d 2 criminologie pdf

CRIMINOLOGIE

CUPRINS

Unitatea de învăţare 1

Noţiuni şi elemente introductive de criminologie

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Definiția criminologiei

1.3.2. Legătura cu alte discipline

1.4 Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare nr. 2

Metodologia cercetării criminologice

2.1. Introducere


2.3.Conţinutul unităţii de învăţare


2.4. Îndrumător pentru autoverificare


Gândirea criminologică în antichitate

3.1. Introducere






Gândirea criminologică în Evul Mediu

4.1. Introducere






Constituirea criminologiei moderne

5.1. Introducere





2


Antropologia criminală

6.1. Introducere






Analiza sociologică a fenomenului infracțional

7.1. Introducere






Curente psihologice în explicarea fenomenului infracțional

8.1. Introducere






Teorii criminologice contemporane

9.1. Introducere






Cauze și condiții ale criminalității

10.1. Introducere




10.4. Îndrumător pentru autoverificare.

3


Forme de criminalitate

11.1. Introducere






Victimologia

12.1. Introducere



Victimologia



Fundamentarea pedepsei

13.1. Introducere



Fundamentarea pedepsei



Prevenirea criminalității

14.1. Introducere





4

INTRODUCERE

Compusă din două cuvinte, unul aparţinând limbii latine – crimen (crimă, delict,

infracţiune) – şi altul aparţinând limbii greceşti – logos (ştiinţă, studiu) –, putem defini

criminologia ca o ştiinţă preocupată de infracţionalitate în general (care studiază cauzele criminali-

tăţii), precum şi găsirea metodelor pentru înlăturarea lor. Această abordare deosebeşte

criminologia de alte ştiinţe care se ocupă cu analiza fenomenului infracţional, fiind singura care îl

abordează sub toate aspectele.

De ce anumiţi oameni preferă să se situeze în afara legii? De ce îşi aleg un mod de viaţă diferit de

cel al oamenilor integraţi social? De ce îşi fac un mod de viaţă din comiterea de infracţiuni,

confundând binele cu răul? La toate aceste întrebări criminologia este chemată să răspundă.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind criminologia.

Ceea ce este demn de remarcat este faptul că aşa cum vom analiza în detaliu fiecare perioadă

istorică, criminalitatea în sens larg a însoţit permanent societatea şi este posibil (dar nu dezirabil!)

ca să îi stea mereu alături. Criminologia este o ştiinţă care analizează acest fenomen, propunând

metodele cele mai adecvate de combatere sau chiar de eradicare. Caracterul ştiinţific al acestei

preocupări despre fenomenul criminal merită o denumire aparte, dat fiind faptul că o lungă

perioadă de timp, fenomenul criminal a fost studiat împreună cu alte ştiinţe penale, medicale.

Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei)

identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în

cadrul disciplinelor juridice;

utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic;

definirea / nominalizarea de concepte ce apar în criminologie;

capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul avansării societății.

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,

precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii juridice;

realizarea de conexiuni între științele penale.

argumentarea unor enunţuri din cadrul realizării actului de justiţie;

capactitatea de analiză şi sinteză a instituţiilor studiate.

3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice

specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)

relaţionări între elementele ce definesc elemente criminologice studiate;

descrierea unor instituţii criminologice;

capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;

abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul juridic;

capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi juridice;

capacitatea de a soluţiona litigii apărute în activităţile desfăşurate în cadrul unei

organizaţii internaţionale.

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul

ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea

unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului

5

potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea

inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu

responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională )

reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la

schimbările societății;

implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina criminologie;

acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform

legislaţiei în vigoare;

capacitatea de a avea un comportament etic în faţa celorlalte subiecte de drept;

capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei juridice;

abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,

necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în

prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de

antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei

grupe:

1. Introducere (1 ora) 2. Gândirea criminologică în antichitate (1 ora) 3. Gândirea criminologică în Evul Mediu (1 ora)

4. Constituirea criminologiei moderne (1 ora)

Structura cursului

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Noţiuni şi elemente introductive de criminologie Unitatea de învăţare 2. Metodologia cercetării criminologice Unitatea de învăţare 3. Gândirea criminologică în antichitate Unitatea de învăţare 4. Gândirea criminologică în Evul Mediu Unitatea de învăţare 5. Constituirea criminologiei moderne

Unitatea de învăţare 6. Antropologia criminală Unitatea de învăţare 7. Analiza sociologică a fenomenului infracțional Unitatea de învăţare 8. Curente psihologice în explicarea fenomenului infracțional Unitatea de învăţare 9. Teorii criminologice contemporane Unitatea de învăţare 10. Cauze și condiții ale criminalității Unitatea de învăţare nr. 11 Metodologia cercetării criminologice Unitatea de învăţare nr. 12 Victimologia Unitatea de învăţare nr. 13 Fundamentarea pedepsei Unitatea de învăţare nr. 14 Prevenirea criminalității

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor

avea următoarele subiecte:

1. Gândirea criminologică în antichitate (2 ore)

2. Prevenirea criminalității (2 ore)

6

Bibliografie obligatorie:

1. AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.

Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

2. CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.

3. DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.

4. MATEUŢ, Gheorghiţă, Criminologie (note de curs), Edit. Universităţii „Vasile Goldiş”, Arad,

1993.

5. OPREAN, Horea, POPOVICI, Paul, OPREAN, Lucia, Teorii criminologice contemporane. Teoria

bioantropologică, în Dreptul şi societatea românească. Studii juridice, Edit. Helicon,

Timişoara, 2000.

6. RĂDULESCU, Sorin M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Edit. Lumina Lex,

Bucureşti, 1999.

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile şi subiecte în extenso, ţinându-se

cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

7

Unitatea de învățare 1

Noţiuni şi elemente introductive de criminologie

1.1 Introducere

1.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3 Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Definiția criminologiei

1.3.2. Legătura cu alte discipline


1.1. Introducere

Denumirea de criminologie dată acestei noi ştiinţe cristalizată în

secolul al XIX-lea, cu toate că există ca şi preocupare din cele mai

vechi timpuri, a fost dată de antropologul francez Paul TOPINARD

(1830–1911) în anul 1879. Cea ce avem însă cu certitudine, este

prima lucrare purtând titlul de Criminologie, operă a profesorului

italian Rafaele GAROFALO, apărută în anul 1885. Desigur că apariţia

acestei lucrări nu se confundă cu apariţia ştiinţei ca atare, dar este

începutul generalizării denumirii de criminologie.

Caracterul ştiinţific al acestei preocupări despre fenomenul criminal

merită o denumire aparte, dat fiind faptul că o lungă perioadă de timp,

fenomenul criminal a fost studiat împreună cu alte ştiinţe penale,

medicale, sociale, filozofice. Or, criminologia reprezintă un ansamblu

de analize ştiinţifice, ea nerezumându-se la o antropologie criminală

sau la o simplă ştiinţă a crimei.

Evoluţia societăţii a dus implicit şi la dezvoltarea deosebită a acestei

ştiinţe, astăzi ajungându-se să se analizeze individul infractor inclusiv

genetic, psihiatric, endocrinologic etc., scopul fiind tocmai acela de a

putea descifra impulsul care produce această comportare deviantă.

Definiţia criminologiei

Putem defini criminologia ca fiind o disciplină cadrul ştiinţelor

sociale care studiază fenomenul infracţional în evoluţia lui, ca individ

şi faptă, cauzele, condiţiile care-l generează şi mijloacele de

combatere ale acestuia.

Fenomenul infracţional este ansamblul faptelor antisociale, noţiunea

de criminalitate în contextul criminologiei fiind sinonimă cu infracţio-

nalitate.

Când ne referim la crime nu ne gândim la omoruri, ci la înţelesul larg

al termenului de fapte antisociale. Această noţiune de criminalitate

are două accepţiuni, lato sensu şi stricto sensu. Lato sensu

criminalitate înseamnă orice faptă antisocială, indiferent de gravitatea

ei, cu condiţia să fie lezate valorile ocrotite de lege. În sens restrâns,

criminalitatea poate fi privită ca fiind ansamblul faptelor prevăzute şi

pedepsite de legea penală.

Criminologia analizează fenomenul criminal ca fenomen social,

8

având metode proprii de investigare, ceea ce îi conferă statutul de ştiinţă de sine stătătoare.

Categoric că aceste analize însă nu se pot face decât într-un context care implică şi alte discipline

sociale, ştiinţe penale, medicină şi chiar inginerie genetică.

Se poate afirma că fenomenul infracţional a generat sistemul judiciar, dar nu este suficient ca,

pentru anumite fapte comise, infractorii să fie pedepsiţi, dacă nu se încearcă descifrarea acestui

mecanism care naşte dorinţa de a săvârşi fapte antisociale. Această activitate de cercetare a

conferit criminologiei o valenţă de ştiinţă complexă. De fapt, este singura care studiază acest

fenomen al criminalităţii în totalitatea sa, atât ca individ sub toţi parametrii, ca faptă şi ca

pedeapsă, mijloace profilactice şi de combatere.

Obiectul de studiu al criminologiei

Aşa cum rezultă din definiţie, criminologia are un obiect de studiu complex, care include

fenomenul infracţional. Ea îl analizează din punct de vedere istoric în dinamica lui, infractorul ca

individ social, mediul în care trăieşte şi munceşte, ca moralitate, stare de sănătate, anturaj şi tot

ceea ce ştiinţa contemporană are la dispoziţie pentru a-l investiga, şi nu în ultimul rând victima sau

predispoziţia de a fi sau deveni victimă, profilaxia şi combaterea fenomenului criminal.

Protecţia individului şi a tuturor valorilor sociale nu se poate realiza fără o cunoaştere aprofundată

a factorilor perturbatori, pentru ca să se poată acţiona la „rădăcina răului”. Or, din acest punct de

vedere, un rol important revine profilaxiei dat fiind faptul că acestea apar zi de zi, comise de

indivizi diferiţi în locuri diferite şi în toată lumea.

Localizat în spaţiu şi timp fenomenul infracţional a urmat o curbă ascendentă, progresul şi

civilizaţia fiind, paradoxal, elemente de sprijin. Nu se poate susţine că infracţionalitatea în evoluţia

societăţii omeneşti a atins proporţii îngrijorătoare, dar în timp, ea a devenit un fenomen social. În

lumea de astăzi, uşurinţa deplasării dintr-un loc în altul, în aceeaşi ţară, sau în diferite părţi ale

globului favorizează infractorii care pot deplasa obiecte ale unui trafic sau pot dispărea după

comiterea unor infracţiuni, îngreunând pe de altă parte, munca de depistare şi de capturare a lor.

Desigur, este un exemplu nesemnificativ faţă de varietatea considerabilă a faptelor infracţionale

care se pot comite şi care îmbracă noi forme. Cu toate că se produc infracţiuni cu ajutorul

computerului prin transfer de fonduri de la o bancă la alta, se investesc sume enorme în

mobilizarea de avioane, vapoare pentru traficul de arme sau droguri, se menţin la un nivel ridicat

faptele aşa zise clasice de furturi, tâlhării, violuri şi omoruri.

Aceste reflecţii demonstrează, sprijinite pe fapte, că infracţiunile comise din cele mai vechi timpuri nu au

fost înlocuite cu altele noi, ci s-au menţinut, completându-se în diversitate cu fapte noi.

1.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea părţii introductive a disciplinei;

- definirea termenilor juridici utilizaţi;

– cunoaşterea caracteristicilor termenilor şi instituţiilor analizate;

– definirea conceptulor utilizate;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum criminologie;

– studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile termenilor studiaţi;

– studenţii vor putea să identifice instituţiile studiate.

9

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare nr.1, timpul alocat este de 4 ore.


Criminologia prin obiectul de studiu urmăreşte un scop bine

determinat şi anume combaterea fenomenului infracţional şi chiar

eradicarea acestuia. Sigur că a vorbi astăzi despre dispariţia în

viitorul chiar şi mai îndepărtat a unui astfel de fenomen ar părea o

utopie, societatea are cel puţin obligaţia de a lupta împotriva acestui

flagel şi prin diferite metode să acţioneze în scopul prevenirii şi

combaterii lui. Aceasta se poate realiza acţionându-se acolo unde

există condiţii şi se creează cauze pentru producerea lui.

După I. MAXWELL (Le concept social du crime) criminologia este o

ştiinţă criminală şi anume ştiinţa condiţiunilor în care fenomenul

natural numit crimă se produce. În opinia unor autori, criminologia

înglobează în sine toate ştiinţele criminale, exceptând dreptul penal,

iar după alţii ea se împarte în antropologie criminală, sociologie

criminală, drept penal şi politică penală sau antropologie, sociologie.

În trecut termenul de criminologie era folosit ca un termen general

pentru toate ştiinţele criminale, pentru ca ulterior, cu cât anumite

ştiinţe deveneau autonome, să rămână în sarcina criminologiei

cauzele criminalităţii, prevenirea şi combaterea ei.

Studiul criminologiei trebuie să se realizeze practic, şi nu numai

asupra crimei şi implicaţiilor ei sociale, ci şi asupra criminalului şi a

victimei studiate antropologic şi psihologic, fiind necesare şi metode

ştiinţifice de investigare. Astăzi nu se mai poate vorbi despre

criminologie ca o ştiinţă ajutătoare a altor discipline juridice sau

nejuridice, ci despre o ştiinţă de sine stătătoare, care în mod logic

provine din familia ştiinţelor sociologice, dar şi juridice, fiind de fapt ştiinţa care analizează

problematica impactului juridic cu societatea în anumite situaţii.

1.4.Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

În contextul social în care se accentuează fenomenul infracţional în anumite domenii de activitate,

politica penală, ţinând seama de analiza criminologică a fenomenului, acţionează într-o direcţie

sau alta. În aceste situaţii, datele trebuie să fie riguros exacte, pentru că politica penală trebuie să

fie oportună. Infracţiunile deosebit de grave nu pot fi reprimate cu pedepse uşoare şi nici invers.

De asemenea, modificarea pedepselor dirijată de politica penală nu este rezultatul neapărat al unor

10

fapte deosebit de grave, ci al creşterii alarmante a unui gen de infracţiuni care nu poate fi stopat

altfel.

Se poate astfel afirma că politica penală se alimentează şi din criminologie, scopul şi finalitatea

fiind practic aceleaşi, o politică criminală justă, care să ducă la reducerea fenomenului

infracţional.

Concepte şi termeni de reţinut:

- Cauze și condiții ale criminalitățiiţă

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este definiţia criminalitîții


1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.


2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.

3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.



2.1. Introducere


2.3.Conţinutul unităţii de învăţare



2.1. Introducere

Ca orice ştiinţă, criminologia nu poate urmări şi realiza scopurile sale, decât printr-o activitate

directă, concretă şi coerentă, sens în care se foloseşte de metode şi tehnici specifice.

Desigur că premiza cercetării o constituie în primul rând o cunoaştere

aprofundată a realităţii şi a fenomenelor sociale. Criminologul nu poate

acţiona ca un tehnician, ci ca un om de ştiinţă înarmat cu deosebite

cunoştinţe teoretice. Abordarea fenomenului sub toate aspectele sale,

presupune cunoştinţe de filozofie, istorie, antropologie, medicină şi drept,

astfel încât acest ansamblu să poată fi folosit în mod direct în scopul

cercetării. Este cert că aprofundarea acestor ştiinţe nu înseamnă folosirea

unor metode neapărat noi de analiză, ci adaptarea celor cunoscute unor

cerinţe specifice criminologiei. În cadrul relaţiilor sociale, analizele care se

fac fenomenelor, se bazează pe un studiu interdisciplinar, dar fiecare

utilizează propriile sale metode.

