CONSTRUCTII DIN PIATRA La inceputul sec. IX au existat framantari legate de renasterea constructiei de piatra in Europa; Palatine Chapel al Charlemagne in Aachen (consemnata in 805), cu bolta sa segmentata ortoganala intinzandu-se 14.5 m care este un exemplu timpuriu in acest trend. Dar stilul romanic, cladire in maniera romana cu arcuri din piatra, bolte si domuri care cuprinde spatii interioare nu a inceput cu adevarat inainte de ultima parte a sec. XI. Cupolele au reaparut in asemenea stucturi ca si Catedrala Santiago de Compostela in Spania (la inceputul lui 1078) si Saint Seninat Touluse (la inceputul lui 1080). Bolta in cruce a aparut pe coloane, a fost vazuta din nou la Catedrala Speyer (10301065, reconstruita in 1082-1197) si Catedrala Durham (1093-1133) si domurile Basilicii Sfantului Marc in Venetia (tarziu in sec 11) si Catedrala Sfantului in Perigeux ( 1120-1150) a marcat restabilirea sferei complete a formelelor structurale romane. Toate aceste cladiri au fost construite de biserica Catolica Romana, care a raspandit influenta sa pretudindeni in Europa Vestica. Un cronicar contemporan a scris ca pamantul parea sa se imbrace singur cu o roba alta de biserici, albe pt ca ele au fost noi si cosntruite din piatra. Din 1050pana in 1350 a fost adusa mai multa piatra in Franta decat in toata istoria Egiptului Antic fiind indeajuns pt a cosntruii 80 de catadrale ,500 biserici largi, si zeci de mii de biserici parohiale. Cea mai buna perioada de constructie a catedralelor din Epoca Medievala a fost numita cruciada catedralelor (the cathedral crusade), o paralela la fel de impresionanta ca si mariile aventuri militare de a recupera pamantul sfant. Aceasta vasta intreprindere a necesitat multi zidari, care au lucrat ca si mesteri liberi, si isi organizau bresle si societati. Ei au supraveghiat cariere de piatra, supraveghiind si procesul de ucenicie prin care noi membrii au fost instruiti si au facut toata taierea si placarea de piatra la locul de constuctie. Unealta de baza a zidarilor medievali era putin schimbata fata de cea din Egipt, ei au avut mari fierastraie actionate de roti cu apa pentru taierea pietrei, precum si masini considerabile pentru ridicarea si deplasarea materialelor. Cunostintele lor de tehnica au fost un secret bine pastrat; au inclus regulile proportiilor pentru planificarea generala si determinare a dimensiunilor de siguranta ale membrelor structurale . Pe un caiet de notite si desene de la maestrul caselor Villard de Honnecourt, se prezinta un acut simt de observatie, dispozitivele mecanice si mai presus de toate notiunea de forma geometrica care sta la faza muncii. Jean Mignot, unul din maestii zidari ai catedralei Milan, si-a rezumat metoda prin fraza : arta fara stiinta nu este nimic. Aceasta abilitate in constructii derivata din experienta practica care trebuie temperata si ghidata dupa principii precise a fost vazuta in teoremele de geometrie, singura stiinta din timpurile medievale. Dar aceasta limita inseamna ca zidarii erau capabili sa obtina mari realizari. Zidarii romantici aveau doi patroni, biserica si statul. Statul construia mai mult pentru scopuri militate si metodele de lucru in piatra au fost adaptate pentru castele si fortificatii. Biserica a avut alte interese care au propulsat dezvoltarea constructiilor de piatra in directii noi. Sf Augustine a scris ca lumina este manifestatia directa a lui Dumnezeu. Aceasta idee a condus la cautarea unor cai pentru a introduce din ce in ce mai multa lumina in biserica, deshiderea ferestrelor tot mai mari in pereti, pana ce un nou tip de schelet din piatra a aparut. Romanii au inspirat boltile circulare transversal si arcele de piatra care au fost grele si au avut nevoie de pereti tari si piloni pentru a le sustine; geamurile care erau oferite erau mici.

