care descrie,

volubilul, încăpăţânatul).

Categoriile de tipuri de martori se pot grupa în două distincte

categorii, şi anume:

221

- tipul obiectiv, care caracterizează martorul prin precizie,

bun observator, care descrie lucrurile după însuşirile lor

exterioare obiective, nu participă emoţional la desfăşurarea

scenei, este martorul care înregistrează corect şi fidel

faptele percepute prin propriile simţuri;

- tipul subiectiv, care este preocupat de semnificaţia şi

sensul scenei pe care o percepe şi cărora le dă conţinut

interpretativ prin judecăţi de valoare pe care le emite sub

influenţa informaţiei afectiv-emoţionale, pe care de regulă,

o resimte cu maximă intensitate.

12.3.3 . Criteriul atitudinii anchetatorului în lua rea

depoziţiei martorilor

În vederea stabilirii veridicităţii mărturiei, un rol determinant îl

are rolul profesional al anchetatorului. Unul din procedeele care se

impun vizând eficienţa anchetatorului este aceea a depunerii

mărturiei în faţa judecătorului, considerându-se că martorul este

mai tentat să spună adevărul impresionat pe de o parte de rolul

social al anchetatorului, iar pe de altă parte, de cadrul instituţional

de desfăşurare a mărturiei.

Atitudinea eficientă a anchetatorului în luarea depoziţiei

martorului se identifică cu fina observare a martorului, a

comportamentului său, cât şi cu măiestria de construire a

interogatoriului, a conţinutului întrebărilor, a adecvării acestora la

reacţiile martorului.

12.3.3.1.Observarea manifestărilor comportamentale ale

martorului

În contactul nemijlocit al magistratului cu martorul în urma unei

fine observări a acestuia, se interpretează datele oferite de conduita,

fizionomia şi reacţiile exterioare ale celor cu care se află în

intercomunicare psihologică. Aceste interpretări îi pot oferi date cu

privire la raţionamentele şi sentimentele pe care le încearcă martorii

atunci când neagă sau afirmă ceva, atunci când pretind că ceea ce

relatează este exact sau nu, sau când susţin că nu-şi amintesc.

222

Aceste interpretări trebuiesc făcute, ţinând cont că mărturia se face

într-o atmosferă străină pentru martor, putând fi generatoare de stări

tensionale şi stresante, cu efecte distorsionante.

Deoarece încercarea de substituire voluntară a depoziţiei

reale cu o depoziţie imaginară sau falsă implică stări afective

tensionale se reverberează prin implicarea afectivităţii asupra

sistemului neurovegetativ, declanşând involuntar reacţii externe

vizibile ca indicatori fiziologici ai trăirilor emoţionale. Apar

dereglări în ritmul cardiac şi presiunea sanguină, intensificarea

activităţii glandelor sudoripare, schimbarea ritmului respiraţiei,

dereglarea fonaţiei, reducerea salivaţiei. La nivelul fizionomiei

martorului apar schimbări ale mimicii, ale expresiei feţei obţinută

prin mobilitatea muşchilor faciali, coborâtul deosebit al feţii,

tremuratul mâinilor, picioarelor.

Uneori, se pot obţine indicaţii utile, dar tot atât de adevărat

este şi faptul că, alteori, gesturile şi felul de exprimare al martorului

de rea credinţă poate induce în eroare pe judecător printr-o

exprimare hotărâtă, o siguranţă în limbaj, abilitate şi precizie în

mişcări până la a-l considera cinstit pe acesta şi a-l bănui de

falsitate pe unul de bună credinţă, dar emotiv şi impresionat de

cadrul şi formulele judecătoreşti, exprimându-se astfel cu

nesiguranţă în voce, bâlbâit etc.

Observarea manifestărilor comportamentale se completează

cu înregistrarea relatărilor martorilor nu numai sub aspectul

conţinutului, ci şi al formei. Astfel, relatarea fluentă, dispoziţia de-a

răspunde la întrebări, cu o expunere cât mai riguroasă, însoţită de o

mimică şi gestică ce se armonizează constituie, de regulă, notele

unei conduite sincere, nedisimulate. Această conduită verbală poate

îmbrăca, la martorii de rea credinţă, o formă de exprimare prudentă,

chiar exagerat prudentă, rezervată, cu o expunere şovăielnică,

sinuoasă, imprecizie în răspunsuri, vocea coborâtă, nesigură.

Dar dincolo de toate aceste date obţinute din observaţiile

anchetatorului, nu trebuie pierdut din vedere faptul că toate aceste

constatări comportamentale, fie de natură fiziologică, de

expresivitate sau conduită verbală, au numai valoare de indici

223

psihologici orientativi. Toate datele trebuiesc apreciate cu mare

prudenţă, luând în considerare atât impresionabilitatea cadrului

juridic, cât şi particularităţile individuale ale martorilor, precum şi

buna sau reaua credinţă de-a induce în mod voit magistratul.

12.3.3.2 Construirea interogatoriului martorilor

Pe această direcţie, magistratul adresează întrebări metodice

pentru a se putea convinge de capacitatea martorului de a înregistra,

memora şi reda fidel faptele percepute, încât să poată judeca

potenţialul aptitudinal de apreciere a unor dimensiuni spaţiale şi

succesiuni de timp ale acestuia.

În construcţia interogatoriului, judecătorul trebuie să

alcătuiască întrebările încât martorul să fie pus în faţa unor

situaţii reflectate prin ,întrebări la care nu s-a gândit şi nu şi-a

elaborat modele de răspuns.


12.4 CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICIT ĂŢII M ĂRTURIEI

Ideea relativităţii depoziţiilor izvorăşte din constatarea empirică că organele noastre de simţ sunt

imperfecte şi, în consecinţă, mărturia care se bazează în principal pe recepţia senzorială este şi ea

întotdeauna relativă. Aceste erori la martorul de bună credinţă ţin nu de intenţionalitatea sa, ci de

caracteristicile naturii umane.

12.4.1. Sursa mărturiei

Literatura de psihologie juridică şi mai ales practica judiciară au luat în considerare sursa de

acumulare a informaţiilor din mărturie. Astfel, avem:

a) mărturia nemijlocit ă, când martorul a fost prezent nemijlocit la derularea evenimentului,

în timpul şi spaţiul corespunzător;

224

b) mărturia mijlocit ă, în care martorul furnizează informaţiile culese nu în mod direct, ci

dintr-o sursă derivată, constând din alte persoane (părţi din proces, martori nemijlociţi), care

au perceput nemijlocit evenimentul şi care i-au adus la cunoştinţă informaţiile date;

c) mărturia “din auzite”, din zvon public , în care martorul face referiri la fapte auzite,

zvonuri de o anumită notorietate, dar a căror sursă este imprecisă, nedeterminată. Acest gen de

mărturie este una dintre cele mai nesigure, deoarece faptele relatate din “gură-n gură” sunt

supuse unui pronunţat proces de alterare, de denaturare, îndepărtându-se tot mai mult de reala

configuraţie a faptelor.

În cazul depoziţiilor simultane, atât concordanţa relatărilor, cât şi discordanţa privind aspecte

semnificative, dacă acestea din urmă au o explicaţie convingătoare, nu trebuie să se răsfrângă asupra

valorii mărturiei, deoarece la baza contradicţiilor stau fie eroarea, fie reaua credinţă.

Acest fapt antrenează descifrarea cauzelor voluntare din reaua credinţă sau a celor involuntare din

relatarea eronată.

12.4.2. Criteriul relaţiei martorului cu cauza

12.4.2.1 Relaţia martorului cu cauza în sine

Relaţia martorului cu cauza în sine se reflectă asupra conţinutului mărturiei. Astfel, o primă

implicare este interesul material, când martorii sunt atraşi de câştigul material obţinut pe această cale,

fapt ce îi determină să depună o mărturie falsă. Dar această categorie de martori pot fi deconspiraţi de

un judecător abil, inteligent, deoarece un asemenea tip de martor nu argumentează, nu-şi susţine

afirmaţiile sale suficient de convingător, formulează cu prudenţă afirmaţii vagi, nu angrenează în

relatarea sa elemente noi, care apar în timpul anchetei, limitându-se la un cadru strict, pe care şi l-au

deliberat.

O altă cauză este frica de implicare în situaţie. Există la unii o frică de justiţie, de procese, care ştii

când încep, dar nu poţi bănui când şi cum se sfârşesc.

La acestea se mai adaugă şi neplăcerea de a fi deranjat, de a pierde timpul (care este preţios) pe la

tribunal, de aici, de multe ori şi atitudinea de “n-au auzit sau n-au văzut nimic”. Mai există şi o frică de

a nu se compromite, mai ales când este vorba de prezenţa sa într-un loc suspect din punct de vedere

moral sau în societatea unor persoane suspecte.