2.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea părţii introductive a unităţii de învăţare;





– studenţii vor putea să definească termeni precum: Metodologia

cercetării criminologicei;

– studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile

termenilor studiaţi;



Pentru unitatea de învăţare nr. 2, timpul alocat este de 4 ore.

12


Observarea

Observarea este o metodă clasică şi în evoluţia socială a primit noi valenţe. Vorbind despre

observare ca o examinare a realităţii putem concluziona că este cea mai simplă metodă de cunoaş-

tere. A observa, a privi nu înseamnă că avem de-a face cu o metodă arhaică, depăşită, deoarece

fără observare nu se poate ajunge la aprofundare. În cele mai vechi timpuri activitatea ştiinţifică

nu a existat într-o formă elaborată, ea mulţumindu-se cu ceea ce înseamnă a privi mediul ambiant

şi societatea. Or, această metodă permite o percepţie directă, nemijlocită a anumitor aspecte

sociale, care odată vizualizate pot constitui o bază de plecare pentru combaterea unui fenomen.

Metoda poate fi comparată cu ceea ce înseamnă o analiză clinică pe care o face un medic faţă de

pacientul său înainte de a începe investigarea propriu-zisă.

În aplicarea acestei metode este important ceea ce s-a precizat iniţial în consideraţiile generale ale

acestui capitol, legat de competenţa profesională a celor care aplică această metodă. Aceasta,

deoarece nu este vorba despre a contempla ceva, de a privi pur şi simplu, ci de a observa cu

argumentele specialistului capabil să direcţioneze această metodă spre un scop determinat. În acest

sens se poate face o distincţie între observarea pasivă (spontană sau întâmplătoare), de multe ori

cu un caracter empiric de simplă înregistrare, şi observarea activă (dirijată sau intenţionată), cu un

caracter profund ştiinţific ce urmăreşte nişte obiective propuse prestabilite.

Experimentul

Experimentul face parte dintre metodele care, ca şi observaţia, se pot numi clasice. Această

metodă apare în momentul în care fenomenul criminal este analizat ca fenomen social.

Metoda experimentului îşi are importanţa ei, deoarece se urmăreşte legătura dintre anumite fenomene,

intercondiţionarea lor. Această metodă a fost folosită ştiinţific de mai mulţi cercetători, care, faţă de

posibilităţile de investigare limitate, făceau diferite experimente în sensul comparării fizice a

indivizilor infractori, cercetarea în penitenciare şi în spitale. Această metodă a dus la formarea multor

şcoli de criminologie, mai ales în secolul XX, când s-a amplificat în mod deosebit cercetarea de

laborator.

Există situaţii în care experimentul poate pune probleme de etică, în sensul determinării unei persoane

să săvârşească acte infracţionale. Totuşi această metodă este destul de des utilizată mai ales în

jurnalismul de investigaţie când se mimează nişte activităţi de natură infracţională, dar cu alt scop şi

cu totul alte intenţii.

Întrucât cercetarea criminologică are o arie extrem de întinsă şi diversă, metoda în sine încearcă să

dea răspunsul cauzelor fenomenului infracţional şi, desigur că noile valenţe căpătate de la ce

însemna o analiză a parametrilor fizici şi până la determinarea genetică, astăzi spune foarte mult

despre importanţa metodei.

Metoda chestionarelor

Prin această metodă se urmăreşte analiza anumitor eşantioane de indivizi într-un anumit context.

Grupele care răspund la întrebările puse sunt din anumite zone geografice, anumite locuri de

muncă, majori, minori etc. şi au menirea de a stabili în ce măsură anumiţi factori, fie de muncă, de

anturaj, de poziţie socială, le influenţează conduita. Această metodă are caracterul unei cercetări

ştiinţifice şi pe baza ei se pot trage anumite concluzii importante. De fapt, multe din teoriile

elaborate au la bază şi această metodă, mai ales în teoriile sociologice de care ne vom ocupa

într-un capitol separat

.

13

Metoda interviurilor

Este una dintre cele mai răspândite metode de a se obţine informaţii pe anumite probleme.

Dialoguri pe anumite teme sau provocate instantaneu pot da răspunsuri interesante şi pentru

analiza fenomenului infracţional. Discuţiile purtate cu persoane competente sau cu indivizi

obişnuiţi în cadru organizat sau neorganizat, în teren, pot oferi suficiente semnale de alarmă pentru

iniţierea anumitor investigaţii sau pentru prevenirea unor stări de fapt care se pot crea.

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Studiul dosarelor penale îşi are importanţa sa pentru că se poate analiza fenomenul infracţional în

forma lui concretă. Chiar dacă în dosarul penal inculpatul sau inculpaţii deferiţi justiţiei se află în

situaţia în care societatea îi trage la răspundere pentru o faptă consumată, calitatea infracţională

apare cu deosebită claritate.

Din dosarele penale rezultă creşterea sau descreşterea unor infracţiuni, comparaţii între gravitatea

diferitelor fapte şi natura lor, căror categorii sociale le aparţin făptuitorii, numărul majorilor şi

minorilor, bărbaţilor şi femeilor, al recidiviştilor etc.

Prin prisma unei asemenea analize, specifice criminalităţii judiciare şi legale (adică al celei descoperite

şi aduse în faţa instanţei), se pot întocmi statisitci prin care se poate direcţiona activitatea de prevenire

mult mai uşor, intervenind acolo unde rezultă că fenomenul este mai amplu.

Această metodă presupune elaborarea unor lucrări sau studii de relativă amploare şi exhaustivitate

privitoare la toate aspectele activităţii infracţionale caracteristice unui anumit segment, tip sau

moment dat din cadrul fenomenului infracţional.

Metoda clinică prin care pe de o parte se investighează bolile infractorilor şi influenţa asupra

conduitei, sau investigaţii care vizează un prognostic asupra conduitei viitoare faţă de diagnostic şi

terapia aplicată.

Porneşte de la descrierile bioantropologice ale individului criminal, încercând să stabilească

tipurile de infractori, raportat la faptele comise, la modalităţile de realizare ale acestora.

Această metodă, stabilind tipurile de criminali pe baza tuturor datelor vizând persoana şi fapta, permite

încadrarea indivizilor în anumite tipologii infracţionale. Există şi posibilitatea ca anumite persoane să

se înscrie în mai multe categorii, şi este şi firesc să fie aşa, raportat la numărul extrem de mare de tipuri

care se pot realiza.

Vizează activitatea de previziune a fenomenului infracţional în dinamica lui şi în perspectivă.

Evident că aceste prognostice se pot realiza prin coroborarea datelor deţinute sau prelucrate de alte

discipline.

Sigur că analizând fenomenul într-o perioadă de timp determinată se poate observa uşor, dacă sunt

fapte care cresc numeric sau altele care scad numeric. Ori, numai faţă de aceste simple date

statistice se pot trage concluzii legate de modul în care politica penală a fost sau nu oportun

aplicată.

Semnalele de amplificare a fenomenului infracţional trebuie să constituie o bază de intervenţie

pentru prevenirea şi combaterea lui în domeniile respective. În acest context, numai prin analiza

datelor statistice se pot realiza anumite prognoze care să determine şi crearea unui program

adecvat de prevenire.

Concepte şi termeni de reţinut

- Metoda predicției;

- Metoda clinică;

- Metoda interviurilor;

- Studiul dosarelor;

14


1. Care este definiţia observației.

2. Care este definiţia experimentul.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Ce realizează metoda clinică?

, 2-b, 3. a,b,c,






15



3.1. Introducere





3.1. Introducere

Preocupările filozofilor greci s-au legat de om, de preocupările sale,

cum spunea PARMENIDE (c. 540–480 sau 515–445 î. H.) „omul este

măsura tuturor lucrurilor”. Această idee este continuată şi de SOCRATE

(c. 469–399 î. H.). Spiritul său dominat de acel demon interior a

supărat pe puternicii vremii, el plătind cu viaţa acest conflict. Vorbind

despre fapte antisociale afirma că „crima este rezultatul ignoranţei,

ignoranţa este sursa crimei, iar criminalul ignoră fiindcă este igno-

rat”. Aceste idei le regăsim şi astăzi, fiind preluate de diferite teorii

sociologice şi psihosociale.

PLATON (c. 427–347 î. H.) preocupându-se de fenomenul criminal,

considera că virtutea indivizilor şi un mecanism al instituţiilor bine pus

la punct poate duce la prevenirea infracţiunilor. Considerând, în opera

sa Statul, că datorită lipsei de cultură şi de educaţie, precum şi datorită

unei organizări necorespunzătoare a statului se pot comite crime,

PLATON a avut în vedere ansamblul factorilor umani şi sociali care-l

poate împinge pe om la un asemenea comportament. Vorbind despre

pedeapsă, el se apropie mult de scopul de astăzi al ei. Astfel, afirma că

orice om care este pedepsit corect de un judecător, trebuie să devină

mai bun şi să tragă învăţăminte din aceasta, să servească ca exemplu

pentru alţii, care văzând suferinţa lui să se abţină de a face astfel de

fapte.

ARISTOTEL (384–322 î. H.), clasicul filozofiei, consideră că un factor care

determină naşterea crimelor şi războaielor este sărăcia. Sărăcia este un

factor care împinge oamenii la provocarea dezordinii. Implică astfel în

analiza sa factorul social, ca responsabil de starea precară a unor

indivizi care, nemaiputând suporta situaţia în care se află, comit

infracţiuni. Pe de altă parte este adeptul pedepsei care reprezintă leacul

nedreptăţii şi al relelor.

DEMOSTENE (c. 384–322 î. H.) este de aceeaşi părere cu privire

la pedeapsă, în sensul că cei care încalcă legea trebuie pedepsiţi pentru

faptele comise, aceasta având şi un rol preventiv faţă de ceilalţi, care se

vor feri să comită astfel de fapte.




16








Unul dintre cei mai importanţi filozofi ai Romei a fost Marcus Tulius

CICERO (106–43 î. H.). Influenţat de PLATON, a fost unul dintre cei care au

susţinut pedeapsa cu moartea pentru fapte foarte grave, cum ar fi conspiraţia

împotriva Republicii. Considera că pedepsele se aplică pentru binele

obştesc, iar legile trebuiau făcute în aşa fel încât se poată aplica pedepse

corespunzătoare. Putem aprecia că s-a încercat de către CICERO crearea unui

sistem legislativ care să permită dozarea pedepselor sau o justă

individualizare a acestora.

Lucius Annaeus SENECA (4 î. H.–65 d. H.) a fost preocupat de scopul şi

rolul pedepsei, de utilitatea acesteia. Potrivit unor opinii ale sale, pedeapsa

nu se aplică din mânie, ci din precauţie, fiind un exemplu pentru fapte

viitoare. Parafrazându-l pe PLATON, arată că un om se pedepseşte nu pentru

că a greşit, ci pentru a nu mai greşi în viitor. SENECA combate cu tărie atât

răzbunarea, cât şi talionul ca pedeapsă, rezumând ceea ce se poate realiza

prin pedeapsă. Astfel, cel pedepsit trebuie să se îndrepte, pedeapsa să-i facă

pe ceilalţi mai buni sau distrugând pe cei răi să se realizeze o siguranţă

pentru ceilalţi. Prin ansamblul concepţiei sale despre pedeapsă SENECA

consideră că aceasta trebuie să aibă un rol educativ, ideea dominantă fiind

aceea că cel pedepsit este pedepsit pentru a nu mai greşi în viitor.

Marcus Fabius QUINTILIANUS (35–96) arată că orice pedeapsă tinde a fi

un exemplu şi nu o răsplată pentru răul făcut.

Din aceste concepţii se poate concluziona că pedeapsa era considerată utilă şi că rolul ei era în

mare măsură acela de a preveni, de a fi exemplu pentru alţii. În China dacă analizăm problematica

în discuţie, nu putem să facem abstracţie de puternica influenţă filozofică dominantă între om şi

societate. Preocupările pentru lege au existat încă din secolul al XXIII-lea î. H. în timpul

împăraţilor SCIUN şi HIA şi chiar mai demult, în timpul împăratului SCIAN. Aceste legiuiri au fost

continuate în timp şi de alţi împăraţi, peste tot existând această amprentă a religiei şi a filozofiei.

17


Sinteza unităţii de învăţare

Ordinea supremă Tao exprimată prin cele două concepte opuse de comunicare Yang şi Yin

demonstrează că societatea chineză a fost superioară prin concepţia ei de ordine, disciplină şi

moderaţie. Aşadar în China s-a insistat mai mult pe factorul om, meditaţia acestuia în scopul

recuperării sale. Căinţa faţă de fapta comisă crea premiza că omul se află pe calea cea bună, că a

înţeles gravitatea faptei pe care o regretă.

CONFUCIUS (c. 551–c. 479 î. H.) afirma că ceea ce nu vrei pentru tine să nu doreşti să faci altuia,

aforism preluat sau găsit peste tot în lume, chiar şi la noi prin această zicală „ce ţie nu-ţi place altuia nu

face” (în cazul nostru fiind vorba de un folclor biblic).

Ca şi în China, şi în India se poate observa influenţa religiei, puterea preotului, a brahmanului

fiind deosebită. Încercarea de a descoperi divinitatea prin atingerea unei trăiri interioare departe de

manifestările exterioare reprezintă esenţa înţelepciunii indiene. Totuşi, toate religiile indiene au ca

ţel dispariţia, desfiinţarea şi dezgustul, ceea ce conduce finalmente la egoism, dispreţ al semenilor

şi al lumii.

Legislaţia penală o găsim în „Legile lui Manu” „Mânava-Dharma-Sâstra” în secolul al XI-lea î. H.

Demn de remarcat este moralitatea care este inserată între dispoziţiile legii, iar modul de analiză a

infracţiunilor şi pedepselor este remarcabil. Influenţa divinităţii o găsim şi în faptul că pedepsele

erau date în numele lui Brahma şi aveau un caracter sacru. Existau şi pedepse corporale, care

însă nu erau aplicate decât castelor inferioare, dar castele superioare suportau pedepse pecuniare,

care erau cu atât mai aspre cu cât făptuitorul era dintr-o familie mai nobilă.

Concepte şi termeni de reţinut

- Grecia antică;

- Roma antică;

- China antică;

- India antică


Care este teoria lui Platon.

Care este discursul lui Cicero.

În ce constă afirmația lui Confucius.

18

Teste de evaluare/autoevaluare:

1.Care este concepția lui Aristotel?

2. Contribuția creștinismului la explicarea fenomenului criminal.








4.1. Introducere





4.1.Introducere

Toma D’AQUINO, ulterior sanctificat de Biserica Romano-Catolică,

socotea că izvorul relelor se află în păcatul originar, fiind un partizan al

pedepsei cu moartea pentru criminali. După el criminalii nu merită să fie

reeducaţi, ci dimpotrivă trebuie stârpiţi din societate.

Sieger de BRABANT abordând fenomenul infracţional l-a explicat ca pe

opţiunea pe care o are individul de a alege între bine şi rău, de a comite

crime sau fapte bune. Roger BACON, pe de altă parte, ataca Biserica şi

nobilimea acuzându-i de depravare, lux şi abuzuri, toate acestea

constituind cauze ale fenomenului infracţional. Este cert că aceste critici

s-au bazat pe realitate, deoarece chiar Papa a socotit necesar să ia măsuri

severe împotriva acestor stări de lucru.

