Pagină 1 din 42

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA a II-a CIVILĂ

Trimestrul al II-lea 2014

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător dr. Marian Bratiş

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

Pagină 2 din 42

Cuprins

1. Angajarea răspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de

conducere şi/sau supraveghere a debitorului, persoană juridică. Raportul

dintre durata exercitării mandatului de administrator social al debitoarei şi

întinderea pasivului cauzat acesteia. Netemeinicia hotărârii judecătoreşti de

obligare a administratorului la plata întregului pasiv al debitoarei .................... 4

2. Bilet la ordin „în alb”. Opoziţie la executare. Cercetarea cerinţelor de

valabilitate în raport cu specia biletului la ordin, normele BNR şi Legea nr.

58/1934. Condiţia semnării biletului la ordin de către emitent. Dreptul

beneficiarului şi posesorilor ulteriori de a completa biletul la ordin cu celelalte

menţiuni reglementare. Admisibilitate. Consecinţa: netemeinicia opoziţiei la

executare ......................................................................................................... 7

3. Conflict material de competenţă negativ. Caracterul special şi unitar al

reglementării cererilor instituţiei debitoare potrivit O.G. nr. 22/2002. Instanţa

competentă material să soluţioneze cererile formulate sub acest regim juridic

– instanţa de executae care a pronunţat titlul executoriu ............................... 11

4. Contract de asigurare „CASCO”. Producerea evenimentului asigurat.

Regimul juridic al efectelor contractului asupra obligaţiei de despăgubire,

întinderii daunei şi exonerării asigurătorului de plata despăgubirii. Lipsa

dovezii privind intenţia asiguratului în a produce evenimentul asigurat.

Principiul forţei obligatorii a contractului ......................................................... 13

5. Procedura insolvenţei. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor,

cu referire la nelegala constituire a comitetului creditorilor. Natura juridică a

conflictului de interese pentru exerciţiul dreptului de vot în cadrul adunării

creditorilor, respectiv în cadrul comitetului creditorilor. Regimul legal al

sancţionării conflictului de interese şi al protecţiei drepturilor procedurale ale

creditorilor. ..................................................................................................... 16

6. Procedura insolvenţei. Renunţarea practicianului în insolvenţă de a

exercita, în continuare, mandatul de administrator judiciar, în consorţiu cu un

alt practician în insolvenţă. Regim juridic aplicabil. Dreptul practicianului în

Pagină 3 din 42

insolvenţă renunţător la plata cheltuielilor de procedură avansate din fonduri

proprii. Admisibilitate ...................................................................................... 24

7. Societate cu răspundere limitată. Acţiune în anulare a hotărârii adunării

generale a asociaţilor. Convocarea asociatului reclamant la adresa cunoscută

de organul de administraţie al societăţii. Schimbarea adresei asociatului

reclamant. Obligaţia asociatului de a face cunoscută societăţii noua adresă.

Consecinţe asupra convocatorului. Netemeinicia acţiunii în anulare a

hotărârilor atacate. Neexercitarea de către pârâţi a căii de atac cu privire la

dispoziţiile sentinţei prin care se respinge excepţia lipsei calităţii procesuale

pasive a pârâţilor. Aplicarea principiului non reformatio in pejus ................... 31

8. Societate cu răspundere limitată. Cererea asociatului îndreptăţit, potrivit

legii, de convocare a adunării generale a asociaţilor, de către administratorul

societăţii. Refuzul convocării. Remediul legal – autorizarea convocării adunării

generale de către instanţa de judecată. Admisibilitate, prin analogia

dispoziţiilor legii reglementând aceeaşi situaţie juridică în privinţa societăţilor

pe acţiuni. ...................................................................................................... 36

Apel incident îndreptat împotriva considerentelor în drept cuprinse în

hotărârea judecătorească. Regim juridic. Recalificare în apel principal.

Consecinţe. Tardivitatea apelului astfel promovat ......................................... 36

Pagină 4 din 42

1. Angajarea răspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere şi/sau supraveghere a debitorului, persoană juridică. Raportul dintre durata exercitării mandatului de administrator social al debitoarei şi întinderea pasivului cauzat acesteia. Netemeinicia hotărârii judecătoreşti de obligare a administratorului la plata întregului pasiv al debitoarei

Legea nr. 85/2006: art. 138 alin. (1) lit. d) Fapta de neţinere a contabilităţii în conformitate cu legea, săvârşită de

administratorul social al debitoarei, având ca efect contributiv cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei atrage răspunderea patrimonială a administratorului, în sensul de a suporta o parte a pasivului debitoarei, potrivit art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006. Totuşi, prima instanţă, obligând pârâtul administrator la întregul pasiv al debitoarei nu a ţinut seama de întinderea contribuţiei pârâtului la cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei, în raport cu perioada în care a exercitat funcţia de administrator şi cu gradul de omisiune în privinţa ţinerii evidenţei contabile a debitoarei, având drept consecinţă ajungerea acesteia în stare de insolvenţă.

Curtea constată că raportat la durata exercitării mandatului de administrator, şi anume ½ din intervalul de timp supus analizei, şi la conţinutul exact al documentelor contabile neevidenţiate în acest interval de timp, administratorului pârât îi este imputabilă doar o cotă parte a pasivului înregistrat de debitoare.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 263 din 15 aprilie 2014, dr. M.B. Prin sentinţa civilă nr. 209/30.01.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar

nr. 8228/30/2011/a1 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 8228/30/2011/a1 s-a admis cererea privind antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului social al debitoarei SC J.S.E.F.G.P SRL Lugoj, formulată de reclamanta D.G.F.P. Timiş în contradictoriu cu pârâtul B.I.A., fiind obligat pârâtul B.I.A. să suporte din averea personală plata pasivului debitoarei în suma de 542.065 lei.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că în conformitate cu art. 138 alin. (1) din Legea insolvenţei, la cererea comitetului creditorilor, administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una dintre faptele enumerate la literele a) – g).

Creditorul DGFP Timiș şi-a întemeiat cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a paratului pe lit. a) şi d) din art. 138 al Legii nr. 85/2006, motivat de faptul ca pârâtul nu a ţinut evidenta contabilă a debitoarei, nu a înregistrat contractele de muncă şi nu a înregistrat marfa în contabilitate.

Astfel, din actele depuse la dosar, a rezultat că debitoarea a fost sancţionată contravenţional în repetate rânduri pentru neţinerea contabilităţii, neîntocmirea documentelor justificative pentru marfă, neînregistrarea contractelor de muncă.

Din procesul verbal de contravenţie a rezultat ca administratorul social al debitoarei nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, fapt prin care a cauzat starea de insolventa a debitoarei.

Pagină 5 din 42

Aceste nereguli constatate de către organele fiscale în repetate rânduri, coroborate cu faptul ca nici după deschiderea procedurii administratorul social nu a depus actele solicitate de către administratorul judiciar, nu a predat bunurile, stocurile de marfa ale debitoarei, nu a colaborat în nici un fel cu administratorul judiciar, denotă o conduită nelegală a pârâtului, conduită ce se impune a fi sancţionată conform legii.

Deşi a fost notificat în repetate rânduri şi de către administratorul judiciar, pârâtul nu a dat curs acestor notificări, răspunzând doar în cursul cercetării judecătoreşti în prezentul dosar, atunci când s-a pus în discuţie atragerea răspunderii patrimoniale pentru pagubele aduse.

Apărările pârâtului în sensul că, nu posedă actele contabile ale societăţii întrucât nu i-au fost predate de către fostul administrator precum şi faptul că în raportul cu cauzele insolvenţei nu au fost identificate cauze culpabile ale insolvenţei nu îl exonerează de răspunderea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Faptul că fostul administrator la o dată ce nu este precizată nu ar fi predat actele debitoarei nu îl apără de răspundere, întrucât în acest caz rezultă că debitoarea a funcţionat o perioada fără evidenţă contabilă.

În raportul cu cauzele insolvenţei nu au fost identificate cauze culpabile tocmai datorită acestei lipse a actelor contabile, nu pentru că ele nu există.

Aşa fiind, judecătorul sindic a constatat că, prin fapta de neţinere a contabilităţii în conformitate cu legea, pârâtul se face vinovat de intrarea în insolvenţă de debitoarei şi, în consecinţă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a admis cererea şi a obligat pârâtul la repararea prejudiciului reprezentând întreg pasivul debitoarei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul B.I.A. solicitând admiterea recursului în temeiul art. 488 pct. 8 C. pr. civ., casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii formulate de DGFP Timiş, arătând în motivare că reclamantul DGFP Timiş potrivit art. 138 alin. (1) din Legea insolvenţei nu are calitate procesuală activă pentru promovarea acţiunii în răspundere civilă, aceasta calitate fiind expres statuata de lege doar în sarcina administratorul sau lichidatorului judiciar.

Art. 138 alin. (1) din Legea insolvenţei recunoaşte calitate procesuală activă doar administratorului sau lichidatorului judiciar. Doar în subsidiar legea permite comitetului creditorilor care a obţinut în prealabil autorizarea judecătorului sindic să promoveze o astfel de acţiune în situaţia în care administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar a omis să indice în raportul său persoanele culpabile de, starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului.

Din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul nu se află în nici una dintre situaţiile limitativ prevăzute de lege care să-I confere calitatea procesuală activă.

Prin dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 se instituie o răspundere civilă delictuală faţă de creditori a persoanelor care au determinat incapacitatea debitorului ajuns în insolvenţă de a-şi plăti datoriile sale certe şi exigibile. Prin urmare, între prejudiciul creat creditorilor, constând în imposibilitatea de a-şi satisface integral creanţele, şi faptele ilicite enumerate limitative de lege, săvârşite de organele de conducere/supraveghere ale debitorului (având calitatea de pârâţi), există o legătură de cauzalitate mediată (indirectă), în sensul că pârâţii i-au prejudiciat pe creditori în mod indirect, şi anume: i) prin săvârşirea faptelor ilicite precizate de lege, au cauzat starea de insolvenţă a debitorului; şi ii) prin ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, stare caracterizată prin lipsa ori insuficienţa lichidităţilor, au cauzat şi incapacitatea acestuia de a-şi plăti creditorii.

Pagină 6 din 42

In cuprinsul raportului întocmit de lichidator privind cauzele ce au determinat apariţia stării de insolvenţă se poate observa că, lichidatorul judiciar nu a menţionat în raport că lipsa actelor contabile se poate asimila cu neţinerea contabilităţii conform legii, contabilitate fictivă sau cu dispariţia documentelor contabile, mai mult arată că nepredarea documentelor este o cauză ulterioara datei de intrare a societăţii în insolvenţă astfel nu poate fi o cauză a declanşării procedurii de insolvenţă neimpunându-se formularea unei acţiuni de atragere a răspunderii fostului administrator al debitoarei.

Potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, „În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabila apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolvenţă, sa fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:".

De asemenea, conform art. 138 alin. (3) din aceeaşi lege „(3) Daca administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzuta la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, in aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală."

Chiar dacă s-ar aprecia că reclamantul avea calitatea procesuală de a formula acţiunea având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale totuşi, faţă de probele administrate în cauză nu se poate reţine în sarcina pârâtului existenţa unei fapte ilicite dintre cele prevăzute de art. 138 din lege aptă să atragă răspunderea civilă a acestuia.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocate de către pârâtul recurent, Curtea constată că excepţia este nefondată întrucât creditoarea reclamantă a fost mandatată potrivit art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 de adunarea creditorilor debitoarei, ţinută în data de 25.03.2013.

Examinând recursul declarat de către pârâtul B.I.A., prin prisma motivelor invocate, în fapt şi în drept, precum şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele motive.

Astfel, instanţa de recurs constată că prima instanţă a pronunţat în parte o hotărârea cu aplicarea greşită a legii, şi anume a prevederilor art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, în sensul că nu a ţinut seama de întinderea contribuţiei pârâtului la cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei, în raport cu perioada în care a exercitat funcţia de administrator şi de gradul de omisiune în privinţa ţinerii evidenţei contabile a debitoarei, având drept consecinţă ajungerea acesteia în stare de insolvenţă. Datorită acestei erori de aplicare a legii prima instanţă a obligat pârâtul la suportarea întregului pasiv al debitoarei în sumă de 542.065 lei.

Curtea exercitând controlul judiciar constată că fapta de omisiune a ţinerii evidenţei contabile, corespunzătoare ipotezei reglementate de art. 138 lit. d) din legea insolvenţei se întinde pe perioada anilor 2010 – 2012.

În acest sens sunt relevante actele de constatare a contravenţiilor încheiate de Garda Financiară Timiş în ianuarie 2010, iunie 2010 şi septembrie 2010, respectiv de I.T.M. Timiş în septembrie 2010, de A.N.S.V. – D.S.V. P.S.A. Timiş în ianuarie 2010,

Pagină 7 din 42

de Direcţia de Administrare Fiscală A.P.R. Lugoj din iunie 2012, extrasul de pe portalul A.N.A.F. privind istoricul depunerii bilanţului anual de către debitoare.

În perioada anului 2010 funcţia de asociat şi administrator al debitoarei a fost deţinută de R.I.F., care semnează de altfel procesele verbale de constatare a contravenţiilor, respectiv de P.L.C. în calitate de administrator.

Pârâtul a preluat calitatea de administrator în cursul anului 2011, iar prin procesul verbal de constatare a contravenţiilor din 10 iunie 2012 încheiat de A.P.R. Lugoj s-a constata că acesta nu a depus potrivit legii fişele fiscale pe anul 2011 până la data de 29.02.2012. De asemenea, nu a fost depus bilanţul anual pe anul 2011. De altfel şi după deschiderea procedurii insolvenţei în anul 2012 acelaşi pârât în calitate de administrator social nu a fost în măsură să furnizeze administratorului judiciar evidenţa contabilă a debitoarei.

Rezultă că în perioada anilor 2010 – 2011 administratorii debitoarei nu s-au preocupat să ţină evidenţa contabilă potrivit legii recurgând la omisiunea efectuării oricăror înregistrări. În aceste condiţii, aceiaşi administratori nu au cunoscut într-o evidenţă reală veniturile şi pierderile societăţii debitoare, ceea ce a condus la neexecutarea obligaţiilor de plată către creditori şi în cele din urmă la intrarea în insolvenţă.

Această consecinţă nu este însă imputabilă în totalitate pârâtului recurent, deoarece, acesta nu a deţinut nici o calitate de asociat sau administrator al debitoarei în perioada anului 2010, când deja se localizează omisiunea ţinerii evidenţei contabile.

Acest pârât dobândeşte calitatea de administrator în anul 2011, însă continuă aceiaşi practică a administratorilor precedenţi, în sensul că nu efectuează nici o evidenţă contabilă, cel puţin de la data preluării funcţiei şi până la deschiderea procedurii insolvenţei.

Prin urmare pârâtului recurent îi este imputabil doar o cotă parte a pasivului înregistrat de debitoare, conform durate de exercitare a funcţiei de organ de conducere/administrare şi anume perioada anului 2011, urmând ca pentru anul 2010 să se constate că acest pârât nu a avut nici o contribuţie la cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei.

Întregul pasiv al debitoarei este de 542.065 lei, pasiv care divizat pe durate întregi de exerciţiu financiar anual, având ca interval de referinţă anii 2010 – 2011, revine pârâtului recurent în cotă de ½, aferent intervalului anului 2011, rezultând suma de271.000 lei. Acesta este pasivul care urmează a fi instituit în sarcina pârâtului recurent, raportat la conţinutul şi durata faptei sale care în calitate de administrator al debitoarei a omis să ţină evidenţa contabilă a veniturilor, cheltuielilor şi pierderilor societăţii debitoare, ceea ce alături de aceiaşi faptă comisă de administratorii anteriori a avut caracter contributiv la cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei.

Astfel fiind a fost admis recursul pârâtului, a fost modificată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta D.G.R.F.P. Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi a fost obligat pârâtul să suporte o parte din pasivul debitoarei SC J.S.S.E.F.G.P. SRL, în sumă de 271000 lei şi a fost respinsă în rest acţiunea.

