PREFAŢĂ

Din multe variante posibile ale unui curs de Protecţia Mediului Înconjurător, am optat pentru cea de faţă.

Pentru că este mai întâi de toate o carte pentru studenţi, am încercat să-i confer măcar câteva din însuşirile de bază ale manualelor universitare demne de acest nume: informare, adecvare, sistematizare, formare.

Însuşirea primordială, informarea ridică numeroase probleme decurgând din volumul foarte mare de date referitoare la mediul înconjurător, care trebuiesc filtrate şi selectate astfel încât să creeze şi să menţină un echilibru pe cât posibil stabil între adecvare şi formare.

Fireşte, acest echilibru poate fi creat şi menţinut numai dacă informaţia aleasă ţine seama de standardul de înţelegere al studenţilor, pe de o parte şi de necesitatea formării acestora ca viitori specialişti, pe de altă parte.

Sistematizarea informaţiei este o condiţie sine qua non a adecvării şi formării, oricâtă superioritate ar manifesta faţă de ea unii oameni de ştiinţă, pentru că în absenţa ei înţelegerea şi însuşirea informaţiei ar fi mult îngreunate, fără ca universalitatea cauzalităţii şi interconexiunii să fie mai bine pusă în evidenţă.

Rezultantă a însuşirilor deja menţionate, precum şi a modului în care sunt puse şi rezolvate diferitele probleme, funcţia formativă urmăreşte formarea la studenţi a unui sistem de cunoştinţe unitar, coerent şi deschis în care să poată integra noi date despre mediul în care trăiesc, şi integrându-le la rândul lor în sistemul mai vast al ştiinţelor economice, politice, juridice şi sociale.

Date fiind conţinutul şi destinaţia acestei cărţi, cititorul nu se poate aştepta la o lectură captivantă, ea neavând nici puterea de atracţie a unei cărţi de geografie mondială, nici culoarea unei cărţi de călătorii geografice.

Am vrut să scriu o carte care să răspundă cerinţelor specifice de precizie, claritate şi concizie, care să aibă însuşiri informative şi

3

formative, de sistematizare şi adecvare şi care, pe deasupra, să intereseze şi să atragă.

O listă de obiective ce ar putea să pară orgolios de lungă, dar fără această motivaţie cartea de faţă n-ar fi meritat să fie scrisă. Şi dacă ea va atrage, prin problematica pe care o atinge, măcar câţiva studenţi spre studierea aprofundată a aspectelor protecţiei mediului înconjurător voi spune că eforturile mele nu au fost cu totul zadarnice.

Dacă însă, între aspiraţie şi realitate vor exista discrepanţe, acestea nu pot fi reproşate altcuiva decât autoarei.

Violeta PuşcaşuGalaţi, 1998

4

CAPITOLUL 1CARACTERISTICI GENERALE ALE

MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

1.1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE

În ultimile două decenii realităţile societăţii omeneşti au activat în vocabularul politicienilor şi specialiştilor de diferite formaţii, câteva sintagme considerate până atunci ca fiind specifice ştiinţelor naturii : degradarea mediului înconjurător, criza ecologică etc. Cum abordarea acestei teme se poate realiza din mai multe perspective vom începe cu o scurtă lămurire asupra înţelesurilor semantice.

Mediul natural a fost înlocuit treptat cu o natură transformată de om numindu-se mediu umanizat, antropizat sau tot mai frecvent mediu înconjurător (sinonim celui de mediu geografic).

În vorbirea curentă se mai foloseşte şi termenul de mediu ambiant, cu un înţeles mult mai larg, desemnând ansamblul, la un moment dat, al factorilor naturali-fizici, chimici, biologici şi sociali (creaţi prin activităţi umane), care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic şi determină condiţii de viaţă pentru om şi dezvoltarea societăţii.

Transformarea mediului înconjurător potrivit scopurilor noastre, fără a produce dezechilibre şi distrugeri în natură ar conduce la un mediu ecologic, posibil în condiţiile adoptării strategiilor de dezvoltare durabilă.

Cele două noţiuni - mediu ecologic şi mediu geografic (înconjurător) - nu se suprapun, dar nici nu se exclud una pe alta; ele sunt complementare şi ambele necesare interpretării în ansamblu a mediului.

5

Revenind asupra varietăţii de abordări şi clasificări ajungem la alte trepte de ierarhizare şi anume :

- mediul ambiant general - din imediata apropiere până la dimensiunile spaţiului cosmic;

- mediul ambiant eficient - ansamblul factorilor ce intervin direct şi semnificativ în structura şi funcţionarea sistemelor vii.

Privind prin prisma activităţilor umane putem vorbi de un mediu natural - acele zone unde fenomenele se desfăşoară în cadrul parametrilor unor echilibre puţin afectate de om, mediu natural artificial - zone în care rezultanta fenomenelor ce se desfăşoară manifestă abateri (de regulă dorite) de la cursul natural specific şi, în sfârşit oikumena sau antroposfera - mediu locuit direct de om şi îmbogăţit cu relaţii de natură familială, profesională, etică, juridică, culturală.

Pentru interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediu se folosesc noţiuni ca biotop, biocenoză, ecosistem, lanţuri şi piramide trofice, concepte care caracterizează abordarea biologică.

De altfel, mediul înconjurător a constituit frecvent subiect de dispută între biologi şi geografi, conturându-se cel puţin două moduri de abordare:1

1. Primul, deşi nu cel mai vechi, aparţine biologilor, care, pornind de la înţelesul iniţial al preocupărilor ecologiei (Haeckel, 1866; Moébius, 1877; (…) Odun, 1959 ş.a.) şi-a extrapolat obiectul în spaţiul de cunoaştere ajungând astăzi, la un fel de filosofie despre existenţă. Fără să admită că în această nouă şi atotcuprinzătoare încercare ecologia şi-a asumat o răspundere mult prea grea şi necompatibilă cu adevăratele ei sarcini, mulţi biologi s-au îndepărtat de conţinutul real al mediului înconjurător. Asumarea unei poziţii centriste şi superioare, în sensul considerării ecologiei ca "bază intelectuală şi centrul studiilor despre mediu" (G.L. Emmelin, 1975), ne duce

1 Mac, Ioon - "Mediul înconjurător subiect de dispută între biologi şi geografi în curricula academica", Praga, 1994.

6

la gândul că se uită cu desăvârşire principiile geografice, sarcinile şi preocupările acestei ştiinţe milenare.

2. Al doilea mod de abordare are rădăcini adânci în istorie şi aparţine geografilor, care, pornind de la înţelesul iniţial al scopurilor acestei ştiinţe - descrierea explicativă a Pământului privit ca întreg -, analizează mediul înconjurător nu ca o entitate în sine, ci ca o parte a învelişului geografic, caracterizată printr-o evoluţie cu o altă parte, adică omul (societatea).

Pe când ecologia era în stadiul nascendi concepţia despre mediul geografic ca suport al existenţei şi dezvoltării societăţii, despre relaţiile reciproce dintre cele două componente ale întregului teritorial - mediu şi societate - şi despre viitorul omenirii, prin prisma valorificării controlate a mediului, făceau deja baza unei strategii de dezvoltare a statelor […]. Ideile despre mediul înconjurător apar încă din antichitate (vezi Strabon - "Descrierea pământului"; "Geografia") se menţin şi se consolidează în epoca Renaşterii şi ulterior în secolele XVII - XIX. Geografia a dezvoltat adevărate curente ştiinţifice şi a elaborat teorii în privinţa legăturilor dintre om şi natura înconjurătoare. Sunt demne de menţionat: determinismul geografic (J. Bodin, 1577; Montesquieu, 1748; K. Ritter, 1852; Fr. Ratzel etc) care reprezintă prima încercare de a explica faptul că mediul geografic este una din condiţiile necesare şi permanente ale vieţii materiale şi spirituale ale societăţii; environmentalismul (Ellen Sample, 1911); posibilismul (P. Vidal de la Blanche, 1922), rezumat la ideea că omul are libertatea de alegere şi de a dispune de mediul înconjurător; normalismul (P. Hagett, 1965) cu accent pe condiţiile optime (optimum geografic) de localizare şi valorificare a teritoriului; probabilismul (Akerman, 1963), considerând geografia ca studiu al sistemului environment-om, larg răspândit în lume, cu multiple relaţii, gândeşte şansa omului de a alege variante probabile ale modelelor de comportare geografică într-un spaţiu şi mediu dat. O serie de lucrări recente în literatura românească de specialitate subliniază, de fapt, transformarea ecologiei, sub ultima ei ipoteză, în geografie (B. Stugren, 1994).

7

De asemenea, încercarea de a delimita o ştiinţă a mediului de sine stătătoare s-a ciocnit de faptul că, în fond, aceasta este obligată de realitate să facă de fapt geografie şi ecobiologie.

După soluţionarea aspectelor ambigue este oportună conturarea direcţiilor şi subdirecţiilor de analiză a mediului înconjurător:

- direcţia geografică, general cuprinzătoare, orientată pe probleme de bază (teoretice şi aplicative) ale mediului înconjurător: componente, caracteristici, cauze şi efecte ale disfuncţionalităţii sistemice, modalităţi de corectare etc. şi în care se pot distinge subdirecţii proprii sau de interferenţă (hidro-meteo-climatică, amenajarea teritoriului etc.);

- direcţia juridică, care urmăreşte folosirea instrumentelor juridice în conservarea şi protecţia mediului înconjurător;

- direcţia economică, care reuneşte subdirecţiile de analiză a resurselor naturale, managementul mediului, micro şi macroeconomia mediului etc.;

- direcţia inginerească, menită să elaboreze şi să promoveze tehnici şi tehnologii nepoluante, mijloace şi sisteme de protecţie a mediului înconjurător;

- direcţia ecobiologică, cu accent pe relaţiile vieţuitoarelor cu mediul lor de existenţă şi în conexiune cu subdirecţia biomedicală, care ar trebui să supravegheze şi să controleze infestarea mediului înconjurător prin noxe ce afectează sănătatea.

Din această enunţare se poate vedea cât de diferit este abordat mediul înconjurător şi cât de stringentă este elaborarea unor concepţii şi strategii cuprinzătoare.

8

1.2.TEORIA SISTEMICĂ ÎN ANALIZA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Energie - economie - ecologie - entropie sunt termenii ecuaţiei relaţiilor om - natură, rezolvarea ei, impunând o abordare sistemică, în sensul paradigmei care guvernează ştiinţele epocii actuale.

După 1960, când Ludwig von Bertalanffy considera sistemul un ansamblu de elemente aflate în interacţiune2 au urmat un şir de reformulări şi reconsiderări ale definiţiei conceptului.

Mihai Drăgănescu, în 1990, considera sistemul "o structură cu proprietăţi emergente cu un factor de formare"3. Orice sistem în concepţia autorului, este formal4.

Mai aproape de înţelesurile fizice ni se par consideraţiile făcute de Mircea Maliţa:"abordarea sistemică este mai degrabă o metodologie care concepe obiectele în mişcare în interdependenţa lor, ca spaţii în care au loc necunoscute tranzacţii şi fluxuri de energie, substanţă şi informaţii".

Oricare ar fi nivelul interpretărilor şi explicaţiilor este important de reţinut că orice obiect sau fenomen este rezultatul unei interacţiuni dintre elementele care se integrează într-un ansamblu mai mult sau mai puţin complex, fiind mai mult decât un sumum de proprietăţi ale componentelor. Ceea ce N. Georgescu-Roengen5 denumeşte calitatea, iar Al. Roşu6, noutatea emergentă este personalitatea sistemului obţinută din transformarea şi devenirea părţilor, ele însele sisteme până la cărămida minimă a materiei, quarcul (sau infrabiontul, molecula minimă a viului), după cum se poate urmări pe scara ierarhic superioară

2 Bertalanffy, von Ludwig - "Problems of life", Harper Torch books, New York, 1960, p.11.3 Drăgănescu, Mihai - "Informaţia Materiei", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p.245.4 Drăgănescu, Mihai - Op.cit., p.237. «Tot ceea ce ascultă de reguli. Există formalul logic, formalul matematic, al prescripţiilor tehnologice, al regulilor de conducere şi comportament dar şi universul fizic şi universul tehnic în funcţionarea lor sunt formale, deoarece aceste funcţionări pot fi încadrate în reguli formale […]».5 Roengen-Georgescu, Nicholas - "Legea entropiei şi procesul economic", Editura Politică, Bucureşti, 1979, p.64.6 Roşu, Alexandru - "Terra - geosistemul vieţii", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.51.

9

compunerea macro-sistemelor până la înehis-cosmosul. Ierarhizarea devine astfel proprietate a sistemului, purtătoare de varietate. Esenţa şi rostul constituirii unui întreg (sistem) este devenirea sa, direcţia către care se îndreaptă prin funcţionalitate şi dinamică. Aceasta se află sub semnul entropiei, lege a naturii, prin care energia universală tinde spre degradare. Aceasta duce la eliminarea diferenţelor ce apar în procesul de conversie a energiei, fapt ce limitează transformările, tinzând către omogenizare, către echilibru termic, înlocuind treptat ordinea cu degradarea. Izolarea unui sistem duce la creşterea entropiei, la degradare prin uniformizare şi omogenizare.

Dar am spus, mai sus, că orice sistem în afară de cele extreme, de limită, în virtutea ierarhizării, sunt sisteme deschise: primesc, prelucrează şi cedează substanţă, energie şi informaţie. Teoretic toate se pot încărca cu negentropie, entropie joasă. Practic, dacă intensitatea şi ritmul schimbărilor se modifică, legăturile cu exteriorul încetează favorizând instalarea echilibrului. Spre exemplu, o mlaştină fără legături de alimentare şi evacuare cu mediul exterior tinde spre eutrofizare, degradare permanentă şi dispariţie.

Orice acţiune tehnologică de utilizare şi degradare permanentă a energiei disponibile pe Terra, de perturbare a modalităţilor de organizare a naturii grăbeşte procesul entropizării. Structurile vii, oameni, plante, animale, alimentându-se cu entropie joasă contribuie la degradarea permanentă a mediului.

Admiţându-se creşterea entropiei cadrului natural fizic datorită prezenţei organismelor vii, trebuie să se accepte şi entropia sistemelor biologice. Dar, acest fenomen nu este natural, manifestându-se numai atunci când omul, prin activitatea sa, intră în contradicţie cu mediul, afectând mecanismele de reglare, autoreglare şi funcţionalitatea naturii.

În teoria sistemelor disipative, Ilya Prigogine7, afirmă prezenţa unor proprietăţi antientropice ale sistemului prin care acesta se poate apăra de atracţia entropiei.

"Calea istorică de-a lungul căreia evoluează sistemul […] se concretizează printr-o succesiune de regiuni stabile, unde domină legile determinante, şi de regiuni instabile, apropiate de punctee

7 Prigogine, Ilya, Stengers, Isabelle - "Noua alianţă", Editura Politică, Bucureşti, 1984, p.386.

10

bifurcaţiei, unde sistemul poate alege dintre mai multe evoluţii viitoare […]. Acest amestec între necesitate şi întâmplare constituie istoria sistemului"8.

Aşadar, ne permitem să considerăm că în devenirea sa, sistemul mediu în care omul, prin acţiunile sale grăbeşte entropizarea, percepe diferenţele şi fluctuaţiile apărute, ajungând la bifurcaţiile sensului evoluţiei, putând să opteze spre o nouă evoluţie, ceea ce duce la modificarea întregului său comportament macroscopic. Aflat departe de echilibru, sistemul poate produce structuri noi.

1.2.1. RELAŢIA GEOSISTEM - ECOSISTEM - SOCIOSISTEM

În cadrul sistemului natural şi ca urmare a evoluţiei lui a apărut omul şi societatea, sistemul respectiv, devenind mediu pentru societate.

Între mediu şi societate s-au stabilit legături de interacţiune şi influenţă reciprocă, soldate cu modificări, mai slabe sau mai intense, ale ambilor termeni. Iniţial, societatea era cea care suferea mai intens influenţa mediului, dar, pe măsura dezvoltării sale, a ştiinţei, tehnicii şi economiei, societatea a devenit elementul mai activ, exercitând influenţe tot mai intense şi provocând modificări tot mai mari mediului.

Deci, între societate şi mediu s-au stabilit raporturi strânse, care le-au legat într-un nou sistem, de rang superior. Dacă acceptăm pentru societate denumirea de sociosistem şi pentru mediu (sistemul natural) pe cea de geosistem (rezultat din integrarea geosferelor) atunci putem adopta denumirea de sociogeosistem pentru sistemul rezultat din integrarea celor două sisteme amintite.

Întrebarea este dacă cei doi termeni se integrează într-adevăr şi dacă rezultanta are caracter de sistem.

Desigur că geosistemul s-a format înaintea apariţiei societăţii şi ar putea exista şi în lipsa acesteia, dar ar avea un alt aspect. Cât despre sociosistem, el nu poate exista în afara şi independent de geosistem, care îi serveşte drept suport şi cadru şi care oferă oamenilor hrana, 8 Prigogine, Ilya, Stengers, Isabelle - Op.cit., p.232.

11

obiectele muncii etc. Ele se încheagă deci într-un sistem de ordin superior prin existenţa legăturilor funcţionale a schimburilor de materie, energie şi informaţie într-un circuit intern.

SOC

IOG

EO

SIST

EM

GEOSISTEM

Atmosistem

Hidrosistem

Litosistem

BiosistemPedosistem

SOCIOSISTEM

DemosistemSistemul aşezărilorSistemul industrialSistemul agricolSistemul transporturi şi telecomunicaţiiSistemul schimburilor (comerţ)Sistemul recreerii (turism)Sistemul medicalSistemul politicSistemul militar

Fig. 1.1. Structura socio-geosistemului (după Ioan Donisă, 1977)

Măsura calităţii geosistemului, în dubla sa menire de regenerator de resurse şi de mediu de viaţă, o constituie productivitatea sa biologică, el devenind totodată funcţional, un mediu pentru tot ceea ce reprezintă componentul său emergent de vârf, viaţă, constituindu-se în acest sens ca ecosistem.

O paralelă conceptuală a acestor două noţiuni arată că, prin complexitatea sa, mult mai profundă, geosistemul nu se poate confunda cu ecosistemul dar se completează unul pe altul, ambele având în vedere o realitate sistemică. Diferenţierea dintre ele decurge din (vezi fig.1.2):

12

- caracterul biocentric al ecosistemului care diferă de cel policentric al geosistemului;

- mediul, în cazul ecosistemului, nu joacă decât rolul unui cadru de viaţă, cu limite impuse de necesităţile organismelor care îl populează, este considerat ca fiind o sumă de elemente (temperatură, umiditate, sol, relief etc.);

- pentru ecosistem, relaţiile dintre mediul natural şi organisme sunt, în primul rând, trofice; în cazul geosistemului relaţiile dintre componente au un rol complex şi aceasta cu atât mai mult, cu cât prin ele însăşi devin izvorul resurselor de viaţă ;

- organizarea ierarhică a ecosistemelor are în vedere numai organismele, pe când cea geosistemică, întregul complex teriorial;

- ecosistemul se constituie ca o unitate a prezentului pe când geosistemul poartă în caracterele sale întrega sa istorie, fiind rezultatul unei evoluţii continue.

Fig. 1.2. Schema comparativă a integrării structural-funcţionale a componentelor geografice într-un geosistem (a: policentric, condiţiile de matrice structurală putând fi îndeplinite de oricare dintre componente)

şi într-un ecosistem (b: biocentric) (după Al.Roşu, 1987)(V - vieţuitoare; C - climă; H - hidrografie; R - relief; S - sol;

AA - activitate antropică)13

V,H,CR,S,AA

V

C H

R

VC

SR

AA

H

AAS

1.2.2. PROPRIETĂŢILE SISTEMELOR ECOLOGICE

Un biotop şi bioceneza sa aferentă pot rămâne stabile un timp oricât de lung, până la apariţia unui factor perturbator major, fenomen natural sau acţiune umană.

Aceasta se explică prin faptul că, privit prin prisma ciberneticii, sistemul biotop-biocenoză (o porţiune de mediu şi comunitatea de organisme care i s-au adaptat) este un sistem cu reacţie negativă, adică un sistem care răspunde la factorii perturbatori prin acţiuni care compensează, şi, în final anulează perturbaţia. De altfel, ideea fundamentală a ecologiei o constituie retroacţiunea evenimentului - orice acţiune a unui factor asupra unui sistem ecologic produce o retroacţiune întârziată. Rezistenţa şi rezilienţa sunt proprietăţi ce caracterizează ecosistemul, desemnând capacitatea de a suporta o perturbaţie şi respectiv capacitatea de a se regenera şi a reveni la starea iniţială de echilibru după ce perturbaţia a încetat. Spre exemplificare, în fig.1.3, este reprezentată grafic variaţia în timp a numărului de indivizi ai unei specii ca urmare a efectelor unei perturbaţii:

Fig. 1.3. Variaţia în timp a numărului de indivizi ai unei specii ca urmare a efectelor unei perturbaţii (după Băloiu, L. ş.a., 1992)

14

Rezilienţă

tp - mom. acţ. perturb.tr - mom. rev. la normalN0 - nr. med. normal de indiviziNm - nr. minim rămas în urrma acţionării

tp tr

N0

Nm

timp

Nr

De menţionat că fluctuaţiile numărului de indivizi în segmentele temporale t0, …, tn se pot datora atât unor cauze externe minore cât şi unor factori intrinseci. Pe de altă parte, o perturbaţie care depăşeşte capacitatea de rezistenţă şi rezilienţă a sistemului poate determina apariţia unor modificări care să genereze o nouă traiectorie a evoluţiei sistemului, diferită de cea iniţială. Este aşa-numita reacţie pozitivă pe care o putem asimila proprietăţii antientropice descrise de Prigogine şi menţionate anterior.

Ireversibilitatea structurilor ecologice se instalează în momentul când factorul perturbator va impune modificări ce nu mai pot fi compensate de procesele spontane (fizice, chimice, biologice) din mediu, depăşindu-se deci rezistenţa şi rezilienţa.

1.3.STAREA ECOLOGICĂ A LUMII

1.3.1. STAREA PREFERENŢIALĂ

De la constituirea geosistemului Pământ şi până în prezent au avut loc nenumărate şi importante modificări ale fizionomiei componentelor, subsistemelor sale (geosisteme şi ecosisteme) cu reflex asupra configuraţiei relaţiilor şi generatoare de noi funcţionalităţi, atât din cauze naturale cât, mai ales, după un anumit moment, antropice. Mai mult, structurile antropice, prin amploarea şi presiunea lor asupra funcţionalităţii naturale a geosistemului dovedeşte că nu avem de-a face doar cu o încărcătură nouă, oarecare a învelişului planetar - deşi se constituie din elemente naturale prin combinări şi recombinări, produsele erei tehnogene9 se transformă în implanturi inasimilabile, agresive, perturbatoare ale sensurilor şi structurilor circuitelor energetice naturale. Dacă mediul nu le poate accepta şi integra în ecosistemele sale înseamnă pe de o parte, că depăşesc suportanţa sistemului, iar pe de altă parte că acestea sunt neconforme cu regulile şi capacităţile acestora; aşa după cum spunea Barry Commoner10, înseamnă că natura le-a sintetizat cândva şi apoi a renunţat la ele.

9 Roşu, Alexandru - Op.cit., p.158.10 Commoner, Barry - "Cercul care se închide", Editura Politică, Bucureşti, 1980.

15

Pentru a înţelege care sunt distonanţele dintre cum este şi cum ar trebui să fie, în ce măsură ne-am îndepărtat de starea ecologică originară a planetei, trebuie să stabilim un nivel de referinţă, un moment cheie în dezvoltarea planetei, în care toate structurile de suport ale vieţii să fi atins deplina maturitate şi în care echilibrul de forţe cosmice şi telurice, fizice şi chimice, biotice şi abiotice să prezinte stabilitate maximă. Asemenea momente au fost ciclice, existând perioade de stabilitate şi perioade de transformări profunde cauzate de stress-urile geografice.

Trecerile de la o fază la alta, de la un tip de peisaj la altul, sunt marcate de încetiniri sau accelerări ale vitezei de rotaţie a Terrei, de comprimări ale scoarţei terestre, de calm şi intensă activitate vulcanică, de deformări în plan vertical a mantalei de roci de suprafaţă, de modificări ale cantităţii de oxigen şi dioxid de carbon din atmosferă. După Al. Roşu11, într-o retrospectivă paleogeografică, fluctuaţiile, îndepărtările de echilibru şi de organizare entropică ale Terrei corespund cu ciclicitatea anului galactic, care este de 180÷200 milioane ani calendaristici, iar celelalte modificări distrofice, care au schimbat conturul continentelor şi energiile de relief sunt şi ele rezultatul unor mişcări ciclice ale globului în jurul Soarelui: precesia echinoxurilor, respectiv întârzierea anotimpurilor, modificarea periodică a unghiului de înclinaţie a axei de rotaţie, modificarea excentricităţii orbitei terestre etc.

Fiecare stress sau antistress a generat noi structuri peisajelor geografice, care la rândul lor, ca mediu de viaţă, au declanşat diversificări, mutaţii şi adaptări diferenţiate.

Mai multe consideraţii, de ordin paleobotanic, climatic şi geologic ne îndreptăţesc să acordăm peisajului postglaciar (8÷10 mii ani în urmă) calitatea de referinţă pentru comparaţii. Este perioada în care Terra şi-a definitivat aspectul actual, ajungând să dispună de piramide trofice complexe şi echilibrate şi având ca încununare a potenţialului său, prezenţa omului aflat la începutul istoriei neolitice. Argumentarea se sprijină, între altele şi pe comparaţiile geoclimatice şi istorice pe care le oferă lucrarea lui J.C. Drăgan12 şi anume că momentelor de răscruce ale preistoriei le corespund schimbări climatice, de vegetaţie şi faună care au dus la o anume configuraţie a învelişului geografic. Peisajul

11 Roşu, Alexandru - Op.cit., p.136 -137.12 Drăgan, J.C., Airinei Şt - "Geoclima şi istoria", Editura Europa Nova, 1993.

16

împădurit domina mari spaţii, impunând legităţile sale specifice. Mediul intrase într-o perioadă de relativă stabilitate, fără stress-uri geocosmice ori geomorfologice majore, generând oikumena, spaţiu de locuit în care se desfăşoară o activitate productivă şi de schimb. Are loc prima mare transformare economică, revoluţia neolitică, ce va atrage modificări ale folosinţei terenurilor, indicilor demografici şi ordinii ecologice.

Starea actuală

Starea actuală cunoaşte modificări în structura şi componenţa peisajelor şi modificări funcţionale.

În prima categorie, diminuarea spaţiului împădurit, extinderea deşerturilor şi restrângerea spaţiului de subzistenţă, sunt cele mai importante modificări din care decurg seturi de fenomene, unele părând a nu avea nici o legătură cu cauza primară.

Diminuarea spaţiului împădurit s-a datorat în trecut defrişărilor făcute în scopul extinderii agriculturii şi aşezărilor umane, timpurile moderne, adăugând o nouă cauză: necesitatea lemnului în scopuri economice (ardere, construcţii, prelucrare).

Modificărilor de structură li se adaugă modificări funcţionale, în derularea proceselor specifice pe care natura, în ultimă instanţă şi le poate permite, ca experimente şi pe care timpul le va compensa. Problema este dacă omenirea va rezista schimbărilor pe care ea le-a generat.

