CONSIDERATII GENERALE

Studiu 1967 prof. Jean Labasse – din 509 milioane kmp S globului –- 148 mil. apartine uscatului cu 2/3 sp. util cu 24 oameni /

kmp proces de desertificare omul +mediul= ecosistem in care traim si care se inglobeaza in biosfera , printre organismele naturii

care se impart in producatori, consumatori si bioreductori, omul este un consumator care a supus puterile naturii, distrugand-o si dezechilibrand-o, prin mijloace tehnice, economice si politice ca sa transforme cadrul vietii sale.

Din pacate in multe cazuri aceste mijloace sun folosite foarte rau si rezultatele obtinute nu corespund nici nevoilor nici posibilitatilor sale.

Ex de dezechilibre declansate de om : sit. padurilor tropicale unde in fiecare minut se distrug 25ha.-prin taiere si foc- , iar intr-un an cca. 110-160.000 kmp-de 3-4ori Suedia. Pentru a castiga teren pt. agricultura sau lemn ca material de constr. Tarilor bogate.

In paralel 15-20 mil ha. de teren arabil se transformau in desert in deceniul trecut A rezultat o problema care a dat de gandit la nivel planetar, au rezultat niste decizii, dar nu s-a ajuns la

o problema politica nationala a tuturor tarilor In paralel cu fenomenele descrise s-a accentuat poluarea atmosferica si a solului+ +aparitia gaurii in

stratul de ozon. In acest context protejarea peisajului devine un imperativ iar promovarea unei politici coerente si pe

termen lung, o necesitate. In aceasta politica, PEISAGISTICA alaturi de ingineria mediului, geografia economica, urbanism, etc,

joaca un rol f. imp., domeniul ei de activitate incluzand atat localitatile cat si macropeisajele. Necesarul de cunostinte face apel la botanica,horticultura, pedologie, climatologie, geografie, estetica,

arhitectura s.a. Cursul vizeaza in special peisajul in limitele urbanului si nu al teriroriului. In amenajarea peisagera trebuie luat in considerare intregul sistem urban “ suportul vegetalului nu este suficient pentru a face un oras agreabil, cum nu e suficient a colora betonul

pentru a-l face sa cante.” Michel Racine/vegetalul in oras/AA

Inscrierea intr-un ecosistem

cu exceptia fortelor uriase ale naturii care provoaca eruptii vulcanice,cutremure, uragane ,inundatii catastrofale, OMUL este cel care a adus peisajului terestru cele mai multe si mai impresionante schimbari- pana la inlocuirea echilibrelor naturale prin echilibre dirijate si controlate de tehnica - ; dar aceasta nu ne da dreptul sa consideram populatia umana a planetei ca fiind inafara adica independenta de mediul inconjurator-Mihailescu Vintila “elemente de morfologie”

pentru a ne putea integra in acest mediu si mai ales a-l,modela peisager , este necesara familiarizarea cu o serie de termeni / aparitia structuralismului si teoria generala a sistemeloe , strans legate intre ele, care vor dirija atentia spre:

GEOSISTEM sau ECOGEOSISTEM avand in vedere ca invelisul terestru(atmosfera, litosfera,si hidrosfera) reprezinta mediul in care este posibila locuirea si intretinerea vietii –

notiune atotcuprinzatoare folosita in geografie(stiinta geosistemului), biologii, geografii si urbanistii ultimului secol apeleaza si la notiunea de MEDIU NATURAL care ar echivala cu “totalitataea si unitatea dialectica a factorilor naturali care se prezinta intr-o anumita stare de echilibru si care detemina conditiile de viata pentru regnul vegetal , animal si pentru exponentul sau rational, omul” – geografia mediului inconj./Rosu Alex , Ungureanu Irina

termenul are aceeasi semnificatie cu ECOSISTEMUL, dar se foloseste in urbanism pentru a evidentia celalalt “mediu”, cel construit de om - MEDIU ARTIFICIAL.

In realitate , ceea ce numim azi mediu natural, NU este unul nemodificat, ci unul rezultat din dezv. agriculturii si a celorlalte modalitati de valorificare a resurselor naturale in interesul omului, impactul revolutiaei ind. din secolul IX+a celei tehnice si stiintifice din sec XX + extinderea urbanizarii – au rezultat modificari de ecosisteme pe arii intinse.

Dar cea mai des folosita notiune este cea de MEDIU INCONJURATOR – cu semnificatia de “un sistem spatio-temporal, cu o anumita structura, cu o anumita functionalitate si dinamica, supus dezvoltarii si ierarhizarii interne, pe anumite nivele de tipuri de mediu” – “numai prin cunoasterea acestor laturi ale

mediului si prin depistare tipurilor de peisaj, se poate ajunge la prognoza, la stabilirea masurilor de conservare si optimizare a med. incojurator.”

Deci “mediul incojurator apare ca o realitate pluridimensionala, si care include nu numai mediul natural, dar si creatiile omului/respectiv mediul artificial.De aici rezulta ca el este guverna nu numai de legile naturii ci si de cele sociale.

Cu acest punct de pornire s-a ajuns la “geografia mediului inconjurator” ca stiinta organizarii si utilizarii teritoriului, ca instrument de conservare dirijata a mediului

Interventiile omuluipentru adaptarea mediului/cadrului natural la necesitatile lui, au condus la rezultatul pe care unii geografi l-au numit “mediu geografic”, altii MEDIU UMANIZAT .

ENVIRONNEMENTUL este un alt termen folosit in paralel cu ceilalti termeni, dar care la origini a fost utilizat in urbanism definind “zonele de contact dintre spatiul construit cu toate accesoriile sale si mediul natural”. Datorita extinderii mari a orasului in teritoriu “zona de contact “ a luat dimensiuni nebaniute, iar notiunea de environnement suprapunandu-se peste cea de mediu inconjurator.

Un alt termen care vizeaza med. inconj. dar intr-o acceptie mai restictiva /not. de SIT SITUL este un mediu in care aportul constructiilor si amenajarilor este substantial, iar urbanul este

materializarea lui Pentru J. O. Simonds sit-ul e similar mai mult cu cadrul natural/ situl ideal De-a lungul timpului notiunea de SIT a avut mai multe nuantari, azi subscriidu-se la faptul ca orasul este

format el insusi din mai multe situri. In antichitate situl era locul optim de amplasare a locuintei, un loc sacru. Mai apoi de la “inaltimea

locului” se ajunge la locul plat, cel mai indicat pentru un amplasament, iar in sec XIX, Ritter, parintele geografiei vede in sit (1817)”spatiul interpretat”(opus celui brut. Sec XX concepe situl ca un spatiu omogen iar mai recent, si ca un “cadru de viata” , de cele mai multe ori un moment al existentei umane, cu mijloacele ei, cu resursele, credintele, ideile si sistemul de organizare.

Tipologia siturilor poate avea in vedere caracterul asezarii( s. urban. S. rural), caracterul spatiului(s. definit, s. difuz, s. complex)sau relatia cu vecinatatile(s.inchis/deschis)

Notiunea de peisaj este inclusa aici dar va fi paragraf dsistinct.

Componentele si functionalitatea ecosistemului Ecosistemul este alcatuit in mare din doua categorii de componente: fizice si biotice/ sau substante

anorganice si substante organice (vegetale si animale)sau “biotopul” si “biocenoza” BIOTOPUL / HABITATUL este alcatuit din produsi ai litosferei, hidrosferei si atmosferei+energia solara/

functie de suport-sol sau apa – ecosisteme terestre sau ecosisteme acvatice Biotopul este instabil din cauza compusilor sai BIOCENOZA este alcatuit “dintr-un grup de organisme-plante si animale- care ocupa acelasi habitatsi

alcatuiesc un metabolism comun in crearea, distributia, acumularea , transformarea si dispersarea substantei organice si energiei legata de aceasta.

Nu exista biocenoze perfect izolate, dar pot exista, legate intre ele, biocenoze ale unor habitate cu totul diferite(padure cu lac)

Echilibrul biocenotic – intr-un ecosistem nu intalnim un echilibrudin sistemele fizice, ci o stare stationara, pentru un interval de timp , numita HOMEOSTAZIE/ echilibru biocen.

Ecosistemele pot fi naturale/spontane(pasuni, stepe, paduri seculare, lacuri, mari) si antropogene, in care omul intervine pentru a determina o anumita productie sau pentru a crea un spatiu de destindere si agrement.Aici se incadreaza gradina/ peisajul amenajat- se va avea in veder acel optim fiziologic, ce trebuie asigurat prin cumulul valorilor optime ale tuturor factorilor din biotop. De ex. un optim fiziologic pentru plantele cilmatului nostru se realizeaza in zilele de vara calduroase, dupa ploaie, dar cu cerul acoperit de nori”

Un ecosistem poate fi dezechilibrat prin interventia directa a omului, sau indirecta prin factorii poluanti si care duc la poluarea tuturor componentelor biosferei.

Revenind la functionalitatea mediului , mai punctam : “caracterul extrem de complex al med. inconj. ca ansamblu sistemic , este rezultatul unei dinamici

complexe, expresie a unei miscari tot atat de complexe...datorita manifestarii sale spatio-temporale.” Printre particularitatile acestei miscari amintim: natura diferita a celor 3 mari subsisteme integrate in

mediu - suportul ecologic, comunitatile biologice , activitatea umana- fiecare cu personalitatea lor Aceeasi diferentiere a celor trei categorii de miscare, contribuie si mai mult la integrarea lor in miscarea

geografica- ceea ce le limiteaza independenta - , confera elasticitate sistemului si deci o capacitate mare de adaptare la influentele exterioare

Tot datorita diferentierii semnalate a componentelor(abiotica, biotica si sociala), cu miscarile lor, se ajunge la o gama mai larga de transformare a miscarilor fundamentale(din unele in altele), la o dinamica a sistemului si la o crestere a capacitatii de de asimilare si integrare a altor componenti, de tipul celor introdusi de activitatea umana intr-un peisaj.

In acest fel dinamica interna este tot una cu fuctionalitatea Stabilitatea unui sistem/peisaj, este fuctie de permanenta sa tendinta ca in cadrul schimbului de

substante si energie cu sistemelel inconjuratoare, sa ajunga la o stare de echilibru dinamic ce are la baza miscarea, in care perioadele de continuitate alterneaza cu cele de discontinuitate.

Mentinerea atributelor acestei stari de echilibreu intr-un interval de timp, presupune functionarea unui mecanism de autoreglare ce consta in conexiunile inverse(feed-back)

Starea de dezechilbru -“moment pe parcursul miscarii , nu o stare. Avem dezechilibru functional(necesar trecerii de la un stadiu de dezv. la altul) si dez.

disfunctional /echilibru deficitar, care duce la deteriorarea calitatii peisajului, eliminand posibilitatea unei renovari / situatii porvocate de om sau de cataclisme naturale.

Curs nr. 2 / ATRIBUTELE SPATIILOR VERZI1. CATEVA PRECIZARI

La baza existentei organismului urban sta o tripleta de categorii urbane fundamentale:mobil uman, activitate umana si spatiul aferent, care toate sunt intr-un continuu proces de transformare prin in-terconditionare.”teoria structurilor urbane” Sandu Alexandru /curs

Mobilurile, functie de scopul urmarit se grupeaza in “forte urbane” care se manifesta in spatii pro-prii, comune sau prin ocupari temporare, sau sunt in deplasare pe teritoriul orasului.

Se ajunge astfel la “activitaţi urbane”care in mare parte sunt coordonate de instituţiile abilitate să se ocupe de gestiunea urbană

Există şi categoria ad+hoc, mult mai redusă şi în gen. fara urmări pertinente. Pentru desfaşurarea acestor activităţi care sevesc colectivitatea, in afară de componenta umană,

mai sunt necesare mijloace, un spaţiu/ spaţii, o supra şi infrastructură. În această participare multiplă intră ţi spaţiile verzi care prin însuşirile lor şi efectele acestora, pot

face ca spaţiul şi ambientul ce-l va defini , să fie cât mai eficiente pentru activitatea sau activităţile re-spective.

AMBIENTUL este un produs rezultat dinasocierea cadrului natural cu cel construit şi cu cel social. El poate fi atractiv, stimulativ, sau indiferent, tensional.Amb. pozitiv depinde de gruparea şi calitatea dotărilor, calitatea şi personalizarea spaţiilor comunitare, calitatea elementelor naturale dar şi a pop-ulaţiei ce frecventeaza spaţiul, tradiţia locului, etc. Este în caelaşi timp o expresie a “intrărilor” din alte sisteme, in sistemul considerat.(W.Ross Ashby).

Participând prin însuşiri- nu mai poate fi vorba de “funcţiile “ sau “funcţionalitatea “sp. Verzi - , ci de atributele lor, având în vedere că funcţia urbană este cea care defineşte rolul unui oraş în teritoriu/ reţeaua de localităţi.

CALITAŢILE sp. Verzi au fost apreciate din cele mai vechi timpuri, mai ales acolo unde vegetaţia avea condiţii foarte vitrege şi unde era asimilată cu paradisul.

În mitologiile gracă şi romană, zeii apreciau foarte mult natura, ea fiind populată deopotrivă de oa-meni cât şi de diverse divinităţi – grecii şi mai apoi romanii, erau adepţii unei religii panteiste, ce identifica divinitatea ci întreaga natură. Zeii grecilor locuiau în ţinuturile cele mai frumoase, pe vârful munţilor, în grote, în poieni, crânguri însorite. , iar în această natură sacră, altarele lor au devenit temple.

În timp, o dată cu dezv. agriculturii, creşterea populaţiei, şi înmulţirea oraşelor, oamenii au început să înţeleagă ca generozitatea naturii poate fi mult diminuată de lipsa de inţelepciune.

1635 , Franţa , lege ce va interzice “tăierile rase” în zonele montane+atitudini similare vor apărea şi în alte tări

1852 , Ion Ionescu de la Brad , primul care va atrage atenţia asupra însuşirilor pădurii_ de producţie, hidrologică, antierozională, sanitară şi estetică –care vor fi recunoscute in primul cod silvic din 1881 iar in cel din 1910 ce introduce şi noţiunea de “păduri de protecţie”

“legea pădurilor de protecţie” din 1935 – “...pădurile declaratemonumente ale naturii, rezervaţiile cerute de institutul de cercetări forestiere, cele necesare pentru igiena şistarea sanitară a centrelor populateca şi pe acelea care reprezintă o însemnătate deosebită pentru estetică şi turism”

1980 – se ajunge la definirea următoarelor atribute ale pădurilor – denumite de silvicultori “funcţii” : producţie (vegetală şi aminală), hodrologică, protecţia solurilor, climatică,sanitară, recreativă,decora-tivă, stiinţifică, precum şi cea de conservare a naturii( în rezervaţii, parcuri naţionale şi naturale).

Există opinia ca cele 9 funcţii ar putea fi reduse la trei( producţie, protecţie, socială) sau chiar la una- cea socială- deoarece toate “serviciile” oferite de natură se adresează colectivităţii.

2. ATRIBUTUL SANOGENETIC2.1. ÎMBUNĂTĂŢIREA MICROCLIMATULUI- efectele sp. Verzi se manifesta atât direct asupra corpului uman cat şi indirect, prin crearea unor stări: de calm,

de bună dispozişîţie, încântare, care la rândul lor au efecte pozitive asupra stîrii generale a organismului. Cele directe sunt:

producerea oxigenului şi consumarea bioxidului de carbon – procesul de fotosinteză influenţa pozitivă asupra stării psihice a ionilor negativi producerea de ozon influenţa temperaturii diminuarea vitezei de deplasare a aerului influenţarea gradului de umiditate

2.2 IMBUNĂTĂŢIREA STĂRII PSIHICE

vegetaţia mai contribuie la starea de calm, satisfacţie, meditatie, reverie, prin atributele sale formale, cro-matice, olfactive ţi altele cum ar fi sonore(fâşâitul frunzelor, ciripitul pasarilor)

forma şi conturul coroanei şi dispunerea ramurilor pot indepărta stările astenice de îngrijorare, supărare, tristeţe, depresie , astfel:

forma columnară a coroanei – plopi piramidali, tuia columnară, stejari fastigaţi/ramurile în sus, chiparoşi – indeamnă la acţiune, dezvoltă fantezia, inspiră sentimente solemne.

forma conică indeamnă la un dinamism când ramurile sunt în sus sau delanşează momentein-hibatoare când ramurile sunt în jos/ pendente – răşinoasele

forma sferică declanşează calm, siguranţă de sine- foioasele forma umbrelară – calmează dar ţi ocroteşte

formele pendente duc la stare de clm dar şi de melancolie, pasivitate, inhibare sau chiar de renunţare la extrema cealaltă , formele prea variate pot dinamiza dar pot stârni ţi nelinişte şi agitaţie. Dispunerea arborilor si arbuştilor este la fel de importantă

Un masiv dintr+o singură specie – induce sentimente de măreţie şi vesnicie, starea de sigu-ranţă, încredere în forţele proprii. Optimism – masiv de foioase compactat cu arbuşti sau al unuia de molid sau brad

O pădure rărită , de stejar(şi arbusti) cu alternanţe de umbră şi lumină – starea de relaxare Un arbore batrân, sau unul solitar într+o pajiste generoasă sau pe culmea unei movile- izo-

lare, zădărnicie Cromatica- efecte pozitve + verdele este culoarea “speranţei”

Culorile calde – calmante, dar mai ales stimulative Culorile ţipătoare stârnesc iritarea, verdele f. inchis, albastrul şi movul – tristeţea. Intr+un ambient dedicat izolării, meditaţiei culorile ţipătoare vor fi evitate

Diversele efectele nu depind numai de cdrul ambiental oferit de de vegetal ci şi de atributele celui care se include în peisaj – caracter introvertit, extrovertit, timid sau curajos, om de acţiune sau visător, de provenienţă urbană sau rurală, de niv. De cultură ...şi mai ales de starea psihică a momentului.

2.3. REDUCEREA GRADULUI DE POLUARE În cazul poluării cu pulberi Poluarea cu gaz Poluarea sonoră – funcţie de intensitate şi frecvenţă- poate provoca dureri de cap,scăderea auzului /

surditate, tulburări de somn, nelinişte, grave tulburări organice, etc În marea britanie 1din 4 bărbaţi si 1 din3 tri femei suferă de nevroză In New –York + deficienţe în creşterea si dezv. intelectuală a copiilor Remedii - o fîşie plantată de de 200-250m lăţime în vecinătate sursei poluante = inde-

părtare îm câmp deschis de factorul poluant la 1800-2000m - perdea de prot. de 25-30m /5-6rânduri de arbori=atenuare a zgomotului în medie cu 1,8 decibeli

pentru fiecare rând- 2.017-- importanţa factorului meteorologic – poate avea pondere însemnată – viteza şi direcţia vântului,

turbulenţa, ceaţa, ionizarea- toate funcţie de nişte condiţii locale- poluarea poate creşte în localitătile industriale aşezate pe văi(Reşiţa, Copşa Mică, Vulcan,

Târnăveni, Comarnic, etc) sau în depresiuni (petroşani, cluj, turda.) efectele nocive ale poluârii nu pot fi rezolvate doar prin intermediul spaţiilor verzi, ci prin eliminarea sur-

sei de poluare.2.4.EPURAREA MICROBIANĂ

cercetarea a pus în evidenţă faptul că arborii au proprietatea de a emana nişte substanţe volatile( fiton-cide) şi care contribuie la distrugerea umor ciuperci şi bacterii, inclusiv acelor generatoare de boli grave – tuberculoza, febra tifoidă, difteria-

astfel ca atmosfera de la munte are o cantitate de bacterii cu 100 de ori mai mica ca deasupra oraşelor( Paris-570mii bacterr/mc aer, pădurea Fointeanbleau- 50-55 bact/mc

evident, gradul de poluare variază de la un oraş la altul , funcţie de mărimea acestuia, profilul său, carac-teristicile reliefului, structura urbană şi relaţiile ei cu mişcarea aerului, volumul şi topologia masei constru-ite, etc. Ca atare, eficienţa vegetalului va fi în raport direct cu suprafaţa ocupată în teritoriu dar şi cu “sis-temul” ales pentru dispunerea sa, în strânsă corelare cu structura funcţională şi spaţială a Oraşului.

3. ATRIBUTUL RECREATIV Explozia tehnologică, boom-ul informaţional, exploatarea intensivă a cardrului natural- a dat naştere la

două efecte negative majore : - periclitarea echilibrului ecologic- supralicitarea fiintei umane- şi apariţia ca o consecinţă directă a stressului

unul din remedii este recreerea, care de la caz la caz poate echivala cu refacerea capacităţii de muncă fizică sau intelectuală, distracţia, participarea la activităţi sociale, dedicarea unui hoby, sau se pot cu-mula mai multe activităţi menţionate

eficienţa in recreere depinde de mai mulţi factori : timpul liber, nivelul de trai, concepţia despre modul de viaţă, caracterul individului(introverit+extrovertit, sociabil-solitar, meditativ sau tentat de acţiune), posibil-ităţi de deplasare, etc

având în vedere că recreerea poate viza : destinderea, divertismentul,evadare sau dezvoltarea, şi cadrul în care se desfăşoara destinderea, recreerea este variat

ieşirea în natură este o necesitate, pentru fiecare din cele patru moduri de recreere peisajul amenajat poate veni cu oferte din cele mai variate

pentru destindere – promenada, scuarul, grădina de cartier- relaxare de căteva ore, parcul , pă-durea parc oferă relaxare de sfârsit de săptămână, pădurile, rezervaţiile, amenajările de turism rural, staţiunile balneo-climaterice, golful, Disneyland-ul sunt destiante concediilor

pentru divertisment – aqua-parc- sistem interactiv cu jocuri de apă destinat întregii familii, Ocean Park- 2.019, schiul nautic, etc.

dezvoltarea este determinată de vârsta şi de scopul urmărit evadarea- cel mai indicat remediu este peisajul în procesul recreeri s-au departajat 5 faze:

1. pregătirea- întocmirea programului- fază ce creează o bucurie artificială a plăcerii căutate. 2. Deplasarea – pentru multe persoane face parte din relaxare, destindere căutată- totul depinde de

zonele ce trebuiesc parcurse pentru a ajunge la locul dorit3. Activităţile pe loc- active sau pasive ( plimbări, canotaj, pescuit, vânătoare, camping, picnic)- cele

mai vizate când se vorbeşte de recreere4. Întoarcerea – care poate fi pe acelaşi traseu dar alfel receptat, traseul poate fi interesant sau nu, in

conditii bune sau nu5. Amintirea – ansmblul tuturor impresiilor+satisfacţia altor experienţe- atunci amintirea va indemna la

noi acţiuni Deplasarea spre o zonă de agrement din intravilan sau din imediata vecinătate a cestuia, trebuie să ţină

seama de atributele traseului ales Servicii şi echipamente necesare satisfacerii optime a individului in recreere----- rezultă activitatea de

“turism”, ind. Turismului, ramură economică de loc neglijabilă în bugetul statelor care i-au acordat atenţia cuvenită-

TURISMUL atrage venituri, dar este justificat şi de alte avantaje:- este o activitate economică nepoluantă/nu necesită importuri de materii prime şi prelucrări ale aces-

tora- valorifică produsele altor ramuri- construcţii, ind. Alim. Textile, artzanat , etc- stimulează investiţiile şi modernizarea echipamentelor tehnico-edilitare- crează locuri de muncă- contribuie la punerea în valoare a cadrului natural dar şi a creaţiilor spirituale(monumente de artă,

simpozioane festivaluri etc.)şi a tradiţiei. In aceste condiţii amenajarea peisajului – necesitate la scară naţională

4. ATRIBUTUL DECORATIV

Acest atribut are tangenţe cu ce urbanismul Trebuie avut în vedere doua situaţii

- natura înglobată în oraş ca peisaj “cultural”- devenind o componentă a urbanului- natura din afara localităţilor, unde intervenţia omului este mult mai redusă

vom aborda prima situaţie ,unde “natura este forma , iar conţinutul ei este cultura” –R. Assunto, dar in zilele noastre forma este mai mult un produs al civilizaţiei.

Vizavi de acest “peisaj cultural”, sunt prezente doua atitudini- una care pretinde ca aceasta să preia una sau mai multe funcţii urbane- acest peisaj cult. Ar trebui sa fie locul unde omul regăseşte adevărata libertate şi unde are loc “con-

templaţia”, participarea la “existenţă” împreună cu natura- R.As. aşa cum recunoaşte Assunto, orice peisaj(mai ales cel conţinut în urban) este unul plăsmuit sau “un

peisaj cultural estetic calificat”- iar din moment ce intră în preocupările esteticii şi filozofiei, el se va supune unor constrângeri ca şi oricare lucrare de arta ce aspiră la statutul de artă.

Asociind în proporţii diferite frumosul natural cu cel artistic, dar şi frumosul cu utilul, grădina poate declanşa o gamă foarte largă de emoţii, pentru că ajutată de natură ea poate oferii imagini vii, vibrante şi pentru că materialele/elementele la care apelează sunt foarte diverse: sol, apă , vege-taţie, faună, obiecte de arhitectură, mobilier –, lumină şi culoare în continuă nuanţare, fond sonor de la foşnetul frunzelor, susurul apelor, cântecul păsărilor, sau efecte de sunet si lumină – asocieri de muzică programată a făntânilor arteziene contemporane.

Aşadar , atributul decorativ se poate manifesta o dată cu sistematizarea vericală, când se poate realiza o compoziţie atractivă numai dintr+o succesiune de suprafeţe şi forme gazonate cu câteva accente de arbori, arbusti sau pâlcuri de flori, iar ceru şi plimbarea soarelui pe boltă ur-mănd să finalizeze demersul.

Se poate realiza un spaţiu atractiv şi printr-o utilizare predominantă a mineralului- cazul gradinilor japoneze ( pitre şi nisip).

Grădina foloseşte vegetaţia în toate cele patru ipostaze : arborescentă, arbustivă, floricolă şi ier-bacee .