2. Bilet la ordin „în alb”. Opoziţie la executare. Cercetarea cerinţelor de valabilitate în raport cu specia biletului la ordin, normele BNR şi Legea

Pagină 8 din 42

nr. 58/1934. Condiţia semnării biletului la ordin de către emitent. Dreptul beneficiarului şi posesorilor ulteriori de a completa biletul la ordin cu celelalte menţiuni reglementare. Admisibilitate. Consecinţa: netemeinicia opoziţiei la executare

Legea nr. 58/1934: art. 1, art. 2, art. 12, art. 104, art. 106

Normele BNR nr. 6/1994: pct. 70, pct. 72, pct. 496 Curtea constată că, potrivit Normelor cadru nr. 6/1994 emise de BNR, biletul la

ordin trebuie să îndeplinească condiţiile de formă şi de fond obligatorii descrise de aceste norme şi că potrivit art. 496 aceste condiţii de formă prevăd că biletul la ordin trebuie să cuprindă menţiuni care să satisfacă cerinţele suficientei informaţii care decurg din titlu şi cerinţele certitudinii obligaţiilor asumate de părţi prin titlu respectiv, însă biletului la ordin în discuţie fiind unul „în alb” nu i se aplică cerinţele respectivei norme invocate de recurenţi ci cele prevăzute de pct. 70 şi 72 din acelaşi act normativ care prevăd că biletul la ordin în alb este un titlu care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar uneori şi o parte din menţiunile prevăzute de art. 1 din Legea cambiei şi biletului la ordin şi pe care banca în calitate de posesor urmează să-l completeze cu elementele obligatorii lipsă la emitere, respectiv suma şi data scadenţei (pct.70).

De asemenea potrivit pct. 72 se prevede că posesorul unui astfel de bilet la ordin, precum şi oricare dintre posesorii succesivi au dreptul de a completa titlul respectiv, fără a fi necesară intervenţia trăgătorului, dreptul de completare trecând la posesorii succesivi odată cu predarea titlului.

Aşadar, singura menţiune obligatorie în ce priveşte titlul a cărui anulare se solicită este semnătura, menţiune care a existat încă de la emiterea biletului la ordin, semnătura nefiind contestată de niciunul dintre recurenţi astfel încât în speţă nu este incident nici un motiv de anulare a acestui bilet la ordin datorită faptului că a fost completat cu menţiunile lipsă de către intimată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 211 din 31 martie 2014, dr. M.B. Prin decizia civilă nr. 153/2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

6/252/2013 s-a respins apelul declarat de apelanţii S.T.P. şi S.E., împotriva sentinţei civile nr.1559/29.05.2013 pronunţată de Judecătoria Lugoj în dosarul nr. 6/252/2013 în contradictoriu cu intimaţii S.C. B. S.A. şi SCPEJ T.S., ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele: Prin apelul formulat şi depus la data de 23.07.2013, oponenţii S.T.P. şi S.E.,

au solicitat instanţei: admiterea căii de atac, modificarea în tot a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţa admiterea opoziţiei la executare, respectiv contestaţia la executare; anularea biletului la ordin emis de către S.C. B.P.G. S.R.L. la data de 24.03.2008 cu scadenţa la 28.12.2010 în valoare de 32.652 euro; anularea tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuţional nr. 678/2012 al SCPEJ T.S. inclusiv a încheierii de încuviinţare a executării silite nr. 3156/2012 a Judecătoriei Lugoj în dosar nr. 3361/252/2012; cu cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a reţinut că biletul la ordin poate fi emis de emitent în mod deliberat, fără a cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de lege, urmând ca acestea să fie completate ulterior de către posesorul biletului la ordin, în termen de 3 ani de la emitere, însă el nu trebuie a fi confundat cu un bilet al ordin necompletat.

Pagină 9 din 42

În orice caz, din coroborarea art. 12 cu art. 2, la care fac trimitere art. 106 din Legea nr. 58/1934, singura menţiune obligatorie ce trebuie a fi completată este semnătura.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs oponenţii S.T.P. şi S.E. solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă admiterea opoziţiei la executare, respectiv a contestaţiei la executare şi anularea biletului la ordin emis de către SC B.P.G. SRL la data de 24.03.2008 cu scadenta la 28.12.2010 în valoare de 32.652 euro; anularea tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuțional nr. 678/2012 al SCPEJ T.S. inclusiv a încheierii de încuviinţare a executării silite nr. 3156/2012 a Judecătoriei Lugoj in dosar nr. 3361/252/2012, cu cheltuieli de judecată.

Intimata SC B. SA a formulat note scrise în cauză prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Cu privire Ia susţinerile recurenţilor că nu ei personal au datorii faţă de S.C. B. SA, contractul de credit nefiindu-i opozabil, creditoarea trebuind sa urmărească societatea B.P.G. SRL, intimata arată că recurenţii au semnat atât contractul de credit, în calitate de garant per aval, cât si biletul la ordin în baza căruia a fost începută executarea silită, recunoscând chiar în cuprinsul contestaţiei că biletul Ia ordin a fost o garanţie pentru creditul contractat.

Referitor la motivele din recurs ale contestatorilor conform cărora contractul de credit a fost încheiat pentru suma de 30.000 euro, ratele fiind achitate timp de doi ani, suma fiind, în mod evident mai mică decât cea înscrisă pe biletul la ordin (32.652,35 euro) intimata arată că potrivit dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin coroborat cu dispoziţiile art. 106 alin. (3) din acelaşi act normativ, avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat.

Totodată susţinerile din motivele de recurs referitoare la nulitatea biletului la ordin pentru lipsa elementelor obligatorii, în opinia intimatei, nu pot fi reţinute de instanţa in condiţiile in care potrivit prevederilor contractuale (punctul 4.2. din Capitolul Garanţii) biletul la ordin adus în garanţie este un bilet la ordin în alb, situaţie în care toate menţiunile obligatorii ale acestuia prevăzute la art. 104 din lege, cu excepţia semnăturii, pot fi completate ulterior de către posesorul biletului la ordin [dispoziţiile art. 12 coroborat cu art. 106 alin. (3) din Legea nr. 58/1934]. Temeiul juridic al completării ulterioare este dreptul de completare care se transmite dobânditorului odată cu remiterea titlului, drept care poate fi exercitat in limitele înţelegerii dintre avalist si posesorul biletului la ordin. Pentru valabilitatea cambiei (respectiv a biletului la ordin in alb) completarea menţiunilor „trebuie realizată până la momentul valorificării drepturilor cambiale, adică până la scadenţă".

Analizând actele şi lucrările dosarului, în baza art. 304 C. pr. civ., raportat la motivele de recurs invocate de către cei doi recurenţi, precum şi la susţinerile intimatei S.C. B. SA din notele scrise depuse la dosar, Curtea constată că recursul de faţă este neîntemeiat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În esenţă recurenţii au invocat faptul că solicită anularea biletului la ordin emis în alb de către SC B.P.G. SRL la 24.03.2008 cu scadenţă la 28.12.2010 în valoare de 32.652 euro, anularea tuturor actelor de executare inclusiv a încheierii de încuviinţare a executării silite 3156/2012 a Judecătoriei Lugoj deoarece biletul la ordin nu conţine condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege, respectiv de Normele cadru BNR 6/1994 şi cele prevăzute de Legea cambiei şi a biletului la ordin nr. 58/1934.

Pagină 10 din 42

În concret recurenţii au invocat faptul că nu i s-a acordat băncii, respectiv intimata SC Bancpost SA, dreptul de a completa menţiunile lipsă pe biletul la ordin, nefiind împuternicită de emitenţii biletului la ordin şi de avalişti astfel încât datorită faptului că biletul la ordin nu a cuprins la momentul emiterii sale menţiunile obligatorii trebuie constatat nul şi nu completat de către bancă cu menţiunile lipsă.

Un al doilea motiv de recurs invocat de recurenți îl constituie faptul că pe o perioadă de 2 ani s-au achitat ratele scadente aferente contractului de credit pentru care s-a emis biletul la ordin astfel că nu este corect să li se solicite plata întregii sume ce a făcut obiectul contractului de credit pentru care s-a emis biletul la ordin, în prezent suma datorată fiind, în opinia recurenților, mult mai mică decât cea solicitată, fără să fie depus la dosar vreun mod de calcul prin care să se precizeze cuantumul acestei sume.

Totodată recurenţii au redat în motivele de recurs dispoziţiile normative invocate din Legea cambiei şi biletului la ordin şi din Normele cadru BNR nr. 6/1994 care consideră că nu au fost aplicate corect de către instanţa de fond şi de apel.

Curtea reţine că aceste dispoziţii legale au fost corect interpretate şi aplicate şi că în mod temeinic şi legal atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au respins demersul judiciar al celor doi oponenţi ca neîntemeiat.

Astfel în speţă nu s-a identificat nici un motiv de nulitate al biletului la ordin invocat, bilet la ordin depus la filele 13-14 dosar fond. Este adevărat că potrivit normei legale invocate de recurenţi, respectiv normele cadru BNR nr. 6/1994, biletul la ordin trebuie să îndeplinească condiţiile de formă şi de fond obligatorii descrise de aceste norme şi că potrivit art. 496 aceste condiţii de formă prevăd că biletul la ordin trebuie să cuprindă menţiuni care să satisfacă cerinţele suficientei informaţii care decurg din titlu şi cerinţele certitudinii obligaţiilor asumate de părţi prin titlu respectiv, însă biletului la ordin în discuţie fiind unul „în alb” nu i se aplică cerinţele respectivei norme invocate de recurenţi ci cele prevăzute de pct. 70 şi 72 din acelaşi act normativ care prevăd că biletul la ordin în alb este un titlu care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar uneori şi o parte din menţiunile prevăzute de art. 1 din Legea cambiei şi biletului la ordin şi pe care banca în calitate de posesor urmează să-l completeze cu elementele obligatorii lipsă la emitere, respectiv suma şi data scadenţei (pct.70).

De asemenea potrivit pct. 72 se prevede că posesorul unui astfel de bilet la ordin, precum şi oricare dintre posesorii succesivi au dreptul de a completa titlul respectiv, fără a fi necesară intervenţia trăgătorului, dreptul de completare trecând la posesorii succesivi odată cu predarea titlului.

Aşadar, singura menţiune obligatorie în ce priveşte titlul a cărui anulare se solicită era semnătura, menţiune care a existat încă de la emiterea biletului la ordin, semnătura nefiind contestată de niciunul dintre recurenţi astfel încât în speţă nu este incident nici un motiv de anulare a acestui bilet la ordin datorită faptului că a fost completat cu menţiunile lipsă de către intimată.

Cât priveşte susţinerea recurenţilor că suma datorată ar fi în prezent mult mai mică datorită faptului că s-au plătit timp de 2 ani rate scadente la creditul pentru care s-a emis biletul la ordin, aşa cum s-a arătat mai sus recurenţii nu au prezentat un mod de calcul invocând doar faptul că suma datorată în prezent ar fi mult mai mică, iar din actele şi lucrările dosarului, respectiv din calculul prezentat de SC B. SA prin cererea de executare silită reiese că prin contractul de credit nr. BL26233/24.03.2008 debitorul SC B.P.G. SRL s-a obligat să achite creditul acordat în sumă de 30.000 euro cu dobândă şi comisioane, iar la data de 22.11.2012 aceasta datora un credit restant de 27.485,23 euro, dobânzi restante şi penalizatoare de 4847,63 euro şi

Pagină 11 din 42

comisioane de 487,99 euro, în total 32.817,85 euro, rezultând aşadar că s-au luat în calcul de către bancă sumele achitate până la data solicitării executării silite.

3. Conflict material de competenţă negativ. Caracterul special şi unitar al reglementării cererilor instituţiei debitoare potrivit O.G. nr. 22/2002. Instanţa competentă material să soluţioneze cererile formulate sub acest regim juridic – instanţa de executare care a pronunţat titlul executoriu

Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002: art. 6

Codul de procedură civilă: art. 711 şi urm. Curtea constată că cererea formulată de reclamanta instituţie debitoare se

circumscrie mijlocului juridic prevăzut de art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, în sensul că are în obiect solicitarea instituţiei debitoare de acordare a unui termen de graţie şi a unor termene de plată eşalonate. Cererea a fost adresată Tribunalului, având în vedere că titlul executoriu a fost pronunţat de această instanţă, în considerarea art. 6 alin. (2) potrivit căruia în cazul în care obligaţia de plată este stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, instituţia debitoare se adresează instanţei care a dat această hotărâre, instanţă căreia i se poate solicita şi luarea unor măsuri de suspendare a executării silite. Curtea constată că reclamanta instituţie debitoare a formulat în cadrul cererii principale două petite accesorii, şi anume suspendarea provizorie, respectiv suspendarea până la soluţionarea cererii principale a executării silite pornite împotriva sa, potrivit art. 6 alin. (4) şi alin. (5) din O. G. nr. 22/2012.

Curtea concluzionează că cererea principală şi petitele subsecvente mai sus arătate sunt date în competenţa materială exclusivă a tribunalului, deoarece tribunalul este instanţa care a pronunţat hotărârea ce constituie titlu executor, iar potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) – (5) din O.G. nr. 22/2002, legiuitorul a reglementat în mod unitar cererea debitoarei sub aspectul obiectului principal, constând în solicitarea acordării unor termene de graţie şi/sau de plată eşalonată, precum şi a cererilor subsecvente al căror obiect constă în solicitarea luării unor măsuri de suspendare a executării silite îndreptate împotriva instituţiei debitoare.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Sentinţa civilă nr. 12 din 3 iulie 2014, dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 265/15.04.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş s-au

disjuns capetele 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, pe care le reţine spre soluţionare, şi pentru celelalte petite având ca obiect contestaţie la executare, constatându-se necompetenţa materială a tribunalului în raport cu acest petit s-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Timişoara. Pentru a se pronunţa astfel Tribunalul a reţinut că numai capetele de cerere 2 şi 3 sunt date în competenţa sa conform art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2012.

Prin sentinţa civilă nr. 7096/27.05.2014 Judecătoria Timişoara îşi constată propria necompetenţă materială faţă de obiectul declinării de competenţă, şi declină competenţa în favoarea Tribunalului Timiş, constatând conflictul negativ de competenţă materială în care se regăsesc cele două instanţe de judecată.

Pagină 12 din 42

Judecătoria reţine că petitele pentru care s-a declinat competenţa sunt cereri accesorii petitelor 2 şi 3 reţinute de către tribunal în vederea judecării, conform art. 6 alin. (1) – (4) din O.G. nr. 22/2002.

În soluţionarea conflictului negativ de competenţă cu care a fost sesizată Curtea de Apel în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (5) C. pr. civ., constată că prin cererea introductivă de primă instanţă reclamanta Comuna L. se prevalează de dispoziţiile O.G. nr. 22/2002 în vederea obţinerii unor termene de graţie sau de plată eşalonată a obligaţiilor statornicite în sarcina sa faţă de pârâtă prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Cererea a fost adresată Tribunalului Timiş, având în vedere că titlul executoriu este reprezentat de sentinţa civilă nr. 871/02.10.2012 pronunţată de acest tribunal definitivă prin decizia civilă nr. 677/15.04.2013 a Curţii de Apel Timişoara.

Potrivit art. 6 alin. (4) şi (5) din O.G. nr. 22/2002 instanţa sesizată potrivit alin. (1) şi (3) din acest articol poate la cererea reclamantei instituţie debitoare să dispună prin încheiere executorie suspendarea începerii ori continuării executării silite până la soluţionarea prin hotărâre definitivă a cererii privind acordarea termenului sau termenelor de graţie ori de eşalonare a plăţii. Tot astfel, în cazuri urgente aceiaşi instanţă la cererea instituţiei debitoare poate dispune suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare mai sus arătate.

Curtea constată că cererea formulată de către reclamantă se circumscrie mijlocului juridic reglementat de art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 în sensul că are în obiect solicitarea instituţiei debitoare de acordare a unui termen de graţie de 12 luni, respectiv a unor termene de plată eşalonată în 36 de rate egale.

De asemenea, Curtea constată că cererea principală astfel formulată cuprinde şi două petite accesorii destinate să conducă la valorificarea obiectului principal al cererii, şi anume suspendarea provizorie a executării silite, până la soluţionarea cererii de suspendare, potrivit art. 6 alin. (5), şi suspendarea executării silite pornită prin poprirea înfiinţată asupra instituţiei debitoare, până la soluţionarea definitiva a cererii de acordare a termenelor de graţie respectiv de eşalonarea a plăţii obligaţiilor pecuniare.

Curtea concluzionează că cererea principală şi petitele subsecvente mai sus arătate sunt date în competenţa materială exclusivă a tribunalului.

Faptul că în titlul cererii de chemare în judecată reclamanta include sintagma „contestaţie la executare” alăturat cererii de eşalonare şi stabilire a termenelor de graţie, respectiv eşalonare, nu semnifică faptul că petitele relative la suspendarea executării silite în mod provizoriu sau vremelnic, respectiv la anularea popririi înfiinţate, fac parte din procedura contestaţiei la executare de drept comun, reglementată de dispoziţiile art. 711 şi urm. C. pr. civ., astfel că nu Judecătoriei Timişoara îi revine competenţa de soluţionare a acestor petite, în calitate de instanţă de executare de drept comun, ci Tribunalului Timiş în calitate de instanţă care a pronunţat hotărârea ce constituie titlul executorii îndreptat împotriva instituţiei debitoare reclamante, potrivit art. 6 alin. (1) – (5) din O.G. nr. 22/2002, legiuitorul reglementând în mod unitar cererea debitoarei sub aspectul obiectului principal constând în acordarea unor termene de graţie sau/şi de eşalonare a obligaţiei de plată, precum şi a cererilor subsecvente îndreptate împotriva executării silite pornite împotriva aceleiaşi instituţii debitoare.