1.3.2. STAREA FACTORILOR DE MEDIU ÎN ROMÂNIA13

Economia României este caracterizată în ansamblu de o evoluţie cu tendinţe recesioniste în ultimele două decenii, tendinţe mult accentuate în ultimii opt ani, ca urmare a restructurărilor impuse de tranziţia la sistemul de piaţă liberă.

13 Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului - Starea factorilor de mediu în România, 1995.

17

Pe acest fond starea mediului înconjurător a avut o evoluţie contradictorie, pe de o parte s-a înregistrat o diminuare a cantităţii de poluanţi ca urmare a scăderii volumului producţiei, iar pe de altă parte, situaţia de ansamblu a mediului, a unor componente a acestuia în mod deosebit, s-a înrăutăţit, ca urmare a dezinteresului şi lipsei de coordonare faţă de măsurile şi acţiunile ce se impuneau.

Există la ora actuală patrusprezece puncte fierbinţi cu o stare avansată de degradare a mediului şi impact grav asupra stării de sănătate a populaţiei: Copşa Mică, Baia Mare, Zlatna, Ploieşti, Brazi şi Valea Călugărească, Borzeşti-Oneşti, Bacău, Suceava, Piteşti, Târgu-Mureş, Turnu Măgurele, Tulcea, Işalniţa, Braşov, Govora.

Situaţia calităţii aerului

Măsurătorile efectuate prin reţeaua naţională de supraveghere a calităţii aerului nu evidenţiază o tendinţă de scădere a indicilor de calitate a aerului pe ansamblul ţării; mai mult s-a constatat că faţă de anii 1989, 1990 cantitatea de substanţe poluante emise în atmosferă s-a redus cu 19,9% şi respectiv 17,9%. Cauza reducerii nu o constituie însă eforturile întreprinse pe linia aplicării măsurilor de protecţie a mediului ambiant, ci reculul înregistrat în toate sectoarele economice.

Analiza globală a datelor de calitate a aerului arată la nivel teritorial existenţa unor zone în care s-au înregistrat depăşiri frecvente ale concentraţiilor maxime admisibile (c.m.a.) fiind de citat în acest sens, cu depăşiri mai mari decât media pe ţară, de 6,7%, judeţele Alba, Bacău, Cluj, Hunedoara, Maramureş, Suceava.

De remarcat că între judeţele fără depăşiri sau cu valori mici ale depăşirilor se situează Arad, Bihor, Bistriţa, Brăila, Covasna, Giurgiu şi Vrancea, unele fiind judeţe de câmpie şi cu ramuri industriale evidente poluante. De asemene, nu apar cu depăşiri peste medie, zone ca Piteşti, Constanţa, Slatina - în aceste cazuri putându-se face afirmaţia că informaţia nu este încă suficientă cantitativ şi calitativ, neexistând tehnici şi norme de referinţă. Principalele substanţe poluante emise în atmosferă înre 1989 - 1993 au fost: CO2 (95% din total emisii), CO (2,1%), SO2 (1%), NO (0,7%), pulberi sedimentabile şi pulberi în suspensii 0,3%.

18

Zonele urbane fără o activitate industrială deosebită ale căror surse de poluare sunt traficul şi activităţile specifice urbane, prezintă următoarele caracteristici:

- nivel relativ redus de impurificare cu SO2 (câteva unităţi sau zeci de μg/mc/zi);

- nivel mai ridicat de poluare cu NO2 (zeci de μg/mc/zi) putând depăşi norma sanitară standardizată (100 μg/mc) iarna;

- nivel mai ridicat al poluării cu NH3 (zeci de μg/mc/zi);- nivel ridicat de impurificare cu pulberi în suspensie şi

sedimentabile.

Zonele urbane industrializate prezintă nivele diferenţiate de impurificare pentru anumiţi poluanţi specifici industriei respective.

Astfel, industriei metalurgice neferoase de la Copşa Mică, Baia Mare şi Zlatna i se datorează nivelele ridicate de poluare cu SO2, pulberi în suspensie şi sedimentabile, metale grele (As, Pb, Cd, Zn, Cu, Sn) care pot înregistra depăşiri frecvente, mai mari de 2 ÷ 200 ori normele admise.

Industria chimică şi petrochimică impurifică prin :

- poluanţi anorganici (SO2, NOx, HCl, H2SO4, NH3) şi organici (fenoli, aldehide organice clorurate) la Făgăraş, Săvineşti, Borzeşti;

- hidrocarburi, fluor, funingine, la Midia, Ploieşti, Brazi;- amoniac la Tg. Mureş, Işalniţa, Arad.

Siderurgia dezvoltată în câteva centre (Hunedoara, Călan, Reşiţa, Galaţi, Călăraşi) conduce la impurificarea masivă a atmosferei în special cu pulberi conţinând 5 ÷ 10% oxizi de Fe şi de metale neferoase (Pb, Cd, Zn, Cu, Zr, Va etc.).

Energetica bazată pe arderea combustibililor fosili (cărbune - de regulă inferior - conţinând circa 2% sulf) şi păcură cu (2 ÷ 3,5% sulf) constituie o sursă importantă de poluare. Din această categorie fac parte marile centrale ce utilizează cărbune sau păcură şi gaze naturale: Oradea, Drobeta Turnu-Severin, Rovinari, Iaşi, Bucureşti, Constanţa. Poluării cu SO2, NO2, CO, CO2 de la aceste centrale i se adaugă concentraţiile de radionuclizi naturali prezenţi în cenuşă.

Situaţia calităţii apelor. Situaţia surselor

19

Sursele de poluare a apelor provenind din diverse ramuri ale activităţilor economice şi sociale constituie principalul factor care determină calitatea apelor de suprafaţă şi subterane.

În raport cu încărcarea organică (exprimată prin indicatorii CBO5

şi CCO-Mn) cei mai mari poluatori aparţin gospodăriei comunale (aproximativ 33% din cantitatea totală), industriei şi agriculturii (procente sensibil egale).

Relativ la suspensii aporturile cele mai însemnate le au unităţile aparţinând industriei (61%), gospodăriei comunale (28%) şi agriculturii (9%), restul aparţinând altor categorii de utilizatori.

Încărcarea minerală exprimată prin reziduu fix şi cloruri, se datorează industriei (71% respectiv 83%), gospodăriei comunale (24%, 14%), agriculturii (3,8%, 1,8%).

Situaţia globală a calităţii apelor

Din totalul de 17.900 km cursuri de apă investigaţi de APM, 48% se înscriu în categoria I de calitate, 24,5% în categoria II, 9,5% prezintă caracteristici specifice categoriei III, restul de 18% se consideră că face parte din categoria degradat.

Din acest punct de vedere situaţiile cele mai defavorabile apar în bazinele hidrografice Ialomiţa (49%), Olt (46%) şi Siret (28%), lungimi cumulate de categoria D.

Situaţia considerată din punctul de vedere al ponderii lungimilor de râu cu apa de cea mai bună calitate evidenţiază bazinul hidrografic Nera-Cerna (100% cat.I), Dunărea (80% cat.I), bazinul hidrografic Bega-Timiş (66% cat.I) şi bazinul hidrografic Argeş (58% cat.I).

Situaţia globală a calităţii apei principalelor lacuri

Între situaţiile în care apa unor lacuri prezintă concentraţii ridicate de substanţe organice, nutrienţi şi chiar substanţe toxice (categoria C şi D) sunt de menţionat: lacurile Râmnicu Vâlcea, Băbeni şi Strehareţ pe Olt, Rusciori pe râul Vedea, Paltinu şi Căldăruşani în bazinul Ialomiţei, Babina şi Roşuleţ (în Deltă).

Situaţia globală a calităţii apelor subterane freatice

20

În 1985 se constata existenţa unei impurificări chimice sub formă difuză cu amoniu, azotiţi şi substanţe organice, care se afla într-un stadiu incipient. În ultimii ani, impurificarea a devenit generală la nivelul tuturor hidrostructurilor freatice. Aceasta s-a datorat atât creşterii numărului indicatorilor specifici de poluare cât şi prezenţei permanente a germenilor patogeni, precum şi prezenţei fluctuante dar cu concentraţii semnificative a azotaţilor, fosfaţilor şi pesticidelor.

Starea solului

În ceea ce priveşte starea de calitate a solurilor agricole din România, menţionăm mai jos o serie de aspecte care demonstrează situaţia nefavorabilă:

- reducerea suprafeţei agricole între 1989 - 1992 cu 318.893 ha teren agricol;

- existenţa a circa 4 mil.ha teren agricol afectat de seceta frecventă;

- circa 900.000 ha teren agricol supuse frecvent excesului de apă pluvială sau din inundaţii;

- alunecări de teren pe circa 700.000 ha.;- sărăturile ocupă o suprafaţă de aproximativ 600.000 ha.,

alte 1.250.000 ha. prezentând risc potenţial de sărăturare secundară;

- circa 900.000 ha. teren agricol sunt poluate chimic datorită emisiilor de la industrie (metale grele, sulf, clor);

- circa 50.000 ha. teren agricol sunt poluate cu petrol şi apă sărată;

- pe aproximativ 15.000 ha. solurile sunt distruse prin lucrări miniere la zi şi în subteran (prăbuşiri), cariere etc. ;

- circa 18.000 ha. teren agricol sunt acoperite cu deşeuri şi reziduuri solide;

- majoritatea terenurilor agricole sunt încărcate cu reziduuri de insecticide pe bază de DDT şi HCH, altele fiind poluate datorită evacuărilor necontrolate ale dejecţiilor zootehnice.

21

Celelalte categorii de folosinţă dispun de forme variate de degradare a solului:

- poluarea cu metale grele în jurul întreprinderilor de la Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică, Valea Călugărească, Turnu Măgurele, Năvodari;

- poluarea cu metale grele în lungul principalelor căi rutiere, benzi de până la 50 metri lăţime, provenind de la gazele de eşapament;

- eroziunea solului şi alunecările de teren întâlnite în judeţele: Bistriţa-Năsăud, Cluj, Sălaj, Maramureş, Alba, Harghita, Vâlcea, Sibiu, Vaslui. Zona cea mai puternic afectată de eroziune cuprinde Subcarpaţii de Curbură şi Getici, Podişul Moldovei, Podişul Getic şi Depresiunea Colinară a Transilvaniei (sudul şi vestul).

Starea pădurilor

Evoluţia suprafeţelor cu vegetaţie forestieră prezintă variaţii nesemnificative în perioada 1980 - 1993, crescând de la 6.169 mii ha. în 1980 la 6.253 mii ha. în 1993, ceea ce reprezintă 28% din suprafaţa ţării.

Fondul forestier suferă din cauza fenomenelor de uscare prematură care se produc periodic şi dispersat. Speciile forestiere cele mai des afectate sunt stejarul (gorun, gârniţa, cer, stejar pedunculat) şi bradul. Cauzele uscării anormale şi premature sunt complexe şi nu sunt precis diferenţiate, ele fiind în special următoarele : stress-ul climatic (seceta prelungită, geruri timpurii sau târzii), stagnarea apei în sol, acţiunea unor boli şi dăunători, poluarea atmosferei şi a solului cu substanţe nocive (ploi acide), administrarea necorespunzătoare a unor suprafeţe forestiere.

În unele zone cantitatea anuală a unor poluanţi cu mare agresivitate pentru vegetaţia forestieră a ajuns la valori cu mult peste pragul critic. Astfel, pentru SO2 s-au înregistrat 322μg/m3 la Zlatna, 252 μg/m3 la Piteşti, 426 μg/m3 la Oradea, 1.000 μg/m3 la Reşiţa. Pentru

22

NO2 valori mari apar la Piteşti (160 μg/m3), Bucureşti (366 μg/m3), Hunedoara (301 μg/m3) etc.

În 1993 în România erau afectate de fenomenul de uscare 457.142 ha.

Tabelul 1.1Suprafeţele pădurilor afectate de fenomenul de uscare pe tipuri de cauze şi

grupe de specii (ha)

Fond silvic Total Răşinoase FoioaseAfectat de uscare

Total 457.142 50.600 406.542Incipient 211.152 19.115 192.037Slab 140.975 23.067 117.904Mediu 85.817 4.899 80.918Puternic 19.202 3.519 15.683

Afectat prin poluarePulberi (ciment, var) 22.267 8.717 13.550Reziduuri (industriale şi zootehnice) 864 864Termocentrale (pulberi şi gaze) 196.809 19.414 177.395Compuşi ai azotului, alte gaze şi pulberi 22.992 6.982 16.010

Afectat din alte cauze 214.210 15.487 198.723

Situaţia deşeurilor

a. Producerea deşeurilor

Cantitatea totală de deşeuri rezultată ca urmare a activităţilor economice şi sociale a fost de 357,1 mil.tone produse de diferite ramuri de activitate (vezi tabelul 1.2).

Raportată la populaţia urbană, cantitatea de deşeuri menajere produsă a fost de 654 kg/loc/an, respectiv 1,8 kg/loc/zi.

b. Valorificarea deşeurilor

Din totalul cantităţilor s-au valorificat 22,7 mil.tone (6,3%). Realizarea unor grade de valorificare de peste 35% (reprezentând o

23

gestiune corespunzătoare a deşeurilor) se constată într-un număr de 13 judeţe. Se pot menţiona din acest punct de vedere judeţele Vaslui, Bacău, Neamţ, Galaţi, Buzău, Bucureşti, Dâmboviţa, care au valorificat deşeurile într-o proporţie de pesste 40%.

Tabelul 1.2Cantităţi de deşeuri produse şi valorificate pe ramuri de activitate

(mii tone/an)

Ramura de activitate Total produse

din care Valorificate (%)valorificate nevalorificate

0 1 2 3 4Industria energiei electrice şi termice

14394,72 288,608 14106,112 2

Industria cărbunelui 243066,21 150,608 242915,61 0,06Extracţia-prelucrarea minereurilor

42056,221 3458,684 38597,537 8,2

Industria metalurgică 5386,94 2692,089 2694,851 49,9Industria constr. de maşini 902,283 402,905 499,378 44,6Industria electronică-electrotehn. 82,208 62,946 19,262 76,5Industria chimică şi petro-chimică

10702,404 2676,13 8026,274 25

Reparare maşini şi utilaje 21,313 15,84 6,473 74,3Industria subst. abrazive 2,998 2,837 0,161 94,6Industria materialelor de constr. 9125,373 801,223 8324,15 8,7Exploatarea forestieră 383,946 365,818 18,128 95,2Industria prelucr. lemnului 683,429 571,379 112,05 83,6Industria celulozei şi hârtiei 704,403 127,038 577,365 18Industria sticlei şi ceramicii 202,099 169,765 32,334 84Industria textilă 56,707 34,57 22,137 60,9Industria pielăriei şi încălţămint. 43,864 13,6 30,264 31Industria confecţiilor textile 8,13 4,723 3,407 58Industria alimentară 1885,908 1208,678 677,23 61Industria săpunuri-cosmetice 0,913 0,911 0,02 99,7Industria poligrafică 6,114 2,445 3,669 39,9Alte ramuri industriale 975,921 411,199 564,722 42,1Lucrări construcţii montaj 59,664 43,282 16,382 72,5Lucrări geologice 248,989 1,515 247,474 0,6Agricultură şi zootehnie 10823,583 5457,399 5366,184 50,4Silvicultură 0,799 0,564 0,235 70,5Comunicaţii 0,057 0,057 - 100Transporturi 29,992 22,19 7,802 73,9Comerţ 28,396 28,113 0,283 99Aprovizionare tehnico-mat. 4,077 4,053 0,024 99,4

24

Achiziţii produse agricole 0,895 0,773 0,122 86,3Gospodărie comunală 9193,246 249,103 8944,143 2,7Ocrotirea sănătăţii 24,257 1,098 23,159 4,5Cultură, învăţământ, ştiinţă 22,191 18,053 4,138 81,3

Tabelul 1.2(continuare)

0 1 2 3 4Turism, odihnă 2,047 0,321 1,726 15,6Administraţie, apărare naţională 220,835 159,197 61,638 72Extracţie petrol-gaze 3283,442 3280,085 3,357 99,8Industria construcţii metalice 0,225 0,2 0,025 88,8Prestări servicii pentru populaţie 0,057 0,037 0,02 64,9Cooperaţie 15,077 14,584 0,493 96,7Alte ramuri de activitate 2540,83 - 2540,83 -

TOTAL 357101,75 22742,62 334329,27 6,3

Grade reduse de valorificare au înregistrat judeţele Gorj, Vâlcea, Mehedinţi, Alba, Arad, Covasna, de circa 1% şi sub 1%, acest lucru datorându-se şi cantităţii mari de deşeuri provenite din cariere şi de la exploatările miniere, care sunt mai dificil de valorificat.

Dintre principalele deşeuri valorificate într-un procent semnificativ se pot menţiona : deşeurile de lemn (90,4%), hârtie şi carton (92,9%), deşeuri metalice (92,3%), deşeurile de ulei (85,7%), cauciuc (77,6%).

În proporţie redusă au fost reciclate deşeuri din cariere (0,15%), deşeuri radioactive (0,31%), sterilul de la preparaţiile miniere (2%), deşeurile petroliere (4,9%), deşeurile urbane (5%), cenuşile şi zgurile (9,1%), nămolurile reziduale (13,9%).

c. Depozitarea deşeurilor

În timp, s-au acumulat, în diverse tipuri de depozite, mari cantităţi de deşeuri, care se ridică la 3.427 mil.tone, acestea fiind concentrate în judeţele Gorj, Hunedoara, Sălaj, Vâlcea, Argeş, Suceava.

În cele mai multe cazuri aceste amplasamente sunt nesatisfăcătoare, pe malurile apelor, în apropierea zonelor de locuit, pe versanţi sau pe terenuri cu pânza freatică aproape de suprafaţă.

Cele mai multe depozite de deşeuri ale localităţilor urbane, inclusiv depozite de gunoi şi incinerare a acestora afectează zonele de

25

locuit, neavând platforne impermeabilizate, şanţuri de gardă, canalizare, perdele de protecţie, împrejmuire, pază, aşa cum se întâlnesc la Piatra Neamţ, Roman, Bicaz, Constanţa, Bucureşti.

1.4.FACTORII PERTURBATORI INDIRECŢI AI GEOSISTEMULUI - CREŞTEREA DEMOGRAFICĂ ŞI URBANIZAREA

Problema populaţiei

Problema populaţiei, discutată tot mai des în cadrul organismelor O.N.U. a cunoscut de-a lungul anilor o modificare de abordare, ajungând astăzi să fie recunoscută ca una din problemele majore ale lumii contemporane.

Paradigma sistemică impune integrarea fenomenului demografic într-o relaţie cuprinzătoare alături de creşterea şi dezvoltarea economică, situaţia resurselor şi echilibrul mediului înconjurător, multitudinea de interrelaţii şi derivate din acestea reflectând tabloul real al socio-geosistemului.

Fără a reitera toate teoriile şi abordările asupra creşterii demografice subliniem doar teza acceptată de O.N.U. şi de comunitatea ştiinţifică internaţională în ultimii ani14 conform căreia într-o lume finită ca suprafaţă şi ca resurse naturale, populaţia nu poate creşte infinit. Importanţa unor politici demografice active (chiar cu măsuri radicale în unele situaţii) nu are nevoie de demonstraţie. Întregul set de indicatori demografici prin valorile sale la diferite scări, reliefează pe de o parte mozaicul demografic şi de peisaj economic şi pe de altă parte tendinţa continuă de creştere a populaţiei pe glob cu întregul cortegiu de efecte ce decurg de aici.

În prezent aproape 6 miliarde locuitori ocupă o suprafaţă de aproximativ 135,7 mil.km2 (suprafaţă de uscat) rezultând o densitate medie de aproximativ 44 loc/kmp, cu valoare mai degrabă de referinţă datorită noilor diferenţieri regionale, diferenţe ce induc presiuni variabile asupra ecosistemelor respective.

14 Vezi Conferinţa Mondială a Populaţiei, Cairo, septembrie 1994.

26

Mai relevantă este considerată, cel puţin din punctul de vedere al abordării ecologice, densitatea agricolă (la ha) suprinzând în acest fel relaţia dintre cererea de hrană şi potenţialul agricol. Lucrurile sunt însă mult mai complexe dacă se ţine seama de faptul că input-urile şi output-urile energetice (sub formă de hrană, resurse) dintr-o regiune nu concordă ca proporţie cu densităţile reale ale zonei respective. Astfel, luând ca exemplu Japonia, cu o densitate medie de circa 320 loc/kmp, şi o densitate agricolă de 20 loc/ha, constatăm că produsele agricole necesare populaţiei sunt aduse din alte ecosisteme (S.U.A., Canada, Australia), la fel ca şi petrolul necesar industriei japoneze (Orientul Mijlociu), lemnul (Indonezia, Brazilia) sau diferite minereuri (India, China).

Nu vrem să creăm iluzia că densitatea populaţiei nu prezintă mare importanţă în relaţia cu mediul, dar, întrucât situaţiile particulare pot înşela, esenţa este de astă dată de ordin economic şi politic.

Între teoriile controversate ale lui Malthus şi Keneth Boulding şi optimismul lui Jean-Claude Chesnais15 se situează o întreagă gamă de atitudini a căror adoptare este influenţată de condiţii specifice, locale.

Explozia urbană

Exploziei demografice i se asociază explozia urbană ca fenomen al lumii contemporane specific mai ales ţărilor în curs de dezvoltare şi cu consecinţe negative prin concentrarea şi dinamica excesivă. Potrivit estimărilor O.N.U. populaţia urbană în anul 2000 va număra aproximativ 2.900.000.000 locuitori, ceea ce ar reprezenta circa 48% din totalul populaţiei globului.

Ritmurile medii anuale de creştere a populaţiei urbane vor fi superioare celor de creştere totală, modificându-se şi gradul de urbanizare pe regiuni. Apar astfel noi conurbaţii, metropole şi megalo-polisuri. În a doua jumătate a veacului nostru, creşterea urbană în ţările dezvoltate s-a încetinit în timp ce în ţările nedezvoltate şi în curs de dezvoltare ritmurile foarte intense ale creşterii demografice produc încă oraşe-gigant şi chiar cu mult mai mari ca ale perioadelor anterioare. În

15 După Trebici, V., Op.cit., Chesnais, J.C. - "Population and development an unexplained boom", în "Population Bulletin of the United Nations", nr.21/22 - 1987, New York, 1988.

27

prezent, în lista primelor 30 orase milionare ale lumii numai 8 aparţin ţărilor dezvoltate.

Oraşul este o structură teritorială pe care relaţiile dintre componentele demografice, economice, sociale şi istorice care o alcătuiesc o individualizează ierarhic în timp şi spaţiu printr-o fizionomie proprie şi un consum energetic mai mare decât potenţialul propriu şi posibil prin valorificarea unui hinterland polarizat. Ca atare, oraşele sunt locuri energofage în care producerea de entropie se efectuează în cantităţi şi ritmuri neobişnuit de mari.

Impactul oraşului asupra mediului în care se dezvoltă este cu atât mai agresiv cu cât sunt exacerbate unele funcţii (de exemplu, cea industrială) sau se înregistrează modificări de morfostructură şi mărime.

Între oraş şi mediul în care acesta este implantat se stabilesc interacţiuni cantitative şi calitative noi. Oraşul va genera modificări majore la nivelul componentelor naturale până la limita de suportanţă, dincolo de care instalarea ireversibilităţii va afecta însăşi existenţa sistemului oraş.

Până la acel punct vorbim însă de formarea unui mediu urban în care temperatura aerului este mai ridicată cu 2÷4°C faţă de zonele învecinate, cantităţile de precipitaţii sunt fie mai mari, fie mai mici decât regimul natural al zonei (din cauza creşterii nebulozităţii şi a nucleelor de condensare sau a perturbării circuitului apei în natură), direcţia de deplasare a maselor de aer se modifică în funcţie de arhitectura şi topografia oraşului; cursurile de apă suferă regularizări, canalizări, îndiguiri şi modificări ale compoziţiei apei; solurile devin fosile prin acoperirea cu construcţii, beton, pavaje, fiind scoase astfel şi din circuitul natural; învelişul de floră şi faună se modifică prin dispariţia celei mai mari părţi din exemplarele specifice şi înlocuirea lor cu un număr redus de specii existente noului habitat sau chiar nespecifice regiunii (sobolani, ţânţari, muşte, câini, unele specii vegetale ornamentale etc.).

1.5.DEZVOLTAREA DURABILĂ

28

Conceptul de durabilitate cu referire la resurse şi mediu este utilizat frecvent de către o varietate de persoane şi organizaţii. Termenul se regăseşte în formulări de politică guvernamentală, publicaţii ale agenţiilor internaţionale de asistenţă, literatura de specialitate şi mass-media. El a devenit parte integrantă a vocabularului dezvoltării, în parte şi datorită Comisiei Mondiale pentru mediu şi dezvoltare (1987), Comisiei Brundtland, care a folosit conceptul de dezvoltare durabilă ca termen organizatoric cheie.

Termenul de durabilitate este folosit invariabil pentru a descrie un scop care, cel puţin aparent, este fără îndoială dezirabil. Atractivitatea conceptului este dată de ideea de bun simţ că nimeni nu doreşte să avanseze un pas şi să dea înapoi cu doi.

Cuvântul a dura (engl. sustain) vine din latină, sustenere, unde însemna a susţine sau a menţine sus. În contextul resurselor şi mediului înconjurător, prin urmare a dura (sustain) ar însemna literal a menţine sau a prelungi folosirea productivă a resurselor şi integritatea fondului de resurse. Aceasta implică printre altele, că există constrângeri fizice şi de altă natură faţă de utilizarea productivă a resurselor. Deşi ideea de constrângere a resurselor naturale asupra dezvoltării umane este cel puţin de pe vremea lui Malthus, conceptul de durabilitate ca atare a început să se folosească pe scară largă relativ recent (în anii '60, ca parte a mişcării ecologiste şi în anii '80 ca parte a retoricii politice).

Se pot identifica trei accepţiuni diferite ale conceptului:

1. concept pur fizic pentru o sigură resursă;2. concept fizic pentru un grup de resurse sau un

ecosistem;3. concept socio-economic-fizic.

O definiţie mai veche a durabilităţii s-a dat în contextul unei clase speciale de resurse biologice regenerabile, ca pescuitul sau silvicultura, pentru a defini limitele fizice de exploatare. În acest sens, sfera sa, se limitează la resurse regenerabile considerate izolat; durabilitatea înseamnă atunci că nu se vor folosi resurse în cantitate mai mare decât creşterea nauală fără a reduce stocul lor fizic. Analog, se poate vorbi de folosirea dobânzii la economii, fără a atinge capitalul investit care va continua să genereze dobânda în viitor.

