curs_drept bis._sem.ii.doc

63
SEMESTRUL al II -lea ACTIVITATEA BISERICII Prin activitate în genere, se înţelege un ansamblu de lucrări sau acţiuni, o manifestare a unei forţe, a unei puteri sau un ansamblu de mijloace prin care se duce la îndeplinire un scop anumit 1 . Prin activitate a organelor de conducere a unei organizaţii se înţeleg lucrările sau acţiunile cu caracter social săvârşite de către acestea în exercitarea puterii sau folosirea mijloacelor specifice cu care au fost înzestrate organele respective, în vederea atingerii scopului ei 2 . Când organele care deţin şi exercită puterea săvârşesc lucrări constante cu caracter social, aceste activităţi se numesc funţiuni ; iar când săvârşesc anumite trebuinţe temporale sau de durată mai scurtă, activităţile respectivă poartă denumirea de sarcini 3 . Prin administrare se înţelege efectuarea unei slujiri sau a unei lucrări, prin care un mijloc se foloseşte la realizarea unui anumit scop. Administrarea include chivernisirea bunurilor economice. Realitatea obiectivă a acestei lucrări se realizează printr-un ansamblu de acţiuni legate între ele printr-un sistem cunoscute sub denumirea de administraţie 4 . În limbaj bisericesc, în afară de înţelesul de administraţie economică, adică de folosire a sau chivernisire a bunurilor economice, acest cuvânt se mai foloseşte pentru a exprima ansamblul de aplicare a puterii bisericeşti, adică a mijloacelor pe care le foloseşte Biserica în scopul realizării misiunii sale prin acte de organizatre şi conducere a acesteia 5 . 1 Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol.II, Editura I.B.M.B.O.R., p.5. 2 Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…. vol.II, p.5. 3 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox… vol II, p.5. 4 Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.5. 5 Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.5-6. 1

Upload: radu-radutoiu

Post on 15-Jan-2016

240 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

SEMESTRUL al II -lea

ACTIVITATEA BISERICII

Prin activitate în genere, se înţelege un ansamblu de lucrări sau acţiuni, o manifestare a unei forţe, a unei puteri sau un ansamblu de mijloace prin care se duce la îndeplinire un scop anumit1.

Prin activitate a organelor de conducere a unei organizaţii se înţeleg lucrările sau acţiunile cu caracter social săvârşite de către acestea în exercitarea puterii sau folosirea mijloacelor specifice cu care au fost înzestrate organele respective, în vederea atingerii scopului ei2.

Când organele care deţin şi exercită puterea săvârşesc lucrări constante cu caracter social, aceste activităţi se numesc funţiuni ; iar când săvârşesc anumite trebuinţe temporale sau de durată mai scurtă, activităţile respectivă poartă denumirea de sarcini3.

Prin administrare se înţelege efectuarea unei slujiri sau a unei lucrări, prin care un mijloc se foloseşte la realizarea unui anumit scop. Administrarea include chivernisirea bunurilor economice. Realitatea obiectivă a acestei lucrări se realizează printr-un ansamblu de acţiuni legate între ele printr-un sistem cunoscute sub denumirea de administraţie4.

În limbaj bisericesc, în afară de înţelesul de administraţie economică, adică de folosire a sau chivernisire a bunurilor economice, acest cuvânt se mai foloseşte pentru a exprima ansamblul de aplicare a puterii bisericeşti, adică a mijloacelor pe care le foloseşte Biserica în scopul realizării misiunii sale prin acte de organizatre şi conducere a acesteia5.

În sens restrâns, prin cuvântul administrare se exprimă modul în care se aplică puterea sfinţitoare la realităţile vieţii bisericeşti, adică modul în care se săvârşesc lucrările sfinte. Atât administrarea Sfintelor Taine, cât şi administrarea întregii puteri bisericeşti sunt încredinţate unor slujitori competenţi a le duce la îndeplinire, constituiţi în organe individuale sau colective (sinodale). Activitatea acestor organe este lucrarea de administare a Bisericii, adică de atingere a scopului ei final prin folosirea mijloacelor adecvate6.

Aşadar, noţiunea de administare sau administraţie bisericească se foloseşte la aplicarea mijloacelor acestei puteri la realităţile vieţii bisericeşti. Actele prin care se asigură îndeplinirea activătăţii de administrare a puterii bisericeşti se împart în acte de administrare a puterii învăţătoreşti, în acte de administrare a puterii sfinţitoare şi în acte de administrare a puterii conducătoare (sau jurisdicţionale)7.

Deoarece întregii vieţi şi lucrări a Bisericii i s-a creat un veşmânt juridic, Biserica, pe lângă conţinutul ei specific, are şi un aspect juridic care îi dă întregii lucrări un caracter juridic, sau, cu alte cuvinte, întreaga activitate a Bisericii este dublată de o lucrare juridică care face să i

1 Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol.II, Editura I.B.M.B.O.R., p.5.2 Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…. vol.II, p.5.3Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox… vol II, p.5.4 Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.5.5 Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.5-6.6 Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.6.7 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.7-8.

1

Page 2: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

se dea sens juridic fiecărui act de administraţie bisericească. Lucrarea prin care se aplică dreptul la viaţa Bisericii poartă denumirea de jurisdicţie bisericească8.

ASPECTELE ACTIVITĂŢII SAU LUCRĂRII BISERICII

I. ACTIVITATEA ÎNVĂŢĂTOREASCĂ

Modul în care se desfăşoară activitatea învăţătorească sau se exercită puterea învăţătorească în Biserică este foarte diversificat datorită caracterului acestei slujiri deoarece această lucrare impune contactul cu o seamă de realităţi obiective existente şi în viaţa Bisericii. Această activitate nu se exercită doar în interiorul Bisericii, ci şi în afara ei, având ca temei fundamental porunca Mântuitorului Iisus Hristos dată Sfinţilor Apostoli pentru a propovădui Evanghelia Sa la toată făptura (Mt. 10,5 ; Mt. 28,19). Nu doar ucenicii şi slujitorii Bisericii au împlinit această porună, ci şi simplii credincioşi care timp îndelungat au desfăşurat o acţiune misionară chiar în locul unde se găseau sau locuiau. Astfel, propovăduirea Evangheliei printre necredincioşi şi necreştini a fost prima lucrare misionară a Bisericii9.

Doar unii dintre Sfinţii Apostoli şi unii dintre ucenicii acestora, precum şi harismaticii se găseau într-o continuă călătorie pentru lucrarea misionară a Bisericii. Harismaticii erau de patru feluri : apostoli (alţii decât cei doisprezece sau din rândul celor 70 de ucenici aia acestora) ; evenghelişti, profeţi şi învăţători (didascali). Acestora li s-au adăugat numeroşi slujitori propriu-zişi, precum şi ucenici ai lor. De asemenea, un rol important în răspândirea cuvântului lui Dumnezeu -pe plan lcal- îl aveau presbiterele, diaconiţele şi văduvele care formau grupuri de persoane dedicate slujirii Bisericii. Temeiul acestei slujiri îl găsim exprimat în cuvintele Mântuitorului : « tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamneilor, pe acela îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu celui ceresc » (Mt.10,32)10.

Exercitarea puterii învăţătoreşti constă dintr-o sumă de acte care servesc acelaşi scop şi se efectuează prin aceeaşi putere. Cea mai importantă lucrare de exercitare a acestei puteri a fost cea misionară care a avut un caracter complex, constând din felurite acte a căror notă comună era misiunea11. Se deosebesc mai multe categorii de lucrări principale în exercitarea puterii învăţătoreşti :

1. Lucrarea de păstrare a adevărului revelat s-a realizat în timp prin mai multe acte : a. Păstrarea nealterată a adevărului revelat este încredinţată întregii Biserici

datorită caracterului ei infailibil prin asistenţa Duhului Sfânt. Această acţiune s-a manifestat prin hotărârile sinodului apostolic, a celorlalte sinoade – în special a Sinoadelor ecumenice – şi prin orice act de manifestare a consensului tacit sau expres al întregii Biserici ; prin adevărurile de credinţă cuprinse în Sfânta Tradiţie (prin care s-a stabilit însuşi canonul Sfintei Scripturi). Păstrarea nealterată a adevărului revelat s-a manifestat şi prin alte organisme neînzestrate cu puterea infailibilităţii precum : preoţia în toate treptele ei care are ca obiect păstrarea credinţei nealterate prin propovăduire misionară, predică şi catehizare a slujitorilor Bisericii; precum şi masa credincioşilor cărora le revin îndatorirea şi dreptul de a lucra activ în scopul însuşirii, cunoaşterii şi păstrării credinţei12.

b. Fixarea în scris a a acestui adevăr de către scriitorii inspiraţi ai Sfintei Scripturi, atât a celor din rândurile, dar şi din afara celor doisprezece Apostoli. Acest lucru s-a materializat prin inspiraţie divină care constă în împărtăşirea sau descoperirea adevărurilor de

8 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox... vol.II, p.8.9 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…vol.II, p.12-13. 10 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…., vol.II, p.13. 11 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox… vol.II, p.14. 12 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…vol.II, p.15-17.

2

Page 3: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

credinţă din partea Mântuitorului Iisus Hristos, dar şi prin stimularea şi ajutorul acelor autori prin asistenţa Sfântului Dud în vederea fixării în scris a adevărului pe care l-au cunoscut, fie prin tradiţie orală anterioară, fie prin revelaţie deosebită ulterioară13.

c. Întocmirea primelor mărturisiri (simboluri) de credinţă. Aceste simboluri de credinşă cu un conţinut scurt au fost întocmite de slujitorii Bisericii care au dat în ele expresia elementelor de bază ale credinţei creştine, înfăţişate într-o formă simplă şi scurtă. Ele au fost atribuite Sfinţilor Apostoli, altor slujitori bisericeşti (Sf.Atanasie cel Mare), sinoadelor I şi II ecumenice14.

d. Întocmirea catehismelor, mărturisiri de credinţă sau a cărţilor simbolice. Din rândul cărţilor simbolice fac parte Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (Iaşi, 1642), Mărturisirea de credinţă a Patriarhului Dositei al Ierusalimului, (Ierusalim, 1672) , Mărturisirea de credinşă a lui Mitrofan Critopulos (1685) şi parţial Scrisoarea patriarhilor orientali de la 1848. Din categoria cărţilor de învăţătură ortodoxă amintim Catehismul Mare al Mitropolitului Filaret al Moscovei (+1867) şi Cartea de învăţătură creştină ortodoxă (Bucureşti, 1952)15.

e. Întocmirea textelor slujbelor religioase sau a cultului. Textele rânduielilor cultice exprimă şi ele într-o formă literară poetică adevărurile de credinţă sau doctrina Bisericii. Ele se fac cunoscute credincioşilor prin rostire, citire, repetare, fiind astfel însuşite şi apărate de către aceştia. În cult nu pot fi introduse decât texte aprobate de autoritatea bisericească (Sf.Sinod ecumenic sau sinoadele plenare ale Bisericilor particulare). Se găsesc cuprinse în cărţile de ritual liturgic precum Molitfelnice, Mineie, Penticostar, Octoih, Triod16.

f. Promovarea artei. Cântarea şi pictura (murală şi portativă pe suport diferit precum icoane sau prapuri) constituie şi ele mijloace de propovăduire auditivă şi vizuală a adevărurilor de credinţă17.

2. Lucrarea misionară sau de răspândire a învăţăturii creştineAceastă lucrare se continuă mereu cu obligaţia de a fi săvârşită până la marginile

pământului. Această misiune poate fi externă -atunci ea se desfăşoară printre necreştini ; şi internă -când ea se desfăşoară printre creştini în scopul întăririi ataşamentului faţă de Biserică. La această lucrare au participat – pe lângă apostoli, harismatici, slujitori sacramentali o seamă de laici, bărbaţi şi femei. Astfel, Sf. Grigorie Luminătorul i-a încreştinat pe armeni ; Sf.Frumenţiu şi Edesiu pe etiopieni ; Sf.Nunia i-a încreştinat pe georgieni, gruzi sau iviri. Pentru ducerea la îndeplinire a acestei lucrări s-au înfiinţat asociaţii sau societăţi religioase formate din clerici şi laici. Ele se pot constitui şi acum în cadrul aşa-numitului « apostolat laic »18.

3. Lucrarea de precizare sau adâncire a adevărurilor de credinţă se săvârşeşte prin patru acte :

a. Precizarea adevărurilor de credinţă prin hotărârile sinoadelor se realizează prin canoanele emise de acestea referitoare la învăţăturile de credinţă.

b. Propovăduirea adevărurilor de credinţă prin predicăClericii în cele trei trepte au datoria de a învăţa credincioşii dreapta credinţă prin predică.

Canonul 19 Trulan impune ca ea să aibă loc în ziua de duminică. Cei care nu învaţă poporul se pedepsesc cu afurisirea ori suspendarea ori oprirea de la slujirea sacerdotală, ajungând chiar la caterisire (can.58 ap. ; can. 2 Sin. I. ec. ; can.19 Laod. ; can.19 Trulan ; can. 71, 121, 123 Cart.). Predica trebuie rostită la începutul slujbei, după citirea Apostolului şi Evangheliei (can.19

13 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.18. 14 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.18. 15 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox… , vol.II, p.18-19.16 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…vol.II, p.19. 17 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.19. 18 ? Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.20.

3

Page 4: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

Laod.), în unitatea bisericească încredinţată clericului. Canoanele prevăd ca cine nu respectă aceasta să li se aplice pedeapsa suspendării, depunerii sau caterisirii (can.35 ap.; can.2,11 Sard.; can.20 Trulan). Le este interzis mirenilor să predice în Biserică sub sancţiunea afurisirii pe timp de 40 de zile (can.64 IV ec.). Le este totuşi îngăduit acestora, cu încuviinţarea ierarhului locului de a reglementa modul în care laicii autorizaţi pot fi admişi în răspândirea adevărurilor de credinţă prin predică (can.26 Laod.). Femeile nu pot predica în Biserică (can. 70 Trulan)19.

c. Adâncirea adevărurilor de credinţă prin catehezăDreptul de a catehiza revine clericilor, dar şi mirenilor designaţi de episcop în acest sens

(can.26 Laod.), inclusive diaconiţelor. Această activitate se desfăşura asupra catehumenilor (can.7 II ec.; 95 VI ec.). Preotul este dator de a-i catehiza pe credincioşii tineri şi vârstnici, de ambe sexe (can.10 VII ec.); pe copii şi pe casnici (can. 10 VII ec.); pe ereticii ce urmează a fi primiţi în Biserică (can. 7 II ec.; 95 VI ec.). Cei care mai pot catehiza sunt şi persoanele aparţinătoare stării mireneşti angajată în această lucrare de autoritatea bisericească20.

d. Păstrarea şi transmiterea învăţăturii de credinţă prin şcolile de învăţământ teologic

În scopul aprofundării învăţăturii de credinţă şi în scopul formării slujitorilor Bisericii s-au organizat o seamă de forme de învăţământ religios şi teologic. El a luat naştere din dezvoltarea activităţii catehetice a didascalilor concretizată în apariţia primelor şcoli teologice. Amintim în acest sens pe cele de la Roma condusă pe rând de către Sf.Iustin Martirul şi Filosoful, Teodot, Epigonius, Clement, Sabelius; Athena, unde îşi desfăşurau activitatea Taţian şi Athenagora; Cartagina îndrumată de Praxeas; Alexandria – înfloritoare sub Clement şi Origen, acesta din urmă fiind organizatorul Şcolii din Cezareea Palestinei. În anul 425 se înfiinţează în Imperiul Bizantin Şcoala Superioară sau Universitatea din Constantinopol, fiind model şi pentru alte unităţi de învăţământ a Bisericilor locale.Primele Şcoli teologice româneşti au funcţionat pe lângă episcopii şi mănăstiri. În secolul al XVII-lea se înfiinţează Academia Mihăileană, continuată prin seminariile teologice şi facultăţile de teologie apărute la Iaşi (1860); Bucureşti (1864); Sibiu (1787; 1811); Arad (1822, 1991); Timişoara (1944, 1993), etc.21

4. Lucrarea de apărare a adevărurilor de credinţă Credinţa propovăduită a trebuit şi ea apărată prin predici cu caracter apologetic. Aceste

cuvântări consemnate mai apoi în scris erau îndrepatate împotriva păgânilor şi necredincioşilor ; filosofilor păgâni şi chiar a ereticilor. Apărarea adevărurilor de credinţă s-a făcut în timp prin hotărârile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice, a celor locale şi ale Sfinţilor Părinţi22. Caracterul apologetic contemporan se manifestă îndeosebi asupra celorlalte culte recunoscute sau nu de Statul Român prin Legea 489/2007.

19Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.21-23. 20 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.24.21 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.24-26.22 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.27.

4

Page 5: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

II. ACTIVITATEA SFINŢITOARE A BISERICII

Administrarea puterii sfinţitoare sau sacramentale constituie acea lucrare prin care se sfinţeşte viaţa credincioşilor, administrându-li-se atât harul pe cale-l împărtăşesc Sfintele Taine, cât şi ierurgiile23.

II.1. ADMINISTRAREA SFINTELOR TAINE

II.1.1. Administrarea Sf.Taine a BotezuluiSăvârşitorii acestei Taine sunt episcopul şi preotul. În cazuri de necesitate, şi prin

iconomie, Taina Botezului poate fi săvârşită de diacon, orice laic (bărbat sau femeie), monah sau monahie cu condiţia ca ei înşişi să aibă botezul valid şi să nu fie eretici (can.46-50 apostolic ; 44-45 Nichifor Mărturisitorul). Nu pot săvârşi botezul clericii sau creştinii care au căzut în erezie (can. 68 ap.). Au această calitate toţi clericii chiar dacă sunt supuşi vreunei pedepse sau sunt opriţi de la cele sfinte, chiar şi caterisiţi, însă pentru alt motiv decât pentru erezie24.

Primitorul Sf.Taine a Botezului poate fi orice persoană aflată în viaţă de orice vârstă (can.2, 14 I ec. ; 78 Trul.; 19,, 46 Laod; 110 Cart.) şi sex. Persoanele nevârstnice care nu-şi pot mărturisi credinţa trebuie să fie asistate de personae mature, cu botez valid şi să nu fie de aceeaşi rudenie cu cel care va deveni fin. Copiii nou-născuţi şi aflaţi în primejdie de moarte trebuie botezaţi imediat (can.38 Nichif. Mărt.).Cei care refuză botezul copiilor se supun pedepsei anatemei (can.110 Cart.). Clinicii sau bolnavii care zăceau erau botezaţi doar dacă-şi manifestau personal sau prin viitorul naş această dorinţă (can 45 Cart.). Cei cărora nu cunoşteau ca botezul lor să fie sigur li se folosea formula prin care se specifica că se botează « dacă nu a mai fost botezat » în mod valid (can.72 Cart. ; 84 VI ec.). Ereticii care au primit botezul valid, apoi au căzut în erezie, după care îşi manifestau dorinţa de a reveni în Biserica mântuitoare nu mai erau botezaţi a doua oară, ci, după lepădarea eresului li se aplica doar Taina Mirungerii (can.7 II ec. ; can.95 VI ec.). Cei care au primit botezul ereticilor (nevalid) urmau să primească botezul haric. Canoanele pedepsesc clericii care nu respectă aceste rânduieli cu caterisirea (can.46, 47, 68 ap.)25.

Rânduiala. Această Taină se săvârşeşte în numele Sf.Treimi (Mt.28,19), prin trei afundări (can.50 ap; can.7 II ec.; can. 91 Vasile cel Mare), fiind irepetabil (can.47 ap.; 48 Cart.), în biserică. Oficierea lui înafara bisericii se face cu aprobarea episcopului locului, în caz contrar săvârşitorul este caterisit (can.31, 59 VI ec.; 12 I-II ec.)26.

Efecte juridice. Celui botezat i se şterge păcatul strămoşesc şi celelalte păcate personale (dacă este matur) şi devine membru al Bisericii, fiind subiect de drepturi şi obligaţii, numai astfel putând primi celelalte taine şi ierurgii. Bolnavii clinici botezaţi sunt opriţi a deveni clerici (can.80 ap.; 2 I ec.; 12 Neocez.; 3 Laod.; 10 Sard.)27.

II.1.2. Administrarea Sfintei Taine a MirungeriiSăvârşitorii acestei Taine sunt doar episcopul şi preotul28.Primitorii sunt cei botezaţi, fie că sunt dreptcredincioşi, fie că sunt eretici reîntorşi în

Biserică, dar cu botezul valid. Primilor li se administrează această Taină îndată după botez. Celorlalţi li se aplică doar după ce dau aşa-numitul « libel », adică o declaraţie scrisă prin care

23 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.29. 24 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.30.25 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.31-33.26 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.33.27 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.33-34.28 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.34.

5

Page 6: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

mărturisesc credinţa Bisericii. În cazul lor mirungerea este chiar poruncită (can.7 II ec. ; 95 VI ec. ; 7 Laod.; 1 Vasile cel Mare)29.

Rânduiala: Taina se oficiază prin ungere cu Sfântul şi Marele Mir, la orice vârstă, prin rostirea cuvintelor « Pecetea Darului Sf.Duh » (can.7 II ec.; can.95 VI ec.). Biserica romano-catolică administrează această Taină copiilor între 7 şi 14 ani. Protestanţii o consideră doar o simplă ceremonie religioasă aplicată copiilor de 14 ani30.

Locul este cel menţionat la Taina Botezului: în biserică sau în altă parte după aprobarea prealabilă a episcopului locului31.

Efecte juridice. Această Taină nu produce efecte asupra celor care li se administrează îndată după Sf.Botez, ci celor care botezaţi în mod valid se reîntorc în Biserică, redobândind calitatea de membrii ai Bisericii32.

II.1.3. Administrarea Sf.Taine a EuharistieiSăvârşitorii Sf.Taine a Euharistiei sunt episcopii şi preoţii.Primitorii acestei Taine sub forma Sfintei Împărtăşanii sunt creştinii botezaţi în mod

valid, care au primit dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. În Biserica primară s-a admis că ea se poate administra catehumenilor, celor excomunicaţi sau aflaţi sub alte pedepse bisericeşti care-i opresc de la Sf. Împărtăşanie, doar în caz de boală gravă sau primejdie de moarte (can.13 I ec. ; 6 Ancira ; 7 Cart. ; 73 Vasile cel Mare ; 2,3 Grigorie de Nyssa ; 9 Grigorie Mărt.). Nu este îngăduit ca această Taină să se dea trupurilor celor morţi (can.83 VI ec.  ; 18 Cart.). Clericii sunt datori a se împărtăşi mai des în cadrul fiecărei Liturghii. Cei care nu fac aceasta fără să aibă vreun motiv justificat se supun pedepsei afuriseniei (can.8 ap.). ceilalţi creşini au datoria de a se împărtăşi ori de câte ori asistă la Liturghie (can.9 ap.), dar să aibă pregătirea morală şi religioasă în acest sens. Clericii trebuie să ajuneze (can.29 VI ec. ; 41 Cart.), iar credincioşii să-şi mărturisească păcatele, să primească dezlegare şi să ajuneze înainte de a se împărtăşi (cn.16 Tim.Alex.). Excepţie de la aceste reguli fac cei suferinzi « chiar dacă au gustat mâncare » (can.9 Nichif.Mărt.) sau s-ar afla chiar sub epitimie sau n-au primit dezlegare de păcate (can.13 I ec. ; 6 Ancira ; 7 Cart. ; 73 Vasile cel Mare ; 2, 5 Grigorie de Nyssa ; 25 Ioan Post.). Oprirea de la Împărtăşanie se numeşte excomunicare şi poate fi dată de duhovnic pentru anumite păcate pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, până la îndreptare (can.28 Nichif.Mărt.). Doar pentu motive de iconomie, s-a îngăduit ca în mod excepţional Sf.Împărtăşanie să se dea şi catehumenilor (celor nebotezaţi), care mărturiseau credinţa creştină, precum şi unora dintre eretici care se întorceau la Biserică, şi în conformitate cu datoria de a nu închide nimănui uşa mântuirii, Sf.Împărtăşanie s-ar putea da şi creştinilor de alte confesiuni în caz de necesitate (extraordinare) când s-ar găsi în primejdie de moarte şi nu ar putea astfel să primească asistenţă religioasă de la preotul confesiunii lui. Doar în aceste cazuri extreme un preot ortodox ar putea împărtăşi pe un alt creincios creştin33.

Rânduiala primirii acestei Sf.Taine este următoarea: clericii trebuie să se împărtăşească în altar (can.19 Laod.) ; diaconii să se împărtăşească după preoţi, iar aceştia dup episcop (can.18 I ec.). Ipodiaconii nu pot împărtăşi pe credincioşi (can.25 Laod.) ; ieromonahul tânăr pe călugăriţe (can.23 Nichif.Mărt.). În cazuri de forţă majoră mireanul poate să-şi dea sieşi Cuminecătură (can.58 VI ec.). este interzis ca slujitorul bisericesc să primească sau să ceară vreo retribuţie pentru Sf. Împărăşanie (can.23 VI ec ; can I Ghenadie al Constantinopolului)34.

Efecte juridice : redobândirea calităţii de membru al Bisericii în cazul reprimirii complete a ereticilor în Biserică ; precum şi restabilirea în starea iniţială a unui excomunicat, prin 29 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.34-35.30 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.34-35.31 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.35.32 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.36.33 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.36-39.34 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.39.

6

Page 7: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

Împărtăşanie, ca membru al Bisericii; şi prin analogie cu aceştia, primirea între membrii Bisericii a creştinului de altă confesiune35 .

II.1.4. Administrarea Sf.Taine a MasluluiSăvârşitorii acestei Sf. Taine sunt episcopii şi preoţii.Primitorii sunt credincioşii bolnavi trupeşte şi sufleteşte.Rânduiala. Taina Maslului se săvârşeşte de un număr de şapte preoţi, iar în caz de

necesitate de trei sau doi preoţi. Referitor la numărul celor care oficiază această Taină, nu există nici o normă canonică care să prevadă aceasta. Numărul amintit mai sus s-a stabilit pe cale de obicei (cutumă), devenind normă general-obligatorie pentru Biserică. În Biserica Romano-catolică se săvârşeşte doar celor grav bolnavi, fiind cunoscută sub denumirea de extrema unctio.

Efecte juridice. Prin administrare, această Taină nu produce efecte juridice36.

II.1.5. Administrarea Sf.Taine a SpovedanieiSăvârşitorii Sf. Taine a Spovedaniei sunt episcopii şi preoţii hirotoniţi valid, deci nu şi

episcopii şi preoţii eretici. Ambele trepte, prin însuşi actul hirotoniei dobândeau calitatea harică de a administra Taina Spovedaniei. În timp însă au primit Taina Hirotoniei şi persoane sub 30 de ani care nu corespundeau întru totul pentru întreaga lucrare a preoţiei. De aceea s-a introdus o nouă rânduială care permite preoţilor să administreze această Taină după ce dobândesc experienţa necesară. Astfel ierurgia hirotesiei întru duhovnic este conferită preoţilor de către episcop, fiind socotită ca o dezlegare de a administra Taina Mărturisirii37.

Primitorii Sf.Taine a pocăinţei sunt toţi membrii Bisericii (clerici, mireni şi monahi) care nu sunt excluşi din Biserică, deci toţi cei care se află în starea de a nu fi opriţi de la Împărtăşanie38.

Rînduiala iniţială a acestei Taine era caracterizată prin mărturisirea publică a penitentului în prezenţa episcopului sau presbiterului şi în faţa comunităţii care împreună luau decizia iertării sau aplicării epitimiilor. După împlinirea canonului, aceeaşi comunitate hotăra asupra dezlegării de păcate a persoanei în cauză. În paralel cu aceasta se practica şi mărturisirea secretă, în special bolnavilor, iar duhovnicul era dator să nu divulge secretul mărturisirii şi nici eventualele epitimii. Acestea s-au impus la sfârşitul secolului al V-lea, devenind obligatorii prin can. 37 Vasile cel Mare, can.132 Cart.; 28 Nichif.Mărt.

Epitimiile ce se aplică nu au caracter vindicativ, ci vindecător. Prin ele se urmăreşte îndreptarea celui păcătos prin vindecarea lui de deprinderea de a păcătui. Pedepsele grave pe care le prevăd canoanele pentru diferite păcate săvârşite prezintă maximul de pedeapsă care se poate aplica la cazurile respective, iar cuantumul de pedeapsă este lăsat la aprecierea duhovnicului (can. 102 Trulan ; can.2 ; 3 ; 84 Vas. c. M.). Episcopul are dreptul de a mări sau de a reduce epitimiile date de el conform canoanelor 12 I ec. ; 16 IV ec. ; 102 VI ec. ; 2,5,7 Ancira ; 43 Cart. ; 2, 54, 74, 84, 85 Vas.c.M. ; 4, 5, 7 Grig.Nissa ; 3 Ant.c.M. ; 3 Ioan Post. Aprecierea stării de îndreptare a penitentului şi decizia de reprimire în Biserică a celor excluşi revenea episcopului, dar şi preotului, dreptul acestuia din urmă fiind restrâns doar la cazurile în care nu se poate recurge la episcop, bolnavul pe moarte cerând reprimirea în Biserică şi implicit cuminecarea (can. 6, 7, 43 Cart.)39.

Efectele juridice pot fi împărţite în două categorii :- efecte ale dezlegării de păcate care constau în redobândirea virtuală de membri ai

Bisericii urmată de reprimirea de fapt prin Sf.Împărtăşanie în cazul penitenţilor supuşi afurisirii;

35 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.40.36 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.40-41.37 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.41-43.38 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.41-43.39 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.44-48.

7

Page 8: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

- efecte ale legării celor care nu sunt socotiţi vrednici de a primi Sf.Împărtăşanie care se poate manifesta prin simpla oprire de la Împărtăşanie până la un timp determinat sau până la îndreptare ; sau excluderea sau excomunicarea din Biserică a cărei gravitate poate merge până la anatemă40.