12.4.2.2 Relaţia martorului cu păr ţile din proces

Existenţa unor raporturi între martor pe de o parte şi participanţii la proces pe de altă parte poate

zdruncina imparţialitatea martorului în procesul judiciar. Aceste raporturi trebuiesc cunoscute

deoarece se pot resimţi în depoziţia martorului şi, în consecinţă, pot falsifica mărturia.

225

Se distinge ca o primă cauză frica de ameninţare, de răzbunare a celor implicaţi, existând şi

constrângeri comise de agresor, că se va răzbuna dacă va depune mărturie împotriva sa.

Legăturile afective puternice de tipul sentimentelor, pasiunilor, dintre părţile implicate, între soţi,

mamă şi copil, afectează obiectivitatea relatărilor.

De aceea, depoziţiile membrilor familiei, nefiind dezinteresate şi obiective, nu sunt concludente, de

aici şi rezerva faţă de depoziţia acestora.

Sentimentul de dragoste al unui tânăr pentru o femeie, precum şi simpatia unui martor de un anumit

sex pentru acuzatul de sex opus pot produce deformări ale realităţii. Ura manifestată sub formă de

răzbunare, invidia pot genera, de asemenea, mărturia falsă, cauzată de implicarea puternică a unor

afecte cu valenţă negativă.

12.4.2.3. Implicarea propriei personalităţi în proces

O situaţie aparte o prezintă persoana care este victimă şi care, în proces, apare ca martor. La o

primă interpretare, depoziţiile sale ar trebui privite fără suspiciune, fiind persoana care cunoaşte cel

mai bine prin implicare directă, desfăşurarea evenimentelor. Dar tocmai această situaţie, de îndreptare

a activităţii infracţionale împotriva propriei persoane, constituie un puternic element de alterare, de

deformare a bunei credinţe. Aceasta deoarece percepţia şi memoria sa se desfăşoară pe un puternic

fond afectiv, emoţional, ceea ce de multe ori, explică caracterul lacunar al perceperii şi redării faptelor

şi mai frecvent, tendinţa de exagerare a celor întâmplate ca o consecinţă a lezării intereselor sale

materiale sau personale. Apare adesea o redare supradimensionată a pericolului în mod involuntar.

Sunt alte situaţii în care martorul, stimulat de propria vanitate, descrie scena la care a asistat

evidenţiind în mod expres rolul său în evenimentul respectiv, din dorinţa exhibiţionistă de a se vorbi

despre sine.

O cauză importantă care poate genera mărturii false este interesul propriei sale persoane.

Astfel, un martor poate acuza o persoană nevinovată, dar vulnerabilă, pentru a-şi ascunde, acoperi

propria vină. Garphe citează următoarea situaţie: în localitatea Lapouyade (Landes), o fetiţă a fost

violată şi asasinată. Consilierul municipal Chaminade, declarând că l-a văzut pe vagabondul Jantet

urmărind-o îndeaproape şi afirmând că nici o altă persoană n-a trecut în acel timp pe acolo, Janet a fost

condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Câţiva ani după aceasta, consilierul municipal, fiind pe patul

de moarte, a chemat un preot şi, în prezenţa unor martori, a recunoscut că el este autorul crimei şi că a

făcut să fie condamnat prin mărturie falsă un nevinovat, pentru a îndepărta orice posibilă bănuială de

la persoana sa. Jantet a fost reabilitat.

Martorul este privit ca o personalitate ce aparţine unui anumit mediu social, cu anumite

caracteristici morale, ale cărui înclinaţii dominante spre sinceritate, onestitate, generozitate sau spre

nesinceritate, egoism, egocentrism îi conferă constanţă în manifestările comportamentale, atitudinale.

Ca o consecinţă, reputaţia martorului în mediul social căruia îi aparţine constituie elementul de

226

apreciere a credibilităţii martorului. Psihologia judiciară atrage, totuşi, atenţia asupra faptului că, între

moralitatea martorului şi atitudinea sa în cazuri particulare, nu există raporturi de suprapunere totală,

cunoaşterea martorului sub raport moral-caracterial fiind o condiţie necesară, dar nu suficientă,

deoarece depoziţiile martorilor pot fi suspectate de parţialitate, chiar atunci când provin de la martori

cu moralitate ireproşabilă.

12.4.3. Criteriul atitudinii anchetatorului în luar ea depoziţiei martorilor

În vederea stabilirii veridicităţii mărturiei, un rol determinant îl are rolul profesional al

anchetatorului. Unul din procedeele care se impun vizând eficienţa anchetatorului este aceea a

depunerii mărturiei în faţa judecătorului, considerându-se că martorul este mai tentat să spună adevărul

impresionat pe de o parte de rolul social al anchetatorului, iar pe de altă parte, de cadrul instituţional

de desfăşurare a mărturiei.

Atitudinea eficientă a anchetatorului în luarea depoziţiei martorului se identifică cu fina observare a

martorului, a comportamentului său, cât şi cu măiestria de construire a interogatoriului, a conţinutului

întrebărilor, a adecvării acestora la reacţiile martorului.

12.4.3.1.Observarea manifestărilor comportamentale ale martorului

În contactul nemijlocit al magistratului cu martorul în urma unei fine observări a acestuia, se

interpretează datele oferite de conduita, fizionomia şi reacţiile exterioare ale celor cu care se află în

intercomunicare psihologică. Aceste interpretări îi pot oferi date cu privire la raţionamentele şi

sentimentele pe care le încearcă martorii atunci când neagă sau afirmă ceva, atunci când pretind că

ceea ce relatează este exact sau nu, sau când susţin că nu-şi amintesc. Aceste interpretări trebuiesc

făcute, ţinând cont că mărturia se face într-o atmosferă străină pentru martor, putând fi generatoare de

stări tensionale şi stresante, cu efecte distorsionante.

Deoarece încercarea de substituire voluntară a depoziţiei reale cu o depoziţie imaginară sau

falsă implică stări afective tensionale se reverberează prin implicarea afectivităţii asupra sistemului

neurovegetativ, declanşând involuntar reacţii externe vizibile ca indicatori fiziologici ai trăirilor

emoţionale. Apar dereglări în ritmul cardiac şi presiunea sanguină, intensificarea activităţii glandelor

sudoripare, schimbarea ritmului respiraţiei, dereglarea fonaţiei, reducerea salivaţiei. La nivelul

fizionomiei martorului apar schimbări ale mimicii, ale expresiei feţei obţinută prin mobilitatea

muşchilor faciali, coborâtul deosebit al feţii, tremuratul mâinilor, picioarelor.

Dar dincolo de toate aceste date obţinute din observaţiile anchetatorului, nu trebuie pierdut din

vedere faptul că toate aceste constatări comportamentale, fie de natură fiziologică, de expresivitate sau

conduită verbală, au numai valoare de indici psihologici orientativi . Toate datele trebuiesc apreciate

cu mare prudenţă, luând în considerare atât impresionabilitatea cadrului juridic, cât şi particularităţile

individuale ale martorilor, precum şi buna sau reaua credinţă de-a induce în mod voit magistratul.

227

12.4.3.2 Construirea interogatoriului martorilor

Pe această direcţie, magistratul adresează întrebări metodice pentru a se putea convinge de

capacitatea martorului de a înregistra, memora şi reda fidel faptele percepute, încât să poată judeca

potenţialul aptitudinal de apreciere a unor dimensiuni spaţiale şi succesiuni de timp ale acestuia.

În construcţia interogatoriului, judecătorul trebuie să alcătuiască întrebările încât martorul

să fie pus în faţa unor situaţii reflectate prin ,întrebări la care nu s-a gândit şi nu şi-a elaborat

modele de răspuns.

Concepte şi termeni de reţinut • mărturia nemijlocită • mărturia mijlocită • mărturia “din auzite • legăturile afective • vanitate • martor obiectiv • martor subiectiv • indici psihologici orientativi.


1. Care sunt criteriile de verificare a veridicităţii mărturiei? 2. Cum definiţi sursele mărturiei?

3. Care este rolului anchetatorului în luarea depoziţiei martorilor?

4. Care sunt paşii metodologici în construirea interogatoriului martorilor

228





13 TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII DEPOZIŢIEI MARTORILOR

- Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii- 13.1. Introducere ........................................................................................................................................... 13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 13.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare .............................................................................................................

13.3.1. Testarea capacităţii martorului de apreciere a datelor obiective ale situaţiei 13.3.2. Testarea capacitaţilor psihofiziologice ale martorilor

13.3.2.1. E xamenul fiziologic 13.3.2.2. Examenul psihologic


13.1. Introducere

. Problema spinoasă şi dificil ă de evaluare a martorului în vederea

stabilirii “capacităţii sale de a depune ca martor” oricât de

complexă şi modernă ar fi nu a mers până la a risca să formuleze

criterii concrete, pentru a o soluţiona. Pentru a evita trasarea lor

rigidă, tehnicile descifrării martorului din unghiul capacităţii sale

de a da o depoziţie va trebui să varieze, după caz, în funcţie de

importanţa declaraţiilor, vârsta martorului, mijloacele de care

229

dispune judecătorul.