Cele mai multe stări le declanşează arborii( de la calm, bună dispoziţiepână la grandoare, sublim), funcţie de specii, asocieri şi dispunere(solitari, pâlcuri, masive), omogenitate (păduri compacte, pă-duri cu luminişuri), cromatica. Ei sunt piesele importante , focalizatoare de interes

În cazul grădinilor reduse, a grădinilor interioare, rolul copacilor îl pot prelua arbuştii, dar care pot fi uti-lizati si în amenajările de amploare , pentru a face trecerea de la peluze la obiecte de arhitectură, pentru a sublinia cromatic o denivelare, pentru a pregăti o surpriză, etc. ei singuri nu pot aigura efecte de mister sau de grandoare şi nici nu îndeamnă la meditaţie.

Vegetaţia ierbacee se foloseşte ca plan suport pentru spectacolul vegetal sau cel arhitectural, sau ca plan neutru, de trecere,

Florile – rol de acompamiament pentru arbori , obiecte de arhit, sau soliste in compoziţii de mici dimensiuni

Aportul vegetalului în compozitia peisagistică poate contribui la reuşita acesteia prin : animare, diversifi-care, acuzarea caracterului(de la pitoresc la monumental), armonizarea părţilor, acuzarea dominantei, şi in final la realizarea unităţii ansamblului

Apa – daca vegetalul poate sustine singur o compoziţie, apa trebuie sa apeleze la vegetal şi mineral sau la amândoua.

5. ATRIBUTUL URBANISTIC Spaţiile verzi, ca o componentă organică a oraşului, sunt implicate în multe din activităţile urbane, direct

sau indirect. Astfel ele participă la umanizarea cadrului construit, în felul acesta sunt factorii mafori ce determină cali-

tatea unui ambient. Mediază scara oraşului, si pot acuza sau impune specificul unei localităţi( prin de-taşarea unor forme de relief- văi, cornişe, versanti- prin delimitarea unor zone- prin cursuri de apă , perdele sau fâşii verzi.

Susţinerea unor perspective( aliniamente, succesiuni de peluze) Punerea în valoare a unor clădiri/complexe semnificative – peluze, bazine de apă... Ele pot introduce unitatea, asigura continuitatea, elimina monotonia fronturilor prea lungi sau a marilor

ansambluri rezidenţiale, şi pot masca sau atenua unele deficienţe ale compoziţiei urbane. De asemenea ,ele pot agrementa un spaţiu de tranziţie , eliberat de construcţii . pâna la atribuirea unei

alte funcţiuni.

6. ATRIBUTUL UTILITAR - ECONOMIC Asanarea terenurilor mlăştinoase- comportă lucrări complexe ,iar plantarea unor specii de arbori este

doar una din faze Fixarea terenurilor nisipoase- plantarea de arbori este factorul principal Ameliorarea solurilor neproductive- operatiune mai de lungă durata Realizarea perdelelor de protectie , împotriva curenţilor de aer uscat sau rece Imbunătăţirea climatului- mai ale cănd pătrund sub formă de pene şi mari suprafeţe de apă in oraş-

rezultă necesitatea ca masivele plantate sa ocupe un loc imp. În bilantul spaţiilor verzi urbane şi periur-bane

Plantaţiile pot fixa taluzuri sau versante rezultate din lucrările e sistematizare verticală Pot crea un “tampon” intre zonele rezid. şi industrii poluante, circulaţii intense Masa lemoasă+fructe şi florile = aportul economic

7.ATRIBUTUL INSTRUCTIV-FORMATIV Rolul instructiv al unor spaţii verzi ca : grădina botanică, grădina zoologică, muzeul etnografic, parc den-

drologic,, parc arheologic Dar si scuarul sau o grădină publică, o pădure sunt surse de informaţii In aceste spatii se produce nu numai o acumulare e cunostinţe , ci şi o,educaţie- atăt prin organizarea

spaţiului căt si datorită relaţiilor ce se nasc prin participarea mai multor indivizi la actul recreării.-ex: par-cul La VIllette care prin dotările sale(muzeul stiinţei si tehnicii, oraşul şi muzeul muzicii, Pavilionul poliva-lent Zenith- este un adevărat “complex de instruire”

Parcurile şi grădinile destinate “memoriei locului”- grădina din Rochefort, Franţa, grădina Bercy, paris, grădina istorică Culhuancan, Mexico City

Parcul Europa din Bruxelles(1989)+ ofera o plimbare printr-o Europă miniaturizată.

8. ATRIBUTUL ŞTIINŢIFIC printre grădinile concepute în acest scop sunt grădinile botanice, parcurile dendrologice şi rezervaţi-

ile naturale, apoi parcurile etnografice, mai apoi expozitiile universale, parcurile tehnice

9. ATRIBUTUL SOCIAL orce peisaj amenajat devine loc de întâlnire şi de proliferare a contactelor sociale de la “grădina secretă” a evului mediu şi până la “orasele distracţiei/ Disney land, Euro Land, - saltul este

impresionant după stradă şi piaţă, grădina a devenit al treilea spaţiu public ce poate determina atitudini colective o

dată cu apariţia “grădinilor publice”.- sec XVIII

ALINIAMENTUL ŞI PLANTAŢIILE DE-A LUNGUL CĂILOR DE CIRCULAŢIE Chiar dacă nu au consistenţa altor categorii , au atribute deloc de neglijat Aspectu decorativpermite crearea unor ambianţe reconfortante pentru pietoni si cond. Auto, ritmarea

unor desfăşurări, animarea imor fronturi monotone, “introducerea unităţii” într-un front disarmonc Alin. Din arbori şi arbusti sau fâşii pot asigura protectie împotriva poluării, a insolaţiei, a curenţilor de aer

defavorabili Contribuie la siguranşţa circulaţiei La alegerea speciilor - rezistenţa sporită la poluare, periada de infrunzire sa fie cat mai lungă, sa nu

murdăreasca strada, sa aibă o crestere rapidă, sa fie longevive, rădăcini în profunzime şi nu superficiale Coroana sa nu fie pendentă, sa permită intretinerea ei,trunchiul sa fie drept, de min. 2,50m înălţime până

la limita inf. A coroanei De+a lungul şoselelor – mai putin conifere(sensibile la noxe) si mai mult speciile cu forma fastigata sau

columnară, castanul, platanul, nucul, teiul, frasinul, etc. Se recomandă folosirea speciilor locale- mai usor de inlocuit

Dispunerea în terev va tine cont de – specifiul zonei, , categoria de stradă şi natura traficului, vecinătăţile, efecte estetice urmărite.

Ritm static sau dinamic, fucţie de distanţa intre arbori Uneori , o fâsie sau un aliniament poate existe doar pe o latură a străzii- când se deschide o perspec-

tivă, un scuar sau o grădină Şirul/şirurile pot fi înlocuite cu grupări, maimales pe soselel cu trafic intens- 20-30m

SCUARUL - 0,3ha – 3,0ha. Cea mai mică unitate de spaţiu verde amenajat Are o compoziţie de sine stătătoare, chiar dacă e dependentă de context Din termenul englez “ square”= pătrat, piaţă publică,careu, cvartal În franceză ,square=grădină publică, in gen. Înconjurată de o grilă În timp, scuarul a căpătat ţi alte forme Scuarul de tranziţie – un spaţiu liber, amenajat sumar cu felori şi arbusti, al unui teren in tranziţie Scuarul de circulaţie – se amenajează în circulaţiile cu trafic auto şi pietonal major – “pastilă de giraţie”,

acces la mijloacele de transport subterane sau la diverse dotări “Refugiu de protectie” pentru pietoni , spaţii pt. odihnă de scurtă durată nu se va folosi vegetaţie înaltă, sau ecrane care să obtureze vizibilitatea scuarul din zonele rezideţiale în vecinătatea dotărilor, sau chiar în prejma unor locuiţe colective destinat cu precădere celor vârstnici şi copiilor, -locuri de joacă, zone însorite dar şi umbrite apa – bazin de mică adâncime fie ca fântână. 400-600m dist. Faţă de zona rezid. Scuarul decorativ Destinat punerii în valoare a unui obiect reprezentativ: lucrare de artă monumentală, monument istoric

sau de arhitectură, instituţie Ex de scuar amplasament pentru statui- sc. din faţa Palatului Bukingam, sc. Trafalgar(am. Nelson) ,

sc. Place Vendome( coloana şi statuia lui Napoleon I ), sc. Operei Române (Eminescu), sc. cu sta-tuia lui M. Viteazu/Cluj

Ex scuar din faţa Palatului Chaillot(1937/Paris), sc. adiacent sediului UNESCO/Paris, sc. Palatului Culturii /Varşovia,sc. Ateneului Român; sc. Palatului Culturii /Iaşi, sc. Prefecturii /Braşov

În cazul sculpturilor monumentale , formele şi cromatica vor fi reţinute ca expresie În unele cazuri, tratarea poate atinge cote de exuberanţă(prin numărul de obiecte, specii forme ,

culoare ), +apa+ mobilierul urban Acest tip de scuar este cel mai cautat Vegetalul poate oscila intre 10 şi 80%, mineralul având prioritate Sc. deco. Poate fi componentă a unei pieţe civice, situându-se pe una din laturile acesteia.

PROMENADA Îsi au începuturile încă din antichitate- chiar dacă s+au produs modificări semnificative în concept şi re-

alizarea lor În accepţiunea contemporană, va prolifera în sec XIX( faţă d esec. Anterioare, sec 19 a rămas ca cel

mai generos secol în domeniul spaţiilor verzi şi al recrearii, oferind marelui public cele mai multe grădini şi parcuri, multe din ele fiind înainte proprietăţi princiare sau regale.

Ex. din Europa : Champs-Elysees(care îşi are începuturile în sec XVII ca strada ce se va naşte din faţa fostului palat Tuileries, dar amploarea de azi este de sec XIX), Soseaua Kiseleff( isi are începuturile de promenadă in 1832, dar amenajările au continuat şi în sec. XX.), Copoul (Grădina Copou va fi continu-ată spre oraş , în1852, pe o lungime de de peste o jumătate de km. de+a lungul arterei, cu două fâşii plantate, late de 50m.fiecare, prevăzute cu alei şerpuitoare, locuri de odihnă, plantaţii şi flori

în sec. anterioare , calea de plimbare era folosită în acelaşi timp de trăsuri, călăreţi şi pietoni mai apoi se face o segregare a circulaţiei, calea trăsurilor fiind secondatp de una-două bretele pentru

pietoni o dată cu apariţia autoturismelor, aleile pietonale se distanţează de calea principală , prin aliniamentele

de arbori Bulevardul –devine o stradă largă plantată pe ambele laturi Promenada devine un spaţiu numai al pietonilor, mult mai generos, prevăzut cu alveolr de odihnă sau cu

puncte de interes

Ringul vienez- finalizat in a doua jum a sec XIX- este un ex. si pentru prezent- este o suită de scuaruri ce punctează prezenţa unor instituţii importante. Ele sunt unite prin trotuare largi şi ali bogat plantate cu ac-cese directe spre magazine de lux, localuri publice, expozitii, muzee, etc.

GRĂDINA PUBLICĂ / 3 – 20ha./ r = 2km. =25-30min. de mers pe jos Începe să se profileze din sec. XIX- destindere, agrement sau ambele Devine piesa reprezentativă a spaţiilor verzi urbane, situată in vecinătatea zonelor centrale În sec XIX , grdina va apela la o compoziţie peisageră, o axă-promenadă, şi mai rar la o manieră geo-

metrică., va avea suprafete mai mici Sec XX, îsi vor amplifica suprafeţele , doar din mijlocul sec 20 stilul peisager începe sa intre în declin /

afirmarea arhitecturii japoneze a anilor60 readuce în atenţie gradina japoneză. Goemetrismul castica si el teren, sub influenţa stilului internaţional si a picturii abstracte( ex: Burle Marx in Brazilia)

Ultimele decenii ale sec 20 , par a acorda mai multă atenţie speculaţiilor grafice, viziunilor bidimension-ale, în care vegetalul este mai puţin prezent si redus la prezenta culorii si forme/topiare, pentru punerea în valoare a unei arhitecturi mai mult “plane”.

O prezentă mai consistentă a vegetaţiei este in grădinile “memoriei locului”- gr. Istorice In România, erau finalizate sau in curs de finalizare în primul deceniu al sec XX, dar erau de mici di-

mensiuni( sub10ha.)- fara conceptie peisageră noi realizări vor fi în interbelic, si o data cu realizarea marilor ansambluri de locuinte incepând cu dec. VII

apare “grădina de cartier”. Noile grădini vor opta pentru stilul mixt si nu vor aduce nimic nou fata de practica anterioară. În compoz-

iţia lor vom întâlni: promenade, locuri de odihnă, bazine cu apă, locuri de joacă pentru copii, terase+alim publică, chioşcuri, pergole, lucrări de artă monumentală, uneori cinematografe în aer liber, estrade, de-barcadere.

Întreaga moştenire se caracterizează printr+un fond vegetal consistent dar se impune o modernizare Regândirea spaţillor într-un “sistem”, ceea ce va duce la înfiintarea de noi componente si chiar la reprofi-

larea unora din cele existente, funcţie da caracteristicile cadrului natural şi ale structurii urbane. Ex: gradina Cismigiu( de sec XIX) , postbelice cele din cartiere

GRĂDINA BOTANICĂ Antichitate – botanica este cosiderată o anexă a medicinei Evul mediu- iniţiativa apartine călugărilor – cultivarea plantelor medicinale Abia in sec XVI – 1545- existenţa unei grădini botanice pe lânga Univ. din Padova Ele se vor inmulţi rapid- vor fi pe lângă universităţi, reşedinţe princiare, cât şi în administraţia unor oraşe. În sec XVII-XIX , grădinile vor găzdui şi cursuri pentru studenţi şi pentru public. În timp, ea va deveni un loc al documentării, al cercetării, o bancă de date şi de seminţe,, uncentru de

conservare dar şi de distribuţie al materialului vegetal Se ajunge la o specializare a lor+suprafeţe tot mai mari ocupate Printre colectiile cele mai renumite pe plan mondial este Boboli-Florenţa/ 1556 şi Kew-Londra /1759 În cazul grădinilor un loc important îl ocupă serele/ la grădinile unde se face cercetare ele sunt obligatorii Au o structură usoară+ transparenta Prin forma şi dimensiunile lor, devin puncte de interes în compoziţie si puncte de atractie pentru public

pentru colectiile de plante rare. Dintre cele mai reprezentative : cele franceze de la Chevreloup-Yvelines, departamentul Ile de France ,

şi cele lononeze de la Kew , unde sera Prinţesei de Wales este si cea mai performantă din punct de vedere tehnic+ Biosfera II/sua

Pentru alegerea terenului –se vor avea în vedere Evitarea amplasamentelor poluate Relief cu o topografie variată şi versante cu expuneri diferite Se recomandă prezenţa unui curs de apă, sau luciu de apă Suprfete min de 5-7 ha. Evitate amplasamentele periferice având în vedere aportul cultual-educativ şi de recreare Agigurarea de accese facile

Organizarea funcţională –va ţine seama de principiile după care urmează a se face dispunerea plantelor: sistematică, fitogeografică, industrială, decorativă sau combinaţii ale acestora

Inafară de repartizarea plantelor , modul de organizare a unei grădini Botanice va mai avea în vedere Parcaje auto şi pentru biciclete Aplasarea de sere si eventual a unui muzeu botanic în poziţii privilegiate în compoziţie, ultimul

putând adăposti si o instituţie de cercetare Amplsarea unui pavilion administrativ+sevicii pentru public

Sector de întrţinere Asigurarea de circuite, alei, comode pentru circulaţie+locuri de odihnă Cearea de puncte de belvedere Utilizarea de materiale naturale în lucrările de amenajare

GRĂDINA DE EXPOZIŢII Îşi are începuturile , ca funcţie urbană, o dată cu secXIX când se organizează primele epoziţii inter-

naţionale La început erau gândite ca o activitate de scută durata , cu amenajări efemere Mai apoi , datorită echipamentelor costisitoare , aceste ample amenajări vor căpăta caracter de durată,

chiar daca sunt operate schimbări după desfiiţarea pavilioanelor expoziţionale În cazul Parisului, spaţiul dintre fosta scoală militară si colina Trocadero/ Palatul Chaillot va fi utilizat la

mai multe expo.universale/între 1867-1937 Aceste expoziţii – naţionale, universale, târguri internaţionale, - vor crea o noua categorie de” spatiu

verde” chiar daca vegetalul nu ocupă primul loc în copmziţie În prezent, vegetalul+a sunt considerate a doua componentă majoră a mbientului şi nu un simplu suport Principiile de organizare vor fi dictate de eficienţa urmărită în utilizarea terenului, de considerente de

politică economică, de infrastructură+ destinaţia post expo. La noi-1964- grădina de expozitii din vecinătatea Pieţei Presei Libere- a căpătat un caracter permanent

GRĂDINA ZOOLOGICĂ Încep. Mil III B.C. , în Egiptul Antic- suveranii aveau o pasiune pentru animale , tinute în captivitate, În China , mil IIB.C., în India, Roma Antică şi civilizaţia aztecă a sec XVI . O dată cu marile descoperiri geografice , reapare intreresul , în Europa pentru menajerii. Regele Carol IXva rezerva la Paris (grăd. Palatelor Tuilleries şi Louvre) spaţii pentru anumale sălbatice

şi domestice Ludovic al XIV-lea să aibă la Versailles cea mai importantă menajerie din Europa. La palatul Schonbrunn , in 1752, împăratul Franz Joseph I va permite accesul publicului în menajeria din

incinta palatului Crearea Menajeriei Muzeului de istorie naturală din Paris , în 1794, se consideră reprezentativă pentru

ilustrarea procesului ce a dus la apariţia grăd. Zoolocige moderne. O dată cu infiinţarea de societăţi şi asociaţii stiinţifice, apar si primele grăd. Zool. –sec XIX- : Londra/

1828, amsterdam/Anvers, Berlin; Moscova; Copenhaga , iar în 1874 în SUA la Philalelphia În acceptiunea actuală , gr. Zoo are trei fucţii majore : -de expunere, de întreţinere şi de studierea ani-

malelor sălbatice Alegerea amplasamentului va tine cont de :

Retragerea de la sursele de poluare sonoră- trafic , intreprinderi-, şi chimică Retragerea fată de zonele rezidenţiale Vecinătatea unui transpori în comun Realizarea accesului secunadrar/aprovizionarea, + sector gospodăresc mare Relef animat+prezenţa apei Traseul aleilor- va fi un circuit prestabilit sau nu Dintre elementele utilizate în amenajare , amintim : volierele, grotele , ţarcurile decapate,

lacurile, pasarelele, etc. Adăposturile animalelor+ locuri de refugiu, de hrănire, de băut, de reproducere , de toaletă, toate

sunt important de avut în vedere

GRĂDINA ARHEOLOGICĂ este o catecorie noua, care a fost stimulată de atitudinea mai recentă faţă de patrimoniul imobil,

dar si fată de peisaj iniţial , accentul a căzut doar pe vestigiile decopertate, curând insă , a devenit un act cultural ,

orientat si spre marele public şi nu numai specialistilor vestigii expuse în aer liber, in situ , sau protejate în pavilioane/ Constanţa, Sofia, si unde

spaţiul verde este redus la minimum piese preluate din săpături şi puse într-un context coabitarea mai multor tematici într-un singur spaţiu, în gen de mărimea unui parc, - ex:

parcul istoric COLUACAN/Mexic, unde sunt însumate trei tematici: memoria ruinelor, reevaluarea unui sit existent şi crearea unor situri

în parcul şi grădina zoo Tomas Garrido Canabal/Villahermosu/mexic sunt asociate un parc-muzru cu artă monumentală, cu mărturii ale culturii olmece şi un sector zoo

în toate cazurile , vegetalul are o funcţie de suport, de companie, de separare şi de destindere suprafeţele pot varia de la dimensiunile maxime ale unui scuar , până la cele ale unui parc.

PARCUL ORĂŞENESC – min. 20ha. – funcţie de mărimea oraşului Împreună cu pădurea parc fac parte din marile unităţi ale sistemului de spaţii verzi din intravilan. Poate

ave un profil predominant sau unul mixt. Alegerea amplasamentului va tine cont de mai multe conditii

- o suprafaţă min de 20-30ha. situată într-o zonă nepoluată- teren cu o topologie mai animată care sa permită o varietate a ambienturilor, (reducându-se la

strictul necesar lucrarile de sist . verticală şi favorizarea evacuării apelor de ploaie )- utilizarea cu precadere a terenurilor neproductive sau nerecomandabile pentru construcţii în

regim dens- racolarea – când este posibil – a unui curs de apă sau a aunei oglinzi de apă alimentată de

izvoare- in vecinătate sa fie amplasate statii de transport în comun si parcaje, datorită frecventei unui

flux mare de oameni- evitarea prezentei aeroporturilor în apropiere- deservirea a cat mai multe arii rezidenţiale- legaturi comode cu zona centrală

organizarea spaţiilor se va subordona profilului propus/dominant, care în cazul P. polivalent va pre-supune mai multe intrări, o anumită dispunere a zonelor de interes şi o ierarhizare a circulaţiilor

Parcul pentru destindere(odihnă pasivă şi activă) &agrement – “Central Park/ Manhatan , realizat între 1858-1870 de Frederic Olmstead si Calvert Vaux,pe 340 ha., s+a cutat , în “stil european” să se ofere cât mai multe posibilitîti de destindere pentru toate categoriile sociale.

Azi , parcul oferă plimbări pe jos, cu barca, călare, cu bicicleta, cu patinele cu rotile, plajă pe stânca, imense peluze, patinaj + instruire.

Toate punctele de interes sunt legate de o retea de alei de 40km. şi sunt dispuse într-o maniera peis-agera, pe un relief animat, unde vegetaţia si ambienturile create cauta sa intre in contrast cu cecinătăţile rigide ale zgârie norilor.

S+a incercat aducerea naturii salbatice în mijlocul orasului 1980 mari lucrari de renovare /20-30 mil .vizitatori/an 1965 declarat monument al naturii Parcul Villette/Paris – arh. B. Tschumi – cadrul natural a devenit doar “suport” pentru diversele obiecte

sau un pretext pentru diverse scenarii( “grădinile “) Aici destinderea se desfăşoară într-un cadru mult prea urbanizat , este asociată cu instruirea, cu oser-

vaţia că toţi polii de mare interes pentru public sunt amplasati perimetral parcului Vegetalul arboricol este total nesemnificativ În contrst , Parcul Herăstrău/ Bucureşti- unde primele lucrări s-au realizat 1930-1935, iar următoarele

, prin extindere în anii 50, excelează prin vegetaţie şi prezenta apei(lacul – 43% din cele 190ha.) profil de destindere, agrement+instruire

PARCUL DE DISTRACŢII –inaugurat în 1843 – 4-6 mil vizitatori/an este o creaţie a sec XIX – P. Prater/Viena şi Tivoli/Copenhaga

P. Tivoli- aprox 50ha. şi beneficiază de istalaţii ca :- sectorul de intalaţii din cele mai variate pentru atragerea copiilor şi adulţilor- teatru de pantonimă, de estradă, sală de concerte, peste 20 de restaurante, comerţ ambulant,- zone de odihnă( peste 3000 de bănci şi scaune)- lac+ambarcaţiuni, etc

Praterul- 2/3 din suprafaţă acordată instalaţiilor Vegetalul redus la min . necesar

Terenul sa fie puţin accidentat, obligatoriu in vecinătatea mijl. de trans. comun de mare capacitate Apa este o conmponenta a multor instalatii O suprafată considerabilă e ocupată de parcaje, circulaţia pietonală, şi sectorul gospodăresc- spaţii

tehnice , de întreţinere depozite etc. Sec XX va amplifica programul Apare primul “disneyland” –1958/california, “Walt Disney Wordl” –1971/Florida, “Tokio Disneyland în

1983, “Euro disneyland” 1992/Franţa/1800ha.dar in prima etapa-600ha., Ultimul situat la 32km. de Paris are în componentă cele cini “ţări” de inspiraţie americană- “Frontierland”,

“Fantasyland”,”Discoverland”, Main streetland Preconizat a fi terminat 2017/ în prezent parcul de loisir ocupa o supr. Limitata

PARCUL DENDROLOGIC Are misiunea de a asigura adaptarea la climatul tării a speciilor exotice, de a le înmulţi, de a le conserva

pe unele si de le răspâdi pe cele deja aclimatizate. Are functi de cercetare- sa aibă condiţii adecvate – spaţii pentru cercetrare, administraţie, sector

gospodăresc,spaţii tehnice Amplasamentul –de preferintă un relief animat, prezenţa apei, un sol care sa nu pretindă lucrări mari de

ameliorare, o zonă nepoluată şi ferită de curenti puternici de aer rece, sa dispună de un drum de acces modernizat

Cautat atât de specialisti cat si de turisti Stilul peisager este cel mai recomandabil Ex: parcul dendr. De la Simeria, situat pe malul Muresului, cca 70ha. şi a cărui primă datare este in-

ceputul sec 19.- lunca transformată in parc(pe lângă un conac) a primit primele specii exotice, castanii , apoi , intr1870-1980sa se aclimatizeze specii din China, Japonia.

În 1958 –cca 200 specii exotice aclimatizate Parcul nu a avut la bază un plan de amenajare Parcul dendr. De la Bazoş/în apropiere de Timişoare

PARCUL NATURAL Sunt ecosisteme mai mult sau mai putin alterate, de întindere mică, dar care pot fi conservate şi în

acelaşi timp deschis publicului Remarcabile prin frumuseţea şi armonia peisajelor Deosebirea de parcurile naţionale- că nu sunt alcătuite dintr-o natură autentic sălbatică Ele pot include pe o anumită suprafaţă peisaje tranformate de om de+a lungul secolelor_ câmpuri

agricole şi păduri exploatate regulat,sate, hanuri, locuinţe izolate , Interesul pentru astfel de zone poate fi

- de ordin stiinţific – biotopuri remarcabilede floră şi faună- cultural- conservarea de tradiţii privind habitatul, obiceiuri, ocupatii- estetic, turistic şi economic-valoarea potenţialului forestier

ca mod de organizare, se recomandă structurarea pe trei zone:- zona exterioară- care nu exclude activităţile economice dar care sunt supuse unei atente

urmariri ca şi peisajul. Turismul este stimulat prin introducerea de echipamente adecvate:infrastructură, accese auto comode, cazare, baze de agrement(piscine, terenuri de golf şi jocuri sportive,), dotări culturale(muzee, expo.)