II.1.6. Administrarea Sf.Taine a HirotonieiSăvârşitorul este numai episcopul titular sau arhiereul delegat de către acesta. Hirotonia

se face doar în Eparhia celui care hirotoneşte (can.34, 35 ap.). Hirotonia în treapta episcopală trebuie să se săvârşească de doi sau trei arhierei (can 1 ap.), împământenindu-se mai târziu ca din cei trei episcopi participanţi unul să fie mitropolit (can.4 I ec.; can. 1 sin. 394 C-pol.). În privinţa hirotoniilor săvârşite de episcopii depuşi din treaptă, caterisiţi sau anatematizaţi, sub orice pedeapsă s-ar afla un episcop, dacă el nu şi-a pierdut starea harică, poate săvârşi în mod valid toate Sf.Taine deoarece – spre exemplu- caterisirea (sau anatema) nu înseamnă luarea harului în cazul în care aceste pedepse nu se pronunţă pentru erezie, ci pentru alte fărădelegi grave. În cazul pronunţării acestor pedepse pentru erezie, sau pentru hulă împotriva Duhului Sfânt, aceştia căzând şi din har, hirotonia săvârşită de unii ca aceştia nu conferă nimic din ceea ce se transmite prin actul hirotoniei. Deci, hirotoniile săvârşite de episcopii aflaţi sub orice pedepse, afară de cazul ereziei sau al hulei împotriva Duhului Sfânt, sunt hirotonii valide, în sensul că ele produc efectul haric al hirotoniei. Ele nu sunt însă canonice, adică nu sunt legale, motiv pentru care atât săvârşitorii, cât şi primitorii se pedepsesc41.

Primitorii Sf.Taine a Hirotoniei sunt toţi creştinii bărbaţi botezaţi în mod valid şi care îndeplinesc o seamă de condiţii, printre care se numără vocaţia (chemarea firească spre slujirea preoţească).

Condiţii religioase: botezul valid, dreapta credinţă, membrii familiei celui ce urmează a fi hirotonit să aparţină Bisericii (can.36 Cart.); cei hirotoniţi într-o treaptă superioară să fie hirotoniţi în prealail într-o treaptă iferioară (can.10 Sard.; can. 6 Trulan; can.17 Sin. Local C-pol).

Condiţii morale: candidatul la preoţie nu trebuie să fie căsătorit cu o persoană dubioasă ca divorţate, văduve, etc., obligându-l să se căsătorească cu o fecioară (can.18 ap.; 3 VI ec.)

Condiţii intelectuale: Aceste condiţii care se referă la pregătirea intelectuală a candidaţilor au variat de la un timp la altul. Spre exemplu can.2 al Sinodului VII ecumenic prevedea ca cel ce se pregăteşte să devină episcop să ştie desăvârşit psaltirea, să fie examinat de mitropolit ca acesta să cunoască dacă are osârdie de a citi cu pătrundere şi nu superficial Sf.Canoane, Sf.Evanghelie, Apostolul şi toată dumnezeiasca scriptură şi să vieţuiască potrivit poruncilor drepte. Astăzi se practică pentru aceştia « ispitirea canonică ».

Condiţii fizice : slujitorul bisericesc nu trebuie să fie orb, şchiop sau să aibă şi alte defecte fizice vizibile (can.78, 79 ap.); să aibă vârsta corespunzătoare : pentru treapta de episcop s-a cerut iniţial vârsta de 50 de ani (Constituţiile Apostolice) care a fost redusă în timp astfel : 40, 35 (Nov.Just. 122, 1, 137, 1) şi 30 (can.4 Neocez. ; 14 VI ec.). Pentru treapta de presbiter canoanele prevăd vârsta de 30 de ani (can.14 VI ec. ; 11 Neocez.) ; pentru diacon 25 de ani (can.14 VI ec. ; 16 Cart.) ; pentru treapta de subdiacon 20 de ani (can.15 VI ec.). În practică s-a stabilit ca vârsta pentru episcop să rămână de 30 de ani, iar pentru preot şi diacon : 21 de ani (vârsta majoratului politic).

Condiţii sociale : persoana să fie în stare de libertate, cetăţean, scutit de serviciul militar, să nu fi fost căsătorit de mai multe ori42.

40 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.48-49.41 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.49-50.42 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.51-54.

8

Page 9: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

Rânduiala : Fiecare hirotonie să fie săvârşită cu o anumită destinaţie, pentru o anumită localitate sau biserică, interzicându-se mutarea acestora (can.14, 15 ap. ; 15 I ec. ; 20 IV ec. ; 21 Ant. ; 16 Sard.). Se interzice hirotonia absolută sau fără destinaţie (can. 6 IV ec.) ; cei hirotoniţi în treptele superioare trebuie să fi fost hirotoniţi în treptele inferioare (can.2, 6 VI ec. ; 17 VII ec.). Unei singure persoane nu i se poate administra această Sf.Taină în cadrul aceleiaşi Liturghii, motiv pentru care episcopul se hirotoneşte la începutul Liturghiei, urmată de preot, iar diaconul la sfârşitul acestei slujbe. La aceeaşi Liturghie pot fi hirotoniţi mai multe persoane în cele trei trepte de instituire divină43.

Efecte juridice : a) efecte juridice cu privire la structura sacerdotală : prin hirotonie se crează starea

clericală ca o categorie socială aparte în structura socială a Bisericii ; şi se conferă atât starea harică a preoţiei, cât şi puterea bisericescă corespunzătoare fiecărei trepte ierahice.

b) efecte juridice cu privire la starea civilă a clerului : membrii clerului de instituire divină se pot căsători înainte de hirotonia în treapta de diacon, fiind interzisă căsătoria după hirotonie sub pedeapsa caterisirii. Pentru treapta episcopală a fost interzisă convieţuirea conjugală (can.48, VI ec.), impunându-se celibatul (can.12, VI ec.) şi apoi starea monahală (contrazicând astfel chiar can.2 Sin.C-pol. an. 879). Se interzice clericilor căsătoria a doua44.

Consideraţii privind problema căsătoriei a doua a cleruluiStarea civilă a clerului trebuie privită din două aspecte : dogmatic şi canonic.Sub aspect dogmatic, s-a arătat că nu ar fi posibilă căsătoria a doua a clerului deoarece ar

fi interzisă prin cuvintele Sf.Ap.Pavel care spune că episcopul nu poate fi decât bărbat al unei singure femei; iar Taina Hirotoniei ar fi un impediment de natură dogmatică în primirea Tainei Cununiei. În fond cele două argumente nu constituie motive de natură dogmatică.

Sf.Ap.Pavel doreşte să spună că nici un cleric nu trebuie să fie bigam. Această poruncă a fost interpretată ca interdicţie pentru membrii clerului de a se căsători de două ori, atribuindu-i-se caracter dogmatic, fiind vorba în fapt doar de o chestiune matrimonială. De asemenea, nici ideea că Taina Hirotoniei ar fi impediment de natură dogmatică în primirea Tainei Cununiei nu poate avea caracter dogmatic întrucât canonul 10 Ancira şi practica Bisericii până în veacul al IX-lea permitea preoţilor să se căsătorească după hirotonie.

Sub aspect canonic această speţă se poate argumenta prin faptul că clericii de mir nu se pot căsăori după hirotonie, acest act fiind interzis atât prin texte precise de canoane, cât şi prin obiceiul cutumiar. Fiind vorba de norme canonice cu fond juridic, ele pot fi abrogate sau modificate de autoritatea bisericească competentă, adică de Sinodul ecumenic sau în lipsa întrunirii acestuia de consensul tuturor Bisericilor. În temeiul puterii bisericeşti, autoritatea bisericească competentă din cadrul fiecărei Biserici autocefale poate proceda – pe cale de dispensă – la încuviinţarea căsătoriei după hirotonie a acelor membri ai clerului în cazul cărora se va aprecia că se poate acorda o asemenea dispensă. Această autoritate este sinodul plenar pentru întreaga Biserică autocefală şi fiecare episcop pentru eparhia sa. Pentru o aplicare unitară a acestei dispense este necesar însă ca sinodul plenar sau Sfântul Sinod să stabilească norme corespunzătoare aplicării acestor prevederi. Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923 a apreciat că este necesar să se acorde astfel de dispense, dar a apreciat că lasă la latitudinea fiecărei Biserici locale să hotărască în această privinţă.

Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adus în această chestiune mai multe hotărâri :A). recăsătoria preoţilor văduvi prin deces (tema Sf.Sinod nr.5114/1938). Prin aceasta se

arată că întrucât în Biserica Ortodoxă Română nu se cunoaşte adoptarea hotărârilor Congresului Sinodului Panortodox de la Constantinopol din 1923 la celelalte Biserici Ortodoxe astfel încât

43 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.55-56.44 Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.56-63.

9

Page 10: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

prin acestea să se realizeze acel « consensus ecclesiae dispersae », nu-şi poate însuşi integral hotărârile Sinodului Panortodox din 1923.

Situaţia preoţilor şi diaconilor văduvi prin deces şi recăsătoriţi să fie lăsată pe seama fiecărui chiriarh, spre a fi rezolvată de la caz la caz, în spiritul canoanelor şi hotărârilor canonice, cu pogorământ, în virtutea puterii de a lega şi dezlega, ce decurge din harul arhieriei, până la întrunirea unui Sinod ecumenic care se va pronunţa în privinţa hotărârilor Congresului din 1923.

B) căsătoria clerului de mir după hirotonie (tema Sf.Sinod nr.5116/1952). Hotărârea Sf.Sinod a avut ca obiect situaţia preoţilor de mir proveniţi din fostul cult greco-catolic, dar şi convertiţi la ortodoxie din Biserica Romano-Catolică. Aceştia au primit Taina Hirotoniei în Biserica din care au provenit, fără să fi încheiat vreo căsătorie (clerici celibi). Hotărârea Sf.Sinod s-a extins ţi asupra diaconilor clibi ai Bisericii Ortodoxe. În această privinţă s-a hotărât ca situaţia acestor trei categorii de clerici să fie lăsată pe seama fiecărui chiriarh spre a fi rezolvată -de la caz la caz- în spiritul canoanelor şi hotărârilor ecumenice, ca pogorământ în virtutea puterii de a lega ce decurge din harul arhieriei.

C) examinarea locală a situaţiei preoţilor divorţaţi şi recăsătoriţi (Hotărârea Sf.Sinod nr.2581/200245 « Sinoadele mitropolitane să examineze situaţia preoţilor divorţaţi şi recăsătoriţi, pentru a se putea analiza în Sfântul Sinod, pe ansamblu aceste aspecte, în vederea modalităţilor pstorale de rezolvare unitară în toată Biserica ».

D) recăsătoria preoţilor şi căsătoria călugărilor şi preoţilor celibatari (hotărârea Sf.Sinod nr.781/200546). Preoţii recăsătoriţi, călugării şi preoţii celibatari căsătoriţi după hirotonie, care sunt cadre didactice în învăţământul teologic de toate gradele, vor fi trimişi în consistoriile eparhiale pentru preoţi sau monahi, pentru a se lua măsurile care se impun, ţinând seama de fiecare situaţie, întrucât constituie cazuri scandaloase şi produc sminteală. În fiecare eparhie se vor întocmi liste cu preoţii care au asemenea probleme şi se va studia situaţia lor în aceeaşi manieră, încât atunci când pleacă în altă eparhie, situaţia lor să fie cunoscută ».

E) clerici divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi ; văduvi şi recăsătoriţi ( în continuare : c.d.; d.r.; v.r.) -hotărârea Sf.Sinod nr.1092/2010.

1. (Înalt)preasfinţiţii Chiriarhi au îndatorirea de a respecta cu stricteţe prevederile canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu admit recăsătorirea clericilor sub nici o formă;

2. nu este îngăduit nici unui chiriarh să aplice vreo formă de pogorământ de la data adoptării şi comunicării prezentei hotărâri sinodale c.d.; d.r.; v.r. urmând a fi sancţionaţi cu pedeapsa depunerii din treaptă sau caterisirea.

3. măsuri privind c.d.; d.r.; v.r. :a. nu pot ocupa posturi de conducere în administraţia bisericească, la nivel

de protopopiat, eparhie, Patriarhie ;b. nu pot ocupa postul de conducere de preot paroh în parohiile unde sunt

mai multe posturi de preot. În situaţia parohiilor din mediul rural, în care în mod cu totul special, un astfel de preot este menţinut în oficiul de paroh, acesta nu va putea promova în parohii de categorie superioară ;

c. nu pot să solicite promovarea în alte parohii, nu pot fi propuşi nu pot primi ranguri bisericeşti ;

d. nu pot fi încadraţi şi nu pot funcţiona în învăţământul teologic preuniversitar sau universitar ;

e. nu pot solicita mutarea de la o eparhie la alta decât cu observarea atentă a situaţiei canonice şi menţionarea acesteia în fişa personală ;

45 Şedinţa Sf.Sinod din 2-3 iulie 2002, republicată în Hotărâri ale Sf.Sinod al B.O.R. referitoare la activitatea bisericească (1986- 2002), p.158.46 Şedinţa Sf.Sinod din 3 martie 2005, publicată în „B.O.R.”, nr.1-3, 2005, p.140-141.

10

Page 11: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

f. nu pot săvârşi singuri Taina Cununiei, ci doar în sobor cu alţi preoţi, cu excepţia celor care funcţionează singuri la parohii din mediul rural şi unde nu există condiţii pentru constituirea unui sobor.

4. (Înalt)preasfinţiţii chiriarhi vor lua măsuri pentru evaluarea situaţiei preoţilor d.; d.r.; v.r., ţinând seama de următoarele aspecte : dacă este vorba de o căsătorie nereuşită, fiind părăsiţi de soţii ; care sunt rezultatele lucrării pastorale desfăşurate ; dacă dovedesc calităţi misionar-pastorale, comportament bisericesc şi relaţii bune cu credincioşii din parohie ; dacă au opregătire teologică deosebită ; dacă au sau nu au copii în întreţinere .

5. În funcţie de rezultatele acestei evaluări, în acord cu prevederile canonice, ca măsură pastorală şi de pedagogie creştină, (Înalt)preasfinţiţii chiriarhi vor găsi modalităţi de folosire a unor astfel de preoţi, de la caz la caz, în administraţia bisericească, în activităţi filantropice, în activităţi cu caracter cultural-educaţional, în învăţământul de stat sau în posturi neclericale de cântăreţi bisericeşti.

6. (Înalt)preasfinţiţii chiriarhi au îndatoria canonică statutară şi regulamentară bisericească de aplicare a prezentei hotărâri şi de a înştiinţa Cancelaria Sf.Sinod despre modul de aducere la îndeplinire, precum şi de a formula eventuale propuneri privind completarea acestei hotărâri sinodale.

F. Hotărârea Sf.Sinod nr.4627/2010 menţine hotărârea Sf. Sinod nr.1092/2010 referitoare la clericii d.; d.r.; v.r. , cu următoarele precizări :

b. Toţi clericii care, de la data aplicării hotărârii Sf. Sinod nr.1092/2010 vor divorţa, vor divorţa şi se vor recăsători sau vor rămâne văduvi şi se vor recăsători, vor fi chemaţi în judecata Consistoriului Eparhial.

c. De la data aplicării hotărârii Sf. Sinod nr.1092/2010, în cazul clericilor divorţaţi, divorţaţi şi recăsătoriţi sau văduvi şi recăsătoriţi, centrele eparhiale nu vor face nici un pogorământ şi vor avea în vedere că acestora nu le este îngăduit: 1) să ocupe posturi de conducere în administraţia bisericească la nivel de protopopiat, eparhie, patriarhie; 2) să fie încadraţi şi să funcţioneze în învăţământul teologic preuniversitar şi universitar ; 4) să solicite promovarea în alte parohii sau să fie propuşi a primi ranguri bisericeşti ; 4) să solicite mutarea de la o eparhie la alta decât cu observarea situaţiei canonice şi menţionarea acesteia în fişa personală ;

d) în scop pasoral şi pedagogic creştin, măsurile disciplinare prevăzute în hotărârea Sf.Sinod nr.1092/2010 nu se vor aplica preoţilor văduvi nerecăsătoriţi cu o viaţă duhovnicească pilduitoare şi activitate deosebită, cunoscuţi că nu trăiesc în concubinaj.

e) centrele eparhiale vor avea în vedere limitarea şi evitarea în viitor a hirotonirii şi numirii în parohii a candidaţilor celibi.