Şi, totuşi, este necesar şi util să se traseze câteva jaloane

orientative, urmând adaptarea lor la specificul situaţiei.

De la început, se impune examenul nu numai psihologic, dar şi

fiziologic al capacităţilor senzoriale ale martorului, precum şi

evaluarea martorului de a percepe datele obiective ale situaţiei.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoasterea tehnicilor de evaluare a capacităţii

martorului de a da depoziţii ; – descifrarea tehnicilor de testare a capacităţii martorului de

apreciere a datelor obiective ; – cunoaşterea tehnicilor de examinare fiziologică

a martorilor; – cunoaşterea tehnicilor de examinare psihologică a

martorilor .


Pentru unitatea de învăţare Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii timpul alocat este de 4 ore.


13 TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII DEPOZIŢIEI MARTORILOR

- Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii - Problema spinoasă şi dificil ă de evaluare a martorului în vederea

230








Şi, totuşi, este necesar şi util să se traseze câteva jaloane

orientative, urmând adaptarea lor la specificul situaţiei.

De la început, se impune examenul nu numai psihologic, dar şi

fiziologic al capacităţilor senzoriale ale martorului, precum şi

evaluarea martorului de a percepe datele obiective ale situaţiei.

13.3.1. Testarea capacităţii martorului de apreciere a

datelor obiective ale situaţiei

Depoziţia în raport cu evaluarea spaţiului şi timpului . Se

întîmplă deseori ca martorilor să li se ceară sa dea informaţii asupra

unui eveniment datându-l în timp şi spaţiu. Astfel li se poate

solicita să evalueze distanţa între două puncte, dimensiunile unor

obiecte, durata de desfăşurare a unor evenimente, datarea lor în

timp.

Localizarea în timp a experienţelor trăite este unul din

procesele psihice cele mai instabile şi influenţabile. Unii indivizi

supraevalueaza intervalele scurte şi le subevaluează pe cele lungi,

în timp ce alţii (şi aceştia sunt majoritatea) procedează invers.

Dacă localizarea în timp a unui eveniment este relativ

uşoară, mulţi putând să aprecieze dacă fapta s-a întimplat spre

dimineaţă sau mai spre seară, aprecierea duratei în timp a unei

scene este mai dificilă.

Cercetările psihologice au relevat că există un timp

subiectiv şi un timp obiectiv, neconcordanţa dintre aceste două

timpuri poate angrena erori grave.

Implicarea dimensiunii afective influenţează prin conţinutul

său emoţional agreabil sau penibil, evaluarea temporală. Oricine

ştie că orele petrecute în mod plăcut par mai scurte decât cele

petrecute în suferinţă.

231

Martorii cu mai puţină cultură, care nu au noţiuni precise

de timp, este preferabil să facă aprecieri cronologice în mod concret

prin comparaţie directă. De exemplu, se poate aprecia o durata de

timp prin raportare la timpul de care are nevoie spre a merge de la

un loc la altul. Aprecierea duratei unui act este mai fidelă la

anumite categorii profesionale care prin specificul meserie

exercitate se încadrează în anumite perioade de timp. Aşa sunt cei

care lucrează normat, muncă didactică etc.

Redarea dimesiunilor spaţiale în mod corect este de

asemenea importantă pentru procedura juridică. În unele situaţii,

cum sunt accidentele de automobil, loviturile cauzatoare de moarte

sau accidentele etc. cu foarte mici excepţii, omul obişnuit face

aprecieri eronate asupra spaţiului concret. Prin metode simple

anchetatorul poate verifica capacitatea aprecierii spaţiului punându-

l pe martor să aprecieze dimensiunile camerei în care se află sau

dimensiunea străzii pe care a trecut.

Aprecierea vitezei, cu rol hotărâtor în cazul accidentelor

de circulaţie, întâmpină şi ea greutăţi. Un individ care nu este pus

prin profesie sau alte activităţii să-şi formeze deprinderea aprecierii

vitezei, cu greu poate depune o mărturie valabilă cu referire la

viteză.

O tehnică la îndemâna anchetatorului de a descifra

capacitatea martorului de evaluare a vitezelor este de a-l pune pe

acesta să aprecieze viteza vehilculelor ce trec prin faţa clădirii.

Al ţi factori care determină denaturarea mărturiei martorului

pot fi timpul scurs dintre scena percepută şi relatarea ei, timpul de

memorie care intră în acţiune, calitaţile memoriei martorului etc.

13.3.2. Testarea capacitaţilor psihofiziologice ale

martorilor

13.3.2.1. Examenul fiziologic

– Examenul fiziologic al capacităţilor senzoriale.

Pentru declaraţii ce cuprind referiri vizuale trebuie

verificată acuitatea vizuală, capaciatea cromatică,

amplitudinea câmpului său vizual, precum şi cunoaşterea a

232

tot ceea ce se referă la datele fiziologice necesare pentru

evaluarea obiectivă a ceea ce martorul a putut să vadă în

împrejurările în care se afla. Astfel, pentru relatarea unor

fapte petrecute noaptea sau în condiţii de lumină

defectuoasă, trebuie verificată acuitatea vederii nocturne.

Sunt cazuri când un martor susţine că a văzut fapte deşi

este uşor de dovedit limitele pe care capacitatea sa optică le

semnalează, faptul că el nu a putut să vadă ceea ce susţine

că a văzut.

Din aceleaşi considerente se procedează la examenul capacităţii

auditive, ori de câte ori martorul dă informaţii despre zgomote,

conversaţii percepute de el. Adesea un martor spune că a auzit o

discuţie “şuşotită”. Într─un asemenea caz examenul acuităţii sale

auditive poate demonstra dacă aceasta a fost posibil sau nu.

Pentru simplificarea examinării vizuale şi auditive se poate

recurge la un procedeu care este reconstituirea actelor despre care

s-a depus mărturie, martorul plastat în condiţii similare acelora care

fac obiectul relatarii se va constata dacă este capabil să perceapă

detalii echivalente celor pe care le afirmă ca le-a perceput în

situaţia despre care depune marturie.

Dar această tehnică comportă un inconvenient şi anume

martorul ştiind că se verfică fidelitatea relatării sale, în mod

deliberat se plasează în general în condiţii experimentale, în poziţii

mai bune de observare; pe de altă parte simplul fapt că este prevenit

asupra ceea ce va trebui să urmărească pentru a-l reda, atenţia sa şi

în general capacitatea sa perceptivă, se ascute prin instructajul

verbal primit. De aceea, această tehnică trebuie combinată cu

examenul capacităţii senzoriale de specialitate sau cu tehnici puţin

specializate de precizare a acuităţii.

Astfel, pentru vedere se va cere descifrarea de obiecte,

culori aflate în spaţiul ambiant, iar pentru auz se va folosi ceasul

care se apropie pe rând când de o ureche, când de alta până va auzi

tic-tac-ul.

12.3.2.2.. Examenul psihologic

– Exemenul psihologic al capacităţii de-a depune mărturie

233

poate fi evaluat cu ajutorul unor probe speciale numite probe de

mărturie sau de fidelitate a declaraţiilor . Materialul acestor probe

este foarte variat, comportând fiecare tip de probă anumite avantaje

şi limite. Astfel se utilizează imagini ale unor tablouri expuse

subiecţilor un anumit timp, pe marginea cărora subiecţii să facă

ulterior depoziţia lor apoi, se folosesc scene, evenimente reale

anume organizate sau filme.

Coeficienţii de mărturie vor fi analizaţi în principal sub trei

aspcte, şi anume: extinderea mărturiei , gradul de fidelitate şi

gradul de certitudine subiectivă a mărturiei.

Extinderea mărturiei se referă la numărul de elemente

componente ale depoziţiei, la măsura în care acoperă elementele

evenimentului la care se referă mărturia. Extinderea mărturiei este

determinată atât de condiţiile obiective în care martorul a asistat la

evenimentul în discuţie cât şi de capacitatea de reţinere a martorului

condiţionată la rândul ei de o suită de factori psihologici.

Fidelitatea mărturiei este determinată de o recepţie

informaţională optimă şi totodată de capacitatea de verbalizare a

martorului. Transpunera verbală fidelă a conţinutului memorial este

puternic dependentă de gradul de cultură al martorului.

Gradul de certitudine se referă la siguranţa cu care

martorul răspunde la chestiunile care îi sunt puse. Siguranţa

afirmaţiilor pare mai mare în depoziţia spontană, deoarece acest tip

de relatare se refera la evenimente, fapte, date asupra cărora el

posedă o oarecare certitudine.

Când i se pun întrebări, ca în cazul interogatoriului, prin

evidenţierea unor alternative plauzibile, subiectul pierde

certitudinea iniţială.