Papa, la al doilea Conciliu de la Lateran, în anul 1139, a promulgat că

oricine va comite un act de violenţă de miercurea seara şi până lunea

dimineaţa va fi excomunicat. La al treilea Conciliu de la Lateran 1215,

papa INOCENŢIU al III-lea a declarat deschis că „depravarea poporului

îşi are izvorul principal în cler şi de la cler pornesc toate relele care

îndurerează creştinătatea”. Preocuparea constantă a papalităţii pentru

combaterea fenomenului infracţional rezultă şi din Edictul din 7 mai

1557 al papei PAUL al IV-lea prin care s-a dispus distrugerea localităţii

Montefortino (adăpost al infractorilor) şi a mers până acolo încât s-a

permis oricărei persoane să ucidă pe oricine din acea localitate, fără ca

respectivul să fie pedepsit.

4.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare










20




Pentru a înţelege mai bine fenomenul infracţional, trebuie să-l analizăm în cele trei elemente ale

sale şi anume crima, criminalul şi pedeapsa.

Crima

Într-o perioadă în care Biserica a luat în mâinile sale lupta împotriva fenomenului infracţional,

crima nu era altceva decât exprimarea păcatului originar, lucrarea diavolului, a forţelor

întunericului care îl împingeau pe om să lupte cu binele. Nu au existat idei dominante de influenţă

a mediului social, faptele fiind în general datorate slăbiciunii individului faţă de forţele răului.

Infracţiunile se împărţeau în:

a) Crime de lezmajestate divină – unde valoarea lezată era credinţa şi acestea erau vrăjitoria,

sacrilegiul, blasfemia, magia, teismul, ateismul şi multe altele;

b) Crime de lezmajestate umană – unde valorile lezate sunt suveranul cu familia lui, crime

împotriva siguranţei interne şi externe, precum şi furtul din avutul public;

c) Crime contra persoanei – care includeau celelalte infracţiuni.

Această clasificare, după cum se poate observa, acoperă practic toate faptele care se puteau

comite, existând o protecţie a tuturor valorilor sociale.

Criminalul apare în Evul Mediu ca un păcătos. Raportat la faptă care era însăşi Păcatul, aşa cum

arăta gânditorul Benedictus CARPSOVIUS, criminalul era un păcătos, care trebuia pedepsit,

pedeapsa reprezentând o ispăşire a păcatului.

Pedeapsa

Pe linia celor analizate mai sus desigur că şi pedeapsa nu putea reprezenta altceva decât

expiaţiunea, adică ispăşirea păcatului.

Enrico FERRI arată că s-a produs în epocă o explozie între fantezia exasperată a legiuitorului în arta

de a inventa chinuri, torturi şi pedepse şi ferocitatea criminalului în arta de a comite acte de o bru-

talitate sălbatică. Sistemul pedepselor era axat mai puţin pe închisoare, aceasta având un caracter

preventiv, cei închişi aşteptându-şi să fie pedepsiţi corporal. Pedepsele dominante erau cele fizice,

fiind gradate ca asprime până la pedeapsa capitală.

Ca exemple de pedepse se pot da: bătaia cu biciul sau cu nuielele în public. Mutilările constau în

tăierea limbii, a nasului, a urechilor, mâinilor, picioarelor, scoaterea ochilor, jupuirea pielii. Pe-

deapsa cu moartea se executa prin spânzurare, decapitare, tragerea în ţeapă, tragerea pe roată,

răstignirea, înecarea, îngroparea de viu, arderea pe rug. În afară de acestea mai existau pedepse

care constau în expunerea condamnatului umilinţei publice: punerea la stâlpul infamiei, plimbarea

călare pe măgar, bătaia cu nuiele în public, precum şi confiscarea totală a averii. Toate aceste

pedepse se justificau ca voinţă a divinităţii.

S-a considerat, după opinia profesorului Quintiliano SALDANA, că fundamentul ideologic al

perioadei este dominat de doctrina păcatului originar ca motiv al tendinţei vicioase revelate prin

crimă. Numind această perioadă vindicativă sau fază morală, Iulius CLARUS 1525–1575 şi Prosper

21

FARINACIUS au fost calificaţi drept practicieni experţi în cunoaşterea bazelor empirice ale

pedepsei, magiştrii antropologiei criminale în această fază.

Tot în perioada Evului Mediu găsim preocupări de codificare, cum ar fi Codul din 1532 al

împăratului CAROL Quintul Constitutio Criminalis Carolina, zis şi Carolina, scris într-o notă de

moderaţie şi conciliere.


Sinteza unităţii de învăţare nr. 4

Bizanţul a fost un loc al contrastelor, cuprinzând oameni morali (ce au ajuns la treapta sfinţeniei),

dar şi brute asasine, strălucite minţi (Manuel PSELLOS sau Grigorie PALAMA) dar şi doctă

ignoranţă.

Sub influenţa stoicismului, a neoplatonismului, dar mai cu seamă a creştinismului, codul penal

bizantin a dobândit trăsături mai umane în raport cu cel roman, care îi sta la origine. Deşi

elenismul era caracteristica imperiului bizantin, împăraţii au apelat de regulă la dreptul roman. Ca

suverani creştini, legiuitorii au fost influenţaţi în mod constant de religie în reglementările

edictate: ocrotirea copiilor, interzicerea concubinajului etc. Desigur că şi în lumea bizantină

criminalul a fost privit ca un păcătos, fiind vorba în fond de preluarea unei concepţii iudeo-

creştine, criminalul fiind identificat cu păcătosul începând cu CAIN. Din moment ce făptuitorul

este un păcătos, fapta acestuia este considerată în mod firesc un păcat.

Legislaţia penală a lui CONSTANTIN (306–337) a fost menţinută de către IUSTINIAN (527–565).

Pedeapsa cu moartea era prevăzută numai în cazurile de vrăjitorie, adulter şi omor. Influenţa

creştinismului apare mai pregnantă în suprimarea supliciului crucificării. În ceea ce priveşte

pedepsele corporale, CONSTANTIN a interzis practica însemnării cu fierul roşu a condamnaţilor la

muncă silnică în mine. În secolul al VII-lea se introduc pedepse corporale ca biciuirea şi purtarea

de lanţuri; nici demnitarii nu au fost scutiţi de asemenea tratamente infamante. Mutilarea, uneori

ca înlocuitoare a pedepsei capitale, a fost aplicată de cele mai multe ori din motive politice,

sancţionând pretendenţii la tron.

Bizantinii aveau reglementat şi dreptul la azil într-o biserică sau mânăstire, vinovaţii beneficiind

de impunitate atâta vreme cât rămâneau în incinta lăcaşului. Unii împăraţi au limitat dreptul la azil

pentru anumite categorii de fapte (de exemplu datorii). Au existat şi situaţii în care, deşi beneficiau

de dreptul la azil, unele persoane nu s-au putut bucura de el din pricina ingerinţelor politice.

.


Ce este Inchiziția?

22


1. Definiți crima și criminalul în concepția bisericii.

Răspunsuri la teste:

1. –a,b; 2- a, c; 3. a, b.








5.1. Introducere





5.1. Introducere

Nu se poate stabili cu exactitate momentul apariţiei criminologiei ca

ştiinţă, opiniile fiind împărţite atât datorită diversităţii preocupărilor în

diferite ţări europene, cât şi a intervalelor diferite de timp în care acestea

au fost exprimate. Implicarea unui număr foarte mare de gânditori,

începând cu cele mai vechi timpuri, a dus la crearea unei gândiri şi

cercetări specifice care s-au cristalizat în ştiinţa criminologiei.

Infracţionalitatea ca fenomen social a existat dintotdeauna în diferite

forme de manifestare. Categoric că la aceasta a dus şi progresul

permanent al societăţii care a generat noi poziţii faţă de proprietate, noi

conflicte de interese în sfera puterii, în sfera tentaţiilor care începeau să

apară. Astfel, infracţionalitatea a crescut şi nu trebuie să ne gândim

cantitativ, ci şi calitativ. De la omorul comis din cele mai vechi timpuri

s-a ajuns astăzi la terorismul internaţional, la crima politică. De la furtul

simplu s-a ajuns la deturnarea de fonduri cu ajutorul computerului.

Fiecare epocă a generat infractorii ei, şi ca atare s-au constituit şi

mecanisme de luptă specifice. Noile relaţii de producţie capitaliste au

produs schimbări sociale radicale în marea majoritate a ţărilor dezvoltate

din Europa.

Dezvoltarea socială şi progresul ştiinţific au dus şi la creşterea

fenomenului infracţional. Paralel, societatea începe să se emancipeze, să

se transforme din punctul de vedere al valorilor. Renaşterea şi

Iluminismul reprezintă pentru Europa momente de vârf. Astfel, putem

vorbi despre condiţii subiective care au favorizat cristalizarea

criminologiei ca ştiinţă. Nu poţi crea făcând abstracţie de apartenenţa la

societatea în care exişti şi căreia i te adresezi. Numărul mare al

gânditorilor care s-au preocupat de fenomenul infracţional a conturat

prin numărul mare de şcoli o nouă atmosferă de analiză, de creaţie,

constituind piatra de temelie pentru marea ştiinţă.

Nu se poate stabili cu exactitate momentul apariţiei criminologiei ca

ştiinţă, opiniile fiind împărţite atât datorită diversităţii preocupărilor în

diferite ţări europene, cât şi a intervalelor diferite de timp în care acestea

au fost exprimate. Implicarea unui număr foarte mare de gânditori,

începând cu cele mai vechi timpuri, a dus la crearea unei gândiri şi

cercetări specifice care s-au cristalizat în ştiinţa criminologiei.

Infracţionalitatea ca fenomen social a existat dintotdeauna în diferite

forme de manifestare. Categoric că la aceasta a dus şi progresul

permanent al societăţii care a generat noi poziţii faţă de proprietate, noi

conflicte de interese în sfera puterii, în sfera tentaţiilor care începeau să

apară. Astfel, infracţionalitatea a crescut şi nu trebuie să ne gândim

24

cantitativ, ci şi calitativ. De la omorul comis din cele mai vechi timpuri s-a ajuns astăzi la

terorismul internaţional, la crima politică. De la furtul simplu s-a ajuns la deturnarea de fonduri cu

ajutorul computerului. Fiecare epocă a generat infractorii ei, şi ca atare s-au constituit şi

mecanisme de luptă specifice. Noile relaţii de producţie capitaliste au produs schimbări sociale

radicale în marea majoritate a ţărilor dezvoltate din Europa.

Dezvoltarea socială şi progresul ştiinţific au dus şi la creşterea fenomenului infracţional. Paralel,

societatea începe să se emancipeze, să se transforme din punctul de vedere al valorilor. Renaşterea

şi Iluminismul reprezintă pentru Europa momente de vârf. Astfel, putem vorbi despre condiţii

subiective care au favorizat cristalizarea criminologiei ca ştiinţă. Nu poţi crea făcând abstracţie de

apartenenţa la societatea în care exişti şi căreia i te adresezi. Numărul mare al gânditorilor care

s-au preocupat de fenomenul infracţional a conturat prin numărul mare de şcoli o nouă atmosferă

de analiză, de creaţie, constituind piatra de temelie pentru marea ştiinţă.


Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare












Thomas More (1478–1535)

A trăit în Anglia în timpul domniei regelui HENRIC al VIII-lea. Cultivat şi agreat de rege, a ajuns

însă să fie sacrificat de acesta pentru ambiţiile suveranului.

Am menţinut din criterii didactice numele lui MORE (latinizat MORUS) în categoria „socialiştilor

utopici”. La suprafaţă el pare să se integreze perfect într-o asemenea catalogare. Viaţa lui MORE

dovedeşte altceva decât socialismul. O îngemănare de inteligenţă extraordinară dublată de un

caracter creştin de martir, cum de altfel a şi sfârşit (a fost canonizat în 1886 de Biserica

Romano-Catolică).

25

Susţinerile sale, cum că proprietatea reprezintă un izvor nesecat al răului, manifestat prin vicii şi

delicte, îl denotă nu ca un marxist avant la lettre, ci ca pe un continuator al lui VASILE cel Mare.

Pe de altă parte, s-ar putea ca ideile sale referitoare la desfiinţarea proprietăţii să fie un răspuns

străveziu la susţinerile prietenului său Erasmus din ROTTERDAM (1466–1536), care credea că

omenirea se poate ridica, sub aspectul condiţiilor de existenţă, prin cultură. Or, cum putea

sărăcimea să se ridice din moment ce timpul nu avea răbdare nici pentru adunarea celor necesare

traiului?

Utopia sau locul care nu se află nicăieri, a dat naştere la cuvântul utopie sau utopic, adică ceea ce

nu se poate realiza. Exprimându-şi în scris gândurile, MORUS a ştiut că acestea sunt practic ireali-

zabile. El consideră că singura cale pentru o societate ideală este munca şi proprietatea comună

asupra bunurilor, ajungându-se astfel la eliminarea infracţiunilor, considerându-le ca fenomene

trecătoare.

Tommaso Campanella (1568–1639)

Este al doilea gânditor considerat socialist utopic primitiv. A avut o concepţie apropiată celei a lui

Thomas MORUS. Opera sa principală Civitas solis (Cetatea soarelui) este în esenţă bazată pe ace-

leaşi concepţii din Utopia. Lucrarea însăşi reprezintă o utopie raportată la concepţiile autorului

care la rândul său îşi imaginează o societate bazată pe egalitate, dispariţia proprietăţii private, o

justă împărţire a bunurilor, ca singură sursă a proprietăţii, munca

Iluminiştii

După Renaştere, Iluminismul este a doua perioadă importantă în gândirea, cultura şi progresul

societăţii europene. Marile personalităţi ale perioadei s-au implicat în toate domeniile cunoaşterii,

evoluţia societăţii, ştiinţa dreptului, infracţiunea şi pedeapsa constituind preocupările principale.

Cei mai importanţi iluminişti sunt Fr. BACON şi J. LOCKE în Anglia, H. GROTIUS şi B. SPINOZA în

Olanda, ROUSSEAU, VOLTAIRE, MONTESQUIEU, DIDEROT, LA METTRIE, D’ HOLBACH, HELVETIUS

în Franţa, C. BECCARIA în Italia. Este dificil să analizăm activitatea tuturor acestor gânditori pe

care îi regăsim şi în cadrul altor şcoli sau concepţii.

Filozoful englez John LOCKE (1632–1704) consideră că statul deţine puterea pe care o primeşte de

la naţiune prin îngrădirea puterii indivizilor, dar tocmai în scopul garantării drepturilor

fundamentale ale acestora, drepturi care reprezintă dreptul la viaţă, libertate şi proprietate. Este un

adept al reprimării infracţiunilor prin pedeapsă.

Jean-Jacques ROUSSEAU (1712–1778) a fost o figură remarcabilă, cunoscut mai ales prin

Contractul social. ROUSSEAU susţine principiul libertăţii individului, care însă îşi înstrăinează

libertatea sa iniţială în folosul statului, a voinţei generale. Astfel, în baza acestui raport care are

caracterul unui contract social, prin acordul individului, libertatea sa este controlată de voinţa

generală. Potrivit principiilor sale, „poporul trebuie să fie stăpân pe destinele sale”, putându-şi

schimba oricând legile, chiar şi pe cele mai bune. Fiecare cetăţean trebuie să fie în independenţă

totală faţă de ceilalţi, dar în neîngrădită dependenţă faţă de stat. La nesupunerea faţă de lege se

răspunde cu pedeapsa.

