CURS DE NEUROPSIHOLOGIE

Titular:

lect. univ. dr. Violeta Rotărescu

RAPORTUL PSIHIC – CREIER

Domeniul specific al neuropsihologiei se numeste raportul psihic – creier. De aici rezulta natura si esenta sa.

Studiul psihicului este mult mai vechi in preocuparile oamenilor decat studiul creierului.

Studiul creierului este realizat din antichitatea tarzie (ca legat de psihic).

In secolul V i.e.n. Hippocrate sI Kroton considerau creierul necesar pentru gandire si ratiune iar inima utila pentru procesele afective.

In secolul II e.n., Galenus postuleaza o legatura permanenta intre psihic si creier. El formuleaza ipoteza localizarii directe a proceselor si functiilor psihicului in structurile cerebrale, astfel ca impresiile despre lumea exterioara patrund prin ochi in ventricului cerebrali unde se cupleaza cu fluidele vitale (ficat), transformandu-se in fluide psihice (pneuma psihicon/ pneuma loghisticon).

Cunoasterea sistemului nervos a cunoscut o evolutie lenta, mentinandu-se mult timp la un nivel vag, ipotetic astfel ca raportarea psihicului la creier era realizata intr-o maniera globala, fenomenologica.

In secolul XVII-lea Descartes: intregul psihic era localizat in glanda epifiza, localizata la baza emisferei cerebrale, care avea, in compunerea lui, rol de dispecer a spiritelor animale, purtatoarele psihicului.

Willis (1664) - corpii striati Lancisi (1739) - corpul calos Incepand cu Meyer (anatomist german, 1779)

apare ideea unei localizari distincte a proceselor psihice. Aceasta tendinta a atins punctul culminant la anatomistul austriac Fr. Gall (1822): scoarta cerebrala este un conglomerat de centri integratori, fiecare avand o functie psihica.

Importanta abordarii lui Gall:

atrage atentia asupra caracterului diferentiat al scoartei cerebrale (care nu mai era doar o masa amorfa),

ideea despre “centrii corticali” inalt specializati functionali a avut o influenta puternica asupra teoriilor sI modelelor localizationiste de mai tarziu.

Foarte importante sunt contributiile lui Broca sI Wernicke (cercetari anatomo-patologice).

Broca (1864) – analiza post-mortem a creierelor a doi fosti pacienti cu probleme grave de vorbire (afazia motorie), leziune a portiunii posterioare a circumvolutiunii frontale inferioare din emisfera cerebrala stanga (de unde ideea ca producerea vorbirii are o localizare precisa).

Wernicke (1871): lezarea circumvolutiunii temporale stangi din emisfera cerebrala stanga provoaca lezarea capacitatii de intelegere a limbii oral (centrul imaginilor senzoriale auditive ale cuvintelor).

Multe alte cercetari, realizate in principal de cercetatori germani, au condus in primele decenii ale secolului XX la intarirea conceptiei localizationiste.

In anul 1934 Kleinst publica o harta cu detalierea localizarilor corticale iar mai tarziu Vogt (1951) concepe sI sustine un model topic al organizarii creierului.

Examinarea ranitilor din cel de-al doilea razboi mondial il face pe Luria sa intareasca ideea ca orice functie psihica se leaga de anumite structuri sI formatiuni cerebrale, dar nuanteaza ideea localizationista, formuland ipoteza localizarii dinamice.

In anii ‘60 era stapan curentul neuroanatomic – afirmarea unei corespondente stranse intre localizarea unei leziuni sI manifestarea neuro-psiho-patologica. Invers, centrul afectat de care se leaga este si centrul functiei in stare normala.

Curentul neuroanatomic a cautat confirmari in cazuistica clinica. O anumita tulburare poate sa fie produsa atat de lezarea conexiunilor dintre doua sau mai multe asemenea structuri (unele functii psihice pot include actiunea concomitenta sI coordonata a mai multor structuri cerebrale).

Localizarea a fost sustinuta sI de celebrele cercetari conduse de Penfield, Gazzaniga, Sperry sI Delgado.

Penfield – prin metoda stimularilor directe a unor zone corticale la pacienti supusI unor interventii chirurgicale, a reusit sa provoace raspunsuri psihice de foarte mare complexitate – imagini vizuale, stari emotionale.

Gazzaniga & Sperry au demonstrat pentru prima data, prin sectionarea corpului calos, specializarea functionala a celor doua emisfere cerebrale – modelul Split - brain.

In concluzie, orientarea neuroanatomica (localizationista) sustine ca:

- functiile psihice au fiecare o reprezentare cerebrala separata

- centrele corticale se leaga intre ele prin fascicule de substanta alba

- efectele neuropsiho-patologice variaza, functie de lezarea centrelor, substantei albe sau a ambelor.

Cu toate dovezile experimentale, acest model nu a dobandit o recunoastere unanima.

Daca in ceea ce priveste functiile senzoriale sI motorii lucrurile pareau clare, in cazul functiilor complexe dovezile nu pareau destul de solide rezultand incercarile de localizare a functiilor complexe au parut exagerate.

Apar primele date care contrazic curentul localizationist (sec. XIX).

In polemica aparuta se implica Flourens – promotorul medelului echipotentialist (antilocalizationist).

Cercetarile realizate de Flourens, in care acest extirpa anumite portiuni ale creierului de porumbel au aratat ca functiile care pareau pierdute astfel reapareau dupa o vreme (fenomenul compensarii). Acesta s-a hazardat chiar sa afirme ca sistemul cerebral functioneaza ca un tot amorf, nediferentiat, in ciuda complexitatii lui, astfel ca lezarea diferitelor portiuni provoaca tulburari atat in sfera senzoriala cat si in cea intelectuala.

Avantajul teoremei lui Flourens este acela al solidei argumentatii experimentale.

In secolul urmator (1929), neurofiziologul americam Lashley aduce noi dovezi in sprijinul teoriei echipotentialiste.

El realiza extirparea de portiuni de diferite intinderi ale scoartei cerebrale la cobai, acesta urmarea in timp evolutia tabloului comportamental in cazul sarcinii labirint.

In primele zile dupa operatie animalele aveau tulburari semnificative ale functiilor de discriminare in intensitate, finalmente comportamentul revenind la un nivel de eficienta bun.

Compensarea parea sa fie dependenta de intinderea suprafetei extirpate, astfel se formuleaza forma completa a modelului echipotentialist clasic:

- Nu exista o legatura directa intre tipul de tulburare functionala sI locul leziunii cerebrale.

- Esentiala in producerea tulburarilor functionale este nu locul ci intinderea zonei lezate

- Functional toate zonele creierului sunt echivalente

- Tulburarile functionale provocate de leziuni limitate ale creierului au un caracter tranzitoriu, fiind compensate prin preluarea functiilor de alte zone, integre.

In zilele noastre

- Modelul localizationist se regaseste in teoria asociationista

- Modelul echipotentialist se regaseste in teoria gestaltista

Nici unul din modele nu raspunde pe deplin la intrebarile pe care le ridica raportul psihic-creier, apare un model nou supracoordonat, modelul localizarilor dinamice.

La baza lui stau ideile lui Jackson (sec. XIX) despre caracterul multinivelar sI multiintegrat al functiilor psihice si ale lui Pavlov (sec. XX) – cercetarile asupra reflexelor conditionate.

Acesti doi cercetatori au impus perspectiva genetic-evolutionista in intelegerea relatiei dintre structura si functie.

Din perspectiva genetica, mecanismul neuronal al unei functii psihice nu este innascut, ci se constituie in cursul evolutiei filo sI autogenetice, odata cu si pe masura aparitiei a insasi functiei psihice.

Nici functia nu trebuie privita ca un dat si raportata la o structura anume, in sine inerta. Ea se integreaza in structura, ambele constituind o unitate dinamica evolutiva. Mai mult, nici functiile psihice nu pot fi suprapuse nemijlocit peste structura anatomica a creierului.

Aici rolul practic revine proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia).

Excitatia si inhibitia sunt functiile psihice care apar si se manifesta ca rezultat al interactiunii dintre zone, interactiune care se realizeaza pe suprafete intinse, cuprinzand eventual intreaga emisfera cerebrala).

Notiunea de mozaic, introdusa de Pavlov pentru a explica neurodinamica corticala a fost validata/confirmata de tehnicile de neuro-imaging actuale.

Desfasurarea unui anumit proces psihic este acompaniata de o modificare continua a tabloului activismului bioelectric sI biochimic al creierului.

Luria, in lucrarile sale, considerate de referinta in neurostiintele contemporane, a dezvoltat si argumentat schema logico-operationala a modelului localizarilor dinamice. In problema raportului dintre psihic şi creier apar:

- un aspect fundamental (cu semnificatie metodologica majora): nici un proces psihic simplu sau complex, nu se poate realiza in afara creierului, a functionarii lui sub actiunea unor surse de informatie din afara sa; astfel, organizarea psihica trebuie interpretata ca expresie si rezultat al activitatii reflexe a creierului ca sistem (admiterea legaturilor pe verticala si pe orizontala intre zonele sI formatiunile neuronale).

- un aspect secundar: raspunsuri adecvate la intrebari cum ar fi:- Care este mecanismul prin care se realizeaza unul sau

altul din procesele psihice ?- La nivelul carei structuri se integreaza o functie psihica

sau alta ?