În depoziţia martorilor pot apare unele adaosuri ca rod al

imaginaţiei martorului care afectează fidelitatea depoziţiei. Foarte

prezentă, cu un mare rol în influenţarea calităţii depoziţiei este

gradul de inteligenţă al martorilor. O persoană cu un nivel

intelectual mai ridicat are mai mari sanse să facă o depoziţie bună

decât o alta cu nivel intelectual mai scăzut. Depoziţiile bazate pe

interogatoriul sunt mai strâns corelate cu inteligenţa decât cele sub

234

formă de naraţiune, deoarece în depoziţia spontană subiectul îşi

derulează firul amintirilor aşa cum îi vine în minte, şi anume acelea

care-i vin mai clar în minte, pe câtă vreme în interogatoriu se face

apel la situaţii de care martorul este mai puţin sigur, punând în

acţiune judecăţi de valoare, putinţa de selecţionare, cumpănirea şi

judecarea declaraţiilor.

Marturia este influenţată şi de tipul de personalitate. A.

Binet este cel dintâi care face o clasificare a tipurilor intelectuale

studiindu-le experimental. Astfel se disting:

a) tipul descriptiv care descrie lucrurile pe care le-a văzut

luând în considerare caracterele lor cele mai aparente, fără

să caute semnificaţia.

b) tipul observator care-şi fixează atenţia îndeosebi asupra

subiectului scenei;

c) tipul emoţional care descrie emoţia ce se degajă din

subiect;

d) tipul erudit care în loc să descrie obiectul spune tot ce-i

vine în minte referitor la subiect.

La aceste patru tipuri Binet mai adaugă un al cincilea tip pe

care-l numeşte imaginativ şi poetic. Acest tip neglijează observaţia

prin predominarea imaginaţiei, a amintirilor sale, a emotivităţii.

H. Lelesz pornind de la tipurile intelectuale de

subiecţi trasate de Binet în descrierea unui obiect încearcă

studierea influenţei acestor tipuri asupra mărturiei.

Tipurile descifrate de Lelesz sunt următoarele:

a) tipul descriptiv care se complace în a descrie obiectele

şi aspectele externe ale persoanelor, fără a căuta să

înţeleagă atitudinea lor, să descifreze stările interioare care

corespund expresiilor;

b) tipul superficial care face o descriere superficială a

caracterelor aparente ale imaginii;

c) tipul inteligent care redă imaginea în ansamblul său şi

nu se opreşte cu analiza sa decât asupra elementelor

interesante şi caracteristice. El se caracterizează prin efort

de sitematizare şi coordonare a ideilor;

235

d) tipul interpretator care caută să prindă îndeosebi

subiectul scenei şi să-i atribuie o semnificaţie particulară.

e) tipul ambi ţios care caută în primul rând să-şi expună

părerile sale, să-şi desfăşoare toată ambiţia sa, să ia o

atitudine originală.

Fidelitatea cea mai mare se întâlneşte în mărturiile sub formă de

narare spontană la tipul inteligent iar cel mai redus grad de

fidelitate la tipul interpretator, la care subiectivitatea predomină.

Tipul inteligent, caracterizat prin criticism ridicat, este mai

puţin supus sugestiilor. Nici tipul descriptiv care se distinge printr-o

bună memorare şi observare minuţioasă nu este uşor influenţabil.

Tipurile interpretator, ambiţios şi superficial sunt cele mai

susceptibile.

Sub raportul implicării dimensiunilor personale

extraversiune-introversiune Mira Y. Lopez menţionează că la tipii

extravertiţi sunt şanse mai mari să se obţină o mărturie, dar că,

gradul de constanţă al acesteia este cu atât mai mic în timp cu cât

este mai extravertit. În schimb, individul introvertit va da declaraţii

mai limitate şi chiar mai subiective, dar mai constante şi mai puţin

influenţate de împrejurările exterioare şi de timp.

Tipurile de personalitate isteroidă, mitomană sau

imaginativă ale lui Dupre şi tipurile paranoide sunt cele mai

susceptibile de a da mărturii false; primii din cauza tendinţei lor

confabulatorii, irezistibile, iar secunzii ca urmare a predominării

proceselor catatymice şi de proiecţie.

Tipurile psihastenice ale lui Janet şi tipurile obsesionale

oferă, datorită autocenzurii, o mare veridicitate în mărturiile lor, cu

condiţia ca să ştie cum să fie interogaţi, ca să nu apară impreciziuni.

Aceşti subiecţi au aproape întotdeauna o dorinţă impetuoasă de a

spune adevărul, dar chiar din această cauză ei se întreabă dacă ceea

ce spun este adevărat, ştiind să evite certitudinile ori de câte ori

aceasta este posibil. Cel care ia interogatoriul este necesar să se

înarmeze cu răbdare şi să nu exercite presiuni excesive asupra

martorului de acest tip, obligându-l astfel să dea un răspuns

precipitat sau să facă corecturi mai târziu, nemulţumt de răspunsul

236

său.

Raportată mărturia la etate se observă o descreştere a

fidelităţii în relatarea copiilor şi a batrânilor. Copiii sunt mai

susceptibili la sugestie decât adulţii. Diferenţa cea mai mare între

mărturiile copiilor şi adulţilor se înregistrează sub forma de

interogatoriu. Diferenţele dintre sexe sunt neînsemnate sub raportul

depoziţiei.


13. 4. TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII DEPOZI ŢIEI MARTORILOR

- Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii -

Problema spinoasă şi dificil ă de evaluare a martorului în vederea stabilirii “capacităţii sale de a

depune ca martor” oricât de complexă şi modernă ar fi nu a mers până la a risca să formuleze criterii

concrete, pentru a o soluţiona. Pentru a evita trasarea lor rigidă, tehnicile descifrării martorului din

unghiul capacităţii sale de a da o depoziţie va trebui să varieze, după caz, în funcţie de importanţa

declaraţiilor, vârsta martorului, mijloacele de care dispune judecătorul.

Şi, totuşi, este necesar şi util să se traseze câteva jaloane orientative, urmând adaptarea lor la

specificul situaţiei.

De la început, se impune examenul nu numai psihologic, dar şi fiziologic al capacităţilor

senzoriale ale martorului, precum şi evaluarea martorului de a percepe datele obiective ale situaţiei.

13.4.1. Testarea capacităţii martorului de apreciere a datelor obiective ale

situaţiei

Depoziţia în raport cu evaluarea spaţiului şi timpului . Se întîmplă deseori ca martorilor să li se

ceară sa dea informaţii asupra unui eveniment datându-l în timp şi spaţiu. Astfel li se poate solicita să

evalueze distanţa între două puncte, dimensiunile unor obiecte, durata de desfăşurare a unor

evenimente, datarea lor în timp.

237

Localizarea în timp a experienţelor trăite este unul din procesele psihice cele mai instabile şi

influenţabile. Unii indivizi supraevalueaza intervalele scurte şi le subevaluează pe cele lungi, în timp

ce alţii (şi aceştia sunt majoritatea) procedează invers.

Dacă localizarea în timp a unui eveniment este relativ uşoară, mulţi putând să aprecieze dacă

fapta s-a întimplat spre dimineaţă sau mai spre seară, aprecierea duratei în timp a unei scene este mai

dificil ă.

Cercetările psihologice au relevat că există un timp subiectiv şi un timp obiectiv,

neconcordanţa dintre aceste două timpuri poate angrena erori grave.

Implicarea dimensiunii afective influenţează prin conţinutul său emoţional agreabil sau

penibil, evaluarea temporală. Oricine ştie că orele petrecute în mod plăcut par mai scurte decât cele

petrecute în suferinţă.

Redarea dimesiunilor spaţiale în mod corect este de asemenea importantă pentru procedura

juridică. În unele situaţii, cum sunt accidentele de automobil, loviturile cauzatoare de moarte sau

accidentele etc. cu foarte mici excepţii, omul obişnuit face aprecieri eronate asupra spaţiului concret.

Prin metode simple anchetatorul poate verifica capacitatea aprecierii spaţiului punându-l pe martor să

aprecieze dimensiunile camerei în care se află sau dimensiunea străzii pe care a trecut.

Aprecierea vitezei, cu rol hotărâtor în cazul accidentelor de circulaţie, întâmpină şi ea

greutăţi. Un individ care nu este pus prin profesie sau alte activităţii să-şi formeze deprinderea

aprecierii vitezei, cu greu poate depune o mărturie valabilă cu referire la viteză.

O tehnică la îndemâna anchetatorului de a descifra capacitatea martorului de evaluare a

vitezelor este de a-l pune pe acesta să aprecieze viteza vehilculelor ce trec prin faţa clădirii.

Al ţi factori care determină denaturarea mărturiei martorului pot fi timpul scurs dintre scena

percepută şi relatarea ei, timpul de memorie care intră în acţiune, calitaţile memoriei martorului etc.