II.1.7. Administrarea Sf.Taine a CununieiSăvârşitorii acestei Sf. Taine sunt episcopii şi preoţii cu hirotonia validă sau preoţia

lucrătoare, nefiind puşi sub o pedeapsă care i-ar opri de la săvârşirea Sf.Taine. Clericii respectivi trebuie să aibă competenţă, fiind opriţi ieromonahilor de a săvârşi această taină.

Primitorii acestei Sf.Taine trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, după cum urmează :

a) Condiţii religioase : credinţa ortodoxă ; botezul valid; persoanele să nu fie excomunicate, date anatemei sau supuse unei alte pedepse; să nu fie logodite cu alte persoane; să nu fie căsătorită bisericeşte sau civil cu alte persoane sau dacă sunt în astfel de cazuri să aibă

11

Page 12: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

obţinut divorţul civil şi/sau bisericesc ; nici una să nu fi fost căsătorită de trei ori ; să nu se afle în legătură de înrudire spirituală în care este oprită căsătoria după legile bisericeşti ; să nu fie de altă religie sau confesiune; să nu fie eretică sau schismatică ; partea bărbătească să nu fie hirotonită sau hirotesită ; să nu fi depus voturile monahale ; să fie însoţiţi de naşi ortodocşi căsătoriţi şi cununaţi bisericeşte.

b) Condiţii morale : să fie conştienţi ; să aibă facultatea de a consimţi liber consensul pentru încheierea căsătoriei ; să aibă o viaţă morală exemplară ; candidaţii la hirotonie să nu se căsătorească cu văduve, divorţate sau cu persoane imorale ; să nu fie în legătură de înrudire morală (adopţie, înfiere, tutelă) în gradele în care s-ar opri încheierea încheierea cununiei ; să fi obţinut dispensă în cazurile în care se putea acorda.

c) Condiţii fizice : să nu fie de acelaşi sex ; să dispună de sănătate şi integritate fizică; să aibă vârsta de majorat matrimonial ; să aibă capacitatea fizică pentru îndeplinirea îndatoririlor conjugale ; să fie prezenţi în mod fizic la încheierea căsătoriei şi cununiei ; să nu existe înrudire de sânge sau cuscrie în gradele în care este oprită cununia ; să aibă dispensă pentru gradele în care este oprită cununia – în cazul în care aceasta se poate acorda.

d) Condiţii sociale : să fie cetăţeni ai statului în care se va oficia căsătoria sau să îndeplinească procedura pentru ceilalţi cetăţeni ; să nu se alfle în detenţie ; să aibe aprobarea autorităţilr superioare (în cazul în care aceasta se cere, de ex. teologilor candidaţi la hirotonie) ; să încheie în prealabilcăsătoria civilă şi să facă dovada încheierii ei ; să aibe dispense în cazurile necesare şi posibile.

Forma Tainei Cununiei o constituie invocarea de către săvârşitor a Duhului Sfânt prin formula: “Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin”.

Actele premergătoare Cununiei1. Logodna. Biserica creştină a folosit de la început logodna ca act premergător căsătoriei,

fiindcă ea era practicată – fiind chiar legiferată – atât în Vechiul Testament cât şi în dreptul roman. Definiţia logodnei – sponsalia – a adoptat-o Biserica din dreptul roman ca “promisiunea reciprocă a unui bărbat şi a unei femei că se vor căsători în viitor”47. Importanţa şi consecinţele logodnei Biserica şi le-a însuşit însă din Vechiul Testament, în care logodnica era socotită ca soţie a logodnicului, iar acesta ca soţ al logodnicei lui (Deuteronom 22, 23-27; Matei 1, 18-20). Însuşirea acestei concepţii au confirmat-o Părinţii Sinodului VI ecumenic, în canonul 98, socotind vinovat de adulter pe cel care va lua în căsătorie pe o femeie logodită cu altul, fiind încă în viaţă logodnicul ei. Aceeaşi concepţie o exprimase şi Sfântul Vasile cel Mare, cu trei veacuri mai înainte, în canonul 69, potrivit căruia urma ca logodnicul care ar fi avut raporturi de intimitate cu logodnica sa înainte de încheierea căsătoriei, să fie sancţionat numai cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie, aplicându-se pedeapsa menţionată numai pentru neînfrânare, iar nu pentru desfrânare, socotindu-se că, în realitate, el a păcătuit cu o femeie care nu era cu totul străină de dânsul.

După deptul roman, cei logodiţi – cu toate că logodna se încheia cu oarecare forme, prin act scris sau în faţa martorilor – nu erau constrânşi să-şi respecte promisiunea şi să treacă la încheierea căsătoriei, dacă între timp se răzgândeau. Singura consecinţă la care se putea expune soţul vinovat de nerespectarea logodnei era restituirea darurilor pe care le primise cu prilejul logodnei, uneori chiar dublu acestor daruri48. Biserica – intervenind la încheierea logodnei cu binecuvântare, ca şi la încheierea căsătoriei – a dat logodnei aceeaşi importanţă morală obligatorie ca şi căsătoriei. Dar întrucât logodna se putea încheia şi la o vârstă mai mică decât cea prevăzută pentru încheierea căsătoriei – chiar la 7-8 ani, când cei în cauză nu-şi puteau da

47 Digestae, XXIII, 1, 1: “sponsalia sunt mentio et repromissio nuptiarum futurarum”, la Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 191, nota 3.48 Justinian, Codex, V, 1, 1-2.

12

Page 13: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

seama de importanţa actului pe care îl încheiau – s-a apreciat că obligaţia care rezultă pentru logodnici din binecuvântarea Bisericii, de a se considere ca şi căsătoriţi, era în contradicţie cu libertatea pe care o acordau legile statului celor logodiţi de a nu-şi respecta promisiunea făcută prin logodnă, dacă nu mai doreau să se căsătorească împreună. De aceea împăratul Leon Filosoful (886-912), prin Novela 74, a confirmat punctul de vedere al Bisericii, asimilând logodna cu căsătoria, în privinţa consecinţelor, şi a interzis ca Biserica să mai binecuvinteze logodna celor care nu au împlinit vârsta cerută pentru încheierea căsătoriei, stabilită prin această Novelă de 14 ani pentru bărbaţi şi 13 ani pentru femei. La puţin timp însă Leon Filosoful a intervenit cu o nouă lege – Novela 109 – prin care a menţinut interdicţia ca logodna să fie binecuvântată înainte ca logodnicii să fi împlinit vârsta prevăzută de Novela 74, dar a îngăduit ca fără binecuvântarea religioasă aceasta să poată fi încheiată şi la vârstă mai mică, dar nu sub şapte ani. În acelaşi timp el şi-a rezervat sieşi, ca împărat, dreptul de a acorda dispensă atât pentru vârstă cât şi pentru binecuvântarea religioasă celor logodiţi cu dispensă de vârstă dată de el.

Asimilarea logodnei cu căsătoria a fost întărită în Imperiul Bizantin şi de către alţi împăraţi ce au urmat lui Leon Filosoful. Dar, după ce au luat naştere statele naţionale cu Biserică Ortodoxă autocefală, asemenea dispoziţii au putut fi respectate numai în statele în care jurisdicţia asupra căsătoriei a fost încredinţată Bisericii; în acele state în care logodna nu a fost legiferată, iar efectele juridice s-au recunoscut numai căsătoriei civile, respectarea rânduielilor bisericeşti, referitoare la logodnă şi căsătorie a devenit tot mai dificilă. De aceea pentru evitarea incovenientelor ce ar fi rezultat dacă fiecare Biserică autocefală ar fi aplicat legislaţia proprie, făcând abstracţie de legislaţia statului respectiv, Sinodul fiecărei Biserici autocefale a hotărât pe de o parte ca logodna religioasă să nu se mai oficieze seperat, ci numai o dată cu Sfânta Taină a Cununiei, iar pe de altă parte ca Sfânta Taină a Cununiei să se săvârşească numai celor care fac dovada că au încheiat în prealabil căsătoria civilă.

Asemenea prevederi legale nu împiedică însă pe credincioşi să ceară Cultului respectiv şi binecuvântarea religioasă a căsătoriei lor, întrucât în România se garantează prin Constituţie tuturor cetăţenilor libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă, iar cultelor religioase recunoscute, libertatea de a se organiza şi funcţiona liber.

2. Vestirile sau strigările (anunţurile publice). Căsătoria ca act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de către Biserică. De aceea atât Statul cât şi Biserica caută ca înainte de a aproba încheierea unei căsătorii, să se documenteze cu privire la raporturile dintre soţi, pentru ca nu cumva între ei să existe piedici legale sau religioase care s-ar opune încheierii căsătoriei lor, dar pe care ei fie nu le cunosc, fie ar fi ispitiţi a le trece sub tăcere, a nu le mărturisi. Pentru o cât mai largă informare asupra raporturilor dintre viitorii soţi, N.C.C. prevede în art. 283 obligativitatea publicităţii căsătoriei prin afişare şi internet cu 10 zile înainte de încheierea ei.

Biserica respectă toate dispoziţiile prin care statul reglementează căsătoria sub aspectul civil, inclusiv hotărârile prin care delegatul de stare civilă ar respinge unele cereri de căsătorie dacă “în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce are, găseşte că cerinţele legii nu sunt îndeplinite”(Art 285 NCC). Cu toate acestea, întrucât Biserica are şi dispoziţii proprii prin care reglementează căsătoria din punct de vedere religios -după ce va constata că mirii sunt botezaţi ortodox şi că între ei nu există rudenie în grade interzise de Biserică – va anunţa cererea de căsătorie în două duminici consecutive, iar în caz de urgenţă motivată, într-o duminică sau zi de sărbătoare, cu o săptămână înainte de ziua fixată pentru Cununie.

Condiţii de fond privind încheierea căsătoriei şi cununiei

a) Consimţământul liber al viitorilor soţi, care trebuie exprimat personal de fiecare soţ şi în mod public în faţa delegatului de stare civilă (art. 271 N.C.C.). De asemenea este

13

Page 14: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

oprit să se căsătorească cei care nu îşi pot exprima liber acest consimţământ: alienatul mintal şi debilul mintal (art. 276 NCC).

b) Vârsta matrimonială este de 18 ani. În cazuri excepţionale, pentru motive temeinice şi numai în baza avizului medical, cu acordul părinţilor sau tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă se poate încuviinţa căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. Căsătoria încheiată fără respectarea vârstei legale este lovită de nulitate absolută (art.294 NCC).

c) Diferenţa de sex. Persoanele care urmează să se căsătorească trebuie să fie bărbat şi femeie (art.277 NCC).

Impedimente la căsătorie şi cununie

Prin impedimente la căsătorie se înţeleg împrejurările sau obstacolele ce stau în calea încheierii unei căsătorii sau administrării Sf.Taine a Cununiei în mod valid. Determinarea impedimentelor aparţine autorităţii civile (pentru căsătoriei) şi autorităţii bisericeşti (pentru cununie).

A. Impedimentele la căsătorie şi cununie

a) Bigamia sau starea de persoană căsătorită Codul Civil respectă principiul monogamiei prevăzând că “este interzisă încheierea unei

noi căsătorii de către persoana care este căsătorită” (art. 273 NCC.).

b) Lipsa consimţământului liberConsimţământul poate fi viciat de mai multe acţiuni : eroare (privitoare la identitatea fizică

a viitorului soţ), dol (înşelăciune, amăgire), violenţă (spaima) ; orice boli care opresc exprimarea liberă a consimţământului (alienaţie, debilitate) sau alte stări provocate cu sau fără intenţie (stare de ebrietate, etc.).

c)Logodna bisericească Efectele logodnei bisericești (sau religioase) sunt următoarele: „oprirea logodnicilor de a se

logodi cu alte persoane; obligația morală de a încheia căsătoria cu cel logodit; realizarea rudeniei între cei logodiți și consângenii lor”49.

Logodna bisericească constituie impediment atât la cununie, cât și la hirotonie în următoarele situații:

În vederea cununiei, logodna bisericească constituie impediment numai atunci când s-a săvârșit în mod oficial în biserică și una din părțile logodite dorește să încheie a doua cununie cu o altă persoană. Din cauză că logodna este asemănată cu căsătoria, nu există nici o deosebire între impedimentele născute din încheierea unei logodne efectuate bisericește și impedimentele produse de legătura conjugală50.

Logodna a două persoane din familii diferite dă naștere în dreptul bisericesc „celui de-al treilea fel de înrudire morală ce constituie impediment la căsătorie”51, „unui fel de cuscrie numită închipuită sau cvasiafinitate (quasi affinitas, affinitas ficta). Importanţa acestei cuscrii s-a accentuat îndeosebi după ce logodna religioasă a fost egalată, de către Leon Filosoful, cu

49 Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.194.50 Cf.Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc...., p.493. 51 Arhid, prof.dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, vol.II, Editura Institutului bibilic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p.91.

14

Page 15: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

căsătoria religioasă. Dar cu toată această egalare, cuscria rezultată din logodnă n-a constituit impediment la căsătorie în aceeaşi întindere cu afinitatea rezultată din căsătorie, urmându-se practica dreptului roman care limita impedimentul la căsătorie rezultat din cuscria închipuită la căsătoria dintre fiu şi logodnica tatălui şi invers; la căsătoria dintre logodnica fiului cu tatăl şi apoi la căsătoria cu logodnica fratelui şi la cea dintre logodnic şi mama logodnicei, adică pâna la gradul II. După ce Sinodul VI ecumenic a prevăzut în canonul 98 pedeapsa ca pentru adulter pentru căsătoria cu logodnica altuia, impedimentul din logodna bisericească a fost extins până la gradul VI, ca şi la cuscria de felul I, prin decretul sinodal al patriarhului Ioan Xifilinos, din anul 1066, întărit de împăratul Nichifor în anul 1080 şi de împăratul Alexie I Comnenul printr-o Novelă din anul 1092.

După Circulara Sinodului patriarhal din Constantinopol din septembrie 1808 este interzisă căsătoria dintre logodnic şi mama văduvă a logodnicei decedate, (fiind rude în gradul I al cuscriei închipuite); între logodnică şi fiul logodnicului ei mort (gradul I al cuscriei închipuite); şi între logodnică şi fratele logodnicului ei mort (gradul II al cuscriei închipuite). La încuscrirea închipuită sunt îngăduite, deci, căsătoriile în gradul al III-lea. Motivul acestui impediment la căsătorie rezidă, pe de o parte în egalarea admisă de Biserică a logodnei cu căsătoria, iar pe de altă parte în faptul că la căsătorie trebuie să se ţină seama nu numai de ceea ce este permis, legal, ci şi de ceea ce se cuvine, ceea ce este onorabil şi drept după natură. Codul Civil (n.n.) nu recunoaşte o cuscrie întemeiată pe logodnă.