Astfel fiind, Curtea a constatat că revine Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantă, atât în privinţa obiectului său principal, cât şi a cererilor ce vizează luarea unor măsuri de încetare/suspendare a executării silite pornită împotriva reclamantei.

Pagină 13 din 42

4. Contract de asigurare „CASCO”. Producerea evenimentului asigurat. Regimul juridic al efectelor contractului asupra obligaţiei de despăgubire, întinderii daunei şi exonerării asigurătorului de plata despăgubirii. Lipsa dovezii privind intenţia asiguratului în a produce evenimentul asigurat. Principiul forţei obligatorii a contractului

Codul civil din 1864: art. 969, art. 1169 Potrivit clauzelor contractului de asigurare tip „CASCO”, în cazul plăţii

indemnizaţiei aferente unei daune totale, contractul încetează de drept, începând cu data producerii evenimentului asigurat. Încetarea contractului nu presupune stingerea obligaţiei de plată a despăgubirii de către asigurător, nici a deducerii din această despăgubire a primelor de asigurare rămase neachitate până la sfârşitul contractului de asigurare, aferente autovehiculului asigurat, deoarece despăgubirea şi deducerea din despăgubire a primelor sunt efecte care se produc în puterea contractului, tocmai datorită ivirii evenimentului asigurat. Aceste efecte sunt protejate de principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 C. civ. În ceea ce priveşte invocarea de către asigurător a relei-credinţe a asiguratului, în sensul că a produs accidentul rutier cu intenţie, acelaşi asigurător avea obligaţia de a demonstra prin probe, potrivit art. 1169 C. civ. această susţinere, iar nu să lase în sarcina asiguratului înlăturarea prezumţiei intenţiei. În cazul raportului juridic izvorând din contractul de asigurare, intenţia asiguratului de a produce riscul asigurat nu se prezumă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 232 din 9 aprilie 2014, dr. M.B. Prin decizia civilă nr. 181/A/25.11.2013 pronunţată în dosarul nr. 9172/325/

2012, Tribunalul Timiş a respins apelurile formulate de apelantele SC A.R.A. SA prin Sucursala Timişoara şi A.C.-V. împotriva Sentinţei Civile nr. 5114/12.04.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 9172/325/2012, având ca obiect pretenţii, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, cu privire la apelul societăţii de asigurări, că indiferent de raportul de expertiză pe care îl validează instanţa de fond, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei apelate, relativ, în ceea ce priveşte dinamica producerii accidentului, concluziile celor două expertize efectuate în cauză sunt aproximativ aceleaşi, în sensul că nu se poate reţine intenţia sub formă de rea-credinţă a reclamantului de a avaria autoturismul.

De asemenea, prima instanţă a constatat că ambele acte procesuale reţin ca şi cauze de producere a evenimentului rutier, condiţii exterioare voinţei conducătorului auto, chiar şi raportul de contraexpertiză arătând ca posibilă cauză de producere a evenimentului rutier, neadaptarea vitezei.

În consecinţă, s-a concluzionat că în lipsa unor concluzii clare prin care să se facă dovada, fără echivoc, a existenţei unor cauze ce exonerează societatea de asigurări de despăgubire, în special în cazul unui contract de asigurare tip CASCO, concluziile instanţei de fond sunt temeinice şi legale.

Pagină 14 din 42

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A.C.-V. şi pârâta S.C. A.R.A. S.A. Bucureşti - Sucursala Timişoara.

În susţinerea recursului, reclamantul a susţinut că soluţia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, în condiţiile în care acesta a subliniat în cadrul întâmpinării formulate atât ipoteza unei greşite compensări a instanţei, cât şi încălcarea dispoziţiilor contractuale, prin neacordarea sumei de 1012.06 euro, reprezentând ratele de primă pe care reclamantul le mai avea de achitat până la sfârşitul contractului de asigurare.

Invocând dispoziţiile art. 14 pct. 8 din Cap IV din Contractul de asigurare privind poliţa EUROCASCO, care prevăd că în cazul plaţii indemnizaţiei aferente unei daune totale, contractul de asigurare încetează de drept începând cu data producerii evenimentului asigurat, reclamantul consideră că, atâta vreme cât în cauza de faţă dauna era totală, acesta nu ar mai datora rate aferente unui contract care încetase de drept şi nu se mai derula, solicitând să se constate că era îndreptățit numai la despăgubiri.

Prin recursul declarat de pârâta S.C. A.R.A. S.A. Bucureşti - Sucursala Timişoara, aceasta a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat şi respingerea acţiunii reclamantului, ca fiind netemeinică şi nelegală, cu obligarea reclamantului-intimat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului în toate fazele de judecată.

Astfel, pârâta a apreciat că, faţă de concluziile experţilor, este evident că există suspiciuni cu privire la realitatea declaraţiilor asupra modalităţii producerii accidentului, considerând că este indubitabilă intenţia reclamantului de a încasa indemnizaţia de despăgubire prin inducerea în eroare a asigurătorului cu privire la modalitatea de producere a accidentului.

În acest context, apelanta a concluzionat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv dispoziţiile art. 6.5 lit. b) din condiţiile de asigurare, precum şi dispoziţiile art. 2208 alin. (2) din Codul civil, considerând că prin soluţiile pronunţate, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au încălcat şi dispoziţiile art. 1270, potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Analizând cele două recursuri declarate în cauză, din perspectiva criticilor formulate de cele două părţi recurente cu interese contrare şi a dispoziţiilor art. 304 C. pr. civ., întrucât prevederile art. 3041 C. pr. civ. nu sunt incidente în litigiul de faţă, Curtea apreciază că hotărârea atacată este legală şi temeinică niciunul din cele două recursuri declarate nefiind fondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, în esenţă acesta critică hotărârea instanţei de apel, apreciind că în mod greşit s-a dedus din despăgubirea cuvenită valoarea ratelor rămase de plată din contractul de asigurare până la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, cu motivarea că acesta a încetat de drept şi prin urmare nu mai poate constitui temei pentru plata ratelor rămase de plată după producerea evenimentului asigurat soldat cu dauna totală a autoturismului.

Reclamantul recurent se află însă eroare privind modul de interpretare a contractului deoarece valoarea ratelor rămase de achitat, şi care au fost scăzute de instanţa de fond din despăgubirea cuvenită, nu reprezintă consecinţa acordării eficienţei juridice unui contract care a încetat de drept. Este la adăpost de orice îndoială că în litigiul de faţă au devenit incidente şi pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 14.8 din anexa la contractul de asigurare tip CASCO în temeiul cărora în cazul plăţii indemnizaţiei aferente unei daune totale, contractul de asigurare încetează de drept, începând cu data producerii evenimentului asigurat. Totuşi, în varianta de

Pagină 15 din 42

interpretare a reclamantului recurent, care invocă încetarea de drept contractului, ar însemna ca nici despăgubirea să nu îi fie datorată şi nici plătită, deoarece îşi are sorgintea şi temeiul în conţinutul aceluiaşi contract care a încetat de drept. Aşa cum în mod corect au reţinut însă atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, încetarea de drept a contractului nu presupune stingerea obligaţiei de plată a despăgubirii datorate de către asigurător, ci doar încetarea pentru viitor a obligaţiilor asumate de părţi prin contract, raportul juridic dintre acestea stingându-se odată cu achitarea despăgubirii de către asigurător. Această despăgubire se plăteşte însă cu respectarea condiţiilor contractuale asumate de părţi la art. 14.20 din anexa la contractul de asigurare, respectiv cu scăderea din cuantumul despăgubirii a ratelor de primă rămase neachitate până la sfârşitul contractului de asigurare, aferente autovehiculului asigurat, dacă valoarea daunei asigurate reprezintă mai mult de 20% din suma asigurată, condiţii care sunt îndeplinite în prezentul litigiu.

Prin urmare, contrar susţinerilor reclamantului-recurent, instanţele de fond nu au dat eficienţă vreunei clauze contractuale care ar fi încetat să mai subziste ca efect a încetării contractului, ci au stabilit despăgubirea cuvenită reclamantului în temeiul contractului de asigurare, cu respectarea regulilor de cuantificare a acestei despăgubiri convenite de către părţi prin contract.

Cât priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A.R.A. S.A., motivele de nelegalitate invocate nu sunt fondate.

În realitate, principala nemulţumire a recurentei-pârâte constă în aceea că instanţele de fond nu au reţinut vinovăţia reclamantului sub forma intenţiei, a relei sale credinţe în producerea evenimentului rutier, în sensul că acesta în mod deliberat ar fi provocat accidentul în vederea obţinerii despăgubirii de la pârâtă. Această problematică – forma de vinovăţie a reclamantului – reprezintă o împrejurare de fapt, o chestiune de apreciere a instanţelor de fond, desprinsă din ansamblul probator administrat în cauză şi nu poate face obiect al recursului, în raport de exigenţele art. 304 C. pr. civ. care limitează posibilitatea recurentului de a critica hotărârea exclusiv sub aspectul legalităţii procedurale ori de drept material care a caracterizat raţionamentul instanţei de apel.

Este nefondată critica recurentei privind interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor contractuale cuprinse în art. 6.5 din anexa la contract şi a dispoziţiilor art. 2208 alin. (2) din Codul civil. În privinţa acestor din urmă prevederi legale, Curtea constată că ele oricum nu sunt incidente în litigiul de faţă câtă vreme raportul juridic dintre părţi este supus legii în vigoare la data naşterii lui, atât contractul de asigurare cât şi producerea evenimentului asigurat având loc anterior datei de 1 octombrie 2011 când intrat în vigoare noul Cod civil. Cât priveşte referirile recurentei la prevederile art.6.5 din anexa la contractul de asigurare, Curtea constată că instanţa nu a dat o interpretare greşită a acestor prevederi conform cărora asigurătorul este exonerat de răspundere în caz de intenţie în producerea riscului asigurat. Or, aşa cum se poate constata din lectura deciziei atacate, instanţa de apel a confirmat concluzia instanţei de fond constatând că din ansamblul probator administrat în cauză nu se poate concluziona asupra existenţei vinovăţiei reclamantului sub forma intenţiei. În cadrul acestui raport juridic intenţia nu se prezumă fiind de ordinul rezonabilului în raporturile de asigurare că o persoană nu provoacă riscul asigurat, ci acesta se petrece independent de vreo atitudine volitivă intenţională a persoanei asigurate, cel mult din culpa acestuia. Aşa se explică de ce clauzele contractuale prevăd obligaţia asigurătorului de despăgubi persoana asigurată în caz de producere a evenimentului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare, cu titlu de excepţie răspunderea fiind înlăturată în cazul unei atitudini de

Pagină 16 din 42

rea-credinţă a asiguratului în derularea raportului contractual, manifestată în acest caz sub forma intenţiei de a produce evenimentul asigurat. Atâta vreme cât intenţia nu este presupusă nici de lege şi nici de clauzele contractuale, ea trebuie dovedită de partea care o invocă, în speţă de asigurator. Însă nici din primul raport de expertiză întocmit în faţa judecătoriei, nici din cel de-al doilea raport de expertiză, nu rezultă în mod clar existenţa acestei forme de vinovăţie a reclamantului-asigurat, astfel că instanţele de fond au concluzionat în mod valid şi temeinic asupra inexistenţei vreunei probe care să certifice această atitudine subiectivă a reclamantului de natură a înlătura răspunderea contractuală a asiguratorului.

Aceleaşi considerente sunt pe deplin valabile pentru a demonstra caracterul nefundat al susţinerilor pârâtei-recurente privind lipsa de temei legal a deciziei instanţei de apel, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 969 şi art. 1169 din Codul civil din 1864. Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţele de fond au dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului, recurenta însăşi obligându-se prin contractul de asigurare să plătească despăgubirea convenită în cazul producerii evenimentului asigurat. Cât priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1169 Cod civil, referitor la sarcina probei, contrar aprecierilor recurentei, aceasta nu revine în toate cazurile reclamantului, ci, aşa cum se exprimă în mod plastic textul citat, sarcina probei incumbă părţii care face o susţinere în faţa instanţei. Or, atâta vreme cât pârâta-recurentă a fost cea care a susţinut intenţia reclamantului în producerea evenimentului, tot ei îi revenea sarcina dovedirii acestei stări de fapt, iar nu reclamantului ale cărui susţineri au fost probate prin prezentarea contractului de asigurare valid ce conţinea obligaţia de plată a despăgubirilor din partea pârâtei.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ. Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate de recurenţii A.C.-V. şi S.C. A.R.A. S.A. Bucureşti – Sucursala Timişoara împotriva deciziei civile nr. 181/A/25.11.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.9172/325/2012, având ca obiect despăgubiri.

5. Procedura insolvenţei. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor, cu referire la nelegala constituire a comitetului creditorilor. Natura juridică a conflictului de interese pentru exerciţiul dreptului de vot în cadrul adunării creditorilor, respectiv în cadrul comitetului creditorilor. Regimul legal al sancţionării conflictului de interese şi al protecţiei drepturilor procedurale ale creditorilor.

Legea nr. 85/2006, art. 16, art. 17, art. 100 alin. (5) Curtea constată că Legea 85/2006 reglementează conflictul de interese şi

instituie obligația abținerii de la vot în două situații: - la art. 17 alin. (5) pentru votul exprimat în ședința comitetului creditorilor,

„dacă un membru al comitetului creditorilor se află, datorită interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanți la procedură",

- la art. 100 alin. (5) în secţiunea a V-a a legii în capitolul privind „planul" unde stipulează în mod expres că, „creditorii, care direct sau indirect, controlează, sunt controlați sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul legislației pieței de capital, pot participa la ședință, dar pot vota cu privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puțin decât ar primi în cazul falimentului."

Pagină 17 din 42

Cum abținerea de la vot în cazul conflictului de interese reprezintă o limitare a drepturilor creditorilor, fiind o excepție, este de strictă interpretare, neputând fi extinsă în alte situații decât cele strict si limitativ prevăzute de lege, în speță, la votul exprimat în desemnarea comitetului creditorilor.

Cum legea nu prevede nici o interdicţie în desemnarea comitetului creditorilor, nici judecătorul sindic şi nici instanţa de recurs nu poate restrânge dreptul unui creditor fără să existe un temei legal în acest sens.

Dispoziţiile art. 17 alin. (5) din lege, care stipulează că „dacă un membru al comitetului creditorilor se află, datorită interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură, acesta se va abţine de la vot’’, se referă la hotărârile ulterioare desemnării comitetului creditorilor, hotărâri ce se vor lua în comitetul creditorilor, hotărâri ce pot fi atacate separat.

Aspectele invocate de recurente privind conflictul de interese al celor trei membri aleşi în comitetul creditorilor nu constituie motive de nelegalitate a hotărârii adunării creditorilor din data de 11.02.2013, aceasta fiind ţinută cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi urm. din legea insolvenţei.

Cu privire la pretinsa ineficienţă a comitetului creditorilor, judecătorul-sindic a reţinut în mod corect că articolul 17 alin. (5), din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, invocat de recurentă, nu impune înlăturarea sau imposibilitatea alegerii în comitetul creditorilor a unor creditori cu interes în conflict cu interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură, ci impune doar ca acesta să se abţină de la vot la deliberarea asupra acelui interes.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 296/R din 8 mai 2014, dr. M.B. Prin sentinţa civilă nr. 120/10.03.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar

nr. 7056/108/2012/a22*, s-au respins contestaţiile formulate de creditorii Banca de Export-Import a României, Exim Banc SA Bucureşti, CEC Bank Timişoara şi Banca Comercială Română SA Bucureşti, împotriva hotărârilor adoptate în cadrul şedinţei Adunării generale a creditorilor debitorului din 11.02.2013 în contradictoriu cu debitoarea SC C. SA.

Astfel, raportat la alegerea în comitetul creditorilor a creditorului Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, judecătorul sindic constată că, la momentul alegerii creditorului Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în comitetul creditorilor acest creditor, prin adresa nr. 826495/08.02.2013 se oferise voluntar să facă parte din acest comitet.

Judecătorul-sindic a reţinut că manifestarea de voinţă a creditorului este anterioară desemnării sale ca şi membru al comitetului creditorilor, deci intenţia sa exista chiar dacă din diverse motive nu era cunoscută de ceilalţi creditori.

De altfel prin participarea sa la şedinţa comitetului creditorilor din 21.03.2013, şi-a manifestat din nou în mod evident intenţia de a face parte din comitetul creditorilor, ceea ce ar fi echivalat, în cazul în care nu îşi exprima intenţia anterior şedinţei adunării creditorilor, cu o ratificare a mandatului acordat anterior de ceilalţi creditori.