29

Prin expansiune, conceptul se aplică unui sistem mai larg de resurse numit de obicei ecosistem. În această accepţiune mai largă, realizarea durabilităţii se măsoară în termeni fizici, dar în loc să se concentreze asupra unei singure componente, acordă atenţie explicit unei diversităţi de date ale ecosistemului. Ca rezultat al interacţiunilor din cadrul sistemului, ceea ce s-ar putea considera management durabil al unei resurse unice, se poate dovedi nedurabil în contextul sistemului în ansamblu. De exemplu, producţia forestieră durabilă va crea probleme de creştere a eroziunii solului şi sedimentare, de schimbare a aportului de apă şi de habitat al speciilor sălbatice sau de diversitate biologică. De aceea, deşi exploatarea forestieră poate continua în mod durabil, se adaugă costuri suplimentare legate de impactul în teren şi în zona limirtofă asupra eroziunii solului şi modificarea sistemului hidrologic. Concluzia ce se deduce este că rezultatele din exploatarea forestieră trebuie să fie pozitive pentru a compensa deteriorarea altor elemente ale ecosistemului.

Ca rezultat al compensaţiilor, apar costuri ocazionale legate de durabilitatea fizică a unei resurse unice sau a unui ecosistem. Amploarea oportunităţilor de afaceri trecute reflectată în utilizarea productivă a resurselor trebuie analizată în raport cu beneficiul asigurării durabilităţii ecosistemului originar. Pentru a efectua acest calcul decizional, trebuie evaluate cumva beneficiile şi costurile acţiunilor alternative. Această evaluare scoate în relief importanţa alternativelor strategice şi a deciziei în procesul managementului resurselor.

S-a dezvoltat astfel, un concept şi mai larg al dezvoltării durabile, unde scopul nu este un nivel durabil de stocuri fizice sau de porducţie fizică într-un ecosistem pe parcursul timpului, ci creşterea durabilă a nivelului bunăstării sociale şi individuale. Comisia Brundtland a definit dezvoltarea durabilă ca fiind posibilitatea de a rezolva cerinţele prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi: "conceptul de dezvoltare durabilă nu implică limite - nu limite absolute - ci limitări impuse de către starea actuală a tehnologiei şi organizării sociale asupra resurselor de mediu sau de către capacitatea biosferei de a absorbi efectele activităţilor umane".

Dar pentru cine dezvoltare durabilă ? Norgaard (1988) notează definiţiile compuse şi uneori contradictorii ale dezvoltării durabile:

30

"Ecologiştii vor să păstreze sistemele naturale. Consumatorii doresc să menţină durabilitatea consumului. Muncitorii doresc conservarea locurilor de muncă. Capitaliştii şi socialiştii ţin la sistemele lor, în timp ce aristocraţii, autocraţii, birocraţii, tehnocraţii îşi susţin democraţiile lor. Toţi sunt ameninţaţi dacă termenul înseamnă altceva pentru fiecare, promovarea dezvoltării durabile porneşte din start într-o atmosferă de cacofonie".

Aşa cum subliniază Norgaard, problema fundamentală este chiar termenul de durabilitate care a apărut iniţial într-un context fizic/biologic şi care acum se aplică într-un context mult mai larg, socio-economic, Confuzia este uşor de înţeles, deoarece implicaţiile politice ce derivă din acest concept în accepţiunea sa originară (stocuri fizice izolate) poate să nu producă semnalele corecte când el este folosit în contextul mai larg, al sistemului economico-social. Unii ecologişti şi specialişti din domeniul ştiinţelor fizice susţin că întreţinerea stocurilor fizice este calea corectă de realizare a durabilităţii. Totuşi, din perspectiva socio-economică, datorită creşterii populaţiei, atât întreţinerea cât şi reducerea stocurilor fizice conduc la scăderea în timp a resurselor pe cap de locuitor. Singura diferenţă dintre aceste două opţiuni este de ritm al descreşterii. Desigur, când o ţară atinge o creştere de populaţie zero (CPZ), menţinerea constantă a stocului de resurse va însemna o menţinere a resurselor disponibile pe cap de locuitor. Deoarece CPZ este puţin probabilă în vreuna din ţările în curs de dezvoltare în următorii 25 ani, pentru a menţine constantă sau a creşte disponibilitatea pe cap de locuitor, trebuie să existe o creştere concomitentă a sistemului de resurse sau a eficienţei cu care sunt utilizate resursele (în acest proces, un rol important îl joacă schimbările tehnologice), dacă productivitatea şi/sau eficienţa nu cresc, în timp de va produce o reducere a disponibilităţii resurselor pe cap de locuitor şi vor ieşi în evidenţă chestiuni de echitate intra şi intergeneraţii.

Punctul crucial în această privinţă pare a fi utilizarea resurselor şi, de aici, bunăstarea umană şi durabilitatea sistemului social, fizic şi economic. Cu toate acestea, este greu de spus dinainte care vor fi activităţile economice durabile - este mult mai uşor de văzut după aceea ce nu este durabil. De exemplu, Repetto (1985) identifica durabilitatea cu conceptul contabil de venit ideal: "cantitatea maximă ce se poate consuma în perioada curentă fără a reduce perspectivele de producţie

31

în viitor". În plus, el respinge ideea unei măsuri pur fizice a durabilităţii, recunoscând că ceea ce este astăzi o resursă productivă se poate modifica în timp - "aceasta nu înseamnă că dezvoltarea durabilă cere conservarea stocului de resurse sau a oricărui complex de valori umane, fizice şi naturale". O ilustrare în acest sens este reconvertirea pădurilor în plantaţii de cauciuc în Malaezia.

Mai mult, dezvoltarea durabilă nu cere ca vreuna din activităţile economice să continue nelimitat. Ea va cere de obicei ca în economie să apară modificări de structură şi activităţile noi să le înlocuiască pe cele vechi. Implicaţia este că, pentru ca dezvoltarea să fie durabilă, o parte adecvată din profitul excedentar (rente economice) rezultat din activităţile economice curente să fie reinvestită în alte activităţi productive şi nu consumată.

O altă chestiune majoră este tratarea resurselor neregenerabile. El Serafy (1989) sugerează o abordare nouă prin care venitul realizat din epuizarea unei resurse neregenerabile se împarte în două componente, una consumată ca venit curent şi alta ce reprezintă capital de investit într-o resursă regenerabilă pentru a produce în viitor un flux de venit durabil. O astfel de politică cere să se renunţe la o parte din consumul actual pentru a se asigura beneficii durabile pe termen lung. Se poate opera însă o distincţie utilă între alocarea optimă a fluxurilor de resurse la diverşi utilizatori şi domeniul de mărime optim al fluxurilor de resurse relativ la mediu şi în timp. Economiştii ţin să-şi concentreze atenţia asupra deciziilor de alocare şi neglijează aspectul ordinului de mărime, după cum afirma Daly "un vapor care încearcă să transporte o greutate prea mare se va scufunda chiar dacă această greutate a fost distribuită optim". Analog, Daly susţine că noţiunea de creştere ar trebui folosită cu referire la măsuri cantitative ale dimensiunilor fizice ale economiei; perfecţionările calitative pot fi atunci numite dezvoltare. În acest context, dezvoltarea durabilă nu implică în mod necesar o creştere durabilă !

32

CAPITOLUL 2CARACTERISTICI ACTUALE ALE

COMPONENTELOR MEDIULUI

2.1.ATMOSFERA - ANVELOPA GAZOASĂ A GEOSISTEMULUI TERESTRU

La nivelul cunoaşterii actuale, O.M.M. înscrie pe lista componenţilor aerului uscat un număr de 20 de gaze distincte, patru dintre acestea (azotul, oxigenul, argonul şi dioxidul de carbon) reprezentând 99,997% din volumul şi greutatea sa. După variaţiile cantitative, gazele componente pot fi împărţite în două categorii : constante şi variabile. Acestora li se adaugă suspensiile care sunt omniprezente în straturile inferioare ale atmosferei.

Principalele componente ale atmosferei sunt azotul şi oxigenul, în timp ce principalele componente variabile sunt reprezentate de dioxidul de carbon, ozonul şi vaporii de apă. Întrucât problemele actuale ale poluării atmosferei sunt legate de ultima categorie de componente, vom prezenta pe scurt câteva caracteristici ale acestora.

Dioxidul de carbon (CO2) joacă un rol deosebit în viaţa plantelor, distribuţia sa verticală caracterizându-se printr-o scădere lentă, paralelă cu creşterea înălţimii. Concentraţia de CO2 are valori ridicate deasupra terenurilor acoperite cu vegetaţie, mai coborâte deasupra terenurilor

33

fără vegetaţie şi mult redusă (0,02%) deasupra suprafeţelor cu gheţă şi zăpadă.

Pe ansamblu, aerul deasupra suprafeţelor continentale conţine mai mult CO2 decât cel de deasupra suprafeţelor oceanice, pe de o parte, pentru că uscatul emană gazul respectiv, iar pe da alta, pentru că apa îl absoarbe în cantităţi dependente de temperatura, salinitatea şi pH-ul ei.

Societatea omenească contribuie la sporirea concentraţiei de CO2

din atmosfera inferioară atât prin arderea combustibililor în industrie, cât şi prin creşterea numărului de locuitori şi a efectivelor de animale domestice.

Dioxidul de carbon prezintă însuşiri absorbante pentru mai multe intervale din spectrul radiativ de undă lungă (caloric şi infraroşu), el jucând un rol important în crearea efectului de seră (datorat transparenţei pentru radiaţiile de undă scurtă şi opacităţii pentru cele de undă lungă), care protejează atmosfera şi suprafaţa terestră de răciri excesive în timpul nopţii.

Ozonul (O3) constituie o stare alotropică a oxigenului. Identificabil în atmosferă în concentraţii ridicate în anumite straturi ale stratosferei (într 20 şi 30 km înălţime) şi mezosferei (între 40 şi 55 km), ozonul ia naştere în urma unor procese fotochimice complexe, datorate acţiunii radiaţiilor ultraviolete şi corpusculare emise de Soare, asupra moleculelor biatomice de oxigen.

Distribuţia orizontală a ozonului nu este uniformă, capacitatea lui fiind mai mare în atmosfera regiunilor polare şi mai mică în cea a regiunilor intertropicale, datorită traiectoriei diferite ca lungime a razelor solare. Aşa numitele găuri din ozonosferă sunt de fapt subţieri ale acesteia, mai uşor de constatat prin măsurători tocmai în regiunile polare în care grosimea este mai mare. Cauza o constituie aerosolii de origine industrială, zborurile aeronavelor şi alţi factori indirecţi asupra cărora vom reveni pe parcursul tratării. Principalii vinovaţi sunt consideraţi însă freonii (CF2Cl2) care, prin difuzie, ajung în straturile superioare ale stratosferei unde în prezenţa radiaţiilor ultraviolete se descompun cu formarea de radicali liberi de tipul Cl. Prin reacţie în lanţ are loc consumarea ozonului de către clor, astfel încât o moleculă de freon poate distruge 10.000 ÷ 100.000 molecule ozon.

34

Suspensiile, fie solide, lichide sau gazoase, sunt particule cu dimensiuni variabile (submicroscopice, raza < 0,25μm, macroscopice cu raza > 5μm) care plutesc în atmosferă sau cad cu viteze foarte reduse.

Provenienţa suspensiilor solide, reunite sub denumirea de pulberi este atât extraterestră cât şi, mai ales, terestră. Prezenţa lor în cantitate mare duce la creşterea coeficientului de opacizare a atmosferei şi diminuarea intensităţii radiaţiei globale. Suspensiile lichide şi gazoase sunt particule lichide extrem de fine sau gaze, altele decât cele care intră în compoziţia aerului pur, uscat sau umed. Provenienţa lor este exclusiv terestră. Multe din suspensiile lichide (HCl, H2SO4 etc.) şi gazoase (SO2, H2S, hidrocarburi, aldehide etc.) au cauze antropice şi sunt elemente de impurificare sau poluanţi ai atmosferei.

2.1.1. MOTIVAŢII PENTRU POLITICI ŞI STRATEGII PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI

2.1.1.1. POLUAREA ATMOSFEREI

Poluarea atmosferei este procesul de impurificare a aerului cu elemente ale căror concentraţii nespecifice compoziţiei naturale depăşesc limitele maxime admisibile (c.m.a.). Expresia concentraţie maximă admisibilă desemnează o valoare dincolo de care un poluant devine dăunător pentru sănătate, ea fiind discutabilă prin variaţia sa de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la alta, funcţie de tehnica existentă şi politicile adoptate.

Cantitatea de impurităţi aflată într-o unitate de volum de aer se numeşte imisie şi se exprimă în mg/m3 de aer. În România, Institutul de Igienă şi Sănătate publică a stabilit valorile concentraţiilor maxime admisibile pentru 35 de substanţe impurificatoare mai frecvente în aerul urban şi al arealelor industriale.

Sursele poluării atmosferei

Clasificarea lor poate fi făcută după mai multe criterii (origine, localizare, pondere, efecte) ele rămânând în esenţă aceleaşi:

35

a. Surse antropice (cele mai multe dintre ele fiind considerate majore) :

- fixe, poluarea fiind limitată în jurul obiectivelor :- procese de combustie (arderea deşeurilor, încălzirea

locuinţelor, centrale termoelectrice;- procese industriale (întreprinderi chimice, siderurgice,

metalurgice neferoase, materiale de construcţii);- activităţi casnice şi alte activităţi minore.

- mobile: transporturile, mai ales cele rutiere, dar şi celelalte categorii de transport

b. Surse naturale:

- solul (praf, nisip) ;- plantele, animalele (polen, păr, spori, fulgi, microorganisme) ;- erupţiile vulcanice (gaze, vapori, cenuşă) ;- praful cosmic.

Câteva date statistice din ţările dezvoltate (S.U.A., Franţa, Japonia) relevă faptul că sursele majore de poluare, care contribuie cu aproximativ 60% la producerea substanţelor impurificatoare sunt de origine antropică.

La atingerea limitelor superioare ale gradului de poluare contribuie poziţia geografică şi factorii climaterici locali precum şi natura şi extinderea activităţilor industriale.

Tipuri de poluanţi atmosferici

Compuşii sulfului. Dioxidul de sulf (SO2), hidrogenul sulfurat (H2S), acidul sulfuros (H2SO3), acidul sulfuric (H2SO4), diverşi sulfaţi sunt produse rezultate în urma arderii combustibililor, dar şi a prelucrării unor materii prime (topirea cuprului, prelucrarea pieilor, oaselor, folosirea vopselelor) sau emise de vehicolele cu motor.

Compuşii carbonului. Sunt reprezentaţi în principal prin oxizi de carbon (COx), hidrocarburi şi aldehide. Cel mai frecvent şi periculos poluant în atmosfera oraşelor este monoxidul de carbon (CO) rezultat din arderea incompletă a combustibililor, fiind degajat prin gazele de eşapament şi fumul industrial.

36

Dioxidul de carbon sau anhidrida carbonică (CO2), este în acelaşi timp şi o componentă variabilă a atmosferei, deci nu ar trebui considerat un poluant. Când proporţia lui în atmosferă depăşeşte cu mult valoare naturală el devine un element poluant, fenomenul fiind frecvent în zonele industriale, în spaţiile închise şi neaerisite şi în zonele de activitate vulcanică.

Hidrocarburile (HC) sunt emise în atmosferă prin intermediul automobilelor, a centralelor termoelectrice şi prin degajările naturale din zone mlăştinoase şi inundabile. Prin frecvenţă şi intensitate devin periculoase mai ales hidrocarburile olefinice şi aromatice. Aldehidele poluează aerul aceloraşi regiuni ca şi hidrocarburile prin a căror oxidări iau naştere.

Compuşii azotului (NOx, NH3, nitraţi). Oxizii de azot (N2, NO2) se formează natural prin procese fotochimice sau ajung în atmosferă prin intermediul erupţiilor vulcanice, a descompunerii organice din sol, a emanaţiilor de la fabricile de îngrăşăminte şi prin gaze de eşapament etc. Amoniacul (NH3) se găseşte în cantităţi mari în cocserii, întreprinderi frigorifice şi în zonele de putrefacţie a substanţelor organice.

Suspensii solide (cenuşă, funingine, gudroane, nisip, pulberi, particule organice) pot ajunge în atmosferă datorită unor vânturi puternice sau degajărilor de la termocentrale, cocserii, fabrici de ciment etc. Ele reprezintă particule de diferite dimensiuni care funcţionează ca nuclee de condensare pentru o parte din vaporii de apă din atmosferă.

2.1.1.2. CONSECINŢELE IMPURIFICĂRII AERULUI

Efectele impurificării atmosferei pot fi grupate în patru categorii cu menţiunea că ele pot fi privite şi ca efecte în lanţ, generându-se reciproc.

Consecinţele de ordin meteoclimatic includ reducerea intensităţii radiaţiei globale prin creşterea opacităţii atmosferei, intensificarea efectului de seră prin sporirea concentraţiei gazelor cu însuşiri absorbante în gama radiaţiilor infraroşii (CO2, O3, vapori de apă),

37

creşterea nebulozităţii şi a cantităţii de precipitaţii acide, modificări climatice (secete prelungite, geruri timpurii sau târzii).

Consecinţele de ordin biologic datorate poluări aerului cuprind dispariţii ale unor specii de plante şi animale (păduri, culturi agricole, păsări afectate de ploile acide), mutaţii genetice la unele specii (ex.: fluturele alb canadian - Biston betularia) şi mai ales, degradări ale sănătăţii oamenilor. Studii în acest sens (Mănescu, 1987) au relevat faptul că oxizii de sulf generează iritaţii ale căilor respiratorii, bronşite, pierderi ale simţurilor olfactiv şi gustativ, în timp ce oxizii de azot pe lângă efectele deja menţionate determină şi asfixii, hipoxie, dispnee, salivaţie puternică etc.

Este de acum cunoscut că efectul CO asupra organismului prin combinarea cu hemoglobina şi formarea carboxihemoglobinei, ceea ce duce la o lipsă de oxigenare, cu efecte asupra sistemului nervos central, cardio-vascular şi digestiv.

Prezenţa constantă a vaporilor din plumb în atmosfera din preajma întreprinderilor metalurgice duce la depuneri ale acestuia în oase şi sânge (plumbemie) şi întârzieri de creştere la copii.

Hidrocarburile policiclice aromatice rezultate din arderi incomplete ale combustibililor ca şi pulberile de arsen, crom, beriliu, cobalt, azbest, sunt cancerigene; pulberile vegetale şi minerale, praful industrial şi cenuşile sunt cauze ale fibrozelor pulmonare, astmului bronşic, alergiilor şi manifestărilor cutanate şi oculare.

Toate acestea determină consecinţe de ordin social şi economic. Astfel, stările de morbiditate, de stress şi disconfort determină scăderea randamentului şi a timpului de lucru în rândul forţei de muncă şi cheltuieli pentru plata concediilor medicale etc. La acestea se adaugă deteriorări premature ale construcţiilor, clădirilor, instalaţiilor prin coroziune, scăderea producţiei agricole, precum şi pierderi materiale.

2.1.1.3. COMBATEREA POLUĂRII ATMOSFEREI

Controlul şi diminuarea poluării atmosferei necesită un cadru legal,unul instituţional, şi acţiuni concrete în vederea atingerii scopului. Asupra primelor două condiţii vom reveni în capitolul privitor la Dreptul mediului înconjurător.

38

Cât priveşte acţiunile concrete de ordin tehnic, acestea pot fi structurate în:

a. acţiuni în sensul micşorării imisiei de poluanţi:- adoptarea şi introducerea unor tehnologii de producţie mai

puţin poluante;- instalarea unor instalaţii de filtrare mai eficiente la sursele de

poluare;- exploatarea raţională a instalaţiilor poluante şi a celor pentru

prevenirea poluării;- neutralizarea poluanţilor înaintea emiterii lor în atmosferă;- spălarea gazelor de ardere;- construirea de motoare curate pentru autovehicule;- interzicerea amestecurilor poluante în carburanţi;- extinderea surselor de energie neconvenţională etc.

b. acţiuni în sensul reducerii imisiei din apropierea surselor:

- supraînălţarea coşurilor de fum;- izolarea obiectivelor industriale, a gropilor de gunoi şi a altor

surse prin perdele de protecţie, amplasarea la distanţă de zonele de locuit;

- aplicarea unor metode mecanice bazate pe legi de dispersie şi sedimentare;

- respectarea condiţiilor fizico-geografice pentru amplasarea obiectivelor industriale etc.

2.2.DIAGNOZE ŞI PROGNOZE ALE RESURSELOR DE APĂ

Definim hidrosfera ca fiind învelişul de apă al Pământului ale cărei limite inferioare şi superioare corespund primei rupturi de densitate a substanţei şi respectiv, unui strat-peliculă, cu proprietăţi fizice şi chimice caracteristice la trecerea de la densitatea specifică apei la cea a atmosferei.

După compoziţia chimică, apa naturală este o soluţie de săruri şi gaze în care se dezvoltă şi organisme. Funcţie de conţinutul în săruri ea

39

poate fi considerată salină (peste 35‰), predominând clorurile (18,8%) sau dulce (1 şi sub 1‰), predominând carbonaţii (79,9%); între aceste concentraţii se vorbeşte de apa salmastră.

Structura stocului potenţial (1,4 mld.km3) de apă al planetei : volumul de apă dulce propriu-zisă este de numai 35 mil.km3 (2,57% din volumul total de apă al Terrei) faţă de 1.315 mil.km3 (97,43%) reprezentat de apa salină şi salmastră.

Cu atât mai delicată devine problema cu cât constatăm că din totalul de apă dulce 75,2% este blocat în gheţari şi calote glaciare, 24,4% reprezintă ape subterane, 0,35% apa lacurilor, 0,04% vapori în atmosferă şi numai 0,01% ape curgătoare continentale.

2.2.1.PARTICULARITĂŢI ŞI FUNCŢII

Particularităţi

Spre deosebire de celelalte resurse naturale, apa are anumite particularităţi ceea ce conferă o anumită amprentă subsistemului ca atare ca şi căilor de reglare ale acestuia:

- apa este un mijloc de muncă şi un obiect al muncii care nu are înlocuitor;

- dintr-un bun gratuit - în trecut - şi la dispoziţia oricui, a căpătat valoare economică, a devenit producţie marfă, având în anumite zone un cost deosebit de ridicat;

- este o resursă reînnoibilă ce se poate reproduce în condiţii economice - dacă este raţional tratată după fiecare ciclu de utilizare;

- are un caracter ambivalent în sensul că în acelaşi timp poate fi un factor pozitiv al dezvoltării şi un factor distructiv prin implicaţiile ce le poate avea asupra economiei (inundaţii, eroziuni, sărăturare etc.);

- structura resurselor de apă la nivelul actual de dezvoltare a tehnologiilor o face inaccesibilă consumului uman, în sensul că partea covârşitoare a resurselor de apă existente (apa marină) nu poate fi încă utilizată pentru necesităţile de consum uman;

40

- are o distribuţie inegală pe zone, ţări şi în timpul anului, ceea ce aduce restricţii în folosinţă.

Funcţii

a. Funcţia ecologică:

Devine funcţie principală din perspectiva noastră, apa fiind element fundamental al mediului pentru menţinerea echilibrului complex al florei, faunei, climei şi solului. b. Funcţia economică:

Funcţia economică priveşte apa ca:

- materie primă de bază în unele ramuri industriale (alimentară, farmaceutică, chimică) şi în agricultură (irigaţii, zootehnie);

- materie primă auxiliară într-o serie de procese industriale (industria construcţiilor de maşini, materiale de construcţii, industria lemnului, industria uşoară);

- mijloc de muncă - principala sursă de energie în hidroenergetică şi termoenergetică, mijloc de transport, element de răcire al instalaţiilor industriale etc.;

- bun de consum - apa potabilă pentru populaţie;- cale de navigaţie cu un consum redus de energie.

c. Funcţia socială şi estetică:

Apa este un element de înfrumuseţare a mediului, de atracţie şi deconectare, de echilibrare psihologică şi izvor de sănătate prin turism, sport şi tratament.

2.2.2. TREPTE ŞI CATEGORII DE CALITATE

În funcţie de utilizări, apa se poate înscrie în diferite trepte de calitate, luându-se în consideraţie atât caracteristici fizice (temperatura, turbiditate), chimice (conţinut în săruri), biologice şi bacteriologice cât şi

41

indicatori ai radioactivităţii sau chiar simple aprecieri organoleptice (gust, miros, culoare).

După nivelul de exigenţă şi folosinţă se diferenţiază:

- neglijarea totală a calităţii pentru apele folosite ca mijloc de evacuare;

- acceptarea deteriorării unor anumite caracteristici fizice, chimice, biologice, în cazul apelor folosite pentru navigaţie şi energie hidraulică;

- ape cu limita de suspensii şi substanţe corozive, folosite ca agent de răcire;

- ape cu limite de săruri şi lipsite de substanţe toxice, folosite în irigaţii;

- ape cu anumite caracteristici fizico-chimice (temperatură, compoziţie) folosite în procesele industriale şi tehnologice;

- ape cu condiţii de potabilitate, în industria alimentară şi piscicultură;

- ape libere de CO2, O2 dizolvat şi săruri utilizate la cazanele de aburi;

- ape cu puritate maximă - în farmaceutică.

În România categoriile de calitate sunt determinate conform standardului, în funcţie de domeniul de utilizare a resursei de apă, astfel:

a. Categoria de calitate I - apă utilizată la alimentarea centralizată cu apă potabilă, alimentarea unităţilor zootehnice, unităţilor de industrie alimentară ş.a. ;

b. Categoria de calitate II - apă pentru reproducerea şi dezvoltarea fondului piscicol natural, în unele procese tehnologice şi apa utilizată în scopuri urbanistice şi de agrement;

c. Categoria de calitate III - apa utilizată în irigaţii, hidrocentrale, instalaţii de răcire, staţii de spălare etc.

Apa care depăşeşte limitele categoriei III reprezintă apă inaptă pentru o mare parte din folosinţe, constituind o ameninţare pentru sănătatea publică şi mediu.

42

2.2.3. POLUAREA APELOR

Definirea impurificării

În limbajul curent se folosesc o serie de noţiuni pentru a desemna o apă care şi-a pierdut calităţile fizico-chimice ce o făceau aptă pentru una din folosinţe. Se spune astfel apă impurificată, poluată, degradată ş.a.m.d.

Impurificarea reprezintă modificarea caracteristicilor calitative ale apei pe cale naturală sau artificială, perceptibilă sau nu direct prin simţuri şi prin care se micşorează posibilităţile de folosire a apei.

Murdărirea presupune alterarea vădită, direct perceptibilă a aspectului său, ca urmare a ajungerii în apă a unor substanţe sau corpuri străine.

Poluarea se referă la alterarea compoziţiei sau stării, direct sau indirect, ca rezultat al activităţii omului, astfel încât ea devine mai puţin aptă pentru a satisface unele sau toate folosinţele pe care le-ar fi putut satisface în starea sa naturală16.

Degradarea reprezintă impurificarea deosebit de gravă, care face ca apa respectivă să fie practic total inutilizabilă.

Otrăvirea este o noţiune întâlnită mai ales în cadrul penal, desemnând o impurificare intenţionată cu substanţe toxice.

16 Cf. Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U., 1961.

43

Impurificată

Murdară

Poluată

Degradată

Otrăvită

Volumapă

Fig.2.1. Reprezentarea semnificaţiilor diferite ale conceptelor privind pierderea calităţii apei

Vom utiliza în continuare numai termenii de apă impurificată sau poluată pe care îi considerăm cuprinzători, recurgând la noţiunea de apă degradată numai acolo unde contextul o va impune.