13.4.2. Testarea capacitaţilor psihofiziologice ale martorilor

13.4.2.1. Examenul fiziologic

– Examenul fiziologic al capacităţilor senzoriale. Pentru declaraţii ce cuprind

referiri vizuale trebuie verificată acuitatea vizuală, capaciatea cromatică, amplitudinea

câmpului său vizual, precum şi cunoaşterea a tot ceea ce se referă la datele fiziologice

necesare pentru evaluarea obiectivă a ceea ce martorul a putut să vadă în împrejurările în care

se afla. Astfel, pentru relatarea unor fapte petrecute noaptea sau în condiţii de lumină

defectuoasă, trebuie verificată acuitatea vederii nocturne. Sunt cazuri când un martor susţine

că a văzut fapte deşi este uşor de dovedit limitele pe care capacitatea sa optică le semnalează,

faptul că el nu a putut să vadă ceea ce susţine că a văzut.

238

Din aceleaşi considerente se procedează la examenul capacităţii auditive, ori de câte ori martorul dă

informaţii despre zgomote, conversaţii percepute de el. Adesea un martor spune că a auzit o discuţie

“şuşotită”. Într─un asemenea caz examenul acuităţii sale auditive poate demonstra dacă aceasta a fost

posibil sau nu.

Pentru simplificarea examinării vizuale şi auditive se poate recurge la un procedeu care este

reconstituirea actelor despre care s-a depus mărturie, martorul plastat în condiţii similare acelora care

fac obiectul relatarii se va constata dacă este capabil să perceapă detalii echivalente celor pe care le

afirmă ca le-a perceput în situaţia despre care depune marturie.

Dar această tehnică comportă un inconvenient şi anume martorul ştiind că se verfică fidelitatea

relatării sale, în mod deliberat se plasează în general în condiţii experimentale, în poziţii mai bune de

observare; pe de altă parte simplul fapt că este prevenit asupra ceea ce va trebui să urmărească pentru

a-l reda, atenţia sa şi în general capacitatea sa perceptivă, se ascute prin instructajul verbal primit. De

aceea, această tehnică trebuie combinată cu examenul capacităţii senzoriale de specialitate sau cu

tehnici puţin specializate de precizare a acuităţii.

Astfel, pentru vedere se va cere descifrarea de obiecte, culori aflate în spaţiul ambiant, iar

pentru auz se va folosi ceasul care se apropie pe rând când de o ureche, când de alta până va auzi tic-

tac-ul.

13.4.2.2. Examenul psihologic

– Exemenul psihologic al capacităţii de-a depune mărturie poate fi evaluat cu ajutorul unor

probe speciale numite probe de mărturie sau de fidelitate a declaraţiilor . Materialul acestor probe

este foarte variat, comportând fiecare tip de probă anumite avantaje şi limite. Astfel se utilizează

imagini ale unor tablouri expuse subiecţilor un anumit timp, pe marginea cărora subiecţii să facă

ulterior depoziţia lor apoi, se folosesc scene, evenimente reale anume organizate sau filme.

Coeficienţii de mărturie vor fi analizaţi în principal sub trei aspcte, şi anume: extinderea

mărturiei , gradul de fidelitate şi gradul de certitudine subiectivă a mărturiei.

Extinderea mărturiei se referă la numărul de elemente componente ale depoziţiei, la măsura

în care acoperă elementele evenimentului la care se referă mărturia. Extinderea mărturiei este

determinată atât de condiţiile obiective în care martorul a asistat la evenimentul în discuţie cât şi de

capacitatea de reţinere a martorului condiţionată la rândul ei de o suită de factori psihologici.

Fidelitatea mărturiei este determinată de o recepţie informaţională optimă şi totodată de

capacitatea de verbalizare a martorului. Transpunera verbală fidelă a conţinutului memorial este

puternic dependentă de gradul de cultură al martorului.

Gradul de certitudine se referă la siguranţa cu care martorul răspunde la chestiunile care îi

sunt puse. Siguranţa afirmaţiilor pare mai mare în depoziţia spontană, deoarece acest tip de relatare se

refera la evenimente, fapte, date asupra cărora el posedă o oarecare certitudine.

239

Când i se pun întrebări, ca în cazul interogatoriului, prin evidenţierea unor alternative

plauzibile, subiectul pierde certitudinea iniţială.

În depoziţia martorilor pot apare unele adaosuri ca rod al imaginaţiei martorului care afectează

fidelitatea depoziţiei. Foarte prezentă, cu un mare rol în influenţarea calităţii depoziţiei este gradul de

inteligenţă al martorilor. O persoană cu un nivel intelectual mai ridicat are mai mari sanse să facă o

depoziţie bună decât o alta cu nivel intelectual mai scăzut. Depoziţiile bazate pe interogatoriul sunt

mai strâns corelate cu inteligenţa decât cele sub formă de naraţiune, deoarece în depoziţia spontană

subiectul îşi derulează firul amintirilor aşa cum îi vine în minte, şi anume acelea care-i vin mai clar în

minte, pe câtă vreme în interogatoriu se face apel la situaţii de care martorul este mai puţin sigur,

punând în acţiune judecăţi de valoare, putinţa de selecţionare, cumpănirea şi judecarea declaraţiilor.

Marturia este influenţată şi de tipul de personalitate. A. Binet este cel dintâi care face o

clasificare a tipurilor intelectuale studiindu-le experimental. Astfel se disting:

a) tipul descriptiv care descrie lucrurile pe care le-a văzut luând în considerare caracterele lor

cele mai aparente, fără să caute semnificaţia.

b) tipul observator care-şi fixează atenţia îndeosebi asupra subiectului scenei;

c) tipul emoţional care descrie emoţia ce se degajă din subiect;

d) tipul erudit care în loc să descrie obiectul spune tot ce-i vine în minte referitor la subiect.

La aceste patru tipuri Binet mai adaugă un al cincilea tip pe care-l numeşte imaginativ şi poetic.

Acest tip neglijează observaţia prin predominarea imaginaţiei, a amintirilor sale, a emotivităţii.

H. Lelesz pornind de la tipurile intelectuale de subiecţi trasate de Binet în descrierea

unui obiect încearcă studierea influenţei acestor tipuri asupra mărturiei.

Tipurile descifrate de Lelesz sunt următoarele:

a) tipul descriptiv care se complace în a descrie obiectele şi aspectele externe ale persoanelor,

fără a căuta să înţeleagă atitudinea lor, să descifreze stările interioare care corespund

expresiilor;

b) tipul superficial care face o descriere superficială a caracterelor aparente ale imaginii;

c) tipul inteligent care redă imaginea în ansamblul său şi nu se opreşte cu analiza sa decât

asupra elementelor interesante şi caracteristice. El se caracterizează prin efort de sitematizare

şi coordonare a ideilor;

d) tipul interpretator care caută să prindă îndeosebi subiectul scenei şi să-i atribuie o

semnificaţie particulară.

e) tipul ambi ţios care caută în primul rând să-şi expună părerile sale, să-şi desfăşoare toată

ambiţia sa, să ia o atitudine originală.

Fidelitatea cea mai mare se întâlneşte în mărturiile sub formă de narare spontană la tipul inteligent

iar cel mai redus grad de fidelitate la tipul interpretator, la care subiectivitatea predomină.

240

Tipul inteligent, caracterizat prin criticism ridicat, este mai puţin supus sugestiilor. Nici tipul

descriptiv care se distinge printr-o bună memorare şi observare minuţioasă nu este uşor influenţabil.

Tipurile interpretator, ambiţios şi superficial sunt cele mai susceptibile.

Sub raportul implicării dimensiunilor personale extraversiune-introversiune Mira Y. Lopez

menţionează că la tipii extravertiţi sunt şanse mai mari să se obţină o mărturie, dar că, gradul de

constanţă al acesteia este cu atât mai mic în timp cu cât este mai extravertit. În schimb, individul

introvertit va da declaraţii mai limitate şi chiar mai subiective, dar mai constante şi mai puţin

influenţate de împrejurările exterioare şi de timp.

Tipurile de personalitate isteroidă, mitomană sau imaginativă ale lui Dupre şi tipurile

paranoide sunt cele mai susceptibile de a da mărturii false; primii din cauza tendinţei lor

confabulatorii, irezistibile, iar secunzii ca urmare a predominării proceselor catatymice şi de proiecţie.

Raportată mărturia la etate se observă o descreştere a fidelităţii în relatarea copiilor şi a

batrânilor. Copiii sunt mai susceptibili la sugestie decât adulţii. Diferenţa cea mai mare între mărturiile

copiilor şi adulţilor se înregistrează sub forma de interogatoriu.

Diferenţele dintre sexe sunt neînsemnate sub raportul depoziţiei.


• reconstituirea actelor • extinderea mărturiei • fidelitatea mărturiei • gradul de certitudine • tipul descriptiv • tipul observator • tipul emoţional • tipul erudit • tipul interpretator

Întreb ări de control şi teme de dezbatere Care sunt tehnicile de evaluare a capacităţii martorului de a da depoziţii? Prezentaţi tehnici de testare a capacităţii martorului de apreciere a datelor obiective.

Prezentaţi tehnicil de examinare fiziologică a martorilor. Prezentaţi tehnicil de examinare psihologică a martorilor.