Raspunsurile la asemenea intrebari trebuie sa tina seama de:

- succesiunea formarii functiilor psihice si a structurilor neuronale in filogeneza si ontogeneza;

- gradul de complexitate a functiilor psihice- plasticitatea functionala a structurilor

cerebrale- gradele de libertate combinatorica proprii

neuronilor ce alcatuiesc diferitele structuri si zone ale creierului

Delimitam in creier structuri:

- specializate/inchise (s-au constituit filogenetic doar pentru indeplinirea unui anume fel de transformare functionala)

- nespecializate/deschise (nu se leaga la nastere de o anume functie ce realizeaza comunicarea intre zonele specializate)

Corespunzator, avem functiile psihice:

- cu localizare precisa si invarianta (procese senzoriale, motorii),

- cu localizare relativa sau dobandita.

Chiar si asa, localizarea functiilor senzoriale nu are un caracter punctiform, ci este distribuita multinivelar (deci este dinamica).

NEURONUL

Neuronul este unitatea de baza a sistemului nervos.

Este format din:

- corp celular (somatic) şi

- procese protoplasmatice (dendrite şi axoni).

(A) neuron unipolar (ex neuron zona somestezică senzorială, ganglion spinal);(B) neuron bipolar (ex neuron bipolar retinian)(C) neuron multipolar (ex motoneuron).

Neuron multipolar

Corpul celular conţine:

nucleul – cu nucleoplasma, cromatina, nucleol sI satelit nucleolar

citoplasma - organite celulare (mitocondrii, aparatul Golgi, lizozomi, RE, corpi Nissl)

membrana celulara (neuroplasma)

Structura materiei cenuşii(A) Secţiune (obţinută prin tehnica argintării) în cortexul cerebralPoate fi văzut un neuron piramidal în partea dreaptă a imaginii, precum şi trei dendrite lungi, verticale, în stânga sa. Suprafaţa dendritelor este plină de “ţepi” (excrescenţe).

Structura materiei cenuşii

(B) Imagine mărită la microscop a nucleului oculomotor la pisică. În partea dreaptă jos porţiunea mai deschisă la culoare este o dendrită (DEN), din care porneşte o excrescenţă (SP). Butonii sinaptici plini de vezicule înconjoară dendrita şi excrescenţa ei. Butonul intitulat T are o conexiune sinaptică foarte evidentă cu excrescenţa.

m - mitocondrie; cv - veziculă citoplasmică.

Dendritele

Dendritele sunt scurte şi transporta impulsurile catre corpul celular.

Axonii:

variaza in lungime de la nanometri la 1 metru nu contin corpusculi Nissl transporta impulsurile nervoase de la corp celular catre periferie in interiorul lor exista doua fluxuri axoplasmice:

- transportul axonal anterograd de la corpul celular catre terminatiile axonului)

- transportul axonal retrograd (de la terminatia distala a axonului catre corpul neuronal), având funcţia de returnare a materialelor utilizate sau depreciate pentru a fi refacute.

Atentie! Este calea prin care toxinele sI vitaminele sunt transportate spre SNC dinspre periferie.

Axonii pot fi:

mielinizati nemielinizati

Mielina este un fosfolipid dispus in mai multe straturi, situat in interiorul celulelor de sustinere axonala.

Cu cat stratul de mielina este mai gros, cu atat viteza de conducere este mai mare.

Neuronii sunt:

Unipolari (in ganglionii medulari spinali si in nervii cranieni).

Bipolari (caile vizuale, auditive si vestibulare) Multipolari (toate celelalte)

(A) neuron unipolar(B) neuron bipolar(C) neuron multipolar

Stratificarea cortexului cerebral

A. Neuroni corticali evidenţiaţi prin tehnica Golgi-Cox.

Figura arată că axonii se termină prin ramificaţii complexe în straturile IVa şi IVc (350–450 mm în diametru). În centrul figurii este o ramificaţie completă iar pe laterale sunt jumătăţi de ramificaţii.

(B) Output din cortex.Figura arată că axonii (ax) celulelor

piramidale mici (Py) din straturile II şi III ies în mare măsură din cortex şi ajung în zona albă subcorticală, pentru a reintra în cortex prin altă parte. Axonii celulelor piramidale din straturile V şi VI merg spre nucleii subcorticali sau către cerebel, măduva spinării sau trunchiul cerebral.

I. Sinapsele

reprezinta jonctiunea dintre terminatia axonala şi neuron, celula musculara sau glandulară

intre terminatia axonului şi cealalta parte exista un spatiu numit fanta sinaptica; principala ei caracteristica este polarizarea (impulsul nervos este intotdeauna dirijat de la axon la urmatorul neuron din circuit)

in fanta sinaptica sunt eliberati neurotransmitatorii, sintetizati şi eliberati de neuron pentru a produce un raspuns la nivel postsinaptic.

Sinapsa (cont.)

Sinapsa “clasică”

Imaginea arată că întotdeauna există un soi de material care “umple” fanta sinaptică.

Imaginea arată, de asemenea, prezenţa unor “creste” pe faţa interioară a membranei post-sinaptice. Acestea fac parte din organizarea presinaptică.

Butonul terminal al axonului conţine câteva vezicule mici (20-40 nm) cu rol important în transmiterea nervoasă, pentru că au în interior moleculele unei substanţe transmiţătoare.

Membrana pre-sinaptică este separată de cea post-sinaptică de o fantă de 30-40 nm. Membrana post-sinaptică apare la microscop mai groasă şi mai densă decât cea pre-sinaptică.

Prezenţa veziculelor sinaptice, precum şi îngroşarea post-sinaptică permit determinarea polarităţii fiziologice, adică transmiterea impulsului nervos într-un singur sens, de la membrana pre-sinaptică la cea post-sinaptică.

Există multe tipuri de sinapse – o estimare rezonabilă ar fi că, în SN există 1014 tipuri de sinapse (sinapse clasice, sinapse electrice, sinapse temporare – “varicozităţi”, sinapse reciproce, sinapse “în grup”)

(A) Varietăţi de sinapse(a) Sinapsă electrică; (b) Sinapsă conţinând vezicule dense;(c) Sinapse “în trecere” sau varicozitate; (d) Sinapsă inhibitorie (cu vezicule elipsoidale)

pe segmentul iniţial al axonului(e) Excrescenţă dendritică; (f) Sinapsă prin excrescenţe;(g) Sinapsă inhibitorie; (h) Sinapsă axo-axonică; (i) Sinapsă reciprocă;(j) Sinapsă excitatorie (B) Secţiune transversală prin trei procese

neuronale: 1 axon şi două dendrite. De jur împrejur sunt celule gliale.

(C) Secţiune transversală prin trei procese neuronale: 1 axon şi două dendrite. Dendritele formează o pereche reciprocă şi sunt aranjate în buclă de feed-back negativ (excitaţia uneia determină inhibiţia celeilalte).

(D) Sinapsă reciprocă între două dendrite. Aici există un feed-back pozitiv (excitarea dendritei de jos determină excitarea dendritei de sus)

Neurotransmitatorii pot fi:

excitatori (celula musculara / glanda) excitatori / inhibitori (conexiune cu nervii)

Au un rol fundamental in realizarea tuturor functiilor sistemului nervos central

Neurotransmiţătorii (cont.)Sunt de doua feluri:

1. Cu molecula mica si actiune rapida (acetilcolina si aminele biogenice)

- sunt implicaţi in raspunsurile prompte ale SN (transmiterile senzoriale si motorii)

2. Cu molecula mai mare si actiune mult mai lenta (neuropeptidele) - produc modificari de durata (modificarea numarului de receptori, de sinapse, pe perioade lungi)

1. Cu molecula mica si actiune rapida

- Acetilcolina (Ach)- Dopamina (DA)- Norepinefrina (noradrenalina)- Serotonina (5 – HT)- Histamina- Transmitatorii aminoacizi

2. Cu molecula mai mare si actiune mult mai lenta (neuropeptidele)

- Opioidele- Neurohipofizarele- Tahikininele- Secretinele- Insulinele- Somatostatinele- gastrinele

Acetilcolina (ACh) - Singurul neurotransmiţător care nu este aminoacid

sau derivat al acestuia - Este secretată de neuroni din cortexul motor,

ganglioni bazali, motoneuroni etc- Au fost identificate două sisteme colinergice (reticulat

şi limbic)- Acţiunea centrală: activarea corticală şi

comportamentală (şi datorită legăturilor cu sistemul reticulat)

- În doze mici: ACh exercită efecte de facilitare a transmisiei sinaptice centrale şi periferice

- În doze mari: efecte puternic excitatorii, dar şi inhibitor (inhibiţia cordului de către nervii vagi)

- Studiile arată că pacienţii amnezici au un deficit marcat de ACh

Dopamina

- Face parte din clasa catecolaminelor- Are trei căi:

- de la substanţa neagră la ganglionii bazali (implicată în boala Parkinson),

- din apropierea subst. negre până la bulbul olfactiv (reglează cogniţia, emoţia, memoria şi învăţarea, lezarea produce episoade echivalente celui schizofrenic)

- în hipotalamus (implicată în secreţia glandei hipofize)

Norepinefrina (noradrenalina)

- Provine din dopamină - În creier există două căi adrenergice

- ventrală (bulb, punte, subst. reticulată, spre hipotalamus)

- dorsală (punte, amigdală, hipocamp, cortex)