Pentru evitarea consecinţelor la care s-ar expune logodnicii care nu ar mai trece la încheierea căsătoriei, fie în urma decesului unui logodnic, înainte de a se fi căsătorit, fie în urma refuzului unuia dintre logodnici de a se mai căsători cu logodnicul său, Bisericile Ortodoxe au stabilit ca preoţii să nu mai săvârşească logodna religioasă decât o dată cu cununia religioasă”52.

Pentru candidații la preoție logodna constituie impediment la primirea Tainei Hirotoniei în următoarele cazuri: „în situația în care după desfacerea logodnei candidatul s-a căsătorit cu o altă persoană, fiind considerată a doua nuntă; sau dacă s-a căsătorit cu logodnica altuia, fiind considerat a fi căsătorit cu o cvasidivorțată (can.98 Trulan). După canonistul Balsamon, acest efect îl are nu numai logodna bisericească, ci și cea civilă, dar Matei Vlastare și Pidalionul îl restrâng numai la logodna bisericească”53.

În consecință, „toate impedimentele care opresc încheierea căsătoriei constituie impedimente și la încheierea logodnei... O singură excepție s-a admis în chestiunea impedimentelor la logodnă, și anume în privința vârstei, dar care dispare de la sine prin trecerea vremii. Și tocmai ținându-se seama de acest fapt, s-a îngăduit în trecut încheierea logodnei între persoane care nu aveau vârsta pentru căsătorie și nici măcar o vârstă în cadrul căreia se putea obține dispensă pentru încheierea căsătoriei...”54.

Hotărârea nr.9027 din 25 octombrie 2011 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu prevederile noului Cod Civil și implicațiile acestora în activitatea unităților de cult și în viața religioasă a credincioșilor care a aprobat: 1) ca pe viitor să nu mai fie permisă în nici o situaţie săvârşirea logodnei religioase separat de Sfânta Taină a Cununiei; 2) încheierea logodnei civile nu obligă Biserica să oficieze această ierurgie separat de Sfânta Taină a Cununiei, pe care o pot primi doar credincioşii creştini ortodocşi care fac dovada încheierii căsătoriei civile.

d) Existenţa căsătoriei a treia. După desfacerea primei căsătorii - prin moartea unui soţ sau prin divorţ – Biserica a îngăduit, cu epitimii, încheierea căsătoriei a doua şi a treia (can. 4 şi 50 Sfântul Vasile cel Mare). Prin hotărârea luată de Sinodul din Constantinopol în anul 920, existenţa căsătoriei a treia a fost decretată ca impediment absolut la încheierea unei noi căsătorii.

52Pr.Prof.Dr.Constantin Rus, Curs de Drept Bisericesc, Anul IV, Sem.I., p.20, în http://www.teologiearad.ro/?p=59453 Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.195.54 Arhid.prof.dr. Ioan N. Floca, op.cit., p.91.

15

Page 16: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

e) Lipsa căsătoriei civile constituie impediment la administrarea cununieiCu alte cuvinte: nu se poate administra Taina Cununiei persoanelor care încă nu au încheiat

căsătoria civilă.

e) Hirotonia. Cel care a acceptat să fie hitotonit în treptele ierarhiei sacramentale – diacon, preot, episcop – fiind căsătorit, nu se mai poate căsători după aceea (can. 26 ap.; can. 3, 6 Trulan; can. 1 Neocezareea).

f) Voturile monahale. Cel care a fost tuns în monahism şi a depus voturile: ascultării, sărăciei şi castităţii, nu se mai poate căsători (can.16 Sin. IV ec.; can. 60 Vas. cel Mare). Renunţând astfel de bunăvoie la toate drepturile lor, deci inclusiv la drepturile civile, este de la sine înţeles că săvârşirea unei cununiei unei astfel de persoane nu se mai poate oficia.

.g) Deosebirea de religie şi de cult. Tainele Bisericii împărtăşindu-se numai celor botezaţi,

iar căsătoria realizând o unitate între soţ şi soţie, nu s-a îngăduit căsătoria unui creştin cu un necreştin. Excepţia îngăduită de Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 7, 12-14), ca un creştin să rămână în căsătorie cu un necreştin, privea cazurile ce se iveau mai des la începutul creştinismului, când numai unul dintre soţii căsătoriţi cu păgâni trecea la creştinism, în nădejdea că prin această convieţuire şi soţul necreştin se va creştina.

h. Deosebirea de confesiuneCanoanele, în principiu, nu îngăduie căsătorii între ortodocşi şi eterodocşi. Astfel canonul

72 Trulan interzice în mod absolut asemenea căsătorii, declarând nule pe cele care s-ar încheia; canonul 14 al Sinodului IV ecumenic le îngăduie însă cu condiţia ca soţul eterodox să declare că va trece la ortodoxie. Această dispoziţie fiind anterioară celei a Sinodului Trulan, potrivit normelor de interpretare, poate fi socotită abrogată. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română – urmând şi practicile celorlalte Biserici Ortodoxe – ţinând seama pe de o parte de faptul că în realitate căsătoriile mixte nu pot fi evitate, nefiind oprite de legislaţia civilă, iar pe de altă parte luând în considerare îngăduinţa Sfântului Apostol Pavel ca un soţ care s-a încreştinat, dacă acesta consimte la această situaţie, a reglementat încheierea căsătoriilor mixte prin “Regulamentul pentru relaţiunile bisericeşti ale clerului ortodox român cu creştinii eterodocşi” din anul 1881, prevăzând în art. 4 posibilitatea binecuvântării de către preoţi a unor asemenea căsătorii, însă cu respectarea uzului, potrivit căruia toţi copiii care vor rezulta dintr-o asemenea căsătoriei să devină membri ai Bisericii Ortodoxe. Posibilitatea binecuvântării căsătoriilor mixte este prevăzută şi de “Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române”, în vigoare în prezent, sub rezerva aprobării prealabile a episcopului respectiv (art. 47). De aceea, în situaţia în care preoţilor li se prezintă asemenea cazuri, ei sunt datori să ceară în prealabil aprobare de la chiriarhul respectiv.

Pentru cei care încheie prima căsătorie preotul va urma rânduiala stabilită de Biserică pentru membrii ei din această categorie. Pentru cei care se căsătoresc a doua sau a treia oară, preotul va urma rânduiala specială stabilită pentru cei aflaţi în această situaţie. Dacă s-ar întâmpla însă ca unul din soţi să fie la prima căsătorie, iar celălalt la a doua sau a treia căsătorie, li se va oficia slujba cununiei după rânduiala prevăzută pentru cei ce se căsătoresc a doua sau a treia oară, iar nu după rânduiala primei cununii. De asemenea, soţii care au mai fost căsătoriţi religios, înainte de a li se oficia noua cununie, trebuie să obţină desfacerea căsătoriei religioase anterioare, care se aprobă numai dacă motivele pentru care s-a aprobat divorţul civil sunt admise şi de Biserică pentru desfacerea căsătoriei. Preotul care nu ar respecta această rânduială şi ar săvârşi Cununia religioasă celor care nu au obţinut mai întâi desfacerea căsătoriei anterioare va fi sancţionat potrivit Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare (art. 46) cu pedeapsă până la transferare, la stabilirea pedepsei ţinându-se seama de buna sau reaua credinţă cu care a

16

Page 17: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

lucrat. Căsătoria săvârşită în asemenea condiţii este socotită nulă, fiindcă altfel soţii ar fi bigami din punct de vedere religios; iar dacă bigamia nu este admisă nici din punct de vedere civil, cu atât mai puţin poate fi îngăduită din punct de vedere religios.

h) Anul de doliu. Acest impediment a fost admis de Biserică fiind preluat din legislaţia romană, care avea ea însăşi o consideraţie deosebită pentru anul de doliu, atât pentru motivul moral –respectul soţului decedat- cât şi pentru motivul de drept- asigurarea originii copilului care s-ar fi născut după moartea soţului (teama amestecului de sânge – turburatio sanguinis)55.

i) Lipsa acordării impedimentelor pentru cazurile oprite constituie şi ea impediment la primirea Tainei Cununiei

j)Rudenia sau înrudireaPrin rudenie sau înrudire se înţelege un raport de strânsă intimitate între două sau mai

multe persoane, determinat de un act care generează coeziune socială deosebită între oameni. Acest act poate fi de natură fizică; civilă/ morală; şi religioasă.

Rudenia firească (sau fizică) este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (art. 405, al.1, NCC).

Rudenia civilă/morală este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege (art. 405, al.1, NCC); sau născută din actul tutelei; sau în urma logodnei încheiată între două persoane. Acestea au un caracter civil deoarece sunt prevăzute de legea civilă, dar au şi un caracter moral întrucât fac să se nască legături de înrudire morală între persoanele implicate direct sau chiar indirect în aceste raporturi.

Rudenia religioasă se naşte din actul asistării sau ţinerii la botez de către naş a celui care urmează să se boteze (fin); sau a asistării la cununie a mirilor care se cunună. Naşul (în ambele cazuri) apare ca un tutore religios al finului care ia anumite îndatoriri religioase cu caracter patern faţă de fin.

1) Rudenia de sânge ( consângenitatea) sau rudenia între rude de sânge

Consângenitatea – sau rudenia fizică sau de sânge – este relaţia ce se stabileşte în mod reciproc între două sau mai multe persoane, în baza comunicării aceluiaşi sânge prin actul fizic al naşterii (descendenţei)56.

Consângenitatea se prezintă sub două aspecte: a) rudenia de sânge în linie dreaptă sau directă, sau a persoanelor care descind unii

din alţii, între ele existând un şir neîntrerupt de naşteri (ex.: tatăl şi fiul ; nepotul ori strănepotul de fiu sau de fiică cu bunicul sau străbunicul lui). Rudenia de sânge este în linie descendentă (atunci când ea pleacă de la procreator la urmaşii săi); şi în linie ascendentă (când pleacă de la cel născut la procreatorii săi) ; şi

b) rudenie de sânge în linie indirectă sau colaterală cuprinde persoanele care, deşi fac parte din diferite linii drepte, au o descendenţă comună sau protopărinte comun57 (ex.: fraţii

55 Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915, p.494.56 Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc, Cernăuţi, 1942, p.206.57 Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc, Cernăuţi, 1942, p.207.

17

Page 18: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

între ei, surorile, unchii, mătuşile şi nepoţii sau verişorii). Urcând şirul naşterilor – potrivit raporturilor de filiaţie a fiecăreia dintre ele – se ajunge la un ascendent comun, care formează vârful neamului. De la acest ascendent comun pornesc despărţite, dar alături, două sau mai multe şiruri de filiaţii în cadrul cărora persoanele fiecăruia dintre aceste şiruri sunt rude, consângeni în linie colaterală cu persoanele care aparţin celorlalte şiruri.

Raportul de rudenie se stabileşte prin numărul naşterilor care despart persoanele între care vrem să stabilim acest raport. Fiecare naştere este socotită un grad. Deci, calcularea gradelor de rudenie atât în linie directă cât şi în linie colaterală se face ţinându-se cont de numărul naşterilor, alcătuindu-se totdeauna, pentru siguranţa calculului, spiţa neamului sau arborele genealogic.

Principalele semne convenţionale folosite la schiţarea grafică a diverselor feluri de înrudire, precum şi a gradelor în limitele cărora acestea constituie impedimente la căsătorie sunt următoarele:

… - un mic pătrăţel prin care se înseamnă o familie alcătuită din elementele ei de bază, adică soţ şi soţie.… - un mic cerc prin care se însemnează partea bărbărească şi anume fie soţ, fie frate, fie părinte, fie nepot, etc.

… - un mic triunghi prin care se însemnează partea femeiască, adică o persoană de genul feminin, fie soţie, fie mamă, fie soră, fie nepoată, fie bunică, etc.

… - o scurtă linie verticală, aşezată între două persoane, prin care se însemnează descendenţa sau naşterea fizică a unei persoane, naştere care poate fi raportată fie la familie, şi în cazul acesta linia espectivă porneşte dintr-un pătrăţel, fie la tată, fie la mamă, şi în cazul acesta linia respectivă porneşte dintr-un cerc sau dintr-un triunghi.

… - o linie curbată, boltită în jos şi ale cărei capete sunt fixate unul pe un cerc şi unul pe un triunghi, înseamnă legătura conjugală dintre două persoane căsătorite adică prin aceasta se arată că persoanele pe care le uneşte sunt căsătorite.

… - aceeaşi linie boltită în sus, înseamnă legătura din afara căsătoriei dintre două persoane de sex opus, adică concubinaj.… - aceeaşi linie curbată, boltită în jos, dar formată din mici segmente, însemnează legătura ce se stabileşte prin logodnă între două persoane de sex opus.

… - o linie dreaptă verticală, asemenea aceleia prin care se însemnează descendenţa fizică, dar formată din segmente, înseamnă raportul de filiaţie

adoptivă sau de înrudire prin adopţiune, stabilită între două persoane.

… - o scurtă linie verticală, dar formată dintr-un şir de puncte, dispuse vertical, deci dintr-o linie punctată, înseamnă raportul de filiaţie religioasă, stabilit prin actul ţinerii la botez.

… - o linie dreaptă de acelaşi fel, dar formată din segmente şi puncte, care se succed şi sunt dispuse tot vertical, înseamnă filiaţia religioasă sau înrudirea religioasă stabilită prin asistarea la cununie.

18

Page 19: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

… - o linie scurtă, schiţată sinuos, dar dispusă vertical, înseamnă raportul de tutelă dintre două persoane.

… - o diagonală aplicată peste oricare din semnele prin care se însemnează

persoanele sau legăturile de înrudire dintre acestea sau legăturile din care se nasc înrudirile, înseamnă atât încetarea din viaţă a persoanelor respective cât şi încetarea legăturilor pe care le fixează sau peste care se trage58.

1. Consângenitatea în linie directă se reprezintă astfel în schemă:

- Linia este descendentă dacă se începe de A la A, care este tatăl lui B, bunicul nepoatei C, străbunicul strănepotului D, şi stră-străbunicul stră-strănepoatei E, şi este B consângen în gradul I cu B, în gradul II cu C, în gradul III cu D şi în gradul IV C cu E, corespunzător numărului de naşteri care îi despart; în cazul în care calculul ar porni de la E, D îi este tată, D C bunic, B străbunic şi A stră-străbunic, în acest caz linia fiind tot directă, dar în E sens ascendent.

2. Consângenitatea în linie colaterală se reprezintă astfel în schemă:

A - Din autorul comun A pornesc două şiruri de naşteri prin fiii B şi B’, care au la rândul lor B pe fiica C, iar B’ pe fiica C’, iar C pe fiul D şi C’ pe fiica B B' pe fiica D’. Fraţii B şi B’ sunt consângeni în gradul II în linie colaterală; verii primari C şi C’ în gradul IV şi verii al doilea D şi D’ C C' în gradul VI în linie colaterală egală. B cu C’ (unchiul şi nepoata de frate) sunt consângeni în gradul III în linie D D' colaterală; iar C’ cu nepotul său D, de verişoară primară, sunt consângeni în gradul IV.

Consângenitatea a constituit impediment la căsătorie pentru considerente de ordin moral, natural, igienic şi social.

58 Arhid, prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox,…, vol. II, p. 84-85.19

Page 20: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

În privinţa impedimentului consângenităţii în linie dreaptă, Biserica – urmând dispoziţiile din Vechiul Testament (Levitic 18, 7-10) şi din dreptul roman – socoteşte acest impediment nelimitat, indispensabil, oprind astfel căsătoria la infinit.