- zona de calm şi linişte cuprinde pădurea destinată producţiei dar cu mici amenajăripentru turism, unde circul. auto este interzisă, ca şi alte amenajări şi construcţii

- zona protejată- accesul vizitatorilor este doar pe trasee bine stabilite în 1978 se propune pentru amenajarea cu parcuri naturale a zonelor: Porţile de Fier, Maramureş-Oaş,

Cetăţile dacice, Valea Oltului-Motru, Valea Bistriţei – Bicaz, Făgpraş

PARCUL NATŢIONAL primul apare în SUA , în 1872, P. N. de la Yellowstone, primul din suita câtorva zeci, create din 1883

până la începutul sec XX. În 1969 , la a 10-cea adunare generală a Uniunii Internaţionale pentru Consevarea Naturii/UICN,de la

New-Delhi, s-a stabilit că P.N. sunt “...teritorii relativ întinse în care :- unul sau mai multe ecosisteme nu au fost alterate efectivde exploatarea şi ocupaţia umană,

unde speciile vegetale şi animalele, unităţile geomorfologice şi biotopurile sunt de un interes stiinţific deosebit, educativ si recreativ sau prezintă peisaje naturele de mare frumuseţe

- cea mai mare autoritate competentă a ţării prevede măsuri pentru a preveni, elimina, atât cât este posibil, exploatarea sau ocuparea suprafeţei în întregime , şi pentru a spori efectiv respectuo faţă de elementele ecologice, geografice sau estetice, care au condus la crearea lor

- în care vizitatorii sunt admişi în condiţii deosebite, în scopuri educative, culturale, recreative, şi inspirative

dar PN se pot îndeplini şi alte utilităţi :refugiu/rezervaţie pentru marea faună, poli de atracţie pentru turism,

în dec. VIII-lea al sec XX , în 136 state existau peste 1200 PN şi rezervaţii analoage, însumând o suprafaţă de 92milioane ha.

în 1935. UICN a înscris în liste Parcul Naţional Retezat-dexlarat “rezevaţie naturală”, şi patru rezervaţii echivalente : Delta Dunării, Bucegi, Pietrosul Mare şi Ceahlăul,

suprafaţa minimă acceptată este de peste 1000ha. În anii 80 se propune înfiinţarea PN al Munţilor Apuseni- actiune initiata încă de E. Racoviţă- precum si

multe altele Relativ la PN, s-au emis şi alte criterii, înafara celor din 1969de la New-Delhi, de care ar trebui sa se ţină

seama, cum ar fi- organizarea unitară a gospodăriei integrate- din cauza existenţei mai multor factori interesati - armonizarea funcţională – a zonelor destinate conervării, cercetării, turismului educativ, etc- cumularea conservării cu protecţia- s-a căutat astfel stabilirea unui raport echitabil între suprafeţele total ocrotite şi întinderea PN

PARCUL SPORTIV presupune realizarea unor construcţii şi amenajări complexe ca stadion, sală de sport, piscină, patinoar,

velodrom, poligon de tir, turn de paraşutism, şi terenuri pentru majoritatea jocurilor sportive. La aceste + spaţiile administrative, tehnice, de întreţinere, ce pot ocupa unul sau mai multe pavilioane. Se aresează nu numai specialistilor ci şi publicului numeros ce participă la competiţii sportive – trebuie

asigurate serviciile necesare _ acces la mijl . de trans. În comun de mare capacitate, parcaj, alim. Publcă,, grupuri sanitare.

Consumatoare mari de teren+ suprafeţele vegetale care au menirea de igienizare dar şi de a crea un ambient relaxant sau stimulativ, fucţie de sectoarele care le deserveşte

Amploarea şi complexitatea creşte----OLIMPIADĂ, satul olimpic, echipamente complexe , etc La ac categorie , compoziţia va fi în mare măsură dictată de condiţionări tehnologice, de infrastructură şi

de relief. În Cluj si în tară, primul Parc spotiv- Parcul Sportiv “Iuliu Haţieganu”- 23ha.-1935

BAZA ŞI COMPLEXUL SPORTIV Baza – desrveste 2-3 discipline, aparţine unei asociaţii şi are o suprafaţă redusă la strictul necesar, nu

se pune problema unei compoziţii peisagere Complexul sportiv, ca şi baza , sunt destinate profesioniştiloe, spre deosebire de parcul sportiv care

serveste si destinderii publicului Componentele unui comple sportiv: terenurile de sport, pavilioane unifuncţionale, sau

polifuncţionale, echipamente, parcaje alei de legătură, Construcţiile pot ocupa 20-30% din teren

PADUREA DE RECREARE1. Rol şi necesităţi Păstrarea echilibrului ecologic, cel economic, recreative şi de protecţie, mai ales în cazul aglomeraţiilor

urbane Oferta de recreare ocupă un loc important: drumeţii, călărie, schiul, alpinismul, dar şi odihna. Se impune o politica la niv fiecarei localităţi de perspectivă care să prevină sufocare şi degradarea

pădurilor destinate recrearii La noi ,în 1973- 25mp/capde locuitor, în Franta – 100mp Necesarul de padure este în funcţie de mărimea oraşului, de rolul jucat în teritoriu( capitală, centru

universiitar, cultural , staţiune, etc) Pădurile de recreare fac parte din fondul forestier şi NU indeplinesc şi funcţia de agrement.(decât în

anumite cazuri, cu amenajări speciale)2. Criterii în alegerea de arboret pentru a deveni parc de recreare Profilul dominant

- recreare, agrement, sau o funcţie combinată- agrementul cere prezenţa unui curs de apă, relef animat, accese auto majore, parcaje , echip.

Tehn. Edilit., servicii. Etc- la formulele mixte – suprafaţa va creşte

Zona geografică – munte , deal, câmpie, litoral Factorii fizici – influeţează cel mai mult, : configuraţia terenului, caracteristicile solului, hidrografia şi

topoclimatul- panta de până la 10% - lucrările de sist. Verticală nu sunt oneroase, - peste 10% - interventii majore- includerea de versanti în aria de interes pentru săniuş, schi- nordpentru locurile de odihnă se

recom partea mediană a versantului- pentru expunere la soare – versantul sudic - caracteristicile solului- uşoare, fertile, nisipoase, argiloase- apa- componentă indispensabilă- înot, pescuit, plimbări cu barca/ reconfortant si psihic.- Clima- bogata în precipitaţii

Vegetaţia- mai ales cea lemnoasă este atracţia nr.1 – se recomandă să fie diversificată şi

matură+poienile, stuifărişurile. Cadrul ambiental- punerea în valoare a unor perspective sau panorame,evidenţierea de gormaţiuni

geologice, mascarea unor zone inestetice

3. Organizarea - structurarea pădurii de recreare pe următoarele atribuţii Zona de primire şi odihnă – 15-20% - supusă unor operaţii de adaptare pentru primirea publicului Zona de plimbare – 75-80%- presupune intervenţii mici- marcaje, adăposturi de ploaie, amenajarea

izvoarelor pentru a fi accesibile Zona de regenerare, de protecţie – 5%- este alcătuită din teritorii situate în ambele zone Printre factorii de primire – panta, expoziţia, natura solului, compoziţia şi vârsta arboretului, tratamentul

aplicat Compoziţia – de preferat arborete amestecate( padurile de răşinoare- monotone, cele de foiase devin

inexpresie iarna. Vârsta arboretului este imp. – perioadele de crestere/dezvoltare

diferă de la specie la specie Desigur că organizarea /amenajarea unei păduri este funcţie de catrgoria sa : P. naturală, P. de plim-

bare, sau P. parc/ dimensionări adecvate 4. Echipamentul pădurilor de recreare – totalitatea lucrărilor şi dotărilor de infrastructură care să pemită

pădurii îndeplinirea funcţiei de recreare Echipamente de bază

Drumurile de acces,- destinate circulaţiei ocazionale a autoturismelor şi a drijării vizitatorilor spre zonele de interes .

itinerarii care sa ajungă in apropierea puncelor de atracţie,se vor prevedea indicatoare pentru sigu-ranţa circulaţiei, marcaje, locuri de depăşire şi parcare temporară , vor consuma căt mai puţină suprafată di S. pădurii

Potecile- fac legătura între zona de primire , punctele de interes turistic şi obiectivele de interes ma-jor- , căi de acces sau drumuri, cabane, etc

Vor fi însoşite de indicatoare si vor fi de lungimi diferite pentru a raspunde diverselor solicitări

Traseele propuse vor ocoli zonele cu vegetaţie vulnerabilă sau protejată cât si terenurile ce nu oferă securitate (mlăstinoase, instabile, râpe, etc.)

Sa aigure locuri de odihnă si refugii Piste pentru călărie- lăţime mai mare ca a potecilor, nu se vor suprapune peste acestea, nu se vor

intersecta cu drumurile auto, şi pot fi prevăzute cu unele obstacole specifice hipismului Locurile de parcare – în zona de primire, la liziera pădurii în mici alveole, Nu se vor amenaja platforme betonate sau asfaltate, ci dale inierbate Echipamentele pentru destindere şi odihnă activă : cabane , spaţii amenajate pentru campare,

platforme pentru utilizarea focului + picnic , gropii de depozitarea deşeurilor Echipamente specializate – se adresează cu precădere odihnei active- practicarea unor sporturi ce

necesită amenajări speciale.

REZERVAŢIA sunt arii de mare amploare, ce prezintă un interes deosedit naţional sau internaţional, privind fauna, veg-

etaţia sau formaţiunile geologice după scop şi obiective ele pot fi

rezervaţii naturale- care cuprind suprafeţe de terea +ape destimate conservării unor medii de viaţă caracteristice si care pot fi de interes zoologic, botanic, forestier, geologic, speologic, marin sau mixt

rezervaţii stiinţifice- inculd suprafete de teren +ape de întinderi variate, destinate cercetărilor stiinţifice de specialiate şi conservării

rezervaţii peisagistice – forme de relief de mare valoare estetică monumente ale naturii – reprezintă asociatii sau specii de plante sau animale rare pe cale de

dispariţie, fenomene geologice unice- peşteri, cascade. Ele mai pot fi de doua categorii , după scop

Definite- se urmăreşte conservarea unui obiectiv cu caracter general - vizează toate componentele mediului natural

după măsurile aplicate rezevaţii naturale integrale – supuse protecţiei totale cu interzicerea intervenţiei omului rezevatiile naturale conduse/dirijate- sunt stopate anumite activităti rezervatii economice – cele “forestiere”, “de vânătoare, şi de pescuuit

rez. Nat. pot fi arii izolate sau pot fi componente ale unui parc national sau natural , beneficiind astfel şi de o zonă “de protecţie”.

SPAŢIILE DE JOACĂ PENTRU COPII grupa 0-3 ani - mici amenajări asemănătoare cu cele ale creşei grupa 3-6 ani- balansoare, tobogane, leagăne, platforme rotitoare, spaliere de căţărat, dispuse în spaţii

deschise+ zone umbrite pentru însoţitori gupa 6-10 ani – presupune favorizarea jocurilor colectve(cetaţi din lemn, colibe),,stimularea

curajului(echipamente de căţărare, labirinturi piste de cartodreom), aparate de gimnastică, coşuri de baschet

suprafeţele variază de la 100mp la câteva sute amplasament îndepărtat de circulatia auto si în apropuierea locuinţelor colective

CIMITIRUL. COLUMBARUL cele doua modalităţi de tratare a cadavrelor: îmhumare şi incinerare ponderea difera de la un cult la altul, sau e funcţie de gradul de civilizaţie. În cimitire – se urmăreşte exploatarea la maximum a terenului , suprafaţa ocupată de morminte ajunge

la 85% din total incintă, restul- alei. Reducerea la 60-65% ar permite introducerea vegetaţiei inalte, astfel devenind şi un loc pentru medi-

taţie- ex Paris Amplsarea va urmări evitarea cu vecinătatea locuinţelor, a captărilor de ape subterane, pante usoare

pentru scurgerea apelor+panoramă, acces auto, şi unteren usor de lucrat, orientare preferefnţială sud În vecinătatea intării se vor amenaja parcaje Pavilioane destinate publicului+ administrativ Magazine de profil+alim publică+ anexe necesare Capelă de expunere- serviciul funerar, pe culte sau nu Existenta unui sector pentru eroi, personalităti- tratare adecvată

Aleile vor ţine seama de deplasarea convoiului funerar, platforme pentru popasuri pentru procesiunile mai lungi

Columbarele ies din rigiditatea de organizare a cimitirelor Peisaje stimulatoare, topologie animată, prezenţa de obiecte de arta monumentală Pereţii-celule pentru urne devin structuri arhitecturale Compozitia unor astfel de locuri preferă o amenafare peisageră Igualda /barcelona, Brion/San vito d,Attiole/Italiai

GRADINILE CHINEZEChinezul tinde, ca şi noi să realizeze unitatea spiritului. Dar el o cauta pe alte drumuri dacât noi . – ellie FaureA fost necesară influenţa budismului asupra taoismului pentru a se înţege principiul care guvernează natura, cosmicitatea sa, respectiv acel TAO care inseamnă printre altele şi unitate, fără de care nu se poate ajunge la acea intensă trăire a naturiiDe alfel nemurirea in taoism este tot o gradină, una de caişi , spre deosebire de cea budistă care este una de lotuşi. Iată de ce grădina devine aici un simbol al cosmosului şi de ce ea ajunge o sinteză a tuturor elementelor naturii- apa, pământul, vegetaţia si cerul (reflectat), un mediu tao, ăn care eşti ăndemnat la filozofie sau participi la ceremonii, grădina devenind o artă a artelorUn mare pas- apariţia mănăstirilor budiste, în jurul cărora sau amenajat grădini, unele utilitare, altele filozoficeMare parte din ceea ce este esenţial în grădina chineză, se realizează cu aceleasi elemente compoziţionale; ceea ce diferă de la o scenă la alta, de la o grădină la alta, este atmosfera pe care o creeazăPrin prisma esteticii europene, grădina chineză intră în categoria stilului peisager de tip baroc- predominanta liniilor curbe, a serpentinei baroce, organizarea contrastantă a elementelor naturii- apă-pământ , vale-deal , o continuă dedublare şi oglindire pe suprafaţa heleşteelor .....Estetica acestei grădini rezultă din analiza pe scene (sectţiuni), care trebuie descoperite gradat, pentru că o astfel de compoziţie nu poate fi văzută toată din acelaşi punct.Componentele majore - ROCILE, APA, VEGETAŢIA, ELEM. ARHITECTURALE şi... SPAŢIUL....considerat ca fiind complicele perpetuu al artistului chinez.Inca din cele mai vechi timpuri, ROCILE, JADUL, CRISTALELE NATURALE , aveau mare trecere la chinezi pentru aspectul dar si semnificaţia lor.Ele se regăsesc în grădinile private sau publice- ca piese solitare, munţi artificialicu grote sau tuneluri, ca insule, ca podeţe- dupa sec XII devin obiecte de privit(contemplative) din pavilionul adorării pietrelor - PAISHIHApa este şi ea mereu prezentă- lac limpede, helesteu acoperit cu vegetaţie/lotuşi, râuri şerpuitoare, canale pavate ce ajung în interiorul pavilioanelor, cişmele, dar niciodată fântâni ţâşnitoare.“faţa liniştită şi luminoasă a lacului exprimă însăşi perfecţiunea TAO : echilibru, neutralitate, calm, lipsă de acţiune.Muntele, roca – exprimau viziunea expresionistă asupra naturii- şi erau mai filozoficeApa conduce spre impresionism şi promovează lirismulVegetaţia – s-a remarcat mai ales pprin arbori / piersicul, prunul, mărul sălbatic, bambusul, chiparosul, ienupărul chinezesc, - arbuşti şi mai puţin flori( sub formă de pete). Dintre flori, cea mai preţuită era LOTUSUL iar dintre arbori, PRUNUL ÎNFLORIT.Speciile se grupau în scene care urmăreau atât efecte de încântare cât şi de surpriză şi meditaţie.Ca elemente de arhitectură , au fost folosite pavilioanele-locuri sacre şi profane- ce vor căpăta multă importanţă şi destinaţii precise- cu spaţii închise sau deschise.

Pagodele, locuri sacre, se vo rimpune prin acoperişul foarte decorativO piesa frecventă- PODEŢUL- din bambus, lemn, sau piatra- cu sau fara destinaţie, foarte simple sau bogat ormanemtatePARAPETELE- de pod, paviloane, -erau alt element decorativGrădina era intotdeauna inconjurată de un zid sau ziduri, cu ferestre- deschideri spre grădină – şi porţi, poarta având o importanţă aparte- taina tainelor, prin care miracolul apare.Ex. oraşul interzis din BeijingModelul chinez va pătrunde în stilul peisager european, inclusiv in zilele noastreBarocul european ramăane un caz izolat- curtea imperială din Yuan Ming Yuan- şi o experienţă neasimilată ulterior de practica chineză.

GRADINILE JAPONEZE

Pănă la încep. Sec XIII, cănd s-a produs invazia chineză, grădina japoneză ca obiect de artă , nu se făcu-se cunoscută.

Revenind în timp, peste şintoismul japonez, o religie care identifica divinitatea cu întrega natură (panteism), va pătrunde taoismul chinez şi mai târziu budismul- după 552 d. H. De la taoişti se va reţine acel “tao”/ tai chi- unitatea dintre cele doua contrarii, ing şi iang, iar de la budiştii chinezi, întrecându-i chiar, se va ajunge la o anumită “trăire a naturii”, a unităţii ei- prin exerciţii spirituale, meditaţie, tăcere îndelungată.Facând o comparaţie cu grădina chineză – se promovează şi în Japonia, în prim plan, latura spirituală şi trăirea naturii

Satisfacţia estetică se obţine prin armonizarea contrariilorSe folosesc cam aceleaşi elemente pentru materializarea compoziţiei, inclusiv traseul mai sinuos al

aleilorGrădina chineză se incadrează în stilul peisager , de factură barocăGrădina japoneză – stil peisager de factură clasică.- prin ordine, prin cultivarea unor forme simbolice, prin unitate, prin raţionalismIndividualitatea va rezulta din maniera de compunere,

din spaţiul foarte restrăns folosit pentru amenajare+ atenţia acordată în asocierea de elemente, a munerelor 3, 5, şi 7,

trăirea mai mult filozofică a peisajului, tendinţa spre abstractizare.Grădina – evadare din mizeria cotidianului, devine un loc de întâlnire cu frumosul şi cu ordinea morală, peisajul te invită la dialogul cu tăcereaRegăsim grădina în vecinătatea mării, grădini de câmpie, de munte, de stânci, de râuri, şi in toate cazurile se cauta ca piatra, păm’ntul, vegetaţia să fie din locul respectivVa exista un adevarat cult al pavilionului, iar ăn grădini va mai apare în plus LANTERNA de piatră, gardurile şi umbrelele din bambus, veranda casei- ce simboliza trecerea spre interior , trecere ce era pregatită de ritmul pietrelor de păşit , ce lega poarta de intrare de construcţie.Compoziţia trebuia să se înscrie în una din cele doua doctrine estetice, opuse , şi anume:

CHA NO YU- care proclama în spirit zen budist simplitatea ca normă estetică şi SHIBUMI, care propunea luxul şi rafinamentul

De aici rezultă cele doua categorii : austere sau bogat ornamentateAstfel s-au cristalizat câteva tipuri de grădini japoneze – grăd. Templului, grăd. Ceremoniei ceaiului, grăd. Daimionului(aristocratul feudal), grăd. Miniaturală, grăd. Kara sau Sui/de nisip, grăd. Bonkey (platou de porţelan pe care se realiza o grădină cu vegetaţie minusculă)Din criza de spaţiu dar şi din venerarea naturii a apărut şi cultul aranjamentelor florale – ikebanaSe mai poate consemna că multitudinea grădinilor imperiale se datora faptului că după moartea fiecărui împărat, curtea imperială se muta în alt locPrimul “parc” apare în sec VIII. Între 1186-1335, “arta grădinii” va intra sub doctrina zen-budism, promovând simplitatea prin prisma religiei sau filosofieiÎntre 1336-1379 se obtează pentru maniera mai ornamentală, artiştii grădinari luând locul proeţilor grădinariÎn sec XV apare grădina de tip KARA sau SUI( peisajul apei secate), dar şi grădinile destinate pavilioanelor pentru ceremonia ceaiuluiÎntre 1603- 1867 , revin din nouz în amenajări profesioniştii, care vor accentua “caracterul profan şi chiar utilitar al grădinilor” de tip JOKA- era a unui samurai, avea la intrare un arbore, cu rolul de a apăra stăpânul de duhurile rle, - apoi în curte un pavilion pe două niveluri, iar în jurul acestuia, trei grădini,( una a pietrelor cu un râu imaginar şi un pod, o grădină miniaturală în nord şi o atreia cu un crâng de bambus, izvor, un loc al crizantemelor şi un templu), despărţite prin garduri de bambus sau tufişuri, dar vizibile din verandele casei.

GRADINILE EUROPENE MEDIEVALE ( incepand din sec V - un mileniu de istorie)

Năvălirile popoarelor nomade – sec V-XIII – vor sterge in multe zone urmele gradinilor elenistice si romane sau neingrijindu-lee

Primele gradini care vor apare – caracter productiv + de destindere ( feudali)- vor fi ascunse dupa ziduri de incinta.

O pajiste , câtiva arbori si flori – caracterul acestor grădini(sec XI) O grădină seniorilală- delimitată de yiduri, peluză, flori+lânga zid o promenadă acoprită de vegetatie. În

mijloc era un loc de sedere+o fântână sau/ şi un pavilion = gradina a iubirii Gradina monastică – cultura trandafirilor = rozaliile, temă preluată mai apoi de grăd. Europene Incepând cu sec XIII, se abandonează austeritatea amenajărilor ca urmare a influenţei Siciliei (ldat .

legăturilor ei cu civilizaţia greco-romană), dar şi datorită participărilor la cruciade – influenţa Orientului Apropiat

Primul parc menţionat – “ HESDIN” din Artois, -1235 – la început peisager, mai apoi imprumută modele bizantine sau musulmane

Sec XIII apar primele tratate de grădinărit

GRADINILE ITALIENE Spiritul Renaşterii , care aproape timp de de trei secole va patrona si va promova dezvoltarea culturii

(toate domeniile ei) europene, a insemmnat de fapt o revalorificare a artei greco-romane intr-un cadru cu totul nou, lasând reprezentanţi străluciti si in arta gradinilor.

Acest lucru s-a pertecut mai intai in Italia, unde , in aceasta perioada s-a revenit la principiile de amena-jare ale gradinilor antice.

Renaşterea va da demnitate şi naturii(nu numai personalităţii umane),care produce încântare atunci cand este organizată şi lucrata, cand frumuseţea este chemata la ordine

Aşadar apare grădina “arhitecturală” , care devine o demonstraţie-spectacol de materializare a unui con-cept sau ... “ un obiect artistic desăvârşit, creat, calculat, in care matematice se întâlneşte cu poazia, şti-inţa cu fantezia, legitatea cu libertatea

În naşterea acestor opere- grădini- vor fi implicati mari arhitecţi ai epocii şi ca nu este de mirare domonarea spaţiului exterior de către obiectul de arhitectură , ce propune o recreare a naturii învecinate până la a face o prelungire a interiorului reşedinţei – prin axe, terase, portice colonade, ziduri de verdeaţă + parterele vegetale ce reiau motivele decorative ale spaţiilor arhitecturale. Prin utilizarea de el-emente imitative de arhitectura , dar din verdeaţă, - cabinete de verdeaţă, saloane... alcovuri, etc. – se ajunge la o scenografie foarte sofisticată, în căztarea unui “peisaj absolut”+ ajutat de cele mai multe ori si de un relief destul de animat.

Arhitect peisagisti Leon Batista Alberti – gr. De la Quaracchi/ Florenţa Guiliano da Sangallo- gr. Lui Lorenzo Magnificul /Florenţa Bramante- gr Belvedere /Vatican, 1503 , mai apoi de arh Pirro Ligorio Vignola – gr. Vilei Lante- 1564 Raphael- gr. Vilei Madama/Roma – 1519 Michelozzo – gr. Vilei Medicis / Fiesole Pirro Ligorio – gr. Vilei d-Este / Tivoli- 1540....etc

Tonul in reenaşterea grădinilor – Florenţa, - grădina de la Quaracchi- 1450 şi cea a lui Lorezo Mag-nificul- 1485-89

Mai sunt de amintit grădina prinţului Alfonso de aragon de la Napoli, grădina Papei Iuliu al II-lea de la Belvedere _ Vatican – care va deveni un model prin introducerea de elemente de arhitectură în prim plan – scări, balustrade, pilaştri, nişe,- model preluat de gr. Vilei Borghese/Caprarola, vilei Lante/Bag-naia, vilei d”Este/Tivoli, etc.

Una dintre cele mai frumoase grădini ale Renaşterii italiene este grădina -parcul – Boboli /Florenţa şi apartinând Palatului Pitti - sec XV-............. amenajată pe panta unui deal, ea va deveni o succesiune de terase ce se îngustează spre vârful dealului, unde era amplasată o belvedere, de unde se putea ad-mira întreaga compoziţie, ce avea la baza dealului palatul. O alee centrală leagă terasele intre ele care la rândul lor sunt personalizate cu alei secundare, poteci, bazine cu apă, statui, şi o vegetaţie formată din stejari, lauri, chiparişi, arbuşti, prelucraţi în forme geometrice. , amfiteatre, insule cu maluri sinuoase, balustrade de unde se deschideau perspective largi.