- Reglează funcţiile cognitive (cortex), funcţiile afective (sist. limbic), funcţiile vegetative şi endocrine (hipotalamus)

Serotonina

- Secretată de anumiţi nuclei din TC (nucleii rafeului)- Este mai puţin studiată, pentru că lipsesc

medicamentele care să stimuleze sau să inhibe sistemul serotoninergic

- Scăderea serotoninei: insomnie, hiperactivitate, explozivitate

- Creşterea serotoninei: sindrom comportamental anormal (tremur, mişcări lente, ale corpului, diminuarea ratei alimentare)

- Controlează dispoziţia psihică, inducerea somnului

Aminoacizii

- Sunt produşi de mai toate celulele nervoase- Se presupune că ar avea un rol modulator

asupra activităţii neuronilor- Ex. : acidul gama amino butiric (GABA) este

un neurotransmiţător inhibitor prezent în măduvă, retină, hipocamp, EC etc

Neuropeptidele

- Opioidele – opicortinele, enkefalinele- Neurohipofizarele – vasopresina, oxitocina- Secretinele – secretina, glucagonul, peptide

digestive- Insulina – insulina, insulina ca factor de

creştere I şi II- Somatostatina – somatostatinul, polipeptida

pancreatică- Gastrinele – gastrina, colecistochinina

Aceste substanţe acţionează - Ca hormoni (la distanţă)- Local (neurotransmiţători)

Au efect excitator sau inhibitor / ambele.

Reglează răspunsul organismului la durere, stres.

II. Transmiterea impulsului nervos

Elemente de bază:

- Potenţial de repaus- Potenţial de acţiune- Potenţial postsinaptic

Potenţialul de repaus (de membrană)

= diferenţa de potenţial permanentă care există între interiorul şi exteriorul unei celule (musculară, nervoasă)

- Diferenţa de potenţial este cuprinsă între – 60 şi -100 mV (interiorul celulei este mai negativ decât exteriorul ei)

- Na are o concentratie mare extracelular iar K o concentratie mare intracelular

Potenţialul de acţiune

= Depolarizarea membranei, care se propagă din aproape în aproape, fără să scadă, de-a lungul membranei axonului

- Durează între 1 şi 3 ms- La celula nervoasă respectă regula “totul sau

nimic”: amplitudinea este de la început maximă

- Na intra in celula nervoasa in mod activ iar K este expulzat pasiv, inversand polaritatea

Potenţialul postsinaptic

= Potenţial electric înregistrat în membrana unui neuron postsinaptic, ca urmare a descărcării unui neuromediator în fanta sinaptică

- Dacă neuromediatorul este excitator, se produce o depolarizare membranară (potenţial postsinaptic excitator – P.P.S.E) care poate produce un potenţial de acţiune

- Dacă neuromediatorul este inhibitor, se produce o hiperpolarizare locală (potenţial postsinaptic inhibitor – P.P.S.I)

Celulele de sustinere

Exista trei tipuri de sustinere:A. Ependimale – tapeteaza cavitatile pline cu fluid din

interiorul sistemului nervos (ventriculii cerebrali sI canalul central al maduvei spinarii).

B. Microgliale – sunt fagocite sI inglobeaza resturile care rezulta din lezarea, infectiile sau bolile sistemului nervos central

C. Macrogliale – cuprind patru tipuri celulare:- astrocite (SNC)- oligodendrocite (SNC)- celule Schwann (SNP)- celule capsulare (SNP)

B. Celula migrogliala

C. Celulele macrogliale

Astrocitele:

- Sunt cele mai numeroase in sistemul nervos central

- Au forma stelara

- Îmbraca exteriorul creierului sau maduvei spinarii (membrana gliala) sau inconjoara capilarele sangvine formand bariera hemato-encefalica.

- Au un rol foarte important in sistemul nervos central

- Sunt primele celule afectate prin trauma sau iradierea sistemului nervos central

- Sunt foarte susceptibile la formarea neoplasmelor

Astrocita

Astrocite. În desen apar două astrocite (mai închise la culoare). Astrocita de sus se prinde de epiteliul ependimal şi de dendritele şi corpul celular al unui axon. Are, de asemenea, legătură cu un capilar de sânge. Astrocita de jos ajunge de la pia mater până la neuron (desenul are o doză de “nerealism”: este practic imposibil ca un neuron să aibă conexiuni atât cu ventricolul cât şi cu spaţiul subarahnoidal).

Oligodendrocitele

- contribuie la formarea mielinei si mentinerea mielinei – care reprezinta principalele lor functii in sistemul nervos central

- produc, de asemenea, factorii neutrotrofi (care pot promova cresterea axonilor afectaţi sau lezaţi)

Oligodendrocita

Celulele Schwann

- corespund oligodendrocitelor din sistemul nervos central

- inconjoara partial axonul mielinizat- formeaza straturi succesive de lamele de mielina

(stratul extern – neuroderma)- intre doua celule Schwann exista o intrerupere –

strangulatie Ranvier- au rol sI in regenerarea neuronilor distruşi (partea

rupta a axonului este distrusa iar cea dinspre corpul celular proliferează şi formeaza o structura tubulara care va fi viitorul axon)

Celulele capsulare:

- inconjoara ganglionii spinali si ai nervilor autonomi

Neuronii sunt dispusi in serii longitudinale sau succesiune seriala.

Prin dispunere seriala se formeaza doua tipuri de circuite:

- reflex- releu (somatic aferent general)

Circuitul reflex transporta impulsuri care conduc la un raspuns involuntar (contractia muschilor / secretie glandulara)

Calea releu se referă la Circuitul somatic general aferent calea functionala - caile de releu / senzoriale calea motorie – caile miscarii voluntare

Calea functionala este formata din mii / milioane de neuroni.

- Corpii neuronali formează aglomerari numite nuclei.

- Axonii formeaza structuri numite tracturi, fascicule, nervi.

Organizarea de ansamblu a SN

Sistemul nervos este format din:

sistemul nervos central – creierul şi maduva spinarii

sistemul nervos periferic – nervii cranieni, spinali, nervii autonomi şi ganglionii spinali

sistemul nervos vegetativ (simpatic şi parasimpatic)

Organizarea SN

Sistemul nervos central (SNC):

integreaza sI controleaza intregul sistem nervos

primeste informatii (aferente) interpreteaza informatiile din mediu furnizeaza semnale (aferente) pentru

efectuarea activitatii

Sistemul nervos periferic (SNP)

Sistemul nervos periferic (SNP) conecteaza sistemul nervos central cu organele si tesuturile corpului.

Este format din nervi senzoriali (aferenti) si motori (eferenti).

Sistemul Nervos Vegetativ (SNV)

Controlează ansamblul funcţiilor autonome (activitatea organelor interne) ale organismului).

Este format din:- Sistemul nervos simpatic- Sistemul nervos parasimpatic

Sistemul nervos simpatic

- Pregateste organismul pentru “fuga sau lupta”

- Creeaza conditiile optime pentru adaptarea la stres

- Are centri nervosi dispusi pe toata lungimea MS, in coarnele laterale

- Controlul centrilor nervosi simpatici se face de catre hipotalamus

- Fibrele nervoase pot fi mielinizate sau nemielinizate

Sistemul nervos parasimpatic

- Creeaza conditiile pentru relaxarea organismului dupa efort

- Are centrii nervosi dispusi in bulb si punte (TC)

- Controlul acestora se face de catre hipotalamus

- Fibrele nervoase pot fi mielinizate sau nemielinizate

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Componentele SNC

- Emisferele cerebrale (SC, sistem limbic, diencefal, TC, cerebel, precum şi formaţiuni de substanţă albă: corpul calos, trigonul cerebral, comisurile albe anterioară şi posterioară)

- Măduva spinării

Elementele SC

- Circumvoluţiune- Lob- Şanţ (mai adanc, separa lobi)- Scizura (mai putin adanca, separa

circumvolutiunile)

SCOARŢA

CEREBRALĂ

Lobii SC

- Lobii frontali- Lobii parietali- Lobii temporali- Lobii occipitali

Lobii

Lobii

Lobii (cont.)

Lobii frontali

delimitat posterior de scizura lui Rolando sI inferior de scizura lui Sylvius

este traversat de trei santuri sI patru ginusuri in zona posterioara, intre scizura lui Rolando sI

santul precentral se formeaza ginusul precentral se imparte in trei parti: frontala superioara (F1) frontala mijlocoe (F2) frontala inferioara (F3)

Lobii parietali

se intinde de la santul central pana la cel parieto-occipital (scizura perpendiculara exterioara)

posterior santului central se gaseste santul postcentral, care imparte lobul pariental in ginusul postcentral sI o arie posterioara maimare. Ginusul postcentral = aria somatosenzitiva sI are numeroase conexiuni

Lobii temporali

este situat inferior de scizura lui Sylvius sI anterior de scizura perpendiculara externa (preoccipitala)

este impartit in trei circumvolutii paralele: temporala superioara, medie sI superioara sI doua ginusuri plasate anterior sI posterior

ginusul anterior = aria auditiva primara

Lobii occipitali

situat in spatele santului parieto-occipital este brazdat de numeroase santuri mai mici

Scoarţa cerebrală

Structura scoarţei diferă de la o zonă la alta (ca grosime, densitatea păturii celulare, orientarea celulelor sau numărul acestora).