În consecinţă judecătorul-sindic a constatat că alegerea acestui creditor în comitetul creditorilor este legală, în plus, nici unul dintre contestatarii din prezenta cauză nu a dat vot negativ privind calitatea de membru în comitetul creditorilor a acestui creditor, astfel nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14, alin. 7 din Legea nr. 85/2006).

Pagină 18 din 42

În legătură cu pretinsul conflict de interese în care se află creditorii SC I.M. SRL, SC M.L. SRL, SC I.O. SRL, SC G.M.C. SRL, SC M.I. SRL cu interesele celorlalţi creditori, cu ocazia exprimării votului în şedinţa adunării creditorilor, judecătorul sindic a reţinut că, potrivit art. 15 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei: „(1) Cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor prezente.

(2) Calculul valorii totale a creanţelor prevăzute la alin. (1) împotriva averii debitorului se va determina prin raportare la următoarele criterii:

a) ulterior afişării tabelului preliminar şi până la afişarea tabelului definitiv, valoarea creanţelor verificate şi acceptate de administratorul judiciar, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului preliminar;

b) ulterior afişării tabelului definitiv şi până la confirmarea unui plan de reorganizare, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului definitiv;

c) ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la afişarea tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din planul de reorganizare confirmat;

d) ulterior afişării tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul acestuia.

(3) Planul de reorganizare va fi supus votului adunării creditorilor, în condiţiile prevăzute la art. 101”.

Articolele 100 şi 101 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei cuprind prevederi derogatorii de la art. 15 alin. (1) şi (2), în ce priveşte votul asupra planului de reorganizare. Cum excepţia este de strictă interpretare, rezultă că votul în adunările creditorilor care nu privesc aprobarea sau modificarea planului se face conform art. 15 alin. (1) şi (2) şi nu potrivit condiţiilor impuse de art. 100 şi art. 101.

Prin urmare, neexistând nici un fel de interdicţie, votul exprimat este valabil. Mai mult, până la soluţionarea contestaţiilor la tabelul preliminar al creanţelor, ponderea la masa credală care rezultă din acest tabel face dovada deplină, fapt care rezultă şi din cuprinsul art. 72, alin. (3), teza finală, pe lângă prevederile mai sus citate.

Judecătorul-sindic a mai reţinut că procedura insolvenţei este o procedură concursuală în ceea ce îi priveşte pe creditori, fiecare creditor urmărind să îşi valorifice propria creanţă, legea însăşi stabilind anumite diferenţe de tratament între creditori sau grupe de creditori. Deci faptul că anumiţi creditori au interese contrare altor creditori şi interese comune între ei, precum şi anumite interese contrare sau comune debitorului, nu constituie un motiv de anulare a hotărârii adunării creditorilor decât eventual în cazul votării planului de reorganizare.

Judecătorul-sindic a constatat că pretinsa incompatibilitate a administratorilor judiciari şi a creditorilor/debitorilor din procedurile de insolvenţă ale SC I.M. SRL, SC M.L. SRL, SC I.O. SRL, SC G.M.C. SRL, SC M.I. SRL nu priveşte prezenta procedură. De asemenea practicianul în insolvenţă este organ care aplică procedura şi nu este subordonat direct unor creditori, comitetului creditorilor sau adunării creditorilor, aceste organe putând exercita doar un control asupra acţiunilor sale manageriale, asupra cărora decide în final adunarea creditorilor, adunare care reprezint voinţa majorităţii creditorilor.

De altfel, contestatarii nu au precizat în ce constau „interesele contrarii” ale membrilor comitetului creditorilor contestaţi şi nici în ce ar consta aceste interese în detrimentul altor creditori.

Pagină 19 din 42

Judecătorul-sindic a mai reţinut că faptul că debitorul SC C. SA este la rândul său înscris în tabelul creanţelor din procedurile de insolvenţă ale unor creditori ai săi nu privează aceşti creditori de a vota în prezenta procedură. Art. 50 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei reglementează situaţia creanţelor reciproce prevăzând compensarea acestora în anumite condiţii. Compensarea/necompensarea creanţelor reciproce dintre SC C. SA şi creditorii amintiţi pot face obiectul verificărilor în cadrul unor contestaţii, fără a afecta însă dezbaterile primei adunări a creditorilor, desfăşurată în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de art. 15 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Noţiunea de grup de societăţi, invocată repetat în cuprinsul contestaţiilor, nu are corespondent juridic, în cauză nefăcându-se dovada existenţei unui grup de interes economic în accepţiunea legii.

În ceea ce priveşte lipsa recomandării comitetului creditorilor cu privire la numirea şi remuneraţia practicianului în insolvenţă, judecătorul sindic constată că, potrivit art. 19 alin. (2), teza finală din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei:

„(2)(...)Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat provizoriu de către judecătorul sindic” .

Potrivit practicii judiciare, la prima şedinţă a adunării creditorilor, se discută exact chestiunile care există pe ordinea de zi a şedinţei din data de 11.02.2013, respectiv, se alege un comitet al creditorilor, tot creditorii fiind cei îndreptăţiţi să stabilească numărul membrilor acestuia, se confirmă practicianul în insolvenţă şi onorariul acestuia pe baza ofertelor făcute sau nu, urmând ca adunarea să stabilească în sarcina comitetului creditorilor să negocieze cu orice practician atât condiţiile desemnării, cât şi onorariul acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4), din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, judecătorul sindic poate să desemneze un comitet al creditorilor doar după întocmirea tabelului preliminar de creanţe, anterior acestui moment fiindu-i necunoscută componenţa acestui tabel şi: „(4) În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetari şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar; comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.”.

Prin urmare, este neîntemeiată susţinerea contestatarilor că judecătorul sindic nu a desemnat un astfel de comitet prin hotărârea de deschidere a procedurii, câtă vreme legea nici nu îi permite să facă o astfel de desemnare anterior întocmirii tabelului preliminar de creanţe.

Pe de altă parte, judecătorul sindic a constatat că întreg articolul 19 se referă la posibilitatea creditorilor de a desemna un administrator judiciar/lichidator dintre practicienii în insolvenţă care au depus la dosar ofertă de servicii însoţită de documentaţia precizată, acest articol neîmpiedicând în nici un caz confirmarea practicianului desemnat provizoriu de judecătorul sindic.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 „La recomandarea comitetului creditorilor, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia…”

În acord cu aceste prevederi, adunarea generală a creditorilor, la prima sa şedinţă, a ales comitetul creditorilor.

Odată ales comitetul creditorilor, creditorii aveau două opţiuni: fie să desemneze, în cadrul aceleiaşi şedinţe, administratorul judiciar şi să stabilească

Pagină 20 din 42

remuneraţia acestuia fără recomandarea, de altfel consultativă, a comitetului creditorilor, fie să stabilească o nouă şedinţă a adunării creditorilor până la care să primească recomandarea comitetului creditorilor şi să desemneze administratorul judiciar şi remuneraţia sa.

Lucrând ca şi for decizional suprem în această problemă adunarea creditorilor a optat pentru prima variantă, desemnând administratorul judiciar şi stabilindu-i remuneraţia la prima sa adunare, fapt prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei ca fiind posibil, dat fiind caracterul consultativ al recomandării. A lipsi adunarea creditorilor de această opţiune echivalează cu a face ineficientă prevederea conform căreia practicianul în insolvenţă poate fi desemnat în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, ori legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte.

Mai mult, interpretând strict obligativitatea recomandării comitetului creditorilor, ar însemna ca în cazurile în care nu se impune existenţa unui astfel de comitet să nu se poată desemna practicianul în insolvenţă.

De asemenea adunarea creditorilor, for care poate suplini inexistenţa comitetului şi poate infirma deciziile comitetului creditorilor, poate cu atât mai mult să ia o decizie fără o recomandare consultativă a acestui comitet.

În consecinţă judecătorul-sindic a apreciază ca nefondat motivul invocat de creditorii contestatori.

Mai mult, judecătorul sindic a constatat că, atât în privinţa alegerii comitetului creditorilor, cât şi cu privire la confirmarea administratorului judiciar, contestatoarea BCR SA a votat favorabil, s-a oferit să facă parte din Comitetul creditorilor şi a fost de acord cu un număr de 5 membri pentru comitet, dar voturile majorităţii au consemnat o altă componenţă a acestui comitet din care BCR SA nu face parte, ulterior acesta votând confirmarea comitetului creditorilor în forma rezultată ca urmare a centralizării voturilor, ceea ce face să nu fie îndeplinite condiţiile art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006.

Cu privire la pretinsa ineficienţă a comitetului creditorilor, judecătorul-sindic a reţinut că arti. 17 alin. (5), din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, invocat de creditorul-contestator CEC Bank, nu impune înlăturarea sau imposibilitatea alegerii în comitetul creditorilor a unor creditori cu interes în conflict cu interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură, ci impune doar ca acesta să se abţină de la vot la deliberarea asupra acelui interes. De asemenea nu se poate stabili la alegerea comitetului creditorilor că unul sau mai mulţi membri ai acestuia sunt in conflict de interese la toate chestiunile supuse dezbaterii comitetului, fiecare deliberare urmând a fi analizată individual. De altfel un conflict de interese general nu este probat de creditorul-contestator rămânând doar la stadiu de afirmaţie. Mai mult, dacă nu decide comitetul creditorilor poate decide adunarea creditorilor.

Raportat la respectarea condiţiei ca membrii comitetului creditorilor să fie dintre primii creditori în ordinea valorii creanţelor, judecătorul sindic reţine că, potrivit art. 16 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei:

„(1) Judecătorul-sindic poate desemna, în raport cu numărul creditorilor, un comitet format din 3 - 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare cele mai mari, prin valoare. Dacă din cauza numărului mic de creditori judecătorul-sindic nu consideră necesară constituirea unui comitet al creditorilor, atribuţiile comitetului prevăzute la art. 17 alin. (1) lit. b) şi f) vor fi exercitate de adunarea creditorilor.[...]

(4) În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetari şi cei

Pagină 21 din 42

chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar; comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.”

Deci legea are în vedere la constituirea comitetului creditorilor numărul creditorilor, ponderea creanţelor şi grupele de creanţe.

Tabelul preliminar de creanţe are 75 poziţii cuprinzând tot atâtea creanţe care fac parte din patru grupe; grupa creanţelor garantate, grupa creanţelor salariale, grupa creanţelor bugetare şi grupa creanţelor chirografare.

Adunarea creditorilor a optat pentru un comitet al creditorilor format din 5 creditori şi anume SC I.M. SRL, SC I.O. SRL, SC G.M.C. SRL, CEC BANK SA şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Grupa creanţelor garantate cuprinde creanţele a trei creditori şi este reprezentată în comitetul creditorilor de creditorul CEC Bank SA.

Grupa creditorilor bugetari este formată din trei creditori şi este reprezentată în comitetul creditorilor de creditorul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Grupa creditorilor chirografari cuprinde 69 creanţe şi este reprezentată în comitetul creditorilor de trei creditori, respectiv SC I.M. SRL, SC I.O. SRL, SC G.M.C. SRL.

Creanţele tuturor membrilor comitetului creditorilor se situează în primele 20, chiar 10 creanţe în ordinea valorii.

Cum legea nu impune ca din comitetul creditorilor să facă parte creditorii ce deţin cele mai mari creanţe, o astfel de condiţie nu poate fi impusă de anumiţi creditori ci poate fi realizată doar prin votul majorităţii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Deci faptul că există creditori cu creanţe mai mari decât cele ale creditorilor din comitet nu împietează asupra legalităţii alegerii comitetului creditorilor cât timp condiţiile legale au fost respectate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs creditoarele Banca Comercială Română SA Bucureşti şi CEC Bank SA Bucureşti.

Prin recursul său, creditoarea Banca Comercială Română SA Bucureşti a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat şi modificarea sentinţei de fond în sensul admiterii contestaţiei formulată la hotărârea adunării creditorilor din data de 11.02.2013.

În motivare, recurenta arată că acţiunea în anularea hotărârii creditorilor SC C. SA din 11.02.2013 are ca temei de drept art. 11 alin. (1) lit. m) coroborat cu art. 14 alin. (7) şi (8) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

Creditoarea CEC Bank SA Bucureşti, a solicitat prin recursul declarat, în principal admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestaţiei şi, pe cale de consecinţă, în sensul desfiinţării în parte a hotărârii Adunării Creditorilor din 11.02.2013, respectiv cu privire la componenţa Comitetului Creditorilor; obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar de 60,15 lei şi alte cheltuieli ce vor fi avansate.

În motivare, arată că dacă se raportează hotărârea luată în cadrul Adunării Creditorilor şi componenţa comitetului creditorilor la prevederile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 85/2006, comitetul creditorilor astfel constituit apare ca fiind ineficient.

Astfel, potrivit textului de lege mai sus invocat, dacă un membru al comitetului creditorilor se află, datorită interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură, acesta se va abţine de la vot.

Se observă că 3 (trei) dintre membri comitetului creditorilor constituit în cadrul Adunării Creditorilor din data de 11.02.2013 se află în situaţia descrisa de art. 17 alin. (5) din legea insolvenţei.

Pagină 22 din 42

" Cei 3 (trei) creditori sunt S.C. I.M. S.R.L, S.C. I.O. S.R.L. şi S.C. G.M.C. S.R.L., creditori care au o structură a acţionariatului/asociaţilor comună cu debitorul S.C. C. S.A., existând între aceştia pe de o parte şi debitor pe de altă parte, inclusiv relaţii comerciale care au dat naştere la o situaţie în care fiecare apare atât debitor, cât şi creditor pentru cealaltă societate din grupul de firme.

În mod evident, o astfel de situaţie descrisă prin existenţa reciprocă a unor creanţe deţinute de aceşti creditori şi debitorul procedurii, conduce la existenţa unui conflict de interese, respectiv între interesul fiecăruia dintre cei 3 (trei) creditori şi interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură, astfel încât este obligatoriu, potrivit legii, ca fiecare dintre cei 3 (trei) creditori să se abţină de la vot în cadrul şedinţei comitetului creditorilor. Prin urmare, se naşte astfel imposibilitatea de a fi luate hotărâri în cadrul şedinţelor comitetului creditorilor, din moment ce jumătate plus unu din numărul de membri ai comitetului (3 din 5) nu pot vota, legea obligându-i să se abţină.

Analizând în funcţie de motivele invocate şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. pr. civ. recursurile formulate de către cele două creditoare, Curtea reţine că acestea sunt nefondate, motiv pentru care le va respinge, pentru următoarele considerente:

Prin recursurile formulate de cele două creditoare, sentinţa este criticată sub aspectul menţinerii hotărârii adunării creditorilor din data de 11.02.2013, solicitând modificarea acesteia în sensul desfiinţării în parte a hotărârii Adunării Creditorilor din 11.02.2013, respectiv cu privire la componenţa Comitetului Creditorilor debitoarei.

Analizând recursul creditoarei BCR SA, prin care se solicită modificarea hotărârii recurate, Curtea constată că în drept, aceasta invocă dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., fără a indica care anume punct de la art. 304 C. pr. civ., a fost încălcat în speţă prin hotărârea pronunţată şi impune modificarea acesteia.

Curtea însă va analiza recursul creditoarei prin prisma dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ.

În motivarea ambelor recursuri, se invocă faptul că 3 dintre membri comitetului creditorilor constituit în cadrul Adunării Creditorilor din data de 11.02.2013 se află în situaţia descrisa de art. 17 alin. (5) din legea insolvenţei şi că comitetul creditorilor astfel constituit apare ca fiind ineficient, prin raportare la aceste dispoziţii legale.

Recurentele arată că cei 3 creditori sunt S.C. I.M. S.R.L, S.C. I.O. S.R.L. si S.C. G.M.C. S.R.L., creditori care au o structură a acţionariatului/asociaţilor comună cu debitorul S.C. C. S.A., existând între aceştia pe de o parte şi debitor pe de altă parte, inclusiv relaţii comerciale care au dat naştere la o situaţie în care fiecare apare atât debitor, cât şi creditor pentru cealaltă societate din grupul de firme, şi că o astfel de situaţie descrisă prin existenţa reciprocă a unor creanţe deţinute de aceşti creditori şi debitorul procedurii, conduce la existenţa unui conflict de interese, respectiv între interesul fiecăruia dintre cei 3 creditori şi interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură.

Curtea constată că Legea 85/2006 reglementează conflictul de interese şi instituie obligația abținerii de la vot în doua situații:

- la art. 17 alin.5 pentru votul exprimat în ședința comitetului creditorilor, „dacă un membru al comitetului creditorilor se află, datorită interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanți la procedura, acesta se va abține de la vot”;

- la art. 100 alin. (5) în secţiunea a V-a legii în capitolul privind „planul" unde stipulează în mod expres ca, „creditorii, care direct sau indirect, controlează, sunt controlați sau se afla sub control comun cu debitorul, în sensul legislației pieței de

Pagină 23 din 42

capital, pot participa la ședința, dar pot vota cu privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul falimentului".