După 1530 se poate vorbi de faza “barocă”, când căutarea plăcerilor devine mai asiduă- inmulţindu-se şi efectele –surpriză şi aspiraţia spre spectacol, iar rafinamentul se constituie într-o componentă a blazonu-lui proprietarului. Sculpura este mai prezentă, iar vegetaţia este privită ca un ornament . Castello / Florenţa Vila d”Este /Tivoli – 1540 de P. Ligorrio , în apropierea locului vilei împăratului Hadrian

Amenajată pe 5 terase suucesive, palatul ocupa poziţia domonantă. Accesul la clădire se făcea printr-un şir de trepte monumentale. Terasele erau mărginite de balustrade ornamen-tale cu statui şi dublate de garduri vii tunse. Terasele, scările şi aleile erau împodobite cu statui, vase ornamentale şi alte elemente sculpurale. Prin captarea unui torent, o mare bogăţie de apă era facută sa cânte si să loace într-o suită de 100 de fântâni şi traspotrată pe un lanţ de bazine, decorate cu statui , cădea în cascade semicirculare. În zidurile de sprijin monumentale erau amenajate nişe în care erau amplasate sculpturi sau alte obiecte decorative.

Vila Gamberia/ Settignano Vila Garzoni /Collodi Vila Aldobrandini/Frascatti Palatul Farnese /Caprarola Vila Borghese/ Roma...etc

De reţinut că în grădinile baroce italiene: vegetaţia exuberantă este dominată de principiile arhitecturale, apa este nelipsita în compoziţie în toate manifestările ei-(oglinzi, jeturi, cascade, orgi, nim-

phaeum+uri)- , diversificarea formelor bazinelor + readucerea mitologiaei acvatice prin sirene, nimfe, tri-

toni- sculptura şi elementele arhitecturale( terase, scări, balustrade, colonade, nişe, vase ) vor

contribui la definirea personalităţii grădinii sunt readuse în atenţie grota, surprizele, etc.

astfel se ajunge la “grădina spectacol” – ce mizează pe efecte “tari”+ antrenarea tuturor simţurilor. Un caz aparte – grădina de la Bomarzo sau “pădurea sacră”/ Sacro Bosco/ a Principelui Orssini-

1530-1570 , în apropiere de Roma, la Viterbo- arh. Pirro Ligorio( Vila d”Este) , şi care este considerată un inceput în “manierismul ororii”, un exemplu de “zoosofie şi mitologie”. Ea respecta logica grădinilor italiene contemporane ei , dar totul este gândit deformat, un fel de “nebunie calculată” şi care urmăreşte provocarea.

“ Tu , care rătăceşti prin lume, căutând mari şi uimitoare minuni, vino aici unde sunt măşti în-grozitoare, elefanţi, lei căpcăuni şi dragoni”- text înscris de Orsini pe un pilastru al grădinii

Dan Grigorescu : “ spaţiu dispus într-o largă spirală; deci unele puncte fixe ale itinerarului, sculpurile, pot fi cuprinse într-o privire, ceea ce demonstrează o ingeniozitate fara precedent a folosirii perspectivei..... în timp ce peisajul este interpretat nu ca o categorie a realului ci ca un el-ement al fabulosului.

În realitate statuile sunt mai mult simboluri ce îndeamnă la descifrare sau chiar la eliberarea de unele temeri.

În baroc – predilecţia pentru traseele curbe sau în serpentină, inlocuirea subzilă a realului cu iluzia, in-sinuarea fantasticului şi şocarea permanentă a privitorului.

Dar, personajul principal all acestor grădini spectacol este APA - pentru că ea este cea care aduce miş-care, multiplicare, iluzie, muzică, starea de vis,

Un statut de perfoprmanţă - Isola Bella din Lago Magiore, o insulă stearpă ,care dupe 1632devine o cascada de 10 terase- pe ultima fiind amplasata palatul prinţului Carlo Borromeo – un adevărat paradis al florilor înconjurat de ape.

GRADINILE FRANCEZE Grădinile italiene ale Renaşretii nu au reuşit sa se impună de la început în restul Europei, cu toate că

erau admirate şi apreciate. Au fost preluate doar unele elemente care au fost treptat încadrate în com-poziţii originale.

Franţa a rămas mult timp în urma practicii italiene, utilizând în continuare elemente modeste şi o compz-iţie simplistă, chiar daca va apela la apă, fântâni, canale, bolti verzi sau labirint.

Excepţie – parcul de la HESDIN(secXIII) influenţa grădinilor italiene din timpul Renaşterii , s+a resimţit începând cu sec XV şi în alte ţări.

Astfel, în Franţa , încep să lucreze la amenajarea grădinilor o serie de arhitecţi peisgişti italieni, ca Pacello di Mercogliano, pe care Carol al VIII-lea l-a adus din campaniile sale efectuate în Italia

O primă grădină – cea a lui Carol al VIII-lea de la AMBOISE- după 1494- unde apare prima amenajare franceză, ea fiind urmată şi alte grădini, în maniera compromisului , de călugării italieni.De amintit este grădina de la BLOIS – a lui Ludovic al XII-lea- , care rămâne tot o anexă a castelului, dar care foloseşte pentru prima oară terasa, doar ca cele trei terase nu sunt articulate-legate- prin scari.

Tot din această perioadă datează celebrele “Les Tuilleries”, ale căror planuri iniţiale au fost întocmite de Phillibert Delorme pentru Caterina de Medicis , în 1579, precum şi de Luxembourg pentru Maria de Medicis- 1612.

Dispar imprejmuirile de incintă, spaţiul devine mai larg Terenul este aproape de fiecare dată plan, mici denivelări preluate de terase largi, iar apa este prezentă

prin bazine şi lacuri cu mari oglinzi de apă linistită. – ex. grădina Fointainbleau – lac întins mărginit de un drum plantat cu 4 rânduri de ulmi(Henric IV)

Tot în această perioadă apar şi oranjeriile în grădini, iar parterele situate lângă clădiri vor devenii ade-varate broderii – partere brodate – la început flori, mai apoi buxus ul tuns.

Claude Mollet - creator de grădini din familie – stabileşte proporţia aleilor în cadrul compoziţiei, le arată importanţa, ia măsura cu parterele brodate din vegetatie de lungă durată, arată ca în apropierea clădirilor aceste partere brodate trebuie sa fie mai bogate, iar pe măsură ce se îndepărtează de clădire, mai puţin încărcate, face o clasificare a florilor după înălţime, etc. A fost un adevărat procursor al lui Le Notre.

Treptat, o data cu sec XVI, apar grotele, tema teatrului, fantezia în utilizarea apelor(canalele fiind prezente încă din sec XV), promenadele descoperite, pavilioane elegante, etc.

Grădină celebră în epocă – cea a Dianei de Poitiers de la ANET, unde Philibert Delorme va apela atât la terase, dar mai ales la canale , ce însoţeau aleile, în timp ce un alt canal înconjura castelul şi grădina, izolându-le de parcul mobilat cu pavilioane, oranjerii, voliere, etc.

Prin aceste realizări se consideră că s-a ajuns la o compatibilitate între practica franceză şi cea italiană, ca s-a făcut un pas spre definirea unui stil autohton şi chiar ca ar di deja trasate liniile viitoarei evoliţii a grădinii clasice franceze.

De reţinut totuşi ca in sec. VI , în paralel cu definirea unui stil propriu, vor mai persista amenajările “uşoare”, peluzele fara arbori, rigiditatea în terasare, lipsa preocupării pentru fasonarea vegetalului şi chiar o prezenţă săracă a onor elemente de tranziţie, de la cadrul construit la cel vegetal- porticele, colonadele, zidurile, scările, etc.

Trecerea la sec XVII se remarcă prin rigoare mai mare în organizarea spaţiilor şi dispunerea elementelor în compoziţia unei grădini – preferinţa pentru “aleile regale” largi, cu perspective directe, deschiderea către orizont unde urma peisajul neamenajat, mobilarea cu puncte de interes a intersecţiilor şi capetelor de perspectivă( pavilioane, edicule, statui, fântâni, bazine), apariţia cultului grotelor şi proliferarea statu-ilor

Parterele florale şi amenajările acvatice devin nelipsite Punctul culminant al clasicismului francez- parcul de la Versailles , va trece primtr-o etapă de continuă

acumulare de învăţăminte şi teme. Va cunoaste multe metamorfoze- poate cele mai multe in timpul lui Ludovic al XIV-lea, dar în mare va

rămâne fidel concepţiei lui Le Notre Amplasat pe un teren mlăştinos, fîără curs de apă, mărginit de coline la nord şi sud, A secat mlastinile, a deschis pespective, a împădurit şi a mascat tot ce era inestetic. Un apeduct aducea apă de la 50 km. pentru numeroasele fântâni şi canale existente A reuşit să realizeze o opreă în care totul să fie însufleţit de apă iar unitatea de stil sa fie aproape ire -

proşabilă. Legătura palat(simetric)- parc-orizont, o face axa longitudinală- “marea axă”- est-vest, ce+si are în-

ceputul în Avenue de Paris(mediana tridentului) , trece prin curtea de onoare şi după ce traversează palatul continuă cu parterul Latonei, Aleea regală, bazinul lui Apollo şi marele canal, ce reia motivul în cruce al întregii compoziţii

Pentru realizarea “spectacolului apelor”, Le Notre a trebuit să convingă curtea regală de avantajele re-flexiei razelor luminoase pe luciul apei şi să aibe la dispoziţie tehnica ridicării apei la înălţime. Din cele 1200piese acvatice amintim: marele canal, bazinul lui Apollo, Bazinul Latonei, bazinele anotimpurilor, bazinul lui Neptun, Piramida Apelor, artezienele, cascadele.

Parcul ocupa la început o suprafaţă mare , apoi cca 6000ha iar în prezent 815ha. Întimp unele comonente vor dispărea, ca grota zeiţei Thetis, ce a făcut senzaţie în timpul

existenţei(1677-1685), Labirintul lui Esop, Trianonul de porţelan, multe dintre triaje atât de folosite de francezi, etc. Dintre cele nerealizate de Le Notre, semnalăm “Parcul englezesc”din vecinătatea Micului Trianon.

Pe măsură ce te îndepărtai de palat, rigoarea organizării se dilua, iar numărul elementelor se reducea Versailles-ul rămâne un etalon fericit de simbioză între rigoarea unei compoziţii arhitecturale integral

controlate şi exuberanţa barocului =”baroc al clasicismului”. Barocă este şi grădina Luxembourg din Paris , mult redusă azi ca suprafaţă, dar păstrând concepţia de

sec. XVII.

GRADINILE GERMANE Grădinile realizate ăn sec XVI , în Europa nu au beneficiat de un interes aparte nici din partea propri -

etarilor, nici a celor care le-au vizitat Sec XVII , însă, va fi receptiv la ceea ce se intânpla la sud de Alpi şi noile influenţe se vor resimţi şi în

multe zone ale Gremaniei Din suita de grădini apărute (la Heidelberg, Augsburg, Nurnberg, Frankfurt, Erfurt) se remarcă ca una

tipic renascentistă-italiană , cea a primarului din Frankfurt am Mein Grădinile erau o etalare a posibilităţilor materiale , dar si o individualizare a gustului Circula proverbul “ grădinile sunt cărţi de vizită. Cum e domnul , aşa e şi grădina” Aşadar sec. XVII va fi unul de conturare a unei renaşteri germane în arta gădinii, altfel nu uşor de real-

izat dacă se are în vedere viziunea lor despre natură- în care metaforic spus “pădurea iraţională plină de fantasme” trebuie să se confrunte cu “frunmuseţea unei naturi raţionalizate, solare, cu divinităţi benefice, dintr-o altă mitologie.

Se înmulţesc grădinile private(pentru duci, episcopi, bancheri, negustori), la fel şi cele publice, primele fi-ind şi ele mai apoi deschise publicului.

La Hanovra apare primul parc “ a la francaise”, : HERRENHAUSEN. Conceput de francezulMartin Char-bonnier pentru Ducesa Sophie a Bavariei, el va deveni unul din exemplarele baroce cel mai bine con-servate până astăzi.

Structura riguros geometrică, cu axa de simetrie trecând prin mijlocul palatului(distrus în al II-le război mondial), va fi mobilată cu o multitudine de partere decorative, bazine, statui, o seră(1686), un teatru(1689) şi un “colţ olandez”(1696)

Unitatea evidentă azi , afost atinsă în 1699 când se face o extindere spre sud, prin patru carouri ce vor include la mijloc o piaţă circulară şi unde se află o fântână cu cel mai înalt jet de apă din Europa- 80m

Parcul castelului CHARLOTTENBURG / berlin, unde doi elevi ai lui Le Notre, vor amenja parcul în stil baroc , după 1700. , dar care însă va suferi transformări în stilul peisager englez- 1786-1833.

O notă aparte – parcul castelului SCHWEINTZINGEN Conturat în sec XVIII, cu un nucleu în stil francez1721-34), el îsi va defini personalitatea prin in-

troducerea “marelui cerc” din faţa palatului, ca apoi în în 1777 partea de nord şi de est să fie amenajate în stil englez de Ludwig von Schill , ce va introduce şi un canal perimetral

Ca model de grădină rococo germană, o amintim pe cea de la cutrea VEITSHOCHHEIM- supusă unor amenajări succesive între 1680-1776-, unde caracterul grădinii e dat de numărul mare de statui baroce aparţinând lui Ferdinand Tietz .

Grădina de la LINDERHOF, din vecinătate Alpilor, “ cea mai romantică dintre grădinile barocului ger-man”.

Concepere ei va fi încredinţată de Ludwig al II-lea al Bavariei lui Georg von Dillman, trimis în prealabil să studieze modelul Versailles.

În zece ani 1768+78- se va naşte o imitaţie a Versailles+ului, în stilul barocului german, combi-nat cu stilul peisager englez.

GRADINILE AUSTRIECE

Secolel XV şi XVI – nu au lăsat mărturii care să denote preocupări desebite în amenajarea grădinilor Influenta italiană se va resimţi îndeosebi în grădinile private, care practica o ordine oarecum clasicizantă. O realizare în stil italian – la INSBRUCK, lăngă palatul AMBRAS, unde grădina apelează la o incintă

delimitată de coloane, la fântâni cu jocuri de ape, grote, un pavilion acoprit cu verdeaţă, pivniţă pentru vinuri şi un templu în cinstea lui Bachu. Dincolo de grădini, urma parcul cu iazuri cu peşte, curţi cu ani-male, şi un labirint în cerc.. Reamenajată, astăzi este una dintre cele mai frumoase din Europa.

La mesteri italieni se va apela si pentru realizarea grădinii MIRABELL-/ Salzburg, catselul Hellbrun, ce se va caracteriza prin

Inmulţirea grotelor

Numeroase surprize – păsări mecanice acţionate de apă, un dragon ce iese din grota sa, bea apă şi apoi se retrage, pietrele ce ameninţă să se prăbuşească peste vizitatori, etc.

Pe un teren stâncos se va amenaja o scenă, considerată a fi precursoarea “teatrului de verdeaţă” –folosit mai târziu în grădinile baroce şi clasice.

Parcul palatuli SCHOMBRUN / Viena, contemporan cu Ludovic al XIV-lea, dar a cărui înfăţişare de azi se datorează modificărilor făcute după1775 de Adrian von Stekhoven

Palatul şi parcul în faza initială se datoresc împăratului Franz Iosef I – 1678-1711, iar faza de după 1775, Mariei Tereza, ce a înconjurat Viena cu multe grădini luxoase.

El a rămas o încercare de a copia Versailles+ul prin: Organizare geometrică a circulaţiei Utilizarea parterelor Reluarea temei oranjeriei(aici o seră de palmieri) Modul de dispunere şi multitudinea statuilor Fasonarea coroanei copacilor

O caracteristică a lui este axa care leagă palatul cu fântâna lui Neptun, şi mai departe cu dealul pe care se află glorieta-portic, punct de belvedere al parcului în întregimea lui+ Alpii

În parc se mai află o ruină romană, un obelisc, o grotă cu nimfă, o grădină zoologică.

O reuşită – grădinile complexului de palate BELVEDERE Amplasate in partea de nord a Vienei, au fost amenajate sub patronajul prinţului Eugen de

Savoie-Carignan, iar prima fază, sub îndrumarea arh. Johann von Hildebrandt, s-a terminat în 1706. A doua fază a început în 1717- o data cu realizarea celui de-al doilea palat, conceput de Dominique Girard, elev al lui Le Notre.

Personalitatea grădinii centrale rezulză din suita celor trei partere(unite prin rampe, scări, cas-cade),ce leagă cele două palate, cel mai mare--- (superior) şi aflat pe terasa cea mai de sus, dând senzaţia că pluteşte dacă este văzută de la baza

Axa majoră dintre palate este întretăiată de axe transversale, şi e ănsoţită de partere florale, vegetaţie tunsă, statui

“grădina mică” (ce o însoţeşte, parţial, în lung, pe cea mare) include printre altele un buligrin, pavilioane de agrement, o volieră şi “sera mare”.

Grădina dintre cele două palate este considerată ca o aspiraţie a barocului către o sinteză e ele-mentelor grdinăreşti, arhitectonice şi artistice ale grădinii

Gradinile austriece vor infueţa puternic pe cele din tările subordonate imperiului, promotori fiind familiile nobiliare- fenomen evident şi la noi , în Transilvania.

GRĂDINILE ENGLEZE

Preocupări – încă din evul mediu, isistându-se pe latura utilitară Sec XV – relaţiile cu continentul – vor atrage atenţia asupra practicii italiene si franceze În a doua jumătate a sec XVI – în paralel cu amenajările private, va mai persista şi modelul medieval al

incintei îngrădite, cu specii vegetale locale+ unele aclimatizate ca smochinul, portocalul, dafinul, chiparosul.

Nici începutul sec XVII nu aduce schimbări de optică în imaginea grădinii- conservatorismul ii menţine ancoraţi în tradiţie- preferând plimbarea fără constrângeri, prundişul pe alei în locul ierbii umede, neagreind perspectivele care “fugeau” udeva la infinit

Ex. grădina de la HAMPTON COURT, la sud de Londra, pe malul Tamisei- mai este evidentă influeţa italiană- platbande, partere , heleştee, unele automate hidraulice, un munte contrafăcut încoronat cu un foişor.

Între timp, pe continent , natura mult artifiacializată nu mai este pe gustul europeanului, - care caută să reconsidere relaţia om- natură – “înapoi la natură” va găsi tot mai multi aderenti. Chiar şi stilul de viată se preferă mai simplu, urmărindu-se o regăsire a eu-lui, a solitudinii. Acest lucru este influeţat si de iluminism (sec XVIII), pre-romantismul în celelalte arte+ conoaşterea mentalităţii orientale

Noua atitudine faţă de natură se doreşte a fi un spaţiu mai apropiat de anticul EDEN, unde să se poată manifesta acea “trăire a naturii”.

Toate acestea vor găsi un teren fertil în Anglia, unde “manipularea vizitatorului “ nu a fost niciodată pe deplin înbrăţişată.

De alfel , peisajul (mai pictural) şi firea englzului mai reţinută, mai meditativă, mai rezervată faţă de cromatica ţipătoare, erau diferite de din sudul continentului. În plus , grădina chineză – ajuge să fie tot mai cunoscută şi spiritul ei tot mai apropiată de preferinţele englezilor, oferind un cadru mai propice manifestării sensibilităţii.

Grădina engleză va deveni o parte din natură, eliberată de regulile stricte , dar ea nu va beneficia de personalităţi în domeniu- arhitecti, peisagişti_-

Teoreticienii in ale grădinăritului erau poeţi, pictori, filozofi, jurnalişti, respectiv grădinari în timpul liber.. Ei îşi imaginează mai mult cum ar trebui să fie grădina pentru a fi în acord cu noul curent naturitico- sentimental al epocii...

Prima încercare în definişia noului model , vafi cea a scriitorului Alexander POPE, parcul TWICKENHAM de lângă Richmond( lucrările încep în 1718), şi care este un amestec de elemente clasice, baroce, şi pre-romantice

O altă încercare va fi la CHISWICK ( autor romancierul William Kent), unde eterogentatea va di dată de adunarea la un loc de serpentine, elemente italiene, un fel de teatru antic, acărui scenă e ocupată de un templu rotund iar locurile spectatorilor de vase cu caişi şi portocali), un obelisc, etc.

Un alt ex. va fi parcul de la STOWE/ Buckinghamshire, la nord de Oxford. Aici, începând cu 1715, grădinile amenajate sub îndrumarea arh. peisager Charles Bridgeman vor căuta să concureze Versailles-ul, dar în acelşi timp va fi printre cei care vor orienta arta grădinilor engleze către amenajarea peisajului. Către 1730 el va fi înlocuit de W. Kent care va suprima aleile desenate după reguli şi va introduce liniile curbe, va construi de-a lungul apei numeroase temple sau chiar o ruină, precum şi poduri ( a la Palladio, cu portic deasupra), va amplasa statui, va îndulci conturul bazinelor, etc.Tot aici , în 1741, Capability Brown va avea o contribuţie decisivă la “Valea greacă”, un vast peisaj de preerie sub formă de cuvetă, la nord de cânpiile Elizee. Se folosesc şi esente vegetale exotice cu rol important în amianţa generală.

Scriitorul Joseph Addison, va atenţiona într-un studiu desore peisaj asupra a două categorii estetice : pitorescul şi sublimul, supraestimate mai târziu de estetica romantismului. El va pleda pentru o grădină care să ofere “pacea şi liniştea” dar să fie şi un “exerciţiu al spiritului”.

Alt ex - grădinile STOURHEAD/ Wiltshire şi BLENHEIM/ Oxfordshire.

Prima , concepută de Henry Hoare fiul, în a doua jum. a sec XVIII , va fi prima reuşită în epocă de transpunere a unei viziuni picturale în cele trei dimensiuni ale grădinii (peisaje de Claude Lorrain). Rezultatul- o creaţie reuşită – şi bine conservată până în ziua de azi – de grădină engleză de factură clasică, unde întâlnim un amestec de patos şi libertate individuală, o glorificare a naturii şi şi un cult al neoumanismului antichităţii.

Grădina de la Blenheim( 1764) se datorează lui Lancelot Brown “ Capability” , primul grădinar peisagist ca formaţie şi meserie- 211 grădini- +peisaje din centru şi sudul Angliei. El va fi mai puţin interesat de peisajul clasic, ocupându.se cu mari desfăşurări peisagere, unde grădina şi peisajul fuzionează, unde elementele arhitecturale sunt puţin folosite iar circulaţia apelează la trasee în curbe şi serpentine

Grădina CHATSWORTH/ Derbyshire va include o istorie de 4 secole, începând cu 1570 până azi. La această evoluţie şi-au adus contribuţia mai multi printre care Lancelot Brown ( a doua jum. a sec XVIII), Joseph Paxton – după 1826 -, şi alţii. Dacă până în 1685 este remarcată influenţa franceză, începând cu 1760 , se va urmări realizarea “unui tablou natural”, în care pârâul Darwent se va bucura de mult interes- făcându-se mari mişcări de teren +îndiguiri. La toate acestea, Paxton va adăuga noi crsuri de apă, fântâni, un apeduct în formă de ruină, abile amenajări de roci, o seră. În 1970 – o noua seră pentru plantele exotice .

Un exemplu de grădină peisageră este cea de la palatul regal BUCKINGAM / Londra, realizată în sec XIX şi păstrată cu mici modificări până azi.

GRĂDINILE ROMÂNEŞTI

primele preocupări – cele din incintele clădirilor de cult+ cele din vecinătatea rşedinţelor feudale despre existenţa unor grădini cu scces pentru public – sec XVI , când la Alba Iulia funcţiona un “parc “ şi

o “grădină” cu terase( 1567), iar la Făgăraş , o “grădină”. În secXVII – consemnate grădinile de la Târgovişte, Mogoşoaia, Filipeştii de Pădure- care erau proiec-

tate după modelul celor italiene + cele de la Snagov, Iasi, Curtea de Argeş. La Sibiu , într-un plan din 1698 – o grădină din afara fortificaţiilor- cu trăsături ale stilului geometric. La sf. sec XVII – arhitectura brâncovenească, prin grădinile palatelor de la Potlogi(1698) şi Mogoşoaia

(1702) – demonstrează că se cunoştea experienţa europeană şi se ştia punerea în valoare potenţialul estetic al unui cadru natural

La Mogoşoaia întâlnim nu numai o grădină “în terase”, ci şi un parc peisager, pe malul lacului. În ambele cazuri, logia este un punct de belevedere.

Catedrala romano-catolica din Alba Iulia – înconjurată de o grădină, unde pe o schemă geometrică se întâlneau partere impodobite cu trandafiri şi floarea soarelui, brazi argintii tuşi în formă de obelisc, grupări de stejari.

La Iaşi- se aduc laude grădinii de la Frumoasa După 1691, o dată cu stăpânirea austriacă în Transilvania, pătrunde şi preferinţa pentru adăugarea la

reşedinţele nobiliare a grădinii de agrement sau chiar a dubletului grădină-parc. Apreciate ca remarcabile parcul de la Avrig(1750-1760)de lângă Sibiu şi cel de la Bonţida(1750-1760) Primul , început în stil geometric francez se va extinde pe terasa inferioară a proprietăţii(în luncă) , cu o

amenajare peisageră. Cel de la Bonţida- avea toate atributele unui parc în stil francez : gloriete, obeliscuri, fântâni arteziene,

statui+o fazanerie, un pavilion de vănatoate . Un plan din 1831 arată ca şi aceasta a devenit , în urma unor amenajări , o compoziţie peisagera.

Tot de sec XVIII este şi grădina palatului Teleki de la Gorneşti( 1789-1792), unde avem o concepţie geometrică ce se adaptează abil la teren. De remarcat personalitatea celor trei partere dar şi a fostului şanţ de apărare (un braţ al Mureşului), devenit alee, cu un traseu ce evită rigiditatea. După 1860 grădina devine o “insulă romantică”, în ansamblul peisager al parcului.