La acest nivel intalnim mai multe tipuri de neuroni:

- Piramidali- Stelati (granulari)

Neuronii piramidali- Pot fi mici, mijlocii sau gigantici- Reprezinta peste 66% din populatia neuronala a

neocortexului

Neuronii stelati- Se afla mai ales in straturile II si IV- Reprezinta aproximativ 33% din populatia

neuronala a tuturor ariilor neocorticale- Sunt celule multipolare- Au diametru foarte mic

Structura Scoartei Cerebrale

Cortexul prezinta doua regiuni:- Slab stratificata (doua straturi) – corespunde

structurilor vechi din paleocortex – Allocortex- Foarte stratificata (6 straturi) - tine de de

structurile corticale noi – Izocortex

Allocortexul are doua straturi:- Extern (granular) – senzorial- Intern (piramidal) – motor (neuroni mari

Izocortexul are sase straturi principale:

I. Zonal

II. Granular extern

III. Piramidal extern

IV. Granular intern

V. Piramidal intern (ganglionic)

VI. Multiform

I. Zonal - Se afla la exterior (celule mici, orizontale)- Este o patura de protectie pentru straturile

profunde

II. Granular extern- Format din celule stelate si piramidale mici- Axonii merg in jos si stabilesc conexiuni cu

celulele piramidale mari din straturile III si IV

III. Piramidal extern- Format din neuroni piramidali mijlocii- Axonii parasesc scoarta, ajungand in

substanta alba si se indreapta fie spre cealalte EC (neuroni asociativi), fie spre TC si MS

IV. Granular intern- Este mai ingust- Contine neuroni stelati si piramidali- Este considerat al doilea sediu cortical al sensibilitatii

(primeste aferente de la nucleii talamici nespecifici)V. Piramidal intern (ganglionic)- Contine cei mai mari neuroni piramidali (Betz) dar si

unii neuroni mai mici- Dendritele urca pana in stratul I iar axonii ajung la

centrii subcorticali si medulari- Axonii alcatuiesc caile piramidale prin care se transmit

mesaje de comanda pentru miscarile voluntare- Este considerat sediul motricitatii voluntareVI. Multiform- Contine celule de diferite forme si marimi- Axonii trec in substanta alba a EC

Scoarta cerebrala

Funcţie de predominanţa celulară, întâlnim:

Predominanţa piramidală - în aria corticală motorie

Predominanţa granulară – în ariile corticale senzoriale

Straturile I, II (chiar III) – în ariile corticale de asociaţie (în întreg neocortexul)

Cortexul este o zonă vastă de recepţie, de comandă - central şi de integrare a impulsurilor.

Se imparte in: Cortex somato-senzorial (zona posterioară) Cortex motor / efector (zona anterioară)

Cortexul somatosenzorial

Joacă un rol important în preluarea tuturor inputurilor senzoriale de la nivel somatic.

Există două arii importante în preluarea informaţiilor senzoriale:

Aria senzorială somatică primară (1) Aria senzorială somatică secundară (2)

Cortexul somatosenzorial

Cortexul somato-senzorial primar S I

Cortexul senzorial secundar S II

Homunculus senzitiv (imag.)

Cortexul senzorial somatic primar S I

se găseşte în girusul postcentral, şanţul central şi porţiunea superioară şi inferioară a lobilor parietali

are patru arii funcţionale – ariile Brodmann 1, 2, 3a şi 3b cu roluri diferite în suprafaţa somatică

aria 1 – primeşte sensibilitatea externă şi proprioceptivă prin fibre talamice directe şi prin colaterale din aria 3

aria 2 – aici sosesc de la talamus doar fibre subţiri proprioceptive şi kinestezice contralaterale

aria 3 – responsabilă, deasemenea, de sensibilitatea exteroceptivă (dureroasă)

Cortexul senzorial somatic secundar – S II

se află pe partea superioară a şanţului lateral este mai mic decât cel primar

 

Ambele arii sunt conectate şi cu cortexul motor piramidal şi au trei tipuri de conexiuni: de asociere, colosali şi de proiecţie.

Conexiunile de asociere unesc neuronii diferitelor regiuni corticale din această emisferă centrală.

Conexiunile caloase unesc neuronii aflaţi în cele două emisfere cerebrale.

Conexiunile de proiecţie trimit axoni la structurile subcorticale (ganglioni bazali, talamus, măduva spinării).

În concluzie, sistemul somatic are două mari tipuri de aferenţe:

- sensibilitate termo-algică şi sensibilitate epicritică (tactil fină)

- poziţia articulaţiilor.

Transmiterea durerii

Cortexul vizual Traseul vizual este următorul: Retină -> nucleul geniculat lateral Retină -> mezencefal (coliculii superiori) Retină -> mezencefal (aria pretectală) Doar nucleul geniculat lateral prelucrează

informaţia vizuală, restul generează reflexe de tipul reflexului pupilar sau mişcare oculară.

Inputul senzorial vizual ajunge în aria vizuală 1 – V1 (cortex striat) = câmpul 17 Brodmann.

Influxurile care ajung aici sunt contralaterale.

Cortexul vizual primar – scizura calcarina

Analizatorul vizual

Neuronii acestei zone răspund în mod specific la anumite tipuri de stimulări vizuale (pot răspunde la linii verticale, nu şi la cele oblice sau orizontale, din câmpul receptor). Ei se numesc neuroni complecşi şi neuroni hipercomplecşi.

Neuronii complecşi răspund la mai mulţi stimuli care au aceeaşi orientare în câmp.

Neuronii hipercomplecşi integrează influxurile de la neuronii complecşi.

Neuronii plasaţi în straturi diferite au roluri diferite:

- unele prelucrează conturul grosier al stimulului,

- altele prelucrează culoarea, textura şi forma stimulului.

În V1 neuronii sunt orientaţi în coloane distincte funcţional, între care există conexiuni.

Aria vizuală V2 se găseşte în aria 18 Brodmann reprezintă imaginea în oglindă a ariei 17 este principala arie de asociere şi centru al

memoriei vizuale are rol în organizarea imaginii şi în acomodare

Aria vizuală V3 se găseşte în aria 19 Brodmann aici se formează fibre motorii care se proiectează

subcortical au rol în vederea stereoscopică (orientarea spaţială,

perceperea formelor, imaginea corpului, mişcarea în profunzime şi localizarea imaginilor)

Ariile vizuale V4, V5 şi V6 au localizări mai reduse spaţial (între celelalte arii sau pe faţa mediană a emisferelor cerebrale).

V4 – are rol în percepţia colorată

V5 – are rol în perceperea formelor aflate în mişcare

V6 – are rol în reprezentarea spaţiului 

Cortexul auditiv

Localizarea în spaţiu la nivel cortical se realizează prin compararea diferenţelor de intensitate şi timp recepţionate de fiecare ureche.

Cortexul auditiv este organizat în coloane (la fel ca cel vizual şi somatic) conectate între ele dar şi cu harta corticală spaţială a localizării sunetului.

La cortexul auditiv se adaugă două arii funcţionale în lobii frontal (Broca) şi temporal (Wernicke) care au legătură cu percepţia sunetelor vorbirii

Cortexul auditiv

Analizatorul auditiv

Cortexul auditiv se împarte în:

aria auditivă primară A1 (specializată pentru recepţia sunetelor de diferite intensităţi),

aria auditivă secundară A2, câmpurile 42, 22 (cu importanţă în discriminarea zgomotelor şi vocilor),

aria auditivă terţiară A3 - câmpurile 20 şi 21 (20 – memoria auditivă, înţelegerea cuvintelor şi melodiilor; 21 – atenţia auditivă)

Cortexul vestibular

- Este localizat în câmpul 2, rostral de aria auditivă - Are rol în reglarea echilibrului, în controlul motricităţii

cerebeloase.

Cortexul gustativ

- se găseşte aproape de proiecţia corticală a limbii (lobul parietal)

- există mai multe teorii care explică producerea senzaţiei de gust (producere separată apoi integrare; integrare pe parcurs)

- codarea gustului: are aceleaşi principii generale ca şi celelalte modalităţi

senzoriale are profunde conotatii emoţionale

Cortexul gustativ

Homunculus senzitiv (pentru proiecţia limbii)

Cortexul olfactiv

capabil să discrimineze extrem de fin între mii de mirosuri

are o organizare mai puţin precisă are cinci părţi:

nucleul olfactiv anterior Bulbul (tuberculul) olfactiv cortexul piriform (lobul temporal) nucleul cortical al amigdalei aria intorinală

halucinaţiile olfactive – apar în cazul leziunilor cortexpiriforme – poate marca un debut de epilepsie de lob temporal

Analizatorii olfactiv si gustativ

Concluzii în legătură cu structura şi funcţiile cortexului posterior 

zonele de proiecţie topică sunt zone dinamice, care depind atât de influenţele mediului extern cât şi de aspectele interne motivaţionale;

zonele de asociere au o organizare distinctă, prin aceea că au stratul III foarte dezvoltat (cu rol în corelarea şi integrarea impulsurilor senzoriale modale). Dacă stimulăm această zonă rezultă focare de excitaţie care vor cuprinde zone mari corticale.

Zonele de asociere secundare stabilesc conexiuni cu multe comutări şi circuite la nivel subcortical (în special la nivel talamic);

Concluzii (cont.)