Cum abținerea de la vot în cazul conflictului de interese reprezintă o limitare a drepturilor creditorilor, fiind o excepție, deci este de strictă interpretare, neputând fi extinsă în alte situații decât cele strict şi limitativ prevăzute de lege, în speță, la votul exprimat în desemnarea comitetului creditorilor.

Cum legea nu prevede nici o interdicţie în desemnarea comitetului creditorilor, nici judecătorul sindic şi nici instanţa de recurs nu poate restrânge dreptul unui creditor fără să existe un temei legal în acest sens.

Dispozițiile art.16 alin. (4) din Legea nr. 84/2006, interpretate în mod corect de către judecătorul sindic prevăd că „în cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, aceștia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanțe garantate, bugetari ş cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar; comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic”.

Astfel, dispoziția legală impune doar condiția că la alegerea comitetului creditorilor să participe creditori din primii 20 în ordinea valorii care s-au oferit voluntar, însă dintre aceștia pot fi aleși oricare. În acest sens este interpretarea sistematică si gramaticală art. 16 din lege, precum şi art. 16 alin. (5) care reglementează situația în care nu se obține majoritatea necesară.

Prin urmare, în speță, creditorii aleși în comitet, în urma voturilor valabil exprimate în adunarea de la 11.02.2013, fac parte din primii 20 de creditori înscriși în tabel în ordinea valorii si au întrunit majoritatea ceruta de lege.

Cum legea nu impune ca din comitetul creditorilor să facă parte creditorii ce deţin cele mai mari creanţe, o astfel de condiţie nu poate fi impusă de anumiţi creditori ci poate fi realizată doar prin votul majorităţii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Împrejurarea că există creditori cu creanţe mai mari decât cele ale creditorilor din comitet nu împietează asupra legalităţii alegerii comitetului creditorilor cât timp condiţiile legale în desemnarea acestora au fost respectate.

În ceea ce priveşte conflictul de interese invocat, al celor trei creditori care au o structură a acţionariatului/asociaţilor comună cu debitorul S.C. C. S.A, Curtea constată că nici o dispoziţie a Legii nr. 85/2006 nu interzice creditoarelor S.C. I.M. S.R.L, S.C. I.O. S.R.L. si S.C. G.M.C. S.R.L., să facă parte din comitetul creditorilor, compus din 5 creditori.

Judecătorul sindic în mod corect a reţinut că, contestatoarele nici nu au precizat în ce constau „interesele contrarii” ale membrilor comitetului creditorilor contestaţi şi nici în ce ar consta aceste interese în detrimentul altor creditori. Împrejurarea că cei trei creditori fac parte din acelaşi grup de societăţi nu dovedeşte conflictul de interese.

Faptul că cei trei creditori şi debitorul aflat sub incidenţa Legii nr. 85/2006 au creanţe reciproce nu privează aceşti creditori de a vota în prezenta procedură, în condiţiile în care există dispoziţii speciale în legea insolvenţei cu privire la compensarea creanţelor reciproce, compensare ce poate avea loc numai în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 şi care poate fi supusă verificării în cadrul unor contestaţii.

Dispoziţiile art. 17 alin. (5) din lege, care stipulează că „dacă un membru al comitetului creditorilor se află, datorită interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură, acesta se va abţine de la

Pagină 24 din 42

vot’’, se referă la hotărârile ulterioare desemnării comitetului creditorilor, hotărâri ce se vor lua în comitetul creditorilor, hotărâri ce pot fi atacate separat.

Aspectele invocate de recurente privind conflictul de interese al celor trei membri aleşi în comitetul creditorilor nu constituie motive de nelegalitate a hotărârii adunării creditorilor din data de 11.02.2013, aceasta fiind ţinută cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi urm. din legea insolvenţei.

Cu privire la pretinsa ineficienţă a comitetului creditorilor, judecătorul-sindic a reţinut în mod corect că articolul 17 alin. (5), din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, invocat de recurenta CEC Bank, nu impune înlăturarea sau imposibilitatea alegerii în comitetul creditorilor a unor creditori cu interes în conflict cu interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură, ci impune doar ca acesta să se abţină de la vot la deliberarea asupra acelui interes.

De asemenea, în mod corect a reţinut judecătorul sindic că nu se poate stabili la alegerea comitetului creditorilor că unul sau mai mulţi membri ai acestuia sunt in conflict de interese la toate chestiunile supuse dezbaterii comitetului, fiecare deliberare urmând a fi contestată şi analizată individual.

Susţinerea creditoarei recurente BCR SA că nelegalitatea Hotărârii adunării creditorilor este determinată de nelegalitatea tabelului preliminar de creanţe şi că după soluţionarea contestaţiilor la tabelul preliminar de creanţe se va obţine o altă majoritate la luarea deciziilor, este un aspect ce nu face obiectul cauzei, soluţionarea contestaţiilor la tabelul preliminar de creanţe, fiind reglementată de alte dispoziţii legale.

Modificarea valorii totale a creanţelor potrivit tabelului definitiv de creanţe nu duce la anularea hotărârii legal luate anterior ci are efecte doar pentru viitor potrivit alin. 2 al art. 15 din legea insolvenţei, astfel că chiar şi în situaţia în care tabelul preliminar de creanţe va fi modificat, acest fapt nu aduce atingere hotărârii luate de creditori în cadrul primei adunări a acestora.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 8 din Legea nr. 85/2006 şi art. 304 şi urm. C. pr. civ., Curtea a respins recursurile formulate ca fiind neîntemeiate, menţinând în tot hotărârea recurată ca fiind temeinică şi legală.

6. Procedura insolvenţei. Renunţarea practicianului în insolvenţă de a exercita, în continuare, mandatul de administrator judiciar, în consorţiu cu un alt practician în insolvenţă. Regim juridic aplicabil. Dreptul practicianului în insolvenţă renunţător la plata cheltuielilor de procedură avansate din fonduri proprii. Admisibilitate

Legea nr. 85/2006: art. 19, art. 21, art. 22 Din lectura dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 85/2006, rezultă că un practician în

insolvenţă poate refuza numirea sa în calitate de administrator sau lichidator judiciar al unei debitoare insolvente, fiind obligat să notifice refuzul instanţei de judecată în termen de 5 zile de la numire. Totuşi, singura sancţiune ce poate fi aplicată practicianului de insolvenţă, în cazul nerespectării termenului de notificare a refuzului, fără motive temeinice, este amenda judiciară. Însă, chiar şi într-o astfel de ipoteză, refuzul primirii însărcinării, chiar comunicat tardiv, presupune aplicarea dispoziţiilor art. 19 din acelaşi act normativ, adică desemnarea provizorie de către instanţă a unui alt practician de insolvenţă care va fi ulterior confirmat de adunarea generală a creditorilor

Pagină 25 din 42

sau, dimpotrivă, adunarea generală va desemna un alt practician, agreat de majoritatea creditorilor.

Un al doilea caz este reglementat de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform căruia, în orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau la cererea comitetului creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice.

Deşi Legea nr. 85/2006 nu prevede expres, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar este un mandatar, iar raportul juridic dintre acesta şi adunarea creditorilor care îl confirmă sau îl numeşte sunt raporturi specifice contractului de mandat cu titlu oneros, cu derogările corespunzătoare impuse de specificul procedurii insolvenţei.

Aşa fiind, în completarea dispoziţiilor speciale şi derogatorii cuprinse în Legea nr. 85/2006, sunt pe deplin aplicabile toate prevederile legale ce reglementează contractul de mandat, inclusiv cele referitoare la posibilitatea mandatarului de a renunţa la mandat, cuprinsă în art. 1556 din Codul civil din 1864, renunţare care poate fi urmată de obligarea mandatarului la daune interese, dacă a produs vreun prejudiciu părţii adverse, mai ales în cazurile mandatului cu titlu oneros, când răspunderea mandatarului se apreciază cu o rigurozitate sporită [art. 1540 alin. (2) Cod civil]. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor generale referitoare la mandat cu prevederile speciale cuprinse în art. 22 din Legea nr. 85/2006, în cazul mandantului din cadrul procedurii insolvenţei (adunarea creditorilor), acesta nu poate revoca mandatul acordat practicianului în insolvenţă, ci înlocuirea acestuia se poate dispune la cererea adunării generale a creditorilor (mandant), doar de către instanţa de judecată şi numai pentru motive temeinice.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 85/2006 nu prevede expres posibilitatea practicianului în insolvenţă de a renunţa la însărcinarea primită oricând în cursul procedurii, o astfel de concluzie decurge din aplicarea principiilor generale ce guvernează raportul juridic de mandat ce se naşte între practician şi adunarea generală a creditorilor care îl confirmă ori îl numeşte, stabilindu-i totodată şi remuneraţia.

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, atribuţia de a cenzura cuantumul cheltuielilor de procedură aparţine judecătorului sindic, din oficiu sau în urma unei contestaţii formulată de partea interesată. Astfel, potrivit acestui text de lege, administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, raportul urmând a se depune la dosarul cauzei şi a se publica în Buletinul procedurilor în insolvenţă, putând fi contestat de oricare participant la procedură în măsura în care invocă o vătămare şi justifică un interes legitim [art. 21 alin. (2) din lege].

Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 22 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, înlocuirea administratorului judiciar, din oficiu, sau la cererea adunării creditorilor se face în cadrul unei proceduri contradictorii, cu citarea celor două părţi ale raportului juridic de mandat, tocmai pentru că în cadrul acestei proceduri se pot soluţiona toate cererile ori excepţiile legate de încetarea contractului de mandat, prin care, îndreptăţirea mandatarului la cheltuielile avansate în interesul mandantului, îndreptăţirea acestuia la o parte din onorariu pentru activitatea desfăşurată, eventualele despăgubiri ce pot fi solicitate de către mandant pentru renunţarea intempestivă şi păgubitoare etc. Aceste dispoziţii sunt pe deplin aplicabile şi în cazurile în care se iveşte o renunţare la mandat din partea mandatarului (practicianului de insolvenţă), astfel că nu se

Pagină 26 din 42

poate considera că instanţa de judecată a depăşit atribuţiile sale prin faptul că a luat în dezbaterea contradictorie a părţilor şi cererea accesorie formulată privind patrimoniul din care se va suporta în final cheltuielile de procedură avansate din propriile fonduri de către practicianul în insolvenţă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 213 din 2 aprilie 2014, dr. M.B. Prin încheierea din 3 octombrie 2013, pronunţată în dosarul nr. 32/100/2009,

judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Timiş a lua act de cererea de renunţare la mandat a practicianului în insolvenţă R.P. SPRL; a încuviinţat cererea administratorului judiciar R.P. SPRL, privind plata cheltuielilor de procedură în cauza privind pe debitoarea Compania Naţionala a Metalelor Preţioase si Neferoase Remin SA, dispunând achitarea sumei de 919,55 lei conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 din fondul debitoarei; totodată, a dispus comunicarea sentinţei la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă şi efectuarea menţiunilor; a prorogat discutarea cererii formulate de foştii administratorii judiciari P.G. IPURL şi P.I. IPURL de confirmare a onorariului negociat cu debitoarea pentru citarea prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a creditorilor şi salariaţilor debitoarei; a acordat termen pentru continuarea procedurii.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că practicianul în insolvenţă R.P. SPRL a formulat o cerere de renunţare la mandat în temeiul art. 11 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 22 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, judecătorul sindic constatând faptul că, cheltuielile de administrare a procedurii în prezentul dosar au fost suportate de administratorul judiciar, a admis cererea acestuia cu privire la plata sumei de 919,55 lei, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 din fondul debitoarei.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs creditoarea SC M.W.P. SRL, solicitând în principal, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul de a se dispune publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a menţiunii privind renunțarea; în subsidiar, a solicitat modificarea încheierii recurate, în sensul anulării hotărârii judecătorului sindic privind achitarea cheltuielilor de procedură în sumă de 919,55 lei din fondul debitoarei către administratorul judiciar R.P. SPRL.

Creditoarea recurentă a considerat că judecătorul sindic, prin modul de soluţionare a cererii de renunţare la mandat a practicianului în insolvenţă R.P. SPRL şi dispunerea publicării în BPI a menţiunii privind renunţarea, a creat o nouă procedură neprevăzută de lege.

S-a arătat că în litera şi spiritul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei nu există instituţia "renunţării la mandat" de către administratorul judiciar, fiind instituite prin art. 22 doar "refuzul numirii" şi "înlocuirea pentru motive temeinice" a administratorului judiciar.

S-a susţinut că deşi judecătorul sindic, în considerentele încheierii recurate raportat la cererea de renunţare la mandat a administratorului judiciar R.P. SPRL (parte din consorţiul format din practicienii în insolvenţă CM M.M.C. şi R.P. SPRL care a fost numit de acelaşi judecător sindic să înlocuiască administratorii judiciari confirmaţi P.G. IPURL şi P.I. IPURL) a indicat ca temei legal art. 22 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei; în opinia recurentei, judecătorul sindic calificând cererea administratorului judiciar ca un refuz al numirii, nu a aplicat

Pagină 27 din 42

în întregime prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 care se completează în acest caz cu prevederile art. 19 din aceiaşi lege.

Recurenta a mai apreciat că în temeiul art. 19 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic trebuia să numească provizoriu un administrator judiciar şi să stabilească termenul pentru adunarea creditorilor, care să desemneze un nou administrator judiciar, fapt nerealizat de judecătorul sindic.

Referitor la încuviinţarea cererii administratorului judiciar R.P. SPRL privind plata cheltuielilor de procedură în cauza privind pe debitoarea CNMPN R. SA şi achitarea acestora în sumă de 919,55 lei conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 din fondul debitoarei, judecătorul sindic, prin excedarea atribuţiilor stabilite de lege în sarcina sa, a aprobat cererea, dispunând achitarea acestora din averea debitoarei.

Creditoarea recurentă a susţinut că în cuprinsul actelor normative care reglementează în materie şi anume Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţilor practicienilor în insolvenţă, nu se regăseşte atribuţia judecătorului sindic de încuviinţare/aprobare a cheltuielilor de procedură efectuate de administratorul judiciar din averea debitoarei, această atribuţie căzând în sarcina creditorilor, Legea nr. 85/2006 stabilind un cadru procedural în acest sens prin art. 21 respectiv 122 (raportat la starea de drept în care se află debitoarea în procedura insolvenţei: procedura generală, respectiv procedura falimentului).

De asemenea, recurenta a apreciat că judecătorul sindic are ca atribuţie doar aprobarea din fondul de lichidare a nivelului remuneraţiei persoanelor de specialitate desemnate de către administratorul judiciar/lichidator în îndeplinirea atribuţiilor sale conform prevederilor art. 23 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei şi stabilirea remuneraţiei administratorului judiciar/lichidatorului pe baza criteriilor stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvenţă, în cazul în care aceasta urmează a fi plătită din fondul de lichidare constituit conform prevederilor art. 4 din legea insolvenţei, conform art. 19 alin. (2) din aceeași lege.

Examinând recursul declarat de recurenta creditoare SC M.W.P. SRL prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 Cod procedură civilă, cât şi din oficiu în baza art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, Curtea reţine că recursul creditoarei este nefondat, urmând să fie respins.

În esență, recurenta critică soluția primei instanțe sub două aspecte: modul de soluționare de către tribunal a cererii de renunțare la însărcinarea primită, formulată de administratorul judiciar R.P. SPRL şi respectiv modul de soluţionare de către prima instanţă a solicitării aceluiaşi administrator privind suportarea cheltuielilor de procedură efectuate din fondurile debitoarei.

În ceea ce priveşte prima critică, Curtea constată că, într-adevăr, dispoziţiile Legii nr. 85/2006 nu reglementează expres posibilitatea practicianului de insolvenţă numit de către instanţă şi confirmat de adunarea generală a creditorilor, de a renunţa la însărcinarea primită.

Din lectura dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 85/2006, rezultă că un practician de insolvenţă poate refuza numirea sa în calitate de administrator sau lichidator judiciar al unei debitoare insolvente, fiind obligat să notifice refuzul instanţei de judecată în termen de 5 zile de la numire. Totuşi, singura sancţiune ce poate fi aplicată practicianului de insolvenţă, în cazul nerespectării termenului de notificare a refuzului, fără motive temeinice, este amenda judiciară. Însă, chiar şi într-o astfel de ipoteză, refuzul primirii însărcinării, chiar comunicat tardiv, presupune aplicarea dispoziţiilor art. 19 din acelaşi act normativ, adică desemnarea provizorie de către instanţă a unui alt

Pagină 28 din 42

practician de insolvenţă care va fi ulterior confirmat de adunarea generală a creditorilor sau, dimpotrivă, adunarea generală va desemna un alt practician, agreat de majoritatea creditorilor.

Un al doilea caz este reglementat de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform căruia, în orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau la cererea comitetului creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice.