Pentru uşurarea înţelegerii informaţiilor vom prezenta şi alte definiţii ale câtorva noţiuni mai des folosite:

- poluant: orice substanţă, grup de microorganisme sau transfer de energie nespecifice compoziţiei apei ;

- sursă de poluare: orice acţiune sau activitate umană care produce poluare;

- efluent: apă uzată eliminată din sursa de poluare;- emisar: cursul de apă care primeşte efluentul.

Sursele impurificării apelor

Cauzele de impurificare a apelor sunt de origine antropică sau naturală, fiind favorizate şi de proprietăţile apei. Sursele cuprind:

a. evacuările de ape uzate (menajere, publice, industriale, din unităţi agrozootehnice şi piscicole, meteorice canalizate şi din alte surse);

b. apele meteorice, prin încărcarea lor cu substanţe străine la trecerea prin zone (atmosferă, sol) poluate;

c. depozitele de deşeuri sau alte materiale, halde, amplasate în albii majore şi antrenate de ape mari;

d. containere de deşeuri concentrate pe fundul mărilor şi oceanelor;

e. pierderi prin transport-manipulare a produselor petroliere (conducte neetanşe, defecţiuni, erodarea conductelor);

44

f. navigaţie fluvială şi maritimă;g. cauze naturale: dizolvarea rocilor, eroziunea terenurilor

şi antrenarea particolelor de sol, depuneri de nămol organic etc.

Forme de impurificare a apelor

Există o mare variatate de forme de impurificare a căror clasificare se poate face după următoarele criterii:

1. după modul de percepere al impurificării ;2. după forma agenţilor impurificatori ;3. după tipul impurificării (natura fenomenelor şi agenţilor

impurificatori).

Conform primului criteriu poluarea poate fi perceptibilă direct prin simţuri sau insidioasă, constatată numai prin metode de analiză. Cea de-a doua formă este mai răspândită şi mai periculoasă în acelaşi timp datorită imposibilităţii cunoaşterii poluării în absenţa dotărilor necesare.

După forma agenţilor impurificatori se poate vorbi de o impurificare cu:

- corpuri mari, plutitoare sau târâte;- materiale granulare insolubile (cenuţă, nisip, rumeguş

etc.) şi suspensii coloidale (particule cu ø 1-10μm), în ultimul caz vorbindu-se de impurificare stabilă;

- substanţe lichide sau vâscoase nemiscibile : reziduuri petroliere, gudron, grăsimi;

- substanţe solide solubile sau lichide miscibile (majoritatea substanţelor chimice industriale);

- energie termică;- radioactivitate.

Al treilea criteriu grupează fenonemele de impurificare în naturale şi antropice. Între cele naturale se numără amestecul apelor (datorat hidrodinamicii), înflorirea apei datorată dezvoltării necontrolate a unei specii vegetale în condiţii de lumină, căldură, modificate. Impurificarea

45

artificială sau antropică, numită de noi poluare, îmbracă forma chimică, fizică sau biologică.

Poluarea chimică se realizează cu:

a. materii organice: proteine, grăsimi, săpunuri, hidraţi de carbon (zaharide), substanţe colorante, tananţi, detergenţi, produse petroliere;

b. cu materii anorganice: acizi, baze, substanţe minerale toxice, substanţe reducătoare, săruri solubile netoxice (de azot, fosfor, potasiu, sodiu);

c. materii minerale (argilă, gips, caolin) având ca efecte chimice dezoxigenarea apei, creşterea durităţii, a salinităţii, modificarea pH-ului, colorarea apei, imprimarea de gust, miros specific.

Poluarea fizică presupune ajungerea în apă a unor materii solide, organice şi anorganice în suspensie şi colorarea apei.

Când într-un volum de apă, piramida trofică se modifică prin pătrunderea unor noi specii de vieţuitoare care evoluează necontrolat, se vorbeşte despre o impurificare biologică.

Pentru caracterizarea formei şi gradului de impurificare care determină calitatea unei ape se utilizează o serie de caracteristici de calitate (indicatori de calitate ai apei) pentru care se determină valori cantitative; se folosesc astfel indicatori ai regimului de oxigen, indicatori fizici generali, chimici de toxicitate, indicatori de impurificare specială, indicatori bacteriologici şi biologici, ca instrumente în operaţiunea de analiză a apei în laboratoarele specializate ale A.P.M. sau în laboratoarele proprii de analiză ale societăţilor mari.

2.2.4. CONSECINŢELE POLUĂRII APELOR

Apa este o resursă vulnerabilă şi limitată, indispensabilă vieţii, dezvoltării şi mediului. Diminuarea calităţilor disponibile prin afectarea calităţilor apei se datorează unei gestionări nechibzuite, fapt ce impune reconsiderarea comportamentului viitor al omenirii faţă de acest bun.

46

a. Efecte asupra sănătăţii oamenilor

Folosirea conştientă sau de cele mai multe ori, în necunoştinţă de cauză a unei ape impurificate cu diferiţi agenţi generează apariţia bolilor infecţioase de natură hidrică : epidemii de febră tifoidă, dizenterie, holera, hepatita epidemică, poliomielita, parazitoze (giardia, tricomoniaza) sau a bolilor neinfecţioase, de regulă intoxicaţii cu nitraţi de plumb (saturnism hidro), mercur, arsen, fluor, pesticide (HCH, DDT).

b. Efecte biologice (asupra vegetaţiei şi faunei)

Mecanismele şi posibilităţile de apărare ale plantelor şi animalelor sunt mult mai reduse în faţa poluării decât în cazul oamenilor. De aceea, efectele unor accidente ecologice în apele răurilor, mărilor şi oceanelor au fost semnificative în rândul vieţuitoarelor, manifestându-se prin : dispariţii în masă şi uneori definitive ale unor specii, afectarea lanţurilor trofice prin dispariţia unor verigi şi înmulţirea necontrolată a altora, scăderea fertilităţii şi a productivităţii biologice, îmbolnăviri frecvente, afectarea fondului piscicol etc.

c. Efecte asupra activităţii industriale

Prin prisma faptului că apa este pentru industrie materie primă de bază sau auxiliară, utilizarea unor ape sub parametri determină coroziunea pieselor (ape cu Cl>0,5mg/l), colmatarea turbinelor hidroelectrice cu suspensii fibroase, parazitarea conductelor cu săruri de N, P, K, Fe şi alge, obturarea filtrelor cu suspensii, uzura excesivă şi prematură a utilajelor ş.a., generează cheltuieli suplimentare de întreţinere, întreruperi frecvente pentru reparaţii, lucrări de drenaj, şi de aici creşterea cheltuielilor de producţie care se vor regăsi într-un preţ ridicat.

d. Efecte asupra agriculturii

Sunt reprezentate prin fenomene de sărăturare sau acidifiere a solurilor, ceea ce duce la scoaterea lor din circuitul agricol, diistrugerea culturilor, îmbolnăvirea şeptelului, scăderea productivităţii şi a calităţii produselor prin acumularea substanţelor toxice cu remanenţă mare etc.

47

e. Efecte asupra turismului

Se resimt mai ales în regiunile litorale, cu platforme de exploatare şi prelucrare a petrolului şi în cursurile inferioare (deltă, estuare) ale fluviilor mari din zonele industriale. Sunt scoase astfel din circuitul turistic zone cu potenţial deosebirt de recreere şi agrement, fenomenul având atât un impact economic cât şi unul social, prin menţinerea stărilor de disconfort, stress şi randament scăzut al populaţiei.

2.2.5. METODE ŞI MIJLOACE DE COMBATERE ŞI REDUCERE A POLUĂRII APELOR

Autoepurarea este ansamblul de fenomene fizice, chimice şi biologice care au loc în mod natural într-o apă impurificată şi în urma cărora efectele nocive ale impurificării sunt înlăturate total sau parţial. Acest lucru se poate realiza prin fenomene fizice cum sunt:

- dizolvarea în apă a oxigenului care să favorizeze fenomenele chimice, posibilă prin amestecul natural al apelor (valuri, curenţi, scurgere) şi temperatură scăzută;

- sedimentarea substanţelor în suspensie;- amestecul apelor impurificate care să ducă la diminuarea

concentraţiei, fenomene chimice (oxidări ale substanţelor impuri-ficatoare în prezenţa luminii) şi fenomene biochimice (ciclurile carbonului, azotului, sulfului în natură).

Se consideră că fiecare efluent are o anumită capacitate de autoepurare. Aceasta poate fi menţinută prin mărirea gradului de diluţie a apelor uzate, ceea ce constituie un consum suplimentar de apă cu tot cortegiul de dezavantaje ce decurg de aici.

În cazul când capacitatea de autoepurare a unui sistem hidrografic este depăşită de volumul şi concentraţia crescută a unor poluanţi, se recurge la epurare, prin diferite mijloace.

48

Epurarea17 apelor uzate reclamă cunoaşterea detaliată a provenienţei apelor uzate pentru alegerea tehnologiilor de epurare.

Epurarea mecanică se realizează cu o serie de mijloace şi instalaţii înre care amintim: grătare, tocătoare, zdrobitoare pentru corpuri mari, deznisipatoare, separatoare, cuve de sedimentare şi decantare, amestec cu substanţe coagulante.

Epurarea chimică foloseşte adsorbţia de cărbune activ şi dezinfectarea cu clor, ClO2, O3, raze ultraviolete.

Epurarea biologică completează primele două metode pe linia îndepărtării diferitelor organisme şi microorganisme dintr-un volum de apă, putându-se realiza pe cale artificială prin folosirea biofiltrelor, a nămolului activ ş.a., sau mai nou, pe cale naturală prin folosirea apelor încărcate cu anumite microorganisme, în irigaţii.

Cum însă mai simplu este a preveni decât a combate, enumerăm mai jos câteva din modalităţile concrete de diminuare a poluării apelor şi reducere a consumurilor mari :

- diminuarea cantităţii de poluant din efluent;- reducerea consumului de apă industrială;- recircularea apelor;- recuperarea şi valorificarea substanţelor utile dizolvate;- proiectarea sistemelor de canalizare şi proiectare

edilitară;- stocarea apelor uzate şi evacuarea lor raţionalizată;- evacuarea efluenţilor în subteran;- controlul depozitelor de reziduuri solide;- creşterea puterii de autoepurare a emisarilor;- aerarea artificială a emisarilor.

2.3.PROBLEMELE CALITĂŢII SOLULUI

2.3.1. SOLUL. RESURSE ŞI STRUCTURĂ

17 Barnea, M., Papadopol, C. - "Poluarea şi protecţia mediului", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

49

Pedosfera este pătura discontinuă pe scoarţa terestră continentală a cărei bază o constituie trei structuri de tip sumativ şi anume: o structură minerală rezultată din degradarea scoarţei lito-sferice, una gazoasă cuprinzând O2, N2, gaz carbonic şi una lichidă, cu apă în diferite forme, la care se adaugă o structură integrată de natură organică reprezentată prin humus. Acesta este etalonul viu al capacităţii energo-productive a solului.

Specialiştii F.A.O. şi ai O.N.U. au întocmit o hartă a solurilor pe glob cu limitele restrictive de utilizare a resurselor de sol. Din analiza acesteia rezultă că:

- 11% din totalul tipurilor genetice de sol sunt fără restricţii importante pentru practicarea agriculturii;

- 28% soluri afectate de secetă (necesită irigaţii);- 23% reprezintă soluri sărace în substanţe minerale

(necesită îngrăşăminte şi amendamente calcaroase);- 10% înregistrează exces de umiditate;- 22% soluri puţin profunde (slab evoluate);- 6% soluri îngheţate permanent.

Aplicând o rată de eroziune de 0,5% pe an, putem calcula că pe lângă cele 600÷700 mil.ha erodate existente, eroziunea va cuceri cca. 50 mil.ha teren ceea ce reprezintă, împreună, cam jumătate din totalul arabil prezent.

2.3.2. REDUCEREA POTENŢIALULUI PEDOLOGIC PRIN DEGRADARE ŞI POLUARE

Degradarea solului reprezintă pierderea prin eroziune a stratului de humus. Poluarea solului reprezintă schimbarea compoziţiei sale, afectarea circuitelor C, N, H2O şi modificări cantitative ale diferiţilor constituienţi.

De cele mai multe ori degradarea este însoţită sau precedată de poluare, cauzele fiind multiple:

50

- eroziunea, favorizată de despăduriri, pante, tipuri de cultură şi declanşată de apă şi vânt;

- modul de ocupare/folosinţă a terenurilor;- fenomenul de sărăturare;- activităţile menajere;- activităţile industriale (decopertări, depozite de halde de

steril, deversări);- folosirea insecto-fungicidelor şi a îngrăşămintelor chimi-

ce în exces;- depozitarea reziduuri zootehnice;- depozitarea deşeurilor radioactive etc.

Cauzele degradării solului, în general, legate de procesul de industrializare (prin poluarea celorlalte componente ale mediului şi acumulare de deşeuri în sol), păşunatul necontrolat al animalelor, activităţile agricole (îngrăşăminte, insecto-fungicide în exces, lucrări agrotehnice inadecvate, irigaţii neraţionale), despăduririle şi supra-exploatarea fondului forestier pentru foc.

În ceea ce priveşte conceptul de poluare a solului se impune menţiunea că aceasta are o accepţiune destul de largă, cuprinzând, în plus faţă de pătrunderea din afară a unor elemente care îi afectează parametrii de calitate şi o conotaţie care exprimă afectarea funcţiunilor sale fizice, fizico-chimice, biochimice, reflectate în scăderea fertilităţii sale, a capacităţii sale productive.

2.3.3. EFECTELE FENOMENULUI DE POLUARE A SOLULUI. COMBATEREA POLUĂRII ŞI DEGRADĂRII SOLURILOR

Efectele fenomenului de poluare a solului deşi vizează în mod direct reducerea capacităţii de susţinere biologică, are ecouri mult mai largi, regăsindu-se la nivelul funcţionalităţii întregului geosistem.

Este cu atât mai greu de urmărit situaţia calităţii solurilor cu cât pentru această componentă naturală nu există standarde ale C.M.A., iar politicile de protecţie a solului în majoritatea statelor sunt asociate, în

51

mod primordial, raţiunilor de ordin agricol. Este adevărat că urmărindu-se utilizarea raţională a pământului şi resurselor lui, protejarea para-metrilor cantitativi şi calitativi ai terenurilor agricole, precum şi structu-rarea optimală a exploataţiilor agricole, se realizează o gestionare corectă a resurselor pedologice, dar există suprafeţe însemnate, care nu aparţin fondului funciar agricol şi care ar putea reprezenta resurse potenţiale pentru viitor.

Solul împreună cu elementele climatice alcătuiesc vocaţia agricolă a unui teritoriu, în condiţiile creşterii continue a necesarului de hrană pentru populaţie şi ţinându-se seama de faptul că solul este o resursă limitată spaţial, deci nu se poate multiplica, se impune reconsiderarea comportamentului uman faţă de utilizarea lui şi faţă de locul pe care trebuie să-l ocupe într-o strategie naţională de dezvoltare.

Între acţiunile concrete, posibil de întreprins fără eforturi deosebite amintim:

- reducerea emisiilor poluante de natură industrială, care ajung în sol direct sau prin intermediul apei;

- constituirea de perimetre de ameliorare conform reglementărilor Legii fondului funciar, Legii Protecţiei Mediului;

- delimitarea clară a perimetrelor de acţiune a agenţilor economici de stat şi privaţi, cu sancţionări aspre în cazul depăşirilor;

- introducerea de reglementări asupra utilizării îngrăşămintelor chimice şi a insecto-fungicidelor, precum şi a unor tehnologii în lucrările de îmbunătăţiri funciare.

2.4.COMPONENTELE BIOTICE - SENSUL PROTECŢIEI ECOLOGICE

2.4.1. PĂDUREA - ELEMENT ECHILIBRANT AL MEDIULUI

Funcţiile pădurilor

52

Ca subsistem reprezentativ al biosferei, pădurea constituie în acelaşi timp o entitate de sprijin în funcţionalitatea celorlalte geosfere şi un ecosistem complex în care se regăşeşte ierarhia nivelurilor de organizare a materiei vii. Cele trei funcţii fundamentale ale unui ecosistem, funcţia energetică, funcţia de transmitere a substanţelor nutritive şi funcţia de autoreglare, se regăsesc la nivelul pădurii clar materializate în eterogenitatea constituienţilor.

Cu siguranţă, nu întâmplător mediul îngloba la un moment dat, pe scara desăvârşirii sale, o proporţie însemnată de suprafeţe forestiere.

Pentru societatea omenească, pădurea constituie una din resursele naturale ale Terrei, oferind o gamă variată de produse pentru necesităţile populaţiei şi pentru ramurile economiei (lemn de prelucrare, răşină, combustibil energetic, fructe şi ciuperci, flora spontană, resurse melifere şi cinegetice, materie primă pentru celuloză şi hârtie etc.). Ca factor de mediu, aşa cum am mai spus, pădurea joacă un rol deosebit de important în creşterea calităţii mediului ambiant. Conform acestor enumerări se pot recunoaşte câteva funcţii importante ale pădurii:

- funcţii economice, de asigurare a materiilor prime necesare în unele ramuri de producţie;

- funcţii ecologice: funcţia climatică şi antipoluantă; funcţia hidrologică şi antierozională; funcţia edafică, de formare a solurilor; funcţia biogeochimică, de formare a materiei organice şi reciclarea O2, C, N2 în natură;

- funcţii sociale: funcţia recreativă; funcţia turistică; funcţia estetică.

Indiferent de scopul pentru care sunt menţinute şi uneori create pădurile (pentru protecţie, producţie sau mixte), toate au inevitabil un rol benefic asupra mediului.

Cauzele diminuării suprafeţei forestiere

Documente istorice menţionează că acum două milenii terenurile forestiere cuprindeau 7,6 mld.ha, ceea ce reprezintă 56% din fondul funciar al Terrei. Ulterior acesta s-a redus treptat. pe măsura extinderii aşezărilor omeneşti, a căilor de comunicaţie, a terenurilor agricole şi

53

în special a celor arabile, a intensificării navigaţiei fluvio-maritime care solicita lemn de calitate superioară etc.. Constituirea societăţilor capitaliste de exploatare a lemnului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi apariţia de numeroase unităţi industriale de prelucrare a lemnului au determinat reducerea substanţială a fondului forestier mondial.

Numai între 1970÷1985 terenurile forestiere s-au redus cu încă 104 mil.ha. Aceasta s-a datorat atât tăierilor masive din ultimele decenii cât şi incendiilor înregistrate într-o serie de ţări ca : S.U.A., Australia, Franţa, Italia şi mai ales în limitele ţărilor tropicale.

Cele mai puternice defrişări s-au efectuat în America de Sud (62,2 mil.ha), ceea ce a reprezentat circa 36% din totalul tăierilor de pe glob, apoi America de Nord şi Centrală (38,2 mil.ha), Africa (36,2 mil.ha) şi Oceania (28,4 mil.ha).

Un factor important în scăderea duratei de viaţă a pădurilor şi deci în diminuarea lor îl constituie bolile şi dăunătorii care au făcut ravagii cu atât mai uşor cu cât fondul vegetal era slăbit şi afectat de poluare. Fenomenele de uscare prematură care se produc periodic şi dispersat afectează mai ales cvercineele (gorunul, gârniţa, stejarul pedunculat), bradul şi lariţa.

Cauzele care provoacă uscarea (variaţiile climatice, supraumec-tarea, poluarea atmosferei, apei şi solului) acţionează de cele mai multe ori concomitent, nemai vorbind că, de fapt, unele din cauzele directe se datorează indirect tot poluării (vezi consecinţele poluării atmosferei şi hidrosferei).

Consecinţele distrugerii formaţiunilor forestiere

Consecinţele distrugerii formaţiunilor se înscriu în lanţul consecinţelor ecologice ale deteriorării celorlalte componente, ajungând să se genereze reciproc până la pragul ireversibilităţii.

Dintre efectele directe şi specifice despăduririlor menţionăm :

- reducerea suprafeţelor forestiere din lume;- scăderea resurselor totale de biomasă;- scăderea ponderii cu care pădurile participă la produ-

cerea oxigenului din atmosferă (5÷8% totalul Terrei);- favorizarea accelerării eroziunii torenţiale;

54

- modificarea peisajelor geografice;- influenţarea bilanţului hidrologic.

CAPITOLUL 3FORME SPECIALE DE POLUARE. POLUAREA

FONICĂ, TERMICĂ ŞI RADIOACTIVĂ

3.1.POLUAREA FONICĂ

Sunetul este o vibraţie a aerului care se propagă sub formă de unde elastice, cu viteza de 340m/s. Suprapunerea dezordonată a diferitelor sunete produce zgomotul.

Una din caracteristicile fizice ale sunetului este presiunea (p) a cărei mărime este dată de diferenţa de presiune (exprimată în N/m2) între minimul şi maximul oscilaţiei şi datorată comprimării şi dilatării mediului în care se propagă unda sonoră (N/m2 = 10μbar).

p2

p1

p

p = p1 - p255

Fig. 3.1.

Presiunea acustică cea mai scăzută ce poate fi decelată de o ureche umană este egală cu a 20-a milioana parte dintr-un pascal (20μPa), corespunzând unei presiuni de 5 miliarde de ori mai reduse ca presiunea atmosferică. Dintre parametrii sunetelor, cel mai important din punct de vedere al poluării este intensitatea, determinată de cantitatea de energie transportată de unda sonoră care străbate într-o secundă o suprafaţă unitate perpendiculară pe direcţia de propagare a sunetului. Scala de tărie a sunetelor se desfăşoară între 0 şi 120dB (0 fiind echivalent cu o presiunea de 20μPa, iar 120dB este valoarea căreia, fiziologic îi corespunde senzaţia de durere). Tăria sunetelor frecvent întâlnite în mediu oscilează între:

0dB - pragul de audibilitate;10dB - foşnetul frunzelor, vorbitul în şoaptă;40dB - radio, zgomot de fond într-o bibliotecă

publică, sală de clasă;50dB - conversaţie normală;80÷90dB - trafic urban;100dB - ciocan pneumatic;110dB - formaţie rock;140dB - pragul senzaţiei dureroase;180dB - provoacă moartea.

Peste 80dB este limita de stress. Atenuarea sunetelor este influenţată de mediu. Sursele majore de poluare sonoră sunt activităţile industriale şi traficul urban şi aerian.

56

Eliminarea poluării fonice reclamă corelarea limitelor nivelului acustic continuu echivalent cu modificările care se produc într-un spaţiu, prin creşterea numărului surselor sonore.

Astfel, într-un oraş nivelul maxim admis pentru un autoturism rulând cu 50km/h va trebui să scadă de la aproximativ 85dB la 75dB în condiţiile creşterii continue a numărului de maşini. Acest lucru este posibil însă, numai după ce sunt depăşite limitele tehnologice prin reproiectare şi înlocuirea principiilor de funcţionare.

Cum însă zgomotul are o gamă mult prea variată de surse, pentru cele mai multe, măsurile de diminuare fiind imposibil de adoptat sau chiar necunoscute, se alege varianta diminuării intensităţii la receptor prin folosirea de materiale fonoabsorbante la construirea clădirilor, plantarea perdelelor de vegetaţie, alegerea poziţiei imobilelor de locuit, utilizarea echipamentului de protecţie auditivă în construcţii, ateliere, locuri de muncă cu zgomot de fond continuu.3.2.POLUAREA TERMICĂ

Această formă de poluare constă într-o încălzire anormală a apei, solului şi uneori a aerului (în ultimul caz forma fiind diferită de anomaliile meteo-climatice, deşi şi acestea se pot datora fenomenului de poluare).

Încălzirea anormală a unei unităţi acvatice se datorează în principal deversărilor de ape uzate industriale, rezultate în urma proceselor tehnologice. Centralele termoelectrice (pe combustibili convenţionali sau nucleari), întreprinderile siderurgice şi cele chimice folosesc în sistemul de răcire cantităţi foarte mari de apă, care este redată circuitului natural cu temperaturi ce ajung uneori la 80÷90°C.

În condiţii normale, capacitatea de răcire naturală a apei este cam de 3,300MJ/h/ha, ceea ce înseamnă că pentru o termocentrală cu putere instalată de 2.000MW energie electrică, ce degajă 5.300kJ termici în apă, sunt necesare circa 1.200 ha luciu de apă, suprafaţă de care nu dispunem.

Creşterea temperaturii apei cu câteva grade într-un bazin hidrografic influenţează negativ evoluţia sistemului ecologic prin:

- creşterea sensibilităţii organismelor la poluarea din ape;- creşterea mortalităţii larvelor de peşte (vieţuitoare acva-

tice cu sânge rece, care nu posedă sisteme de autoreglare a

57

temperaturii organismului), planctonul, peştii, crustaceele - sunt deosebit de sensibili la creşterea temperaturii apei;

- înlocuirea algelor verzi cu alge monocelulare albastre;- scăderea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă.

Măsurile care se impun în cazul acestui tip de poluare sunt exclusiv de natură tehnică.

3.3.POLUAREA RADIOACTIVĂ

Energia nucleară, una din cele mai de seamă descoperiri ale secolului XX, s-a dovedit o soluţie pentru diminuarea necesarului de energie, dar şi un pericol pentru creatorul însuşi.

Energia electrică generată de reactorii nucleari reprezintă 18% din total în balanţa energetică mondială.

Energia atomică este utilizată de asemenea şi în alte scopuri paşnice (construcţii civile, instalaţii pentru construcţii de maşini) dar din păcate, nu numai. Este ştiut că înainte de a provoca radioactivitatea artificial, omul este supus radiaţiilor naturale provenind de la soare şi galaxii îndepărtate şi de la pământ.

Radiaţiile constau în emisia şi transmiterea în spaţiu a energiei sub formă de unde, asociată propagării undelor (radiaţie ondulatorie) sau a particulelor (radiaţie corpusculară). În general, caracterul corpuscular al radiaţiei este asociat cu cel ondulatoriu de unde. Astfel, radiaţia electromagnetică poate prezenta pe lângă caracterul ondulatoriu de undă electromagnetică şi un caracter corpuscular de flux de fotoni. De asemenea, radiaţia cosmică este o radiaţie corpusculară şi electromagnetică alcătuită din particule elementare, nuclee de atomi şi fotoni, provenite din spaţiul cosmic sau rezultând în urma interacţiilor dintre particulele extraterestre şi nucleele atomice din atmosfera Pământului.

După mărimea frecvenţei (sau a lungimii de undă), radiaţiile electromagnetice se clasifică în: unde radio, termice, infraroşii, vizibile, ultraviolete, X şi gamma (γ).

58

Din punct de vedere al efectelor poluante pe care le produc, cele mai periculoase sunt radiaţiile penetrante, respectiv radiaţiile Roentgen şi radiaţiile gamma.

Radiaţiile Roentgen sau X apar prin frânarea electronilor la impactul cu o ţintă materială, în special metalică şi sunt folosite în fizică, medicină (diagnostic şi tratament), tehnică; radiaţiile γ apar în urma reacţiilor nucleare. Ambele tipuri de radiaţie au puterea de penetraţie în materie, nefiind deviate în câmp magnetic sau electric; ele se propagă cu viteze apropiate luminii în toate direcţiile; au capacitatea de ionizare a substanţelor pe care le străbat, producând modificări fizice, biologice (omorârea celulei vii) şi sunt atenuate în mod diferenţiat, funcţie de grosimea şi densitatea substanţelor pe care le străbat, fapt deosebit de important, deoarece sunt posibile măsuri de protecţie (utilizarea betonului şi a plumbului la construcţia anvelopelor protectoare ale reactoarelor).