Pentru procesări din ce în ce mai complexe au apărut şi zonele terţiare şi cuaternare (“zone de acoperire”), la care numărul conexiunilor creşte şi mai mult. În această zonă neuronii sunt “eliberaţi” de funcţia senzorială şi au doar funcţie de coordonare şi prelucrare a impulsurilor (coordonarea tuturor analizelor între ei, precum şi a scopurilor generale ale activităţii). Se obţin constructe cognitive calitativ superioare, imagini perceptuale complexe multimodale, reprezentări cu nivel înalt de generalitate etc.

Zonele primare şi zonele de asociere nu pot lucra unele fără celelalte (disfuncţia uneia implică şi disfuncţia celeilalte)

Zonele de sensibilitate primare, secundare, tertiare si cuaternare

Zonele corticale anterioare

Rolul acestor zone este de a transforma energia neuronală în energie fizică, prin comenzile transmise de cortex la muşchii scheletici.

Mişcările motorii pot fi clasificate în: mişcări voluntare răspunsurile reflexe paternuri motorii ritmice

Ele diferă după gradul de complexitate şi de control voluntar.

Mişcările voluntare sunt cele mai complexe. Pot fi intenţionale sau răspuns la o stimulare externă specifică. Ele se învaţă şi se perfecţionează în timp.

Răspunsurile reflexe sunt cel mai puţin influenţate de controlul voluntar. Sunt rapide, stereotipe şi involuntare.

Cortexul motor

Paternurile motorii ritmice (mersul, fuga, mestecatul) reprezintă combinaţii între mişcările voluntare şi cele reflexe. Începutul şi sfârşitul lor sunt voluntare, restul ţine mai mult de aspecte reflexe. Pun în funcţie două seturi opuse de muşchi – agonişti şi antagonişti.

Pentru integrarea tuturor acestor tipuri de mişcări, sistemul motor dispune de două caracteristici:

primeşte influenţe senzoriale cu privire la context/mediu, orientarea corpului şi gradul de contracţii musculare.

Sistemul motor dispune de o organizare ierarhică, ce integrează diferenţiat inputurile senzoriale relevante pentru funcţionarea acestora.

Între componenta senzorială şi cea motorie a cortexului există o extrem de strânsă interacţiune.

Cercetările efectuate asupra cortexului motor au evidenţiat existenţa unei arii specifice – circumvoluţia precentrală – a cărei stimulare produce efecte motorii în grupe musculare aflate în zone opuse ale corpului (aria motorie primară).

Aria functionala senzorio-motorie

Au fost descoperite şi alte arii motorii considerate secundare (arii premotorii). Axonii acestor neuroni se proiectează în cortexul motor primar în structurile subcorticale şi în măduva spinării. În funcţie de nivelul atins în dezvoltarea unei specii faţă de alta, ariile premotorii cresc în extindere şi complexitate (la om sunt de peste 6 ori mai mari decât la maimuţele inferioare).

La om au fost evidenţiate 2 arii premotorii. Acestea, împreună cu cortexul motor primar, au o structură diferită de a ariilor senzoriale, prin absenţa stratului IV şi prin dezvoltarea mai mare a stratului V (piramidali gigantici – Betz).

Cortexul primar motor şi ariile premotorii primesc inputuri din trei surse:

de la periferie, cortexul senzorial primar şi arii senzoriale asociative;

de la cerebel (prin talamus); de la globus pallidus.

Pe de altă parte, ariile corticale motorii exercită control indirect asupra motoneuronilor spinali, prin intermediul anumitor nuclei din TC.

Cortexul primar motor – M 1 – aria 4 Brodmann Ariile premotorii – aria 6 Brodmann

Cortexul primar motor – prin stimularea diferitor zone ale ei rezultă o hartă a corpului uman (homunculus) în care sunt reprezentate grupurile musculare buco-linguo-faciale, membrul superior şi mâna, membrul inferior. Relevanţa lor rezultă din rolul lor fiziologic (precizia şi fineţea mişcării, mai puţin dimensiunea lor anatomică).

Şi ariile secundare au un anumit grad de somatotopie. Ele intervin în pregătirea motorie şi în controlul mişcărilor.

Lezarea ariei motorii primare – are consecinţe motorii grave.

Lezarea ariei motorii secundare – are consecinţe asupra controlului motor al feţei.

Concluzii cu privire la structura şi funcţiile cortexului anterior

între zonele motorii primare şi zonele senzoriale primare există o comunicare foarte intensă şi diferenţiată, atât prin fibre de asociere cât şi prin intermediul zonelor de asociere => aceste conexiuni permit transferul de influenţă şi comunicarea oricărui mesaj modal sau plurimodal, în acest fel putând să apară acelaşi răspuns motor la mai mulţi stimuli sau răspunsuri motorii diferite la acelaşi stimul.

la om aceste zone ocupă aproape 1/4 din întreaga suprafaţă a SC, cu o dezvoltare superioară faţă de primate;

cortexul frontal realizează conexiuni multiple (af şi ef.) cu formaţiuni situate la niveluri diferite ale - talamus, corpii striaţi, sistemul limbic, cerebelul => devin posibile coordonarea şi sincronizarea activităţii tuturor zonelor şi structurilor corticale, în concordanţă cu desfăşurările comportamentale.

PATOLOGIA SCOARTEI CEREBRALE

Calsificarea tipurilor

I. Patologia cortexului posterior

II. Patologia cortexului anterior

III. Patologia limbajului

I. Patologia cortexului posterior

- Patologia cortexului vizual- Patologia cortexului auditiv- Patologia cortexului somatosenzorial- Patologia cortexului gustativ- Patologia cortexului olfactiv

Patologia cortexului vizual

Agnozia vizuala

= afectarea functionarii cognitive la nivelul vederii

Cauza: lezarea cortexului vizual tertiar (si a zonei subcorticale aferente) din lobii occipitali, precum si a unor regiuni din lobii temporal si parietal

Patologia cortexului vizualAgnozia culorii- pacientul este capabil sa discrimineze culorile prin

sortare si imperechere, dar pare incapabil sa lege culorile potrivite de obiecte, sau sa sorteze culorile in grupuri, dupa anumite criterii

- Pacientul este, deasemenea, incapabil sa opereze cu codurile de baza ale culorilor (ex. culori “calde”, culori “reci”) sau sa extraga intelesul asocierilor dintre culori (ex. “rosu si galben pot fi culorile unei flori”, verde este culoarea pe care traversam la trecerea de pietoni” etc)

Anomia culorii- Pacientul este incapabil sa numeasca culorile - Depinde de afectarea punctului de jonctiune temporo-

parieto-occipital stang, unde se afla anumite sisteme de limbaj

Patologia cortexului vizual

Acromatopsia- Pacientul percepe lumea ca fiind fara culoare, in

tonuri de gri sau, ocazional, in tonurile unei singure culori

Agnoziile spatiale vizuale- Pacientul percepe lumea inconjuratoare doar

bidimensional, fiind incapabil sa traga concluzii despre cea de-a treia dimensiune

- Cauza: afectarea conexiunilor spleniale interemisferice, care leaga ariile 18 si 19 ale celor doua emisfere

Patologia cortexului vizual

Agnozia vizuala asociativa- Pacientul poate copia corect un desen, dar este incapabil sa

spuna numele obiectelor desenate sau sa indice utilizarea lor in practica

- Pare legata de lezarea profunda a lobilor occipitali, desi se poate produce si prin lezarea lobilor temporali

Simultagnozia- Pacientul este incapabil sa formuleze simultan mai mult de un

percept (se diagnosticheaza cu testul figurilor ascunse in alte figuri – “Embedded figures Test”)

Prosopagnozia- Incapacitatea de a recunoaste fete familiare, inclusiv propria

fata (cauza: lezarea unei circumvolutii situate la punctul de intalnire intre lobul occipital, frontal si temporal drept)

Patologia cortexului vizual

Vederea oarba (blindsight)- A fost denumita si observata inca de la inceputul secolului 20.- Pacientii, desi se declara ca fiind orbi (nu vad nimic), par sa

posede totusi anumite aspecte de responsivitate vizuala (pot face evaluari vizuale, fara a avea vreo experienta perceptuala)

- Cauze: TCC, AVC, leziuni chirurgicale- Abilitatile “conservate” pot varia foarte mult: orientarea privirii

catre sursa de lumina, indicarea (cu degetul) a sursei de lumina, diferentierea orientarii liniilor, a marimii literelor, precum si o acuitate vizuala cu putin doar mai slaba decat la subiectii normali

- Explicatia conservarii acestor abilitati: mentinerea functionarii sistemului vizual secundar (tecto-pulvinar), care continua sa opereze chiar in conditiile afectarii sistemului primar, fara a putea insa furniza si constiinta prezentei stimulilor

Patologia cortexului auditiv

Agnozia auditiva

= inabilitatea pacientului de a interpreta intelesul sunetelor din afara vorbirii, si de a spune ceva semnificativ despre ele (nu poate spune ca ceea ce se aude este apa care curge, si nici ca apa se foloseste la baut, spalat sau inotat).

Tipuri de agnozie:- O forma este legata de perceperea si discriminarea

sunetelor (pacientul recunoaste un obiect prin forma sau atingerea lui, nu prin sunetul pe care il produce)

- Alta forma se refera la asocierile generate de sunete

Patologia cortexului auditiv

Ambele forme de agnozie auditiva sunt legate si de dificultati in receptia limbajului vorbit (afazii de tip senzorial).

