UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOTEEA

SECŢIA: EDUCAŢIE MUZICALĂ CONTEMPORANĂ

MASTER: ANUL I

Referat

Compunerea sunetelor pentru o formație camerală. Cvartet

Profesor coordonator:

Ioan Liță Student:

Piteşti 2015

Compunerea sunetelor pentru o formație camerală. Cvartet

1. Definiție și istoric

Cvartetul de coarde este o formaţie camerală care s-a impus cu predilecţie în

peisajul creaţiei muzicale europene începând cu epoca clasicismului vienez, timp în

care putem detecta apariţia primelor creaţii semnificative de gen. Cvartetul ca şi

exprimare componistică reprezintă quintesenţa unei scriituri omofone concise şi

eficiente reprezentând cel mai convingător idealul unei practici camerale agreate

plenar de către societatea timpului. 

Între toate combinaţiile care se pot forma cu un număr mic de instrumente,

cvartetul de coarde este cea mai izbutită, dând totodată naştere şi celei mai bogate

literaturi. Mozart a lăsat cvartete încântătoare. Creaţia beethoveniană cuprinde de

asemenea un număr mare de astfel de opere excepţionale. Cvartetele de coarde

reprezintă polifonia prin excelenţă. Nu e o polifonie prea stufoasă. Cu toate că cele

patru instrumente sunt susceptibile să fie întrebuinţate pe mai multe coarde şi să se

audă mai multe voci, este esenţial un concert la patru voci. 

Lucrările scrise pentru cvartet de coarde ciclic se caracterizează prin

esenţializarea imaginilor sonore, solicitând puternic pe ascultător, pe un plan de înaltă

gândire artistică. De la creatorul cvartetului de coarde care a fost Joseph Haydn, toţi

marii compozitori au scris lucrări în acest gen, reprezentative pentru opera lor şi pentru

literatura universală.

Cvartetul se compune de regulă din două viori, violă şi violoncel, dar fiecare, în epoca

lui Frederic al II-lea, în partea primei viori a fost adesea înlocuită cu o parte de flaut.

Cvartetele de corzi sau alte instrumente de alamă sunt imitaţii de cvartete pentru voci

umane.

Istoria genurilor muzicale nu a reuşit să localizeze încă cu exactitate momentul genezei

cvartetului de coarde. Un prim moment semnificativ ar putea fi cel al „bătăliei” din

familia violelor şi cea a viorilor, „bătălie” câştigată în final de ultima categorie. Un alt

reper ar putea fi căutat în zona apariţiei orchestrei baroce, deşi formaţia respectivă era

încă strâns legată de orgă/clavecin. La modul convenţional naşterea cvartetului de

coarde este marcată de Joseph Haydn (supranumit „Părintele cvartetului”), fiind

localizată temporal undeva prin anul 1772, anul creării celor şase cvartete op. 20 ale

maestrului vienez.

Cvartetul ca parte componentă a muzicii de cameră variază în funcţie de epocă.

În ziua de astăzi, în Franţa, începând cu secolul XIX, prin acest termen se înţeleg

lucrări exclusiv instrumentale, compuse pentru un număr mic de instrumente.

Expresia italiană „musica di camera”, ale cărei cuvinte „muzica de cameră” sunt

traducerea literală, a fost folosită mai ales prin opoziţie cu muzica de teatru sau cu

muzica vocală pură prin care se naşte muzica simfonică.

Genul cel mai important al muzicii de cameră este cvartetul de coarde (două

viori, violă şi violoncel) şi cvartetul cu pian (pian, vioară, violă şi violoncel);

repertoriile acestora sunt tratate în mod separat. Uneori ambele viori erau înlocuite

(asemenea lui Johann Sebastian Bach) de cvartet pentru două flaute, violă şi violoncel. 

Cvartetul poate fi vocal sau instrumental. Strămoşul cvartetului vocal este

cvadruplul din secolul XIII. Scriitura la patru voci se răspândeşte în secolul XIV

pentru a face să înflorească în uimitoarea dezvoltare din Renaştere, nu fără a trece prin

formele populare cum ar fi frottola, villanela, canzoneta etc. Cvartetul vocal poate fi

mixt sau la voci egale. Fără a suferi o absenţă totală până în zilele noastre, el este şters

înaintea cvartetului instrumental, a cărui formă este cvartetul de coarde, necunoscut

până la jumătatea secolului XVIII. În Renaştere muzica de cameră consta în cântece

sau madrigale la 4 sau 5 voci: acest repertoriu cedează locul, în secolul XVII, trio-ului

instrumental care a dispărut la jumătatea secolului XVIII, înaintea cvartetului de

coarde.

Cert este un singur lucru: că nu se poate vorbi despre cvartetul de coarde ca şi

formaţie instrumentală deja standardizată fără a ne referi la evoluţia creaţiei de gen.