Sursele de poluare cu radiaţii sunt :- instalaţiile de producere a acestora - acceleratoare

departicule (betatroane, ciclotroane) folosite în scopul producerii unor izotopi artificiali şi pentru studiul structurii materiei;

- instalaţii de control defectoscopic (cu raze X sau izotopi radioactivi utilizaţi în construcţiile de maşini şi civile);

- defecţiuni şi avarii survenite la centralele nuclearo-electrice, submarine şi spărgătoare de gheaţă;

- explozii nucleare provocate în urma testării şi utilizării armamentului nuclear.

În cazul centralelor nuclearo-electrice în afara poluării cu radiaţii, apare şi problema poluării prin tratarea şi stocarea necorespunzătoare a deşeurilor radioactive.

Acestor surse de radiaţii artificiale li se adaugă sursele naturale de iradiere care creează fondul global de radiaţii:

- rocile naturale radioactive;- razele cosmice din spaţiul extraterestru.

Dar nu toate tipurile de radiaţii sunt radioactive. Radioactivitatea este proprietatea unor nuclee atomice de a prezenta fenomenul de

59

dezintegrare, care poate avea loc de la sine cu emisii de radiaţii sau prin bombardarea unor nuclee cu diferite particule accelerate.

Fenomenul de dezintegrare este caracterizat prin viteza cu care se desfăşoară, respectiv timpul de înjumătăţire T1/2 care reprezintă timpul în care jumătate din cantitatea de nuclee considerate într-o anumită masă de substanţă radioactivă se dezintegrează. Timpul de înjumătăţire variază în limite foarte largi, de la fracţiuni de secundă la mii de ani, ca de exemplu:

- toriu (Th 232) - 13,4·109 ani (natural);- plutoniu (Pu 239) - 24,5·103 ani (artificial);- carbon (C 14) - 5,568·103 ani (natural);- iod (I2 131) - 8 zile (artificial).

Efectele poluării cu radiaţii

Acestea au fost clasificate în :

- nestocastice - apar în timp scurt, până la câteva zeci de zile, după o iradiere puternică şi conduc la îmbolnăviri şi deces;

- stocastice - apar după un timp lung, pe seama acumulării unor iradieri slabe pe intervale lungi;

- genetice - se manifestă la urmaşii părinţilor iradiaţi (malformaţii congenitale, deficienţe psiho-motorii);

- teratogene - se manifestă asupra fetusului (risc de întârziere mintală) în urma iradierii mamei.

3.4.DEŞEURILE

Definirea noţiunii de deşeu

60

Deşeul reprezintă parte dintr-o materie primă sau dintr-un material care cade sau se degradează în cursul prelucrării şi nu mai poate fi folosită direct în acel proces de prelucrare18.

În sensul cel mai larg al conceptului, deşeurile reprezintă totalitatea substanţelor eliminate în mod obiectiv în urma prelucrării şi utilizării în scop economico-social a resurselor naturale.

Conceptul de deşeu este greu de definit cu rigurozitate cu atât mai mult cu cât fiecare definiţie poartă amprenta perspectivei din care a fost formulată. Astfel, deşeul poate semnifica şi o valoare economică negativă care variază în timp şi spaţiu; cât priveşte deşeurile solide, acestea sunt considerate substanţe nediluate în apă sau în aer, pe care deţinătorul doreşte sau trebuie să le elimine19.

Lucrurile se complică atunci când apare o noţiune cvasi-sinonimă - reziduuri. Din perspectiva economică acestea desemnează substanţe pentru a căror prelucrare şi recirculare cheltuielile sunt mai mari decât beneficiile.

Probleme actuale ale deşeurilor

Conform statisticilor şi studiilor elaborate de-a lungul ultimilor ani în diverse ţări ale lumii, cantitatea globală de deşeuri dintr-o ţară şi nivelul mediu al acestora pe locuitor diferă în funcţie de nivelul de dezvoltare şi urbanizare, de tipul de tehnologie aplicată în procesele de producţie, de specificul şi structura consumului, de nivelul veniturilor şi de stilul de viaţă al populaţiei. În acelaşi timp, nivelul de dezvoltare şi civilizaţie determină covârşitor un anumit comportament în activitatea de protecţie a mediului înconjurător.

Societatea de consum, care este în acelaşi timp o societate de competiţie, inegalitară şi de concentrare20 provoacă acumularea de deşeuri şi stimularea artificială a procesului productiv prin folosirea unei game din ce în ce mai mari de bunuri cu durata de viaţă scurtă. Fenomenul reflectă un anumit mod de viaţă şi împietează asupra calităţii vieţii şi bunăstării.

18 Breban, V. - "Dicţionarul explicativ al limbii române", Editura Academiei, 1980.19 The State of the Environment, O.E.C.D., p.145.20 Attali, J., Guillaume, M. - "L'anti-économique", PUF, Paris, 1974, p.190.

61

Sursele majore de deşeuri (industrie, agricultură, urbanizare, activitate menajeră) au fost stimulate de consum. Modificarea consumului, mai ales în sensul creşterii şi diversificării acestuia, este rezultatul unor factori foarte diverşi pe care teoria economică îi identifică şi analizează.

Teoria consumului arată că, ceea ce se schimbă nu este structura nevoilor consumatorului, ci mijloacele de a le satisface21; nevoia de deplasare, spre exemplu, rămâne o constantă, dar mijloacele de a o satisface au evoluat, generând astfel poluare, deşeuri de fier vechi, cauciuc uzat etc.

Este bine cunoscut faptul că, în lumea contemporană, ţările dezvoltate furnizează cea mai mare parte a deşeurilor care se produc la ora actuală, în timp ce ţările subdezvoltate, cele mai multe din Africa şi Asia, au o participare redusă la crearea acestui produs. În prezent se produc în lume aproximativ 375 milioane tone deşeuri anual, a căror structură, provenienţă şi direcţie diferă foarte mult de la o zonă la alta.

Clasificarea deşeurilor

Creşterea cantitativă şi diversificarea lor impun printre altele şi criterii de clasificare care să permită un management ecologic al lor.

Pentru managementul ecologic al diferitelor medii specifice receptoare (aer, apă, sol, vegetaţie, faună) este importantă o identificare a depunerilor bazată mai degrabă pe caracteristicile fizice ale deşeurilor (gaze, lichide sau solide). Ne vom referi îndeosebi la deşeurile solide din două motive:

- acumularea acestora în ultimii ani a ridicat atât probleme ecologice cât şi economice ;

- deşeurile gazoase sau lichide sunt asimilate diferiţilor poluanţi trataţi anterior.

După natura lor şi sursele care le generează, deşeurile solide pot fi împărţite în: 22

21 Lepage, H. - "Les révolutions de Garry Backer", în "Demain le capitalisme", Pluriel, Paris, 1978.22 Date prelucrate după Comisia Naţională de Statistică şi Comisia Naţională penru Reciclarea Materialelor - Ministerul Industriei.

62

Deşeuri dn grupa A, care se valorifică integral sau în cea mai mare măsură:

a. deşeuri metalice:

- feroase;- neferoase;- preţioase.

b. deşeuri nemetalice:

- chimice (provenite din transformări chimice);- sticlă;- textilă;- hârtie - cartoane;- cauciuc, mase plastice;- petroliere.

c. deşeuri din agricultură, silvicultură şi industria alimentară.

Deşeuri din grupa B, care nu se valorifică sau se valorifică în proporţie redusă:

1. haldele şi iazurile miniere;2. cenuşi şi zguri;3. dejecţii brute din agricultură;4. deşeuri menajere;5. nămoluri din tratarea apelor;6. deşeuri radioactive;7. deşeuri din construcţii-demolări.

Gestionarea deşeurilor

Societatea fără deşeuri este o utopie sau, în orice caz, o perspectivă mult prea îndepărtată pentru a se putea întrezări mecanismele de funcţionare. În prezent, eliminarea deşeurilor este un obiectiv ce se realizează pe câteva căi:

- depozitare şi tratare;- reciclare şi recuperare;- export-comercializare.

63

Alegerea unei căi sau a alteia variază de la o ţară la alta şi, în interiorul aceleiaşi ţări de la un agent la altul în funcţie de constrângeri legislative, financiare, economico-tehnologice şi foarte rar din alte raţiuni (strict ecologice, morale etc.).

Cea mai mare parte din cheltuielile legate de protecţia mediului sunt orientate spre colectarea şi depozitarea deşeurilor, prin depunerea pe terenuri şi îngropare, care este în acelaşi timp şi cea mai ieftină (40÷60$/tonă).

Eliminarea prin incinerare, neutralizare şi tratare, este mai costisi-toare, iar în cazul reciclării ajungând la circa 160$/tona. Se estimează că în prezent, ţările cele mai avansate alocă doar 20÷25% din fondul pentru protecţia mediului în sfera industriei reciclării deşeurilor. Este de înţeles că, producătorii, urmărind profitul maxim, preferă depozitarea şi nu reciclarea (fiind de cca. 4 ori mai ieftin).

Organizarea eficientă a activităţilor de reciclare se sprijină pe existenţa unui cadru legislativ şi instituţional, iar introducerea unui sistem de instrumente financiare activează întotdeauna gospodărirea deşeurilor […].

Diversificarea reţelei de colectare, achiziţionare şi selectare a deşeurilor, ar fi o alternativă în acest sens. Între multiplele avantaje ale reciclării deşeurilor menţionăm:

- diminuarea cantităţilor de materii prime folosite prin valorificarea substanţelor utile recuperate;

- introducerea unor tehnologii noi, performante, cu fiabilitate crescută, reclamate pe de o parte de schimbarea naturii materiei prime, iar pe de altă parte de cerinţele de diminuare a deşeurilor produse;

- activarea circulaţiei directe prin vânzare-cumpărare între unităţi specializate;

- reducerea cantităţii globale de deşeuri şi a cheltuielilor de eliminare;

iar dintre dezavantaje menţionăm :

- imposibilitatea reciclării continue, orice substanţă având un număr finit de transformări în urma cărora îşi pierde calităţile iniţiale.

64

Rezultă în acest fel, după un timp, un reziduu pentru care trebuie să se găsească un loc de depozitare. În această situaţie se apelează fie la depozitarea lor în zone nelocuite (deşerturi, bazine oceanice, atmosferă) fie la exportul acestora.

Exportul este o activitate la care sunt supuse cu precădere deşeurile nevalorificabile şi adesea cu grad ridicat de toxicitate. Este o cale utilizată de ţările dezvoltate care îşi depozitează astfel legal, sau chiar ilegal, reziduurile.

Există însă şi o piaţă a deşeurilor valorificabile pe care se întâlnesc cu ponderi mari S.U.A. în calitate de vânzător şi Japonia în calitate de cumpărător. Acest comerţ este benefic ambelor părţi, prima rezolvând profitabil problema munţilor de deşeuri, iar a doua, pe cea a materiei prime.

CAPITOLUL 4ELEMENTE DE ECONOMIA MEDIULUI

4.1.ABORDAREA RELAŢIEI ECONOMIE - MEDIU ÎNCONJURĂTOR

Abordarea realităţii social-economice trebuie să ţină seama de:

- factori determinanţi cantitativi (resurse naturale, umane, capital);

- factori calitativi: schimbări structurale economice şi sociale (pozitivi), deteriorarea mediului, poluare (negativi).

În anii '70 primele poziţii consacrate relaţiei creştere economică - criza mediului ambiant s-au materializat în rapoartele Clubului de la Roma.

65

Raţionamentele care s-au emis atunci au reprezentat o gamă de atitudini care mergeau de la teoria zegistă şi adoptarea stagnării economice (Aurelio Peccei) până la promovarea posibilităţilor nelimitate de creştere (Herman Kahn, Anthony Wiener) trecându-se prin varianta moderată a lui Cristopher Freeman în care problemele au cauze politice şi sociale.

Nu creşterea economică în sine, prin natura ei generează poluare, ci numai o creştere economică dezordonată, risipitoare, bazată pe tehnici şi tehnologii poluante.

Încercări de a încorpora problemele mediului înconjurător în teoria echilibrului economic general vom întâlni în lucrările unor economişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi. S.C. Kolm în lucrarea "Macroeconomia mediului", introduce o funcţie a mediului de forma:

E = f(Y,B)în care : E - calitatea mediului;

Y - produsul naţional;B - bugetul alocat protecţiei mediului, parte din Y.

În cadrul acestui model, calitatea mediului (E) este o funcţie descrescătoare în raport cu Y (degradarea creşte odată cu producţia) şi crescătoare în raport cu (B) :

E(Y) < 0 ; E(B) > 0

N.N.Constantinescu amendează funcţia lui Kolm, întrucât aceasta nu ţine seama de :

- introducerea în producţie a tehnicilor nepoluante (P);- modificări în structura producţiei din punctul de vedere

al consecinţelor ecologice (S).

Funcţia devine astfel :

E = f(Y,S,P,B)

Dacă abordarea problemelor economice foloseşte aproape exclusiv modelarea matematică, este cu atât mai interesant de cunoscut o aplicare a cunoştinţelor de fizică în economie, ceea ce realizează N.

66

Georgescu-Roegen, în lucrarea "Legea entropiei şi procesul economic" în care se arată legătura dintre termodinamică şi ştiinţa economică.

Cea de-a doua lege a termodinamicii, legea entropiei demon-strează că energia curge întotdeauna de la un corp mai cald la unul mai rece şi niciodată invers. Într-un sistem închis, entropia tinde întotdeauna cărte maxim. Entropia maximă reprezintă lipsă de ordine, de concentrare, de organizare, cantitatea de energie liberă nefiind disponibilă pentru utilizare, pe când cea minimă presupune ordine, organizare, cantitatea liberă de energie putând fi utilizată pentru lucru mecanic. Întrucât procesele economice rezidă în transformarea entropiei joase în entropie maximă, înaltă, adică în deşeuri, iar această transformare este ireversibilă, Georgescu-Roegen desprinde concluzia că resursele naturale trebuie să reprezinte o parte a noţiunii de valoare economică.

W. Leontief demonstrează că interdependenţa tehnică dintre nivelul producţiei dezirabile şi indezirabile (poluante) poate fi reprezentat prin coeficienţi structurali, după principiul denumit de el input-output, realizând un model în care cheltuielile pentru reducerea sau înlăturarea degradării mediului sunt considerate o ramură distinctă. Modelul input-output surprinde în esenţă interdependenţele dintre ramurile economiei naţionale cu ajutorul unui sistem de ecuaţii liniare.

Producţia fiecărei ramuri apare concomitent ca rezultat al unei serii de intrări (din partea altor ramuri şi consum de factor muncă) şi ca o distribuţie spre alte ramuri, ieşiri fie sub forma consumului productiv (consum intermediar), fie a consumului personal şi social (consum final). Numărul de linii şi de coloane pe care le cuprinde tabelul este în funcţie de gradul de complexitate al economiei şi de scopul urmărit pentru analiză.

Balanţa legăturilor dintre ramuri, cum este numit modelul lui Leontief este un instrument pentru determinarea costurilor protecţiei mediului. Încercări în acest sens se pot găsi descrise şi în lucrarea lui N.N. Constantinescu.

Economiştii se întreabă însă dacă este justificat să cheltuim pentru eliminarea poluării, plecând de la ipotezacă cheltuielile de depoluare urmează o curbă exponenţială iar efectele (beneficiile) corespunzătoare lor o curbă logaritmică (vezi fig.4.1), optimul economic situându-se acolo unde diferenţa între cele două curbe este maximă.

67

Aici, pantele tangentelor (derivatelor) la curbele funcţiilor privind costul depoluării şi beneficiul corespunzător sunt egale, iar din punct de vedere economic, diferenţa dintre beneficiul total realizat şi costul total al acţiunilor antipoluante este maxim.

Un alt mod interesant de a pune problema este, până la ce grad de depoluare a mediului este dispusă şi interesată societatea să ajungă, cunoscându-se :

- gradul iniţial de poluare a mediului;- utilitatea socială suplimentară (Um) reprezentată de

sumele de bani în plus pe care consumatorii ar fi dispuşi să le plătească pentru purificarea mediului (şi care scad cu cât gradul de purificare creşte);

- costuri suplimentare (Cm) pe care societatea trebuie să le plătească pentru a avea un mediu cât mai curat (şi care cresc odată cu creşterea gradului de purificare a mediului).

Fig. 4.1. Determinarea nivelului optim de reducere a poluării

Se constată că pe măsură ce gradul de purificare a mediului creşte, costurile suplimentare sunt tot mai mari (vezi fig.4.2).

68

Beneficiul total obţinut(2)

Costul total al depoluării(1)

Grad de depoluare

Costul

Costul

D F

DAB - avantaje nete maxime ale activităţilor antipoluante;FBE - costuri nete (pierderi);D0E'E - utilitatea socială;ADEF - costul pentru purificarea totală.

Curba diferenţă între 1 şi 2

x1

x0

Fig. 4.2. Optimizarea cheltuielilor de depoluare în raport cu utilitatea socială

În ce priveşte însă utilitatea, iniţial aceasta este mai ridicată, deoarece gradul de poluare este mai înalt, iar societatea resimţind efectele este dispusă să suporte cheltuielile pentru depoluare. Odată ce efectele sunt din ce în ce mai puţin vizibile, societatea acceptă mai puţin să plătească, pentru un mediu bine purificat, utilitatea unor acţiuni antipoluante suplimentare dispărând.

Se impun însă menţionate câteva întrebări:

- ce se va întâmpla cu efectele poluării care nu se văd imediat ? (vezi efectul freonilor ale căror efecte asupra stratului de ozon au început să se resimtă după câteva decenii);

- care sunt factorii de decizie ai societăţii care hotărăsc cât trebuie plătit ?

- ce se întâmplă dacă cheltuielile de depoluare sunt mai mari ?

Date publicate recent în diverse ţări ne permit să apreciem cam cât este dispusă societatea să plătească şi ce efecte decurg din faptul că nu face un efort şi mai mare în acest sens.

4.2.BAZELE ECONOMIEI MEDIULUI

69

Grad de depoluare

A E

B

x0

Um Cm

E'0

Economia mediului este o parte a teoriei economice. Unele dintre ideile ce stau la baza economiei mediului sunt foarte vechi. Cu toate acestea, economia mediului este recunoscută ca specialitate independentă de numai 30 de ani23.

Evoluţia concepţiei despre economie şi mediul ambiant începe cu modelul neoclasic al concurenţei perfecte care afirmă că în condiţii date indivizii vor face alegeri raţionale care conduc la rezultate eficiente, adică alegerile personale vor duce la optimizarea beneficiului net pentru societate în ansamblu.

Începuturile economiei mediului se plasează în realitate la apariţia ideii de externalitate.4.2.1. EXTERNALITĂŢILE

Externalităţile apar atunci când o parte impune beneficii sau costuri alteia, fără a lua în considerare costul suplimentar în luarea deciziei. Precondiţia neoclasică obligatorie încalcată prin existenţa externalităţilor este premisa că funcţiile de producţie şi consum sunt independente. Aceasta înseamnă că deciziile de producţie sau de consum nu vor avea impact asupra oportunităţilor de producţie sau consum ale celorlalţi.

Premisa că indivizii suportă beneficiile şi costurile propriilor acţiuni este crucială în modelul neoclasic. Acesta este singurul mod în care alegerea raţională a indivizilor poate duce la un rezultat rezonabil pentru societate. Astfel, esenţa unei externalităţi este că dacă oamenii ignoră costul real al acţiunilor lor (în cazul unei externalităţi negative, cum ar fi poluarea) se va crea supraproducţie şi acţiunile lor vor conduce la un rezultat iraţional pentru societate. Aspectul important legat de politica de mediu este că externalităţile justifică un oarecare model de reglementare guvernamentală care să forţeze indivizii să recunoască adevăratele costuri ale acţiunii lor.

4.2.1.1. TIPURI DE EXTERNALITĂŢI

23 Livingston, Marie; Sauer Peter - "Bazele economiei şi politicii de mediu. Material bibliografic", în "Program de Învăţământ în Economia Mediului şi a Resurselor Naturale în S.U.A.", 1995.

70

Orice activitate economică implică o externalitate de consum dacă un consumator împietează direct asupra unui alt agent de producţie sau consum. Vecinul care ascultă radioul cu volum maxim noaptea, domnul care fumează într-un loc public sau proprietarul unei maşini poluante sunt exemple de externalităţi negative de consum, satisfacerea nevoilor unei părţi impunând un schimb nereciproc şi neavantajos unei alte părţi. Pe de altă parte, exemplul unei persoane care admiră tablourile unui prieten este un exemplu de externalitate pozitivă de consum.

În mod similar, externalitatea de producţie apare când posibilităţile de producţie ale unei firme sunt influenţate de alegerile unei alte firme sau consumator. Exemplul clasic al unei externalităţi de producţie pozitive reciproce¸ îl constituie o livadă de meri lângă o stupină, după cum cel al unei externalităţi de producţie negative îl poate reprezenta o întreprindere chimică în amonte şi o firmă de pescuit în avalul unui râu.

Punctul crucial al externalităţilor este acela că sunt bunuri care nu se vând pe piaţă.

Din punctul nostru de vedere poluarea mediului este o externalitate negativă atât de producţie cât şi de consum.

Istoric vorbind, termenii dezeconomie externă şi economie externală s-au folosit pentru circumstanţe în care partea afectată este păgubită sau avantajată de externalităţi. Exemplul poluării apei reprezintă o dezeconomie externală; dar nici economiile externale nu sunt greu de găsit totuşi. Un individ care cumpără un teren cu peisaj deosebit aduce o economie externală oricui o traversează.

O altă distincţie este importantă. O clasă de externalităţi, se ştie, sunt externalităţile pecuniare care se nasc atunci când efectele externale se transmit direct în preţuri înalte. Exemplul poluării nu este o externalitate pecuniară în totalitate pentru că efectul nu poate fi transpus direct în preţuri înalte.

Să considerăm un exemplu care vizează externalităţi de producţie. Firma S produce o cantitate de oţel (a) şi, de asemenea, o anumită cantitate de poluare (x) care va fi deversată în râu. Firma F, de pescuit, aşezată în aval este afectată de poluarea lui S. Să presupunem că funcţia costului lui S este dată de ca(a,x) unde a este cantitatea de

71

oţel produsă şi x este cantitatea de poluant, iar funcţia costului firmei F este dată de cb(b,x), unde b este producţia de peşte iar x este cantitatea de poluare.

Să notăm deci că, pentru F costul de producţie depinde atât de cantitatea de peşte produsă cât şi de cantitatea de poluant produsă de S.

Vom presupune că această poluare creşte costul producţiei de peşte Δcb/Δx > 0 şi diminuează costul producţiei de oţel: Δca/Δx < 0.

Această presupunere spune că mărirea cantităţii de poluare va descreşte costul producţiei de oţel, după cum reducerea poluării va creşte costul producţiei de oţel.

Problema maximizării profitului firmei siderurgice este:

iar problema maximizării profitului firmei de pescuit este:

Să reţinem că oţelul produs hotărăşte cantitatea de poluare pe care o generează, dar pescuitul trebuie să ia nivelul poluării ca factor în afara controlului său.

În aceste condiţii maximizarea profitului va fi :

- pentru firma siderurgică:

- pentru firma de pescuit:

Aceste condiţii arată că în acest punct al maximizării profitului, preţul fiecărui bun - oţel şi poluare - ar trebui să fie egal cu costul

72

marginal. În cazul firmei S, unul din produsele sale este poluarea, care, prin presupunere, are preţul 0.

Nu este greu de văzut externalitatea aici: firma F se preocupă de poluare dar nu are un control asupra ei. Firma S urmăreşte numai costul producţiei de oţel când ia în calcul maximizarea profitului, neconsi-derând costul pe care îl impune firmei F. Creşterea costului producţiei de peşte asociat cu creşterea poluării este parte a costului social al producţiei de oţel şi care este igonat de către firma S.

4.2.1.2. INTERNALIZAREA EXTERNALITĂŢILOR

Să presupunem că firmele F şi S fuzionează formând o singură firmă care produce peşte şi oţel (şi probabil poluare).

Aici nu este vorba de o externalitate ! Aşa cum am mai spus, o externalitate apare numai când acţiunile unei firme afectează posibilităţile de producţie ale altei firme. Dacă este vorba de o singură firmă, aceasta va lua în considerare interacţiunile între diferitele sale diviziuni în alegerea planului de maximizare a profitului.

Problema maximizării profitului pentru firma reunită este:

ale cărei soluţii rezultă din:

73

Termenul cheie este acesta din urmă. În această acţiune firma reunită va lua în considerare efectul poluării pentru costul marginal al ambelor diviziuni, de oţel şi pescuit. Când compartimentul oţel decide ce cantitate de poluare produce, consideră efectul acţiunii sale asupra compartimentului peşte, aşa deci, se ţine seama de costul social în planul producţiei.

Ce implică aceasta asupra cantităţii de poluare produsă ? Când firma S acţiona independent, cantitatea de poluare era determinată de condiţia:

Δca(a*,x*)/Δx = 0

Iată de ce, fabrica de oţel producea până când costul marginal era 0:

CMS(a*,x*) = 0 (4.1)

În cazul firmei reunite, cantitatea de poluare este determinată de condiţia:

(4.2)

Aşa deci, firma reunită produce poluare până când suma costului marginal al fabricii de oţel şi costului marginal al fabricii de peşte este zero. Această condiţie poate fi scrisă:

(4.3)

sau

În această ultimă expresie este pozitiv, ceea ce

demonstrează că mai multă poluare creşte costul de producţie pentru cantitatea de peşte. Prin urmare, firma reunită va dori să producă în condiţiile când este pozitiv; aşa deci, va dori să producă mai puţină poluare decât firma de oţel independentă. Când adevăratul

74

cost social al externalităţilor implicat în producţia de oţel va fi luat în calcul, producţia optimală de poluare se va reduce.

Când firma producătoare de oţel consideră să-şi minimizeze costul său privat de producţie a oţelului, aceasta produce când costul marginal al extrapoluării este egal cu zero; dar, la Paretto, eficienţa nivelului de poluare impune minimizarea costului social al poluării; eficienţa nivelului de poluare, suma costurilor marginale ale celor două firme, trebuie să fie egală cu zero (vezi fig.4.3).

În această diagramă -CMS măsoară costul marginal al firmei S pentru a produce mai multă poluare. Curba notată CMF reprezintă costul marginal al lui F pentru mai multă poluare. Firma S îşi maximizează profitul producând poluare până la punctul în care costul marginal, pentru a genera mai multă poluare, este zero.

Fig. 4.3. Costul social şi costul privat

Dar la eficienţa Paretto a nivelului de poluare, firma S poluează până în punctul când efectul creşterii marginale a poluării egalează costul marginal social, care considera impactul poluării pentru costurile ambelor firme.