În privinţa impedimentului consângenităţii în linie colaterală, urmând aceleaşi dispoziţii, Biserica a limitat oprirea la gradul IV (can.54 Trulan). Dar apreciind că prin extinderea acestui impediment, căsătoriile dau societăţii membri mai sănătoşi, Biserica având şi încuviinţarea autorităţii de stat a extins oprirea mai întâi la gradul VI şi mai târziu, în anul 1166, şi la gradul VII. În principiu a rămas ca normă această măsură: căsătoria este oprită în mod absolut, până la infinit, între consângenii în linie dreaptă şi până în gradul VII inclusiv între consângeni, în linie colaterală.

Hotărârea Sinodului VI ecumenic, prin canonul 54, oprind căsătoria între consângenii în linie colaterală până la gradul IV (verii primari), Bisericile autocefale acordă dispensă pentru gradele V-VII, când încheierea căsătoriei între consângeni, rude în aceste grade, nu poate fi evitată.

2) Rudenia din starea de tutelăPotrivit prevederilor Codului Civil, art. 275 “în timpul tutelei căsătoria este oprită între

tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”. Impedimentul s-a impus pentru considerente de ordin moral.

Este prohibitiv a se căsători tutorele A cu persoana B aflată sub tutela sa (gradul I). - Tutorele A se poate căsători cu A persoana aflată sub tutela sa când aceasta B împlineşte vârsta de 18 ani, dacă nu B există alt impediment.

3) Rudenia din adopţieAdopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi

adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului (art.1 din Legea nr.273/2004)59.

În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepţia adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv, caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul. Impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte (art.50, al.3-4).

În cazul adopţiei, în ceea ce priveşte încheierea căsătoriei, dispoziţiile aplicabile consângenilor sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopţie, cât şi între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei (art. 274, al.3 din N.C.C.). Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său. În cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta. Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană faţă de părinţii săi fireşti (art.51, lit.1-3 din Legea nr.273/2004) 59 Legea Nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic al adopţiei

20

Page 21: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

Doctrina canonică a stabilit impedimentul din adopţiune sau înfiere pe cale de obicei după asemănare cu impedimentul înrudirii religioase prin asistenţă la botez extinzând acest impediment până la gradul II inclusiv. Leon al VI-lea Filosoful interzice, prin Novela 24, căsătoria între fraţii adoptivi (gradul II). Potrivit vechilor norme ale Dreptului roman, impedimentul adopţiunii s-a extins până în gradul IV inclusiv. Pe cale de obicei însă a rămas valabilă regula potrivit căreia căsătoria este oprită până în gradul II. Chiar dacă – în acest caz – exigenţele Bisericii sunt mai mici decât cele din legislaţia de stat, o cununie în acest grad nu se poate încheia întrucât căsătoria nu este adminsă în acest grad (II).

4) Rudenia cuscriei, rudenia spirituală, sau afinitatea

Cuscria – afinitatea sau alianţa – este raportul de rudenie ce se stabileşte între două sau mai multe persoane, în baza – şi ca efect – al căsătoriei. Cuscria este, deci, ca şi consângenitatea, rudenie fizică, fiindcă rezultă din actul fizic al căsătoriei, aşa cum consângenitatea rezultă din actul fizic al naşterii.

Inclusiv Noul Cod Civil numeşte afinitatea ca fiind legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ. Rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ (art.407, al.1-2 din NCC).

În Dreptul bisericesc ortodox – care a urmat în privinţa cuscriei dispoziţiile dreptului roman şi apoi pe cele ale dreptului bizantin – sunt cunoscute şi aplicate trei feluri de cuscrii:

1. Cuscria sau afinitatea de felul I sau de un neam, care se realizează între un soţ şi consângenii celuilalt soţ (fig.1);

2. Cuscria sau afinitatea de felul II sau de două neamuri, care există între consângenii unui soţ şi consângenii celuilalt soţ (fig.2);

3. Cuscria sau afinitatea de felul III sau de trei neamuri, este înrudirea dintre membrii a două familii care se stabileşte sau se mijloceşte printr-o a treia familie. Sau altfel spus : este înrudirea ce se stabileşte prin căsătoria a cel puţin doi membri dintr-o familie centrală, cu membrii a două familii laterale, sau printr-o căsătorie succesivă a unui membru din familia centrală (în rudenie de cuscrie de felul III se găseşte, spre exemplu, tatăl vitreg cu fiica vitregă a fiicei sale vitrege) – (fig.3).

Calcularea gradului cuscriei se face tot cu ajutorul schemei – spiţa neamului sau arborele genealogic – ca şi la rudenia de sânge cu deosebirea că la cuscrie trebuie să se ţină seama de două sau trei tulpini ale neamurilor; iar la numărare intră în calcul numai naşterile nu şi persoanele căsătorite.

1. Cuscria de felul I – (Fig.1)Cuscria de felul I este raportul de rudenie ce se creează între un soţ şi ascendenţii şi

descendenţii celuilalt soţ; sau între un soţ şi consângenii colaterali ai celuilalt soţ.Cuscria de felul I se redă în schemă în felul următor:

I. II. III.

E C DA B

D I C N

A B C K O A

21

Page 22: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

B L P

F M R

G S

H Fig. 1Schema I reprezintă încuscrirea soţului A cu ascendenţii şi descendenţii lui B. Schemele

II şi III reprezintă încuscrirea lui A cu consângenii lui B, în linie colaterală. Deci atât în linie dreaptă cât şi în linie colaterală, consângenii lui B sunt în raport de cuscrie cu A, şi anume în acelaşi grad în care sunt ei cu B, consângenul lor.

Cuscria de felul I creează impedimente la încheierea cununiei aproape la fel cu consângenitatea, atât în linie directă – ascendentă şi descendentă – cât şi în linie colaterală, pentru că soţii, formând o unitate, fiecare devine pentru consângenii celuilalt soţ, rudă în acelaşi grad, în care acesta se găsea cu consângenii săi, cu singura deosebire că rudeniei nu i se spune consângenitate, ci cuscrie; fiecare soţ nu este deci consângean cu consângenii soţului său, ci afin; totodată se schimbă şi denumirile raporturilor de rudenie: astfel un soţ, deşi formează o unitate cu soţul său, devine pentru părinţii acestuia ginere sau noră, iar părinţii devin pentru el socrii; de asemenea fraţii unui soţ sunt cumnaţi pentru celălalt soţ, ş. a. m. d.

La stabilirea impedimentelor la căsătorie rezultate din cuscrie s-au luat în considerare aceleaşi motive ca şi la consângenitate, accentuîndu-se însă şi mai mult motivarea din dreptul roman că la încheierea căsătoriei trebuie să se ţină seama nu numai de ceea ce este legal, ci şi de ceea ce este cuviincios. Dar impedimentele la căsătorie rezultate din cuscria de felul I iau naştere numai după ce căsătoria a fost desfăcută prin moartea unui soţ sau prin divorţ legal, iar soţul rămas în viaţă doreşte să se recăsătorească cu o persoană dintre cei care fuseseră încuscriţii săi. Întinderea sau restrângerea impedimentelor rezultate din cuscrie, pentru încheierea căsătoriei între asemenea rude, depinde de felul cuscriei în care s-au găsit cei în cauză.

Cuscria de felul I constituie impediment la căsătorie în linie dreaptă la infinit, atât ascendentă cât şi descendentă, ca şi rudenia de sânge. În Vechiul Testament sunt prevăzute ca interzise căsătoriile între cuscrii de felul I, în linie directă ascendentă şi descendentă, numai până la gradul III inclusiv (Levitic 18, 8, 15, 17). Aceeaşi oprire este prevăzută şi în Basilicale (28,5,3). Biserica a socotit totuşi această rudenie ca impediment absolut, apreciind că gradele mai îndepărtate n-au fost menţionate nici în Vechiul Testament, nici în legislaţia civilă, pentru că însăşi natura face imposibilă încheierea căsătoriei între persoane aflate rude în aceste grade. În linie colaterală, adică între un soţ şi consângenii colaterali ai celuilalt soţ, Biserica a socotit cuscria de felul I impediment la căsătorie până în gradul VI inclusiv. La început Biserica a respectat dispoziţia prevăzută în Vechiul Testament care interzice căsătoria unui soţ cu încuscriţii săi din linie colaterală numai până în gradul III (Levitic 18, 14, 16, 18). Prin canonul 54 Trulan, impedimentul a fost extins până la gradul IV de cuscrie în linie colaterală, adică între un soţ şi verişorii celuilalt soţ. După ce gradele rudeniei de sânge în linie colaterală au fost extinse întâi până la gradul VI şi apoi până la gradul VII inclusiv, au fost extinse şi gradele rudeniei colaterale de cuscrie, întâi până la gradul V şi apoi până la gradul VI, prin hotărâri ale Sinodului patriarhal de la Constantinopol din anii 996 şi 1199. În cazul cuscriei de felul I, în gradele V şi VI în linie colaterală episcopul poate acorda dispensă ; în gradul IV dispensa este dată de sinod.

2. Cuscria de felul II - (Fig.2)

22

Page 23: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

Cuscria de felul II sau între două neamuri este raportul de rudenie ce se creează între ascendenţii şi descendenţii unui soţ cu ascendenţii sau descendenţii celuilalt soţ (Schema I); sau între ascendenţii şi descendenţii unui soţ cu colateralii celuilalt soţ (Schema.II), precum şi între colateralii unui soţ cu colateralii celuilalt soţ (SchemaIII).

I. II. Fig.2

E E' E

D D' D D'

C C' C C' K

A B' A B L

F F' F M

G G' G N

H H' H

III. IV.

D C C'

K C C' O' O A B L O P' P A BM P Q' Q

N R R

Cuscria de felul II – adică rudenia între consângenii unui soţ cu consângenii celuilalt soţ – este prevăzută ca impediment la căsătorie de canonul 54 Trulan până la gradul IV. În acest sens canonul 54 Trulan stipulează următoarele: “Dacă se va împreuna prin legătura căsătoriei tatăl şi fiul cu mama şi fiica; sau cu două surori; sau doi fraţi cu două surori, mai întâi unii ca aceştia să se despartă de nelegiuita însoţire, apoi vor cădea sub canon şapte ani”60.

Impedimentul cuscriei de felul II, conform canonului 54 Trulan, se prezintă în schemă în felul următor:

60 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, part. 2, p. 424; Vezi şi Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 130-131.

23

Page 24: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

1. Tatăl şi fiul nu se pot căsători cu mama şi fiica. - Dacă A se căsătoreşte cu B, atunci fiul C al lui A nu se A B poate căsători cu fiica D a lui B, deoarece C cu D C D sunt în gradul 2 al cuscriei de felul II .

2. Tatăl şi fiul nu se pot căsătorii cu două surori D - Este oprită căsătoria între fiul C al lui A cu sora E a celuilalt soţ B, A B E deoarece C şi E sunt încuscriţi în gradul 3 al C cuscriei de felul II.

3. Doi fraţi nu se pot căsători cu două surori. - Dacă A s-a căsătorit cu C D B, atunci fratele său E nu se poate E A B F căsători cu sora soţiei fratelui său F, deoarece E cu F sunt încuscriţi în gradul 4 al cuscriei de felul II.

Această practică s-a menţinut neschimbată până în secolul al X-lea, când în anul 996 impedimentul a fost extins şi la gradele 5 şi 6, astfel:

a) unchiului şi nepotului nu se pot căsători cu două surori

C D - Unchiul A şi nepotul H cu două surori: B şi F. Dacă A se căsătoreşte cu B, E A B F nepotul H nu se poate căsători cu F, fiind încuscriţi în gradul 5 al H cuscriei de felul II.

b) doi fraţi nu se pot căsători cu două verişoare primare

F - Dacă A se căsătoreşte cu B, atunci fratele E al lui A nu se poate căsători cu C D G verişoara primară H a lui B, deoarece sunt încuscriţi E A B H în gradul 6 al cuscriei de felul II.

24

Page 25: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

În privinţa gradului VI s-a făcut însă distincţia că el numai atunci constituie impediment la căsătorie dacă produce aşa-numitul amestec ilicit de nume (can.87 Vas. cel M.). Asemenea schimbare sau amestec ilicit de nume se produce – de exemplu – când două persoane consângene ajung, prin două căsătorii, într-un raport de cuscrie inegal. Astfel, dacă unchiul şi nepotul s-ar căsători cu două surori, atunci unchiul devine cumnatul nepotului său, coborându-se pe aceeaşi treaptă cu nepotul său. De asemenea, dacă unchiul şi nepotul dintr-o familie s-ar căsători cu mătuşa şi nepoata din altă familie – unchiul luând de soţie pe nepoată şi nepotul pe mătuşă – atunci, prin această căsătorie unchiul devine nepotul de cuscrie al nepotului său după consângenitate, ajungând astfel pe o treaptă inferioară faţă de nepotul său, iar nepotul devine unchiul unchiului său după consângenitate, urcând astfel pe o treaptă mai înaltă. Dacă însă unchiul ar lua pe mătuşă, iar nepotul pe nepoată, căsătoria s-ar putea încheia, fiindcă îşi păstrează fiecare poziţia pe care o aveau potrivit raportului lor de rudenie, neintervenind amestecul ilicit de nume.

Amestecul ilicit de nume are loc în următoarele cazuri : Dacă prin două căsătorii copiii dintr-o căsătorie şi copiii din cealaltă căsătorie devin consângeni şi au un nume de consângenitate după un părinte şi altul după celălalt părinte. Astfel:

1. Doi fraţi nu se pot căsători cu două verişoare primare. M - Dacă doi fraţi A şi B s-ar căsători cu două verişoare primare (C şi D), copiii E şi Q H G F ar deveni după taţii lor veri primari, iar după mamele lor verişori secundari. A B C D

E

F

2. Unchiul şi nepotul nu se pot căsători cu două surori C F - Dacă unchiul A şi nepotul E se căsătoresc cu două surori B şi G, atunci D A B G unchiul ar deveni cumnatul nepotului său, iar nepotul unchiul unchiului său. E cu E G sunt în gradul V al cuscriei de felul II.

3. Unchiul şi nepotul cu mătuşa şi nepoata G - Dacă unchiul A şi nepotul E s-ar căsători cu mătuşa H şi nepoata B, C F H şi anume unchiul căsătorindu-se cu nepoata (A cu B), iar nepotul cu D A B mătuşa (E cu H), atunci unchiul ar deveni nepotul

nepotului său, iar nepotul ar deveni unchiul unchiului său. E cu H sunt în gradul VI al cuscriei de felul II.

25

Page 26: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

E4. Bunicul şi nepotul nu se pot căsători cu două verişoare primare.

F - Bunicul A şi nepotul D nu s- ar putea căsători cu două verişoare primare B şi H, deoarece bunicul A prin E G căsătorie cu verişoara nepotului său ar deveni cumnatul nepotului său. Iar A B H verişoarele B şi H ar deveni după cuscrie, una din ele nepoata celeilalte, C coborându-se pe o treaptă inferioară, iar cealaltă căsătorită cu bunicul s-ar ridica pe o treaptă superioară faţă de cealaltă verişoară. D D cu H sunt încuscrite în gradul VI al cuscriei de felul II.