Charles de MONTESQUIEU (1689–1755) autor al remarcabilei L’Esprit des lois, operă cu mare

pondere şi influenţă în epocă, este primul care a formulat teoria separaţiei puterilor în stat. Ideea

fundamentală este aceea a corelării dintre ordinea juridică a poporului şi ansamblul împrejurărilor

fizice, geografice, economice, financiare, politice, religioase, tradiţie şi educaţie în care această

ordine s-a realizat. Legile sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor, cuprinzând

astfel şi legile naturii şi legile imperative omeneşti.

Baruch-Benedict SPINOZA (1632–1677) s-a inspirat din filozofia lui DESCARTES, autor al unor

valoroase lucrări dintre care cea mai importantă a fost Ethica, ordine geometrico demonstrate,

apărută după moarte, SPINOZA s-a remarcat ca unul dintre cei mai mari filozofi ai perioadei sale.

Pornind de la ideea unui drept natural cu care individul se naşte, SPINOZA implică elementul

Raţiune, care îi va conduce pe indivizi la renunţarea la propriile puteri care pot fi folosite iraţional

şi la recurgerea la putere şi voinţa societăţii.

26

Hugo GROTIUS (1583–1645) este autor, între altele, al lucrării De jure belli ac pacis. Consideră

dreptul, un drept natural care constă în totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru

satisfacerea înclinaţiei naturale spre viaţa socială. Consideră războiul ca fiind la fel cu crima,

diferenţa fiind doar că într-un caz agresiunea este stat contra stat, iar în celălalt caz individ contra

individ. Consideră războiul ca fiind o tulburare a vieţii sociale şi care contrazice dreptul. Războiul

înseamnă injustiţie din partea agresorului, războiul just fiind doar cel în scop de apărare.

ROBESPIERRE, DANTON, SAINT JUST şi MARAT au fost principalii critici ai vechilor orânduiri

sociale bazate în opinia lor pe asuprire, inechitate, despotismul monarhiei, abuzurile clerului, toate

acestea apăsând pe umerii maselor de cetăţeni. Orientată iniţial pe o luptă de idei, democraţia

revoluţionară a îmbrăcat o formă materializată prin revoluţia de la 1789 din Paris. Specific unei

activităţi revoluţionare, democraţii revoluţionari au încercat lichidarea vechii orânduiri prin măsuri

extreme prin condamnarea în cele mai multe situaţii la moarte. Aceste măsuri nu au putut însă

rezolva ansamblul problemelor sociale existente, generând nemulţumiri chiar între conducătorii

revoluţiei, care în final s-au acuzat unii pe alţii, ajungând să fie ei înşişi condamnaţi şi executaţi.

Revoluţia franceză poate constitui un model de analiză criminologică.

Jean Paul MARAT a susţinut caracterul de clasă al criminalităţii, influenţa factorilor

economici şi sociali, cu o poziţie de moderaţie faţă de excesele şi degenerarea revoluţiei.


Sinteza unităţii de învăţare

Precursori ai socialismului ştiinţific, au criticat exploatarea bazată pe proprietatea privată, statuând

obligaţia cetăţenilor de a munci, repartiţia după muncă şi după nevoi, reliefând caracterul de clasă

al criminalităţii. Ca esenţă a concepţiilor criminologice, se poate desprinde ideea că proprietatea

privată este cauza care generează criminalitatea.

Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent sunt SAINT-SIMON, Charles FOURIER şi Robert

OWEN. Claude Henri de SAINT-SIMON (1760–1825) a afirmat că schimbările în ordinea socială se

realizează prin schimbarea formei de proprietate. A imaginat o societate bazată pe muncă în care

autoritatea statului se va absorbi într-o nouă guvernare, dar nu asupra oamenilor, ci asupra

lucrurilor. Într-o societate industrializată unde munca şi prezenţa oamenilor de ştiinţă va deţine

ponderea cea mai mare, multe dintre cauzele care generează infracţiuni vor dispare.

Charles FOURIER (1772–1837) a criticat societatea capitalistă, alături de SAINT-SIMON,

considerând că problemele sociale decurg din proprietatea privată, acumularea averii de către o

parte a societăţii şi a mizeriei de o altă parte. Analizând societatea, a considerat că aceasta trebuie

să corespundă pasiunilor naturii umane, imaginând o formă de organizare în bresle, numite de el

falange.

Robert OWEN (1771–1858) a văzut izvorul relelor din societate în ignoranţa indivizilor faţă de

cultură şi ştiinţă, absenţa unor calităţi morale. A criticat proprietatea privată, relaţiile de familie

burgheze, asprimea legilor şi religia. Animat de aceleaşi idei ca şi SAINT-SIMON şi FOURIER, a

propus ca o metodă de asanare a răului social, egalitatea bazată pe muncă.

Categoric că ideile socialiştilor utopici târzii au avut o pondere destul de însemnată în gândirea

filozofică, fiind de altfel cei care au pus bazele socialismului ştiinţific. Organizarea societăţii în

falanstere şi colonii, nu poate fi realizată şi nici uniformizarea socială nu este benefică. O serie de

idei sunt aplicabile în anumite situaţii, dar este cert că o deplină egalitate ar duce la stagnare sau

chiar regres, ne mai existând stimuli morali sau materiali.

Ideile socialiştilor utopici târzii sunt înălţătoare şi vizează ca scop final binele social, dar în

condiţii greu de realizat, faţă de existenţa fenomenului infracţional încă din cele mai vechi timpuri

şi persistenţa lui chiar în societatea socialistă.

27

Cesare BECCARIA BONESANA (1738–1794). Marchiz, descendent din aristocraţie, şi-a făcut studiile

la Parma şi Pavia, fiind doctor în drept canonic şi roman. Spirit european, eseist, filozof influenţat

de iluminiştii epocii a scris o serie de lucrări în cele mai diferite domenii. Este de remarcat faptul

că BECCARIA nu a fost jurist, dar a realizat o analiză obiectivă modului în care societatea reprima

infracţiunea.

La 27 de ani scrie celebra lucrare Dei delitti e delle pene (Despre infracţiuni şi pedepse) care a dus

la modificări semnificative ale dreptului penal în multe ţări europene. Ideea de bază a lucrării a

fost aceea a iniţierii unui nou sistem de apărare şi de pedepsire a acuzaţilor. Criticând vehement

cruzimea şi inegalitatea pedepselor, BECCARIA a formulat o serie de măsuri menite să ducă la

combaterea infracţionalităţii şi la umanizarea pedepselor. A cerut desfiinţarea pedepsei cu

moartea şi a aplicării torturilor, producând astfel o adevărată revoluţie în dreptul penal


- socialiști utopici primitivi;

- iluminiști;

- socialiști utopici târzii;


1. Care sunt reprezentanții utopicilor primitivi?

2. Care sunt reprezentanții iluminiștilor

28


Descrieți principiile Scolii clasice.








6.1. Introducere





6.1. Introducere

Fiziognomia (arta desluşirii caracterului şi chiar a destinului după

detalii ale constituţiei biologice) are o istorie apreciabilă. HIPOCRATE

din Cos (c. 460 – c. 370 î. H.), semilegendarul medic grec, îi este

considerat întemeietor. ARISTOTEL (384–322 î. H.), i-a sistematizat mai

apoi principiile. Acestea nu erau simple măsurători antropologice: se

examinau înclinaţiile, obiceiurile şi pasiunile pornind de la mişcări

(mersul, gesturile) până la expresiile feţei, ba chiar erau avute în vedere

şi frumuseţea, culoarea, vocea, greutatea.

Încă din antichitate au fost unanim acceptate patru reguli de cercetare

fiziognomică:

– armonia aparentă (aerul trist denotă comportamentul de aceeaşi

natură, mutatis mutandis şi în cazul veseliei);

– analogia dintre om şi regnul animal (fizionomia aducând a vulpe,

trădează şiretenia);

– deosebirea dintre sexe (efeminaţii din punct de vedere fizic nu au

calităţi virile din punct de vedere psihic; mutatis mutandis, aceeaşi

situaţie o întâlnim şi la femei);

– influenţa climatului (care se manifestă prin tipurile etnice distincte

de la o ţară la alta).








– studenţii vor putea să definească termeni precum: fiziognomie,

antroplogie criminală.





30


Tezele lui Lombroso

Crima în regnul vegetal şi animal. Pentru a elabora această teză, LOMBROSO a făcut cercetări de

antropologie legate de cercetarea zoologică sau botanică a animalelor şi plantelor în evoluţia lor.

Actele criminale sunt naturale pentru că însăşi natura se confruntă cu acest fenomen, existând

plante insectivore care-şi ucid prada la fel ca şi animalele carnivore. Animalele şi plantele ucid

pentru a se hrăni, dar mai mult s-au descoperit 22 de forme ale omorului la animale. Aceasta

demonstrează că animalele ucid nu numai pentru hrană, ci şi pentru a fura, pentru a domina sau

animate de alte motive. LOMBROSO compară comportamentul societăţii animale cu cel al societăţii

umane, unde se pot întâlni aceleaşi fapte criminale. A descoperit de asemenea că în rândul

animalelor se găsesc grupuri organizate, apte de a ataca permanent, fiind comparabilă cu

criminalitatea organizată la oameni.

Interesantă comparaţia dintre animalele sângeroase şi fizionomia individului criminal, care se

aseamănă prin expresia de ferocitate. De aici pornind, adică de la concepţia că crima este un

fenomen biologic, LOMBROSO a început construcţia teoriilor şi tezelor sale, nefăcând distincţia

între fenomenul natural şi fenomenul social .

Criminalitatea la oamenii sălbatici, primitivi şi copii. Pornind de la embrion spre stadiul de adult

studiază omul, şi apoi dezvoltarea progresivă de la primitivism la stadiul actual de civilizaţie

Despre moralitate nu se poate discuta în societatea primitivă sau sălbatică, acte ca prostituţia,

omorul asupra bătrânilor sau copiilor născuţi handicapaţi erau chestiuni de curăţire a societăţii şi

nu erau socotite fapte reprobabile. LOMBROSO a studiat canibalismul, ajungând la concluzia că şi

acesta îmbracă nenumărate forme, de la nutriţie, fetişism şi până la forma sa religioasă.

Copii sunt calificaţi ca fiind lipsiţi de sensibilitate morală, fiind caracterizaţi după naştere ca

asemănători criminalului înnăscut sau nebunul moral. Copiii sunt predispuşi agresivităţii, lipsei

afecţiunii, cruzimii şi multor altele. În acest context se pare că a aplicat teoria recapitulaţiei a lui E.

Haekel, care apreciază că în dezvoltarea sa un individ parcurge recapitulativ evoluţia speciei din

care face parte. Astfel, un infractor este de fapt un individ rămas la un stadiu inferior de evoluţie,

asemenea copilului sau sălbaticului. Educaţia are un efect benefic asupra copiilor, dar nu şi asupra

acelora care se nasc cu tare ereditare şi care de fapt confirmă în opinia lui LOMBROSO valabilitatea

tezei criminalului înnăscut.

Inferioritatea criminalului faţă de omul normal. Potrivit acestei teze, legată de teza stigmatelor

individul criminal este inferior celorlalţi oameni. Criminalul are un organism care îl apropie mult

de animale, de organisme inferioare, prezentând o structură biologică asemănătoare acestora şi

care îl deosebesc de omul obişnuit.

Aceste inferiorităţi organice, condiţionate şi de mediul social şi fizic pot duce la criminalitate.

Acestea se realizează mai uşor dacă indivizii se nasc cu malformaţii sau disfuncţii organice faţă de

cei care se nasc normal.

Stigmatele. Corelat cu celelalte teze şi pentru consolidarea lor, LOMBROSO a stabilit un număr de

patru stigmate care îl înfierează pe individul criminal. Acestea reprezintă semne distinctive care se

exprimă fizic sau psihic, având diverse forme de manifestare.

Pe baza studiilor făcute de-a lungul vieţii, LOMBROSO referindu-se la existenţa acestor stigmate, le

împarte în:

a) Stigmate anatomice. Acestea vizează aspectul exterior al indivizilor criminali, făcând o

descriere, un fel de portret robot al acestora. Astfel, există o asimetrie a feţei, a craniului,

31

fruntea îngustă şi teşită, prognatism facial, urechi mari, ochi mici înguşti, barbă rară, dinţi

neregulaţi, braţe lungi etc.

b) Stigmate constituţionale. Constau în efeminare sau masculinizare, adică împrumutarea

anumitor caractere proprii sexului opus. Uzura prematură a organelor care produce o

sclerozare precoce sau o insuficientă maturizare (senilitatea, respectiv infantilismul),îl aproprie

pe criminal de comportamentul unui copil.

c) Stigmate fiziologice. În primul rând tatuajul pe care LOMBROSO îl considera ca un semn al

lipsei de sensibilitate fizică şi morală. Găseşte o serie de motive care îl împing pe criminal să

se tatueze, defecţiuni ale vederii, cum ar fi daltonismul, strabismul, insensibilitatea la durerea

fizică, mancinismul (sensibilitatea şi abilitatea sporită a hemisferei stângi a corpului),

ambidextria, adică o bună îndemânare a ambelor mâini, diverse tulburări ale reflexelor şi

longevitatea care apare ca un semn al nepăsării, al lipsei de reacţie a inexistenţei sensibilităţii.

d) Stigmate psihologice. Acestea se leagă de inteligenţa criminalului, de activitatea creierului său.

Se manifestă prin deficienţe de ordin psihic în principal privind sentimentele, criminalul

nefiind animat de iubire, milă, remuşcare, regret, ci dimpotrivă de violenţă, agresivitate care

duce la răzbunare. În plus, îl caracterizează o serie de alte trăsături vicioase ca lenea, minciuna,

neadaptarea, obscenitatea, jargonul propriu şi scrisul dezordonat etc..

Identitatea criminalului înnăscut cu nebunul moral. Teoria nebunului moral, a fost

preluată sub o altă formă de LOMBROSO de la Despine PROSPER. Această identitate stabilită de

LOMBROSO, o argumentează cu faptul că, criminalul este un ins lipsit de sensibilitate, este satanic

şi în consecinţă lipsit de simţul moral. Regăsim ideea centrală din celelalte teze şi teorii potrivit

căreia, criminalul este un rătăcit într-o societate civilizată, animat de inadaptare, de violenţă, de

boli care îl împing spre crimă



Ceea ce trebuie să arătăm în principal este că opera lui LOMBROSO a fost remarcabilă, nu numai ca

noutate a concepţiei, ci şi ca volum al muncii de cercetare desfăşurate. Aceasta în primul rând

pentru că activitatea s-a desfăşurat prin cercetare directă, prin examinarea unui foarte mare număr

de infractori. A fost în primul rând medic şi specialist în psihiatrie. Este primul care face o

cercetare amplă şi bine documentată asupra fizicului şi psihicului criminalului. Prin metoda

pozitivistă de studiu el a scos în evidenţă că infracţiunea este rezultatul conduitei unei persoane

determinată de factori psihici sau organici. A scos în evidenţă importanţa cooperării dintre ştiinţe,

dând prioritate ştiinţelor naturii, de unde se poate afla mult mai mult decât din cercetarea

metafizică. Găseşte un număr mare de cauze care duc la crimă şi caută remedii, fiind adeptul

prevenirii infracţionalităţii. A fost adeptul teoriei apărării sociale ca fundament al dreptului de a

pedepsi, afirmând că pedeapsa nu reprezintă altceva decât apărare faţă de faptele criminale. A

stabilit un număr mare de măsuri care pot fi aplicate pentru faptele mai uşoare, fiind adeptul

liberării condiţionate şi a unor măsuri speciale faţă de infractorii minori.