Zidarii medievali au constatat ca exista o forma mai eficienta pentru arc decat cercul clasic. Aceasta forma este o curba care este formata dintr-un lant atunci cand atarna sub greutatea proprie. Dar zidarii credeau in geometrie si in perfectiunea formelor circulare care i-au condus la aproximarea formei catenare cu doua segmente circulare care s-a intalnit intr-un singur punct: in varf, asa numitul arc gotic. Asemenea arce puteau fi facute mai subtiti fiind mai eficiente canalizand fortele de compresiune care curgeau prin ele si permiteau deschideri mai mari in pereti. Pilonii grei care au luat forta laterala a boltelor acoperisului au fost in curand scobiti pentru a fi transformati in jumatati de arce care au permis mai multa lumina in naos. Pentru a absorbii fortele care curg prin rama de piatra au fost necesare fundatii masive; deseori volumul pietrei de sub pamant era mai mare decat cel de deasupra. Pentru a usura in continuare sarcinile, boltile au fost facute mai subtiri introducand nervuri la intersectia suprafetelor curbe numita intersectie de bolti (groins). Nervurile au fost construite cu suportul cofrajelor sau centrare din lemn; colaborarea apropriata a fost necesara intre zidari si dulgheri. Suprafetele curbe din piatra dintre nervuri au fost probabil prevazute cu cofraj mic, folosindu-se numai mortar; boltile din caramida sunt construite in acest fel inca din Oriental Mijlociu. Mortarul a fost folosit nu numai pentru aderenta in constructii , dar si pentru mai tarziu pentru a verifica unele crapaturi care au fost semne de insuficienta; mortarul serveste ca si un control de calitate pentru a ajuta la tinerea structurii impreuna. Naosurile catedralelor au fost facute mai mari pentru a avea mai mult lumina; catedrala Amiens (inceputul lui 1220) a avut inaltimea de 45 de m, iar in final in 1347 Cateauvais a ajuns la inaltimea maxima de 48 m, dar boltile sale s-au prabusit repede si au fost reconstruite. Deschiderile naosului ale bisericilor gotice au ramas destul de mici, in jur de 13-16 m; doar cateva exmeple mai tarziu au avut deschiderile mari, cea mai mare fiind de 23 m la catedrala Gerona ( 1458). Dupa ce entuziasmul cruciadei catedralelor s-a atenuat, in sec. al 14 lea si materialul de baza a majoritatii catedralelor a fost complet, un nou element aparut pentru a testa in continuare abilitatea tamplarilor si zidarilor: turla . Turla a fost mai mult un simbol de mandrie locala, decat o parte din misiunea teologica pentru mai multa lumina care a ridicat probleme tehnice interesante. La catedrala Salisbury turla a fost construita peste trecerea de naos si transept care nu a fost proiectata pentru a se potrivi; inalta trecere a pilonilor a inceput sa se indoaie sub greutatea adaugata. Tirantul arcelor a fost adaugat intre pilonii de legatura impotriva flambajului; aparent aceasta a fost prima data cand coloanele de piatra au fost subtiri si foarte incarcate suficient pentru a observa indoitura sau curbura; asemenea actiuni trebuie sa fie o preocupare majora in proiectarea de stalpi metalici. Turla Salisbury-ului este o structura ingenious compusa din piatra pusa pe un cadru din lemn si legata impreuna la baza cu benzi de fier pt a rezista desprinderii; aceasta a crescut pana la o inaltime totala de 123 de m atunci cand a fost terminata in 1362. Catedrala Strasbourg a adaugat o turla de 144 m in 1439, iar limita superioara a fost atinsa de catedrala Beauvais in 1569 cand turla sa de 157 de m a fost terminata; turla Beauvais sa prabusit in 1573 si nu s-a reconstruit niciodata, un ultim trist epilog pentru cruciada catedralelor.