Cauza: leziuni la nivelul cortexului auditiv tertiar (circumvolutia temporala superioara, zona anterioara)

Amuzia- Pacientul este incapabil sa recunoasca sau sa

discrimineze anumite ritmuri, tempouri sau masuri muzicale

Patologia cortexului somatosenzorial

- Consta in lezarea cortexului senzorial primar si a celui secundar, cu consecinte asupra modului in care sunt receptionate senzatiile corporale: alterare sau pierdere completa a sensibilitatii (anestezie) pentru anumite parti ale corpului, fie pentru anumite tipuri de senzatii cutanate (atingere, presiune, temperatura) sau pentru toate acestea

- Poate fi afectata si informatia cu privire la pozitia membrelor, ceea ce poate duce la erori de apreciere a pozitiei corpului fata de anumite obiecte.

Patologia cortexului somatosenzorial Asomatognozia= Incapacitatea pacientului de a-si simti propriul corp

sau parti ale saleSunt doua tipuri:- Anosognozia- AutotopagnoziaAnosognozia- Pacientul devine inconstient de jumatatea stanga a

corpului (consecutiv lezarii corticale drepte) si isi “neaga” aceasta parte

Autotopagnozia- Consta in slaba capacitate sau incapacitatea

pacientului de a numi parti ale propriului corp, de a le identifica pe desen sau de a le misca

Patologia cortexului olfactiv

Anosmia

= Incapacitatea pacientului de a identifica mirosuri sau de a le asocia cu un obiect, mancare, actiune (ex. pregatirea mesei, prezenta gunoiului)

Cauza: lezarea cortexului olfactiv (fata mediala a EC)

II. Afazia - descriere

Este cea mai comuna tulburare de limbaj, din cauza corticala,

Clasificarea afaziilor a cunoscut multe variante

Cea mai simpla clasificare imparte afaziile in:- Receptive si expresive (Weisenberg,

McBride, 1935)- Fluente si nonfluente (Howes si Geschwind,

1964)- Anterioare si posterioare (Benson, 1967)

Tipuri de afazie

1. Afazia Broca (motorie, non-fluenta)2. Afazia Wernicke (senzoriala)3. Afazia de conducţie4. Afazia anomică (centrala)5. Afazia anomica (amnezica)6. Afazia motorie transcorticala7. Afazia senzoriala transcorticala (sindromul de

izolare) 8. Afazia globala 9. [Alexia]10. [Agrafia]

Afazia Broca

- Este asociata cu lezarea ariei Broca, din lobul frontal inferior posterior

- Este cea mai “comuna forma de afazie, non-fluenta - Semnul principal: vorbirea este profund afectata

(articolele, adverbele, adjectivele,etc) astfel incat vorbirea tinde sa fie redusa doar la substantive si la verbe

- In cazurile extreme se ajunge la absenta pronuntarii cuvintelor functionale, iar substantivele si verbele sunt folosite doar in forma de baza (“vorbire telegrafica”)

- Pot aparea si alte erori in producerea de cuvinte (parafazii) – pacientul foloseste cuvinte cu sens asemenator celui de baza, sprijinindu-se pe contex pentru ca ceilalti sa inteleaga mesajul

Aria Broca

Broca (cont.)

- apar, deasemenea, dificultati cu repetarea si cu numirea cuvintelor (“suflarea” primei litere poate ajuta)

- Uneori, in afara de lezarea limbajului vorbit poate fi afectat si limbajul scris (prin afectarea acelorasi mecanisme?)

- In toate cazurile, intelegerea limbajului este intacta

- Se poate insoti cu sentimente de furie si frustrare din cauza inabilitatii de a comunica normal

Afazia Wernicke

- Este lezata aria Wernicke- Este o afazie fluenta, caracterizata printr-un deficit

sever de intelegere auditiva- Pacientii pot face distinctia intre vorbire si non-

vorbire, dar nu pot extrage inteles din mesajul vorbit- Cu toate ca este o afazie fluenta, nu inseamna ca

vorbirea este “normala”, ea putand fi normala (sau excesiva) cantitativ, dar neinteligibila

- Vorbirea este afectata de parafazii, de data aceasta de natura semantica (inlocuirea unor cuvinte cu altele, din aceeasi categorie, “rosu” in loc de “verde”, sau crearea unor cuvinte noi, neologisme), capatand numele de afazie de jargon.

Aria Wernicke (zona albastra)

Wernicke (cont.)

- Jargonul nu are inteles, inclusiv pentru pacient, poate avea accentul corect pentru limba respectiva, chiar daca sunt produse non-sensuri

- Unele expresii lingvistice indelung folosite, automatizate, pot fi conservate

- Un mod de a intelege aceasta problema in vorbire este de a o considera ca fiind produsa, cel putin partial, de un deficit de intelegere (mecanismele care monitorizeaza producerea vorbirii sunt comune cu cele care interpreteaza mesajul abia sosit, astfel incat pacientul pierde controlul exprimarii lingvistice, nefiind in stare sa verifice ce anume este produs). Rezultatul se numeste “salata de cuvinte”.

Afazia de conducţie (centrală)

- Localizare: în profunzimea zonei nervoase din preajma fasciculului arcuat (care conectează zonele posterioare şi anterioare ale centrilor limbajului, adică recepţia şi producerea limbajului)

- Nu există un model unanim acceptat al acestei afazii; se presupune că MSD ar fi afectată

- Caracteristica principală este afectarea severă a repetării cuvintelor, atât în vorbire cât şi în citirea “cu voce tare”

- Pacienţii au atât vorbirea cât şi scrisul în limite normale, - Vorbirea: destul de fluentă, înţelesul cuvintelor este

corect iar sintaxa este, de asemenea, corectă; ocazional, pot apărea parafazii fonemice (care afectează denumirea obiectelor)

Afazia anomică (amnezică)

- Localizare lezională: circumvoluţia angulară, partea mijlocie a circumvoluţiei temporale posterioare

- Este, probabil, cea mai frecventă formă de afazie, apărând şi ca formă reziduală de afazie după vindecarea altor forme

- Caracteristica principală: este afectată denumirea obiectelor (utilizarea substantivelor); în formele uşoare poate trece neobservată în vorbirea obişnuită; în formele grave apare “vorbirea goală”, pentru că lipsesc principalele substantive

- Sugerarea contextului pentru reamintire sau “suflarea” primelor litere nu sunt suficiente; uneori, persoana poate folosi acelaşi cuvânt ca verb, dar nu poate asocia cuvântul cu utilizarea lui ca substantiv

Afazia motorie transcorticală- Localizare lezională: în cortexul frontal de asociaţie,

anterior sau superior faţă de centrul Broca, cu care este conectat

- Formele complexe (senzorio-motorii) implică afectarea amplă a vorbirii şi scrisului dar poate apărea un fenomen ciudat: afazia ecolalică (poate repeta ceea ce i se spune, fără greşeală, cu toate că, altminteri, nu poate vorbi); mai pot rămâne relativ intacte: capacitatea de a completa proverbe, propoziţii simple, de a înjura şi de a cânta

- Predomină deficitele în producerea de limbaj, în condiţiile conservării parţiale a înţelegerii limbajului auzit şi citit

- Furnizarea de indicii poate ajuta pacienţii în ce priveşte recuperarea fluenţei vorbirii

Afazia senzoriala transcorticala

- Localizarea lezională: în cortexul de asociaţie peri-Sylvian, în jurul graniţei dintre lobul parietal şi cel temporal

- Se mai numeşte uneori “sindromul de izolare”, implicând faptul că sistemul vorbirii a fost izolat de celelalte elemente ale limbajului; pacientul poate repeta ce i se spune, dar înţelege nimic sau foarte puţin din ceea ce repetă sau citeşte

- Vorbirea produsă este fluentă, uşor mai inteligibilă decât cea produsă în afazia Wernicke, plină de jargon şi parafazii;

Afazia globala

Consta in pertubarea masiva a limbajului din toate punctele de vedere (intelegere si producere)

Alexia / Dislexia

Tipuri de dislexii:- Dislexie de dezvoltare (nu se dezvolta capacitatea

de citire)- Dislexie achiziţionată (“acquired”) – se pierde

capacitatea de a citi, deja achizitionata

O alta clasificare include: dislexia profunda, dislexia fonologica (vizeaza citirea non-cuvintelor), citirea litera-cu-litera, dislexia de suprafata (citirea este afectata pentru cuvintele la care scrierea nu este identica cu pronuntia)

Agrafia / Disgrafia

Tipuri de disgrafii:- Disgrafia de dezvoltare (nu se poate dezvolta

capacitatea de a scrie)- Disgrafia achiziţionată (“acquired”) – se

pierde capacitatea de a scrie, deja achizitionata

II. Patologia cortexului anterior

Apraxia

= pierderea capacităţii de a efectua mişcări voluntare (intenţionate)

- poate să apară în absenţa paraliziilor sau a oricărei alte alterări funcţionale senzoriale sau motorii,

- poate să vizeze oricare dintre mişcările voluntare, mişcările mari şi cele ale membrelor fiind însă primele “vizate”

- cele mai frecvente mişcări afectate: mişcările de imitare faciale, ale mâinii, tapping, precum şi mişcări complexe manuale

Apraxia (cont.)