Opera sa principală a fost Sociologia criminală, apărută într-o primă ediţie în 1881, completată în

1892. Lucrarea a încorporat un întreg ansamblu de discipline, cum ar fi statistica, ştiinţa

penitenciară, antropologia criminală şi dreptul penal. Nu se poate analiza fenomenul infracţional

fără coroborarea tuturor acestor discipline care pot da o viziune de ansamblu asupra acestui

fenomen complex. Crima în viziunea lui FERRI reprezintă un fenomen complex, având elemente

biologice, fizice şi sociale, iar varietatea faptelor este de fapt variabilitatea acestor factori.

Oricum, factorul principal îl reprezintă trăsăturile antropologice pe care se grefează şi celelalte

elemente de influenţă, anomalia biologică denumită de el nevroza criminală, predispoziţie

determinată de condiţia biologică variabilă de la individ la individ.

32

Legea saturaţiei criminale a lui Ferri

Legea saturaţiei criminale reprezintă o paralelă a tezelor şcolii cartografice, dar spre deosebire de

reprezentanţii acesteia, FERRI arată că criminalitatea se raportează la condiţiile mediului şi va

oscila după schimbările acestui mediu. Se poate constata o dinamică permanentă a acesteia,

variaţiile putând avea valori foarte mari.

Făcând anumite legături statistice şi raportări la reacţiile chimice, FERRI este de acord că în

anumite condiţii normale există o stabilitate a infracţiunilor care pot creşte în mod alarmant în

perioadele de criză, conducând chiar la maxime ca o suprasaturaţie.

Mergând pe aceeaşi analiză dialectică, FERRI susţine că existenţa factorilor care concură la

conduita criminală nu este exprimată identic la toate faptele şi la toţi infractorii. Sesizează ceea ce

de altfel şi astăzi este valabil, că varietatea faptelor este foarte mare, precum şi a tipurilor de

infractori. Indivizii care comit infracţiuni se deosebesc unii de alţii cu toate că au comis aceleaşi

fapte. Această chestiune vizează de altfel şi modurile diferite de tratament aplicabile de la un

individ la altul.


- tratament medical;

- consimţământ;

- internare voluntară/nevoluntară.


1.În ce constă Antropologia criminală.

33


1. Antropologia criminală poate fi exemplificată prin teoria stigmatelor.








7.1. Introducere





7.1. Introducere

Şcoala sociologică franceză a fost înfiinţată de Alexandre LACASAGNE la

Lyon, această şcoală numindu-se Şcoala lyoneză. Ideea centrală a şcolii

este aceea că fenomenul infracţional este produsul mediului social, din

acest punct de vedere fiind în opoziţie directă cu şcoala pozitivistă

italiană.

Neexcluzând existenţa şi a altor factori de influenţare, aşa cum

pozitiviştii acordă prioritate absolută biologicului, sociologii acordă

această prioritate sociologicului, adică mediului social care este factorul

predominant fără de care crima nu se poate produce.

Criminalul nu este înnăscut, dar individul normal se poate transforma în

criminal datorită condiţiilor pe care societatea i le oferă. Cei mai de

seamă reprezentanţi ai şcolii au fost: Alexandre LACASAGNE, Leonce

MANOUVRIER şi Gabriel TARDE.

Aşa cum LOMBROSO a afirmat cu tărie că, criminalul se naşte criminal, la

fel LACASAGNE afirmă că fiecare societate îşi are criminalii pe care îi

merită. Ca factori exteriori în afară de mediul social, el a făcut cercetări

şi cu privire la influenţele factorilor fizici, climatici asupra

comportamentului infracţional.

Împreună cu alţi colaboratori a conceput un aşa numit calendar al

crimelor în care încearcă să explice că temperamentul individului este

influenţat şi de climă, de frig sau căldură şi că fiecare sezon îşi are

infracţiuni specifice.











35




ALEXANDRE Lacasagne (1843–1924)

A fost medic legist cu o prestanţă ştiinţifică impresionantă. Datorită lui

au fost soluţionate un număr mare de crime care au făcut vâlvă în

epocă. LACASAGNE a fost în primul rând un practician şi un teoretician,

numărul mare de autopsii efectuate în carieră şi expunerile făcute la

Universitatea din Lyon l-au consacrat ca o personalitate proeminentă a

ştiinţei. A fost unul dintre cei mai redutabili adversari ai lui LOMBROSO,

combătând cu fermitate teza criminalului înnăscut şi afirmând că

infractorul nu este altceva decât produsul mediului social, victima

societăţii.

LACASAGNE şi-a prezentat ideile şi printr-o serie de aforisme care l-au

făcut celebru şi care sunt citate şi astăzi de toţi specialiştii în materie.

Astfel arată că „Mediul social este bulionul de cultură al criminalităţii,

iar criminalul este microbul care singur nu prezintă nici o importanţă,

atâta timp cât nu există bulionul care îl face să fermenteze”.

Face la rândul său o distincţie între factorii individuali şi factorii sociali

acordând preponderenţă ultimilor. Consideră că dacă se comit fapte

criminale datorate factorilor proprii individului, acesta este nebun şi în

consecinţă nu este criminal. Este interesantă această remarcă ce separă

nebunul de criminal, chiar dacă primul comite crima. Admiţând

existenţa anumitor anomalii ale indivizilor, acestea nu sunt altceva

decât tot influenţa mediului social. Orice individ poate avea în el anumite caractere care să ducă la

o conduită infracţională, dar important este cum acţionează mediul asupra lor, remarcând mizeria

anumitor pături sociale care pot da naştere sau creşte indivizi malformaţi.

LEONCE Manouvrier (1850–1922)

Reprezentant de seamă al sociologiei, profesor, specialist în antropologie, MANOUVRIER şi-a

fundamentat ideile în contradicţie directă cu pozitivismul italian şi în principal cu tezele lui

LOMBROSO.

Ideile sale nu-l diferenţiază de ideile şcolii pe care o reprezintă, explicând la rândul său că,

criminalitatea nu este altceva decât produsul mediului social, crima însăşi fiind o materie socială,

iar criminalul produsul ei. Analiza se face din punctul de vedere al influenţei exterioare, respectiv

a mediului social fără a se insista pe individ în sine. Urmându-l pe LACASAGNE în susţinerea argu-

mentelor prin aforisme, el arăta că omul este instrumentul muzical la care cântă societatea.

Discutând despre individ, despre factorii bioantropologici, el consideră că aceştia se regăsesc

practic la toţi oamenii, din punct de vedere antropologic neexistând deosebire între criminal şi

onest, iar anumite tendinţe de agresivitate nu înseamnă pornirea spre crimă. Crima nu poate

36

apare din aceste simple porniri de comportament, ci este ceva cu mult mai complex, mai

important, şi aceste porniri nu se pot materializa în crimă decât prin influenţa mediului social.

În afara propriilor teze, a fost unul dintre cei mai înverşunaţi critici ai tezelor lombrosiene, negând

orice suport ştiinţific al acestora.

GABRIEL Tarde (1834–1904)

Spre deosebire de ceilalţi confraţi ai săi, TARDE s-a remarcat printr-o extraordinară pregătire

filozofică şi juridică, dând tezelor şcolii şi această haină a dreptului. Autor a numeroase opere ca

Legile imitaţiei, Statistica criminală, Tipul criminal, Crima şi epilepsia şi multe altele, TARDE şi-a

arătat disponibilitatea pentru ştiinţă pentru aprofundarea fenomenului infracţional. În lucrarea

Filozofia penală a studiat, crima, criminalul şi responsabilitatea.

Teza de bază este aceeaşi pe care o găsim şi la ceilalţi reprezentanţi ai şcolii, adică „crima este un

fenomen social”. Pe lângă aceasta însă TARDE lansează ideea existenţei unui criminal profesional

sau social, punându-şi problema dacă pe criminali nu îi uneşte totuşi ceva şi în ce constă.

Analizând mai multe categorii de profesiuni sau meserii, el apreciază că fiecăreia îi sunt specifice

anumite elemente care se pot transmite sau dobândi şi că de fapt crima este tot o profesiune care se

învaţă ca oricare alta. Cum copiii care se nasc în anumite familii învaţă o anumită meserie şi copiii

născuţi şi crescuţi în familii de infractori pot învăţa această practică. S-au făcut experimente care

indică tendinţele comportamentale, respectiv copii cu părinţi biologici infractori adoptaţi de către

părinţi oneşti n-au arătat tendinţe infracţionale înnăscute.

Legea imitaţiei. TARDE elaborează această lege pornind tot de la influenţele exterioare şi dă ca

exemplu copiii abandonaţi, care se caută şi se găsesc între ei, existând anumiţi factori care produc

atracţia şi dorinţa de a imita. Această imitaţie duce la infracţiune. Astfel dă o mare importanţă

anturajului pe care îl consideră ca fiind un factor puternic de influenţare. A trăi într-o lume de

cetăţeni cinstiţi nu valorează nimic dacă eşti înconjurat de câţiva infractori care reprezintă mediul

tău în care trăieşti şi înveţi.

Tot ceea ce se întâmplă se datorează imitării, iar acesta pornind de la naştere şi până la moarte

urmează aceeaşi cale. Imitaţia socială se realizează de la superior la inferior, fiind imitat

întotdeauna cel mare sau cel mai tare şi nu invers.

În lucrările sale, TARDE a analizat în mod amplu fenomenul infracţional, admiţând

existenţa şi a altor factori de influenţare, dar a fost consecvent tezei de bază privind

primordialitatea factorului social. Astfel, în concepţia sa, criminalitatea inferioară din zonele

nordice nu se datorează temperaturilor scăzute ci gradului superior de civilizaţie al populaţiei

respective.



Este sigur că ideile acestei şcoli au constituit un pas mare înainte spre cercetarea criminologică. Se

poate observa, fără o analiză aprofundată, că ne apropiem de un corp comun a ceea ce înseamnă

fenomenul criminal. Am putea spune că dacă tezele şcolilor studiate până în prezent ar fi fost o

concepţie unitară, analizând crime şi criminalul din punct de vedere antropologic, psihiatric, social

s-ar fi găsit multe răspunsuri încă din acea perioadă. Să nu uităm însă că nu toţi specialiştii vremii

au avut aceeaşi profesiune, ei fiind pionierii anumitor domenii de cercetare în care fiecare a fost

remarcabil.

De aceea nu socotim important a critica aceste teorii prin prisma locului în care se află în prezent

criminologia, deoarece s-ar diminua mult din valorile începuturilor cercetării fenomenului

infracţional. Este semnificativ faptul că aceste studii chiar făcute în direcţii diferite au dat până în

final un tot dialectic, constituind o bază reală de pornire într-o cercetare care nici astăzi nu este

finalizată.

37


- școala sociologică;


1.Care este explicația sociologică a cimei?

2. Care sunt tezele lui Durkheim?






38



8.1. Introducere




8.1. Introducere

Aşa cum am observat din studiul şcolilor criminologice, încercările de a

da o soluţionare problemei mecanismului infracţional au fost

nenumărate. În afară de explicaţiile bioantropologice, sociologice s-au

făcut şi încercări legate de explicarea fenomenului infracţional prin

prisma propriei conştiinţe a individului, prin analiza psihicului acestuia.

A vorbi despre viaţa psihică nu este deloc uşor cu atât mai mult cu cât

însuşi individul nu-şi cunoaşte propriul for interior şi nu este pe deplin

stăpân asupra lui. Cu toate că preocupările acestea s-au întâlnit încă din

antichitate, când ARISTOTEL a scris lucrarea De anima, (Despre suflet)

mijloace de investigare absolut riguroase nu există nici astăzi.

Ca ştiinţă, psihologia s-a cristalizat abia în secolul al XIX-lea când a

început să existe posibilitatea efectuării anumitor experimente care au

permis elaborarea anumitor tehnici şi metode specifice de investigare.

Evoluţia societăţii a dus şi la evoluţia psihologiei, care a început să-şi

găsească aplicare în marea majoritate a ramurilor economiei şi ştiinţei.

Ca ştiinţă, psihologia are caracter în principal social, dar în strânse

legături cu medicina, medicina legală, criminologia. Abordarea astăzi a

fenomenului infracţional nu se poate realiza fără participarea acestei

discipline de studiu, încercându-se ca prin analiza psihicului individului

să se găsească mobilurile care îl determină să comită infracţiuni.

Dintre curentele cele mai importante care au contribuit la cristalizarea

psihologiei ca ştiinţă, amintim: asociaţionismul, gestaltismul,

behaviorismul şi freudismul. Acestea, pe lângă aportul mare pe care l-au

avut în evoluţia psihologiei, au dus şi la formarea psihologiei judiciare,

care ne interesează în cercetarea fenomenului infracţional.











39




Asociaţionismul

Răspândit în Europa între secolele XVII–XIX curentul are ideea de bază

că viaţa psihică se realizează prin asocierea stărilor şi fenomenelor

psihice. Gândind astfel, reprezentanţii curentului consideră că psihicul

este format din însumare şi că porneşte de la elemente primare, cum ar fi

senzaţiile, care duc la percepţii, la reprezentări, judecăţi, formând astfel

memoria sau inteligenţa.

A mai fost numit şi curentul atomismului psihologic. În timp acest curent

a fost în egală măsură combătut, dar şi depăşit de alte orientări.

În ceea ce ne priveşte considerăm că în ciuda limitelor sale a încercat să

dea o explicaţie complexităţii psihicului uman, chiar dacă le-a abordat

numai dintr-un singur unghi.

Gestaltismul

Provenind din cuvântul german „gestalt”, care înseamnă structură sau

configuraţie, s-a remarcat ca o concepţie psihologică elaborată de M.

WERTHEIMER, W. KOHLER, K. KOFFKA, K. LEWIN.

Ca şi curent, el se afirmă direct împotriva asociaţionismului, considerând

că fenomenele psihice reprezintă structuri, configuraţii integrale, acestea

fiind la rândul lor realităţi subordonate întregului. Spre deosebire de

procesele psihice realizate prin asociere, procesele psihice din punctul de

vedere al gestaltismului sunt caracterizate prin nesumabilitate.

Comparând viaţa psihică cu o melodie, aceasta poate fi percepută şi recunoscută dacă se cântă

părţi din ea şi pornind de la diferite instrumente. Pornind de la percepţie, investigaţiile s-au extins

şi către alte domenii psihologice ca: intelectul, inteligenţa, actele de voinţă, psihologia individului

şi a societăţii.

Prin aceeaşi concepţie s-a căutat să se dea explicaţii şi cu privire la raporturile dintre indivizi,

dintre indivizi şi societate, în funcţie de sistemul de interdependenţă dintre aceştia. Desprindem

ideea de bază a curentului în sensul că fenomenele vieţii psihice au culoarea lor individuală şi

fiecare element psihic se poate exprima singur, nefiind necesar nici un proces de asociere.

Desigur asocierea apare ca o consecinţă logică în anumite situaţii, dar viaţa psihică este compusă

din elemente independente, ca posibilitate de exprimare.

40



Behaviorismul

Provine din cuvântul englez „behaviour” (comportament) şi este un curent psihologic la începutul

secolului XX, elaborat de J. WATSON şi continuat de F. TOLMAN şi G. H. MEAD.