241




Unitatea de învăţare 14 Unitatea de învăţare 14

14 TEHNICI DE DESCIFRAREA SINCERITĂŢII DEPOZI ŢIEI MARTORILOR - Tehnici de investigare a depoziţiei martorului-

14.1. Introducere 14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat.. 14.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare . 14.3.1. Tipuri de depoziţii 14.3.2. Categoriile de întrebări din interogaoriu

14.3.3. Tehnica obţinerii unui grad maxim de sinceritate în depoziţia martorilor 14.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

242

14.1. Introducere Problema spinoasă şi dificil ă de evaluare a martorului în vederea








O problemă importantă care se pune este şi a

normelor care trebuie respectate pentru a obţine mărturii cât

mai fidele, nedeformate. Este trist ca martorul să încerce cu

premeditare să deformeze adevărul relatării sale, dar şi mai

trist este ca în mod involuntar să se comită această eroare din

cauza caracterului sugestiv al întrebărilor, care se doresc

personale, dar care, implicând un răspuns în maniera lor de

formulare, provoacă răspunsuri denaturate.

14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare:

- cunoaşterea tehnicilor de investigare a depoziţiei martorului

– descifrarea principalelor tipuri de depoziţii ; – cunoaşterea categoriile de întrebări din

interogaoriu; - cunoaşterea tehnicii de obţinerere a unui grad maxim de sinceritate în depoziţia martorilor

243


Pentru unitatea de învăţare- Tehnici de investigare a depoziţiei martorului timpul alocat este de 4 ore.


14.3 Tehnici de investigare a depoziţiei martorului

O problemă importantă care se pune este şi a normelor care trebuie

respectate pentru a obţine mărturii cât mai fidele, nedeformate. Este

trist ca martorul să încerce cu premeditare să deformeze adevărul

relatării sale, dar şi mai trist este ca în mod involuntar să se comită

această eroare din cauza caracterului sugestiv al întrebărilor, care se

doresc personale, dar care, implicând un răspuns în maniera lor de

formulare, provoacă răspunsuri denaturate.

14.3.1. Tipuri de depoziţii

Mărturia spontană, (deopziţia spontană) sub formă de

povestire a datelor are avantajul că fereşte individul de orice

sugestie sau influenţă străină. Aceasta presupune o intenţie de

sinceritate din partea martorului.

Prezintă dezavantajul de a abunda în date nesemnificative,

de a prezenta omisiuni de fapte importante sub raport juridic.

Numai un procentaj foarte mic al depoziţiilor spontane spun tot

ceea ce interesează şi niciodată mai mult decît interesează.

Din necesitatea elucidării unor aspecte importante din

unghi juridic se recurge la interogatoriu . Interogatoriul prezintă

avantajul de a stimula memoria martorului, de a stimula

reactualizarea anumitor evenimente, persoane. Se atrage atenţia

martorului aspura lucrurilor care interesează mai mult justiţia şi pe

244

care uneori martorul nici nu se gîndeşte să le evoce. Datele obţinute

prin interogatoriu sunt mai complete şi mai uşor de comparat. Dar

depoziţia obţinută prin interogatoriu comportă şi dezavantaje, de

strecurare a unui numar ridicat de erori ceea ce face ca mărturiile

bazate pe interogatoriu să prezinte un indice de fidelaitate cu mult

mai redus.

Mărturiile obţinute prin interogatoriu sunt rezultatul

conflictului între ceea ce ştie subiectul, pe de o parte, şi, pe de altă

parte, ceea ce întrebările puse, subînţeleg că ar trebui să ştie. Orice

răspuns de fapt este o reacţie mixtă, deoarece angajează nu numai

experienţa trăită spontan a martorului, dar şi reprezentările şi

tendinţele afective evocate prin întrebare.

Sunt trei modalităţi generale de constituire a întrebărilor din

interogatoriu care pot genera răspunsuri false:

a) ideea conţinută implicit în întrebare evocă prin asociaţie

altă realitate care nu concordă cu cea despre care trebuie să

depună mărturie subiectul;

b) întrebarea determină subiectul să ţină cont de o lacună a

memoriei sale pe care el încearcă să o completeze fie prin

răspuns la întâmplare, fie pe baza unei deducţii logice (care

poate fi neconformă realităţii faptelor deşi corectă ca

probabilitate deductivă)

c) întrebarea determină o sugestie directă sau situează

subiectul în condiţiile de inferioritate care îl împiedică a da

un răspuns corect.

14.3.2. Categoriile de întrebări din

interogatoriu

Din punct de vedere psihologic şi gramatical distingem cel

puţin şapte categorii de întrebări:

a) determinative (întrebări cu pronume interogativ);

b) complet disjunctive;

c) diferenţiale (da sau nu);

d) condiţionale afirmative (da?) sau expectativ pozitive;

e) condiţionale negative (nu?) sau expectativ negative;

245

f) parţial disjunctive;

g) afirmative cu prezumţie.

Analiza acestor tipuri de întrebări o facem în funcţie de

gradul în care poate provoca eroarea.

Astfel întrebările afirmative cu prezumţie presupun

existenţa unei anumite amintiri la martor. Utilizarea acestui tip de

întrebare trebuie evitată cu grijă deoarece posedă mare forţă de

sugestie şi riscă să ducă martorul spre eroare. De exemplu, dacă un

martor este interogat cu privire la culoarea cravatei acuzatului fără

a-l întreba, în prealabil, dacă acesta purta sau nu cravată, sunt şanse

foarte mari de a obţine un răspuns imprecis. Această întrebare

presupune implicit că martorul este sigur că acuzatul purta o

cravată, ceea ce poate nu ar fi confirmat dacă i s-ar fi adresat

această întrebare pertinentă: “V ă amintiţi dacă acuzatul purta sau

nu o cravată?”

Aceleaşi constatări se fac referitor la întrebările parţial

disjunctive care plasează subiectul într-o situaţie de optare între

două posibilităţi care le exclud astfel prin limitarea opţiunii pe toate

celelalte, fiind posibil ca adevărul să se afle printre acestea. Astfel,

să presupunem că după ce am întrebat dacă acuzatul purta sau nu

cravată şi am obţinut un răspus afirmativ, venim cu o altă întrebare:

“Cravata era galbenă sau neagră?”. Se poate ca martorului să i se fi

părut cravata ca având altă culoare decât galbenă sau neagră. El va

recunoaşte în mod tacit în sinea lui şi va opta pentru una din cele

două culori, şi anume o va alege pe cea care i se pare mai apropiată

de culoarea pe care el a reţinut-o. De exepmlu, dacă subiectul a

reţinut că acuzatul purta o cravată albastră, la întrebarea

judecătorului va răspunde că acuzatul avea o cravată de culoare

neagră.

Aceste două tipuri de întrebări sunt folosite destul de des de

judecător, uneori din raţionamentul greşit al acestora de a evita prin

acest tip de întrebări eventuale tentative ale martorilor de a-l induce

în eroare.

Categoria întrebărilor condiţionale nu presupune decît două

posibilităţi: afirmativă sau negativă. Ele antrenează o sugestie care

246

obligă subiectul să decidă spre un da sau nu. Din fericire,

constrângerea implicată în această formă gramaticală a întrebărilor

este mai vizibilă decât la întrebările anterioare, ceea ce reduce

pericolul deoarece martorul ar putea reacţiona mai uşor. Un

exemplu de condiţională afirmativă din acest tip de întrebări este

“Cravata purtată de acuzat nu era neagră?” sau condţional negativă:

“Cravata acuzatului era albă?”. Pornind de la modul de formulare al

acestor întrebări, martorul va observa uşor că se aşteaptă de la el în

cazul primei întrebări o afirmaţie şi o negaţie în al doilea caz şi cum

nu este sigur pe el, va prefera întotdeauna să dea un răspuns prin

care să fie de acord cu ceea ce anchetatorul aşteaptă de la el. Mai

puţin sugestivă, dar la fel de tendenţioasă este şi următoarea

întrebare diferenţială: “Cravata este neagră?”. La prima vedere pare

că şansele sunt egale de a primi un răspuns afirmativ sau negativ,

dar practica a dovedit că procentul de răspunsuri afirmative este

mai mare, ceea ce dovedeşte că o mare majoritate a martorilor tinde

să răspundă cu conţinutul reprezentativ pozitiv la întrebarea

diferenţială.

Întrebările determinative şi complet disjunctive prin faptul

că formulează explicit posibilităţile sunt mai puţin sugestive decît

celelalte categorii de întrebări prezentate. Cu certitudine categoria

de întrebări determinative (cum, cât, ce?) merită calificativul de

neutre. De ex. “cum era îmbrăcat acuzatul? Unde l-aţi vazut pe X…

pentru prima dată?” etc.

14.3.3. Tehnica obţinerii unui grad maxim de

sinceritate în depoziţia martorilor

Un factor foarte important, cu influenţă decizională în

formarea răspunsurilor de către martor, este personalitatea sa, de

unde şi utilitatea descifrării unor dimensiuni de personalitate ale

martorului pentru a prevedea care sunt intenţiile care îl vor călăuzi

în declaraţiile sale. Dar să presupunem că o dată intenţiile

martorului dejucate, cum trebuie să acţioneze judecătorul pentru a

obţine contrabalansarea acestuia cu maximum de adevăr posibil?