Încă de la sf. sec XVIII- preocupări pentru amenajarea unor spaţii publice de agrement şi care se vor materializa , în sec XIX , în promenade, grădini, parcuri

Inaugurată în 1860 , lucrările de secare a mlaştinilor de pe amplasamentul grădinii CIŞMIGIU încep din 1837. Iniţial are un caracter peisager, modificat în timp de intervenţiile lui F, Rebhun în unil apropiat ce cel mixt. Din elementele caracteristice amintim:

“ marele parter” ce va înlocui şirul pe plopi , încadrat de aliniamente de tei tunşi, ritmaţi la rândul lor din 5 în 5 metri de tisele tuse sferic;

grădina de trandafiri, cu terase şi pergole; “rondul roman”., un buingriu cu diametrul de cca 20m. , a cărui alee perimetrală este bordată de

cele 16 socluri cu busturi ale unor scriitori români,, şi tise tunse sub formă de conuri ; “lacul mare şi lacul mic” , grota

între timp, la Cluj se finalizează lucrările la Grădina Publică – 1812 primele lucrări de amenajare a unei promenade, 1838-primul proiect, 1865sunt gata aleea ax+colateralele, 1866 se realizează lacul, 188o se scoate circulaţia carosabilă, 1896-97 se execută Cazinoul, Kiosz-ul, fântâna, după 1910. Mobilarea cu vile a laturei sudice a grădinii(actuala str. Arany Janos)

după 1894 începe realizarea Parcului Carol(Libertăţii) / Bucureşti -găzdieşte epoziţia naţională din 1906.- peisagistul E. Rednotcare a creat ;

o mare axă ce unea o piaţă circulară(unde era intrarea principală) cu Palatul Artelor, amplasat pe un promotoriu al dealului Filaret. La o cotă inferioară, sub palat, şi dincolo de oglida lacului trasat liber, se afla “gota +un grup statuar.

Marea axă era acuzată de partere florale, bazine, aliniamente fasonate De factură romantică erau Turnul lui Vlad Ţepeş, Geamia, Fântâna Cantacuzino, alte mici

pavilioane, + “Arenele”(azi teatru în aer liber-cca 5000 locuri) şi actualul Muzeu al Tehnicii. Toate aceste complectau compoziţia

În 1963 – s-au terminat lucrările pentru Monumentul eroilor luptei pentru eliberarea poporului şi a patriei, pentru socialism, ceea ce dus la distrugerea grotei, Transformarea versantului spre lac într-o imensă promenadă(din trepte şi paliere) ce conduce la hemiciclul unde este Mausoleul; introducerea unei dale-pod peste lac, şi alte interventii.

Parcul BIBESCU din Craiova – to de E. Rednot – 1898-1903 Se dezvoltă de-a lugul Văii Fetei şi va reflecta experienţa franceză de la sfârşit de secol Personalitatea compoziţiei dată de modul abil de armonizare a formelor de relief şi cursul sinuos

al apei , cu curbele-contracurbelor aleilor şi dispunerea vegetalului, dar şi de elemente ca “podul suspendat,”, “ ruina”, “glorieta”, etc.

Proiectul nu a fost integral realizat, în schimb , la îceputul sec XX , Craiova beneficiază de un plan de ansamblu pentru înverzirea oraşului- tot E. R. - , luând-o înaintea altor orase, inclusiv a capitalei.

Alte realizări ale aceste periaode- sfârsit de sec. XIX – şi încep. Sec XX – Promenadele de la Iaşi( bulevardul Copoului), Ploieşti( bulevardul centru-gară),

Câmpulung( bulevardul “Pardon”)+suita de spaţii de agrement de la Timişoara(de-a lugul canalului Bega)

Grădinile de la Brăila( “La Monument”), Râmnicu-Vâlcea(“Zăvoiul”), Roman(“Grădina Mare”),Sinaia (“Peleş”), Braşov(“Grădina publică”)

Parcurile din Buzău(“Crâng”-130ha.), Sibiu (”Arinilor”-30ha.),

Parcul Spotiv Universitar “Iuliu Haţieganu”/Cluj , care la Olimpiada din 1936/Berlin , a primit medalia de bronz pantreu proiectarea unui parc sportiv

Realzarea de grădini botanice din ţară. Cronologic Bucureşti- prima 1860, a doua 1885 Cluj- 1923+1925 ( cea veche- 1872- 1925 Iaşi, Craiova, Timişoara( anii 80)

De menţionat cele doua muzee ale satului- Cluj/ 1929, Bucureşti/ 1936 De mentionat parcurile dendrologice de la Bazoş( sf. de secXIX şi inc. de sec XX) şi Simeria( 1850 şi

după 1920)- unde se vor aclimatiza multe specii exotice Între 1920-30 se întocmesc proiecte pentru noul parc al Bucureştiului : Parcul Herăstrău. Lucrările vor

ăcepe abia în 1930+35 pe baza proiectului lui Octav Doicescu şi sub îndrumarea peisagistului FR. Rebrhun.

Suprafaşa de 190ha. va fi amplificată după 1950 prin extinderea spre nord iar întreaga compoziţie va fi complectată cu noi dotări , pentru a deveni “parc de cultură şi odihnă”, ceea ce+i va acuza caracterul mixt.

După 1950 se va urmări “o politică de stat” în domeniul spaţiilor verzi , căutându-se mai ales amplificarea suprafeţei acestora.

După 1960 , spaţiile de agrement şi sport sunt evidenţiate ca “reţea de spaţii verzi” în cadrul schiţelor se sistematizare.

Atenţia s-a concentrat pe Bucureşti, , marile oraşe şi cele cu o puetrnică dezvoltare industrială, ca şi pe litoral – începute în 1954 dar cu un adevărat “boom “ în 1960-

Din Bucureşti : - Parcul Sportiv 23 August / azi Naţional/în stil mixt Grădina Nicolae Bălcescu /stil geometric- piesa în jurul căreia se organizează

compoziţia fiind un teatru în aer liber Scuarul Operei Grădina TONOLA – o dată cu apariţia Circului de Stat 1958-61 Parcul Tineretului – in jurul Palatului sporturilor şi Culturii-1974 + cele din cartierele noiu

în ţară, grădinile sau parcurile noi , vor avea în majoritatea cazurilor ca principală investiţie un stadion sau un complex de dotări.

O dată cu realizarea marilor ansambluri de locuinţe de la periferia oraşelor, se pune şi problema unor legături cu centrul oraşului şi a marilor pietonale.

GRĂDINILE SECOLULUI XIX “Secolul romantic” – manifestat plenar atât în literatură cât şi în artele plastice şi în muzică. Nu se va întâmpla aşa ăn arta grădinilor, unde clasicismul şi rococoul păreau că au epuizat toate

posibilităţile Criza apărută ar fi put conduce la apariţia unui nou stil, dar “elementele” de factură romantică apărute

pentru prima oară tocmai în grădini, în sec XVIII au fost insuficiente pentru a determina apariţia unor noi principii după care să se gândesca compoziţia grădinii.

Apare eclectismul in amenajări prin preluarea unor componente, a unor scene totuşi , sec XIX are meritul de stârni interesul pentru parcurile publice, ca răspuns la nişte necesităţi

sociale şi deficienţe ale urbanismului, şi pentru grădinile botanice. Interesul pentru natură ca obiect stiinţific, iar grădinile botanice sunt o confirmare a acestei

preocupări. Primele gr. bot. apar în sec XVI (palermo, Veneţia, Padova) Bogăţia de plante aclimatizate va conduce la proliferarea “covoarelor de flori” în detrimentul

gazonului Nu se pot menţiona nişte parcuri “romantice” nici în Anglia , nici în Europa, în schimb se poate afirma că

stilul peisager, prezent cam în toate realizările se va îmbogăţi cu multe împrumuturi. Parcurile publice vor fi caracterizate de eclectism, parcuri destinate celor mulţi, cu un statut cultural

neformat şi care doreau sa se odihnească, să se întâlnescă sau să contemple De menţionat parcul public din Munchen, cel privat de la Muskau Dacă nu putem vorbi de un stil “romantic “ în arta grădinilor , la fel ca în celelalte artze, este pentru că

starea romantică (refugiu, nostalgie, visare, întoarcere în trecut, aspiraţia spre paradis) a fost dintotdeauna urmărită în conceperea spectacolului verde.

STILURILE PEISAJULUI

GENERALITĂŢI STILUL, fara a avea o definiţie unanim acceptată, este un concept ce a vizat mai mult celelalte arte. În arta grădinilor, (plecând de la o experienţă f. îndelungată), al a devenit un fel de “grilă” în care dacă

doreşti să-ţi încadrezi produsul , trebuie să accepti nişte condiţionări. Dar nu apartenenţa la un stil aduce valoarea, el doar o încadrează într-o categorie sau alta

În peisagistică, acest termen indică modul de armonizare a elementelor naturale(sol, apă, vegetaţie,) cu cele artificiale(alei , fântâni, bazine, edicule, arhitectură, obiecte de artă plastică , etc.), în vederea realizării unei “ţinute artistice distincte” şi unitare.

Această însumare de elemente în vederea realizării unei compoziţii unitare şi viabile, trebuie să răspundă unor deziderate ecologice, funcţionale şi estetice, a căror pondere , in timp , a variat fucţie de o serie de factori- caracteristici perioadelor respective.

De subliniat- chiar daca tehnica de azi permite surmontarea oricarei dificultăţi, trebuie avut în vedere ca să nu se creeze dezechilibre în ecosistemele locale sau regionale, ceea ce îndeamnă la prudentă în procesul de creaţie&realizare...

Peisagiştii de azi , în tendinţa tot mai accentuată de a-şi afirma personalitatea, nu trebuie să nu uite NATURA , componentă indispensabilă în evoluţia civilizaţiilor şi antidotul cel mai căutat împotriva stresului cotidian.

După secole şi chiar milenii de căutări , Abia în sec XVIII se formulează primele criterii de departajare a modelelor şi o triere a acestora pe categorii şi stiluri.

Dintre primele încercări amintim studiile întreprinse de Watelet şi Hirschfeld, dar care fac referiri nu la stiluri, ci la gradina chineză, fraceză, italiană sau engleză.

În 1823 , G. Thoin făcea următoarea clasificare, în lucrarea “Planuri raţionale ale tuturor categoriilor de grădini”:

Grădini simetrice, care , nu admit în compoziţie decât forme regulate şi suprafeţe mai mult sau mai puţin plane

Grădini chinezeşti, engleze sau neregulate, care , într-un spaţiu foarte limitat, ofera toate felurile de forme ca şi diverse lucrări de artă sau construcţii decorative de tot felul, fără sa se găsească într-un raport unele cu altele

Grădini de peisaj, peisagiste, peisagere sau din natură, care, imită cele mai frumoase scene din natură

În sec XX, J. Vacherot/1925 şi H.Hubbard/1938 vor propune stilurile clasice(unde geometria se impune în planuri şi forma), şi stilurile romantice(unde dictează traseele libere).

La noi, Carmazinu Cacovschi ( în Arhitectura peisajelor-1957) , optează pentru stilurile: geometric, liber-peisager şi mixt-contemporan

Filofteia negruţiu în lucrarea “Spaţii verzi”/1980 subscrie tot pentru aceste categorii. Viorica Constantinescu ,în lucrarea “ Arta grădinii”/1992 evită o astfel de clasificare, preferând o

prezentare pe naţiuni, pe civilizaţii, pe secole sau pe curente artistice. Nici urmărirea unei corespondenţe între stilurile din artele plastice şi cel al grădinii nu este o “operaţiune”

facilă. În definitiv, în departajarea celor trei stiluri , prioritate au avut modul de articulare al suprafeţelelor

funcţionale prin intermediul circulaţiei şi forma utizitată în plan şi spaţiu.

STILUL GEOMETRIC Vechimea acestui stil –de 6000ani între Tigru-Eufrat, 5000ani concepţia grădinilor Egiptene, 2000ani la

grădinile romane- caracterizată prin relaţia strânsă între grădină şi arhitectură, ca o caracteristică majoră a stilului

Grădinile romane- câteva contribuţii în plus faţă de cele prezentate anterior şi anume Peristilul, porticul,, patio-ul şi vegetaţia fasonată în forme geometrice, respectiv elementele

ce fac legătura între arhitectură şi grădină “Monumentalul”- căutat în epoca imperială şi transmis parcurilor- şi începuturile “parcului

sportiv”( prin parcul lui Hadrian /Tivoli) în Europa, geometrismul face un salt remarcabil prin grădinile maure , unde se sjunge la un punct cul-

minant prin dominaţia arhitecturii asupra gădinii, grădina devenind în realitate una din nenumăratele încăperi(dar fără tavan), ale palatului.

În Renaşterea Italiană, stilul geometric- inexistent în evul mediu- va relua relaţia strâsă grădină-arhitec-tură, va promova terasele(începând cu cele ale lui Bramante la Vatican), inclusiv elementele de legătură

cu arhitectura ca zidurile , scări, balustrade+ va favoriza apa în miscare- cascade , fântâni asociind-o cu decorativul sculpural.

Clasicismul va aduce un aport substanţial – revenirea la ordine- prin parcul palatului Versailles El ajunge la maturitate în sec XVIII Vorbind de structura generală de ansamblu putem remarca:

Compoziţia are ca suport axe riguros trasate şi ierarhizate, ce rezultă dintr-o subordonare a spaţiilor exterioare faţăde obiectul/obiectele de arhitectură, care întotdeuna sunt domomanta compoziţiei, ocupând locul cel mai privilegiat al terenului.

În această reţea, unde domină aliniamentele şi unghiul drept(curbele fiind minoritare),toate ele-mentele se ordonează perfect unele în raport cu altele şi toate la rândul lor ţin seama de dominanta compoziţiei.

Descreşterea interesului se face de la “domonantă” spre periferie, unde grila circulaţiei devine mai laxă , cu ochiuri mai mari şi cu vegetaţie mai bogată şi necontrolată formal

Punerea în valoare a construcţiilor şi axului major se face prin : deschideri generoase, succesiuni de terase, mari partere cu decoraţii savante şi policrome din flori, suprafeţe de apă, ritmuri exprimate prin arbori , fântâni, sculpturi, arhitectură minoră + un control riguros al rapoartelor, dispunerea planurilor de delimitare al verticalelor şi al formelor

se preferă perspectivele de capăt iar cele lugi, racolează şi depărtările nu se poate vorbi de o utilizare categorică a compoziţiilor simetrice.

Apa , este o componentă preferată a stilului (sau chiar o dominantă ca la villaD’Este), aducând visare, mişcare, strălucire, prospeţime, inedit- O întâlnim în bazine- cu forme geometrice, borduri decorative- , fântâni, în compoziţii acvatice îm-

preumă cu scultura, în cascade Nu va fi niciodată un banal curs de apă sau un eleşteu_ caracterizat prin contur neregulat.

Relieful şi vegetaţia , adaptate compoziţiei Vegetaţia nu are voie să se manifeste firesc( dispunere, asociere de specii , formă) decât la periferia

parcului În centrul compoziţiei ea este mai mult o formă arhitecturală, animată însă viată, culoare , miros

Exemple: Grădina Tuilleries/Paris Parcul Sceaux/Paris Parecul Sanssoucis/ Potsdame Parcul Petrodvoreţ / Sankt Petersburg În România – scuaruri, grădina N. Bălcescu/Bucureşti

STILUL PEISAGER Deşi acest stil este tratat si datat de studii de specialitate o dată cu sec XVIII, originea lui se află în ex-

perienta chineză şi mai apoi în cea japoneză, ce se apropie mai mult de spiritul occidental. Pentru locuitorii celor două ţări, viaţa adevărată nu putea fi ruptă de contemplarea naturii şi de dorinţa

de ade descifra legile acesteia, legi cărorra trebuia să se supună şi omul. În acelaşi timp , grădina avea şi o motivaţie religiosă. Ea era 0 “reverie” , iar pentru a putea să o trăieşti, nu trebuia să creezi o altă natură, ci prin propriile ei elemente, s-o ajuţi să inducă în privitor”viaţa sentimentală”.Aceasta se realiza prin intermediul scenelor oferite(de forme, de materiale , de culoare, de planuri) , unde contrastele sau armoniile subtile , jucau un rol major.

Asimilând experienţa chineză, japonezii vor reuşi sa adauge noi subtilităţi grădinii peisagiste, să acuze mai mult simbolistica, să diminuezae grafismul chinez în favoarea expresiei formale şi sş facă să se simtă o dinamică a conceptelor(spre deosebire de “imobilismul” ce caracteriza grădina chineză).

În grdina japoneză întâlnim şi posibilităţi de articulare cu unele concepte din experienta occidentală. Europa .- primele intenţii privind noul mod de a gândi grădina – (Edenul biblic) – în unele tratate sau

lucrări literare di sec XVII, dar primele mărturii concrete sunt de sec XVIII, când influenţa orientală+noua atitudine faţă de natură, reactia la artificializarea şi rigorilemodelului Versailles... vor conduce la un nou model de grădină, cea peisageră. Meritul creatorului era de a nu silui natura şi nici de a o copia, ci a descoperi măiestria acesteia în

utilizarea elementelor de compoziţie. În căutarea firescului, se va urmări o continuare a grădinii şi dincolo de limitele sale, în peisajul

neprelucrat, evident zidul de delimitare lipsind. Ambianţa se va apropia de ce a picturii engleze, iar modelul chinez va servi mai mult ca reper sau ca

ofertă de elemente decorative exotice.

Grădina peisageră nu a avut autori de talia lui Le Notre, cei mai mulţi dintre teoreticieni grădinari, fiind de fapt diletanti în materie de grădinărit: poeţi, filozofi, pictori, jurnalişti

Ei îsi imaginează mai mult cum ar trebui să fie grădina de stil nou, peisager, pentru a fi în acord cu noul curent naturistico-sentimental.

“noua grădină” va atrage atenţia asupra disputei dintre “frumosul artistic” şi “frumosul natural” o primă încercare va fi creaţia lui Alex. Pope- scriitor- prin parcul TWICKENHAM- proprietatea sa de

lângă Richmond, unde se ajunge la o combinaţie neomogenă de elemente clasice-romane, baroce şi ilumimiste.

Tot în prima jumătate a sec XVIII, Wiliam Kent va coordona lucrările la grădina CHISWICK, de asemenea o compoziţie eterogenă, ce se va regăsi şi la STOWE.

Cu toate aceste , Kent va fi considerat de unii “părintele artei moderne a grădinilor”.El va căuta să introducă într-o “natură liberă” elemente din grădina italiană+ teme exotice şi va evita stoparea perspectivelor la marginea grădinii

Joseph Addison- jurnalist—va semnala într-un studiu din1712 dedicat peisajului , dou[ categorii estetice / PITORESCUL şi SUBLIMUL. Tot el va reaminti egalităţile grădina =poezie, grădină= par-adis şi va realiza şi el în grădina sa , scene pe anotimpuri ca in gradinile din Asia Orientală.

Thomas Whatley va pleda pentru natura liberăcare, ajutată de fantezia grădinarului, să devină un spaţiu al reveriei pentru cel ce o străbate

În secXX asistăm la o maturizare a stilului- asta pe fondul inmulţirii grădinilor şi parcurilor în tot mai multe ţări europene + proliferărăă studiilor de specialitate.

Caracteristicile mai importante : Se preferă terenurile cu o tipologie mai animată, chiar ajutată acolo unde este cazul- prin sis-

tematizare vertiaclă- să devină mai expresivă, iar în cazul unor configuraţii mai brutale(rupturi de teren, pante abrupte, concavităţi-convexităţi în profil frânt), ele trebuind să intre în relaţii armon-ice cu restul. De aici rezultă că şi compoziţia trebuie să se înscrie cât mai firesc în aceste forme + o valori-

ficare în cât mai multe scene a acestora. Asfel “ineditul”devine un scop, iat interesul nu mai este dirijat ci tentant, inlocuidu-se

perspectivele la infinit cu perspectiveambientale oferite din loc în loc. Se exclude simetria, aliniamentele, suprafeţele plate prea întinse(ce nu permit nu-

anţări în lumină şi culoare) şi riguros delimitate. În acest context , obiectele de arhitectură nu mai dictează ci se vor încadra cu discreţie în

cadrul înconjurător. Sunt evitate terasele, scările monumentale şi colonadele sau porticele ample. Deşi impresia de trasare a aleilor fără scop, în realitate ele conduc spre ambianţe sau

puncte de interes, unde vegetalul(un arbore solitar sau o grupare laborioasă), apa(ogilnzi, cascade), şi arta monumentală, pot fi factori principali ai acestor scene.

Vegetaţia este componentă majoră a amenajării, de la peluză până la masivul plantat Distribuţia ei (chiar dacă pare scăpată din mână) , are reguli bine stabilite- de la aalegerea

speciilor, asociere, dispunere, etc, până la stabilirea paletei cromatice), care să permită re-alizarea “scenelor pe anotimpuri”.

În stilul peisager, de reţinut importanţa luminii, la fel ca şi în scenopgrafie( directă, insinu-antă, filtrată), în detrimentul artei topiare întâlnită foarte rar

Apa -prezentă şi ea, îndemnă la calm, meditaţie, visare dar fără elemente exhibiţioniste. Ea nu mai este un mijloc de acuza fastul , de-a premări arhitectura formele de manifestare- eleşteul, cursul sinuos, cascada naturală sau izvorul-

exemple semnificative ale sec XX grădinile pariziene “BUTTES CHAUMON” ; “MONTSOURIS”; “MONCEAU” parcuri: “Bois de Boulogne “/paris şi parcul SEFTON/Liverpool

STILUL MIXT

naşterea acestui stil se pune pe seama sec XVIII, dar o privire mai atentă asupra evoluţiei grădinii ne arată ca un amestec între stilurile geom şi peisager, s-a mai văzut, desigur la o altă scară, încă din anti-chitate.(când la grădina organizată se adăuga zona de vânătoare sau cu animale sălbatice), în evul mediu sau în sec XVIşi XVII în Franţa, Anglia.

Se afirmă ca Europa secolelor XVI_XVII_şi XVIII a fost o “lume a contrastelor”( în cultură, culte, , sti-inţă, asipraţii sociale)., perioadă în care s-a născut totuşi grădina renascentistă, barocă, rococo ca şi

cea clasicistă....... care au reflectat nu numai societatea pe care o serveau dar şi viaţa spirituală a acesteia

Remarcând faptul că grădinile baroce au apărut atât înainte, în timpul afirmării Versailles-ului cât şi după, se poate spune că barocul “...este epoca privilegiată a grădinii europene” şi că ea a fost o sinteză, trecând prin filtrul occidental tot ce părea mai semnificativ, începând de la grădinile persane încoace.

În acest context, grădina peisageră va aduce derută într-o societete în care raţionalismul era bine consolidat

Deşi grădina devine obiect de studiu pentru estetică în secXVIII, modalităţile multiple de expresie ajunse la apogeu crează confuzii stilistice , iar coabitarea mai multor modele la un loc nu mai surprinde pe nimeni.

Vis-a vis de această stare, inovaţia nu se mai poate manifesta, experimentele reducăndu-se la găsirea de soluţii acceptabile de articulare a diverselor modalităţi de amenajare peisageră.

Orientarea către soluţia mixtă este favorizată nu numai de dezorientarea stilistică semnalată, ci şi de preferinţele “naturiştilor”, de tendinţa spre utilitar cu redescoperirea ruralului/ a fermei, ca şi de unii teoreticieni în materie şi scriitori.

Un ex. este parcul de la BETZ- care , prin decoraţia sa este expresia romantismului, înainte de a ajunge pe tărâmul celorlalte arte.El este realizat , în parte, dupa “Tratatul despre decoraţia exterioarelor, a parcurilor şi grădinilor” 1775 a lui Harcourt (considerat “teoretician al parcului mixt”) şi care atrage atenţia că atnci când “în faţa unui edificiu care aminteşte de Grecia se plasează un pod gotic, corăbii chinezeşti, triaje franceze, toate aceste obiecte disparate devin false pentru că nu au nici o legătură unele cu altele..

În “Privire asupra gădinii Beloeil”, prinţul Joseph de Ligne(proprietarul şi peisagistul propriei grădini) ce vizitase multe din grădinile Europei(inclsiv în România) , sesizaceea ce se pretindea atunci de la grădini :

“ mai mult bun simţ în Anglia, mai puţină ordine în Franţa, mai puţină arhitectură în Italia, mai mult soare în Rusia, mai multi arbori în Ungaria, mai mult gazon în Germania, mai multă bogăţie în Elveţia, mai mult gust pretutindeni” .

Un alt ex. este grădina de la WORLIZ, a prinţului Leopold von Dessau,-1769- unde se va urmări re-alizarea tipului nou de grădină prin adaptarea la faţa locului a “stilului englezesc”

Dacă teoreticieni ca Hirschfeld(“Teoria artei grădinilor/1779/Germania) şi Watelet (“Eseuri asupra grădinii”/1774/Franţa ) vor pune problema tipurilor de peisaj( vesel, melancolic, romantic, sublim) ca şi a genurilor, Ercoli Silva în “Arta grădinilor enlezeşti” /1799, Italia, se va ocupa şi de impresia “sentimentală” ce trebuiau să o producă copacii după aliniere, poziţia crengilor, forma coroanei, cu-loarea frunzelor ,...

Stilul mixt va ajunge şi în Anglia în unele grădini regale, la Hamstead , iar exemplele se vpr inmulţi în sec XIX; XX, cănd, în parcurile publice se va căuta să se satisfacă atât nevoia de destindere şi solitudine a individului tot mai stresat căt şi cele de recreare şi sport , pemtru marea masă,

La noi- grădina Cişmigiu-secXIX- , parcul Carol/Libertăţii proiectat pentru expo. din 1906 şi mai ales parcurile de “cultură şi odihnă” realizate după 1950.