Behaviorismul a fost considerat o concepţie psihologică golită de conştiinţă, bazat pe ceea ce se

poate analiza din punctul de vedere al reacţiilor exterioare. Spre deosebire de psihologia

introspecţionistă care analizează fenomenele psihice ale indivizilor, behaviorismul nu are în

vedere decât raportul bazat pe reacţia stimul-răspuns. Bazându-se pe diferite experienţe şi

experimente, adepţii curentului au dat o mai mare importanţă modului în care indivizii răspund

fată de diferiţii stimuli, nedând importanţă mare forului interior.

Desigur că şi această metodă poate constitui un model de analiză psihică, dar mai îndepărtat de

realitate. Reacţia indivizilor faţă de stimuli poate fi diferită în majoritatea cazurilor şi totodată

aceasta nu apare întotdeauna ca o reacţie psihică, ci una organică, depinzând de stimulii care

acţionează. Astfel reacţiile pot fi: organice, viscerale, glandulare şi nu neapărat psihice.

Numită şi psihologie obiectivă, a avut mai mult caracterul unui studiu paralel între reacţiile

animalelor şi oamenilor în anumite situaţii.


1.Ce este asociaționismul?

2. Ce este gestaltismul?

41

Teste de evaluare/autoevaluare:

1.Behaviorismul .






42



9.1. Introducere





9.1. Introducere

Teoriile criminologice mai vechi şi mai noi au fost marcate oarecum de

căutarea pietrei filozofale în demersul lor de constatare a unor legi, prin

care comportamentul infracţional să poată fi descris, explicat şi prevenit.

Această criminologie avea în câmpul ei de observaţie atât procesul

legislativ, cât şi cel de săvârşire a infracţiunii, fără a realiza că fenomenul

deviant are o tentă socială pregnantă.

Orientările anterioare (clasică, cu caracter statistico-juridic, antropologi-

că, psihologică şi psihiatrică) deja prezentate şi analizate în cadrul

cursului au condus la constituirea criminologiei ca ştiinţă şi reprezintă,

totodată, punctele de reper de la care au pornit teoriile contemporane.

Critica până la anulare a celor dintâi ţinem să subliniem că este lipsită de

orice interes practic, dar şi teoretic. La momentul ei fiecare teorie

reprezenta un progres faţă de ceea ce fusese până atunci dacă nu acceptat,

cel puţin luat în considerare, constituind aşadar pentru acel timp un mod

de soluţionare a fenomenului infracţional, aflat într-o continuă creştere.

Totuşi ne-am impus ca ori de câte ori susţinerile vor fi fost categoric

contrazise de realitate să arătăm aceasta.

Sublata causa, tollitur effectus, principiu în virtutea căruia cei care s-au

aplecat asupra studiului fenomenului infracţional nu au înţeles că, dată

fiind complexitatea omului, adevărata cauză este greu de evidenţiat.

Cercetările au luat în considerare toţi factorii care au influenţă asupra

infractorilor, atât cei obiectivi (sociali, economici, politici, demografici,

ecologici şi culturali), cât şi cei subiectivi (legaţi de personalitate, ca de

exemplu vârsta, sexul, aptitudinile intelectuale, tipul caracterologic-tem-

peramental etc.), ceea ce face imposibilă susţinerea exclusivismului în

indicarea factorilor determinanţi ai comportamentului infracţional (sau

delincvent).

Prin urmare, toate creionările făcute asupra unor tipologii anume s-au

izbit de marea variabilitate a comportamentelor implicate. Numărul mare

al teoriilor explicative denotă dificultăţi integrative şi orgoliile autorilor

lor.



- cunoaşterea părţii introductive a unităţii de învăţare;


- cunoaşterea caracteristicilor termenilor şi instituţiilor analizate;

- definirea conceptulor utilizate;

43


- studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile termenilor

studiaţi;

- studenţii vor putea să identifice instituţiile studiate.




Teoria determinării genetice a comportamentului criminal

Această teorie a apărut la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui

următor, când „atenţia s-a deplasat spre anumite calităţi, trăsături

moştenite care predispun anumiţi indivizi la acte criminale”. Conform

tezelor susţinute, comportamentul criminal este predeterminat de o

anomalie genetică, care ar putea fi de exemplu un extracromozom, ce are

posibilitatea de a conduce la retardare mintală şi comportament patologic.

Reprezentanţi mai însemnaţi: Henry GODDARD şi Richard DUGDALE.

GODDARD a publicat în 1912 studiile sale cu privire la familia Kalliak, iar

DUGDALE a analizat în 1877 familia Juke, prin care au căutat să

demonstreze că „în familiile care au antecesori cu condamnări penale

există un număr mai ridicat de infractori” datorită, bineînţeles, eredităţii.

Prin urmare, ereditatea ar fi principala cauză a criminalităţii.

DUGDALE a depistat în şapte generaţii ale familiei Juke sute de infractori,

în decurs de 75 de ani familia producând statului american pierderi

însumând 1,3 milioane dolari (la cursul anului 1877).

Teoria a fost aspru criticată din cauza metodelor eronate folosite, precum

şi a unor rezultate false, confecţionate intenţionat, cu scopul de răspunde

obiectivului teoretic urmărit. Istoria ştiinţei mai menţionează însă la

capitolul falsuri şi faptul că după mai mulţi ani familia Kalliak

(Kalliakor) a fost restudiată. Ocazie cu care s-a constatat că nu cuprindea

mai mulţi delincvenţi decât restul populaţiei martor. Pentru a-şi apăra „teoria” HENRY GODDARD

nu a ezitat să retuşeze fotografiile unora dintre „criminalii tipici”.

Mai târziu, s-au efectuat cercetări care au avut în vedere gemenii monozigotici şi dizigotici

încercând să demonstreze predispoziţia moştenită de către gemenii din prima categorie în

comiterea infracţiunilor: dacă unul dintre fraţii identici a săvârşit o infracţiune, celălalt este

predestinat la atitudini similare. Psihiatrul german Johannes LANGE a constatat mai multe cazuri

de comportament antisocial concordant al gemenilor monozigotici faţă de gemenii dizigotici

(Crimă şi destin, 1929).

În anul 1968, operând o sinteză, K. O. CHRISTIANSEN a indicat un procent de 66, 7 % de gemeni

monozigotici cu un comportament antisocial concordant, comparativ cu 30, 4 % al gemenilor

dizigotici.

44

Cercetările genetice făcute în ultimul timp au scos în evidenţă faptul că între gemenii dizigoţi şi

cei monozigoţi născuţi din antecesori infractori nu există un fenomen de concordanţă decât

excepţional, îndeosebi la cei dizigoţi.

În opinia noastră cauza ar trebui căutată în variaţia factorilor somatici, fiind cunoscute cazurile în

care în unele familii de criminali s-au născut copii integraţi perfect în societate, cât şi în situaţia

opusă, din familii normale, sănătoase s-au născut descendenţi cu însuşiri criminale.

Teoria anomaliei cromozomiale

După discreditarea teoriei determinării genetice a comportamentului criminal, de un deosebit

succes s-au bucurat cercetările ce pretindeau existenţa unei corelaţii semnificative între anomaliile

cromozomiale şi criminalitate.

În deceniul al şaptelea al secolului XX s-au desfăşurat ample studii în închisori din S.U.A., Anglia

şi Australia, pe bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii unei anomalii cromozomiale, considerată

drept posibilă cauză a comportamentului antisocial şi criminal. După cum este cunoscut, cariotipul

uman normal are 46 de cromozomi ce formează 23 de perechi distincte. În urma fertilizării

ovulului, zigotul primeşte un cromozom X de la mamă, iar de la tată unul X sau Y. S-ar putea

întâmpla însă ca în procesul diviziunii să apară o anormalitate cromozomială – un accident genetic

– care poate determina fie un minus, fie un plus de cromozomi. Aşadar „corelaţii semnificative ar

apare, potrivit unor opinii între surplusul de cromozomi şi criminalitate”.

După unii autori fenomenul criminalităţii s-ar datora prezenţei unui cromozom Y supranumerar

constatat la unii criminali şi care părea să producă un om cu înălţimea peste medie, cu un QI sub-

medie şi cu un posibil comportament agresiv şi antisocial. Pentru L. YABLONSKI rata prezenţei

acestei structuri printre criminali este mult mai mare decât în cazul populaţiei generale. J. F.

SHELEY a susţinut că rata acestor cazuri este mult mai mare în cadrul instituţiilor pentru retardaţi

mintal.

Cercetările întreprinse între anii 1960–1970 de către Patricia JACOBS au cuprins examinarea

genetică a 197 de deţinuţi şi au evidenţiat faptul că 7 dintre aceştia aveau un cromozom Y

supranumerar şi cariotipul 46 (46, XYY). Concluzia a fost uşor de tras: această anomalie

predestinează genetic omul la crimă. Cromozomul Y a fost dealtminteri numit şi cromozomul

crimei în urma speculaţiilor presei făcute asupra cazului unui criminal în serie (R. M. STĂNOIU).

Dar alţi cercetători au infirmat categoric aceste date, considerându-le nesemnificative dacă sunt

raportate la totalul infractorilor.

În legătură cu anomalia 47, XXY cunoscută sub denumirea de sindromul Klinefelter, unele

cercetări au evidenţiat că persoanele în cauză prezintă un risc crescut pentru tulburările mentale şi

în sfera sexualităţii (homosexualitate, transsexualitate, pedofilie). Ceea ce considerăm că trebuie

subliniat este adăugarea că anomalia genetică 47, XXY este asociată în producerea fenomenului

criminal întotdeauna cu factorii mediului în care trăieşte individul (mediul familial şi social).

Prin urmare teoria nu s-a confirmat, întrucât aneuploidia în cauză este prezentă atât la oameni

sănătoşi, cât şi la criminali. Totuşi, problema influenţei dublilor cromozomi YY asupra crimina-

lităţii indivizilor rămâne neclară, deoarece majoritatea oamenilor cu un asemenea cariotip au un

comportament normal, dar unii dintre ei sunt afectaţi de tulburări psihice diferite, nu neapărat

criminale.

Într-o lucrare relativ recentă, O. J. WILSON şi J. R. HERNSTEIN –Crima şi natura umană (1984) –

revalorizează preeminenţa factorilor biologici şi genetici asupra celor economici şi sociali.


- Teoria anomaliei cromozomiale;


Care sunt teoriile criminologice contemporane?

45


Categorii de factori care conduc la apariţia fenomenului infracţional şi anume:

– mediul social şi economic;

– relaţiile din cadrul familiei.




46



10.1. Introducere



10.4. Îndrumător pentru autoverificare.

10.1. Introducere

Cercetarea criminologică suferă serioase modificări, raportate la evoluţia

societăţii, la ceea ce înseamnă cercetarea ştiinţifică astăzi. Deşi

fenomenul este amplu, el nu a suferit modificări esenţiale ca mod de

exprimare, deoarece trecerea la actul propriu zis se realizează tot de către

indivizi. Pe lângă faptele care s-au comis întotdeauna, ca: omoruri,

furturi, tâlhării, în general fapte de violenţă, progresul omenirii a marcat

şi apariţia fenomenului infracţional organizat, exprimat prin faptele de

corupţie, contrabandă, evaziuni fiscale, trafic de stupefiante sau arme,

activităţi infracţionale care nu s-ar putea realiza decât într-un mod organi-

zat. Aceasta deoarece îmbracă forma unei activităţi transnaţionale,

incluzând mijloace tehnice de deplasare de toate felurile, specialişti în

toate domeniile.

S-au creat industrii întregi pentru desfăşurarea infracţiunilor, fermieri

pentru plantaţiile, din care se produc drogurile, laboratoare dotate cu

echipamente, specialişti în toate domeniile pentru extragere, prelucrare şi

o adevărată politică de marketing pentru desfacere, ca să nu mai vorbim

despre stocarea şi spălarea banilor proveniţi din aceste activităţi.

A apărut terorismul naţional şi internaţional şi am putea numi fără a

exagera că a apărut terorismul politic. Toate acestea încep să se extindă,

astăzi marea majoritate a ţărilor dezvoltate având propriile lor organizaţii

criminale sau teroriste, care prin activitatea lor, creează şi menţin stări de

panică, de confuzie, de neîncredere în protecţia pe care statul le-o poate

oferi.

Activitatea organizaţiilor cu activităţi criminale s-a modificat în timp,

deoarece pornind de la exemplu de: la mafia sau Camorra acestea în timp

de la organizaţii locale, au intrat în sfera marii criminalităţi organizate

transnaţional, care a pătruns deja în topul finanţelor sau a politicii. Ori,

toate acestea duc la concluzia că infracţionalitatea are caracterul unui

fenomen, penetrând în toate sferele activităţii sociale. Lupta cu

fenomenul în sine este extrem de anevoioasă, deoarece nu se poate

realiza numai cu mijloacele pe care le oferă legea penală.

Se ştie că dreptul penal intervine după ce faptele au fost comise, ori ceea

ce ne interesează este modul în care se pot preveni aceste fapte

antisociale. Din acest punct de vedere, având în faţă preocupările şcolilor

criminologice, încă de la primele încercări ale lor se poate observa că

fiecare a intuit într-un fel sau altul complexitatea fenomenului, oferind

diferite soluţii de combatere. Urmând a face o trecere în revistă a

problematicii fenomenului criminal, vom putea observa că practic nu

există un element individual sau social care să nu-l influenţeze.

Atunci când vorbim despre criminalitate, putem să o abordăm ca

fenomen, în perspectivă sau istoriceşte. În sens larg criminalitatea poate

fi privită ca ansamblul faptelor infracţionale dintotdeauna şi până astăzi pe întreaga suprafaţă a

47

planetei. Această retrospectivă are mai mult un caracter ideatic, pentru că

niciodată nu vor exista date complete şi nu s-ar putea realiza statistici şi

nici măcar presupuneri despre ceea ce s-a întâmplat ca şi crimă

începuturile omului.

Dacă discutăm despre fenomenul infracţional într-un sens restrâns, atunci

desigur că facem trimitere la perioadele de timp determinate, la spaţii

determinate geografic, la anumite categorii sociale, sau genuri de

infracţiuni.

Acestea sunt aspectele care interesează studiul criminologic şi oferă

posibilităţile de evaluare cantitativă şi calitativă, putându-se stabili

strategia de combatere.














Fenomenul infracţional este extrem de complex şi de imprevizibil. Practic fiecare individ

poate comite fapte antisociale în anumite condiţii, crima fiind favorizată atât de personalitatea

individului, cât şi de ansamblul condiţiilor economice şi sociale în care trăieşte.

Trăsăturile specifice ale infractorului

Infractorul nu este altceva decât individul obişnuit care poate în anumite împrejurări să comită

infracţiuni. Infractorul poate fi şi un om bolnav, situaţie în care, trebuie analizat în alte

circumstanţe.

Fiecare individ are o personalitate proprie care se exprimă prin specificul bio-psiho-social. Din

ansamblul cercetărilor nu se poate reţine că infractorul are trăsături specifice sau că se distinge net

de ceilalţi oameni.

Nu există şabloane în care să fie încadraţi indivizii în aşa fel încât să se stabilească imediat cine

este infractor sau predispus la infracţiuni şi cine este un om obişnuit. Oricum personalitatea

48

indivizilor trebuie studiată şi de asemenea ansamblul factorilor care pot contribui la formarea şi

modificarea ei.

Aşa cum am observat din studiul făcut până în prezent factorii principali de influenţare a oricărui

individ sunt cei biologici, psihici şi sociali. Fiecare dintre aceştia pot crea o varietate infinită de

tipuri umane.