2. Sonoritate

Din toate grupurile orchestrale, cel al coardelor este mult mai bogat prin

procedeele variate de a produce sunetul; de asemenea, este cel mai capabil de a realiza

tot felul de treceride la o nuanţă la alta. Numeroasele trăsături de arcuş ca legato,

detache, staccato, spiccato, portamento martellato, staccato uşor, saltando, du talon, a punto d’arco,

în diferite alternanţe şi grupări, toate nuanţele posibile de intensitate de la fortissimo

până la pianissimo ( crescendo, diminuendo, sforzando, morendo ) sunt proprii grupului

coardelor. Posibilitatea de a recurge la intervale uşor de executat (coarde duble) şi

chiar la acorduri(de 3 şi 4 note) face ca exponenţii grupului coardelor să fie nu numai

instrumente melodice ci şi armonice (fără a se recurge la divizii).

După gradul de mobilitate şi de supleţe, violinele ocupă primul loc între

instrumentele din grupul coardelor; după ele urmează viola, apoi violoncelul, şi în

sfârşit, contrabaşii, care dispun de aceste caracteristici într-un grad mai mic. La

instrumentele cu coarde este necesar să se evite, din numărul pasajelor rapide, gamele

cromatice peste măsură de precipitate şi de lungi, precum şi figurile bazate pe ele, care

sunt greu de executat şi sună înghesuit şi neclar,lăsându-le pe seama instrumentelor de

suflat de lemn. Nobleţea, moliciunea, căldura timbrului şi omogenitatea sonorităţii pe

toată întinderea fiecărui exponent al grupului coardelor, constituie una din

superiorităţile esenţiale ale acestui grup faţă de alte grupuri.

De altfel, fiecare coardă a instrumentului cu arcuş oferă într-o oarecare măsură

un caracter deosebit, la fel de greu de explicat prin cuvinte ca şi caracteristica generală

a timbrelor lor. Coarda acută a violinei (mi) se distinge prin strălucire,coarda acută a

violei (la) printr-un timbru ceva mai strident şi de o nuanţă nazală; coarda superioară a

violoncelului (la) prin claritate şi este asemănătoare cu timbrul vocii de piept. Coardele

la şi re ale violinelor şi coardele re ale violei şi violoncelului sunt ceva mai slabe şi mai

gingaşe decât celelalte. Coardele învelite ale violinelor (sol), ale violei şi violoncelului

(sol şi do) dispun de un timbru relativ aspru

Această preţioasă metodă de a realiza o succesiune legată de sunete şi o vibrare

a coardelor apăsate face din grupul instrumentelor de coarde exponentul prin excelenţă

al cantabilităţii înaintea celorlalte grupuri orchestrale, la care contribuie şi calităţile

menţionate mai sus: căldură, moliciune şi nobleţe a timbrului. Totuşi, sunetele

instrumentelor cu coarde situate în afara limitelor vocilor omeneşti, de pildă notele

înalte ale violinei care trec dincolo de limitele acute ale sopranului, aproximativ mai

înalte decât mi 3, pierd din puterea lor de expresivitate şi din căldura timbrului.

Sunetele coardelor libere având o sonoritate mai clară şi ceva mai puternică în

comparaţie cu cea a coardelor apăsate, nu dispun de expresivitate, din care cauză,

pentru a da cântului puterea de expresie,executanţii preferă întotdeauna coardele

apăsate.

Punctul coardei unde se aplică arcuşul influenţează de asemenea caracterul

timbrului şi forţa sonorităţii. Poziţia arcuşului lângă căluş ( sull ponticello), întrebuinţat

mai ales în tremolo, dă o sonoritate metalică, iar poziţia arcuşului pe limbă ( sull tasto,

flautando), o sonoritate ştearsă. O schimbare totală în caracterul sonorităţii o aduce

cântatul cu lemnul arcuşului ( col legno). Acest procedeu apropie instrumentul cu

coarde mai mult ca orice dexilofon.Ca încheiere a privirii generale asupra grupului

coardelor, urmează să se spună că natura acestui grup o constituie cântatul de diferite

caractere, tot felul de fraze rapide şi fragmentate,motive, figuri şi pasaje diatonice şi

cromatice - ca element melodic. Capacitatea de a prelungi sunetele fără oboseală în

legătură cu o diversitate de nuanţe, cântatul în acorduri, posibilitatea divizării multiple

a partidelor, fac din grupul coardelor un bogat element armonic.

Bibliografie

Crețu, Viorel Elemente de teoria instrumentelor și orchestrație Ed. România de

Mâine, București, 2007

Gâscă, Nicolae Tratat de teoria instrumentelor Vol. 1 și Vol. 2 Ed. Muzicală.

București, 1998

Hodeir, Adrés Tratat de Forme muzicale Ed. Grafoart, București, 2010