O tehnică eficientă de a obţine o declaraţie sinceră este

247

aceea de raportare a întrebării privind clarificarea unei situaţii la

o persoană neutră, alta decît cea pe care martorul doreşte să o

favorizeze. Să presupunem că vrem să ştim dacă martorul a fost

prezent într-un loc la un anumit moment dat. Dacă îi punem

întrebarea direct, el poate răspunde prin negaţie. Dacă îi cerem însă

o informaţie complet indiferentă despre un amănunt al localului sau

îi punem o întrebare de asemenea natură, încât martorul spre a

favoriza indirect pe acuzat este obligat să se raporteze la fapte

comise în acel local, este foarte probabil că în acest caz ne va oferi

datele de care aveam nevoie.

Un alt tip de tehnică utilizată pentru obţinerea sincerităţii în

răspunsuri este declaraţia centripetă, în care nu se menţionează

nici acuzatul, nici punctul asupra căruia este prevăzut că va

comporta o lipsă de sinceritate, ci se vor solicita informaţii despre

procesele reacţionale secundare ale acţiunii sau ale conduitei pe

care tindem să o elucidăm. Martorul în acest caz nu va face

asociaţie între declaraţia sa şi riscul la care l-ar expune pe cel care

vrea să-l favorizeze, oferind astfel firele conducătoare spre centrul

situaţiei supuse judecăţii.

Pornind de la un exemplu practic, vom analiza două

declaraţii obţinute de la două persoane de inteligenţă sensibil

identică, care aveau aceaşi dorinţă de a favoriza pe acuzat şi care

deţineau aceleaşi date despre actul de acuzare. Este vorba de tatăl şi

mama unui tânăr care, angajat într-un magazin de bijuterii, este

bănuit, dar fără probe, pe baza unei puternice prezumţii că ar fi

sustras o bijuterie de mare valoare.

Declaraţia tatălui a fost obţinută utilizându-se o tehnică

clasică, metoda centrifugă, în care interogatoriul porneşte de la

acţiunea infracţională şi urcă până la antecedente.

Redăm mai jos câteva fragmente:

Întrebare: Credeţi că fiul dumneavoastră a comis

furtul de care este învinuit?

Răspuns: Deloc, fiul meu este cinstit şi incapabil de

o astfel de acţiune.

248

Î: De ce nu a reapărut la munca sa timp de

trei zile în săptămâna în care a urmat

furtul?

R: Pentru că a fost atât de afectat de bănuielile

care au fost aruncate asupra lui, încât s-a

înbolnăvit şi a trebuit să stea la pat.

Î: Cum explicaţi faptul că fiul dumneavoastră

nu se grăbea niciodată să părăsească

magazinul, dacă nu prin dorinţa sa de a

rămâne acolo singur un anumit timp?

R: Deoarece este foarte zelos şi îi place

totdeauna să facă mai mult.

Î: Ştiţi că fiul dumneavoastră a fost văzut

într-o casă de amanet întrebând dacă este

necesară o factură pentru amanetarea unei

bijuterii?

R: Nu am ştiut aceasta. Dar nu este nimic

extraordinar, dacă a făcut-o este posibil că

a vrut să-şi servească un amic care i-a

cerut-o, dat fiind meseria sa.

Î: Ce fel de prieteni avea fiul dumneavoastră?

R: Prietenii săi pe care îi cunoştem sunt foarte

demni, deşi modeşti.

Î: Câţi bani de buzunar îi lăsaţi fiului

dumneavoastră pe săptămână?

R: Valoarea întreagă a salariului său, mai

puţin contribuţia sa la plata chiriei

apartamentului.

Î: Ce face fiul dumneavoastră cu aceşti bani?

R: Presupun că lucururi utile şi unele

distracţii, dar el personal vă va răspunde

mai bine în legătură cu aceasta decât mine.

Î: Este adevărat că fiul dumneavoastră

frecventa des barurile?

R: Nu cred.

249

Î: E adevărat ca mama sa îl alinta şi îi tolera

capriciile?

R: Dacă ne-am arătat totdeauna amabili faţă

de el este pentru că merită aceasta.

Î: Cum explicaţi dispariţia bijuteriei atunci

când fiul dumneavoastră se afla singur în

magazin, dacă nu a furat-o el?

R: În primul rând nu ştiu dacă bijuteria a

dispărut în acel moment, pentru că ar fi

putut foarte bine să dispară înainte. În plus,

este posibil ca cineva să fi intrat în

magazin fără a fi văzut de fiul meu, care în

acel moment era ocupat cu curăţirea unor

tocuri.

După cum se poate observa, întreg interogatoriul se

concentrează în jurul actului infracţional şi al conduitei

presupusului infractor. Aceasta explică comportamentul şi

răspunsurile tatălui care consideră de datoria sa să respingă, cu

aparenţele logicii, indiciile slabe ale acuzării.

În schimb, declaraţia mamei a fost obţinută utilizând metoda

centripetă, adică a mărturiei obţinute pornind de la antecedente. Iată

câteva secvenţe din declaraţia mamei:

Întrebare: Ce părere aveţi despre patronul

magazinului de bijuterii unde este angajat

fiul dumneavoastră?

Răspuns: Mi se pare în fond o persoană cumsecade,

dar puţin sugestionabilă şi foarte

impresionabilă.

Î: Ce fel de părere aveţi despre diferiţii colegi

de muncă ai fiului dumneavoastră?

R: Nu-i cunosc pe toţi, dar acela pe care l-am

văzut mai des, adică M.P, mi se pare foarte

serios.

Î: Credeţi că munca fiului dumneavoastră

este suficient plătită şi apreciată după cum

250

merită de către toţi aceia care lucrează la

bijuterie?

R: De fapt nu apreciau pe fiul meu la justa lui

valoare.

Î: De ce spuneţi aceasta?

R: Deoarece în diverse ocazii şi-au bătut joc

de el când spunea că într-o bună zi ar putea

să fie patron în loc să fie angajat la alţii. În

plus nu i se încredinţau lucrări delicate, ci

era folosit în lucruri mai potrivite pentru

un servitor, decât pentru un tânăr instruit.

Î: Aceste aspiraţii ale fiului dumneavoastră

erau spontane sau dumneavoastră eraţi

aceea care i le-aţi inspirat?

R: Fiul meu este mai curând timid, dar am

luptat pe cât am putut spre al determina să

aibă o ambiţie nobilă şi în special

sentimentul demnităţii. Chiar dacă eşti

sărac, trebuie să te faci respectat.

Î: Care este viitorul pe care îl aveaţi în vedere

pentru fiul dumneavoastră?

R: Cred că poate fi angajat într-un magazin

bun de bijuterii şi poate să întâlnească o

persoană care să-i împrumute bani spre a

putea deschide un magazin pe cont

propriu.

Î: Cum de aţi avut ideea de a-l face să se

angajeze într─un magazin de bijuterii?

R: Deoarece este cel mai distins comerţ.

Din compararea până aici a celor două declaraţii, a tatălui şi a

mamei, întrebările puse tatălui, deşi par mai susceptibile de a

furniza date interesante, în realitate îndeplinesc mai puţin această

condiţie, decât acelea aparent nevinovate adresate mamei. Prin

întrebările adresate mamei, răspunsurile sale au dezvăluit un fapt

care nu a putut fi descoperit prin tehnica atacului frontal utilizat în

251

interogatoriul tatălui. Am aflat că mama exercită dominaţia sa

asupra personalităţii tânărului, că este o femeie nemulţumită de

poziţia socială a acestuia şi că a transferat cu intensitate asupra

fiului său ambiţia şi dorinţa de a părea, factori ai vanităţii. Datorită

acestui fapt, dominaţia personalităţii mamei asupra tânărului, aflăm

ca el avea un motiv puternic de a dori să-şi însuşească bijuteria.

Continuând în mod aparent neglijent interogatoriul, vom afla că

acest motiv nu avea de învins vreo rezistenţă prea mare pentru a

acţiona.


14.4.. Tehnici de investigare a depoziţiei martorului

O problemă importantă care se pune este şi a normelor care trebuie respectate pentru a obţine

mărturii cât mai fidele, nedeformate. Este trist ca martorul să încerce cu premeditare să

deformeze adevărul relatării sale, dar şi mai trist este ca în mod involuntar să se comită

această eroare din cauza caracterului sugestiv al întrebărilor, care se doresc personale, dar

care, implicând un răspuns în maniera lor de formulare, provoacă răspunsuri denaturate.

14.4.1. Tipuri de depoziţii

Mărturia spontană, (deopziţia spontană) sub formă de povestire a datelor are avantajul că

fereşte individul de orice sugestie sau influenţă străină. Aceasta presupune o intenţie de sinceritate din

partea martorului.