- pacientul este incapabil să organizeze o sarcină motorie (să efectueze o mişcare) dacă este nevoit să pornească de la o descriere abstractă a sarcinii respective sau,

ALTFEL SPUS,- pacientul poate fi perfect capabil să realizeze o mişcare în

mod automat (să bea dintr-o cană, de ex.) dar, dacă i se cere să arate CUM face acel lucru (cum bea din cană), să fie incapabil să arate / demonstreze mişcarea; uneori poate fi de ajutor pentru el să aibă alături obiectul (cana) însă, în absenţa acestuia, poate eşua.

Apraxia (cont.)

Cauze probabile (Geschwind):

- Lezarea cailor de legatura intre regiunea parietala posterioara stanga si lobul frontal stang (calea fasciculului arcuat), cu implicarea probabila si a mecanismelor verbale

- Lezarea partii stangi implica aparitia apraxiei bilaterale, in vreme ce lezarea partii drepte implica apraxie unilaterala (doar a partii stangi a corpului)

Apraxia - tipuri

1. Apraxia îmbrăcării

2. Apraxia constructivă

3. [Apraxia ideationala]

4. [Apraxia ideomotorie]

1. Apraxia îmbrăcării

Este o formă particulară de apraxie, manifestată ca incapacitate a pacientului de a se îmbrăca. Acesta poate deveni confuz în privinţa etapelor îmbrăcării, a hainelor pe care ar trebui să le aleagă, finalmente rezultatul fiind bizar.

2. Apraxia constructivă- Este o formă mai frecvent întâlnită de apraxie - Este incapacitatea de a “sintetiza” modul în care se duce la

bun sfârşit o sarcină practică, care presupune mai multe elemente şi etape (ex. construcţia unui “castel” din cuburi de lemn)

- Cauza celor mai severe forme de apraxie constructivă: lezarea unor regiuni frontale şi parietale drepte

Dificultăţile în desenarea obiectelor- Erorile de desenare pot fi cauzate de leziuni ale lobilor

occipital sau parietal.- Leziunile parietale produc defecte de aranjare şi inter-

relaţionare a părţilor desenului- Leziunile parietale drepte produc desene fragmentate,

cu componente aşezate în poziţii greşite, cu orientare greşită, cu o multitudine de linii adăugate ulterior pentru a corecta desenul

- Leziunile parietale stângi produc deseori o simplificare a desenului (probabil pentru că pacientul nu poate formula un plan pentru a-l pune în practică, astfel încât rezultatul este corect dar simplu, fără detalii)

Diagnoza apraxiilor (testele seriale ale miscarilor mainilor si ale fetei)

Ataxia

Consta in slaba capacitate sau incapacitatea de a finaliza o sarcina conform cu planificarea initiala.

Cu toate ca majoritatea formelor de ataxie apar in relatie cu afectarea cerebeloasa, anumite ataxii insotesc apraxiile (lezare corticala).

Lezarea unor arii din cortexul parietal superior poate produce ataxie optica (incapacitatea subiectilor de a atinge obiecte in conditii de autoghidaj vizual, fara afectarea recunoasterii obiectelor si a pozitiei acestora).

Sindromul Gerstmann

Constă din patru simptome:1. Agrafie2. Acalculie3. Confuzie stânga-dreapta4. Agnozia degetelor (incapacitatea de a numi degetele de

la mâini)

Cauza probabilă (Gerstmann): lezarea circumvoluţiei angulare din lobul parietal stâng.

Cercetări extinse au fost efectuate pentru a demonstra existenţa acestui sindrom şi implicaţiile sale. Rezultatele sunt in discutie.

Concluzii cu privire la funcţionarea lobilor cerebraliLobii frontali Lobii temporali

Cortexul motor şi premotor-control motor de nivel primar şi secundar-fluenţă verbală şi de desen-pronunţarea cuvintelor pe litere

Cortexul prefrontal-Controlul motor terţiar-Adaptabilitatea răspunsului motor-Planificarea secvenţelor comportamentale-Reglarea verbală-Rezolvarea de probleme-Mişcarea voluntară a ochilor-Judecata perceptuală-Memoria (efectul de recenţă)

Aria lui Broca-Vorbirea expresivă

Cortexul orbital-Personalitatea-Comportamentul social

Auzul-Recepţia senzorială-Percepţia senzorială auditivă-Cogniţia asociată evenimentelor auditive-Abilităţi muzicale (lob temporal drept)

Văzul-Funcţia vizuală terţiară-Percepţia feţelor

Limbajul- Recepţia şi înţelegerea vorbirii şi scrisului

Atenţia

Memoria-Sindromul amnezic-Memorie verbală de lungă durată - TS-Memorie spaţială de lungă durată – TD-Învăţare asociativă

Personalitatea-Percepţie experienţială-Comportament sexual

Concluzii cu privire la funcţionarea lobilor cerebrali (cont.)

Lobii parietali Lobii occipitali

Anterior-Percepţii somatosenzoriale-Percepţie tactilă-Simţul corpului-Recunoaşterea vizuală a obiectelor

Posterior-Limbaj (recepţia limbajului vorbit, citirea)-Orientarea spaţială şi atenţia (urmărirea traseului, discriminarea stânga-dreapta)-Sinteze simbolice (calculul aritmetic)-Mişcarea voluntară-Abilităţi constructive (desenul)-Integrarea văz-simţ tactil-Memorie auditivă de scurtă durată

-Producerea senzaţiilor vizuale primare (puncte luminoase, forme simple), completarea formei

-Percepţia vizuală (contururi, mărime, orientare, adâncime, stereopsis, luminozitate, culoare, mişcare)

-Conotaţiile semantice ale obiectelor vizuale

-Citirea

SISTEMUL LIMBIC

Denumire data de Broca in 1878 pentru a caracteriza cortexul primitiv care formeaza un inel in jurul TC.

Studiul sau a starnit interes dupa ce s-a relevat rolul lui in comportamentul emotional (are conexiuni cu hipotalamusul, talamusul, epitalamusul, precum si cu arii ale sistemului olfactiv).

Cercetarile demonstreaza implicarea lui in comportamentele de cautare a prazii, crestere, crestere a puilor, imperechere, raspunsuri emotionale, echilibrul intre comportamentul normal si cel agresiv, formarea memoriei (in special a celei emotionale).

Sistemul limbic

Sistemul limbic (girusul cingulat – sus, fornix – la mijloc, amigdalele, hipocampul – jos, bulbii olfactivi – stanga, corpii mamilari - centru

Studiile imagistice si experimentale au relevat urmatoarele structuri componente ale sistemului limbic:

nervii, bulbul si tractul olfactiv; stria olfactiva si girusul olfactiv; trigonul olfactiv; lobul piriform si cortexul piriform; complexul nuclear amigdaloid; aria septala; formatiunea hipocampica; fornixul; hipotalamusul; nucleii talamici limbici si paralimbici; aria limbica a ganglionilor bazali; cortexul limbic; cortexul paralimbic; etc

Alti autori considera ca in sistemul limbic intra doua grupe de structuri:

A. Grupa structurilor concentrice; B. Grupa structurilor marginale.

In A intra lobii olfactivi, aria hipocampică, cortexul periamigdaloid si cortexul prepiriform.

In B intra: circumvolutia corpului calos; circumvolutia hipocampului; nucleii amigdaloidieni lobul insulei; partea anterioara a lobilor temporal si frontal (din

neocortex).

Insula (lobii temporal si frontal au fost indepartati pentru a se vedea formatiunea insulei)

Cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt hipocampul si amigdala.

Acestea sunt localizate in partea mediala a lobului temporal anterior si sunt foarte sensibile la leziuni anoxice si la infectii virale.

Hipocampul

Este o structura complexa, situată in peretele medial al emisferelor cerebrale;

in limba latină = monstru sau calut de mare; studiul lui este foarte important din cauza

asocierii lui cu epilepsiile de lob temporal; este format din trei parti principale:

- aria principala receptoare (nuclei granulari, girus dintat);

- hipocampul propriu-zis (campurile piramidale);

- subiculum (sursa de eferenta).

La hipocamp substanta alba se afla la exterior iar substanta cenusie este profunda (cortex cerebral inversat).

Substanta alba se numeste alveus.

Substanta cenusie este organizata, in cea mai mare parte, in 6 straturi celulare (pe alocuri poate avea 4 straturi).

Girusul dintat are o structura trilaminara.

Girusul dentat (dintat) si Cornul lui Ammon SECTIUNE LATERALA

Structurile olfactive

- contin inelul format din hipocamp si girusul cingulat si formeaza marele lob limbic;

- cuprind structuri mai putin diferentiate (paleocortex);

- este implicat in encodare (achizitionarea de informaţii noi);

- are numeroase aferente si un sistem eferent (fornixul), cu proiectii corticale difuze.

- distrugerea bilaterala a hipocampului duce la amnezie anterograda durabila si profunda,

Caracteristici ale amneziei anterograde: pacientul nu poate inregistra in memorie stimuli

sau evenimente explicite, constiente; Capacitatile intelectuale (limbajul, atenţia si

memoria imediata) sunt intacte; Se poate asocia cu grade diferite de amnezie

retrograda; Poate fi afectata si invatarea spatiala (în

hipocampus se formează harta cognitivă spaţială)

poate sa se asocieze cu pierderea informatiei verbale si chiar a celei non-verbale.