Dacă în sec XVIII stilul mixt este întâlnit doar în câteva locuri şi nematurizat, în sec XIXşi mai ales sec. XX,el câştigă teren. Caracteristici:

Optarea pentru zonele reprezentativeşi în cele destinate marelui public , pentru tratarea “geo-metrică”, care poate asigura monumentalitatea, pune mai mult în valoare construcţiile(ce ocupă cel mai adesea partea centrală a ansam-

blului), pemite profile transversale largi(necesare accesului la echipamentele pentru spectacole,

manifestări sportive sau expoziţionale, cu sute sau mii de vizitatori) şi platforme generoase în faţa clădirilor semnificative ale parcului sau în jurul unor obiecte

decorative majore ca lucrări de artă monumentală sau făntănile – spectacol. Tratarea geometrică este mai substanţială la scuaruri şi mai diminuată la parcuri, unde carac-

terul peusager este predominant – 60-70%din totalul suprafeţei În cazul grădinilor orăşeneşti, acest stil nu a fost prea agreat in sec XX. Organizarea circulaţiei şi a spaţiilor funcţionale, optează pentru:

o tratare liberă, unde natura este tot mai puţin prelucrată sau chiar acuzată( prin sistemati-zare verticală, dispunerea suprafeţelor de apă ),

unde perspectivele lungi sunt evitate, unde construcţiile nu mai au amploare şi sunt reduse ca număr şi

unde se crează amianţa adecvată pentru plimbarea solitară, evadarea din urban şi cotidian, contemplaţie şi meditaţie

Vegetalul se supune şi el aceloraşi reguliŞ În partea de primire paleta cromatică a florilor atinge cote maxime Arbuştii şi arborii sunt aleşi după ofertele decorative şi posibilităţile de prelucrare a coroanei Se acuză perspective Se crează fundaluri- pentru construcţii sau sculptură Se caută ritmuri În zonele destinate evadării din urban, se va urmări , în schimb, pitorescul, naturalul

Apa se prezintă sub diverse forme: bazine, făntăni arteziene, cascade , lacuri, cursuri de apă... subordonându-se principiilor stilului practicat în zona respectivă Ex. – grădina Palatului Culturii din Sofia unde găsim apa prezentă în diverse ipostaze

În compoziţiile mixte, elementele decorative cunosc gama cea mai largă de posibilităţi. Ele pot fi foarte bune elemente de articulare între diverse tratări (funcţia de tranziţie având-o

şi vegetalul) , dar ATENŢIE , prin exagerare/lipsă de discernământ, ele pot duce la senzaţia de îmbâcseală sau chiar de stres.

STILUL SIMULĂRII ?

Până la mijlocul sec XX , cele trei stiluri prezentate au avut un numitor comun: toate au apelat la elemente naturale şi nu lipsit niciodată vegetaţia, de unde şi denumirea curentă de “spaţii verzi”, iar necesitatea lor, mai ales în intravilan, a devenit tot mai acută pe măsură ce urbanul s-a extins şi densificat.

Astfel , la fucţia predominantă de agrement, adăugându-se şi cea de preântâmpinare a unui dezechilibru ecologic.

Neglijându-se a doua componentă , unii arhitecţi au conceput o replică la fosta “grădină arhitectonică” şi au propus , metaforic vorbind, “arhitectura grădină”, în care peisajul doar este sugerat prin suucesiuni de planuri, denivelări, obiecte, jardiniere.

Totul este o “înscenare” realizată din materiale anorganice, unde anotimpurile nu mai contează. Mai mult, “gădina veşnică”, “grădina arcadiană” – cu arbori şi flori în continuă vegetare—a fost înlocuită cu “grădina simulată”, unde materialele de sinteză iau locul solului, vegetalului, apei.

Desigur se poate invoca motivul egalităţii Grădină= obiect de artă, dar se uită voit celelate atribute ale grădinii

“Stlul simulat” nu se pretinde a fi o categorie ce ar putea intra într-o clasificare, ci doar o atenţionare asupra unei tendinţe

G. Călinescu în “Impresii asupra literaturii spaniole” făcea remarca : “ nu există în realitate un fenomen artistic pur” şi nu din cauza unui amestec de teme, influenţe, tradiţii ci din cauza unor “impurrităţi structurale”.

GENURILE PEISAJULUI

“Prin genul unui peisaj se înţelege caracterul general al expresivităţii sale artistice şi influenţa acestuia asupra stării sufleteşti”.

Evident , sentimentele pe care le exprimă sunt supue subiectivismului privitorului Expresivitatea artistică, se datorează unui număr destul de mare de factori, printre care amintim.

Necesităţile biologice- spaţiul util, spaţiu ocrotit, spaţiu de destindere Caracteristicile cadrului natural—terenul plat a favorizat stilul geometric, cel animat , multipli-

carea planurilor şi perspectivele succesiveSolul lipsit de apă – utilizarea ................. a apei şi a suprafeţelor mineraleSolul prea bogat în apă a condus la apariţia “grădini plutitoare”

Caracteristicile colectivităţii—nomade, când oaza devine paradisSedentare, când preferinţele pendulează între urban şi rural

Atitudinea faţă de natură- de adorare- subjugare Atitudinea religioasă: monoteistă sau pluralistă Atitudinea estetică- grădina sacră- grădina spectacol

Grădina parte a peisajului- grădina obiect de artă şi şansă de afirmare

Evoluţia tehnico-stiinţifică: grădina , însumare a elementelor naturale—grădina natură con-trafăcută/sintetică. Etc.

În evoluţia în timp a grădinii , se pot puncta unele momenteîn apariţia genurilor În China, peisajul putea fi unul de veselie, de groază, de basm. În Europa, evul mediu şi nici chiar renaşterea nu-si pun problema unei departajări a tipurilor de

panorame naturale sau amenajate O dată natura amenajată, devenită “spectacol” şi implicit “operă de artă”, ea ajuge şi obiect de

contemplaţie estetică, amplificând asfel numărul stărilor sufleteşti, al atitudinilor estetice Dacă până în sec XV peisajul amenajat era destinat declansării bucuriei şi visării/reveriei, în sec XVI

şi XVII el va căuta să uimească prin inventivitate şi bogăţia de elemente, ba chiar să provoace, să sperie, să pună sub semnul întrebării noţiunile de frumos şi urât( ex, Bomarzo)

O dată cu sec XVIII, grădina intră în atenţia esteticienilor , iar teoreticienii în domeniu se inmulţesc În 1762, Home afirma că grădina , prin expresia ei artistică, poate inspira sentimente ca

grandoarea, admiraţia, veselia, melancolia, sălbăticia, surpriza, mirarea Ch. Watelet şi Lorenz Hirschfield se vor preocupa şi de problema genurilor (şi nu numai de

tipurile de peisaj), respectiv: vesel, melancolic, măreţ, liber, romantic. R. Mayer- la sf. secXIX—afirmă că forma arborilor şi modul lor de asociere, pot crea impre-

sii de severitate, libertate, amuzament, răceală, utilitate, artificialitate. La îceputul sec XX se mai semnalează şi genurile : grandios, pitoresc, sălbatic H. Hubbard va propune în 1938 genurile : grandios, entuziast, trist şi melancolic La noi, V. Caramazinu Cacovschi propune două categorii , respectiv genuri majore( inspirat,

îmbucurător, visător,şi protector) şi genuri minore ( calmant, melancolic) Filofteia Negruţiu reţine ca semnificative genurile : grandios, de bucurie, visător, liniştit sau

calmant. Dacă genul unui peisaj rezultă din atitudinea emoţională ce ti-o provoacă, atunci trebuie avut în

vedere doi factori: realitatea fizică a cadrului şi starea sufletească a celui supus unei trăiri în acel cadru. La primul factor , vremea (zi însorută, ploioasă, răsărit sau amurg) poate induce efecte diferite ca şi

anotimpurile La al diole factor, starea sufletească, vârsta+ atributele individului pot influeţa modul de receptare. Cum peisajul amenajat se adresează în primul rând unei colectivităţi, el nu poate răspunde unei

game foarte largi a trăirilor umane, preferând pe cele agreate de majotitate şi pe cele impuse de pro-filul propus sit-ului în cauză ( de la promenadă până pădurea parc sau macro peisajele regionale).

Aşadar , el nu poate să se caleze pe un singur gen, dacât în cazuri foarte rare( scuaruri mici uni-funcţionale, cimitire, complexe monumentale)

În realitate, cele mai multe grădini sau parcuri , sunt o asociere de ambianţe , în care una este dominantă, iar reuşita unei amenajări depinde de măiestria asocierii acestora.

Genul calmant- poate fi realizat din spaţii controlabile sau protejate, peluze liniştite,alveole în masive plantate, suprafeţe nemiscate de apă, alei cu trasee libere ( situate înafara circulaţiei pietonale ma-jore), prezenta vegetalului este obligatorie şi trebuie să acuze mai mult orizontala, perspective scurte, etc. Cromatica va da prioritate verdelui(culoarea speranţei) sau albastrului cenuşiu al apei , iar în cazul

peluzelor, florile vor fi monocrome sau în combinaţii pastelate. Genul visător- poate asocia fantezia cu misterul.

Privirea nu trebuie să fie atrasă de panorame ample sau obiecte de arhitectură majoră. Efectul urmărit se poate obţine mai ales prin stilul peisager. Posibilităţi utilizate : evitarea şocului, prezenţa apei—fără manifestări forţate, scene de natură

virgină, arbori solitari sau siluete de munţi în planuri îndepărtate, cromatică simplă, trimiteri în trecut(edicule sau artă figurativă), căteva elemente exotice

Genul vesel – apelează la combinaţii contrastante( de dispunere, formă şi culoare ), fără a afecta unitatea, la spaţii deschise, la perspective diverse la o prezenţă a jocului de apă, a componentelor decorative şi surprizelor la spaţii mai generoase pentru destinderea în grup diversitatea ambientală este o condiţie care nu poate lipsi

Genul monumantal- pentru a îndemna la atitudini solemne sau entuziaste este obligat a se supune unor rigori arhitecturale, de ansamblu; axele, perspectivele, ierarhizarea spaţiilor, ritmul dispunerii, vol-umetria, semnificaţia elementelor, gradarea interesului

Cu efect major sunt - Relaţionările de scară intre circulaţie- vegetal- arhitectură., masivele clar con-turate, aliniamentele, parterele decorative, suprafeţele mari de apă, şi obiectele de artă monumen-tală.

CURS NR. 10PRINCIPIUL REALIZĂRII FRUMOSULUI CA O NECESITATE Peisagistica este una din actvităţile omului ce produce valori artistice, s/a afirmat ca fără o

valoare estetică, obiectele şi realizările umane nu slujesc cuprecădere specia umană ci doar nişte fiinţe biologice, şi că frumosul este scel ceva ce atrage, destinde, încântă şi care îndeamnă la utilizarea unui spaţiu şi ca atare este determinant al funcţionalităţii.

Platon : “a fost întotdeauna considerat neghiob acel om care....în mod serios înclină să cântărescă frumosul prin orice altă măsură decât cea a lucrului bun”.

Richard Neutra :” favorizarea unei separări, a unei antiteze chiar, între frumos şi util, ca şi punerea accetului pe extravaganţa adausurilor şi inutilitatea primului termen al acestei perechi, este o rătăcire nefericită a teoriei....Orice am percepe ca frumuseţe în natură, nu este şi nu va fi niciodată şi în nici un chip, o adâncire la ceea ce percepem ca utilitate. Toate detaliile şi formele organice depind evident de construcţia însăşi şi niciodată nu vor putea fi considerate drept auxiliare decorative.”

Rezultă că în realizarea frumosului intră toate principiile proiectării, iar expresivitatea spaţiilor va fi dată de topologia componentelor( aterenului, a vegetaţiei, construcţiilor, mobilierului) , cât şi de limbajul liniilor( trasee, axe)

În sec XVIII , alături de frumosul artistic (cotat ca perfecţiune),se acceptă şi frumosul natural(apreciat ca imperfect, impur), că polivalenţa acestui termen ar evidenţia căutările omului spre perfecţiune, şi că în realitate frumosul rămâne o problemă mereu deschisă a esteticii.

Leon Battista Alberti (1404-1472) : “ Am să definesc frumuseţea ca fiind armonia tuturor părţilor, indiferent de subiectul în care apare, asamblate într-o astfel de proporţie şi legătură, încât nimic să nu poată fi adăugat, diminuat ori modificat dacât în dauna operei”.

Pentru atingerea dezideratului de frumos – în peisagistică--- la concordanţa între toate principiile proiectării se va adăuga şi ARMONIA, care însemnă unitate(între conţinut şi formă), coeziune şi concordanţă(între părţile întregului), ordine ierarhizată, afinitate stilistică peisaj-construcţie, înpăcarea contrariilor. ( ordinea se poate realiza prin identitate – repetarea aceloraşi elemente, forme sau spaţii---, prin asemănare--- repetarea unor componente asemănătoare--, deci printr-un ritm)

în compoziţiile cu număr mic de elemente, preocupările se vor axa pe eliminarea celor distonante, sau în cazul uni sit confuz(datorită unor componente ce trebuie menţinute), se va introduce un obiect/grup cu multă personalitate, care să subordrneze restul.

Aşadar, armonia include UNITATEA şi ECHILIBRUL, deşi ,în anumite situaţii, cei doi termeni vor face obiectul unor preocupări distincte.

Echilibrul presupune o dozare a elementelor, astfel încât să evite zonele cu eficienţă minimă ca interes şi funcţionalitate.

Această dozare se poate face prin două metode:SIMETRIE ŞI ASIMETRIE Rezultă un echilibru simetric şi asimetric/ascuns, cel din urmă născându-se “....dintr-o dispunere de

obiecte neasemînîtoare sau nesimilar plasate, dar alese şi aranjate astfel încât suma atracţiilor pe o parte a axului...sî fie echivalentă cu suma atracţiilor de cealaltă parte. (J. O. Simonds)

Această egalizare a interesului faţă de un ax real sau virtual, pretinde o evaluare minte –ochi aa formei, masei ,structurii, culorii, etc. ajungându-se la o valoare emoţională comparabilă.

Simetria poate fi absolută(când măreşte impunerea ordinii, forţei, monumentalului) sau liberă, ca în natură(când nu presupune identităţi de-o parte şi de alta a axului, czul malurilor unuimrâu, a unui defileu). Prima - simetria absolută- dacă nu e remarcată dintr-o privire, fiind prea extinsă, nu mai impresionează.

Ea va fi nerecomandabilă când ar pretinde ca funcţii diferite şi neechivalente ca spaţiu necesar, să devină configuraţii identice

Asimetria este considerată de Simonds: “ mai subtilă, mai întâmplătoare, mai reconfortantă, mai interesantă, mai umană”. Alte avantaje: înscrierea în sitse face mai firesc, de unde rezultă o reducere a intervenţiilor şi deci a costurilor creşte flexibilitatea introducerea unor componente sau relaţii noi, e mai puţin dificilă parcurgerea spaţiilor nu mai este dirijată “pas cu pas” imaginile sunt mai variate

Efectul de unitate şi armonie se poate obţine prin introducerea unei dominante, respectiv utilizând CONTRASTUL ( material formă, textură, culoare, mod de iluminare),

Prin contrast putem ajunge la realizarea uneo scene pitoreşti, incitante sau monumentale Un alt mijloc eficient în a obţine satisfacţii estetice este PROPORŢIA (sau proporţionalitatea). Leonardo

da Vinci afirma: “.. pentru a dobândi ordine şi proporţii frumoase în orice operă, masele sau liniile majore şi cele mai mici detalii, trebuie să se afle în corelaţii matematice consecvente”.

Obţinerea de proporţii optime este în funcţie de COMENSURABILITATEA şi SCARA în care se află elementele unei compoziţii, co observaţia că există o scară individuală, ce se aplică la suprafeţele şi formele ce vin în contact direct cu omul, şi sacra monumentală, când ne dresăm unei colectivităţi şi dorim să exprimăm forţa sau măreţia.

Parcuregerea spaţiului, prim modul de organizare / de scenarii existente, dinamica parcuregerii, conduce şi alte mijloace folosite cum ar fi: SUCCESIUNEA; GRADAŢIA şi RITMUL

Succesiunea, prin articularea unor percepţii spaţiale, introduce senzaţia de ordine şi unitate,( folosind ritmul), facilitează perceperea spaţiilor şi intrducând gradarea(un crescendo în ritm) sau pauza, poate amplifica emoţiile la întâlnirea cun un punct de interes, capul de perspectivă sau centrul compoziţiei.

Succesiunea, subliniză Simonds “.. succesiunea proiectată deliberat, este un procedeu de compoziţie extrem de eficient. Ea poate să îndemne la miscare, să confere direcţie, să creeze o cadenţă, să insufle o stare de spirit, sa dezvăluie sau să explice un obiect sau o serie de obiecte, să dezvolte o idee.”

Modul de dispunere a elementelor într-o succesiune, se va trata la traseu, axă. Menţionăm totuşi că există trei categorii de ritm

Ritmul static / liniar—care presupune ascensiunea la intervale egale a unor componente identice Ritmul dinamic / direcţional—ce rezultă din alternarea unor componente şi schimbare de ritm Ritm compus--- ce repetă periodic grupări asemănătoare. Alternanţa accent- neaccent , poate apela la distanţe, forme, culori, specii

Privirea de sus –în demersul compoziţional—prin realizarea unor puncte, platforme, trasee belvedere, poate fi în cazul unor spaţii de expunere, benefică prin : viziune de ansamblu, perceperea intenţiilor de organizare

Un asfel de punct înalt poate deveni un “nod”, “un punct strategic” pentru privitor Parcursul în spirală oferă de asemenea o privire de ansamblu , percepere gradată.

REALIZAREA COMPOZIŢIEI

PERCEPEREA SPAŢIULUIPeisajul ca sapaţiu tridimensional

PERCEPEREA unui spaţiu se poate face apelând la privire, ascultare şi miros—este cunoşterea cea mai complexă şi deci cea mai peristentă în timp

Şi totuşi, percepţia vizuală , este singura, care fără aportul celorlalte, poate permite în rimp o evocare foarte aproape de realitatea unui spaţiu—mai puţin unele caracteristici ale ambientului

Fără ea, situl rămâne o necunoscută, iar proiectarea, “în necunoştinţă de cauză” este sortită eşecului. Şi totuşi, percepţia vizuală ,poate singură să declanşeze descrierea “cinematografică”, “literară”, sau

“muzicală”, provocând toată gama stări, de la groză , disperare, la sublim. Perceperea poate fi : statică --- când cunoaşterea rămâne unilaterală iar satisfacţiile reduse şi

dinamică---când prin parcurgerea spaţiului avem atât o imagine aproape completă a obiectelor şi scenariilor propuse de proiectant , dar şi putem desluşi relaţii, simţi ambienturi, şi când putem avea opţiuni, devenind astfel participanţi/actori în spectacolul grădinii Dacă percepţia statică e una fragmentară, cealaltă , e una de anasamblu, ce dezvăluie

atributele sistemului. Peisajele, ca spaţii tridimensionale, au puterea de a impune caracteristicile şi de a

determina/declanşa în privitor imagini de un anumit gen. Ele sunt asociate unei anumite activităţi, unei anumite atitudini faţă de natură, unei anumite stări sufleteşti.

Imaginile mentale astfel născute şi întâlnite la mai mulţi indivizi, pot fi preluate de o colectivitate, intră în tradiţie şi devin repere sau imagini simbol.Ele sunt dependente în mare măsură de atitudinea faţă de natură

În Japonia, se apreciază ca din cele mai vechi timpuri, a existat o relaţie profund spirituală între locuitori şi mediul lor înconjurător, iar vechii japonezi ... citind înţelesul spiritual al ridicăturilor şi coborâşurilor pământului, erau mai dornici să interpreteze decât să transforme sau să modifice ceea ce vedeau.

Chiar şi în sec XIX la ei, locul era ales pentru o construcţie sau activitate şi nu transformat pentru a satisface o necesitate.

Yanagita Kunio (1875- 1962) , părintele etnologiei japoneze, credea că religia budistă ca întreg, era condiţionată de topografie. Adesea văile înguste, munţii sau uneori chiar dealurile ce delimitau un spaţiu, erau privite ca lăcaşuri ale divinităţilor sau spiritelor morţilor.

Azi, omul modern a înlocuit admiraţia pentru natură cu abilitatea tehnică şi în loc de o integrare în natură , se preferă modificarea reliefului.

Revenind la conformaţia terenului, care la rândul ei influenţează ipostazele apei, desfăşurarea vegetaţiei, poziţionarea construcţiilor, este de reţinut că “... realitatea fizică are capacitatea de a-i determina pe oameni să-şi formeze o imagine mentală despre spaţiul respectiv sau un complex de spaţii, imagini de care se ataşează şi pe care le folosesc ca termen de comparaţie la întâlnirea cu alte spaţii.

Aceste imagini, ce au şi un suport format dintr-un mod de viaţă, obiceiuri, religie, cultură, etc., determină atitudini şi stări psihice. De aceea , proiectanţii trebuie să simtă şi să vizualizeze aceste genuri de imagini, pe care

caracteristicile spaţiale ale unui amplasament sunt capabile să le prezinte.

Toate obiectele şi lucrările vizibile cuprinse într-un spaţiu , “sunt o funcţie vizuală a acelui spaţiu”. Conformaţia reliefului, întinderea suprafeţei, deschiderile sau perspectivele, elementele sau planurile

verticale, îngrădirea, --- vor fi luate în considerare. În această percepere , pot fi incluse, când avem interesul funcţional şi estetic, chiar şi imagini

dinafara îngrădirii Simonds, spune referitor la îngrădire “ orientalii au înţeles de multă vreme că pentru a avea spaţii

semnificative, trebuie să existe împrejmuiri şi că dimensiunea, forma şi caracterul împrejmuirilor, determină calitatea spaţiului”, atrăgând atenţia că imprejmuire poate fi şi un plan secund al unor valuri înspumate la capătul unei plaje, sau fundalul oferit de panorama îndepărtată a unui oraş sau a unui lanţ de munşi. Dar , închiderea sau deschiderea unui spaţiu nu reprezintă valori pri ele însele. Gradul şi calitatea ingrădirii trebuie considerate în raport cu funcţia unei suprafeţe date.. Ea

este de dorit unde se caută intimitate sau când interesul trebuie concentrat asupra unui obiect.

Dar toate spaţiile exterioare controlate, sau libere , sunt delimitate de planul solului, cel de desupra capului şi prezenţele mai mult sau mai puţin apropiate de verticală.

PLANUL SOLULUI este suportul, cel ce preia funcţiile şi ne confruntă cu realităţile sitului. El poate garanta reuşita unui proiect, respectiv a unei intervenţii peisagere prin preluare de funcţii pe măsura atributelor sale şi organizându-le raţional şi ambiental prin trasee.

PLANUL DE DEASUPRA CAPULUI este un dat unde nu prea puntem interveni, din fericire ..... “ s-a spus că dacă omul şi-ar fi permis să privească cerul doar o zi şi o noapte din viaţă, el ar socoti-o printre experienţele sale terestre cele mai memorabile. De acolo ne vine şi lumina, cea fără de care spaţiul nu ar mai fi o noţiune/realitate sesizabilă pentru

noi. Folosind cu abilitate această lumină, posibilităţile noastre de amodela spaţiul devin infinite.

ELEMENTELE VERTICALE sau despărţirile verticale ale spaţiului, acestea îndeplinesc mai multe funcţii ca de ex.: Delimiteză şi organizeazăspaţii Dirijează circulaţii, perspective şi percepţii Crează fundaluri---atât de necesare pentru punerea în valoare a unui obiect Maschează imagini nedorite de un scenariu Dinamizează spaţiul Introduc scări şi personalizează spaţiul

Dacă celelalte două planuri pot trimite spre infinit , cel de-al treilea ne fixează în spaţiu, conferă siguranţă/protecţie şi poate asigura intimitatea.

Revenind la percepere, elementele verticale, sunt impliocate şi în definirea uneia din calităţile spaţiului. Profunzimea.

PROFUNZIMEA, după Tadahiko Higuchi “este un efect al unei schimbări continui în suprafaţa terenului, iar în al doile rând, al perspectivei atmosferice sau a suprapunerii obiectelor privite. Profunzimea în

sensul ei primar are o conexiune fundamentală cu spaţialitatea tri dimensională, iar în sensul secundar joacă un rol major în peisajele japoneze.”

Referidu-se la percepţie, J.J. Gibson afirmă : “ literal, nu există percepţie spaţială fără percepţia suprafeţei de fundal”, ceea ce înseamnă că fundalul impune obiectul şi introduce rapoarte de ordine spaţială. Această teorie a lui Gibson este aplicabilă nu numai la structuri arhitecturale ci şi la peisaje naturale sau amenajate, în cazul în care fundalul, respectiv cele trei planuri(cel de jos şi cele două longitudinle), este alcătuit din suprafeţe în continuă schimbare/ desfăşurare--- ca modulare, texturi, intensitate cromatică, rapeluri pe înălţime.

Iluzia optică în privinţa profunzimii, de accentuare sau de reducere a acesteia, depinde prin urmare de planul solului şi de cele verticale mai ales.

Referitor la “planul de jos “ şi luând ca suport al amenajării SOLUL( şi nu apa, de ex. ) se pot face următoarele observaţii:

La terenurile întinse, introducerea unui obstacol între privitor şi obiect, conduce la reducerea profunzimii/distanţei , permitându-ne să facem dintr-o imagine îndepărtată “o parte vizuală a grădinii”---ex.: un gard viu, cu înălţimea unui om, poate, prin “eliminarea” distanţei dintre o grădină şi un munte, să aducă muntele în imaginea grădinii în cauză .

La terenurile în pantă, se obervă că atunci cănd unghiul de incidenţă este sub 15 grade, suprafaţa privită se înscrie în categoria terenurilor întinse, a planelor longitudinale paralele cu linia orizontului, iar când unghiul este mai mare de 15 grade, rampa este văzută , mai mult sau mai puţin ca o suprafaţă frontală.

Când unghiul ajunge la 30 grade, panta poate fi considerată din punct de vedere practic, verticală.

Astfel , la o pantă cu un unghi mai mare de 15 grade, percepţia sa în profunzime este minimă.

La terenurile concave, ca şi la cele întinse, privirea de sus dă mai multă profunzime decât cea de la nivelul de mai jos, unde densitatea mai mare a texturii dezavantajează adâncimea. Coborârea şi urcarea privirii pe o concavitate face priveliştea mai impunătoare. În cazul unei concavităţi mai adânci între privitor şi obiect(de ex. un munte), din cauza invizibilităţii concavităţii, relaţia ochi-obiect e mai directă şi privitorul are senzaţia că stă vizavi de obiect. O atmosferă cu bună vizibilitate, va apropia şi mai mult obiectul de privitor, în timp ce vremea rea , cu vizibilitate scăzută, are un efect invers.