252

Prezintă dezavantajul de a abunda în date nesemnificative, de a prezenta omisiuni de fapte

importante sub raport juridic. Numai un procentaj foarte mic al depoziţiilor spontane spun tot ceea ce

interesează şi niciodată mai mult decît interesează.

Din necesitatea elucidării unor aspecte importante din unghi juridic se recurge la

interogatoriu . Interogatoriul prezintă avantajul de a stimula memoria martorului, de a stimula

reactualizarea anumitor evenimente, persoane. Se atrage atenţia martorului aspura lucrurilor care

interesează mai mult justiţia şi pe care uneori martorul nici nu se gîndeşte să le evoce. Datele obţinute

prin interogatoriu sunt mai complete şi mai uşor de comparat. Dar depoziţia obţinută prin interogatoriu

comportă şi dezavantaje, de strecurare a unui numar ridicat de erori ceea ce face ca mărturiile bazate

pe interogatoriu să prezinte un indice de fidelaitate cu mult mai redus.

Mărturiile obţinute prin interogatoriu sunt rezultatul conflictului între ceea ce ştie subiectul, pe

de o parte, şi, pe de altă parte, ceea ce întrebările puse, subînţeleg că ar trebui să ştie. Orice răspuns de

fapt este o reacţie mixtă, deoarece angajează nu numai experienţa trăită spontan a martorului, dar şi

reprezentările şi tendinţele afective evocate prin întrebare.

Sunt trei modalităţi generale de constituire a întrebărilor din interogatoriu care pot genera

răspunsuri false:

a) ideea conţinută implicit în întrebare evocă prin asociaţie altă realitate care nu concordă cu

cea despre care trebuie să depună mărturie subiectul;

b) întrebarea determină subiectul să ţină cont de o lacună a memoriei sale pe care el încearcă

să o completeze fie prin răspuns la întâmplare, fie pe baza unei deducţii logice (care poate fi

neconformă realităţii faptelor deşi corectă ca probabilitate deductivă)

c) întrebarea determină o sugestie directă sau situează subiectul în condiţiile de inferioritate

care îl împiedică a da un răspuns corect.

14.4.2. Categoriile de întrebări din interogatoriu

Din punct de vedere psihologic şi gramatical distingem cel puţin şapte categorii de întrebări:

a) determinative (întrebări cu pronume interogativ);

b) complet disjunctive;

c) diferenţiale (da sau nu);

d) condiţionale afirmative (da?) sau expectativ pozitive;

e) condiţionale negative (nu?) sau expectativ negative;

f) parţial disjunctive;

g) afirmative cu prezumţie.

Analiza acestor tipuri de întrebări o facem în funcţie de gradul în care poate provoca eroarea.

Astfel întrebările afirmative cu prezumţie presupun existenţa unei anumite amintiri la martor.

Utilizarea acestui tip de întrebare trebuie evitată cu grijă deoarece posedă mare forţă de sugestie şi

253

riscă să ducă martorul spre eroare. De exemplu, dacă un martor este interogat cu privire la culoarea

cravatei acuzatului fără a-l întreba, în prealabil, dacă acesta purta sau nu cravată, sunt şanse foarte mari

de a obţine un răspuns imprecis. Această întrebare presupune implicit că martorul este sigur că

acuzatul purta o cravată, ceea ce poate nu ar fi confirmat dacă i s-ar fi adresat această întrebare

pertinentă: “V ă amintiţi dacă acuzatul purta sau nu o cravată?”

Aceleaşi constatări se fac referitor la întrebările parţial disjunctive care plasează subiectul într-

o situaţie de optare între două posibilităţi care le exclud astfel prin limitarea opţiunii pe toate celelalte,

fiind posibil ca adevărul să se afle printre acestea. Astfel, să presupunem că după ce am întrebat dacă

acuzatul purta sau nu cravată şi am obţinut un răspus afirmativ, venim cu o altă întrebare: “Cravata era

galbenă sau neagră?”. Se poate ca martorului să i se fi părut cravata ca având altă culoare decât

galbenă sau neagră. El va recunoaşte în mod tacit în sinea lui şi va opta pentru una din cele două

culori, şi anume o va alege pe cea care i se pare mai apropiată de culoarea pe care el a reţinut-o. De

exepmlu, dacă subiectul a reţinut că acuzatul purta o cravată albastră, la întrebarea judecătorului va

răspunde că acuzatul avea o cravată de culoare neagră.

Aceste două tipuri de întrebări sunt folosite destul de des de judecător, uneori din

raţionamentul greşit al acestora de a evita prin acest tip de întrebări eventuale tentative ale martorilor

de a-l induce în eroare.

Categoria întrebărilor condiţionale nu presupune decît două posibilităţi: afirmativă sau

negativă. Ele antrenează o sugestie care obligă subiectul să decidă spre un da sau nu. Din fericire,

constrângerea implicată în această formă gramaticală a întrebărilor este mai vizibilă decât la întrebările

anterioare, ceea ce reduce pericolul deoarece martorul ar putea reacţiona mai uşor. Un exemplu de

condiţională afirmativă din acest tip de întrebări este “Cravata purtată de acuzat nu era neagră?” sau

condţional negativă: “Cravata acuzatului era albă?”. Pornind de la modul de formulare al acestor

întrebări, martorul va observa uşor că se aşteaptă de la el în cazul primei întrebări o afirmaţie şi o

negaţie în al doilea caz şi cum nu este sigur pe el, va prefera întotdeauna să dea un răspuns prin care să

fie de acord cu ceea ce anchetatorul aşteaptă de la el. Mai puţin sugestivă, dar la fel de tendenţioasă

este şi următoarea întrebare diferenţială: “Cravata este neagră?”. La prima vedere pare că şansele sunt

egale de a primi un răspuns afirmativ sau negativ, dar practica a dovedit că procentul de răspunsuri

afirmative este mai mare, ceea ce dovedeşte că o mare majoritate a martorilor tinde să răspundă cu

conţinutul reprezentativ pozitiv la întrebarea diferenţială.

Întrebările determinative şi complet disjunctive prin faptul că formulează explicit posibilităţile

sunt mai puţin sugestive decît celelalte categorii de întrebări prezentate. Cu certitudine categoria de

întrebări determinative (cum, cât, ce?) merită calificativul de neutre. De ex. “cum era îmbrăcat

acuzatul? Unde l-aţi vazut pe X… pentru prima dată?” etc.

254

14.4.3. Tehnica obţinerii unui grad maxim de sinceritate în depoziţia

martorilor

Un factor foarte important, cu influenţă decizională în formarea răspunsurilor de către martor,

este personalitatea sa, de unde şi utilitatea descifrării unor dimensiuni de personalitate ale martorului

pentru a prevedea care sunt intenţiile care îl vor călăuzi în declaraţiile sale. Dar să presupunem că o

dată intenţiile martorului dejucate, cum trebuie să acţioneze judecătorul pentru a obţine

contrabalansarea acestuia cu maximum de adevăr posibil?

O tehnică eficientă de a obţine o declaraţie sinceră este aceea de raportare a întrebării

privind clarificarea unei situaţii la o persoană neutră, alta decît cea pe care martorul doreşte să o

favorizeze. Să presupunem că vrem să ştim dacă martorul a fost prezent într-un loc la un anumit

moment dat. Dacă îi punem întrebarea direct, el poate răspunde prin negaţie. Dacă îi cerem însă o

informaţie complet indiferentă despre un amănunt al localului sau îi punem o întrebare de asemenea

natură, încât martorul spre a favoriza indirect pe acuzat este obligat să se raporteze la fapte comise în

acel local, este foarte probabil că în acest caz ne va oferi datele de care aveam nevoie.

Un alt tip de tehnică utilizată pentru obţinerea sincerităţii în răspunsuri este declaraţia

centripetă, în care nu se menţionează nici acuzatul, nici punctul asupra căruia este prevăzut că va

comporta o lipsă de sinceritate, ci se vor solicita informaţii despre procesele reacţionale secundare ale

acţiunii sau ale conduitei pe care tindem să o elucidăm. Martorul în acest caz nu va face asociaţie între

declaraţia sa şi riscul la care l-ar expune pe cel care vrea să-l favorizeze, oferind astfel firele

conducătoare spre centrul situaţiei supuse judecăţii.

O altă tehnică clasică, este metoda centrifugă, în care interogatoriul porneşte de la acţiunea

infracţională şi urcă până la antecedente.


• mărturia spontană • interogatoriu. • declaraţia centripetă • metoda centrifugă

Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1.Care sunt tehnicile de investigare a depoziţiei martorului? 2.Prezentaţi principalele tipuri de depoziţii . 3.Care sunt categoriile de întrebări din interogaoriu?

4.Care sunt tehnicii de obţinerere a unui grad maxim de sinceritate în depoziţia martorilor ?

255

Bibliografie obligatorie PETCU, M (2012), Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater.. PETCU, M., (1999), Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia, Cluj..


d 2 psihologie juridica pdf

Documents