Vârsta infractorului

Din punct de vedere criminologic vârsta este un element obiectiv important, care exprimă

ansamblul manifestărilor unui individ la un moment dat, maturitatea acţiunilor acestuia,

particularizarea genurilor infracţiunilor în funcţie de vârstă. În mod normal individul parcurge la

anumite vârste diferite etape în pregătirea sa şcolară, socială, familială.

Este firesc ca vârsta să fie extrem de importantă pentru o cercetare criminologică, deoarece şi

infracţiunile pot fi grupate în funcţie de aceasta. Adică fiecărei vârste îi sunt specifice anumite

fapte. În general adolescenţa şi tinereţea sunt caracterizate în multe situaţii ca fiind perioade ale

vieţii cărora le sunt specifice acţiunile periculoase, acţiuni bazate pe forţa fizică sau pe risc.

Perioada maturităţii presupune deja o altă orientare faţă de infracţiune, aici apărând factori care

încearcă să elimine riscurile, dând o mai mare importanţă raţiunii, calculelor, analizei.

Chestiunea delicată este însă aceea a infractorilor minori.

Nenumăraţii factori existenţi în mass media în dezorganizarea vieţii de familie, în anturaj au creat

un anumit gen de brutalitate, de spirit de aventură care s-a difuzat, aşa cum spunea Gabriel TARDE,

prin imitaţie. Imitarea anumitor personaje din cinematografie în special, a dus la o lipsă de

sensibilitate cu totul opusă faţă de sentimentele pe care în mod firesc ar trebui să le aibă un copil.

Toate acestea s-au materializat într-o largă paletă de infracţiuni de la cele mai uşoare până la cele

mai grave, de cele mai multe ori neexistând nici o motivaţie pentru comiterea lor.

De aceea se impune o intensificare a acţiunilor în familie, în şcoală, în societate care să protejeze

minorii de aceste influenţe care de cele mai multe ori se soldează cu consecinţe tragice.

Influenţa trăsăturilor psihice în activitatea infracţională

Psihicul ca şi for interior al individului, ca ansamblu al trăirilor subiective, realizează de fapt

legătura individului cu mediul înconjurător. Din ceea ce spunea DESCARTES: Dubito ergo cogito,

cogito ergo sum, putem vedea că de fapt prin viaţa psihică, cu toate că face parte din interioritatea

individului, se realizează legăturile cu realitatea.

Persoana normală poate fi privită în funcţie de trei nivele: biologic, intelectual şi spiritual,

interferente între ele.

Ceea ce interesează criminologia sunt cele trei elemente componente ale personalităţii. Acestea

sunt considerate a fi: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.



Temperamentul

Reprezintă ca element, parte exteriorizată a vieţii psihice corespunzător fiecărui individ. Denumit

în mod obişnuit firea omului acesta se caracterizează prin modul în care individul se adaptează la

mediu. Este ştiut că fiecare are un anumit mod de a acţiona sau reacţiona în diversele situaţii în

care se află. Ori de la mânie la melancolie ca mod de acţiune sau reacţiune găsim trăsăturile

specifice de temperament.

Din cele mai vechi timpuri şi până în prezent s-a stabilit că oamenii au unul din cele patru tipuri de

temperamente.

Acestea sunt: temperamentul coleric – manifestat prin excitabilitate, impulsivitate, explozivitate,

pierderea uşoară a controlului, reacţii violente, gesturi necugetate specifice orientării behavioriste.

Temperamentul sangvinic – mult mai echilibrat, caracterizat prin mobilitate, un temperament în

care eul acţionează eficient asupra sinelui.

Temperamentul flegmatic – stăpânit, rezistent chiar nepăsător, lent, temperament unde se

simte atât caracterul eului cât şi al supraeului.

49

Temperamentul melancolic – aparţine tipului sensibil cu trăiri intense în interiorul vieţii psihice, în

opoziţie cu tipul coleric.


- Cauze și condiții ale criminalității.


1.Care sunt cauzele sociale?

2.Care este conţinutul condițiilor psihologice.






50



11.1. Introducere




11.1. Introducere

Omul este alcătuit din trup şi suflet care se întrepătrund şi se intercondi-

ţionează. În viaţa sa normală psihicul este coordonatorul vieţii persoanei

umane. Rezultă că orice atingeri (tulburare sau boală) ale acestuia pot

avea grave consecinţe asupra manifestărilor exterioare.

Apare atunci evident că trebuie definită sănătatea, prin care suntem atât

de particular şi imperativ legaţi de existenţă. Vechea definiţie – echilibru

între organism şi factorii de mediu – este ambiguă. S-a relevat în acest

sens că definirea unei noţiuni nu are sens să fie făcută prin alte trei

concepte la fel de abstracte. După E. PAMFIL şi D. ODOGESCU „cota de

normalitate din fiecare individ se numeşte sănătate”.

S-a observat că spiritul este mult mai vulnerabil decât corpul şi că bolile

mintale (ale spiritului) sunt mai numeroase decât bolile trupeşti.

Bolile psihice ale infractorului pot afecta responsabilitatea acestuia. De

aceea se impune trecerea lor în revistă cu indicarea celor care înlătură

răspunderea penală.








– tudenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile termenilor

studiaţi;




51


Nevrozele Nevrozele reprezintă tulburări psihopatologice de intensitate medie, însă cu o durată semnificativă

(luni, ani).

Ele se manifestă prin intense suferinţe subiective, inhibiţii variate şi tendinţa la dependenţă.

Simptomele sunt: anxietate, fobie, obsesie, depresie, astenii. În geneza lor îşi fac loc o serie de

cumulări ale factorilor psihosociali specifici: eşecuri, frustrări, conflicte intrapsihice, stres

interpersonal continuu, lipsa de satisfacţii. Mai contribuie şi alţi factori: epuizarea biopsihică

recentă (câteodată cu slăbirea sistemului nervos vegetativ), ciclurile vieţii şi crizele acestora,

cumularea de traume.

De regulă nevroza este progresivă în raport cu instalarea, ceea ce o condiţionează nefiind sesizabil

decât parţial atât pentru bolnav, cât şi pentru pacient. Formele de nevroză sunt: neurastenia (cores-

punzând nevrozei anxioase), psihastenia (corespunzând nevrozei fobico-obsesive, în prezent

descrise ca două entităţi separate: nevroza fobică şi cea obsesivă), isteria.

Nevrozele când sunt la originea unor tulburări de comportament se consideră că bolnavul este în

cvasitotalitatea cazurilor responsabil.

Psihopatiile

Psihopatia este o boală a personalităţii care se manifestă prin tulburări de afectivitate,

comportament sau caracter.

Psihopatiile sunt situate între nevroze şi psihoze, în evoluţia cărora se asistă pe lângă suferinţă la

manifestări de inadaptabilitate socială. Anormalitatea psihopatului este determinată de comporta-

mentul său anormal şi antisocial (el nerespectând normele sociale şi etice impuse de societate).

Dacă acela care este afectat de o nevroză îşi trăieşte suferinţa datorită conflictelor interioare,

psihopatul o aruncă asupra altora, făcându-i pe aceştia să sufere.

Din diversitatea de simptome care caracterizează psihopatia, putem să ne oprim asupra a patru

esenţiale:

– inadaptabilitatea la norme şi la constrângerile societăţii printr-o instabilitate funciară şi

incapacitatea suportării lor;

– reactivitatea impulsivă, dezordonată şi imprevizibilă;

– incapacitatea de a valorifica experienţele anterioare triste (existând astfel tendinţa repetării

actului antisocial);

– existenţa unei stări de disconfort somato-psihic care se vrea depăşită prin comportamente

sociopate: drogare (care duce la toxicomanie) sau căutarea unor senzaţii inedite şi violente.

Săvârşind faptele cu discernământ, psihopatul nu poate fi exonerat de răspunderea penală. Forme

de psihopatii: astenică, cicloidă, paranoidă, isterică, schizoidă etc.

Psihozele

Psihoza constituie o boală psihică ale cărei manifestări sunt grave tulburări ale afectivităţii,

gândirii sau comportamentului, de care cel în cauză nu este conştient.

Psihozele endogene, cum mai sunt denumite, apar fără ca să aibă un suport actual evident. Cu

toate acestea nu poate fi exclus determinismul, care nu poate fi încadrat în schema tipică (liniar -

carteziană) a cauzalităţii. Ipotezele care au considerat factorii genetici responsabili nu pot fi

52

înlăturate, aceştia jucând un rol, însă corelaţia factori genetici – boală nu a fost clarificată până

astăzi.

Predispoziţia pentru psihoză este întipărită profund în structura persoanei. Persoana devine

vulnerabilă în urma unui proces în care se cumulează progresiv, în timpul ontogenezei, diverşi

factori (de la cei genetici până la influenţele subliminare).

Simptome:

– delir (convingere patologică într-o idee aberantă şi care nu poate fi modificată prin argumente,

ea acaparează preocupările şi determină un comportament anormal);

– halucinaţie;

– depresie, însă una gravă, căreia i se alătură modificări de bioritm;

– stare maniacală, contrară celei precedente;

– depersonalizare;

– lipsa de interese, dorinţe, iniţiative spontane;

– indiferenţă faţă de tot şi de toate (de sine, de lume);

– dezorganizare în planul ideilor, al vorbirii şi comportamentală.

Forme: psihozele schizofrene, psihozele delirante (paranoia, parafrenii, psihoza paranoidă),

psihozele afective periodice.

Din cauza gravelor tulburări (de cunoaştere, de conştiinţă) indivizii afectaţi de psihoze nu pot

înţelege şi nici aprecia starea în care se găsesc, nu pot stabili relaţii cu mediul, iar comportamentul

lor este aproape în totalitate destructurat.



În intervalul de timp rămas pentru instruire, de regulă nu se mai produc transformări radicale în

personalitate, ci au loc adăugări, amplificări sau înlăturări parţiale. Şi aşa şcoala reprezintă un

pilon de bază în devenirea personalităţii umane.

Învăţământul poate constitui un obstacol în socializarea copiilor, sau o poate perturba prin:

– procesul de învăţământ scăzut din punct de vedere calitativ (incompetenţa sau indiferenţa

cadrelor didactice);

– acceptarea actelor de indisciplină, deci nesancţionarea conduitelor deviante, în primă instanţă,

şi delincvente;

– existenţa unor greşeli grosolane în aprecierea nivelului de cunoştinţe (severitate nemăsurată,

mai rar astăzi, sau indulgenţă sterilă);

– numărul mare de elevi cuprinşi într-o clasă, ceea ce face mai grea misiunea lucrului cu elevii

în ansamblu şi cu fiecare în parte;

– lipsa unui contact rezonabil cu familiile care au copii-problemă (indisciplinaţi notorii, slabi şi

foarte slabi la învăţătură, cu tendinţe antisociale persistente) etc.

Cunoştinţele (în sine) nu determină o persoană să devină infractor dacă nu le are. Nu acesta

este criteriul care diferenţiază infractorul de noninfractor, ci moralitatea. Astfel instrucţia dublată

de moralitate poate să determine abandonarea devianţei (în primă instanţă). După É. DURKHEIM

este moral tot ceea ce reprezintă o sursă de solidaritate socială, tot ceea ce leagă indivizii între ei,

tot ceea ce îi limitează în libertatea lor absolută pentru a-i face dependenţi unul de celălalt în

cadrul aceleiaşi societăţi.

53


- psihopatie, psihoză


1.Care sunt afecțiunile psihice ce conduc la criminalitate?

54


Victmologia

12.1. Introducere



Victimologia. Noţiune. Forme.


12.1. Introducere

Cercetarea criminologică suferă serioase modificări, raportate la evoluţia

societăţii, la ceea ce înseamnă cercetarea ştiinţifică astăzi. Deşi

fenomenul este amplu, el nu a suferit modificări esenţiale ca mod de

exprimare, deoarece trecerea la actul propriu zis se realizează tot de către

indivizi. Pe lângă faptele care s-au comis întotdeauna, ca: omoruri,

furturi, tâlhării, în general fapte de violenţă, progresul omenirii a marcat

şi apariţia fenomenului infracţional organizat, exprimat prin faptele de

corupţie, contrabandă, evaziuni fiscale, trafic de stupefiante sau arme,

activităţi infracţionale care nu s-ar putea realiza decât într-un mod organi-

zat. Aceasta deoarece îmbracă forma unei activităţi transnaţionale,

incluzând mijloace tehnice de deplasare de toate felurile, specialişti în

toate domeniile.

S-au creat industrii întregi pentru desfăşurarea infracţiunilor, fermieri

pentru plantaţiile, din care se produc drogurile, laboratoare dotate cu

echipamente, specialişti în toate domeniile pentru extragere, prelucrare şi

o adevărată politică de marketing pentru desfacere, ca să nu mai vorbim

despre stocarea şi spălarea banilor proveniţi din aceste activităţi.

A apărut terorismul naţional şi internaţional şi am putea numi fără a

exagera că a apărut terorismul politic. Toate acestea încep să se extindă,

astăzi marea majoritate a ţărilor dezvoltate având propriile lor organizaţii

criminale sau teroriste, care prin activitatea lor, creează şi menţin stări de

panică, de confuzie, de neîncredere în protecţia pe care statul le-o poate

oferi.

Activitatea organizaţiilor cu activităţi criminale s-a modificat în timp,

deoarece pornind de la exemplu de: la mafia sau Camorra acestea în timp

de la organizaţii locale, au intrat în sfera marii criminalităţi organizate

transnaţional, care a pătruns deja în topul finanţelor sau a politicii. Ori,

toate acestea duc la concluzia că infracţionalitatea are caracterul unui

fenomen, penetrând în toate sferele activităţii sociale. Lupta cu

fenomenul în sine este extrem de anevoioasă, deoarece nu se poate

realiza numai cu mijloacele pe care le oferă legea penală.

Se ştie că dreptul penal intervine după ce faptele au fost comise, ori ceea

ce ne interesează este modul în care se pot preveni aceste fapte

antisociale. Din acest punct de vedere, având în faţă preocupările şcolilor

criminologice, încă de la primele încercări ale lor se poate observa că

fiecare a intuit într-un fel sau altul complexitatea fenomenului, oferind diferite soluţii de

combatere. Urmând a face o trecere în revistă a problematicii fenomenului criminal, vom putea

observa că practic nu există un element individual sau social care să nu-l influenţeze.

Atunci când vorbim despre criminalitate, putem să o abordăm ca fenomen, în perspectivă sau

istoriceşte. În sens larg criminalitatea poate fi privită ca ansamblul faptelor infracţionale

55

dintotdeauna şi până astăzi pe întreaga suprafaţă a planetei. Această

retrospectivă are mai mult un caracter ideatic, pentru că niciodată nu vor

exista date complete şi nu s-ar putea realiza statistici şi nici măcar presu-

puneri despre ceea ce s-a întâmplat ca şi crimă începuturile omului.

Dacă discutăm despre fenomenul infracţional într-un sens restrâns, atunci

desigur că facem trimitere la perioadele de timp determinate, la spaţii

determinate geografic, la anumite categorii sociale, sau genuri de

infracţiuni.

Acestea sunt aspectele care interesează studiul criminologic şi oferă

posibilităţile de evaluare cantitativă şi calitativă, putându-se stabili

strategia de combatere.