La terenurile cu convexităţi, prezenţa unei/unor coame între privitor şi obiect, face dificilă perceperea distanţei, mai ales când coama e mult mai aproape de privitor. Acest efect poate fi folosit la reducerea fictivă a unor distanţe, când parcursul real este mai lung.

În cazul văilor, simţul profunzimii poate fi mai puternic dacă se alege un traseu la cote mai înalte şi dacă se apelează la meandre(în cazul unei amenajări), favorizându-se apropierea unei unităţi de relief.

CARACTERIZAREA UNUI PEISAJ se făcea iniţial : Funcţie de distanţa de observare şi cu cât distanţa era mai redusă, cu atât imaginile erau mai

convingătoare. S-a constatat, mai apoi, însă că imaginea totală poate fi “echivalentă” cu efectul vizual al

fiecărui plan individual, dar care depinde de unghiul dintre plane cât şi de direcţia de “privire, respectiv de unghiul de incidenţă “funcţie de care vedem mai mult sau mai puţin din suprafaţa în cauză”.

Aceste trebuie avut în vedere atât în plan orizontal cât şi în plan vertical, şi el ne pune la îndemână efectele ecranelor mobile care permit “apropierea “unor suprafeţe verticale(când unghiul este între 35-90grade), realizarea unor “peisaje de împrumut”(când printr-un paravan putem “anula “distanţe şi aduce în grădină o imagine mai îndepărtată), sau “ascunderea” unor imagini nedorite pe un parcurs(folosind un “prim plan”).

Referitor la aceste paravane , Kevin Lynch atrage atenţia că ele trebuie să fie ori mai scunde, ori mai înalte ca nivelul de priviore, pentru a diminua senzaţia de insecuritate ce o dă ecranul cu înălţimea la nivelul ochiului.

Perspectiva

Este un mod de percepere a spaţiului sau un mijloc prin care un proiectant poate impune o dominantă sau o direcţie, poate introduce un ax de compoziţie, poate aduce unitatea , etc.

Ea poate fi directă sau indirectă, statică sau dinamică, ascendentă sau descendentă, centripetă ( concentrică) sau centrifugă, cu scoaterea în evidenţă a unui obiect apropiat, sau aducerea în atenţie a unuia îndepărtat.

Pentru început, vom analiza condiţiile şi efectele ce favorizează un gen de percepere. Higuchi semnalează şi PERSPECTIVA ATMOSFERICĂ care, deşi nu poate fi determinată în termeni

cantitativi, poate schimba aparenţa lucrurilor sau poate chiar să declanşeze aparenţe mistice sau fantastice. Condiţiile atmosferice/meteorologice şi luminozitatea pot “apropia”(când atmosfera este curată) sau

“îndepărta” obiectele faţă de privitor sau pot “intensifica” o imagine prin ploaie sau ceaţă. În Japonia s-a făcut un studiu ce a adus în atenţie un număr de locuri scenice unde ploaia şi ceaţa

nu obturează şi nici nu diminuează trăsăturile unor astfel de peisaje, ci dimpotrivă ( ex. oraşului Nagasaki).

Tot în Japonia este pusă în valoare PERSPECTIVA SUPRAPUSĂ , ceea ce însemnă : “acum vezi, acum nu vezi”, obiectul supus privirii nefiind decât parţial vizibil.

“scopul este acela de a-l face pe privitor sa-şi imagineze partea invizibilă şi de a crea nu numai iluzia profunzimii, dar şi de a da impresia existenţei unor frumuseţi ascunse”.

Prin urmare, perspectiva suprapusă este o metodă prin care un spaţiu redus ca dimensiune, poate da impresia de vastitate.

Higuchi : “ ideea japoneză de profunzime nu este ceva ce se întinde infinit în spaţiu, ci ceva ascuns ,după o cotitură”.

Examinând spaţiile urbane japoneze, rar întâlnim perspective magnifice, directe. Chiar când există drumuri drepte , ele se termină cel mai des într-un colţ , din care nu se mai poate vedea.

Simonds defineşte perspectiva ca “... o privelişte limitată, de obicei îndreptată către un element sau o trăsătură dominantă sau terminală” şi “ spre deosebire de privelişte, poate fi creată în întregime şi de aceea este supusă unui control riguros” , urmând ca cele trei elemente constitutive ale sale---- punctul de observaţie, obiectul sau obiectele ce trebuie sa fie văzute, câmpul intermediar---- să se constituie într-o “unitate convingătoare”. Iar o perspectivă reuşită/frumoasă, pretinde “...ca sfârşitul sa-i justifice începutul şi invers. “ Toate cele trei elemente trebuie corelate între ele. Nu trebuie lăsat loc la elemente discordante, de prisos sau neadecvate.

Perspectiva presupune un punct de interes bine ales, văzut dintr-un loc sau de pe un parcurs potrivit, de unde punctul terminal este mereu bine încadrat.

Relaţiile de scară dintre componente, vor avea în vedere caracterul perspectivei, modul în care se doreşte să se facă perceperea punctului terminus (deodată la perspectivele scurte, sau progresiv la traseele lungi) , dar şi faptul dacă acest terminus este conceput ca şi un punct de observaţie sau ca un punct focal pentru mai multe perspective.

Decupajul

Perspectiva este o modalitate de a valorifica o privelişte, ea înseamnă focalizarea privirii spre ceva ce în-totdeauna este numai un fragment din aceasta.

Practica chineză şi japoneză a apelat şi la decupaj, fie prin modul de orientare a deschiderilor din pereţii pavilioanelor, fie prin realizarea unor goluri de diverse forme în pereţii incintelor, de unde privirea era di-recţionată spre “tablourile” cele mai sugestive.

Folosirea abuzivă a decupajului poate însemna manipularea sau frustarea individului de liber-tatea alegerii, dar utilizarea lui în anumite situaţii, poate împinge trăirea la momente de sublim.

Observaţia budiştilor Zen este :” adevărata frumuseţe ar putea fi descoperită numai de acela care întregeşte mintal tot ce este incomplet”.

Controlul vizual

Să reamintim câteva din calităţile spaţiului ce nu pot fi neglijate în cadrul concepţiei: Spaţiul poate fi static, când este delimitat şi când poate atrage interesul, asigura securitatea şi in-

timitatea, provoca relaxarea, etc. Acesta ar fi spaţiul centripet dar poate fi şi un spaţiu centrifug, când face trimiteri spre exterior.

Spaţiul poate fi dinamic, când este un spaţiu articulat cu celelalte şi devine expansiv, curgător, pul-sator, dinamic.

El poate avea o direcţie/orientare sau poate fi difuz. În primul caz el poate deveni semnificativ, capabil de a induce în privitor o reacţie emotivă, sau,

în a doua situaţie, el poate deveni neutru, fără mesaj.

Spaţiul poate fi gol, ( în căutarea unui conţinut),sau plin ( când găzduieşte o activitate) El poate fi complet definit cau imcomplet, când se impun adiţionări de noi spaţii şi completarea de-

limitărilor Simonds : “spaţiul poate domina un obiect, îmbibându-l cu calităţile sale spaţiale particulare.Sau

poate fi dominat”. Concluzia este că în actul de creaţie trebuie să cunoaştem toate aceste atribute ale spaţiului , să le con-

fruntăm cu ofertele sitului real şi cu intenţiile noastre. “a nu se uita ca “esenţa unui spaţiu este calitatea conţinutului său” şi relaţionările sale cu spaţiile înveci-

nate. Reuşita unui proiect va depinde, aşadar, de însumarea atributelor(rezultate din sit şi impuse de temă) şi

armonizarea între ele şi cu scara umană. În acest context, DIMENSIONAREA în raport cu omul, poate duce la satisfacţii în buna utilizare a spaţiu-

lui şi la efecte psihologice sau estetice , cum ar fi savurarea frumosului. De aceea , COMENSURABILITATEA, trebuie să fie posibilă, şi aici putem apela nu numai la scara

omuluio ci şi la scările intermediare ce permit mai rapid acomodarea şi acceptarea unor rapoarte mai puţin “cotidiene”.

ÎNTINDEREA, poate fi o chemare la libertate totală de manifestare, ea poate avea şi efecte nega-tive asupra individuluica: ieşirea din scară, dezorientarea, teama de infinitul necontrolabil, nesig-uranţa.

Ea nu poate scăpa controlului vizual—ca atribut al spaţiului Funcţionalitatea, ambientul, sunt determinate în primul rând nu de întindere ci de calităţile

structurii spaţiale, cele care participă la inducerea în utilizator a celor mai multe stări. De aici şi necesitatea acordată elementelor de compartimentare. ELEMENTELE VERTICALE, cu rol atât de protecţie, orientare , de interes, cât şi de scară.

Impreună cu planul suport şi cel de deasupra capului, ele determină FORMA, cea care impre-sionează de la prima vedere şi care stârneşte ataşament ăn măsura ăn care se înscrie într-un con-text(prin armonie sau contrast), inclusiv funcţional.

Priveliştea poate determina două atitudini: punerea în valoare/DEZVĂLUIREA şi MASCAREA. Prima, depinde de intenţii:

Dezvăluită gradat – prin intermediul unui parcurs până la punctul de unde se oferă inte-gral, parcurs ce presupune direcţionare, prin prim-planuri şi încadrare.

Prezentată fragmentar --- prin decupaje ce semnalează scene şi lasă privitorului plăcerea de a completa de unul singur întreaga panoramă prin imaginaţie sau de-plasare.

Asociată cu prim planuri contrastante---pentru a menţine o stare tensionată Folosită ca un fundal de companie pentru un obiect sau un grup , etc.

UNELE PRECIZĂRI Evident că orica amenajare , reamenajare de spaţiu verde, respectiv materializarea unei comenzi,

pleacă de la alegerea unui amplasament adecvat temei sau de punere în valoare a întregului potenţial al unui amplasament, impus de coniţiile de context: urbanistice, geo-climatice, socio-culturale

Viitoarea compoziţie va avea două componente majore: infrastructura / suportul( terenul, apele, echipamentele tehice din sol) şi suprastructura ( elementele planimetrice şi elementele de morfolog-ice).

Fiecare din cele două componente ale compoziţiei poate avea un aport mai mare sau mai mic în sta-bilirea de către proiectant a structurii funcţionale şi formale/ a expresiei plastice a sitului ce urmează a fi supus amenajării.

INFRASTRUCTURA

Suportul, care poate fi sol, cadru artificial, apă. Cel mai frecvevent utilizat, a fost terenul. Configuraţia sa poate atinge o gamă foarte variată de ipostaze, cum ar fi : terenul orizontal şi plat,

terenul în pantă, terenul cu rupturi sau cu terase, ternul concav ( depresiunea, cuveta unei bălţi dese-cate), ternul convex ( colina , dealul), valea şi mai rar defileul contorsionat.

Terenul orizontal – este de preferat la amenajări de mici dimensiuni, de talia unui scuar. În acest caz, vecinătăţile cu multă personalitae pot influenţa mult conpoziţia. La amenajările mai ample, cum sunt grădina publică, parcul, suportul orizontal poate aduce mono-

tonie dacă nu se impune suprastructura sau dacă nu se apelează la sistematizare verticală sau la perspective ce racolează imagini interesante din afara amplasamentului.

Elementele planimetrice devin deosebit de importante , ca şi preocupările pentru subtilităţi: cromat-ica, relaţia umbră-lumină, detalii, materiale, etc.

Terenul în pantă nu mai lasă libertate totală concepţiei( mai ales la amplasarea construcţiilor sau trasarea aleilor), dar oferă situaţii avantajoase pentru punerea în valoare a unei dominante, pentru per-spective, pentru modalităţi diverse de manifestare a apei, etc. Este mai expus intemperiilor, poate crea incomodităţi, când panta creşte şi face mai vizibile inabil-

ităţile concepţiei. Panta continuă este mai puţin atrăgătoare, în anumite situaţii , faţă de cea cu discontinuităţi, dar ,”

situl în pantă posedă o calitate peisagistică dinamică”, avantaj ce a fost speculat cu mult succes în grădinile renaşterii italiene şi în unele realizări contemporane.

Terenul cu denivelări şi pante diferite poate împinge diversitatea la cotele cele mai înalte, şi poate suplini lipsa unei prezenţe/expresivităţi mai pregnante a vegetalului Folosit cu abilitate, poate crea cele mai variate ambienturi, poate favoriza ineditul, dar nu avan-

tajează compoziţiile monumentale(ca la celelalte doua categorii anterioare) şi nu permite privi-torului sesizarea imaginii de ansamblu

El poate deveni şi o “capcană” a tentaţiilor care să dilueze claritatea unei concepţii unitare Dar Kurokawa a semnalat un adevăr : fiinţei umane nu i-a displăcut niciodată abiguitatea. Terenul “terasat”, caracteristic albiilor apelor, dar şi produs al unei sistematizări verticale făcute în

acest scop, are avantajele de la cel în pantă + posibilitatea realizării unor compoziţii ample ( clasi-cismul francez).

Terenul concav , deşi se oferă privitorului în totalitatea sa , cu inconvenientul că orice incoerenţă sau greşală “sare în ochi”, nu a fost un sit agreat de specialişti, nici în trecut şi nici în prezent, datorat în parte şi unei anumite lipse de intimitate, a lipsei ineditului( ţi se arată totul de la început), sau a atipicităţii unei asemenea forme de relief.

Terenul convex, sub forma unei coline sau a unui deal, poate găzdui o grădină publică sau un parc, dar , ca şi terenul în pantă nu e permisiv pentru amplasarea unor terenuri de sport, a unor echipamente tehnice de distracţii sau a aunor pavilioane destinate agrementului sau unor activităţi culturale.

Cu excepţia primului caz –terenul orizontal, neutru şi fără a treia dimensiune, deci lipsit de scară, toate celelalte pot participa la personalizarea unui peisaj alături de vegetal , apă şi construcţii.

Al doilea suport este cel artificial , şi un prim exemplu ar fi grădinile suspendate ale Babilonului. Urmează terasele rezemate pe coloane sau arce ale renaşterii şi barocului. Dar cele mai multe realizări sunt de sec XX, cănd , pe deasupra garajelor subterane, locuinţelor, a

unor spaţii tehnice , etc. au apărut diverse amenajări peisagere(cu precădere mici scuaruri. Mai mult, arhitectura ecoligică a urcat grădina şi în clădirile înalte ale unor sedii administrative, sub

formă de etaje plantate deschise sau închise(grădini de iarnă). Acest suport are ca motivaţie nu numai curentul ecologist ci şi criza de spaţii libere şi ca atare va

prolifera în diverse moduri de manifestare, existând şi o tehnică adecvată. Al treilea suport, apa – cu un ex. vechi, “grădinile plutitoare” ale aztecilor

Acest suport a fost foarte rar folosit, mai mult ca punere în valoare a florei acvatice Are însă mari şanse în viitor, avănd în veder criza de teren în marile aglomeraţii urbane+dorinţa de

inedit

În cadrul infrastructurii ( încă din antichitate) , intră şi echipamentele care fac posibilă existenţa unei gră-dini şi afirmarea plenară a tuturor calităţilor sale. În sec XV-XVI , la grădinile italiene iar in sec XVII la cele franceze, hidraulica ajunge la adevărate

performanţe, şi încep să devină posibile şi “surprizele”. La hidraulică se va asocia mecanica, mai apoi instalaţiile electrice şi echpamentele mai performante,

ca automatele şi cele de programare(fântânile cu nenumărate faze pentru jocurile de apă, asociate cu efecte de lumină, culoare, sunet, sau spectacole de sunet şi lumină)

Preocupările pentru iluminatul nocturn este tot mai prezent Serele, la rândul lor , au pretins echipamente tot mai complexe.

Concluzii— Infrastructura poate fi hotărâtoare în alegerea sitului( mai ales în cazul unei grădini botanice, unde inter-

vin şi condiţiile de microclimat şi cele geologice, sau în aczul unui parc de distracţii) Observaţia lui Simonds cum ca pentru fiecare sit există o folosinţă.......... nu comportă decât o singură

completare si anume, că tehnica actuală permite să ajutăm un sit să se apropie de condiţiile ideale –im-plică costuri ridicate.

Dar tot el spune “ situl ideal este acela care satisface cel mai bine cerinţele proiectului, cu cele mai mici modificări”.

Pentru a înţelege alegerea unui sit, este obligatoriu să ştim cu adevărat ce vrea beneficiarul şi ceea ce dorim şi noi , ca proiectant, sa-i oferim, placând de la datele temei.

Aceasta presupune un demers teoretic multicriterial care se va concretiza într-o “listă cu toate trăsăturile sitului pe care le considerăm necesare sau folositoare pentru proiectul propus.”+ se va avea în vedere tot situl şi nu doar limitele amplasamentului ales.

CURS NR 12.

APA Un factor de existenţă cândva, dar şi un simbol religios, al purificării În timp, din multiplele sale utilităţi , se va detaşa aportul sau de relaxare, fie ca indemn la meditaţie şi

detaşare de problemele existenţiale, fie ca mediu tonifiant ănlocuind munca şi stresul cu ludicul, visarea ca afirmare a eu+lui.

Apa poate fi suport dar cel mai des ca o componenta importantă a morfologiei grădinii. Ea va fi mereu concurată de vegetaţie, de arhitectură( Taj Mahal, grădinile maure, Versailles-ul), dar...

există si exemple când ea devine elementul major, “regina” compoziţiei--- grădinile renaşterii, Vila D-Este, Lante,

Perticularitatea apei care o deosebeşte esenţial de vegetaţie este reflexia, prin care ea se asociază intim cu vegetaţia şi arhitectura invecinată+cu cerul

în acest fel ea devine mult mai mult decât îi oferă atributele sale. Devenită oglindă, ea introduce iluzia Principalele ipstaze ale apei sunt : oglinda, apa cu insule, firul de apă, cascada, sau perdeauade apă,

fântâna Sec XX forţează acest miraj al apei prin asocieri de lumină, culoare, sunet, creindu-se un univers al apei,

sau va face din apa u lume a ludicului cum sunt aqua land+urile Pondere apei în cadrul unei amenajări verzi depinde de rolul pe care dorim sa i-l acordăm—o

componentă a ambientului sau personajul principal al acestuia., de funcţia urbană a amenajării – destindere, agrement, etc, şi de amploarea spaţiului avut la dispoziţie.

Prezenţa apei atrage după sine şi celelalte elemente legate intim de ea: stâncile, insulele şi legăturile mal-insulă, podeţele sau podurile. Stâncile – au devenit puncte de interes o data cu practica grădinilor din China şi Japonia În Europa ele apar foarte timid în grădinile Italiene şi sunt folosite de grădinile botanice ca suport

pentru flora montamă Sec XX le va folosi sporadic în asociere cu apa, pentru a crea o natură “sălbatică”, uitându-se

mesajul iniţial dein gradinile japoneze îcepând cu sec XII—secta Zen a Budismului----pentru ei conta locul de unde era adusă piatra, forma şi dimensiunile ei, dacă era sau nu acoperita de muschi sau licheni, cât trebuia sa se vadă, modul de dispunere, etc., iar regulile de utilizare erau precizate în manulaeîncă de acum trei secole şi jumătate..Tot în aceste manuale, unde orice compoziţie susţinea o idee sau trebuia sa declanşeze o stare, se dădeau şi sfaturi pentru insinuarea unei suprafeţe de apă, a unui curs sau a unei cascade, apelându-se numai la nisip şi pietre.

Insulele /-au un început foarte îndepărtat- chin a şi Japonia- chiar şi când sunt legate de mal, nu sunt întotdeauna accesibile Ele făceau parte din lumea simbolurilor De la incep . sec XIX ele au o destinaţie mai utilitară—oferă loc de odihnă izolat , a amplasa un

edicul, un pavilion, a pune în valoare o lucrare de artă Ele pot fi “o perlă” a unei suprafeţe de apă—isolla Bella din lacul Magiore, sau o pot anima

Trecerile pas cu pas – preluate tot de la chinezi si japonezi , se folosesc şi astăzi nu numai pentru a traversa o apă ci şi o peluză.

Podeţele, podurile, elemente utilitare dar şi decorative Din lemn la chinezi şi japonezi(eleganţă şi culoare) sau din lintouri de piatră Practica europeană de după renaştere –arcurile de piatră sau cărămidă cu varianta

acoperită(podul Palladian) din grădinile peisagere.

Amenajarea suprafeţelor de apă – recomandări OGLINDA DE APĂ- în primul rând scop decorativ dar ajutată şi de jocuri de apă(jeturi , căderi dintr-

o cupă în alta, dintr-un bazin în altul) poate ameliora mult un microclimat.

Au în general forme geometrice, delimitate de vecinătăţi printr-o bordură când se vizează monumentalul sau când adâncimea apei depâşeşte 30-

40cm. printr-o bandă de flori---pentru a împiedica accesul la apă sau se merge cu peluza până la până la nivelul apei---când adâncimea nu va depăşi 15cm.,

o practică contemoprană pentru grădinile private adâncimea mică permite utulizarea de imbrăcăminţi ceramice decorative pentru ilizia de profunzime se foloseşte ceramica albastră , în nuanţe de albastru ultramarin

şi ceruleum caracterul decorativ şi incitatnt se mai poate obţine prin utilizarea iluminatului, a fibrei optice+

asociat cu sunete—programe muzicale LACUL—natural sau artificial creat

Renunţă la caracterul monumental şi la conturul geometrical “bazinului”, pentru a favoriza relaxarea, ca în cazul grădinilor peisagere, sau pentru a permite agrementul—ambarcaţiuni pe apă

Primul caz--- se apreciază că suprafeţele mult prea mari, când nu se vede malul opus, diminuează interesul

În amenajarea malurilor trebuie căutată uneori intimitatea, tentaţia golfului, a locurilor de reverie, a posibilităţii de a atinge apa sau de a fi deasupra ei + elemente de diversitate sau punctarea unor zone de interes.

Şi la lacurile rezultate prin crearea unor stăvilare sau prin săpare şi alimentare din reţeaua de apă, conturul trebuie să se apropie căt mai mult de unul natural .

Primenirea apei este o necesitate Viteza de curgere poate fi sub 0,30m/sec, când se cultivă plante acvatice decorative, sau intre

0,30-1,20m/sec. pentru a înpiedica depozitarea aluviunilor şi dezvoltarea unei vegetaţii acvatice necorespunzătoare ca trestia, papura---tâţânţari!!!

Impermeabilizarea solului pentru a înpiedica pierderile de apă—prin lutuire, prin betonare sau aplicarea de folii impermeabile.

CURSUL DE APĂ Situat pe teren plat—are o lăţime mei mare şi formează meandre

Perspectivele sunt mai lungi şi cuprind o mare parte din peisaj—diminuează ineditul pe parcurs

Diversificarea în desfăşurarea malurilor+ schimbări de direcţie a traseului aleilor vecine cursului, cu parţiale obturări vegetale.

Prezenţa unor insule sau crearea lor –conduce la animarea imaginii Dacă panta este mare, valea este mai îngustă iar malurile mai înalte

Vederile de sus sunt mai interesante, dar axul aleii nu trebuie să fie paralel cu cel al apeica la cazul anterior

Viteza apei, cascadele, virajele scurte, stâncile, nuvelel diferite ale vegetaţiei de munte, succesiunile de umbră şi lumină...... sunt atu-uri ale acestor ape iuţi, dar le lipseşte reflexia apelor liniştite

Ca efect-se reţine faptul că zonele umbrite amplifică vizual adâncimea apei, că suprafeţele expuse la soare par mai mari şi mai animate, că apele limpezi favirizează visarea iar cele tulburi neliniştea

Şi cel mai banal peisaj, ajutat de apă capătă o personalitate, indiferent dacă este stătătoare sau curgătoare.

COSTRRUCŢIILE Componentele primare ale grădinii – sol , vegetaţie, apă, aer şi echipamente( obiecte arhitecturale,

lucrări inginereşti de artă, lucrări edilitare), în echipamente fiind incluse atât materialele organice cât şi anorganice

Se pot reduce componentele primare la trei: mineralul , apa, şi vegetalul Categoria construcţiilor—se va face după următoarea departajere:Clădirile şi relaţia construcţii peisaj

De foarte multe ori atenţia, în studiile despre grădini acordă foarte mult spaţiu tocmai înscrierii intervenţiilor umane în peisaj şi care a stârnit un major interes încă din renaştere

Evident, că în prezent se pune un mare accent pe menţinerea şi chiar acuzarea elementelor majore ale peisajului, urmând ca intervenţiile să vizeze numai trăsăturile fizice minore ale acestuia

Relativ la intervenţii în general, se semnalează următoarele situaţii: 1. Negarea / distrugerea peisajului—decaparea unui deal, nivelarea unor coline, secarea

unei oglinzi de apă, defrioşarea de păduri 2. Alterarea peisajului---terasarea unui deal, eliminarea meandrelor unui curs de apă,

defrişarea parţială a unui masiv 3. Accentuarea caracteristicilor pozitive---amplasarea unei construcţii pe o cornişă,

eliminarea braţelor secate ale unui curs de apă şi înlocuirea lor cu vegetatie de luncă, înlocuirea părţilor degradate ale unui masiv

în primul caz peisajul este deposedat de trăsăturile definitorii, depersonalizat în ultimul caz el este elementil principal al compoziţiei, iar în relaţia natură-arhitectură putem

întâlni următoarele ipostaze: armonizare, asociere, accentuate. În rezolvareatandemului peisaj-construcţie se va avea în vedere că :

Unui peisaj plat, monoton să nu i se aocieze o desfăşurare monotonă de elemente, ce ar conduce la un caracter indecis/slab

Un caracter ferm/puternic se va obţine asociind cadrului natural—slab sau puternic---o arhitectură cu identitate.