75

-CMS = CMF

Cantitatea de poluare

CMF-CMS

Preţ

x*

Cantitatea optimă din punct de vedere social

Cantitatea optimă din punct de vedere privat

4.2.1.3. CALCULAREA CREŞTERII COSTURILOR DE FABRICAŢIE ÎN URMA INTERNALIZĂRII CHELTUIELILOR DE

DEPOLUARE, FOLOSIND METODA INPUT-OUTPUT24

Prezentarea problemei

Metoda input-output, cunoscută şi sub denumirea Balanţa legăturilor dintre ramuri sau, după numele autorului ei şi Metoda Leontieff, admite că fiecare ramură industrială consumă, alături de materii prime naturale şi produse din numeroase ramuri industriale, inclusiv ale ei proprii. Automat, nu întreaga producţie a ramurii respective poate figura ca produs disponibil în exteriorul sistemului întrucât o parte se consumă atât de însăşi ramura producătoare cât şi de alte ramuri industriale. Pornind de aici, se stabileşte o reţea de interdependenţe între ramuri, care fac ca o modificare a cererii din exterior pentru un produs să afecteze, direct sau indirect, producţia marii majorităţi a ramurilor unei economii. Meritul metodei este tocmai acela de a permite calcularea tuturor acestor efecte. Matematic, aceasta se realizează prin rezolvarea unor sisteme de ecuaţii matriceale, cu matrici ale căror dimensiuni depind de numărul de ramuri din sistemul economic analizat şi de numărul de produse ale fiecărei ramuri.

Considerând poluanţii ca produse, metoda permite integrarea problemelor de poluare şi ale protecţiei în ansamblul activităţilor industriale (şi, în general, economice).

Vom exemplifica cele arătate mai sus printr-un exemplu, cel mai simplu şi restrâns cu putinţă.

Se admite că avem de-a face doar cu două ramuri industriale, fiecare realizând un singur produs, precum şi câţiva poluanţi a căror tratare ulterioară antrenează şi utilizarea celor două produse din a căror fabricare au rezultat,

Calculul se va face în patru paşi succesivi:

24 Băloiu, L.M.; Aghelescu, Anca - "Protecţia mediului ambiant", curs A.S.E., Bucureşti, p.134-140.

76

1. Calculul capacităţilor de producţie a celor două ramuri, pentru realizarea unei disponibilităţi date către exterior, în condiţiile neglijării poluării

Fie cele două ramuri industriale - ramura 1 şi ramura 2. De la ramura 1 se solicită spre exterior o cantitate y1 de unităţi de produs, iar de la ramura 2 ÷ y2. Pentru fabricarea unei cantităţi de produs 1 se vor consuma a11 unităţi proprii şi a12 unităţi din produsul ramurii 2.

Producţiile totale ale celor două ramuri vor fi definite de ecuaţiile:

x1 = y1 + a11x1 + a12x2 (1)x2 = y2 + a21x1 + a22x2 (2)

deoarece, într-adevăr, producţia unei ramuri se distribuie în trei :

- producţia solicitată în exterior (yi) ;- producţia solicitată de ea însăşi (aiixi) ;- producţa solicitată de cealaltă ramură (aijxj) (unde i, j pot

fi 1 sau 2).

Prin rearanjarea termenilor în cadrul fiecărei ecuaţii se ajunge la sistemul:

y1 = (1 - a11)x1 - a12x2 (3)y2 = (1 - a22)x2 - a21x1 (4)

care permite, pentru y1 şi y2 date, calcularea producţiei fiecărei ramuri x1

şi x2.

2. Luarea în considerare a reziduurilor şi a eforturilor tehnologice de tratare a lor

Producerea unei unităţi din primul produs implică automat producerea a a31 respectiv a32 unităţi de deşeuri. Pe de altă parte, prelucrarea unei unităţi de deşeuri consumă a13 unităţi din primul produs, a23 unităţi din cel de-al doilea, dar produce, la rândul său, a33 unităţi de deşeuri.

Producţia de deşeuri va fi :

77

a = a31x1 + a32x2 (5)

Dacă din această cantitate, doar y3 unităţi pot fi deversate în mediu, restul fiind prelucrate, obţinem:

y3 = a31x1 + a32x2 - (1 - a33)x3 (6)

unde x3 este cantitatea de deşeuri ce trebuie eliminată.Primele două ecuaţii (3,4) trebuie şi ele suplimentate cu termeni

care arată cu cât trebuie mărite producţiile celor două ramuri pentru a furniza posibilitatea prelucrării deşeurilor.

y1 = (1 - a11)x1 - a12x2 - a13x3 (7)y2 = (1 - a22)x2 - a21x1 - a23x3 (8)y3 = a31x1 + a32x2 - (1 - a33)x3 (9)

ceea ce permite să recalculăm pe x1 şi x2 în funcţie de y1, y2 şi y3.

3. Calculul costurilor de producţie, dacă cheltuielile de depoluare sunt suportate din exterior

Admitem că, în afară de ceea ce se plăteşte pentru produsele prelucrate din ramura proprie şi din cealaltă, producerea unei unităţi de produs implică în prima ramură cheltuieli de c1 unităţi monetare iar în ramura a doua de c2 unităţi monetare.

Costurile de producţie vor fi, în acest caz, pentru unitatea de produs, date de sistemul de ecuaţii:

p1 = a11p1 + a21p2 + c1 (10)p2 = a12p1 + a22p2 + c2 (11)

Dacă pentru depoluare se cheltuiesc, pe lângă valoarea produselor luate de la cele două ramuri încă c3 unităţi monetare, putem calcula şi preţul tratării unităţii de deşeuri:

p3 = a13p1 + a23p2 + c3 (12)

4. Recalcularea preţurilor în urma internalizării cheltuielilor de depoluare

78

Se pune problema de a acoperi, total sau parţial, cheltuielile de depoluare, mărind preţul de fabricaţie al produselor (internalizarea cheltuielilor). Cantitatea totală de deşeuri este:

a31x1 + a32x2

Costul prelucrării deşeurilor tratate este:

Ct = p3x3 (13)

Acest cost trebuie inclus în costurile produselor de bază, p1 şi p2 - şi anume, proporţional cu cantitatea rezultată de la fabricarea fiecărui produs şi cu rata de internalizare.

Valorile care corespund la tratarea unei unităţi de deşeuri vor fi, pentru produsele 1 şi 2:

(14)

(15)

unde q este fracţiunea internalizată din costul operaţiei de tratare a deşeurilor. Deci 0 < q < 1

Preţurile produselor (şi tratării deşeurilor) se formează acum astfel:

p1 = a11p1 + a21p2 + A31p3 + c1 (16)p2 = a12p1 + a22p2 + A32p3 + c2 (17)p3 = a13p1 + a23p2 + a33p3 + c3 (18)

ceea ce ne permite să calculăm valorile lui p1, p2 şi p3 conform cu rata de internalizare q cuprinsă implicit în A31 şi A32.

Exemplu de calcul

79

Dacă se consideră cantitatea maximă de poluanţi ce se poate emite în mediu, y3 = 20 unităţi, costurile sunt următoarele : c1 = 450; c2 = 625; c3 = 500, iar y1, y2 şi aij sunt:

y1 = 100 a12 = 0,31 a22 = 0,18 a32 = 0,04y2 = 70 a13 = 0,10 a23 = 0,09 a33 = 0,06a11 = 0,33 a21 = 0,26 a31 = 0,08

Pasul 1:

100 = (1- 0,33)·1 + 0,31·270 = 0,26·1 + (1- 0,18)

care ne dau, după rezolvare:

x1 = 225; x2 = 160

Pasul 2:

a = 225·0,08 + 160·0,06 = 27,6

Sistemul de ecuaţii devine:

100 = 0,67·1 + 0,31·2 + 0,1·370 = 0,26·1 + 0,81·2 + 0,09·3

20 = 0,08·1 + 0,06·2 - (1 - 0,04)·3

care ne dau : x1 = 226,95; x2 = 161,55; x3 = 8,17, care sunt, într-adevăr, ceva mai mari ca înainte.

Pasul 3:

p1 = 0,33·p1 + 0,26·p2 + 450p2 = 0,31·p1 + 0,18·p2 + 625

care duce la :

p1 = 1175,31; p2 = 1252,27

şi înlocuind în ecuaţia a 3-a obţinem:

p3 = 0,1·1161,37 + 0,09·1215,91 + 500 = 730,30

80

Pasul 4:

Recalculăm A31 şi A32, mai întâi pentru un grad de internalizare a costurilor de 50%, folosind relaţiile (14,15), cu q = 0,5, găsim:

A31 = 0,01; A32 = 0,008

Rezolvând apoi sistemul (16÷18), găsim:

p1 = 1195,33; p2 = 1267,86; p3 = 748,61

Rezolvând pentru un grad de internalizare de 100% (q = 1), găsim în final:

p1 = 1215,75; p2 = 1288,95; p3 = 767,87

ceeaa ce arată clar cum cresc costurile de producţie o dată cu internalizarea. Reprezentând grafic variaţia costurilor obţinem:

Paşii 2, 3 şi 4 se pot relua admiţând acum că, în urma modificării legilor, cantitatea ce se poate evacua în mediu (y3) scade de la 20 la 10 şi respectiv 0 unităţi de poluant. Se obţin rezultatele:

Rezidii evacuate 20 unităţi 10 unităţi 0 unităţi

81

x1 226,943 229,51 232,08x2 161,553 163,59 165,62x3 8,176 18,93 29,69

Costuri la q = 0p1 1175,91 1175,91 1175,91p2 1252,27 1252,27 1252,27p3 730,30 730,30 730,30

Costuri la q = 0,5p1 1195,33 1220,63 1245,63p2 1267,86 1288,16 1308,22p3 748,61 753,05 757,45

Costuri la q = 1p1 1215,75 1268,22 1320,74p2 1288,95 1326,35 1368,49p3 767,87 777,28 786,71

4.2.2. VALORIZAREA

Am arătat anterior că poluarea, din punct de vedere economic, este o externalitate. Sunt numeroase cazuri când efectele poluării generează pierderi agentului mediu ce nu pot fi cuantificate. De exemplu, afectarea stratului de ozon nu oferă valoarea concretă a costului social al producţiei de freoni. Crearea unui fond pentru mediu reclamă cunoaşterea valorii unui lucru.

Să luăm ca exemplu situaţia în care dintr-un set de proiecte de mediu trebuie ales unul singur, limitarea fiind de ordin financiar:

- o staţie de epurare a apei la Galaţi, pentru care ar trebui o creştere cu 25% a capacităţii;

- o centrală termoelectrică la Brăila care ar necesita o reducere a poluării cu 25%;

- amenajarea unei gropi de gunoi pentru limitarea contaminării solului, aerului şi apei lângă Galaţi.

Etapele alegerii sunt:

82

- trimiterea experţilor (ingineri, economişti) în teren care să furnizeze date despre tehnologie şi costuri;

- alegerea priorităţii cunoscând numai aceste date.

Alegerea în cazul proiectelor ecologice însă nu se poate face numai în funcţie de aceste elemente. Avem nevoie de o scală a beneficiilor (deci efectul social) care să completeze beneficiul fizic. Intervenţia preferinţelor oamenilor pentru calitatea lor, respectiv beneficiul antropocentric este răspunsul în alegerea priorităţii.

Economiştii recunosc că preferinţele, gusturile sunt concepte relative, valoarea fiind intrinsec legată de compararea cu alte obiecte şi fiind dată (conform teoriei valorii muncii) de cantitatea de muncă înglobată; în acest sens s-au depus eforturi considerabile pentru a găşi căi de a ataşa valoare monetară bunurilor de mediu (vezi lucrarea lui Freeman). S-au elaborat două metode de bază: prima este evaluarea hedonică, cea de-a doua este evaluarea contingentă.

Evaluarea hedonică încearcă să estimeze valoarea unui bun de mediu prin observarea comportamentului uman la cumpărarea efectivă a bunului respectiv. De exemplu, vei încerca să estimezi valoarea unui teren liber prin comparaţie cu casele care nu dispun de asemenea avantaje. De obicei se foloseşte analiza regresiunii pentru a izola efectul unui bun de mediu asupra valorii proprietăţii. Metoda costului de transport este şi ea în categoria hedonică. În acest caz se estimează valoarea unei zone de agrement pe baza sumelor cheltuite pentru transport.

Evaluarea contingentă se bazează pe sondaje directe privind disponibilitatea de a plăti pentru bunuri sau calitatea mediului a fiecărui individ. Rezultatele chestionarelor şi nu observarea directă a comportamentului economic, sunt elemente folosite pentru a face estimări valorice. Există unele probleme recunoscute în această metodă, şi anume că rezultatele pot fi denaturate dacă, de exemplu, întrebările sunt percepute ca prea ipotetice sau dacă subiecţii încearcă să manipuleze strategic răspunsurile în avantajul lor.

Ceea ce face valorizarea economică-ecologică este să găsească un numitor comun al beneficiilor fizice în care să putem compara bunurile. Pentru aceasta economiştii folosesc banii. Această valorizare

83

intervine la sfârşitul unui lanţ care începe cu poluarea şi continuă cu o serie de verigi ca, descărcare în mediu, modificări ambientale, absorbţie în diferite componente şi se încheie cu impactul fizic. De exemplu, o termocentrală produce o anumită cantitate de poluare (SO2, NOx, CO2) care odată ajunsă în mediu este receptată de organisme (plante, animale şi om) şi absorbită, ceea ce conduce la daune fizice (vezi subcap. "Efectele poluării […]"), acestea putând fi valorizate.

Valorizarea este deci, măsurarea valorilor deteriorărilor fizice. Câte tipuri de valoare există ?

Spre exemplificare, valoarea Deltei Dunării poate fi privită ca:

- valoare directă de întrebuinţare:

- sursă de apă pentru oraşe (Sulina, Tulcea);- sursă de apă industrială;- piscicultură;- agrement;- transport.

Fig. 4.4.

- valoarea indirectă este valoarea de serviciu ecologic:

- controlul inundaţiilor;- echilibrarea circuitelor apei;- controlul încărcării şi descărcării apelor freatice;- asimilarea şi biodegradarea deşeurilor.

84

VALOAREA

Valoarea de întrebuinţare Nonvaloarea de întrebuinţare

Valoarea directă de

întrebuinţare

Valoarea indirectă de întrebuinţare

Valoarea de moştenire

Valoarea de opţiune

Valoarea de existenţă

- valoarea de opţiune - o constituie materialul genetic pentru viitor (specii de plante, animale);

- valoarea de moştenire - păstrarea ei pentru generaţiile viitoare, ca patrimoniu natural al ţării;

- valoarea de existenţă - menţinerea unor specii, prezervarea biodiversităţii, fără a fi direct întrebuinţată

Pentru ultimele două tipuri de valoare ar trebui să se plătească. Suma surselor de valoare (V.I. + N.V.I.) dă valoarea economică totală.

4.2.3. BUNĂSTAREA

Ideea de bunăstare a fost dintotdeauna în atenţia individului. Formularea ei a fost însă făcută de-a lungul timpului de pe poziţii şi în condiţii de referinţă diferite. Conform definiţiei adoptate în literatura economică românească, bunăstarea, ca element fundamental al situaţiei umane, se constituie ca o modelare a sistemului de nevoi potrivit cadrului social-economic în care este integrat individul.

Din perspectiva economico-ecologică însă, adoptăm şi prezentăm aici o variantă de abordare a acestei stări aparţinând profesorului Clifford Zinnes de la Universitatea Minessota.

Bunăstarea (W) unui individ, într-un anumit moment, este funcţie de doi factori determinanţi: venitul (Y) şi calitatea mediului ambiant (E).

1. Vom nota astfel :

W0 = W(Y0,E0) în momentul iniţial 0 şi W1 = W(Y1,E1) în momentul iniţial 1 când se schimbă calitatea mediului, deci : E0 ≠ E1.

Întrebarea ce se pune este: care este maximul sumei plătite pentru această schimbare în bine ? Cu cât se reduce venitul, astfel încât, venitul mai mic împreună cu calitatea mediului mai bună să conducă la aceeaşi stare de bine ?

W = W1(Y0 - V,E1) = W0

85

Pentru aflarea lui V (suma de plătit) se folosesc tehnicile de valorizare. În această primă situaţie se vorbeşte despre disponi-bilitatea de a plăti.

2. Există însă şi o a doua variantă, în care individul renunţă la îmbunătăţirea mediului în schimbul unei sume de bani. Care este minimul acceptat pentru creşterea venitului care să-i asigure compensatoriu acelaşi nivel al bunăstării ?

În acest caz:

W1 = W(Y0 + V,E1) = W(Y0,E1)

Valorile monetare ale lui V în cele două situaţii, calculate chiar empiric, nu duc la aceeaşi cifră. Valorile pe care le-ar putea lua V practic nu au limită pentru al doilea caz, în schimb nu pot fi mai mari ca Y în primul caz. Se vorbeşte în această situaţie de disponibilitatea de acceptare a lipsei de bunăstare.

4.2.4. INSTRUMENTE ALTERNATIVE ALE POLITICII DE MEDIU

Această secţiune tratează despre instrumentele alternative de bază ale politicii de mediu pentru controlul externalităţilor.

Printre instrumentele alternative se numără presiunile morale, impozitele, normele, mijloacele tehnologice, subvenţiile, permisele de emisie şi multe altele. Concepţia asupra acestei probleme s-a modificat în timp. Guvernul opate recurge la ajutorul politicilor normative pentru a înlătura subevaluarea mediului înconjurător în tranzacţiile comerciale, dar, în acelaşi timp trebuie să folosească şi instrumente economice pentru stimularea, lansarea producţiei şi influenţarea comportamentului poluatorilor. Introducerea unor reglementări, standarde de emisii, ghiduri, monitoring, penalizări pentru abateri este o necesitate evidentă în perioada restructurărilor sectoriale, a retehnologizărilor şi a formării proprietăţilor private, când maximizarea eficienţei economice înlătură orice interes.

Metodologia O.E.C.D. clasifică instrumentele economice ale politicii mediului înconjurător în cinci categorii:

86

- taxele de poluare, de folosinţă, pe produs şi admini-strative;

- subvenţii, concesii, alocaţii, împrumuturi cu dobânzi reduse;

- sisteme de depunere-restituire (credite rambursabile la predarea ambalajelor);

- permise comercializabile pe piaţa emisiilor poluante (practicate în S.U.A., Canada, Germania);

- constrângeri financiare.

Aceste instrumente au ca scop afectarea costurilor şi a beneficiilor diferitelor acţiuni alternative ale poluatorilor şi influenţarea comportamentului acestuia în alegerea acelor variante care sunt mai favorabile din punctul de vedere al mediului.

Ne vom opri aici asupra a trei instrumente care s-au bucurat în timp de mai multă atenţie. Majoritatea dezbaterilor academice s-au centrat în jurul eficienţei instrumentului, costurilor administrative şi problemelor de echitate.

Discutarea instrumentelor începe de obicei de la taxele de poluare prin emisii. Ideea ce stă la baza acestor taxe este că dacă guvernul impune o taxă pe poluare prin emisii aproximativ egală cu costurile exterioare reale ale societăţii, producătorii particulari vor fi stimulaţi să producă şi să polueze la nivelul optimal pentru societate.

Economiştii au dezbătut îndelung avatajele şi dezavantajele taxelor comparativ cu normele. Prin norme se înţelege de obicei că fiecare firmă care poluează într-o anumită industrie, va trebui să-şi reducă poluarea cu aceeaşi cantitate. Această metodă face să crească costul reducerii poluării (în comparaţie cu taxele) deoarece nu permite firmelor flexibilitatea de a depolua mai mult sau mai puţin, funcţie de costurile lor marginale de remediere. Totuşi, normele sunt în general, mai uşor de administrat şi uneori sunt percepute ca mai echitabile şi prin urmare mai acceptabile din punct de vedere politic pentru industrie.

4.2.4.1. PERMISELE DE POLUARE. TAXA PIGOUVIANĂ

87

Permisele de poluare tranzacţionabile numite uneori tranzacţii de emisii sau drepturi de poluare, sunt distribuite prin licitaţie guvernamentală sau potrivit antecedentelor de producţie. Aceste drepturi pot fi cumpărate şi vândute, facând ca firmele cele mai profitabile să poată continua să opereze, celelalte încetându-şi activitatea. Teoreticienii susţin că în momentul când se vor putea comercializa drepturile de poluare se va obţine un dublu beneficiu : poluarea se va reduce cu costurile cele mai mici şi se reduc şi costurile administrative.

Să privim un model economic simplu; să presupunem că sunt numai două firme. Cota de emisie a firmei 1 este x1 şi a firmei 2 este x2. Costul obţinerii unei cote de emisii x1 este C1(x1) şi similar pentru firma 2.

Cantitatea totală de emisie este fixată la nivelul ţintă X. Dacă vrem să minimizăm costul total al obţinerii normei de emisii, scop al unei constrângeri agregate, trebuie să rezolvăm următoarea problemă:

astfel încât: x1 + x2 = XAcum argumentul economic standard dovedeşte că costul

marginal al controlului emisiei trebuie să fie egalizat la nivelul ambelor firme. Dacă o firmă are costul marginal al controlului emisiei mai înalt decât cealaltă, atunci ar putea să-şi diminueze costurile totale prin reducerea cotei sale şi crescând cota celeilalte firme.

Cum putem să ajungem la aceasta ? Dacă măsurile guverna-mentale au informaţii despre costul emisiilor pentru toate firmele, s-ar putea decide structura adecvată a producţiei şi ar putea-o impune tuturor. Dar costul acumulării tuturor acestor informaţii şi păstrarea lor la zi este limitativ. Este mult mai uşor să caracterizeze soluţia optimală decât să o implementeze.

Mai mulţi economişti au argumentat că cea mai bună cale de implementare a unei soluţii eficiente pentru problema controlului emisiei este să se folosească o piaţă. Se stabileşte o cotă iniţială, având o valoare medie anuală. Dacă o firmă atinge exact procentul stabilit (sau nu este descoperită !) ea nu va fi penalizată. Oricum ar fi, dacă şi-ar reduce emisia cu mai mult decât cota de emisie, va putea vinde surplusul său de drept de emisie pe o piaţă deschisă.

88

Să presupunem că pentru o firmă, cota de emisii este de 95 tone nitrogen oxid pe an. Dacă ea reuşeşte să producă numai 90 tone într-un an, atunci poate să vândă dreptul de 5 tone altei firme. Fiecare firmă poate să compare preţul pe piaţă pentru un credit de emisie cu costul reducerii emisiilor sale şi să decidă dacă este mai bine să-şi reducă emisiile sau să cumpere credite de la altă firmă.

Firmele care vor constata că este uşor să-şi reducă emisiile vor vinde credite firmelor care vor constata că este costisitor să-şi reducă poluarea. În echilibru, preţul pieţei dreptului de emisie pe tona de poluant va egala costul marginal al reducerii emisiei pe tonă. Dar aceasta este exact condiţia ce caracterizează structura optimă a emisiilor. Piaţa emisiilor permite producerea automată a unor nivele optime ale emisiilor.

Interpretarea condiţiilor

Există câteva interpretări obişnuite ale condiţiilor de Paretto - eficienţă derivate anterior. Fiecare din aceste interpretări sugerează o schemă pentru a corecta pierderea eficienţei creată de externalitatea de producţie.

Prima interpretare este pentru situaţia când firma producătoare de oţel S, se află în faţa unui preţ nefavorabil pentru poluare. În ceea ce priveşte firma de oţel, producţia sa de poluare nu o costă nimic. Dar neglijarea costului poluării impune acest lucru firmei de pescuit. În acord cu această observaţie, situaţia poate fi rectificată prin punerea în faţa producătorului a costului social adevărat al acţiunilor sale.

O cale de a face aceasta este de a pune o taxă pe poluarea generată de firma S. Să presupunem că vom pune o taxă de t unităţi monetare pe unitatea de poluare generată de firmă. În acest caz, problema maximizării profitului firmei S devine:

Condiţiile maximizării profitului vor fi:

89

Comparând aceste condiţii cu ecuaţia (4.3) vom vedea:

vom înţelege că acestea sunt condiţii ce caracterizează eficienţa Paretto a nivelului de poluare. Acest gen de taxă este cunoscut sub numele de taxa lui Pigou.

Problema taxei pigouviene este că avem nevoie să cunoaştem nivelul optimal al poluării înainte de a impune taxa. Dar dacă ştim nivelul optim al poluării am putea recomanda firmei S să producă exact cât trebuie, nemai fiind nevoie să recurgem la sistemul taxelor.

O altă interpretare a problemei este aceea a lipsei pieţei - piaţa pentru poluator. Problema externalităţilor apare pentru că poluatorul este în faţa preţului zero pentru ieşirea unuia din bunurile pe care le produce, chiar dacă lumea va fi dispusă să plătească pentru a se reduce nivelul acestui output.

Din punct de vedere social, output-ul poluare va avea un preţ negativ. Am putea să ne imaginăm situaţia în care firma F are dreptul la apă curată, dar ar putea să vândă acest drept al său.

Să luăm q preţul pe unitatea de poluare şi x cantitatea de poluare produsă de S. Problema maximizării profitului întreprinderii de oţel S este:

şi problema maximizării profitului pentru firma de pescuit este:

Termenul qx intră cu semn negativ în expresia profitului pentru firma S când el reprezintă cost - S trebuie să cumpere dreptul de a

90

genera x unităţi de poluare; dar intră cu semn pozitiv în expresia profitului lui F, când F se hotărăşte să vândă dreptul său.

Condiţiile maximizării profitului sunt:

(4.4)

(4.5)

(4.6)

(4.7)

Fiecare dintre firma este în faţa costului marginal al fiecăreia dintre acţiunile sale când alege cât de multă poluare vinde sau cumpără. Dacă preţul poluării este ajustat până la nivelul la care cererea de poluare egalează oferta de poluare, vom avea un echilibru eficient, exact ca şi în cazul oricărui alt bun. Să notăm că soluţia optimală, ecuaţiile (4.5) şi (4.7) implică:

Această afirmaţie arată că, costul marginal al lui S pentru reducerea poluării trebuie să fie egal cu beneficiul marginal al lui F pentru aceeaşi reducere a poluării. Dacă aceste condiţii nu sunt satisfăcute, nu vom avea un nivel optim al poluării. Aceasta este condiţia identică întâlnită în ecuaţia (4.3).

Să considerăm însă că firma S are dreptul să polueze şi firma F ar vrea să plătească pentru diminuarea poluării. În această situaţie ne aşteptăm să ajungem la acelaşi rezultat, deoarece trebuiesc satisfăcute aceleaşi condiţii. Deci, presupunând dreptul de poluare al lui S la o cantitate x, iar F dispusă să plătească reducerea acestei cantităţi, maximizarea profitului pentru S va fi:

91

Acum fabrica de oţel are două surse de venit: ea poate să vândă oţel şi poluare. Condiţia ca preţul să egaleze costul marginal devine:

(4.8)

(4.9)

Maximizarea profitului pentru firma de peşte este acum:

în care condiţiile optimului sunt:

(4.10)

(4.11)

În cazul externalităţilor de producţie, modelul optim al producţiei este independent de repartizarea drepturilor de proprietate. Desigur, distribuţia profitului va depinde în general de repartiţia drepturilor de proprietate. Chiar dacă rezultatul social va fi independent de distribuţia drepturilor de proprietate, proprietarii firmelor în discuţie pot avea păreri bine determinate despre o distribuţie potrivită.4.2.5. CHELTUIELI PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI

În România, cheltuielile pentru protecţia mediului, indiferent din ce fonduri se suportă, se împart în:

- cheltuieli privind prevenirea poluării şi degradării mediului;

- cheltuieli de identificare a poluării şi de protecţie a mediului;

- cheltuieli de remediere a degradării şi poluării mediului.