5. Străbunicul şi strănepotul nu se pot căsători cu nepoata şi mătuşa.

G - Dacă străbunicul A şi strănepotul E s-ar căsători, străbunicul A cu nepoata B, F H iar strănepotul E cu mătuşa H, căsătoria lor ar fi ilegală A B deşi sunt încuscriţi în gradul VI al cuscriei de felul II, deoarece C intervine amestecul ilicit de nume. Astfel străbunicul, prin căsătoria cu nepoata D soţiei nepotului său, ar deveni nepot al strănepotului E său, iar mătuşa ar deveni strănepoata nepoatei sale.

E cu H sunt în gradul VI al Cuscriei de felul II. Excepţii : Nu există confuzie sau amestec ilicit de nume în următoarele cazuri:

1. Unchiul şi nepotul se pot căsători cu mătuşa şi nepoata, dacă unchiul se căsătoreşte cu mătuşa, iar nepotul cu nepoata. - Dacă unchiul A se C F căsătoreşte cu mătuşa B, atunci nepotul E se poate D A B G căsători cu nepoata H a lui B, deoarece E cu H deşi sunt încuscriţi în gradul VI E H al cuscriei de felul II, nu

26

Page 27: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

intervine confuzie sau amestec ilicit de nume.

2. Tatăl şi fiul se pot căsători cu mătuşa mică şi nepoata mică, dacă tatăl ia în căsătorie pe mătuşa mică, iar fiul pe nepoata mică.

F - Dacă tatăl A se căsătoreşte cu mătuşa mică B, atunci fiul C al lui A se poate E G căsători cu nepoata mică D a lui B, chiar dacă sunt încuscriţi în gradul VI (C A B H cu D = gradul VI), deoarece nu există amestec C D ilicit de nume.

3. Bunicul şi nepotul se pot căsători cu mătuşa mare şi nepoata mare, dacă bunicul se căsătoreşte cu mătuşa mare iar nepotul cu nepoata mare.

E - Dacă bunicul A se căsătoreşte cu mătuşa mare B, atunci nepotul D al lui A A B F se poate căsători cu nepoata mare H a lui B, chiar dacă sunt încuscriţi în gradul VI C G al cuscriei de felul II (D cu H = gradul VI), deoarece D H nu există amestec ilicit de nume.

Amestecul ilicit de nume, când prin căsătorie ascendenţii ar coborî pe o treaptă egală sau chiar inferioară descendenţilor lor, a fost socotit ca impediment la căsătorie chiar şi pentru gradul VII, în următoarele situaţii:

1. Tatăl şi fiul nu se pot căsători cu două verişoare secundare.

G - Dacă tatăl A şi fiul C ar dori să se căsătorească cu două verişoare secundare, F H B şi D, căsătoria lor ar fi oprită chiar dacă sunt E I încuscriţi în gradul VII al cuscriei de felul II, deoarece tatăl A prin A B D căsătorie cu verişoara a doua B a soţiei fiului său ar deveni un fel de cumnat al

27

Page 28: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

C fiului său, coborându-se pe aceeaşi treaptă cu fiul său.

2. Bunicul şi nepotul cu mătuşa mică şi nepoata mică

G - Dacă bunicul A s-ar căsători cu nepoata mică B, iar F H nepotul D al lui A cu mătuşa mică I, a lui B, atunci bunicul ar deveni E I nepot mic al nepotului său, iar mătuşa mică ar deveni nepoata nepoatei sale mici. A B

C

D

S-ar putea căsători bunicul cu mătuşa mică şi nepotul cu nepoata mică, deoarece nu există amestec ilicit de nume.

F - Bunicul A căsătorindu-se cu mătuşa mică B, nepotul D, al lui A, se poate căsători cu G E nepoata mică I, a lui B, deoarece nu există amestec H B A ilicit de nume, chiar dacă sunt încuscriţi în gradul VII al cuscriei de felul II. I B

D

În privinţa impedimentului rudeniei cuscriei de felul II s-a următoarea regulă:Cuscria de felul II constituie impediment la căsătorie în toate cazurile până în gradul V

inclusiv; în cazurile de confuzie ilicită de nume până în gradul VI inclusiv, iar în cazurile de confuzie ilicită de nume între ascendenţi şi descendenţi până în gradul VII inclusiv. Un caz aparte este produs de căsătoria a doi fraţi cu două verişoare primare, când amestecul ilicit de nume se produce numai la urmaşi.

Codul Civil al României nu recunoaşte sub nici o formă cuscria de felul II ca impediment la căsătorie.

În cazul cuscriei de felul II, în gradele V şi VI şi VII episcopul poate acorda dispensă ; în gradul IV dispensa este dată numai de către sinod.

28

Page 29: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

3. Cuscria de felul III – (Fig.3)Cuscria sau afinitatea de felul III sau de trei neamuri, este înrudirea dintre membrii a

două familii care se stabileşte sau se mijloceşte printr-o a treia familie. Sau altfel spus : este înrudirea ce se stabileşte prin căsătoria a cel puţin doi membri dintr-o familie centrală, cu membrii a două familii laterale, sau printr-o căsătorie succesivă a unui membru din familia centrală.

I. II. Fig. 3 C C

A B A` B` A B D C`

A` B`

III. C D` B D A B C` E`

E A` B` F

G

IV. V. C C

D B A B` D B A B`

E C`

F D`

Schemele I, II şi III reprezintă cazul când două persoane dintr-o familie mijlocesc, prin câte o căsătorie, înrudirea familiei I cu familia a III-a. Iar schemele IV şi V servesc pentru reprezentarea cazului când o singură persoană dintr-o familie de mijloc, prin două căsătorii succesive, mijloceşte căsătoria familiei I cu familia a III-a.

În schema I, A reprezintă primul neam, C al doilea neam, iar B’ al treilea neam. Înrudiţi în cuscria de felul III sunt A cu B’ în gradul II .

În schema a II-a, A reprezintă primul neam, C al doilea neam, iar C’ al treilea neam. Înrudiţi sunt A cu B’ în gradul III al cuscriei de felul III şi A cu C’ în gradul IV al cuscriei de felul III.

În schema a III-a, C reprezintă primul neam, B al doilea neam şi D’ al treilea neam. Încuscriţi sunt A şi B cu toţi consângenii lor, adică cu C, D şi E, precum şi A’ şi B’ cu toţi consângenii lor, adică cu C’, D’, E’, F şi G.

29

Page 30: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

În schema a IV-a, C reprezintă primul neam, A al doilea neam, iar B’ al treilea neam. Încuscriţi sunt C şi D cu B’; C cu B’ în gradul I, iar D cu B’ în gradul II al cuscriei de felul III. În schema a V-a, C reprezintă primul neam, A al doilea neam, iar B’ al treilea neam. B cu B’ formând o unitate din cauza soţului comun A nu sunt încuscriţi. Dar B este încuscrit cu toţi consângenii lui B’, şi anume cu C’ şi D’, precum şi B’ cu toţi consângenii lui B, şi anume cu C, D, E şi F. Deci F cu D’ sunt încuscriţi în gradul VI al cuscriei de felul III.

Deşi nu este amintită ca impediment la căsătorie nici în Sfânta Scriptură, nici de canoane – a fost însuşită de Biserică din dreptul roman şi bizantin, care opreau căsătoria între încuscriţii de felul III., interzicând:

1. căsătoria tatălui vitreg cu soţia fiului său vitreg - Tatăl vitreg D nu se poate D A B căsători cu soţia E a fiului său vitreg C, deoarece sunt încuscriţi în gradul I al C E cuscriei de felul III.

Această practică a fost menţinută în Biserică multă vreme. Cu toate acestea, în secolul al XIV-lea Matei Vlastares şi alţi canonişti au extins impedimentul cuscriei de felul III până la gradul III inclusiv, fiind permisă căsătoria în gradul IV. În acest caz nu se pot căsători:

1. Tatăl vitreg cu fiica vitregă a fiicei sale vitrege - Tatăl vitreg A nu se poate A B C căsători cu fiica vitregă G a fiicei sale vitrege D, deoarece D E F sunt încuscriţi în gradul II al cuscriei de felul III. G

2. Un soţ cu cumnata celuilalt soţ - B nu se poate căsători cu soţia E a cumnatului său D A deoarece se găsesc în gradul II al cuscriei de felul III. B C D E .

3. Familiile de două persoane care au luat în căsătorie succesiv a treia persoană : - Tatăl vitreg A nu se poate căsători după moartea soţiei sale B şi a fiului său vitreg C, cu soţia acestuia D, fiind încuscriţi în gradul I al cuscriei de felul III; nici cu mama acesteia E, fiind încuscriţi în gradul II, nici cu A B E sora ei F, fiind încuscriţi în gradul III. Dar fiul G al lui A se poate căsători cu sora F a lui D, fiind încuscriţi în gradul

IV al cuscriei de felul III.

G C D F

30

Page 31: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

sau: D - Dacă un soţ A s-a căsătorit cu B, iar după moartea sau despărţirea de ea s-a C A B E căsătorit cu o altă soţie C dintr-o altă familie, după moartea lui A, fratele soţiei sale prime F E nu va putea lua pe soţia a doua a lui A, adică pe C, G fiind în gradul II; nici pe fiica vitregă a soţului A, după soţia a doua, adică pe F, fiind în gradul III. Fratele soţiei sale prime E poate lua pe fiica G a lui F, fiind în gradul IV al cuscriei de felul III.

În principiu, Biserica Ortodoxă a stabilit că cuscria de felul III constituie impediment la căsătorie până în gradul III inclusiv, fiind totuşi posibil ca în gradul III să se obţină dispensă şi de la acest impediment. Codul Civil nu recunoaşte cuscria de felul III ca impediment la căsătorie.

h. Cuscria “închipuită” sau “cvasiafinitatea”În dreptul bisericesc ortodox se mai aminteşte un fel de cuscrie numită “închipuită” sau

“cvasiafinitate” ( quasi affinitas, affinitas ficta), care ia naştere prin logodna a două persoane din familii diferite. Importanţa acestei cuscrii s-a accentuat îndeosebi după ce logodna religioasă a fost egalată, de către Leon Filosoful, cu căsătoria religioasă. Dar cu toată această egalare, cuscria rezultată din logodnă n-a constituit impediment la căsătorie în aceeaşi întindere cu afinitatea rezultată din căsătorie, urmându-se practica dreptului roman care limita impedimentul la căsătorie rezultat din cuscria închipuită la căsătoria dintre fiu şi logodnica tatălui şi invers; la căsătoria dintre logodnica fiului cu tatăl şi apoi la căsătoria cu logodnica fratelui şi la cea dintre logodnic şi mama logodnicei, adică pâna la gradul II. După ce Sinodul VI ecumenic a prevăzut în canonul 98 pedeapsa ca pentru adulter pentru căsătoria cu logodnica altuia, impedimentul din logodna bisericească a fost extins până la gradul VI, ca şi la cuscria de felul I, prin decretul sinodal al patriarhului Ioan Xifilinos, din anul 1066, întărit de împăratul Nichifor în anul 1080 şi de împăratul Alexie I Comnenul printr-o Novelă din anul 1092.

Cuscria “închipuită” sau “cvasiafinitatea” se redă în schemă în felul următor: I II III

B C A B C C

A D D A B D

După Circulara Sinodului patriarhal din Constantinopol din septembrie 1808 este interzisă căsătoria dintre logodnic şi mama văduvă a logodnicei decedate, adică A cu C, fiind rude în gradul I al cuscriei închipuite; între logodnică şi fiul logodnicului ei mort, adică A cu D, fiind tot în gradul I al cuscriei închipuite; şi între logodnică şi fratele logodnicului ei mort, adică între A şi D, fiind în gradul II al cuscriei închipuite. La încuscrierea închipuită sunt îngăduite,

31

Page 32: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

deci, căsătoriile în gradul al III-lea. Motivul acestui impediment la căsătorie rezidă, pe de o parte în egalarea admisă de Biserică a logodnei cu căsătoria, iar pe de altă parte în faptul că la căsătorie trebuie să se ţină seama nu numai de ceea ce este permis, legal, ci şi de ceea ce se cuvine, ceea ce este onorabil şi drept după natură.

Pentru evitarea consecinţelor la care s-ar expune logodnicii care nu ar mai trece la încheierea căsătoriei, fie în urma decesului unui logodnic, înainte de a se fi căsătorit, fie în urma refuzului unuia dintre logodnici de a se mai căsători cu logodnicul său, Bisericile Ortodoxe au stabilit ca preoţii să nu mai săvârşească logodna religioasă decât o dată cu cununia religioasă.

Rudenia spiritualăRudenia spirituală este legătura ce se întemeiază prin primirea la Sfântul Botez între

naş(ă) şi fin(ă), precum şi între anumite rude ale acestora.Botezul fiind socotit de Biserică – atât de cea Ortodoxă cât şi de cea Romano-Catolică –

o naştere spirituală, naşul care asistă pe copil la Botez este considerat ca părintele său spiritual; de aceea şi raporturile dintre naş şi fin, precum şi dintre unele rude ale lor, sunt asemănate celor ce se creează între copil şi părinţii săi fireşti, numai că legăturii dintre naş şi fin – precum şi dintre unele rude ale lor – nu i se spune consângenitate, ci rudenie spirituală. Arborele genealogic al rudeniei spirituale se formează ca şi la rudenia fizică. Finul şi descendenţii lui formează astfel o linie paralelă cu fiii naturali ai naşului, finul găsindu-se deci în gradul I de rudenie spirituală cu naşul său şi în gradul II de rudenie spirituală cu fiii acestuia, ca fraţi spirituali. Fiul finului şi nepotul naşului sunt în gradul IV de rudenie spirituală, ca veri spirituali.

La început, venind la Botez şi persoane mai în vârstă, pentru respectarea atmosferei de moralitate care trebuie să existe între rudele spirituale în gradele apropiate, împăratul Justinian a interzis căsătoria naşului cu fina sa (Codex, V, 4, 26). După ce Sinodul VI Trulan, prin canonul 53, a dat rudeniei spirituale o importanţă deosebită, socotind-o mai mare decât rudenia fizică, s-au extins impedimentele rezultate din rudenia spirituală în aceeaşi măsură ca şi la rudenia de sânge, adică până la gradul VII inclusiv.

Mai târziu Basilicalele (XXVII, 5,14) au restrâns rudenia spirituală ca impediment la căsătoria până la gradul III inclusiv în toate cazurile. Potrivit acestei măsuri s-a oprit:

a) căsătoria naşului cu fina (gradul I)

- Naşul A aţinut în braţe la A B Botez pe fina D, deci A cu D nu se pot căsători deoarece C D sunt în gradul I al rudeniei spirituale. F

b) căsătoria naşului cu mama finei (gradul II) c) căsătoria fiului naşului cu fina (gradul II) d) căsătoria naşului cu fiica finei (gradul II) c) căsătoria fiului naşului cu fiica finei (gradul III)

La rudenia spirituală gradele se numără însă numai în linie dreaptă, descendentă, adică de

la naş şi de la fin către descendenţii lor. În linie ascendentă se ia în considerare numai mama finului cu care naşul şi descendenţii lui nu se poate căsători.