Elementele de tranziţie Reuşita unei relaţii construcţie-peisaj depinde de o apropiere cât mai mare de viziunea de întreg, de tot,

şi că în cceastă direcţie “vecinătatea “ poate avea un rol important alături de “continiutate”, respectiv “clădirile să nu fie izolate, ci legate cu ceea ce le înconjoară prin elemente semiarhitecturale—ca zidurile de grădină, terasele, scările, etc. ---Ch. Norberg Schultz

Aceste elemente ajută la coerenţă în compoziţie, dar nusunt obligatorii în orice situaţie. PORTICUL şi COLONADA

În renaştere, clasicism sau baroc, au fost principalele elemente de trenziţie de la clădiri la grădină, ca şi de la interior spre exterior şi de asemenea, elemente de delimitare a unor spaţii ce funcţionau ca saloane exterioare ale unei reşedinţe.

Importanţa lor scade la sf. sec XIX—când participă la marcarea unor intrări în grădini şi parcuri, si dispar ca prezenţă in a doua jumătate a sec. XX.

- PAVILIOANELE BELVEDERE sau GLORIETELE cu plan circular---au avut aceeaşi soartă- TERASELE însoţite de PARAPETE şi SCĂRI au fost tot mai des folosite după”grădina

arhitecturală” a lui Bramante de la Vatican. - Terasele au făcut parte din categoria “spaţiilor de tranziţie” interior-exterior, cu funcţie de

protocol, odihnă, platforme belvedere, în timp ce scările, încă din renaştere, au acuzat o axă pietonală sau a fost cadru propice pentru a pune în valoare a unei făntâni sau cascade.

- Şi astăzi terasele sunt elemente funcţionale şi decorative ale compoziţiilor realizate pe terenuri în pantă, şi nu numai.

PERGOLA , folosită şi în evul mediu, a dăinuit până în zillele noastre, păstrându-şi rolul de promenadă umbrită, de spalier pentru expunerea unor specii floricole interesante, sau umbrar pentru o zonă cu locuri de odihnă.

GROTA , preluată din mitologia greaco-romană, a fost un element de atractie începând cu renaşterea italiană---foarte rară la realizările franceze---- şi până în perioada romantică. Ea dispare (discreditată ) complect în sec XX.

PERETELE DECORATIV, este o rezolvare folosită în prezent mai des pentru mascarea unei diferenţe de nivel, sau a unui versant degradat. El se realizează di elemente prefabricate cu alităţi estetice(formă, culoare) sau din elemente –

jardinieră în retrageri succesive, pentru a permite dezvoltarea unei vegetaţii minore. FÂNTÂNILE,---- arhitectura asociată de cele mai multe ori cu sculpura a fost şi rămâne şi azi un

cadru propice pentru punerea în valoare a fântânilor. Sec XX excelează prin utiizarea elementelor arhitecturale în amenajărilor spaţiilor verzi şi a

gărdinilor. –uneori peste 70%

Lucrările inginereşti Devin o prezenţă vizibilă în grădinile unde terenurile prezintă diferente de nivel , la amplasamentele cu

cursuri de apă, la amenajările de-a lungul căilor de circulaţie ZIDUL DE SPRIJIN; PODUL; PASARELA sau unele lucrări hidrotehnice Se recomnadă ca aceste să se înscrie nu numai ca formă ci şi ca materiale folosite, în contextul general.

Ex. autostrăzilor---arh, elveţian Rino Tami, arh. Bruno Zevi Realizări remarcabile în SUA, schimbare totală de optică.

Mobilierul Pentru locurile de joacă pentru copii- mobilirul trebuie să stimuleze fantezia, să imbogăţească

cunoştinţele, să-i indemne spre actiuni colective Pentru spaţiile de relaxare – trebuie să primeze criteriul unităţii O varietate foarte mare de “mobilier de grădină”--- este “personajul principal” al unei grădini, . El poate

aduce unitate, poate ritma, poate puncta/personaliza(formal sau cromatic) unele locuri, poate anima trasee sau spaţii prin dispuere, formă, scară, culoare, etc( la Villete), poate direcţiona o perspectivă.

Lucrările de artă Şi în acest caz multitudinea pieselor este impresionantă, iar unele, asociate cu apa, lumina, por oferi

adevărate spectacole. Renaşterea—un cult intensiv al statuilo+ reînvierea antichităţii la francezi(în grădina clasică şi barocă)—

Versailles, Bomarzo Sec XX—introducerea nonfigurativului—Burle Marx are o contribuţie aparte prin realizările sale ce vor

avea ca ounct de pornire desene conplect abstracte şi combinaţii de culori bazate în principal pe arta modernă. El va gândi grădinile ca pe nişte aranjamente bidimensionale sau de artă lipsită de viaţă

Tot sec. XX va aduce şi pop-art+ul

ELEMENTELE PLANIMETRICE

Naşterea planului Proiecţia în plan –este “actul de naştere” a unei compoziţii--- şi este sinteza între datele de temă,

cunoaşterea sitului şi alegerea elementelor ce urmează a rărspunde optim unor funcţii, creind ambienturile adecvate trăirilor ce se preconizează

Simplificând, o amenajare se va materializa grafic într-un plan , unde suprafeţe cu anumite destinaţii sunt delimitate, personalizate ca formă şi ierarhizate de o reţea a traseelor

Suprafeţele, purtătoare de funcţii şi mobilate/echipate ca atare, se materializează în structuri spaţiale evidenţiate de secţiuni, desfăşurări, perspective.

Aşadar, naşterea planului este rezultatul parcurgerii unor faze,şi cu cât analiza a fost bine făcută şi mai bine motivată /coerentă, cu atât planul propus va fi mai valoros şi viabil

Plan + machetă+ vizualizarea pe calculator ---ajută să ne apropiem la “ce va fi”.

Schema de circulaţie / a conexiunilor Trebuie subliniată importanţa traseelor unui proiect, care conferă de cele mai multe ori unitatea şi

continuitatea unei conceptii initiale--- admdiţând faptul că funcţiile iniţiale pot suferi modificări parţiale sau totale, şi că în evoluţia unei grădini pot apărea diverse rupturi,” grefe” sau chiar “proteze”, ce fac uneori dificilă înţelegerea concepţiei iniţiale.

Traseul –este dnumirea generică folosita pentru reţeaua de alei Un colectiv francez care a studiat parcul de la Versailles a facut următoarele constatări:

Că deşi traseul este “ apectul cel mai abstract al grădinii””.... “ tocmai el este cel ce reglează poziţia relativă a elementelor, unele în raport cu altele: modul lor de distribuire”. El este “canavaua abstractă care conduce fundamental ansamblul dispoziţiilor vizibile în spaţiu şi articularea părţilor. Este armătura dată creatorului pentru a cuprinde situl şi a organiza diversitatea cuprinsă în grădină”.

Traseul determină unitatea şi ordinea care scapă ochiului neavizat şi tocmai această ordine este cea care dăinuie cel mai mult în timp şi care permite decodificarea actului iniţial al creaţiei.

La atributele deja menţionate ale traseului, inclusiv cel de “scară”, îl vom adăuga şi pe cel mai vizibil: de a participa, alături de supor şi de elementele morfologice, la personalizarea unei amenajări, inclzând aici şi buna funcţionalitate,

Schema de circulaţie, care spre deosebire de plan lasă loc şi altor legături, este în realitate, sistemul de articulare a funcţiilor, de “comunicare” şi cooperare între ele şi ca atare ea este definită de profilul ce i-a fost stabilit “drădinii/ botanică, zoo, de distracţii....), ajungându-se la segregări—pietonală, velo, auto, de promenadă, de serviciu-aprovizionare, etc.---, ierarhizări şi tratări complet diferite.

Câteva date tehnice pentru aleile obişnuite: Profilul longitudinal nu va depăşi o pantă de 15% la căile pietonale---peste 15% sunt necesare

trepte--- şi 8% la căile semicarosabile Profilul transversal va avea o înclinaţie de cca. 2% Lăţimi – piste biciclişti / 1.50m, circulaţie pietonală/1.50-3.00m, circulaţie auto ocazională/

3.00m O schemă de circulaţie este formată din noduri/ puncte de interes, conexiunile---barele dintre

noduri---şi legăturile majore –axele

AXA Leagă două sau mai multe puncte de interes şi ca atare ea tinde să subordoneze aleile sau

suprefeţele cu care se întâlneşte.. Uneori le şi poate anihila dacă nu suntem atenşi la condiţionările unor asemenea “linii de forţă”, pentru

că o grădina, amenajare, poate avea mai multe axe dar nu toate au aceeaşi importanţă. O axă este o linie ce poate fi colineară/dreaptă, curbă, sinuoasă, niciodată divergentă.

Linia dreaptă –folostă de regulă la perspectivele directe---pretinde un “terminal” bine definit, mai ales cănd axa este descendentă.Ea introduce rigoare, vizează scene majestuoase sau monumentale, dar impinsă pe distanţe mari poate deveni monotonă, situaţie care se poate preântâmpina mai ales prin succesiune, gradare, ritm , sistematizare verticală, prin diversificarea componentelor, speciilor.

Linia curbă permite o mai bună gradare a interesului, este mai dinamică, cheamă la mişcare dar nu vizează monumentalul , ci apelează la elementele de surpriză şi încântare. Ea nu conduce la monotonie decât dacă este inabil concepută.

Linia siunoasă , cu multe curbe şi contracurbe, necontrolată riguros, poate crea efectul de derută, nesiguranţă, amalgamul de imagini. Ea este binevenită când se dă o pondere mare pitorescului.

De regule, axa este folosită pentru a direcţiona, a ordona, a unifica, a impune o dominantă, deci a supune privitorul unor constrângeri/sau manipulări, în perceperea şi parcurgerea spaţiilor şi în scoaterea în evidenţăa unor valori, considerarate ca atare de proiectant.

Tratarea legăturilor, axelor Este vorba de modul în care trebuie concepute aleile, secundare şi principale, ca parcurs şi vecinătăţi. Într-un parcurs atrag mai mult priveliştile descendente, pantele mici, direcţionările naturale(cursul unei

ape, deschiderile într-un masiv, un şir de arbori undeva..), priveliştile deschise, spaţiile însorite. În succesiunea elementelor, scenelor, se poate folosi o dispunere incertă( când se urmăreşte

deconcentrarea , relaxarea privitorului, pitorescul ), sau una direcţionată ce poate fi focalizată ( mărind mereu interesul )alternată , (folosind un ritm cu accente la distanţe aproximativ egale) sau concentrată.

La aleile de promenadă, spre deosebire de cele de tranziţie, se va insista pe modul de tratare a spaţiilor adiacente, avându-se în vedere :

menţinerea interesului – prin alternări de elemente, imagini filtrate, deschideri de perspective scurte, etc.

introducerea unor pauze pentru odihnă—când privirea nu va fi solicitată de ceva anume şi se poate apela la o bretea adiacentă căii principale

valorificarea laturilor concave cu desfăşurări mai adânci—ce atrag atenţia şi trebuie să fie personalizate cu obiecte, specii imteresante.

Evitarea bifurcaţiilor confuze Susţinerea axului aliniamentelor lungi cu un element aparte

“Spaţiile de odihnă” ce ţin companie unei promenade, se va evita crearea de”locuri” ce produc tensiune( cazul unor concentrări de alei), sau induc claustrofobia(spaţiile tptal închise)

se va asigura intimitatea dar şi securitatea spaţiilor de adihnă.

LUMINA ŞI CULOAREA

Lumina ca parte a tandemului lumină-culoare, trebuie subliniat aportul hotărâtor al luminii în realizarea

expresivităţii unei compoziţii şi a unui ambient.

Pe perioade de zi, se va avea în vedere atât plimbarea soarelui pe boltă, condiţiile climatice ale zonei, raportul vegetal-apă-construcţii, dar şi cele două feluri de umbră a elementelor, proprie şi purtată/transmisă.

În compoziţiile care predomină zonele umbrite, favorabile pentru îndemnul la odihnă şi calm, se recomandă acuzarea unor arii însorite ce aduc buna dispoziţie, chiar veselia.

Se va avea în vedere în dispunerea şi asocierea elementelor şi planurilor: Neutralizarea desfăşurărilor prea lungi cu componente ce au acelaşi grad de absorbţie sau

reflexie a luminii , pentru a nu include monotonia. De ex. acele verzi întunecate ale coniferelor, betonul,pietrele cu patină, florile de culoare bleu, reflectă lumuna în proporţie de 1-2%. Marmura , calcarul, florile galbene, albe, verdele clar , reflactă lumina în proporţir de 50-80% sau chiar 100%.

Evitarea contrastelor prea mari lumină-umbră, ce rup unitatea Siluetele mai interesante sunt puse mai în valoare când soarele este mai apropare de linia

orizontului Lumuna de amiază , măreşte intensitatea cromatică, acuză mai bine formele Razele de diminaţă şi seară aduc un aport aparte al umbrelor purtate foarte prelungi în imaginea

compoziţiei. Nopţile cu lună....se realizează o “nivelare” cromatică, se pun în evidenţă grupurile de arbori şi

obiectele iluminate artificial, iar cromatica rece induce o dispoziţie pasivă, visătoare

iluminatul artificial are avantajul că este la dispoziţia peisagistului, cu o ofertă de game cromatice calde sau reci, lumină clară sau difuză, iluminat pulsatoriu sau intermitent, direcţionări-selectări-----adică efecte din cele mai conplexe + posibilitatea programării

iluminatul de noapte poate duce la o noua compoziţie/percepţie fată de cea diurnă. Pentru unii Imaginea nocturnă ,este “o pată albă pe care se poate proiecta imaginarul” şi cum că

dispariţia umbrelor poate echivala cu o “descărnare” a formelor. Pentru alţii lumina este un “material” ce se pretează la orice fantezie În realizarea sistemului de iluminat trebuie avut în vedere cele trei situaţii:

Ilumunatul general—cu efecte temperate de lumină-umbră, cu surse la înălţime şi evitarea orbirii prin folosirea de lumină filtrată sau difuză.

Iluminatul local/punctual Iluminatul de ambianţă----ce exclude spoturile şi lumina rece şi care insistă pe evidenţierea

amunitor detalii. Nu trebuie abuzat de iluminatul de jos , ce poate afecta “liniştea grădinii” Nu se recomandă nici filtre colorate ce produc o atmosferă artificială. La ilumunatul suprafeţelor mari de apă, trebuie să se aibă în vedere vegetaţia sau alte elemente

perimetrale, care la rândul lor, luminate, introduc în cadru şi imagini reflectate. În cazul jeturilor de apă şi ochiurilor de apă luminoase se poate apela la fibra optică , care permite

introducerea luminii chiar în jet sau oglindă şi înlătură orbirea.

Culoarea

Teoria culorilor a fost fundamentată ştiinţific numai o dată cu noile date perivind fizica luminii si cele privind fiziologia ochiului, senzaţia de culoare formăndu-se prin impresionarea ochiului prin lumină.

Culoarea, ca şi sunetul ( fiecare culoare este similară unei note muzicale---de ex roşuleste similar sunetelor adânci şi joase) , sunt două din formele de energie radiantă şi amândouă sunt un fenomen vibratoriu .

În spectrul luminii există o infinitate de nuanţe de culori , dar se disting şapte domenii de culoare între care sunt diferenţe clare: roşu, portocaliu, galben, verde , albastru, indigo şi violet

În natură sunt doua surse de senzaţii de culoare: Lumina naturală/lumina pură---ce este în funcţie de lungimea de undă Şi suprafeţele ce reflectă lumuna—când contează lungimea de undă, compoziţia materiei,

pigmentaţia suprafeţei. Amintim că lungimea de undă determină culoarea, deci calităţile energiei radiante, în timp ce

amplitudinea determină luminozitatea, strălucirea, respectiv cantitatea energiei radiante.

Ochiul uman distinge minimum 120 de culori, această percepere depinzând de cele trei componente ale senzaţiei de culoare:

Tenta---proprietate ce ne permite să distingem o culoare de alta Puritatea/saturaţia – mai concentrată, mai pală... Luminozitatea –care depinde de cantitatea de lumină transmisă şi care este mai mult sau

mai puţin “vie”. Prin utilizarea culorilor sau asocierea acestora , se pot crea efecte, stări emotive, şi chiar

fiziologice. Vizavi de caracterul culorilor , sau formulat şi se formulează diverse aprecieri :

Roşul --- este dinamic şi invită la acţiune Verdele--- invită la odihnă şi introspecţie Albastrul--- este calm şi conduce la reverie Oranjul—aminteşte furtuna, roşul—căldura focului, verdele—odihna naturii, albastrul—

nesfârşitul transparent al spatiillor celeste, răcela apei ---Paul Focşa Oswald Spengler ---albastrul şi verdele ..” sunt în esenţă culori atmosferice şi nesubstanţiale.

Ele sunt reci; ele dematerializază şi evosă impresia de întindere, distanţă şi nemărginire.... sunt locuri transcedentale, spirituale, nesenzuale.. Roşul este culoarea caracteristică senzualităţii . Violetul, un roşu care se înclină în faţa albastrului . Galbenul şi roşul sunt culori populare, culorile mulţimii, ale copiilor, femeilor şi sălbaticilor.

Simonds , referitor la acest subiect, înşiră vreo şase teorii ale culorii vizând spaţiile deschise şi închise şi obiectele incluse în ele, dar el crede că trebuie subliniat faptul că indiferent de unghiul de vedere al teoriilor prezentate, ceea ce le este comun este necesitatea trăirilor spaţiale pentru care “ manevrarea cunoscătoare a culorii este esenţială”.

Revenind la culoarea verde – deşi e o culoare rece pe măsură ce tinde spre albastru, el totuşi îndeamnă la relaxare sau odihnă---fiind oarecum neutru în efectele sale emoţionale--- şi simbolizează prospeţimea, tinereţea.

D.p. v. cromatic putem enumera următoarele categorii de compoziţii: Monocolore –intâlnim gradaţii de claritate şi saturaţie ale aceleiaşi culori—Filofteia

Negruţiu apreciază că cele mai interesante sunt compoziţiile roşii, galbene şi cele albastre, la care se adaugă verdele frunzelor.

Bicolore – unitatea de ton de la prima categorie dispare, --- trebuie evitată asocierea extremelor şi folosirea de culori “polare”( compuse din culori complementare). Este recomandată folosirea predominantă a unei culori mai puţin active. De ex realizarea pe un gazon a unui parter din flori roşii. Se apreciază că mult mai liniştite / odihnitoare sunt combinaţiile exclusiv calde (roşu-galben) sau exclusiv reci (albastru-violet), primele fiind considerate culori active iar ultimele , culori pasive.

Multicolore---pentru a evita impresia de “ghiveci” , se va apela fie la cromatism (treceri de la o nuanţă la alta), fie la o realizare în câmpuri succesive.

FAZELE CONCEPŢIEI ŞI CONŢINUTUL UNUI PROIECT DE AMENAJARE PEISAGERĂ

Orice comandă tebuie însoţită de o temă de proiectare— Pentru o amenajare pe teren privat mai trbuie ataşat temei o ridicate topo a parcelei în

cauză,sc. 1/200 + Studiul geotehnic ce va preciza locul forajelor şi structura goe a fiecărui foraj, adâncimea pânzei freatice, condiţiile de fundare pentru construcţii

Amenajare pe teren public, cu suprafeţe uneori f. mari , teren fiind stabilit printr-o documentaţie de urbanism sau în urma unui studiu de prefezabilitate ce a analizat mai multe amplasamente, tema+ topo+geo+ extras din PUG pentru zona în cauză, +documentaţii elaborate anterior, cartări ale construcţiilor şi vegetaţiei existente, alte studii( ca cel de mediu), desfăşurări, precizări privind patrimoniul

Toate aceste date trebuie să fie la dispoziţia proiectantului ce întocmeşte documentaţia pentru obţinerea Certificatului de Urbanism—legea 50/1990, modificată prin HG/91

CU este primul pas oficial al proiectării pe traseul obţinerii avizelor legale, şi este eliberat de serviciul de specialitate al Primăriei , cu acordul Consilliului local , respectiv verifică statultul juridic al terenului, confruntă tema de pr. cu prevederile PUG-lui, poate solicita faze în plus pentru clarificare ca PUZ sau PUD, precizează avizelece trebuie obţinute pentru Aut. De Constr.

Atunci cănd tema contravine prevederilor din PUG, atunci este obligatorie realizarea unui PUZ sau PUD

Cănd toate acestea sunt clarificate, avizele obţinute, propunerile elaborate , se depune documentaţia pentru obţinerea Autorizaţiei de Construire

Un element important al procesului de proiectare , demersul care condiţionează reuşita proiectului este cunoaşterea, înţelegerea şi trăirea sitului în cauză----Simonds.. “cunoaşterea directă a terenului”, de a nu neglija “memoria locului”, tradiţiile locave , relaţiile cu vecinătăţile.

Un proiect de amnenajare, în fază finală, cuprinde o documentaţie scrisă , una grafică +machetă, uneori.

Documentaţia scrisă : Descrierea zonei—infrasrtuctura existentă, cu evidenţierea caracterului zonei(rezidenţială,

ind., mixtă, etc.)+ menţionarea factorilor de poluare, a condiţiilor geo şi morfologice ale amplasamentului. Insistarea pe elementele de climă, pe vegetaţia specifică, pe elementele particulare sau sensibile. Prevederile PUG, comentarea altor studii din zonă sau din imediata vecinătate, a cerinţelor din tema de proiect, a concluziilor studiilor facute în cadrul contractului+a avizelor obţinute

Prezentarea propunerilor—când e cazul pe variante---, conform legislaţiei . Eficienţa economică va avea în vedere atât investiţia iniţială cât şi cea necesară în timp pentru exploatare.O atenţie aparte se va acorda eficienţei sociale---prin eficienţă socială se înţelege totalitatea efectelor sociale, respectiv un efort eficient din partea colectivităţii, menţinerea echilibrului ecologic dar şi acelui psiho-fizic al populaţiei, sprijinirea educaţiei şi a unui grad ridicat de uerbanitate( comportament, conştiinţă socială), oferirea de satisfacţii estetice, emoţionale, etc.

Pentru amenajările mai complexe se vor face etapizări, cu defalcarea investiţiei. Partea grafică va conţine

A. planşe cu prezentarea situaţiei existente—ridicare topo, secţiuni prin teren, desfăşurări, cartarea vegetaţiei, imagini foto, etc.

B. prezentarea propunerilor Încadrarea în PUG, relaţiile cu zonele funcţionale învecinate+trama stardală î, planuri şi

scheme Plan amenajare generală—sc. 1/200, 1/500, 1/1000, funcţie de amploarea

amplasamentului, şi care cuprinde: zonare funcţională—care poate fi o schemă alăturată--- traseul aleilor lucrările inginereşti de artă, obiectele de arhitectură dispunerea vegetaţiei şi a suprafeţelor de apă dispunerea mobilierului cotele ternului amnenajat marcarea secţiunilor caracteristice marcarea acceselor precizări privind vecinptăţile(funcţiuni, regim de înălţime..)

plan sistematizare verticală—curbele de nivel modificate, decapări-umpluturi, drenuri, sistemul de evacuare a apelor de suprafaţă, etc.

secţiuni caracteristice prin teren, profile prin alei, desfăşurări planul de plantare generală, detaileri pe zone evoluţia siluetei vegetaţiei în timp detalii de mobilier, de pavimente decorative, pergole, spaliere, diverse edicule, etc. piese de specialitate:

plan coordonator reţele , lucrări inginereşti(ziduri de sprijin, protejări de maluri, podeţe, pasarele, sisteme de

drenaj, aducţiuni, baraje de retenţie, praguri de fund, etc), structuri de rezistenţă în cazul unor pavilioane ... detailări lucrări de artă monumentală instalaţii de programe

întocmirea caietului de sarcini—necesar organizării licitaţiilor—cu evidenţierea toturor datelor de investitie

ordinea şi categoriile de lucrări depind de la o lucrare la alta. Întreţinerea unei grădini sau a unei amenajări , trebuie avută în vedere, evoluţia în timp

a vegetalului, ---întocmirea unui “jurnal” Studii cromatice ale vegetaţiei pe anitimpuri, perspective, etc.

CĂUTĂRI, TENDINŢE ÎN PEISAGISICA CONTEMPORANĂ

Ca şi arhitectura de obiect, arhitectura peisajului nu a rămas indiferentă faţă de ceea ce se întâmplă în lumea artelor plastice din deceniile secXX, dar efectele, s-au resimţit mai mult în lumea elementelor ce participau la realizarea grădinii decât în atitudinea faţă de vegetal ---toate acestea în timp ce artiştilor moderni li se propunea să se elibereze de “dictatul naturalului” (negarea acestuia), pentru a se orienta spre o lume a abstractului(Piet Mondrian), iar arhitecţilor , de ase orienta către abstract, universal şi elementar.

Perioada dintre cele doua războaie mondiale a fost una a multiplelor experienţe şi chiar a punerii în discuţie a autonomiei artelor plastice.

Neoavangarda de la mijlocul secolului, va fi incitată de răspunsurile pe care le pretindea civilizaţia industrială, prin “legile consumului”.

Investigarea de noi direcţii va cunoaşte o mai mare efervescenţă după al doilea război mondial, cu multiple nuanţări social-politice.

Deceniul VII – “minimalismul”( întoarcerea la forma primară a cubului ce includea ăn el posibilitatea unor..noi descoperiri formale), “pop-art-ul” britanic—scotea din anonimat obiectele de larg consum pentru a le atribui conotaţii artistice, iar LAND-ART-ul căuta să convingă ca şi “spaţiul negativ”(opusul sculpturii tradiţionale) este capabil să stârnească sentimente.

În acest context, conceperea grădinii miza în continuare într-o bună măsură pe stârnirea sensibilităţii, pe atu-ul de necontestat al vegetalului de a declanşa emoţii.

Land-Art-ul—mişcare de provenienţă americană, a stârnit discuţii şi pe teme arhitecturii peisajului(reprezentant Michael Heizer), propunând interventii în cadrul natural , unde vizitatorul este chemat să trăiască noul spaţiu cu observaţia că “ este vorba despre artă , nu despre peisaj”, şi că nu trebuie echivalat land-art-ul cu o proiectare ecologică a peisajului(cum au apreciat-o europenii anilor70) Mişcarea a stârnit interes atât printre arhitecţi cât şi printre peisagişti, ultimii văzând în ea o

modalitate de a crea forme peisagere inedite, de a sensibiliza omul şi cu oferte facile bazate pe principiile minimalismului.