Contrar aprecierilor recurentei, Curtea constată că cele două cazuri cuprinse în art. 22 din Legea nr. 85/2006, reprezintă doar reglementări suplimentare şi speciale care complinesc principiile generale ce guvernează raportul juridic de mandat ce există între societatea debitoare, adunarea creditorilor şi practicianul de insolvenţă, datorită specificului pe care îl presupune procedura insolvenţei. Acest specific aparte al procedurii insolvenţei face ca administratorul judiciar să întrunească, în acelaşi timp calitatea de mandatar atât al debitoarei, cât pe aceea de mandatar al creditorilor, urmărind deopotrivă maximizarea averii debitoarei, relansarea competitivităţii acesteia pe piaţă şi, în acelaşi timp, realizarea creanţelor creditorilor înscrişi în tabel.

Deşi Legea nr. 85/2006 nu prevede expres, administrator sau lichidatorul judiciar este un mandatar, iar raportul juridic dintre acesta şi adunarea creditorilor care îl confirmă sau îl numeşte sunt raporturi specifice contractului de mandat cu titlu oneros, cu derogările corespunzătoare impuse de specificul procedurii insolvenţei.

Aşa fiind, în completarea dispoziţiilor speciale şi derogatorii cuprinse în Legea nr. 85/2006, sunt pe deplin aplicabile toate prevederile legale ce reglementează contractul de mandat, inclusiv cele referitoare la posibilitatea mandatarului de a renunţa la mandat, cuprinsă în art. 1556 Cod civil anterior, renunţare care poate fi urmată de obligarea mandatarului la daune interese, dacă a produs vreun prejudiciu părţii adverse, mai ales în cazurile mandatului cu titlu oneros, când răspunderea mandatarului se apreciază cu o rigurozitate sporită [art. 1540 alin. (2) Cod civil]. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor generale referitoare la mandat cu prevederile speciale cuprinse în art. 22 din Legea nr. 85/2006, în cazul mandantului din cadrul procedurii insolvenţei (adunarea creditorilor), acesta nu poate revoca mandatul acordat practicianului de insolvenţă, ci înlocuirea acestuia se poate dispune la cererea adunării generale a creditorilor (mandant), doar de către instanţa de judecată şi numai pentru motive temeinice.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 85/2006 nu prevede expres posibilitatea practicianului de insolvenţă de a renunţa la însărcinarea primită oricând în cursul procedurii, o astfel de concluzie decurge din aplicarea principiilor generale ce guvernează raportul juridic de mandat ce se naşte între practician şi adunarea generală a creditorilor care îl confirmă ori îl numeşte, stabilindu-i totodată şi remuneraţia. Aşa fiind, soluţia primei instanţe, de a lua act de renunţarea administratorului judiciar R.P. SPRL la însărcinarea primită, nu poate fi considerată a fi nici nelegală şi nici contrară legii, pentru simplul motiv că Legea nr. 85/2006 nu prevede expres posibilitatea acestuia de a renunţa la mandat, ci este consecinţa aplicării dispoziţiilor generale ale dreptului civil, care nu sunt excluse de la aplicare de nicio normă derogatorie expresă în Legea nr. 85/2006. Altfel spus, prima instanţă nu a realizat altceva decât o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, conform cărora prevederile acestui act normativ, se completează, printre altele şi dispoziţiile Codului de procedură civilă, a Codului civil şi a Codului comercial, şi nu a creat o nouă procedură, aşa cum încearcă recurenta să acrediteze.

Critica recurentei privind nerespectarea de către prima instanţă a dispoziţiilor

Pagină 29 din 42

art. 19 din Legea nr. 85/2006, în sensul că ar fi omis să numească provizoriu un alt administrator judiciar, nu poate fi de asemenea reţinută. Imperativul aplicării acestui text de lege (art. 19 din Legea nr. 85/2006), ar fi existat numai în măsura în care, în urma renunţării la mandat de către R.P. SPRL, societatea debitoare ar fi rămas fără administrator judiciar. Or, aşa cum se poate observa, iniţial a fost desemnat în cauză un consorţiu format din doi practicieni de insolvenţă, respectiv intimata din prezenta cauză şi CII M.M.C., astfel că omisiunea instanţei de a desemna un alt administrator provizoriu, în locul celui care a renunţat, reprezintă o dovadă certă că, în opinia instanţei de judecată, procedura poate fi condusă în continuare şi numai de către celălalt administrator judiciar, aspect ce implică cel puţin cheltuieli procedurale mai reduse.

De altfel, se poate constata că niciuna din aceste măsuri dispuse de către instanţa de fond – constatarea renunţării la mandata din partea R.P. SPRL şi respectiv omisiunea de a mai numi un al doilea practician de insolvenţă, pe lângă cel rămas – nu au fost contestate de către adunarea generală a creditorilor, adică de către subiectul procesual colectiv specific procedurii insolvenţei care a l-a confirmat pe acest practician iniţial. Singurul creditor care a contestat măsurile dispuse de către prima instanţă a fost recurenta din prezenta cauză, Curtea constatând că acesta nu a invocat nicio vătămare procesuală ori de altă natură concretă, cauzată prin măsurile dispuse de către instanţă, ori vătămări pe cale de a se produce datorită consecinţelor pe care le vor genera aceste măsuri.

Numirea în cadrul unei proceduri de insolvenţă a unuia sau a mai multor practicieni de insolvenţă reprezintă o chestiune de apreciere şi de oportunitate astfel că, atâta vreme cât recurenta nu a precizat în ce măsură opţiunea instanţei de fond este de natură a-i cauza vreun prejudiciu ori vreo vătămare procesuală, Curtea concluzionează că nu există nici un motiv pentru care să se poată statua asupra faptului că măsura dispusă de către prima instanţă, de a lua act de renunţarea unuia dintre practicienii numiţi la însărcinarea primită şi de a continua procedura numai cu celălalt practician de insolvenţă ar fi nelegală.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, Curtea constată că nemulţumirea recurentei vizează măsura dispusă de către instanţă, respectiv aceea ca suma de 919,55 lei pretins a fi fost avansată din fonduri proprii de către fostul administrator judiciar al debitoarei dar în interesul procedurii, să fie suportată din fondurile societăţii debitoare.

Principala critică a recurentei se referă la lipsa atribuţiei instanţei de a aproba efectuarea cheltuielilor de procedură din averea debitoarei, ci doar din fondul special de lichidare, în primul caz atribuţia de aprobare a acestor cheltuieli revenind adunării generale a creditorilor.

Aprecierile recurentei nu pot fi primite. Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, atribuţia de a cenzura cuantumul cheltuielilor de procedură aparţine judecătorului sindic, din oficiu sau în urma unei contestaţii formulată de partea interesată. Astfel, potrivit acestui text de lege, administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, raportul urmând a se depune la dosarul cauzei şi a se publica în Buletinul procedurilor de insolvenţă, putând fi contestat de oricare participant la procedură în măsura în care invocă o vătămare şi justifică un interes legitim [art.21 alin. (2) din lege].

Este adevărat pentru o parte din cheltuielile de procedură avansate din fonduri proprii de către practicianul de insolvenţă R.P. SPRL, acesta nu a mai întocmit şi

Pagină 30 din 42

depus la dosar vreun raport, dar nici realitatea demersurilor efectuate şi a costurilor de transport pe care l-au implicat nu au fost contestate, nici măcar creditorul P.G.N. care a depus întâmpinare la prezentul recurs, necontestând acest aspect ci susţinând doar inadmisibilitatea aprobării de către instanţă a acestor cheltuieli, iar nu fictivitatea lor.

Lipsa raportului de activitate se datorează şi modului în care au încetat atribuţiile administratorului judiciar, respectiv prin renunţare unilaterală la mandatul conferit. Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 22 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, înlocuirea administratorului judiciar, din oficiu, sau la cererea adunării creditorilor se face în cadrul unei proceduri contradictorii, cu citarea celor două părţi ale raportului juridic de mandat, tocmai pentru că în cadrul acestei proceduri se pot soluţiona toate cererile ori excepţiile legate de încetarea contractului de mandat, prin care, îndreptăţirea mandatarului la cheltuielile avansate în interesul mandantului, îndreptăţirea acestuia la o parte din onorariu pentru activitatea desfăşurată, eventualele despăgubiri ce pot fi solicitate de către mandant pentru renunţarea intempestivă şi păgubitoare etc. Aceste dispoziţii sunt pe deplin aplicabile şi în cazurile în care se iveşte o renunţare la mandat din partea mandatarului (practicianului de insolvenţă), astfel că nu se poate considera că instanţa de judecată a depăşit atribuţiile sale prin faptul că a luat în dezbaterea contradictorie a părţilor şi cererea accesorie formulată privind patrimoniul din care se va suporta în final cheltuielile de procedură avansate din propriile fonduri de către practicianul de insolvenţă.

Cât priveşte temeinicia soluţiei primei instanţe, recurenta a criticat hotărârea pentru faptul să sumele pretinse de către fostul administrator judiciar nu ar fi fost dovedite ca fiind avansate în interesul procedurii, mai ales că raportul depus de activitate publicat de administrator judiciar în BPI la data de 11 octombrie 2013, prin care a indicat cheltuieli de procedură în cuantum de 475,55 de lei, a fost contestat iar contestaţia nu a fost definitiv soluţionată.

Niciuna din criticile formulate nu sunt fondate. Pe de o parte, din cuprinsul înscrisurilor depuse de către recurentă, nu rezultă că acele cheltuieli de procedură evidenţiate în cuprinsul raportului de activitate al practicianului de insolvenţă, au fost contestate în mod explicit iar pe de altă parte, aşa cum se poate observa, raportul de activitate cuprinde numai cheltuielile avansate în perioada 10 – 23 septembrie 2013, în timp ce solicitarea de aprobare a cheltuielilor în cuantum de 919,55 de lei are în vedere şi cheltuieli de transport (bilete de tren, combustibil) avansate în cadrul procedurii derulate după data de 2 octombrie 2013, privind o deplasare la sediul creditorului majoritar AVAS, împrejurare necontestată de către acest creditor, ci dimpotrivă confirmată prin ştampila aplicată pe ordinul de deplasare. În aceste condiţii, concluzia care se impune este că susţinerile şi criticile recurentei nu sunt fondate deoarece suportarea cheltuielilor avansate în interesul procedurii se face din averea debitoarei, conform art. 123 din Legea nr. 85/2006.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-creditoare SC M.W:P. SRL în contradictoriu cu debitoarea CNMPN R. SA, prin administrator judiciar M.I. IPURL, precum şi în contradictoriu cu fostul administrator judiciar R.P. SPRL, împotriva încheierii din data de 3 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 32/100/2009, având ca obiect înlocuirea administratorului judiciar în procedura insolvenţei.

Pagină 31 din 42

7. Societate cu răspundere limitată. Acţiune în anulare a hotărârii adunării generale a asociaţilor. Convocarea asociatului reclamant la adresa cunoscută de organul de administraţie al societăţii. Schimbarea adresei asociatului reclamant. Obligaţia asociatului de a face cunoscută societăţii noua adresă. Consecinţe asupra convocatorului. Netemeinicia acţiunii în anulare a hotărârilor atacate. Neexercitarea de către pârâţi a căii de atac cu privire la dispoziţiile sentinţei prin care se respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor. Aplicarea principiului non reformatio in pejus

Legea nr. 31/1990: art. 117 alin. (4), art. 196, art. 132 alin. (2) şi alin. (5) Din clauzele actului constitutiv rezultă că, în toate cazurile, convocarea

asociaţilor la adunarea generală se face prin scrisoare recomandată. Pentru a da eficienţă acestui mod de convocare, este imperios necesară cunoaşterea de către societate şi organul administrativ a datelor reale de domiciliu, reşedinţă, sediu social sau reprezentanţă, după caz, a asociaţilor.

În considerarea dispoziţiilor art. 196 din Legea 31/1990 şi a clauzelor Actului constitutiv, Curtea apreciază că pentru determinarea datelor reale de identificare a domiciliului, reşedinţei, sediului social sau reprezentanţei, după caz, asociatului în vederea convocării sale prin scrisoare recomandată, se aplică cu titlu de reglementare complementară dispoziţiile art. 117 alin. (4) din aceeaşi lege, care pe de o parte permit convocarea prin scrisoare recomandată, iar pe de altă parte, impun asociatului în condiţiile în care Actul constitutiv prevede această formă de convocare, să comunice în scris societăţii noile date de localizare, dacă a intervenit o schimbare a acestora de la data încheierii Actului constitutiv sau, după caz, de la ultima actualizare a acestuia. Schimbarea adresei asociatului nu poate fi opusă societăţii dacă nu i-a fost comunicată de către asociat.

Cu toate acestea, reclamantul recurent nu a încunoştinţat în mod expres, şi în obiect, societatea al cărei asociat este, asupra schimbării datelor sale de domiciliu. Drept urmare, convocarea asociatului la domiciliul cunoscut societăţii, potrivit actului constitutiv, are caracter legal şi statutar.

Relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor de rangul II şi III, în calitate de asociaţi ai pârâtei de rangul I, Curtea constată că într-adevăr, conform art. 132 alin. (5) din Legea 31/1990, cererea în anulare a hotărârii adunării generale se soluţionează în contradictoriu cu societatea, de unde rezultă că asociaţii care au luat parte la adoptarea hotărârii a cărei anulare se cere, nu au calitatea procesuală pasivă a societăţii din care fac parte. Însă, în condiţiile în care pârâtele nu au declarat recurs, instanţa de control judiciar nu poate statua asupra acestei probleme de drept, fără a aduce atingere aceluiaşi principiu al neagravării situaţiei reclamantului recurent în propria cale de atac, astfel că această excepţie urmează a fi respinsă ca inadmisibilă şi reţinută doar ca un mijloc de apărare în recurs. Sub această calificare, mijlocul de apărare invocat de cele două pârâte este întemeiat, având în vedere dispoziţiile legale mai sus arătate.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 299/R din 8 mai 2014, dr. M.B. Prin sentinţa comercială nr. 1053/PI/14.06.2011 pronunţată de Tribunalul

Timiş în dosarul nr. 424/30/2011, s-au respins excepţiile şi s-a respins acţiunea

Pagină 32 din 42

formulată de reclamantul D.R. în contradictoriu cu pârâţii S.C. M.G.R. S.R.L., S.C. M.G. GMBH SRL şi SC M.T. LTD.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că deşi nu indică prevederile legale aplicabile, reclamantul se referă la încălcarea art. 117 din Legea nr. 31/1990 cu referire la modalitatea de convocare, respectiv faptul că a fost convocat la adresa din Timişoara, str. H. cu toate că în noiembrie 2010 şi-a schimbat domiciliul din Timişoara str. L., în Timişoara str. T., această din urmă adresă fiind cea corectă la care trebuia convocat. Atât pentru convocarea AGEA din 11 ianuarie 2011 cât şi pentru cea din 14.02.2011 reclamantul a fost notificat şi convocat la adresa din Timişoara str. H., adresă care apare şi în actul constitutiv al societăţii. Nu a putut fi reţinută motivarea reclamantului în sensul că a notificat societatea cu privire la această schimbare de adresă, deşi cartea de identitate a fost emisă la 03.12.2010 cu adresa din Timişoara str. T., adresă la care a fost convocat pentru AGA din martie 2011, nu rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei că reclamantul ar fi încunoştinţat societatea despre această schimbare, astfel încât pentru adunările AGA din ianuarie şi februarie 2011 să fi fost convocat în mod corect. Din rezoluţia ORC nr. 19/03.01.2011 nu rezultă modificarea domiciliului reclamantului ci înscrierea în registrul comerţului a unei menţiuni privind modificarea actului constitutiv, ceea ce nu echivalează cu o comunicare în scris în înţelesul art. 117 pct. 4 din Legea 31/1990.

Fiind legal notificat/convocat pentru adunările AGA din ianuarie şi februarie 2011 cererea reclamantului de a se constata nulitatea sau anularea hotărârilor nr.1/11.01.2011, respectiv nr.2/14.02.2011 este neîntemeiată pentru cele expuse.

Pe fondul litigiului, s-a constatat că hotărârile astfel adoptate s-au făcut în limite legale şi în concordanţă cu actul constitutiv al societăţii, încheierea actului adiţional la contractul de credit din data de 04.01.2002 şi a contractului de ipotecă nereprezentând o majorare sau micşorare a ipotecii înscrisă în CF până la concurenţa sumei de 1.500.000 euro, operaţiunea fiind necesară pentru garantarea liniei de credit.