92

1. Cheltuieli privind prevenirea poluării şi degradării mediului:

Se efectuează înainte de a se produce poluarea putând fi grupate în:

- cheltuieli de cercetare-dezvoltare;- cheltuieli determinate de stabilirea standardelor de

calitate a efluienţilor şi produselor;- cheltuieli legate de modificarea tehnologiilor pentru

diminuarea sau eliminarea poluării;- cheltuieli cu noi obiective de investiţii pentru depoluare

la obiectivele economice în funcţiune;- cheltuieli legate de controlul şi dirijarea proceselor în

scopul protejării mediului, în această categorie intrând:

- contravaloarea aparaturii care se montează pentru supraveghere şi sesizare;

- aparatura de determinare a substanţelor poluante;- dispozitive de protecţie pentru prevenirea unor fenomene

care ar provoca poluare ridicată.

- cheltuieli cu prelucrarea suplimentară a unor materii prime şi materiale pentru a nu polua pe parcursul consumării în procesul de producţie;

- cheltuieli de înlocuire a unor substanţe poluante cu altele mai puţin poluante;

- cheltuieli pentru realizarea de noi ambalaje nepoluante;- cheltuieli cu pregătirea personalului (şcolarizare,

perfecţionare, reciclare);- cheltuieli legate de experienţe, experimente şi încercări

de recuperare şi valorificare a deşeurilor;- cheltuieli legate de computerizarea proceselor

tehnologice şi a instalaţiilor de depoluare.

Prin însumarea tuturor acestor cheltuieli obţinem nivelul cheltuielilor pentru prevenirea poluării şi degradării mediului.

2. Cheltuieli de identificare a poluării şi de protecţie a mediului:

93

Aceste cheltuieli sunt :

- cheltuieli legate de controlul de recepţie a materiilor prime şi materialelor ;

- cheltuieli legate de controlul procesului de producţie :

- analize efectuate pe parcursul fluxului tehnologic;- cheltuieli legate de exploatarea reţelelor de avertizare în

caz de avarii sau dereglări;- cheltuieli cu laboratoarele de protecţia mediului;- cheltuieli cu programarea şi urmărirea pe calculator a

noxelor, cu supravegherea ecologică a mediului;- salariile personalului care se ocupă cu supravegherea

mediului.

- cheltuieli privind controlul mediului în jurul unităţii ;- cheltuieli legate de valorificarea, depozitarea, transportul

sau distrugerea deşeurilor periculoase;- cheltuieli de exploatarea instalaţiilor de depoluare (mate-

riale, energie, salarii personal, alte cheltuieli).

Toate aceste cheltuieli însumate reprezintă cheltuielile de protecţie a mediului şi de identificare a poluării.

3. Cheltuielile de remediere a degradării şi poluării mediului:

Sunt determinate de daunele provocate, daune care pot fi :

- daune importante - cele determinate de deversarea unor poluanţi peste limitele admise prin încălcarea normelor admise sau a legislaţiei;

- daune majore -provocate de contaminarea apei, aerului, solului sau altor factori de mediu care necesită unele lucrări de reparare pentru a mai putea fi utilizaţi;

- daune ireversibile - cele care nu mai pot fi remediate sub nici o formă, cum sunt dispariţia unor plante şi animale, distrugerea unui monument al naturii etc.

Aceste cheltuieli de remediere se împart în:

94

- amenzi plătite pentru daune aduse mediului;- cheltuieli determinate de plata unor taxe pentru deversări

sau folosirea unor resurse peste cele stabilite prin contracte şi altele impuse de lege;

- cheltuieli de remediere a mediului:

- decontaminarea unor terenuri infestate cu substanţe toxice sau radioactive;

- decontaminarea apelor freatice;- reîmpăduriri;- repunerea în circuit a unor terenuri degradate prin

lucrări iraţionale sau catastrofe naturale.

- despăgubiri plătite organelor de mediu sau altor agenţi economici pentru daune provocate ca urmare a poluării sau altor acţiuni cu impact ecologic negativ;

- cheltuieli cu dezafectarea unor instalaţii puternic poluante.Prin însumarea tuturor acestor cheltuieli se obţin cheltuieille de

remediere a mediului.

CAPITOLUL 5ELEMENTE DE DREPT AL MEDIULUI

Principalul instrument juridic în protecţia şi conservarea mediului îl constituie dreptul. Obiectul dreptului mediului înconjurător este reprezentat de raporturile, relaţiile sociale specifice privind protecţia mediului şi folosirea resurselor naturale. Din punct de vedere al metodei

95

de reglementare, importanţa deosebită pe care o prezintă conservarea, dezvoltarea şi protecţia componentelor mediului şi a mediului înconjurător în ansamblul său, reclamă intervenţia directă a statului, conferind un caracter de autoritate, imperativ reglementării juridice a raporturilor sociale din acest domeniu.

Definiţia completă a dreptului mediului înconjurător spune că acesta este "ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de natură - ca element vital şi suport al vieţii - în procesul conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor mediului înconjurător - naturale şi artificiale -, precum şi relaţiile legate de conservarea lor, care presupune protecţie şi ameliorare".

5.1.PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

A. Pe plan intern :

a. Principiul potrivit căruia protecţia mediului înconjurător trebuie să constituie un element esenţial al politicii economice şi sociale a statului. Potrivit acestui principiu, protecţia mediului înconjurător este:

- obiectiv de interes naţional;- prioritate în activitatea de restructurare şi redimen-

sionare a economiei după principiile economiei de piaţă şi linie directoare a strategiei de dezvoltare viitoare.

b. Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale astfel încât să nu aducă prejudicii altor state;

c. Principiul priorităţii sănătăţii şi bunăstării populaţiei în comparaţie cu alte scopuri de folosire a resurselor naturale (potrivit Constituţiei, statul garantează dreptul cetăţeanului la

96

sănătate fizică şi mentală strâns legat de dreptul la viaţă ca drept fundamental al omului)25;

d. Principiul apărării factorilor naturali ai mediului înconjurător prin folosirea atentă, raţională a resurselor în funcţie de nevoi, în interesul generaţiilor prezente şi viitoare26;

e. Principiul participării populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător. Acest principiu vizează trei aspecte:

- dreptul individului de a fi informat în legătură cu proiectele şi progresele ce vizează relaţia sa cu mediul, precum şi asupra calităţii mediului;

- posibilitatea participării la elaborarea deciziilor ce pot avea influenţă asupra mediului;

- dreputul individului de a se adresa organelor executive şi judecătoreşti dacă se consideră lezat ca urmare a degradării şi poluării mediului.

f. Principiul interzicerii poluării;g. Principiul poluantul plăteşte (în legislaţia actuală

românească acest principiu este consacrat în mod expres în capitolul 5 al Legii protecţiei mediului)27.

25 În vederea asigurării condiţiilor de calitate a mediului pentru sănătatea fizică şi mentală a oamenilor, Legea protecţiei mediului nr.137/1995 stabileşte atribuţiile Ministerului Sănătăţii

a. supraveghează evoluţia stării de sănătate a populaţiei în raport cu calitatea mediului;

b. controlează calitatea apei şi a produselor alimentare;c. elaborează, în colaborare cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului,

norme de igienă a mediului şi controlează respectarea acestora;d. raportează periodic despre influenţa mediului asupra sănătăţii populaţiei şi

colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului în stabilirea şi aplicarea măsurilor privind ameliorarea calităţii vieţii. Rapoartele se publică anual;

e. colaborează cu celelalte ministere cu reţea sanitară proprie în vederea cunoaşterii exacte a stării de sănătate a populaţiei şi de protecţe a mediului din domeniile lor de activitate.

26 Vezi subcapitolul Dezvoltarea durabilă.27 În aplicarea acestui principiu pot apare unele dificultăţi legate de răspunsul la întrebarea cine plăteşte ? Întreprinderea care poluează, consumatorul din aval sau furnizorul din amonte ?; Obiectul plăţii este o despăgubire, o depoluare sau o schimbare de tehnică ? În literatura juridică, dreptul internaţional privat al repartiţiei analizează aceste probleme din două puncte de vedere : al determinării jurisdicţiei competente (locuss delicti commissi) şi

97

B. Pe plan extern:

1. Principii generale:

a. Principiul sic utere tuo se referă la obligaţia statelor de a se asigura că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei naţionale nu cauzează daune mediului altor state;

b. Principiul informării şi cooperării între state28;c. Principiul bunei vecinătăţi29;d. Principiul notificării şi consultării (are valoare de

recomandare);e. Principiul protejării patrimoniului comun30.

2. Principii specifice sau cu caracter restrâns:

a. Principiul prevenirii. Pentru a fi eficientă, funcţia preventivă a dreptului internaţional în domeniul mediului înconjurător implică elaborarea unor reglementări juridice. Statele au încheiat deja unnumăr de convenţii internaţionale şi regionale, cu caracter preventiv, scopul lor esenţial fiind acela de a determina măsurile ce le revin, prin aplicarea noului principiu.

b. Principiul interzicerii poluării. În practica internaţională nu s-a ajuns la formarea unei reguli integrate în acest domeniu.

c. Principiul nediscriminării, presupune asimilarea pagubelor sau prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state contractante, cu cele ce se produc sau se vor produce în ţara în care sursele poluante au fost localizate. Acest principiu poate fi folosit pentru a justifica principiul poluantul plăteşte, în domeniul poluării transfrontaliere, după ce poluarea a avut loc. Aceasta înseamnă că victimelor poluării

al legii aplicabile (lex loci sau lex fori).28 Conform Principiului 24 al Declaraţiei de la Stockholm, 1972.29 Acordurile de bună vecinătate prevăd că ţările vecine se angajează pentru a împiedica anumite consecinţe negative de-a lungul frotierei naţionale. Consiliul Europei a dat două rezoluţii asupra protecţiei mediului înconjurător: Coordonarea eforturilor care privesc amenajarea teritoriului împotriva poluării aerului, Problemele frontaliere ale poluării.30 Prin patrimoniu comun se înţeleg, pe de o parte, bunuri ori resurse naţionale care prezintă, pe plan mondial, o importanţă deosebită, sub raport ştiinţific, estetic şi conservativ; pe de altă parte, zona (în dreptul maritim) ori spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti (în dreptul spaţial), aflate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, care reclamă măsuri specifice de protecţie, conservare şi utilizare în interesul întregii comunităţi internaţionale.

98

transfrontaliere li se acordă un trateament egal cu persoanele afectate de o poluare similară în ţara de sursă a poluării. Acest principiu indică conduita după care politicile privind mediul nu trebuie să fie mai puţin severe în afara graniţelor, decât în ţara de origine a poluării.

d. Principiul poluantul plăteşte - cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării trebuie să cadă în sarcina autorului.

5.2.FORME DE EXPRIMARE A NORMELOR JURIDICE CARE PRIVESC COMPORTAREA SUBIECŢILOR DE DREPT ÎN LEGĂTURĂ CU CONSERVAREA, DEPOZITAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Constituţia este legea fundamentală, cu forţa juridică cea mai mare, constituind un izvor şi al dreptului mediului înconjurător.

Recunoaşterea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, garantarea dreptului la viaţă şi dreptul la ocrotirea sănătăţii precum şi alte referiri la mediul înconjurător, resursele naturale, refacerea şi ocrotirea echilibrului ecologic necesar în ultimă instanţă creşterii calităţii vieţii, rezultă din redactarea mai multor articole din Lege31. Existenţa unui mediu înconjurător cât mai curat constituie condiţia sine qua non a realizării acestor drepturi fundamentale.

Legea este actul juridic al Parlamentului care vizează în mod special desfăşurarea activităţii de protecţie a mediului. Apariţia primei legi privind protecţia mediului înconjurător în România, la 20 iunie 197332 a situat ţara noastră, la acea dată, printre primele ţări din lume care dispuneau de o lege cadru în acest domeniu, până la această dată, legislaţia privind exclusiv domeniul ocrotirii naturii.

Legea nr.9/1973 a fost ulterior completată de alte acte normative33, dar, deşi pe plan legislativ, reglementările juridice, precum

31 Art.20, alin.1; art.22; art.33; art.41, alin.6; art.134, alin.2, lit.e şi alin.4.32 Legea nr.9/1973, publicată în Buletinul Oficial nr.91/23.06.1973.33 Legea apelor nr.8/1974, Legea nr.12/1974 privind pescuitul şi piscicultura, Legea nr.2/1976 privind adoptarea Programului Naţional pentru conservarea şi dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976 - 2010, Legea nr.3/1978 privind sănătatea populaţiei,

99

şi unele măsuri organizatorice adoptate au creat cadrul juridic şi instituţional adecvat, aplicarea în fapt a măsurilor de protecţie a mediului înconjurător au rămas numai litera moartă a legii.

În anul 1991, prin Hotărârea Guvernului nr.264/12 aprilie, s-a înfiinţat Ministerul Mediului - autoritate centrală de stat care organizează cadrul instituţional, dezvoltă, îndrumă şi perfecţionează activitatea de protecţie a mediului la scară naţională. În prezent funcţionează sub denumirea de "Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului" în baza Hotărârii Guvernamentale nr.792/1992, la nivel de judeţ, subordonate M.A.P.P.M. funcţionează Agenţiile de Supraveghere şi Protecţia Mediului. Din decembrie 1995, România dispune de noua Lege a protecţiei mediului, nr.137/1995, care constituie principalul izvor al dreptului mediului în România.

Există, de asemenea, şi alte legi34 care pot funcţiona ca izvoare ale dreptului mediului înconjurător, ele reglementând relaţiile sociale în legătură cu folosirea şi dezvoltarea componentelor mediului înconjurător şi protecţia mediului în ansamblul său sau a factorilor de mediu - naturali şi antropici.

În scopul aplicării eficiente a măsurilor de protecţia mediului, se vor reglementa prin legi special revizuite sau noi, care să dezvolte dispoziţiile generale din Legea nr.137/1995, domeniile :

- regimul substanţelor şi al deşeurilor periculoase;- gospodărirea deşeurilor menajere,industriale şi agricole;- regimul pesticidelor;- regimul privind asigurarea radioprotecţiei;- desfăşurarea activităţilor nucleare şi asigurarea securităţii

surselor de radiaţii, inclusiv răspunderea civilă pentru daune nucleare;- gospodărirea apelor şi a ecosistemelor acvatice;- gospodărirea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;- protecţia litoralului şi a zonelor costiere;- piscicultura şi pescuitul;

Decretul nr.414/1979 pentru stabilirea valorilor limită admisibile la principalele substanţe poluante din apele uzate înainte de evacuarea acestora, Decretul nr.466/1979 privind regimul produselor şi substanţelor toxice, Legea nr.5/1982 privind protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor şi regimul pesticidelor, Legea nr.2/1987 privind conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor raţională, economică şi menţinerea echilibrului ecologic etc.34 Legea fondului funciar, nr.18/1991; Legea Amenajării Teritoriului şi Urbanismului, nr.23/1996; Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, nr.7/1996.

100

- protecţia atmosferei;- gospodărirea şi conservarea pajiştilor;- gospodărirea fondului forestier;- protecţia fondului cinegetic şi vânătoarea;- ocrotirea albinelor şi protecţia florei melifere;- gospodărirea obiectivelor de interes speologic, geologic şi

paleontologic;- ariile protejate şi monumentele naturii;- răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului.

Decretele cu putere de lege reglementează relaţii sociale în legătură cu conservarea şi protecţia mediului înconjurător.

Hotărârile şi ordonanţele Guvernului. Guvernul ca organ suprem al administraţiei de stat, are rolul de a executa sau de a organiza executarea legilor prin hotărâri şi ordonanţe (exemplu : H.G. 792/1992 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, prin care se reglementează şi înfiinţarea rezervaţiei biosferei Delta Dunării).

Tratate şi convenţii internaţionale, cu condiţia să fie ratificate de Parlamentul României şi să aibă aplicare directă nemijlocită (exemplu : Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, ratificată de România prin Legea nr.8/1991).

5.3. RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA COMPONENTELOR NATURALE ALE MEDIULUI

5.3.1. REGLEMENTAREA PROTECŢIEI ATMOSFEREI ÎN DREPTUL INTERN

Legea protecţiei mediului prevede în secţiunea a 2-a, art.40÷46 scopul acţiunilor de protecţie a atmosferei, sarcinile politicii naţionale de protecţie a atmosferei, căile şi acţiunile generale necesare a fi aplicate în protecţia atmosferei, precum şi obligaţiile diferiţilor agenţi (persoane fizice şi juridice, autorităţi vamale, autorităţi centrale şi locale) în acţiunea de protecţie a atmosferei.

101

5.3.2. GOSPODĂRIREA ŞI PROTECŢIA APELOR ÎN ROMÂNIA

Gospodărirea apelor cu diferite destinaţii se realizează - sub îndrumarea şi controlul organelor teritoriale de specialitate - de către diferiţi beneficiari ai folosinţei apelor, ale căror drepturi şi obligaţii sunt prevăzute expres de lege.

În H.G. nr.196/1991 se arată că Regia Autonomă a Apelor "Apele Române" are ca scop aplicarea strategiei naţionale în domeniul gospodăririi apelor, cu excepţia apelor minerale, termominerale, de uz alimentar, destinate utilizării fizico-terapeutice şi altor scopuri, acţionând pentru cunoaşterea resurselor de apă, folosirea lor raţională, protecţia lor împotriva epuizării şi degradării, precum şi pentru prevenirea efectelor distructive ale apelor în condiţii de eficienţă economică şi de protecţie socială.

Administrarea şi gestionarea anumitor ape subterane se realizează de către Regia Autonomă a Apelor Minerale, care are ca obiect principal de activitate gestionarea fondului hidromineral al statului, întreţinerea surselor de apă minerală, protecţia zăcămintelor hidrominerale etc.

Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice este stipulată în Legea nr.137/1995, secţiunea 1, art.35÷39.

În scopul folosirii raţionale a surselor de apă, legea prevede că pot fi folosite fără autorizaţie, în mod liber, pentru băut, adăpat, udat, spălat, scăldat şi diferite trebuinţe gospodăreşti în cazul în care pentru acestea nu se folosesc nici un fel de instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică, destinate exclusiv satisfacerii necesităţilor gospodăreşti proprii şi pe bază de autorizaţie eliberată, potrivit legii, de către organul de gospodărire a apelor competent, în cazul activităţilor prevăzute în anexa nr.II a legii protecţiei mediului.

În cazul în care, din motive obiective, debitele de apă autorizată nu pot fi asigurate tuturor folosinţelor, se pot aplica restricţii temporare în folosirea lor, având prioritate satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei.

102

Problema poluării apelor capătă o importanţă internaţională în cazul Dunării care, curgând pe teritoriile mai multor state este folosită şi protejată diferit de către statele riverane respective.

Cât priveşte protecţia mediului marin, Legea nr.17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare35, al mării teritoriale şi al zonei contigue36 ale României, împuterniceşte organele competente să stabiliească reguli privind prevenirea, reducerea şi menţinerea sub control a poluării mediului marin şi să asigure totodată, respectarea acestora în porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială a României.

Reglementări internaţionale cu caracter regional

1. Declaraţia privind cooperarea statelor dunărene în domeniul gospodăririi şi îndesebi, al protejării apelor Dunării împotriva poluării, Bucureşti, 1985, state semnatare : Austria, Bulgaria, Cehoslovacia (recunoscută acum de Slovacia), R.F.G., Iugoslavia (recunoscută de Croaţia şi Iugoslavia), România, Ungaria şi U.R.S.S. (recunoscută acum de Ucraina).

2. Convenţia cu privire la protecţia Mării Negre împotriva poluării, Bucureşti, 1992, state semnatare : Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia, Ucraina.

35 Potrivit art.4 din Legea nr.17/1990 constituie ape maritime interioare ale României, suprafeţele, suprafeţele de ape situate între ţărmul mării şi liniile de bază (liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului, sau după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, ale locurilor de acostare, ale amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente).36 Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului, ori după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază. Limita exterioară a mării teritoriale este linia care are fiecare punct situat la o distanţă de 12 mile marine, măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază. Marea teritorială a României se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înţelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional. Limitele exterioare şi laterale ale mării teritoriale, stabilite conform art.1 şi 2, constituie frontiera de stat maritimă a României. Zona cotiguă a României este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază. În această zonă ţara noastră exercită controlul pentru prevenirea şi reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său a legilor şi reglementărilor sale.

103

5.3.3. MĂSURI LEGALE DE CONSERVARE ŞI PROTECŢIE A SOLULUI ŞI SUBSOLULUI ÎN ROMÂNIA

Potrivit Legii fondului funciar nr.18/1991, protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului provocate de fenomene naturale sau cauzate de activităţi economice şi sociale (art.58).

Legea protecţiei mediului prevede la rândul său, în secţiunea a 3-a, protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre, art. 47÷52.

Alte măsuri de protecţie, conexe protecţiei solului, sunt menţionate în articolele privitoare la regimul deşeurilor şi substanţelor periculoase şi regimul îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor ale aceleiaşi legi.

5.3.4. PROTECŢIA JURIDICĂ A PĂDURILOR ŞI A ALTOR FORME DE VEGETAŢIE

Cadrul legal al ocrotirii şi dezvoltării pădurilor îl constituie Codul silvic şi legislaţia completatoare (Legea protecţiei mediului nr.137/1995, art.52).

Protecţia faunei terestre şi acvatice în dreptul intern

Împreună cu pădurile şi alte forme de vegetaţie sunt supuse protecţiei, în condiţiile legii, şi fauna terestră şi cea acvatică, fapt posibil atât prin protejarea speciilor însăşi, cât şi prin protejarea mediului în care locuiesc.

Vânatul, pescuitul, deţinerea, scoaterea şi introducerea animalelor din fauna sălbatică a ţării fără avizul ori autorizaţia eliberată de organele competente este interzisă prin lege. Lista speciilor admise la vânat şi pescuit, a zonelor, perioadelor, mijloacelor şi cantităţilor permise, atât în fondul silvic şi acvatic cât şi pe întregul teritoriu al ţării, cu excepţia celor din crescătorii, se stabileşte de către autorităţile care administrează fondurile naturale de vânătoare şi pescuit (respectiv

104

Regia Autonomă "Romsilva") împreună cu autorităţile teritoriale pentru mediu (Agenţiile Judeţene de Protecţia Mediului).

Protecţia rezervaţiilor şi monumentelor naturii

Emil Racoviţă a dat cea mai cuprinzătoare şi mai bine sistematizată definiţie a monumentelor naturale integrate: "sunt considerate ca monumente ale naturii, toate locurile, toţi bionţii (fiinţele vii), toate teritoriile şi operele umane preistorice care, din cauza interesului lor ştiinţific, artistic, peisagistic şi legendar, merită a fi conservate pentru folosul public, atât în prezent, cât şi în viitor şi care au fost declarate astfel prin lege"37.

Terenurile supuse ocrotirii pot fi împărţite, conform clasificării adoptate de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (clasificare preluată şi de legislaţia română) în : parcuri naţionale, parcuri naturale, rezervaţii naturale, rezervaţii ştiinţifice, rezervaţii peisagistice şi monumente ale naturii.

Propunerile pentru înfiinţarea de noi rezervaţii naturale, parcuri naţionale şi monumente ale naturii se fac de către M.A.P.P.M. pe baza fundamentării ştiinţifice făcute de Academia Română, prin Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii.5.3.5. RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA

FACTORILOR CREAŢI PRIN ACTIVITATEA UMANĂ

În România, protecţia aşezărilor umane este prevăzută înmod expres în secţiunea a 5-a, art.60÷63, din Legea protecţiei mediului.

Principiile generale, cadrul de acţiune şi obiectivele majore ale protecţiei aşezărilor omeneşti au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Vancouver, Canada, 1976.

Referitor la mediu, principalele probleme ale aşezărilor omeneşti sunt: poluarea apei, aerului şi solului prin reziduuri industriale şi

37 Racoviţă, Emil - "Les Monuments Naturelles. Definition, classification, norme pour l'aplication de lois et reglements (...)", Société de Biogeographie, 1937, p.18.

105

menajere; zgomotul; radiaţiile; locul de muncă; estetica mediului înconjurător; serviciile de igienă a muncii; asistenţa socială.

Protecţia mediului în aşezările omeneşti se realizează în mod specializat după factorii de mediu afectaţi, prin metode de combatere a poluării, cu ajutorul unor măsuri şi procedee tehnice prezentate anterior.

Activităţile de gospodărire comunală au de asemenea un rol important în protecţia aşezărilor omeneşti.

În cadrul organelor de stat, a fost înfiinţat în 1991, Centrul Naţional pentru Aşezări Umane, sub patronajul direct al primului-ministru, care are ca atribuţii principale elaborarea şi aplicarea strategiei naţionale a locuirii.

Secretariatul Centrului Naţional este organizat ca o direcţie de specialitate în cadrul Departamentului pentru urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului.

Centrul reprezintă România în relaţiile internaţionale şi prin secretariatul său asigură legătura cu Comisia O.N.U. pentru aşezări umane şi Centrul Naţiunilor Unite pentru aşezări umane de la Nairobi; cu ţările membre din comisie şi cu celelalte oragnizaţii internaţionale.

Ca organ central al puterii executive care exercită administraţia publică în domeniul construcţiilor, lucrărilor publice, urbanismului şi amenajării teritoriului a fost înfiinţat Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (1991) care îndeplineşte în acelaşi timp şi funcţia de organ de directive pentru domeniile sale de activitate.

M.L.P.A.T. are o serie de atribuţii comune38 cu celelalte ministere şi atribuţii specifice printre care menţionăm: asigură coordonarea amplasării în teritoriu a activităţilor umane; stabileşte măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică şi arhitecturală şi integrarea acestora în acţiunile de modernizare a localităţilor; exercită controlul de stat în domeniul construcţiilor, lucrărilor publice, urbanismului şi amenajării teritoriului; elaborează studii referitoare la dezvoltarea urbană şi rurală, construcţia de locuinţe şi lucrări tehnico-edilitare; coordonează programele prefecturilor cu privire la organizarea şi dezvoltarea localităţilor; realizează cadastrul imobiliar etc. În cadrul

38 De exemplu : analizează evoluţia fenomenelor specifice activităţii sale, în corelare cu tendinţele pe plan mondial, în scopul armonizării factorilor dezvoltării în condiţiile statului de drept şi ale economiei de piaţă; iniţiază măsurile necesare protecţiei mediului în domeniul său de activitate.

106

acestui minister funcţionează Departamentul construcţiilor şi lucrărilor publice, Departamentul pentru urbanism şi amenajarea teritoriului şi Inspecţia de stat în construcţii, lucrări publice şi urbanism.

Multe aspecte ale activităţilor din localităţi, cum sunt : protecţia mediului înconjurător, diminuarea noxelor şi combaterea celorlalţi factori poluanţi, realizarea acţiunilor de salubrizare, de colectare şi valorificare a reziduurilor menajere şi stradale, desecarea locurilor cu ape stagnante, efectuare de deratizări şi dezinsecţii etc., fac obiectul gospodăriei comunale.