CONSTRUCTIIL DIN LEMN SI CARAMIDA Constructiile din lemn au suferit o dezvoltare lenta in aceasta perioada. Bisericile scandinave din lemn greu au fost construite din sec 11 pana in sec 14, inainte de triumful bisericilor de piatra, si aproximativ 30 au supravietuit pana in ziua de azi. In Europa de vest, in special din sec al 14 lea incoace, constructiile din lemn au aparut pe jumatate ca o noua forma de constructie pentru locuinte. Tipul continental a avut un cadru de lemn patrat cu stalpi verticali distantati cu aproximativ un metru in afara si rigle orizontale pune la aceeasi distanta. Bretele diagonale au fost puse prin peretii exterior pentru stabilitatea laterala. Grinzile au fost sprijinite de pereti si de compartimentarile interioare. Structura engleza pe jumatete din lemn a fost similara, dar a eliminat peretele intarit in diagonala, prin utilizarea verticalelor distantate la aproximativ jumatate de metru. In ambele sisteme spatiale din peretele exterior a fost umplut cu un material de inchidere pentru a da rigiditate cadrului: caramida sau nuiele si tencuiala au fost des folosite. Toate lemnele din cadru au fost imbinate in chip de coada de randunica. Cadrele pe jumatate din lemn vor domina modul standard de constructie cu lemn in Europa pana in sec 19. A fost deasemenea o utilizare considerabila a lemnului greu pentru acoperisuri si podele la constructiile din zidarie care a fost influentat de tehnologia constructiilor navale. Un caz particular al acestui lucru este acoperisul englez grinda ciocan care a avut grinda cu zabrele care a putut sa aiba deschideri largi. Acoperisul regelui Richard al II lea la Westminster Hall in Londra (1402) cu o deschidere de 21 de m este un exemplu excelent. Caramida arsa (rosie)( fired brick) a inceput sa fie facuta din nou in Europa in sec 14, fiind folosita in mai multe zone pentru a recupera caramida romana. In sec 14 caramizile nu au fost la fel de precise ca si cele romane si au fost adesea deformate prin ardere. Asadar, mult mortar pe baza de var a fost necesar pentru imbinari cu linii perfecte. Caramizile au devenit standardizate cat de cat pana in prezent, aproximativ 20.3 x 9.5 x 5.7 cm si construirea randurilor la jumatate s-a dezvoltat. Aceste modele de zidire au redus rosturile verticale cu mortar deoarece mortarul a avut o rezestenta substantial mai mica decat caramizile si rosturile verticale pot forma planuri de slabiciune in peretii in care s-ar putea dezvolta fisuri. Cel mai rezistent model de lipire a fost cel englez, in care toate caramizile din aceiasi directie erau suprapuse de jos si rosturile verticale au fost eliminate in intregime. Caramida a ramas scumpa din cauza costului combustibilului necesar la arderea ei si a fost folosita manual unde nu a fost disponibila piatra. In perioada Medievala si in mare parte in nordul Europei, caramida a fost adaptata formei pietrei Gotice pt a construi asa numitele hall churches, cu naosul si culoarul de aceiasi inaltime. INCALZIREA SPATIILOR Desi tipul de incalzire roman a disparut odata cu imperiul o noua dezvoltare in domeniul incalzirii a aparut in Europa de Vest la inceputul sec 12: zidaria semineului si a cosului de fum a inceput sa inlocuiasca focul central deschis. Acoperisurile larg deschise asupra focului central purta inauntru vant si ploaie, asa ca fiecare casa a avut o singura deschidere larga si cladirile largi au avut cat mai multe posibile. De aceea, camerele incalzite puteau sa fie mari si semideschise, unde multe persoane puteau impartasi caldura focului. Deschiderea acoperisului nu a putut elimina in mod eficient tot fumul, o parte din el ramanand doar sa afecteze ocupantii camerei. Cosul de fum nu a lasat inauntru aerul sau apa si a putut sa elemine mare parte din fum. Desi o mare parte din caldura a crescut , aceasta era inca o mare imbunatatire si cel mai

important, putea fi folosita atat in camerele mici cat si in camerele mari, chiar si in cladiri cu mai multe etaje. Casele, in special cele mari au fost despartite in case mai mici , mai mult spatiu privat fiecare incalzit de catre propriul foc, o schimbare care a modificat decisiv stilul de viata comunal din cele mai vechi timpuri.