S-au vor respins excepţiile invocate, atât reclamantul cât şi pârâtele având calitate procesuală activă, respectiv pasivă, având calitate de asociaţi iar interesul juridic manifestat de reclamant este tocmai acela de a uza de dreptul şi prerogativele conferite de lege şi de această calitate de asociat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul D.R., solicitând admiterea acestuia în sensul schimbării în totalitate a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii precizate în sensul constatării nulităţii absolute (în subsidiar anularea= Hotărârilor Adunării Generale a Asociaţilor S.C. M.G.R. S.R.L., nr. 1 din 11.01.2011 şi nr. 2/14.02.2011.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtele intimate S.C. M.G.R. S.R.L., S.C. M.G. GMBH SRL şi SC M.T. LTD, invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului şi lipsa calităţii procesuale pasive a asociaţilor S.C. M.G. GMBH SRL şi SC M.T. LTD, arătând faptul că apelantul însuşi susţine că nu mai este asociatul societăţii. La termenul din 29.03.2011, apelantul D.R. a ridicat în faţa instanţei investită cu soluţionarea dosarului cu nr. 9123/30/2010 având ca obiect excluderea asociatului din societate, excepţia lipsei de interes susţinând că nu mai are calitatea de asociat al societăţii şi invocând în apărarea sa Hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor S.C. M.G.R. S.R.L. nr. 3/245.03.2010, hotărâre care, după cum susţine recurentul, ţine loc de contract de cesiune a părţilor sociale pe care el le deţine în favoarea asociaţilor austrieci.

Pagină 33 din 42

La data de 26.04.2011 instanţa a admis excepţia lipsei de interes ridicată de D.R., constatând, deci, că acesta nu are calitatea de asociat al SC M.G.R. SRL.

Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a SC M.G. şi M.T. Ltd., intimaţii arată că, potrivit art.132 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, cererea de anulare a unei hotărâri AGA se va soluţiona în contradictoriu cu societatea.

Arată că apelantul nu a indicat în mod corect temeiul de drept al acţiunii sale, menţionarea întregii Legi nr. 31/1990 nu satisface cerinţele legale are art. 112 C. pr. civ.

În al doilea rând, intimaţii invocă excepţia lipsei de interes a acţiunii. Astfel, Legea nr. 31/1990 nu prevede necesitatea unei hotărâri AGA pentru prelungirea unei linii de credit şi modificarea ipotecii, iar potrivit art. 21 din Actul constitutiv adunarea generală hotărăște numai cu privire la contractarea de împrumuturi şi acordarea de garanţii pentru aceste împrumuturi, nefiind deci necesară o hotărâre AGA pentru prelungirea unei linii de credit şi modificarea unei garanţii.

Curtea, cu referire la excepţiile ridicate de pârâţii intimaţi prin întâmpinare, constată că aceste excepţii sunt apărări aduse împotriva recursului declarat de către reclamant, deoarece aceiaşi pârâţi nu au declarat recurs în cauză pentru a fi valorificate aceste critici pe cale principală în mod automat, motiv pentru care urmează a fi examinate în cadrul considerentelor privind întâmpinarea pârâţilor.

Examinând recursul declarat de către reclamant prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, inclusiv a dispoziţiilor art. 3041 C. pr. civ., respectiv a întâmpinării formulate de către intimaţi, Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum precizează reclamantul recurent în cererea sa de recurs, motivele de nulitate ale hotărârilor AGA ce fac obiectul acţiunii introductive de primă instanţă, sunt neconvocarea în scris la domiciliul real al reclamantului pentru participarea la cele două adunări generale, ceea ce a condus la îngrădirea drepturilor sale referitoare la participarea la dezbateri şi exercitarea dreptului de vot. Tot ca motiv de anulare de hotărârilor, recurentul reclamant mai invocă faptul că prin aceste hotărâri societatea pârâtă a fost supusă unei îndatorări excesive prin angajarea unui credit bancar.

Potrivit art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, hotărârea adunării generale contrară legii sau actului constitutiv, pot fi atacate în justiţie în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii/asociaţii care nu au luat parte la adunarea generală. Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil iar cererea poate fi formulată şi de orice persoană interesată.

Reclamantul recurent a fost asociat a pârâtei S.C. M.G.R. S.R.L. până la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei comerciale nr. 259/PI/LP/10.05.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş – Secţia a II-a Civilă –, în dosar nr. 2588/30/2011*, prin decizia nr. 119/21.01.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a Civilă.

Motivul anulării hotărârilor adunării generale vizează nulitatea absolută a acestora întemeiată pe convocarea reclamantului recurent la o altă adresă decât cea reală.

În ceea ce priveşte anularea aceloraşi hotărâri pentru motivul angajării societăţii pârâte de rangul I într-un credit bancar împovărător pentru societate, Curtea relevă că în absenţa unei sancţiuni prevăzute în actul constitutiv cu acest titlu şi/sau în dispoziţiile Legii nr. 31/1990 care reglementează statul organic al acestei

Pagină 34 din 42

pârâte, nu este incidentă nulitatea absolută ci una relativă în măsura în care se constată vătămarea drepturilor reclamantului.

Din examenul hotărârilor AGA nr.1/11.01.2011 şi nr. 2/14.02.2011, Curtea reţine că obiectul ordinii de zi l-a constituit în esenţă adoptarea unor decizii referitoare prelungirea unui credit de 750.000 euro contractat de societate de la UniCredit Ţiriac Banc SA, respectiv prelungirea creditului de 750.000 euro contractat la aceeaşi bancă, cu alocarea unei garanţii corporative de către asociatul S.C. M.G. GMBH SRL, instituirea unui drept de ipotecă de către societate, încheierea unor poliţe de asigurare a imobilului ipotecat şi cesionarea în favoarea băncii a drepturilor rezultate din poliţa de asigurare, instituirea unei garanţii reale mobiliare asupra conturilor şi subconturilor societăţii aflate sau care se vor afla în evidenţele băncii şi cesiunea generală a creanţelor societăţii în favoarea băncii creditoare, cu înscriere la Arhiva Naţională Electronică de Garanţii Mobiliare.

În privinţa convocării asociaţilor la adunarea generală, Curtea reţine că potrivit art. 21 din Actul constitutiv, prima convocare a adunării generale se face prin scrisoare recomandată cu cel puţin 20 de zile înainte de ziua şedinţei. Dacă nu a avut loc întrunirea statutară a adunării, va avea loc a doua convocare, tot cu scrisoare recomandată, care va purta ştampila de expediere cu cel puţin 20 de zile înainte de data întrunirii. Art. 23 din acelaşi Act constitutiv, statuează că adunarea generală se va convoca cel puţin o dată pe an, asociaţii fiind convocaţi prin scrisoare recomandată.

Din aceste prevederi ale Actului constitutiv rezultă că în toate cazurile, convocarea asociaţilor la adunarea generală se face prin scrisoare recomandată.

Consecinţa acestor prevederi este aceea a cunoaşterii de către societate şi organul administrativ, a datelor reale de domiciliu, reşedinţă, sediu social sau reprezentanţă, după caz, a asociaţilor.

În considerarea dispoziţiilor art. 196 din Legea nr. 31/1990 şi a clauzelor Actului constitutiv, Curtea apreciază că pentru determinarea datelor reale de identificare a domiciliului, reşedinţei, sediului social sau reprezentanţei, după caz, asociatului în vederea convocării sale prin scrisoare recomandată, se aplică cu titlu de reglementare complementare dispoziţiile art. 117 alin. (4) din aceeaşi lege, care pe de o parte permit convocarea prin scrisoare recomandată, iar pe de altă parte, impun asociatului în condiţiile în care Actul constitutiv prevede această formă de convocare, să comunice în scris societăţii noile date de localizare, dacă a intervenit o schimbare a acestora de la data încheierii Actului constitutiv sau, după caz, de la ultima actualizare a acestuia. Schimbarea adresei asociatului nu poate fi opusă societăţii dacă nu i-a fost comunicată de către asociat.

Potrivit Actului constitutiv actualizat al pârâtei S.C. M.G.R. S.R.L. şi semnat de reclamant la data de 25.03.2010, domiciliul reclamantului asociat este indicat în Timişoara, str. H. Acest Act constitutiv actualizat a fost eliberat ulterior şi de către ONRC- ORC de pe lângă Tribunalul Timiş la data de 09.02.2011, aşa cum rezultă din aplicarea impresiunii ştampilei pe acest act aflat la fila 53 dosar tribunal.

Prin urmare, reclamantul a fost convocat pentru adunarea generală din data de 11.01.2011, potrivit datelor de domiciliu ale acestuia, astfel cum rezultă acestea din Actul constitutiv mai sus arătat (filele 105 şi 106 dosar tribunal). De asemenea, pentru adunarea generală din 14.02.2011, reclamantul a fost convocat la aceeaşi adresă cunoscută societăţii (filele 102 şi 103 dosar tribunal).

Este real că reclamantul asociat şi-a schimbat domiciliul în Timişoara, str. T., la care pretinde că ar fi fost necesar şi statutar să fie convocat cu scrisoare recomandată, la data de 03.12.2010, astfel cum rezultă din cartea sa de identitate

Pagină 35 din 42

(fila 138 dosar tribunal). De asemenea, reclamantul a solicitat şi menţionarea în registrul comerţului a noii sale adrese, menţiune încuviinţată prin Rezoluţia nr. 19 din 03.01.2011 aşa cum o atestă Certificatul de înregistrare menţiuni emis de ORC de pe lângă Tribunalul Timiş.

Cu toate acestea, reclamantul recurent nu a încunoştinţat în mod expres, şi în obiect, societatea al cărei asociat este, asupra schimbării datelor sale de domiciliu.

Această modificare este adusă la cunoştinţa societăţii doar ulterior, la data de 07.03.2011, aşa cum rezultă din înscrisul adresat de către reclamant societăţii pârâte, în care îşi dezvăluie domiciliul în Timişoara, str. T. (a se vedea filele 135, 136 dosar tribunal).

Notificarea efectuată către Biroul Executorului Judecătoresc M.D. din 03.02.2011 prin care reclamantul îşi indică domiciliul pe str. T., în mod imperfect la nr. 1/10 nu poate fi reţinută ca relevantă pentru convocarea adunării din luna februarie 2011, deoarece nu este adresară societăţii ci executorului judecătoresc. Tot astfel, faptul că pentru o altă adunare generală din martie 2011, reclamantul ar fi fost convocat de data aceasta pe str. T., nu prezintă temei pentru a prezuma că şi pentru convocarea anterioarelor adunări generale societatea cunoştea schimbarea de domiciliu a reclamantului. Aşa cum s-a arătat deja, o atare modificare a domiciliului este adusă la cunoştinţa societăţii în mod neechivoc, abia la data de 07.03.2011.

În consecinţă, Curtea constată că în mod judicios a stabilit prima instanţă că nu este incidentă sancţiunea nulităţii absolute a celor două hotărâri AGA, pentru motivul nelegalei convocări a reclamantului, deoarece aşa cum a arătat şi Curtea, a avut loc convocarea statutară a acestui reclamant pentru ambele adunări, la domiciliul cunoscut societăţii, prin scrisoare recomandată.

În ceea ce priveşte motivul nulităţii aceloraşi hotărâri, pe temeiul aprobării unui credit împovărător pentru societate, Curtea reţine mai întâi că nici Actul constitutiv nici Legea nr. 31/1990 nu prevede sancţiunea nulităţii absolute sau a nulităţii relative pentru simplul fapt al adoptării acestor decizii. Pentru a nu aduce atingere efectului neagravării situaţiei în propria cale de atac, Curtea va respinge şi această critică ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte apărarea adusă de către pârâtă prin întâmpinare, apărare calificată de către Curte ca fiind mijloace autonome exercitate de pârâte în vederea respingerii recursului reclamantului, sub titlul excepţiilor invocate în această întâmpinare, excepţii care au fost ridicate şi în faţa primei instanţe în totalitate, şi respinge de instanţa de fond, Curtea, în absenţa unei căi de atac exercitate de către aceste părţi, constată că mijloacele de apărare ale pârâtelor intimate sunt neîntemeiate în parte, respectiv inadmisibile pe de altă parte.

Sunt neîntemeiate excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a recurentului reclamant şi cea a lipsei de interes a acestuia în a promova acţiunea în anulare. Curtea relevă că în raport de caracterul nulităţii absolute invocate pentru anularea celor două hotărâri AGA, reclamantul recurent are deplină calitate procesuală activă, deoarece însăşi dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezervă această acţiune oricărei persoane interesate, dacă nulitatea invocată este de ordin absolut.

De asemenea, nici excepţia lipsei de interes nu este întemeiată, întrucât reclamantul recurent a deţinut calitatea de asociat al societăţii pârâte de rangul I până la pronunţarea deciziei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 21.01.2014, când a rămas irevocabilă constatarea încetării calităţii de asociat a reclamantului, ceea ce semnifică faptul că în privinţa hotărârilor adoptate în lunile

Pagină 36 din 42

ianuarie şi februarie 2011, acelaşi reclamant avea posibilitatea să manifeste interes în a obţine ineficacitatea celor două hotărâri.

Relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor de rangul II şi III, în calitate de asociaţi ai pârâtei de rangul I, Curtea constată că într-adevăr, conform art. 132 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, cererea de anulare a hotărârii adunării generale se soluţionează în contradictoriu cu societatea, de unde rezultă că asociaţii care au luat parte la adoptarea hotărârii a cărei anulare se cere, nu au calitatea procesuală pasivă a societăţii din care fac parte. Însă, în condiţiile în care pârâtele nu au declarat recurs, instanţa de control judiciar nu poate statua asupra acestei probleme de drept, fără a aduce atingere aceluiaşi principiu al neagravării situaţiei reclamantului recurent în propria cale de atac, astfel că această excepţie urmează a fi respinsă ca inadmisibilă şi reţinută doar ca un mijloc de apărare în recurs. Sub această calificare, mijlocul de apărare invocat de cele două pârâte este întemeiat, având în vedere dispoziţiile legale mai sus arătate.

8. Societate cu răspundere limitată. Cererea asociatului îndreptăţit, potrivit legii, de convocare a adunării generale a asociaţilor, de către administratorul societăţii. Refuzul convocării. Remediul legal – autorizarea convocării adunării generale de către instanţa de judecată. Admisibilitate, prin analogia dispoziţiilor legii reglementând aceeaşi situaţie juridică în privinţa societăţilor pe acţiuni. Apel incident îndreptat împotriva considerentelor în drept cuprinse în hotărârea judecătorească. Regim juridic. Recalificare în apel principal. Consecinţe. Tardivitatea apelului astfel promovat

Legea nr. 31/1990: art. 195, art. 196, art. 119

Codul de procedură civilă: art. 461, art. 470, art. 472 alin. (1), art. 479 alin. (1)

În conformitate cu actul constitutiv al societăţii pârâte administratorul convoacă

adunarea generală a asociaţilor cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar. Prin acelaşi act constitutiv nu s-a efectuat o concretizare a convocării adunării generale şi de către asociaţi, în situaţii excepţionale sau de organizare şi de funcţionare normală a societăţii.

În aceste condiţii pentru a suplini clauzele actului constitutiv sunt incidente prevederile art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora un asociat sau un număr de asociaţi, ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social va putea cere convocarea adunării generale, arătând scopul acestei convocări. În esenţă, aceste prevederi acordă îndreptăţire asociaţilor deţinând o anumită cotă de capital să obţină convocarea adunării generale.

Curtea relevă că legea stabileşte atât persoana însărcinată cu convocarea adunării generale, această persoană fiind administratorul societăţii, cât şi celelalte persoane îndreptăţite să ceară convocarea adunării generale, administratorului societăţii.

Dacă administratorul societăţii poate exercita, deodată, dreptul de a convoca adunarea generală şi de a-şi asuma, tot astfel, obligaţia de a convoca adunarea generală, asociaţii îndreptăţiţi de lege au doar dreptul de a cere convocarea adunării de către administratorul societăţii. Aceasta întrucât asociaţii îndreptăţiţi sunt titulari ai

Pagină 37 din 42

dreptului de convocare, dar nu şi ai actului convocării, act care rămâne doar în limitele competenţei administratorului societăţii.

În condiţiile în care administratorului societăţii i se solicită de către asociaţii îndreptăţiţi convocarea adunării generale, indicându-se totodată ordinea de zi a adunării, iar prin aceasta scopul convocării adunării, în caz de refuz nejustificat a convocării adunării de către administratorul societăţii, asociaţii îndreptăţiţi au deschisă calea formulării unei cereri în justiţie pentru a-şi valorifica dreptul prevăzut de art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Aceasta întrucât libertatea de exerciţiu a mandatului administratorului, inclusiv în privinţa convocării adunării generale, este limitată de protecţia drepturilor societare ale asociaţilor.

Modalitatea concretă prin care asociaţi îndreptăţiţi au deschisă calea accesului în justiţie în vederea valorificării dreptului de a cere convocarea adunării generale, este reglementată prin dispoziţiile art. 119 alin. (3) – (4) din Legea nr. 31/1990, norme care se aplică prin instituţia analogiei legii pentru a produce efecte într-o situaţie analogă în materia societăţilor cu răspundere limitată, cu referire la dreptul asociaţilor de a cere convocarea adunării generale, pentru care dispoziţiile art. 195 nu au o reglementare de sine stătătoare.