5.4.DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢILOR DE PRODUCŢIE ŞI DE PRESTĂRI DE SERVICII ÎN LOCALITĂŢI

Agenţii economici, persoane fizice şi juridice, sunt obligaţi să redimensioneze şi să restructureze capacităţile de producţie corespunzător cerinţelor de gospodărire şi valorificare raţională a resurselor; să retehnologizeze procesele de producţie în sensul creşterii gradului de prelucrare a resurselor regenerabile şi neregenerabile; să doteze sursele generatoare de noxe cu dispozitive, echipamente şi instalaţii de epurare, pentru reducerea noxelor sub limitele stabilite de lege; să organizeze o supraveghere permanentă a stării mediului în zonele periuzinale şi să ia măsuri de corecţie a tendinţelor şi fenomenelor negative sesizateîn acest sens; să recupereze, să recicleze şi să valorifice substanţele utile şi energia reziduală din deşeurile rezultate în procesele de producţie şi toate materialele şi sursele de energie refolosibile care ţin de activităţile proprii.

Fundamentarea deciziilor de promovare a noilor investiţii trebuie să aibă la bază studiile de impact ecologic39 care se realizează de către unităţi specializate ale Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului sau de alte unităţi de specialitate recunoscute de acesta, cu consultarea obligatorie a agenţiilor pentru supravegherea şi protecţia mediului.

39 Vezi, Ordinul 619 din 21.09.1992 privind studiile şi analizele de impact.

107

Studiile de impact şi analizele de impact au ca obiect evidenţierea efectelor negative dar şi a celor pozitive, ale exercitării unei activităţi proiectate sau existente, asupra mediului.

Prin impact asupra mediului se înţelege orice efect direct sau indirect al unei activităţi umane desfăşurate într-o anumită zonă, care produce o schimbare a sensului de evoluţie a stării calităţii mediului şi a ecosistemelor, schimbare ce poate afecta sănătatea omului, integritatea mediului (apă, aer, sol, subsol, aşezări umane, construcţii), a patrimoniului cultural sau a condiţiilor socio-economice.

Elaborarea studiilor de impact este obligatorie pentru evaluarea corectă a consecinţelor pe termen lung şi scurt şi obţinerea acordului de mediu în cazul planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului, pentru obiectivele de investiţii şi activităţi noi, precum şi pentru proiectele de dezvoltare sau modernizare a capacităţilor existente, susceptibile să afecteze mediul prin supraexploatarea resursei la nivel local, regional sau global.

Pentru unităţile şi activităţile existente fără acord de mediu, evaluarea impactului se face prin analize de impact necesare pentru obţinerea sau reînoirea autorizaţiei de mediu.

Evaluarea impactului se realizează, după caz, în două etape.În prima etapă, cea a studiului preliminar de impact, se

elaborează numai pentru obiective cu impact deosebit asupra mediului şi ecosistemelor, precum şi pentru obiective situate în zone de interes ştiinţific, turistic sau cultural ce trebuie protejate; acest studiu stabileşte consecinţele asupra mediului care pot apare pe domeniile de activitate desfăşurate, restricţiile care se impun încă de la începerea execuţiei lucrărilor şi condiţiile prin care se asigură protecţia mediului. El orientează pe proiectanţi în alegerea amplasamentelor şi a soluţiilor tehnico-economice cele mai convenabile, cu consecinţe minime asupra mediului şi se elaborează paralel cu prima fază de proiectare.

A doua etapă cuprinde studiu de evaluare globală a impactului şi conduce la stabilirea soluţiilor de protecţie a mediului prin evaluarea globală a implicaţiilor potenţiale a activităţilor propuse. Pe baza acestui studiu se fundamentează deciziile şi soluţiile în legătură cu protecţia mediului, care se stabilesc prin documentaţiile tehnico-economice în faza studiu de fezabilitate.

108

Studiile de evaluare globală a impactului, însoţesc documentaţiile tehnice de promovare a investiţiilor şi se avizează împreună cu acestea de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi agenţiile teritoriale de mediu, prin emiterea acordului de mediu.

Studiile preliminare de impact se avizează potrivit aceloraşi competenţe, prin emiterea acceptului studiului preliminar de impact, care are caracter de consultaţie tehnică, neconstituind acord legal de mediu.

Proiectele de amenajare a teritoriului, a localităţilor şi de amplasare a obiectivelor poenţial generatoare de impact negativ important asupra mediului sunt aduse la cunoştinţa publicului spre informare şi consultare în vederea formulării deciziilor asupra promovării lor, înainte de supunerea spre avizare.

La construirea şi darea în funcţiune a obiectivelor economico-sociale indiferent de mărimea investiţiei şi de titular, pentru lucrările de amenajare a teritoriului şi de sistematizare a localităţilor rurale şi urbane, pentru construcţii edilitare de orice fel, pentru lucrări de hidroamelioraţii şi de îmbunătăţiri funciare, precum şi pentru stabilirea şi schimbarea destinaţiei terenurilor din fondul funciar, înfiinţarea de plantaţii, explorarea şi exploatarea resurselor naturale, ca de altfel şi pentru alte activităţi care presupun schimbări ale cadrului natural, este obligatorie obţinerea acordului de mediu şi a autorizaţiei de mediu.

Acordul de mediu reprezintă reglementarea tehnico-juridică ce se emite în prima fază de proiectare a obiectivelor de investiţii portivit prevederilor legale privind protecţia factorilor de mediu şi se solicită obligatoriu pentru fiecare obiectiv de investiţii în parte.

Proiectantul, beneficiarul şi constructorul au obligaţia respectării srticte a acordului de mediu emis, precum şi a lucrărilor suplimentare, faţă de documentaţia de bază, înscrise în acestea.

Acordul de mediu se solicită de proiectantul general al ansamblului investiţiei, pe baza unei documentaţii tehnice, elaborată unitar, pentru toţi factorii de mediu şi cu respectarea normativului de conţinut aprobat.

Documentaţia tehnică prezentată va conţine în mod obligatoriu studiul de impact pentru sursele potenţiale de poluare, în special pentru dispersia poluanţilor în atmosferă, precum şi pentru radioactivitatea factorilor de mediu. Documentaţia tehnică însoţită de studiul de impact

109

şi de avizele şi acceptele prezentate se va transmite într-un singur exemplar la agenţia de supraveghere a mediului pe teritoriul căreia se amplasează obiectivul de investiţii, indiferent de competenţa de emitere a acordului de mediu.

Acordul de mediu constituie un act de reglementare care se emite numai pentru promovarea şi aprobarea investiţiei. Funcţionarea obiectivului în cauză este posibilă numai în condiţiile respectării stricte a prevederilor legale privind protecţia factorilor de mediu şi în condiţiile eliberării autorizaţiei de mediu, de către organul competent.

Autorizaţia de mediu este obligatorie şi se emite pentru toate activităţile şi obiectivele expres prevăzute în Ordinul Ministrului Mediului nr.437/1991, precum şi pentru alte activităţi ce vor apare în viitor, de către agenţiile de supraveghere şi protecţie a mediului judeţene şi a Municipiului Bucureşti.

Autorizaţia de mediu este actul legal, tehnico-juridic care reglementează din punct de vedere al protecţiei mediului, funcţionarea tuturor obiectivelor şi desfăşurarea tuturor activităţilor.

Autorizaţia de mediu îşi pierde valabilitatea în următoarele situaţii:

a. modificarea, suspendarea sau retragerea actelor de reglementare care au stat la baza emiterii ei;

b. la modificarea condiţiilor de funcţionare a obiectivului sau de desfăşurare a activităţii, neanunţată în prelabil, organului de protecţie a mediului şi constatată de organul de control delegat de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului sau agenţia de supraveghere cu protecţia mediului.

Sănătatea şi viaţa oamenilor, precum şi calitatea mediului înconjurător pot fi afectate nu numai prin noxele datorate diferitelor activităţi industriale, ci şi prin calitatea produselor şi serviciilor ce li se oferă.

În acest sens, în scopul protejării consumatorilor şi a utilizatorilor, Hotărârea Guvernului nr.545 din 2 august 199140 prevede că producă-torii, comercianţii, importatorii şi prestatorii de servicii sunt obligaţi: să

40 Hotărârea Guvernului nr.545/1991 privind supravegherea calităţii produselor şi serviciilor în scopul prevenirii şi combaterii faptelor care pot afecta viaţa sau sănătatea oamenilor, animalelor ori calitatea mediului înconjurător, publ. în M.Of. nr.178 din 2.09.1991.

110

oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă sau de la beneficiar produsele la care s-a constatat ulterior comercializării, existenţa unor defecte, care pot afecta viaţa sau sănătatea oamenilor şi animalelor ori calitatea mediului înconjurător; să livreze produse numai însoţite de "Declaraţia de conformitate", prin care producătorul confirmă că produsul îndeplineşte nivelul calitativ garantat; în cazul mărfurilor de import, confirmarea certificării din ţările de origine ale produselor şi serviciilor şi a conţinutului etichetelor se face prin grija importatorilor. Calitatea se verifică prin testarea acestor produse în laboratoare din ţară sau străinătate, acreditate sau autorizate de către organismul naţional de certificare sau pe baza recunoaşterii reciproce cu organismele similare din ţările respective; să utilizeze pentru verificarea, încercarea şi atestarea calităţii produselor şi serviciilor numai laboratoare autorizate şi acreditate, precum şi mijloace de măsurare conform prevederilor legale; să oprească imediat comercializarea produselor la care s-au constatat abateri de la caracteristicile tehnico-calitative declarate sau garantate şi să aplice măsuri stabilite de organele de constatare, după caz, la producători, comercianţi sau importatori41.

La vânzarea produselor comercianţii au obligaţia să informeze pe cumpărători asupra termenelor de garanţie, a celor de valabilitate sau a duratei de utilizare, precum şi asupra principalelor caracteristici calitative ale acestora, efectuând şi eventualele probe de funcţionare necesare42.

Oficiul de Stat pentru Calitate din cadrul Comisiei Naţionale pentru Standarde, Metrologie şi Calitate asigură prin specialiştii săi, anume desemnaţi, supravegherea calităţii produselor şi serviciilor în scopul prevenirii afectării sănătăţii sau vieţii oamenilor, animalelor ori calităţii mediului înconjurător.

Atunci când se constată abateri de la caracteristicile calitative declarate sau garantate de producător sau prestator, care pot afecta viaţa sau sănătatea oamenilor, animalelor ori calitatea mediului înconjurător, organul de constatare dispune încetarea vânzării şi depozitarea separată, paralel cu analiza cauzelor care au condus la abaterile constatate, măsuri de remediere a acestora şi, după caz, oprirea producţiei.41 Art.2 lit.a-d din Hotărârea Guvernului nr.545/1991.42 Art.14 din Hotărârea Guvernului nr.545/1991.

111

Dacă produsele la care s-au constatat deficienţe calitative provin din import, se dispune sistarea vânzării şi anunţarea importatorului, în vederea remedierii lor şi după caz, oprirea vânzărilor.

CAPITOLUL 6STRUCTURI ŞI ORGANISME

6.1.SISTEMUL DE MONITORING

Organizarea sistemului naţional de monitoring

112

Caracterizarea fenomenelor specifice poluării - circulaţia, depunerea, transformarea şi efectele poluanţilor - a început în România după 1990.

Sistemul de monitoring integrat reprezintă o modalitate de obţinere a datelor privind calitatea mediului, prin măsurători sistematice asupra unor parametri şi indicatori convenţionali.

Termenul de monitoring defineşte supravegherea sau controlul de ansamblu al unor elemente sau fenomene de mediu, pe baza informaţiilor oferite de subsistemele de supraveghere a apelor, aerului, radioactivităţii din subordinea M.A.P.P. cât şi de alte ministere şi unităţi de profil.

Sistemul de monitoring integrat român cuprinde două tipuri de activităţi :

1. activitatea operativă de culegere a datelor, avertizarea unor poluări accidentale şi luarea unor măsuri de protecţie a folosinţelor;

2. activitatea de caracterizare a calităţii mediului, pe termen lung, de evaluare a tendinţelor de evoluţie şi a măsurilor de protecţie adecvate.

Din punct de vedere al modului de organizare a Sistemului de monitoring integrat, pornindu-se de la natura şi tipul parametrilor ce trebuie urmăriţi se disting următoarele elemente specifice:

a. reţele destinate supravegherii imisiilor (atmosfera, cursuri receptoare de apă). Acestea au o structură mixtă de organizare, avându-se în vedere mediile de investigaţie şi parametrii urmăriţi:

- structurii la nivel de bazin hidrografic;- structurii la nivel judeţean;- zone de tranzitare poluanţi atmosferici;- zone de supraveghere a impactului transfrontieră;- puncte de post evaluare impact antropogen.

b. controlul poluării de emisie - el se diferenţiază de monitoringul imisiilor prin:

113

- concentraţiile şi frecvenţa de urmărire sunt diferite ca timp, nivele şi gamă;

- asigurarea condiţiilor de intervenţie în procesele tehnologice;

c. evaluarea şi controlul eficienţei globale.

Circulaţia şi prelucrarea datelor

Se disting două circuite ale datelor :

- orizontal - între sistemele de monitoring;- vertical - de la punctele de supraveghere la agenţiile de

supraveghere şi protecţie a mediului până la centrul de prelucrare şi interpretare a datelor.

În cadrul M.A.P.P.M. este organizat Dispeceratul Sistemului de Monitoring care organizează activitatea Sistemului de monitoring naţional. Agenţiile de Supraveghere şi Protecţia Mediului, în cadrul sistemului sus-menţionat, constituie unităţile teritoriale de bază.

Principalele atribuţii ale Agenţiilor de Supraveghere şi Protecţie a Mediului sunt :

- inventarierea periodică a surselor de poluare;- exploatarea reţelelor de supraveghere a calităţii aerului,

precipitaţiilor, apelor naturale şi radioactivităţii;- realizarea programului de măsurători ce decurg din

convenţii bilaterale şi internaţionale pentru apele de frontieră şi alte situaţii similare;

- întocmirea documentaţiilor de prelucrare a datelor şi a protocolului de schimb de date;

- realizează colaborarea pe plan local cu alte unităţi de specialitate;

- transmiterea datelor la I.C.I.M. şi la Dispeceratul Ministerului Mediului;

- elaborarea sintezelor anuale privind calitatea mediului în zona supravegheată.

114

Supravegherea factorilor de mediu

Supravegherea calităţii apelor implică:

a. cunoaşterea calităţii apelor care presupune:

- recoltarea şi analiza probelor de apă;- prelucrarea datelor obţinute;- caracterizarea globală a calităţii apelor.

b. măsuri de protecţie a calităţii apelor, care urmăresc asigurarea echilibrului apelor ca sisteme ecologice şi satisfa-cerea folosinţelor. În concepţia modernă, prin protecţia calităţii apelor, se înţelege domeniul de activitate care se ocupă cu problemele ce privesc calitatea cursurilor de apă, a apelor stătătoare, maritime şi subterane.

Componentele principale ale activităţii de protecţie a calităţii apelor sunt:

- monitoringul (supravegherea) dinamicii calităţii resurselor;

- gospodărirea calităţii resurselor de apă;- epurarea apelor uzate;- perfecţionarea legislaţiei în domeniul protecţiei calităţii

apelor.În ceea ce priveşte suprevegherea calităţii aerului, organismele

specializate ale P.N.U.E. au recomandat organizarea a trei tipuri de staţii: pentru supravegherea poluării de fond (bază), regionale şi locale (impact).

Staţiile de fond, fac determinări asupra urmelor de poluanţi în straturile superioare atmosferice.

Staţiile regionale permit urmărirea gradului de poluare a aerului între starea de fond şi poluarea industrială, adică la depărtare corespunzătoare de sursele industriale.

Staţiile locale, permit supravegherea poluării locale (industriale) în zonele puternic poluate, pentru cunoaşterea efectelor asupra

115

materialelor, construcţiilor, echilibrului ecosistemelor şi mai ales asupra sănătăţii oamenilor.

Monitoringul calităţii solului oferă informaţii cu privire la tendinţele şi dinamica pH-ului, asigurarea cu factor mobil şi potasiu mobil; fundamentează ştiinţific măsurile de folosire a îngrăşămintelor şi amendamentelor pe terenurile agricole.

Monitoringul internaţional. Pe plan internaţional există Sistemul Global de Monitoring al Mediului Înconjurător (G.E.M.S.) creat în 1972 prin hotărârea Conferinţei O.N.U. de la Stockholm, ca parte componentă a programului Observarea planetei.

O importanţă deosebită prezintă constituirea sistemelor naţionale ale monitoringului de fond, deoarece numai metodele unificate de observare şi analiză pot asigura obţinerea de date comparabile, necesare pentru aprecierea generală a stării mediului înconjurător.

6.2.ORGANISME NAŢIONALE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

În România atribuţiile cu privire la protecţia mediului revin Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr.792/1992. Între atribuţiile M.A.P.P.M. menţionăm:

- stabilirea priorităţilor privind programele de depoluare şi cercetare în domeniile sale de activitate, elaborarea studiilor şi prognozelor de dezvoltare şi urmărirea realizării şi aplicării acestora;

- elaborarea şi propunerea unor proiecte de acte normative care privesc sfera sa de competenţă;

- reprezintă Guvernul în relaţiile cu organisme interne şi internaţionale din domeniul protecţiei mediului;

- iniţiază şi dezvoltă programe de educaţie şi de formare a specialiştilor în domeniul său, colaborează cu ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, cu institutele de învăţământ, ştiinţă, cultură şi informare în masă;

116

- analizează şi aprobă, în condiţiile prevăzute de lege, solicitările de scoatere definitivă sau temporară din producţia silvică a unor terenuri aflate în administraţia Romsilva;

- analizează licenţele de import-export, produse, tehnologii de fabricaţie, echipamente, aparatură şi asistenţă tehnică, legate de domeniile sale de activitate;

Pe lângă aceste atribuţii, M.A.P.P.M. îi revin o serie de atribuţii specifice în domeniile gospodăririi apelor, pădurilor şi protecţiei mediului. Între organele cu competenţă specială amintim:

1. Regia Autonomă a Apelor "Apele Române" R.A., având drept iniţiative legislative pe care Guvernul este competent să le promoveze în Parlament, care gestionează resursele de apă de suprafaţă şi subterane:

- urmăreşte evoluţia calităţii apelor pe ansamblul bazinelor hidrografice;

- întocmeşte şi urmăreşte aplicarea programelor privind satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei şi economice, valorificarea de noi surse de apă, folosirea raţională şi protecţia acestora împotriva epuizării şi poluării;

- elaborează studii de sinteză privind gospodărirea cantittivă şi calitativă a apelor pe bazine hidro;

- corelează lucrările de gospodărire a apelor cu cele de îmbunătăţiri funciare.

2. Regia Autonomă "Romsilva" R.A.43, scopul ei fiind gospodărirea unitară, pe principii ecologice, pe baza amenajamentelor silvice, a întregului fond forestier în vederea creşterii contribuţiei pădurilor la îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, precum şi la satisfacerea unor cerinţe ale economiei naţionale cu lemne, alte produse şi servicii, gospodărirea vânatului şi peştelui din apele de munte, precum şi valorificarea celorlalte resurse ale pădurii44.

43 Înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr.1335/1990.44 Articolul 4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Regiei Autonome.

117

6.3.ORGANIZAŢII MONDIALE, REGIONALE ŞI SUBREGIONALE

În ultimele trei decenii preocupările pentru mediul înconjurător au condus la constituirea unui număr impresionant de organizaţii, organisme şi instituţii specializate sau conexe problemelor de mediu.

Între acestea ne vom opri doar asupra câtorva dintre ele care de-a lungul timpului şi-au dovedit eficienţa şi importanţa prin măsuri şi acţiuni concrete.

Cele mai importante acţiuni în acest domeniu au fost întreprinse în cadrul O.N.U. şi al instituţiile sale specializate:

1. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), creat în 1972, sediul la Nayrobi - Kenya. P.N.U.E. asigură condiţiile pentru următoarele activităţi:

- evaluarea mediului, punând bazele şi urmărind funcţionarea Sistemului Mondial de Supraveghere a Mediului (G.E.M.S.);

- elaborarea şi aplicarea unei strategii de gospodărire a mediului;

- dezvoltarea progresivă a dreptului mediului, luând în consideraţie aplicarea principiilor din Declaraţia de la Stockholm, 1972;

- informarea, educarea şi pregătirea profesională în domeniul protecţiei mediului.

2. Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.), înfiinţată în 1948, cu sediul la Merges (Elveţia), are particularitatea de a fi oficial, o organizaţie non-guvernamentală.

Între organizaţiile cu atribuţii conexe domeniului mediului înconjurător menţionăm:

- Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A);- Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O);- Organizaţia Internaţională Maritimă (I.M.O);- Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M);- Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S);- Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.U.N.D)

118

Pe plan regional, au fost create o serie de agenţii şi programe specializate pe probleme de mediu sau care au în sfera preocupărilor şi probleme legate de conservarea, protecţia şi valorificarea ecologică a mediului şi resurselor sale, în cadrul unor organisme regionale ample, la care România este parte semnatară. Pot fi menţionate în acest sens: Comisia Dunării, Comisia Mării Negre, Euroregiunea "Dunărea de Jos" etc.

BIBLIOGRAFIE

1. Attali, J., Guillaume, M. - "L'anti-économique", PUF, Paris, 1974.2. Barnea, M., Papadopol, C. - "Poluarea şi protecţia mediului", Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

119

3. Băloiu, L.M.; Aghelescu, Anca - "Protecţia mediului ambiant", curs A.S.E., Bucureşti.

4. Bertalanffy, von Ludwig - "Problems of life", Harper Torch books, New York, 1960.

5. Breban, V. - "Dicţionarul explicativ al limbii române", Editura Academiei, 1980.

6. Commoner, Barry - "Cercul care se închide", Editura Politică, Bucureşti, 1980.

7. Drăgan, J.C., Airinei Şt - "Geoclima şi istoria", Editura Europa Nova, 1993.

8. Drăgănescu, Mihai - "Informaţia Materiei", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990.

9. Lepage, H. - "Les révolutions de Garry Backer", în "Demain le capitalisme", Pluriel, Paris, 1978.

10. Livingston, Marie; Sauer Peter - "Bazele economiei şi politicii de mediu. Material bibliografic", în "Program de Învăţământ în Economia Mediului şi a Resurselor Naturale în S.U.A.", 1995.

11. Mac, Ioon - "Mediul înconjurător subiect de dispută între biologi şi geografi în curricula academica", Praga, 1994.

12. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului - Starea factorilor de mediu în România, 1995.

13. Prigogine, Ilya, Stengers, Isabelle - "Noua alianţă", Editura Politică, Bucureşti, 1984.

14. Racoviţă, Emil - "Les Monuments Naturelles. Definition, classification, norme pour l'aplication de lois et reglements (...)", Société de Biogeographie, 1937.

15. Roengen-Georgescu, Nicholas - "Legea entropiei şi procesul economic", Editura Politică, Bucureşti, 1979.

16. Roşu, Alexandru - "Terra - geosistemul vieţii", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

17. The State of the Environment, O.E.C.D.

120

CUPRINS

Prefaţă............................................................................................3

Capitolul 1121

Caracteristici generale ale mediului înconjurător.....................5

1.1. Noţiuni introductive.................................................................51.2. Teoria sistemică în analiza mediului înconjurător..................91.2.1. Relaţia geosistem - ecosistem - sociosistem........................................111.2.2. Proprietăţile sistemelor ecologice.................................................14

1.3. Starea ecologică a lumii.........................................................151.3.1. Starea preferenţială.......................................................................151.3.2. Starea factorilor de mediu în românia..........................................17

1.4. Factorii perturbatori indirecţi ai geosistemului - creşterea demografică şi urbanizarea.......................................................26

1.5. Dezvoltarea durabilă..............................................................28

Capitolul 2Caracteristici actuale ale componentelor mediului.................33

2.1. Atmosfera - anvelopa gazoasă a geosistemului terestru.......332.1.1. Motivaţii pentru politici şi strategii privind protecţia mediului. . .35

2.1.1.1. Poluarea atmosferei...........................................................................352.1.1.2. Consecinţele impurificării aerului.....................................................372.1.1.3. Combaterea poluării atmosferei...........................................................38

2.2. Diagnoze şi prognoze ale resurselor de apă..........................392.2.1. Particularităţi şi funcţii.................................................................402.2.2. Trepte şi categorii de calitate........................................................412.2.3. Poluarea apelor.............................................................................422.2.4. Consecinţele poluării apelor.........................................................462.2.5. Metode şi mijloace de combatere şi reducere a poluării apelor. . .48

2.3. Problemele calităţii solului.....................................................492.3.1. Solul. Resurse şi structură............................................................492.3.2. Reducerea potenţialului pedologic prin degradare şi poluare......502.3.3. Efectele fenomenului de poluare a solului. Combaterea poluării şi degradării solurilor.......................................................................................................51

2.4. Componentele biotice - sensul protecţiei ecologice...........................52

122

2.4.1. Pădurea - element echilibrant al mediului...........................................52

Capitolul 3Forme speciale de poluare. Poluarea fonică, termică şi radioactivă....................................................................................55

3.1. Poluarea fonică.......................................................................553.2. Poluarea termică.....................................................................573.3. Poluarea radioactivă...............................................................573.4. Deşeurile................................................................................60

Capitolul 4Elemente de economia mediului................................................65

4.1. Abordarea relaţiei economie - mediu înconjurător...............654.2. Bazele economiei mediului....................................................694.2.1. Externalităţile................................................................................70

4.2.1.1. Tipuri de externalităţi........................................................................704.2.1.2. Internalizarea externalităţilor............................................................734.2.1.3. Calcularea creşterii costurilor de fabricaţie în urma internalizării cheltuielilor de depoluare, folosind metoda input-output......................................................................75

4.2.2. Valorizarea....................................................................................824.2.3. Bunăstarea....................................................................................844.2.4. Instrumente alternative ale politicii de mediu.............................86

4.2.4.1. Permisele de poluare. Taxa pigouviană............................................874.2.5. Cheltuieli pentru protecţia mediului.............................................92

Capitolul 5Elemente de drept al mediului...................................................95

5.1. Principiile dreptului mediului înconjurător...........................95

123

5.2. Forme de exprimare a normelor juridice care privesc comportarea subiecţilor de drept în legătură cu conservarea, depozitarea şi protecţia mediului......................................................985.3. Raporturile juridice privind conservarea şi protecţia componentelor naturale ale mediului..............................................1015.3.1. Reglementarea protecţiei atmosferei în dreptul intern...............1015.3.2. Gospodărirea şi protecţia apelor în România............................1015.3.3. Măsuri legale de conservare şi protecţie a solului şi subsolului în România..1035.3.4. Protecţia juridică a pădurilor şi a altor forme de vegetaţie..................1035.3.5. Raporturile juridice privind protecţia factorilor creaţi prin activitatea umană....................................................................................105

5.4. Desfăşurarea activităţilor de producţie şi de prestări de servicii în localităţi.......................................................................................106

Capitolul 6Structuri şi organisme..............................................................112

6.1. Sistemul de monitoring........................................................1126.2. Organisme naţionale în domeniul protecţiei mediului........1156.3. Organizaţii mondiale, regionale şi subregionale.................117

Bibliografie................................................................................119

124