Potrivit unei decizii sinodale a patriarhului Ioasaf al II-lea al Constantinopolului din anul 1560, se opreşte căsătoria între doi fini ai aceluiaşi naş, deşi sunt din familii diferite, extinzând impedimentul şi asupra descendenţilor lor până la gradul VII. Prin aceeaşi decizie patriarhală, s-a

32

Page 33: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

prevăzut un fel de cuscrie, întemeiată pe actul ţinerii la Botez, declarând-o impediment la căsătorie până la gradul II inclusiv. Astfel finul nu se poate căsători cu văduva naşului său şi nici naşul cu văduva finului, fiind înrudiţi spiritual în gradul I; de asemenea finul nu se poate căsători cu văduva fratelui său spiritual – precum nici două persoane care au fost ţinute la Botez, una de un soţ şi alta de celălalt soţ – fiind rude spirituale în gradul II; dar se pot căsători două persoane care au fost ţinute la Botez, una de socru, iar cealaltă de ginere; de asemenea se pot căsători doi fraţi spirituali cu două surori, fiind înrudiţi spiritual în gradul IV.

Dacă tatăl ar primi, ca naş, la Botez pe propriul copil, el ar deveni faţă de soţia sa cumătru şi în acest caz căsătoria lor ar trebui desfăcută. De aceea Biserica a interzis ca părinţii să fie naşi ai propriilor copii, pentru evitarea desfacerii căsătoriei lor.

Practic, impedimentul rudeniei spirituale s-a impus însă până în gradul II inclusiv. În gradul III s-a acordat dispensă, pe când în gradele II şi I nu s-a acordat şi nici nu se poate obţine dispensă (cf. can. 53 VI ec.)61.

j. Rudenia întemeiată pe actul asistării la cununieRudenia întemeiată pe actul asistării la cununie nu este prevăzută de vechile rânduieli

canonice ale Bisericii, dar s-a impus pe cale de obicei, la început până în gradul III inclusiv, în toate cazurile, cu posibilitatea acordării dispensei în gradul al III-lea. Acestui obicei îi dă expresie şi glava 198 din Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare de la Târgovişte din anul 1652, care extinde impedimentul până la gradul IV.

6. Locul săvârşirii Sfintei CununiiÎn principiu Cununia religioasă se săvârşeşte ca şi celelalte Sfinte Taine în biserică. În

afară de biserică, la locuinţa mirilor, Cununia religioasă se săvârşeşte numai în cazuri excepţionale, când unul dintre soţi ar fi bolnav sau când soţii ar fi înaintaţi în vârstă, sau încheie a doua sau a treia căsătorie.

7. Timpul săvârşirii Sfintei CununiiCa timp al săvârşirii Sfintei Cununii sunt socotite potrivite zilele care nu sunt prevăzute

ca zile de post şi cele în care nu se serbează praznice mari ale Bisericii. În nici un caz nu se săvârşesc Cununii în zilele de Miercuri şi Vineri, în alte zile de post (ex :29 august şi la 14 septembrie). Cu aprobarea episcopului, pentru cazuri speciale, pot fi săvârşite Cununii după prima săptămână şi înainte de ultima săptămână a posturilor mari de peste an, dar cu recomandarea evitării petrecerilor.

8. Efectele Sfintei Taine a CununieiEfectele juridice ale administării Sfintei Taine a Cununiei sunt de cea mai mare

importanţă pentru viaţa Bisericii şi ele se împart în două categorii şi anume:a) Efecte juridice ale cununiei, de care se ocupă legile bisericeşti;b) Efecte juridice ale căsătoriei, de care ocupă legile de stat.

a) Efectele juridice ale cununiei sunt următoarele:- cei căsătoriţi şi cununaţi sunt consideraţi ca formând cea mai mică unitate socială

religioasă, adică familia creştină, care împreună cu altele, intră în alcătuirea unei comunităţi locale creştine sau a unei unităţi bisericeşti locale;

- deşi fiecare din cele două persoane îşi păstrează individualitatea sa, ele sunt socotite ca formând un trup şi contează ca atare în toate regulile privitoare la rudenie şi la calcularea gradelor de înrudire;

61 Can. 53 Sin.VI ec. Cf. Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, part. 2, p. 421-422; Vezi şi Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 130.

33

Page 34: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

- între soţi se ceează îndatoriri şi drepturi reciproce şi egale, sub raport religios;- soţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copii;- legătura creată prin Taina Sfintei Cununii îi obligă să vieţuiască împreună până la

sfârşitul vieţii;- divorţul, adică despărţirea căsătoriei legale sau valid încheiate nu se îngăduie în

principiu decât în caz de adulter şi în mod excepţional, pentru motive ce pot fi asimilate cu moartea parţială sau totală, fie fizică, fie religioasă, fie morală sau civilă.

b) Efectele juridice ale căsătoriei sunt mult mai numeroase şi mai variate şi ele sunt prevăzute în Codul Civil şi se răsfrâng asupra relaţiilor dintre cei doi soţi şi asupra copiilor.

ÎNCETAREA ŞI DESFACEREA CĂSĂTORIEI şi CUNUNIEI (DIVORŢUL)

O căsătorie şi o cununie religioasă încheiată cu observarea tuturor condiţiilor cerute de legislaţie este destinată să dureze întreaga viaţă a celor care au încheiat-o. Ea nu poate să înceteze decât prin decesul unuia dintre soţi sau prin decesul amândurora, adică în urma morţii naturale sau prin declararea pe cale judecătorească a morţii unuia dintre soţi, în caz de incertitudine a morţii naturale. În aceste cazuri căsătoria civilă ca şi cununia religioasă încetează să mai existe.

În cazul când intervin alte cauze care fac imposibilă păstrarea sau continuarea legăturilor matrimoniale între soţi, atunci această legătură nu încetează totuşi de la sine, ci poate fi desfăcută numai prin respectarea unor anumite rânduieli, printr-o procedură legală finalizată prin divorţ.

a) Motivele de desfacere a căsătoriei şi cununieiPotrivit legislaţiei ce reglementează divorţul aprecierea motivelor este lăsată la aprecierea

instanţei, după administrarea tuturor probelor dintr-un dosar. Aceasta poate admite sau respinge desfacerea căsătoriei sau divorţul. Din prevederile Codului Familiei, există mai multe motive care pot duce la pronunţarea divorţului : alienaţia şi debilitatea mintală cronică, boala gravă cronică şi contagioasă, condamnarea unui soţ la detenţie mai mare de trei ani şi declararea unui soţ ca dispărut.

Biserica a admis desfacerea cununiei pentru un singur motiv: adulterul (Matei 19, 9). Pentru alte motive, oricât de grave, Biserica s-a împotrivit neadmiţând desfacerea căsătoriei şi cununiei, ţinând la trăinicia căsătoriei conform principiilor evanghlice : “ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”(Matei 19, 9) ;"Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare”(I Corinteni 7, 27) şi “celor căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat”(I Corinteni 7, 10).

Pe lângă acest motiv Biserica a mai stabilit o serie de norme noi în scopul de a evita unele consecinţe grave în cazul menţinerii căsătoriilor care nu-şi mai pot atinge scopul, periclitând viaţa membrlior unei familii sau chiar a societăţii. Astfel s-a admis pronunţarea desfacerii cununiei sau a divorţului bisericesc din mai multe motive asimilate cu moartea:

Motive canonice de divorţ : adulterul , crima, avortul, apostazia, erezia (can.72 Trulan, Nomoc.I, 10); atentatul la viaţa soţului ; ţinerea la botez a propriului fiu (can. 53 Trulan.); călugărirea şi alegerea de episcop (can 12 şi 48 Trulan).

Motive prevăzute de legislaţia civilă şi admise şi de Biserică : înalta trădare (Nomoc.XIII, 4) ; dispariţia bărbatului (can.31 şi 36 Vas.cel M.; can.93 Trulan), lipsa de îndeplinire a datoriei conjugale (Nomoc. XIII, 4) ; refuzul convieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului (can. 8 Neocez., 18 Sf.Vas.cel M. ; can 4 Sf.Grig.de Nissa);

34

Page 35: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

Există motive de divorţ hotărâte de legislaţia civilă, neadmise însă de Biserică: nebunia ; lepra ; condamnarea la detenţie pe viaţă sau la mai mult de trei ani62.

b) Organele competente a pronunţa desfacerea căsătoriei şi cununiei Aprecierea motivelor de desfacere a căsătoriei, admiterea lor şi pronunţarea divorţului

intră exclusiv în competenţa organelor judecătoreşti civile.În viaţa bisericească, pronunţarea divorţului a fost de competenţa mai multor organe care

au deţinut puterea bisericească : episcop, preot, horepiscop sau chiar unele instanţe eparhiale.Astfel de instanţe judecătoreşti au existat şi în Biserica noastră până în epoca lui

Alexandru Ioan Cuza şi s-au numit dicasterii.

c) Procedura în materie de divorţIndiferent prin câte faze au trecut organizarea procedurilor de divorţ în trecutul Bisericii

în general şi în trecutul Bisericii noastre în special, ele au cuprins întotdeauna şi cuprind şi azi două etape sau două faze şi anume:

- o procedură de investigaţie şi de anchetă, cu care era împreunată şi aceea de împăcare, adică procedura prin care se încerca stăruitor împăcarea soţilor porniţi spre divorţ.

- şi o procedură de judecare a cauzelor de divorţ, în faţa dicasteriei sau a instanţei eparhiale ori mitropolitane, instanţă formată din clerici corespunzători şi prezidată de episcop sau când nu o prezida episcopul, acesta aproba numai sau respingea hotărârile instanţei.

În cazul când se admitea motivul de divorţ şi divorţul se pronunţa, se întocmea un act oficial de divorţ, numit “carte de despărţenie” emisă de episcop şi prin care se arăta motivul divorţului, iar căsătoria era declarată desfăcută.

În Biserica Ortodoxă Română, desfacerea cununiei se pronunţă de către episcopul eparhiot la cererea celor interesaţi, însoţită de sentinţa civilă de divorţ rămasă definitivă şi irevocabilă.

Între cele două Războaie mondiale Mitropolitul Irineu Mihălcescu a pus în aplicare o rânduială de dezlegare a legăturii de taină a Sfintei Taine a Cununiei de către arhierei, respectiv de pronunţare solemnă a divorţului bisericesc fiind publicată în revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei din anul 1942. Această chestiune a fost susţinută şi de canonistul Liviu Stan.

d) Efectele divorţuluiÎn ce priveşte alte efecte ale divorţului, pe lângă acela al desfacerii reale şi complete a

căsătoriei, mai trebuie menţionate următoarele trei aspecte:- cei divorţaţi au dreptul de a se căsători cu alte persoane; - cei divorţaţi se pot recăsători între ei, această căsătorie fiind considerată de Biserică a

doua cununie; şi- efectul asupra relaţiilor de înrudire în care s-au găsit persoanele în cauză până la data

divorţului. Aceste relaţii nu dispar odată cu pronunţarea divorţului, ci se păstrează atât la rudele directe cât şi la cele colaterale în toate categoriile de rudenie atât pe linie de consângenitate, cât şi cu privire la cele de cuscrie stabilite prin căsătoria soţilor ajunşi ulterior să divorţeze63.

Tainele ereticilor şi schismaticilor

62 Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc oriental…, p.520-525.63 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol. II, p.101-107; Idem, Încetarea sau desfacerea căsătoriei civile şi a cununiei religioase sau divorţul în lumina învăţăturii creştine, în “M.A.”, an. XIX(1974), nr. 10-12, p. 572-579.

35

Page 36: CURS_Drept bis._Sem.II.doc

Prin erezie se înţelege o rătăcire conştientă şi statornică de la credinţa ortodoxă pretinzându-se că prin această rătăcire se exprimă dreapta credinţă, iar nu prin învăţătura pe care o păstrează Biserica. Dintre aceste rătăciri, unele au caracter fundamental, altele secundar sau neesenţial.

Biserica împarte ereziile în două categorii :1) erezii grave care constituie rătăciri esenţiale de la adevărurile de credinţă2) erezii care constituie rătăciri neesenţiale de la adevărurile de credinţăTainele celor din prima categorie nu au fost socotite ca Taine. Astfel tainele ereticilor

antitrinitari (paulianişti, eunomieni, montanişti) nu pot fi considerate Taine ale Bisericii, botezul lor fiind nevalid.

Tainele ereticilor din a doua categorie (arieni, macedonieni, nestorieni, eutihieni) sunt considerate valide. În cazul reprimirii lor în Biserică li se administrează Tainele Mirungerii, Spovedaniei şi Împărtăşaniei, după ce în prealabil s-au lepădat de erezie.

Rânduielile menţionate sunt cuprinse în can. 8, 19, I Ec.; 7 II ec.; 95 VI ec.; 7, 8 Laod.

Privitor la schismatici, adică acelotra despărţiţi sau rupţi de Biserică, din categoria acestora fac parte aşa zişii rigorişti, cei care practică din pricina vieţii lor aspre un izolaţionism şi o atitudine dispreţuitoare faţă de ceilalţi credincioşi, mergând până la căderea în erezie (can.51 ap.) Pentru primirea lor în Biserică se cere doar lepădarrea de aceste practice caracteristice lor, prcum şi mărturisirea credinţei ortodoxe (can. 8, I ec.)

Există mai multe modalităţi de primire a schismaticilor în Biserică, aceasta aplicând principiul iconomiei :

- dacă schismaticii au primit botezul în Biserica Ortodoxă, deci au fost membri ai Bisericii, botezul lor nu se mai repetă ;

- cei care au primit Botezul înafara Bisericii Ortodoxe unde nu este har şi nici preoţie sacramentală (can. 1 Sf.Vas.cel M.) aceştia se supun Tainei Botezului.

Din veacul al V-lea datează o rânduială cunoscută sub numele presbiterului Timotei al Constantinopolului bazată pe prevederile canoanelor 19 I ec.; 7 Sin.II ec.; şi 95 Trulan, precum şi pe practica îndelungată a Bisericii pentru primirea în Biserică a ereticilor şi schismaticilor. În aceasta se prevăd trei moduri de primire a ereticilor şi schismaticilor în Biserică : o slujbă pentru cei ce urmează a fi primiţi prin ungere cu Sf.Mir ; una pentru cei ce vor primi Sf.Botez ; şi una pentru cei care doar se leapădă de erezie sau shismă. În cazul tuturor acestor categorii persoanele în cauză vor da anatemei rătăcirile lor şi să mărturisescă drepata credinţă, dând despre aceasta un libel de credinţă (scris sau verbal).

Atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Romano-Catolică nu-şi recunosc în mod reciproc Tainele decât teoretic, iar practic doar atunci când un romano-catolic este primit în Biserica Ortodoxă şi invers; aceasta fiind o atitudine care opreşte lucrarea iconomiei şi lucrarea pentru unirea acestor două Biserici.

În cazul special al Sf.Botez, el nu poate fi recunoscut ca valid prin nici un fel de iconomie în cazul celor care l-au primit de la antitrinitari, nefiind săvârşit în numele Sf.Treimi. El ar trebui socotit valid doar acelora care l-au primit în Biserica Ortodoxă.

Problema validităţii celorlalte Taine, în special a hirotoniei şi cununiei se poate soluţiona doar în cadrul practicii tradiţionale a iconomiei Bisericii, acceptând ca valide, cu ocazia primirii lor în Biserică, şi celelalte Taine alături de botez, în cazul unora dintre eretici şi schismatici (can.8, 19 I ec.; 7 Sin.II ec.; şi 95 Trulan ; 7, 8 Laod.).

Conform acestor canoane, apare posibilă acceptarea ca validă a hirotoniei doar în cazul clerului catolic, vetero-catolic, anglican, nestorian (monofizit)64.

64 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol. II, p.111-121.36