Conform art. 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în cazul în care consiliul de administraţie sau directoratul nu convoacă adunarea generală la cererea acţionarilor/asociaţilor îndreptăţiţi potrivit alin. (1), instanţa de la sediul societăţii va putea autoriza convocarea adunării generale de către acţionarii/asociaţii care au formulat cererea de convocare a adunării. Prin aceiaşi hotărâre instanţa aprobă ordinea de zi, data ţinerii adunării şi dintre acţionari/asociaţi persoana care o va prezida.

Acestea sunt dispoziţiile oferite de legiuitor pentru a construi mijlocul juridic eficient în vederea rezolvării acelor situaţii juridice în care organul sau persoana care îndeplineşte mandatul administratorului refuză în mod nejustificat cererea legitimă a asociaţilor de convocare a adunării generale. Totodată, aceste dispoziţii legale sunt destinate să acopere prin reglementarea lor şi impedimentele de convocare a adunării generale în privinţa celorlalte societăţi aflate în domeniul de reglementare a Legii nr. 31/1990. Aceasta întrucât aceste dispoziţii nu sunt destinate să servească limitativ şi exclusiv doar societăţilor pe acţiuni, chiar dacă sediul acestor prevederi se situează în cadrul secţiunii privind adunările generale ale acţionarilor.

Referitor la apelul incident formulat de pârâţi, Curtea în temeiul art. 479 alin. (1) Cod procedură civilă a pus în discuţie calificarea acestui apel ca fiind unul principal sau un apel având caracter incidental apelului promovat de reclamantă.

Conform art. 472 alin. (1) C. pr. civ. având ca obiect de reglementare apelul incident, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel să formuleze apel în scris în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Apelul principal este cel prevăzut de art. 470 C. pr. civ. prin care partea tinde în mod direct şi autonom de alte cereri ale altor părţi, fie la schimbarea hotărârii primei instanţe, fie la anularea sa, fie la schimbarea doar a considerentelor hotărârii primei instanţe.

Pârâţii deşi au intitulat calea de atac ca fiind apel incident apelului principal promovat de reclamantă, totuşi apelul lor vizează doar schimbarea unora dintre considerentele primei instanţe, iar nu schimbarea hotărârii primei instanţe asupra dispozitivului său.

Pagină 38 din 42

Curtea apreciază că în raport de dispoziţiile art. 472 alin. (1), art. 470 şi art. 461 C. pr. civ., apelul pârâţilor nu este unul incident, ci un apel principal, care vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept.

Astfel calificat apelul pârâţilor se supune tuturor cerinţelor legale referitoare la promovarea apelului principal. Printre aceste cerinţe se află şi aceia a declarării apelului în termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii ce se atacă, potrivit art. 468 alin. (1) C. pr. civ.

Acest termen, având ca dată de referinţă comunicarea sentinţei, a expirat, astfel că apelul este tardiv introdus, ceea ce atrage consecinţa respingerii apelului ca tardiv.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Sentinţa civilă nr. 515 din 3 iulie 2014, dr. M.B. Prin sentinţa civilă nr. 109/27.02.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar

nr. 809/108/2014 s-a respins cererea formulată de reclamanta I.V.-A., în contradictoriu cu pârâţii I.C.S. şi SC B.C. SRL Arad, având ca obiect autorizarea a convocării AGA a SC B.C. SRL, desemnarea reclamantei sau a unui terţ în vederea prezidării adunării generale a asociaţilor SC B.C. SRL, stabilirea datei ţinerii adunării generale a asociaţilor SC B.C. SRL, costurile convocării adunării generale a asociaţilor SC B.C. SRL

Nu există un refuz din partea pârâtului, în calitate de administrator societar de a convoca adunarea generală, ci aşa cum s-a reţinut mai sus imposibilitatea întocmirii situaţiei financiare anuale la 31.12.2013, a împiedicat ţinerea adunării la momentul solicitat de către reclamantă.

Condiţiile în care poate fi convocată adunarea generală a asociaţilor, într-o societate comercială cu răspundere limitată, sunt cele expres stipulate de dispoziţiile art. 195 din Legea nr. 31/1990 republicată, putând fi convocată de administrator în condiţiile stipulate la alin. (1) a art. 195 cât şi conform art. 195 alin. (2), şi de un asociat sau un număr de asociaţi, ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, arătând scopul acestei convocări.

Temeiul de drept invocat de către reclamantă art. 119 din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, nu este incident în cauză, deoarece aceste dispoziţii sunt aplicabile societăţilor pe acţiuni şi este de reţinut că nici legea menţionată şi nici alte acte normative nu prevăd expres posibilitatea convocării de către instanţă a adunării generale a asociaţilor societăţilor cu răspundere limitată.

Din dispoziţiile capitolului VI al Legii nr. 31/1990 republicată care se referă la societăţile cu răspundere limitată rezultă că legiuitorul a prevăzut în mod expres aplicarea acestei secţiuni şi a dispoziţiilor prevăzute pentru societăţile pe acţiuni unde a considerat că acestea sunt comparabile cu prevederile legale care reglementează forma societăţilor comerciale cu răspundere limitată.

În condiţiile art. 195 alin. (2) din Legea 31/1990 republicată, reclamanta asociată ce reprezintă mai mult de o pătrime din capitalul social este îndreptăţită să convoace adunarea generală, fără a avea nevoie de autorizarea prealabilă acordată de instanţă.

În acest context, convocarea adunării generale a asociaţilor constituie, în cadrul societăţilor cu răspundere limitată, prerogativa exclusivă a administratorilor, a asociaţilor reprezentând mai mult de 25% din capitalul social, iar a cere instanţei să autorizeze o atare adunare, reprezintă a cere instanţei să îşi depăşească competenţa în această materie.

Pagină 39 din 42

De asemenea, Art. 196 din Legea nr. 31/1990, invocat, care statuează că: „Dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată, termenul de 15 zile prevăzut la art. 132 alin. (2) urmând să curgă de la data la care asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă”, se referă doar la dreptul de a ataca hotărârile adunărilor generale, în cauza dedusă judecăţii, nepunându-se o astfel de problemă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta I.V.-A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 109 din 27.02.2014, pronunţată de către Tribunalul Arad în cadrul dosarului cu nr. 809/108/2014, în sensul admiterii în integralitate a cererii introductive de instanţă, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea împotriva considerentelor hotărârii pronunţate de tribunal a declarat apel incident şi a formulat întâmpinare pârâtul I.C.S. şi societatea SC B.C. SRL Arad solicitând admiterea apelului incident cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe, în sensul înlăturării considerentelor de la fila 6 par. 3, 4, 5 şi fila 7 par. 1-5 din hotărâre în temeiul dispoziţiilor art. 461 din Noul Cod de procedură civilă şi conform întâmpinării la apelul declarat de I.V.-A. împotriva sentinţei mai sus indicate, prin care solicită Curţii să respingă apelul ca neîntemeiat.

Examinând apelul reclamantei prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, potrivit art. 476 – 482 noul Cod de procedură civilă, Curtea de Apel constată că apelul este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 119 şi excluderea prevederilor art. 195 şi 196 din Legea nr. 31/1990, considerând că dispoziţiile legale referitoare la societăţile pe acţiuni în privinţa convocări adunării generale a asociaţilor nu se aplică şi societăților cu răspundere limitată.

Sub acest cuprins, Curtea relevă că regimul juridic al convocării adunării generale a asociaţilor pârâtei SC B.C. SRL Arad este supus clauzelor actului constitutiv (art. 13) şi prevederilor art. 195, art. 196 respectiv art. 119 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 31/1990.

În conformitate cu actul constitutiv al societăţii pârâte administratorul convoacă adunarea generală a asociaţilor cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar. Prin acelaşi act constitutiv nu s-a efectuat o concretizare a convocării adunării generale şi de către asociaţi, în situaţii excepţionale sau de organizare şi de funcţionare normală a societăţii.

În aceste condiţii pentru a suplini clauzele actului constitutiv sunt incidente prevederile art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora un asociat sau un număr de asociaţi, ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social va putea cere convocarea adunării generale, arătând scopul acestei convocări. În esenţă, aceste prevederi acordă îndreptăţire asociaţilor deţinând o anumită cotă de capital să obţină convocarea adunării generale.

Dacă actul constitutiv şi prevederea art. 195 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 statuează asupra persoanei care are obligaţia de a convoca adunarea generală, şi anume administratorul societăţii, dispoziţia art. 195 alin. (3) rezervă dreptul de convocare a adunării generale şi asociaţilor. Acest drept nu poate fi înfrânt printr-o interpretare sintetică sau în extremis a dreptului asociaţilor.

Pe de altă parte, dreptul asociaţilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege de a obţine convocarea adunării generale se exercită prin materializarea

Pagină 40 din 42

obligaţiei administratorului societăţii de a convoca adunarea generală la cererea asociaţilor îndreptăţiţi.

Curtea relevă că legea stabileşte atât persoana însărcinată cu convocarea adunării generale, această persoană fiind administratorul societăţii, cât şi celelalte persoane îndreptăţite să ceară convocarea adunării generale, administratorului societăţii.

Dacă administratorul societăţii poate exercita deodată dreptul de a convoca adunarea generală şi de a-şi asuma, tot astfel, obligaţia de a convoca adunarea generală, asociaţii îndreptăţiţi de lege au doar dreptul de a cere convocarea adunării de către administratorul societăţii. Aceasta întrucât asociaţii îndreptăţiţi sunt titulari ai dreptului de convocare, dar nu şi ai actului convocării, act care rămâne doar în limitele competenţei administratorului societăţii.

Prin urmare, asociaţii îndreptăţiţi pot recurge la cererea de convocare a adunării generale ori de câte ori este necesar, în vederea asigurării bunei organizări şi funcţionări a societăţii, iar administratorul societăţii este obligat să dea curs acestei cereri.

În condiţiile în care administratorului societăţii i se solicită de către asociaţii îndreptăţiţi convocarea adunării generale, indicându-se totodată ordinea de zi a adunării, iar prin aceasta scopul convocării adunării, în caz de refuz nejustificat a convocării adunării de către administratorul societăţii, asociaţii îndreptăţiţi au deschisă calea formulării unei cereri în justiţie pentru a-şi valorifica dreptul prevăzut de art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Aceasta întrucât libertatea de exerciţiu a mandatului administratorului, inclusiv în privinţa convocării adunării generale, este limitată de protecţia drepturilor societare ale asociaţilor.

Modalitatea concretă prin care asociaţi îndreptăţiţi au deschisă calea accesului în justiţie în vederea valorificării dreptului de a cere convocarea adunării generale, este reglementată prin dispoziţiile art. 119 alin. (3) – (4) din Legea nr. 31/1990, norme care se aplică prin instituţia analogiei legii pentru a produce efecte într-o situaţie analogă în materia societăţilor cu răspundere limitată, cu referire la dreptul asociaţilor de a cere convocarea adunării generale, pentru care dispoziţiile art. 195 nu au o reglementare de sine stătătoare.

Conform art. 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în cazul în care consiliul de administraţie sau directoratul nu convoacă adunarea generală la cererea acţionarilor/asociaţilor îndreptăţiţi potrivit alin. (1), instanţa de la sediul societăţii va putea autoriza convocarea adunării generale de către acţionarii/asociaţii care au formulat cererea de convocare a adunării. Prin aceiaşi hotărâre instanţa aprobă ordinea de zi, data ţinerii adunării şi dintre acţionari/asociaţi persoana care o va prezida.

Acestea sunt dispoziţiile oferite de legiuitor pentru a construi mijlocul juridic eficient în vederea rezolvării acelor situaţii juridice în care organul sau persoana care îndeplineşte mandatul administratorului refuză în mod nejustificat cererea legitimă a asociaţilor de convocare a adunării generale. Totodată, aceste dispoziţii legale sunt destinate să acopere prin reglementarea lor şi impedimentele de convocare a adunării generale în privinţa celorlalte societăţi aflate în domeniul de reglementare a Legii nr. 31/1990. Aceasta întrucât aceste dispoziţii nu sunt destinate să servească limitativ şi exclusiv doar societăţilor pe acţiuni, chiar dacă sediul acestor prevederi se situează în cadrul secţiunii privind adunărilor generale ale acţionarilor.

Relativ la refuzul nejustificat al pârâtului asociat de a convoca adunarea generală a asociaţilor la cererea asociatului reclamant, Curtea relevă că un atare refuz există, ceea ce este recunoscut de asociatul pârât, respectiv că acest refuz are

Pagină 41 din 42

caracter nejustificat deoarece invocarea imposibilităţii de prezentare a situaţiei financiare anuale de către un administrator al societăţii pentru motivul că nu ar fi întocmită evidenţa contabilă, apare prin ia însăşi ca fiind o încercare de evitare a prezentării spre cunoaştere de către asociaţi a datelor care reflectă situaţia economico financiară a societăţii comerciale, fiind contra legii ca un administrator al societăţii să nu deţină sau să nu stăpânească evidenţa contabilă şi situaţia financiar contabilă a societăţii pe care o administrează, în raport de dispoziţiile art. 72, art. 73 şi art. 197, art. 198 din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, se va admite apelul declarată de către reclamantă se va schimba sentinţa atacată, în sensul că se va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Se va autoriza reclamanta să convoace adunarea generală a asociaţilor pârâtei SC B.C. SRL Arad cu următoarea ordine de zi:

a) revocarea administratorului social I.C.S. şi/sau revenirea la numirea a doi administratori ai societăţii;

b) aprobarea situaţiei financiare anuale şi stabilirea repartizării profitului net; c) contractarea auditului financiar; d) urmărirea administratorului I.C.S. pentru daunele pricinuite societăţii, cu

desemnarea persoanei însărcinate a o exercita; e) clarificarea situaţiei juridice vis-a-vis de punctul de lucru al societăţii stabilit

în imobilul din Arad, […]; f) reglementarea raporturilor dintre asociaţi vizând fie excluderea asociatului

I.C.S. în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, fie prin retragerea asociatei I.V.-A., cu stabilirea drepturilor acesteia cuvenite pentru părţile sociale, fie prin dizolvarea societăţii urmare a neînţelegerilor grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea acesteia,

Se va desemna reclamanta inclusiv cu dreptul de împuternicire a unui terţ în baza unei procuri speciale, să prezideze adunarea generală a asociaţilor SC B.C. SRL Arad şi se va stabili data ţinerii adunării generale a asociaţilor SC B.C. SRL Arad în termen de 15 zile de la comunicarea prezentei decizii, costurile convocării adunării generale a asociaţilor urmând să fie suportate de societatea comercială.

Referitor la apelul incident formulat de pârâţi, Curtea în temeiul art. 479 alin. (1) Cod procedură civilă a pus în discuţie calificarea acestui apel ca fiind unul principal sau un apel având caracter incidental apelului promovat de reclamantă.

Conform art. 472 alin. (1) C. pr. civ. intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel să formuleze apel în scris în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Acesta este apelul incident reglementat de noul cod de procedură civilă. Apelul principal este cel prevăzut de art. 470 C. pr. civ. prin care partea tinde

în mod direct şi autonom de alte cereri ale altor părţi, fie la schimbarea hotărârii primei instanţe, fie la anularea sa, fie la schimbarea doar a considerentelor hotărârii primei instanţe.

Pârâţii deşi au intitulat calea de atac ca fiind apel incident apelului principal promovat de reclamantă, totuşi apelul lor vizează doar schimbarea unora dintre considerentele primei instanţe, iar nu schimbarea hotărârii primei instanţe asupra dispozitivului său.

Curtea apreciază că în raport de dispoziţiile art. 472 alin. (1), art. 470 şi art. 461 C. pr. civ., apelul pârâţilor nu este unul incident, ci un apel principal, care vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept.

Pagină 42 din 42

Astfel calificat apelul pârâţilor se supune tuturor cerinţelor legale referitoare la promovarea apelului principal. Printre aceste cerinţe se află şi aceia a declarării apelului în termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii ce se atacă, potrivit art. 468 alin. (1) C. pr. civ.

Sentinţa atacată a fost comunicată pârâţilor la data de 19.03.2014 către pârâtul I.C.S., respectiv la 20.03.2014 către pârâta SC B.C. SRL Arad.

Apelul acestor pârâţi a fost înaintat prin poşta Arad la data de 12.05.2014. Termenul de 30 de zile pentru introducerea apelului, având ca dată de referinţă comunicarea sentinţei primei instanţe, a expirat pentru primul pârât la data de 19.04.2014, iar pentru al doilea pârât la data de 20.04.2014. Apelul introdus de aceşti pârâţi şi comunicat prin poştă la 12.05.2014 este tardiv, astfel că nu îndeplineşte dispoziţiile prevăzute de art. 468 alin. (1) C. pr. civ., motiv pentru care a fost respins ca atare. Ca o consecinţă a respingerii ca tardiv a apelului pârâţilor, Curtea este dispensată de a mai examina, în fond, acest apel.