Fenomenul infracţional este extrem de complex şi de imprevizibil. Practic fiecare individ

poate comite fapte antisociale în anumite condiţii, crima fiind favorizată atât de personalitatea

individului, cât şi de ansamblul condiţiilor economice şi sociale în care trăieşte.

Trăsăturile specifice ale infractorului

Infractorul nu este altceva decât individul obişnuit care poate în anumite împrejurări să comită

infracţiuni. Infractorul poate fi şi un om bolnav, situaţie în care, trebuie analizat în alte

circumstanţe.

Fiecare individ are o personalitate proprie care se exprimă prin specificul bio-psiho-social. Din

ansamblul cercetărilor nu se poate reţine că infractorul are trăsături specifice sau că se distinge net

de ceilalţi oameni.

Nu există şabloane în care să fie încadraţi indivizii în aşa fel încât să se stabilească imediat cine

este infractor sau predispus la infracţiuni şi cine este un om obişnuit. Oricum personalitatea

56

indivizilor trebuie studiată şi de asemenea ansamblul factorilor care pot contribui la formarea şi

modificarea ei.

Aşa cum am observat din studiul făcut până în prezent factorii principali de influenţare a oricărui

individ sunt cei biologici, psihici şi sociali. Fiecare dintre aceştia pot crea o varietate infinită de

tipuri umane.

Vârsta infractorului

Din punct de vedere criminologic vârsta este un element obiectiv important, care exprimă

ansamblul manifestărilor unui individ la un moment dat, maturitatea acţiunilor acestuia,

particularizarea genurilor infracţiunilor în funcţie de vârstă. În mod normal individul parcurge la

anumite vârste diferite etape în pregătirea sa şcolară, socială, familială.

Este firesc ca vârsta să fie extrem de importantă pentru o cercetare criminologică, deoarece şi

infracţiunile pot fi grupate în funcţie de aceasta. Adică fiecărei vârste îi sunt specifice anumite

fapte. În general adolescenţa şi tinereţea sunt caracterizate în multe situaţii ca fiind perioade ale

vieţii cărora le sunt specifice acţiunile periculoase, acţiuni bazate pe forţa fizică sau pe risc.

Perioada maturităţii presupune deja o altă orientare faţă de infracţiune, aici apărând factori care

încearcă să elimine riscurile, dând o mai mare importanţă raţiunii, calculelor, analizei.

Chestiunea delicată este însă aceea a infractorilor minori.

Nenumăraţii factori existenţi în mass media în dezorganizarea vieţii de familie, în anturaj au creat

un anumit gen de brutalitate, de spirit de aventură care s-a difuzat, aşa cum spunea Gabriel TARDE,

prin imitaţie. Imitarea anumitor personaje din cinematografie în special, a dus la o lipsă de

sensibilitate cu totul opusă faţă de sentimentele pe care în mod firesc ar trebui să le aibă un copil.

Toate acestea s-au materializat într-o largă paletă de infracţiuni de la cele mai uşoare până la cele

mai grave, de cele mai multe ori neexistând nici o motivaţie pentru comiterea lor.

De aceea se impune o intensificare a acţiunilor în familie, în şcoală, în societate care să protejeze

minorii de aceste influenţe care de cele mai multe ori se soldează cu consecinţe tragice.

Influenţa trăsăturilor psihice în activitatea infracţională

Psihicul ca şi for interior al individului, ca ansamblu al trăirilor subiective, realizează de fapt

legătura individului cu mediul înconjurător. Din ceea ce spunea DESCARTES: Dubito ergo cogito,

cogito ergo sum, putem vedea că de fapt prin viaţa psihică, cu toate că face parte din interioritatea

individului, se realizează legăturile cu realitatea.

Persoana normală poate fi privită în funcţie de trei nivele: biologic, intelectual şi spiritual,

interferente între ele.

Ceea ce interesează criminologia sunt cele trei elemente componente ale personalităţii. Acestea

sunt considerate a fi: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.



Temperamentul

Reprezintă ca element, parte exteriorizată a vieţii psihice corespunzător fiecărui individ. Denumit

în mod obişnuit firea omului acesta se caracterizează prin modul în care individul se adaptează la

mediu. Este ştiut că fiecare are un anumit mod de a acţiona sau reacţiona în diversele situaţii în

care se află. Ori de la mânie la melancolie ca mod de acţiune sau reacţiune găsim trăsăturile

specifice de temperament.

Din cele mai vechi timpuri şi până în prezent s-a stabilit că oamenii au unul din cele patru tipuri de

temperamente.

Acestea sunt: temperamentul coleric – manifestat prin excitabilitate, impulsivitate, explozivitate,

pierderea uşoară a controlului, reacţii violente, gesturi necugetate specifice orientării behavioriste.

Temperamentul sangvinic – mult mai echilibrat, caracterizat prin mobilitate, un temperament în

care eul acţionează eficient asupra sinelui.

Temperamentul flegmatic – stăpânit, rezistent chiar nepăsător, lent, temperament unde se

simte atât caracterul eului cât şi al supraeului.

57

Temperamentul melancolic – aparţine tipului sensibil cu trăiri intense în interiorul vieţii psihice, în

opoziţie cu tipul coleric.


- Cauze și condiții ale victimologiei.


1.Care sunt cauzele sociale?

2.Care este conţinutul condițiilor psihologice.






58


Fundamentele pedepsei

13.1. Introducere




13.1. Introducere

Din cele mai vechi timpuri, când nu exista noţiunea de infracţiune, ci

doar de faptă împotriva individului sau colectivităţii, pedeapsa aplicată

îmbrăca forma răzbunării. Răzbunarea nu era altceva decât un mod de a

înţelege repararea nedreptăţii făcute. Neexistând nici un fel de forme de

justiţie, individul era liber să procedeze cum credea de cuviinţă în scopul

compensării leziunii suferite.

Desigur, noi nu putem vorbi despre răzbunarea de atunci ca un mod de

pedepsire asemănător cu răzbunarea de astăzi, care deşi nu diferă prea

mult, ea însăşi poate constitui o faptă gravă, pedepsită ca atare. Nu

criticăm această formă arhaică de sancţiune deoarece trebuie să ne

raportăm la primele forme de existenţă a colectivităţii umane. Ceea ce

conducea la justiţia privată nelimitată erau două motivaţii: conservarea şi

răsplătirea răului cu rău. Neexistând forme organizate statale care să îi

asigure siguranţa vieţii sau să ia măsuri post factum pentru ca agresiunea

să nu se mai repete, individul în funcţie de disponibilităţile sale fizice (ba

chiar şi intelectuale) era îndrituit să reacţioneze în sensul aplicării unei

corecţii, care putea depăşi lezarea ce i s-a produs. Că faptele luau

asemenea turnuri, stau mărturie consemnări (e drept că din perioade mai

târzii): „Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia

mea”. Acest tip de vendetă se practica şi în scopul descurajării

potenţialilor adversari.








– studenţii vor putea să definească termeni precum: Fundamentarea

pedepsei;



59




Vulgarizată superior printr-un precept biblic („ochi pentru ochi” şi

„dinte pentru dinte”), legea talionului reprezintă un progres în adminis-

trarea justiţiei private prin aceea că agresorului nu i se putea cauza prin

pedeapsă o vătămare mai gravă decât cea pe care o pricinuise, astfel

impunându-se o limitare a dreptului de a pedepsi. Prin urmare, talionul

stabileşte o egalitate între faptă şi pedeapsă, ceea ce nu se făcuse în

vremurile mai vechi. Corectivul adus de talion a creat cadrul

intervenţiei societăţii în problemele „justiţiei” în dauna puterii

răzbunării individuale pe care a restrâns-o.

Etimologic, cuvântul talion provine din latină (talio de la talis, aseme-

nea), denumire târzie în raport cu momentul apariţiei regulii.

Legea talionului o găsim răspândită la mai toate popoarele vechi,

excepţie făcând legile hittite, fiind prezentă în: Codul lui Hammurabi,

legile asiriene, Manama-Dharma-Sastra a indienilor, Pentateuhul lui Moise, codul chinez vechi

Ta-Tsing-Leu-Lee, legile lui Solon, Legea celor XII Table (romanii au aplicat talionul până în

secolul II î. H.). Istoria ei poate fi urmărită în Evul Mediu ba chiar şi în perioada modernă: în

legiuirile vechi franceze şi germane; Codul lui CAROL Quintul (1516–1556) sancţiona cu pedeapsa

talionului pentru mărturie mincinoasă şi calomnie, vinovatul trebuind să sufere rigorile legii

aplicabile celui împotriva căruia se manifestase.

Prevederi asemănătoare întâlnim şi în vechiul drept românesc. Astfel Cartea românească de

învăţătură (1646) dispune în unele cazuri „moarte drept moarte” şi „moarte pentru moarte”, iar

Pravila lui Andronache Donici (secolul al XIX-lea) stipulează că orbirea se pedepseşte cu orbire,

iar Legiuirea Caragea (1818) prevede că „prepuitorii să se osândească la pedeapsa ce era să

pătimească cel prepus când s-ar fi găsit vinovat”.

Legislaţia islamică şi astăzi conţine pedeapsa talionului.

Revenind la dreptul penal evreiesc, remarcăm că în perioada vechitestamentară una dintre

caracteristicile principale ale acestuia o constituie legea talionului sau principiului răsplătirii cu

aceeaşi măsură. Scopul ei era unul preventiv: „Şi dacă-ntregul Israel va auzi, se va teme, şi o altă

asemenea faptă rea nu se va mai face în mijlocul vostru”, dar şi eradicarea exemplară a răului: „

...Vei stârpi răul din mijlocul tău”.

Prin urmare, o pagubă de natură materială atrăgea după sine o despăgubire de aceeaşi natură. Tot

astfel, vătămările corporale, indiferent de gravitatea urmărilor lor, erau sancţionate prin

producerea de leziuni similare potrivit prescripţiilor: „Suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte

pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană,

vânătaie pentru vânătaie”, căci „de va pricinui cineva vătămarea aproapelui său, aceluia să i se

facă ceea ce a făcut el altuia (...); cum a făcut el vătămare altui om; aşa să i se facă şi lui”.

60



Evoluţia dreptului de a pedepsi conferit statului cunoaşte mai multe etape, de întindere diferită în

timp şi cu aplicabilitate diferită în practică.

a. Perioada barbară caracterizată prin atrocitatea pedepselor care erau numai corporale, reţinerea

având doar un rol preventiv până la aplicarea sancţiunii.

b. Perioada umanitară consacrată de revoluţia franceză şi şcoala clasică penală. Apar pedepsele

privative de libertate, egalitatea şi proporţionalitatea acestora în conformitate cu principiile

nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege.

c. Epoca pozitivistă iniţiată de Lombroso, în care infractorul este o varietate inferioară a omului,

cu un comportament înnăscut ca efect al unor anomalii antropologice. Pedeapsa, ca o acţiune

legitimă de apărare a societăţii, poate fi însoţită şi de măsuri preventive de siguranţă.

d. Epoca contemporană dominată de conceptul „drepturilor fundamentale ale omului”, drepturi

fundamentale ce nu se permite a fi încălcate indiferent de sancţiunea ce urmează a se aplica.


- Fundamentarea pedepsei;


1 Legea talionului, care sunt definiţia şi justificarea acestei forme de pedeapsă?



14.1. Introducere





14.1. Introducere

În lupta împotriva infracţionalităţii sunt urmărite două căi:

– represiunea sau pedepsirea, care constituie, istoric, prima cale;

– prevenirea sau profilaxia, apărută ulterior represiunii şi care a

cunoscut o dezvoltare lentă.

Cea mai convenabilă societăţii este fără îndoială ultima, dar

totodată este şi cea mai sinuoasă. Dintotdeauna prevenirea a fost mult

mai uşoară - sub orice aspect, în raport cu energiile cheltuite pentru

recuperare. De regulă profilaxia este încununată cu mai mult succes

decât represiunea sau încercarea de renormalizare.

Lupta aceasta purtată împotriva criminalităţii nu este scindată în cele

două aspecte ale ei (profilactic şi represiv), ci acestea constituie o

unitate dihotomică, adică lupta se prezintă unitară, căile ei

întrepătrunzându-se prin sancţionarea unei atitudini (mai aproape de

domeniul nostru, prin pedepsirea unui infractor) se realizează o

prevenţie specială (individuală), dar şi una specială (generală),

potenţialii infractori fiind astfel avertizaţi asupra consecinţelor ce le pot

avea eventualele lor fapte antisociale. Iar prin profilaxie se sancţionează

indirect, pe un alt plan, conduita infracţională.








– studenţii vor putea să definească termeni precum: Prevenirea criminalității



62




Profilaxia criminalităţii desemnează totalitatea măsurilor luate de către

stat prin organele sale competente în scopul combaterii fenomenului

criminal. Măsurile care se pot lua sunt foarte diverse: sociale,

economice, politice, culturale, moral-educative, juridice, administrative,

ştiinţifice, tehnice, medicale şi acestea vor viza atât cauzele, cât şi

condiţiile favorizante.

Profilaxia poate opera prin două mari categorii de instituţii abilitate în

acest sens: judiciare şi nejudiciare. Organele judiciare: poliţie, parchet,

instanţele de judecată, administraţia penitenciarului. Organele

nejudiciare: consiliile locale, prefecturile, ministerele şi altele.

Măsurile de prevenire, sub aspectul teritoriului, pot cuprinde întreaga

ţară, ori doar anumite unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe) sau

locuri de muncă (mină, învăţământ etc.). Sub aspectul persoanelor

vizate, acestea vizează orice persoană, fiind indiferentă prin urmare individualizarea, anumite

categorii socio-profesionale sau anumite categorii de persoane care au avut deja de-a face cu

justiţia (infractori primari, recidivişti).

Măsuri concrete profilactice dintre cele mai importante: creşterea nivelului spiritual, lărgirea

activităţilor educative, celeritatea şi imparţialitatea administrării justiţiei, îmbunătăţirea

activităţilor medicale în depistarea şi tratarea bolnavilor psihici, eradicarea parazitismului,

alcoolismului şi a corupţiei.

Prognoza criminologică

Prognoza (pro + gnosis, „cunoaştere”) criminologică desemnează stabilirea estimativă cu

anticipaţie prin intermediul metodelor ştiinţifice a situaţiei şi dinamicii fenomenului criminal la un

moment dat.

Prognoza criminologică va avea valoare dacă se vor avea în vedere:

– faptul că societatea se află într-o dinamică aparte (în raport cu aceea a naturii);

– gradul de complexitate a fenomenului infracţional, practic existând o diversitate nelimitată a

factorilor favorizanţi;

– existenţa „cifrei negre a criminalităţii”, care nu poate fi la rându-i decât aproximată.

Prognoza criminologică după amploarea pe care o are poate fi generală sau individuală. Trebuie să

spunem că până astăzi prognozele cele mai întemeiate şi îndeplinite au fost cele operate în cadrul

infractorilor minori şi recidiviştilor. Prognoza are o importanţă specială, deoarece pune la

îndemâna celor implicaţi în lupta împotriva criminalităţii tendinţele fenomenului. Or, „tendinţele

sunt ca şi caii, le guvernezi mai uşor în direcţia în care vor să alerge” (J. NAISBITT).

Se pot întocmi prognoze asupra: dinamicii cauzelor şi condiţiilor infracţionalităţii, anticipării unor

modusuri operandi, vecinătăţi ale infracţionalităţii şi altele.

63




- Prevenirea criminalității;


1. Care sunt modalitățile de profilaxie?

2. Ce se înţelege prin prevenirea criminalității?

d 2 criminologie pdf

Documents