AMIGDALA

- stabileste conexiuni directe cu alte arii corticale, hipocampul, talamusul si cu anumite regiuni din TC;

- este formata din 2 parti: o parte corticomediala, de care este atasat un nucleu

de talie mica; o parte laterobazala, foarte dezvoltata la primate.

- conexiunile sale sunt bidirectionale, atat cu cortexul, cat si cu hipocampul, cu relevanta pentru functiile cognitive superioare.

- deasemenea, amigdala este conectata bidirectional cu zona subcorticala, in special cu caile vizuale (interpretarea emotionala - furie – a stimulilor vizuali);

Amigdala

Deşi primeste numeroase impulsuri olfactive, amigdala nu este un centru important pentru discriminarea olfactiva;

Studiile multiple ale amigdalei in ultimii ani au relevat rolul acestei formatiuni in:

realizarea unor modificari visceromotorii sI somatomotorii;

memorie si emotii (componente afective ale memoriei?); modificarea starii de somn; modificarea motilitatii gastrointestinale; modificarea ratei cardiace; modificarea TA.Stimularea amigdalei are efect numai daca subiecţii sunt in

stare de veghe (sunt treji). In somn stimularea ei nu are nici un efect, de unde concluzia că amigdala nu este implicata in functiile homeostatice normale.

Distrugerea bilaterala a lobilor temporali la maimute (inclusiv a unor structuri limbice) duce la aparitia unor modificari emotional-comportamentale foarte importante:

îmblânzire; linistire emotionala; tendinte orale (duc totul la gura); hipersexualitate; tendinte compulsive; hipermetamorfoze (schimbarea frecventa a atenţiei şi a

obiectului sentimentului de placere); lipsa recunoasterii obiectelor familiare

Toate acestea reprezintă dovada implicarii amigdalei in invatare (sau a asocierii unui stimul cu un raspuns afectiv / emotional).

Alte studii (realizate pe primate) au evidentiat rolul amigdalei in comportamentele de evitare, sexuale, de hranire, sociale.

Intens studiata clinic este legatura dintre amigdala si epilepsia de lob temporal.

Deşi epilepsia de lob temporal nu este limitata la amigdale, întrucât descarcarea electrică se răspândeşte rapid în tot lobul, multe din simptome sunt asociate cu activarea amigdalei.

Manifestarile din timpul crizelor epileptice:

Manifestari autonome / vegetative: disconfortul epigastric si toracic; greaţa; palpitaţii; frison; paloarea/înroşirea fetei; tahipnee/apnee; salivaţia; eructaţia (râgâiala); micţiunea involuntară; defecaţie/diaree.

Manifestari afective:

- teama (cel mai frecvent intalnit simptom) – de la usoara la intensa;

- suparare, depresie sau sentiment de singuratate;

- setea/impulsul de a bea (asociat cu fenomenele afective).

Manifestari perceptive (nu implică apariţia halucinaţiilor):

- apar modificari de tipul iluziilor vizuale şi auditive, distorsiuni şi alterari ale actului perceptual;

Manifestari de tip mnezic:- reactivarea memoriei din trecut (cu conţinut

autobiografic)- Apare sentimentul de reminiscenţă (deja-vu) / iluzia de

familiaritate

Ganglionii bazali

- Sunt mase de substanţă cenuşie, dispuse la interior (în EC)

- cuprind: nucleul striat (format din nucleul caudat si putamen), globus pallidus, nucleul subtalamic şi substanţa neagră

Toate acestea sunt structuri eterogene, diferite ca structură şi funcţie, precum şi ca istorie filogenetică.

Ganglionii bazali (nucleul caudat – sus, putamen si globus pallidus – laterale, nucleul subtalamic si substanta neagra – jos)

Nucleul striat- Are formă de virgulă, cu trei elemente: cap,

corp şi coadă- Coada se termină în nucleul amigdalian

Substanţa neagră- Este cea mai voluminoasă formaţiune a

mezencefalului- Are o zonă dorsală compactă şi o zonă

ventrală de culoare rosie cenusie

Functionalitatea nucleilor bazali:- In realizarea activitatilor instinctive (locomotia,

apararea, hranirea si curtarea)- Realizeaza fondul postural pentru activitatile

voluntare, fara a initia insa acele miscari

Patologia nucleilor bazali include:- Tulburari de tonus muscular (rigiditate)- Pierderea miscarilor automate asociate

(rasucirea bratelor, expresia faciala)- Miscari involuntare necontrolabile (1. coreiforme,

2. atetoide, 3. balistice, 4. tremor)

1. Coreea= miscari succesive involuntare, destul de complexe, care apar brusc si

se insera printre miscarile voluntare

Coreea Syndeham - Apare in copilarie, in asociere cu bolile de inima- Are un prognostic favorabilCoreea (boala) Huntington - Este o boala ereditara, care debuteaza in jurul varstei de 40 de ani- Cauza: pierderea neuronilor colinergici si GABA-ergici din nucleul

striat- Transmiterea se face in proportie de 50% la urmasii directi- Se asociaza cu dementa progresiva- Este confundata frecvent cu alte boli (schizofrenie, tulburari

sociopate etc) deoarece afectarea psihica este foarte caracteristica- Evolutia bolii: diminuarea gradata a capacitatii intelectuale,

inabilitate motorie totala, moarte la 15 – 20 ani de la debutul bolii.- Nu exista tratament pentru aceasta maladie

2. Atetoza

= miscari involuntare lente, vermiforme, de rasucire, care afecteaza extremitatile, uneori si muschii fetei si gatului

3. Balismul

= accelerarea activitatii unuia sau altuia dintre membrele corpului, functie de localizarea leziunii

4. Tremorul

Cea mai importanta patologie a ganglionilor bazali este Boala Parkinson

= consta din perturbarea profilului cognitiv si comportamental al pacientilor

Cauze: pierderea de neuroni corticali si subcorticali, afectarea circuitelor si diminuarea cantitatii de neurotransmitatori.

Manifestari:- Tremur ritmic de repaus- Cresterea tonusului muscular (rigiditate cu aspect

de roata dintata)- Akinezia (dificultate in initierea de miscari, saracia

sau absenta miscarilor spontane)- Bradikinezia (incetinirea executiei miscarilor)- Afectari cognitive- Compulsii

Afectarile cognitive tin de: - Capacitatea de analiza si tratare secventiala a informatiei

in MSD- Capacitatea de a elabora un plan in baza unei strategii- Capacitatea de ajustare a planului functie de imprejurari- Disparitia raspunsurilor non-pertinente- Saracia continutului ideativ- In cazul afectarii putamenului apar tulburari de scriere,

semnare si dactilografiere, care nu mai pot fi recuperate ulterior

Afectari ale dispozitiei si personalitatii:- Depresie- Rigiditate si hipercontrol- Indiferenta afectiva- Dezinteres fata de propria stare- Lipsa de interes fata de anturaj

DIENCEFALUL

Structurile diencefalice se găsesc în continuarea şi deasupra mezencefalului, în jurul ventriculului III, fiind acoperite de emisferele cerebrale.

Se compune din două formaţiuni mari: - talamoencefalul (talamus, metatalamus,

epitalamus) şi - hipotalamus.

Talamusul

Este alcătuit din două corpuri ovoide de substanţă nervoasă. Se mai numesc şi corpi optici.

Este format din mai mulţi nuclei (cinci grupe): grupul nuclear anterior

- primeşte aferenţe de la corpii mamilari

- trimite eferenţe către cortexul cingulat şi emisferele cerebrale nucleii liniei mediane

- se conectează cu hipotalamusul şi alte formaţiuni de substanţă cenuşie subcorticală

nucleii mediali- trimit eferenţe în lobul frontal şi cortexul motor

masa nucleară laterală- primeşte aferenţe senzoriale (spinotalamice)

- trimite eferenţe în lobul parietal nucleii posteriori (formaţi din nucleul pulvinar şi corpii geniculaţi

medial şi lateral) - se conectează cu cortexul lobului temporal şi parietal.

Conexiunile talamusului

Talamusul este o structură senzorială crucială subordonată scoarţei cerebrale. La acest nivel fac sinapsă căile tuturor formelor de sensibilitate, cu excepţia căilor olfactive, care ajung la cortex direct, nu prin talamus.

Nu toate fibrele talamice ajung la cortex: unele se termină în nuclei cenuşii subcorticali. Din acest punct de vedere identificăm:

nuclei talamici cu proiecţie corticală (nucleul talamic ventral, nucleul arcuat, nucleul reticulat etc)

nuclei talamici cu proiecţie subcorticală (nucleii intermediari, nucleii ventriculari)

nucleii talamici de asociaţie (laterali, laterodorsali etc)

Nucleii din prima categorie au conexiuni în ambele sensuri cu cortexul, formează deci, împreună cu câmpurile corticale, unităţi funcţionale stabile.

Căile mari senzoriale se termină în nuclei cu proiecţie corticală dar trimit colaterale şi la nuclei cu proiecţie subcorticală.

Toate conexiunile eferente ale talamusului influenţează activitatea căilor extrapiramidale (descendente).

Controlul cortexului se exercită prin mai multe circuite care includ şi talamusul (de ex: circuitul cortico-ponto-cerebelo-talamo-cortical)

Cercetările desfăşurate de-a lungul timpului au evidenţiat existenţa a două tipuri de nuclei talamici:

specifici – sunt legaţi funcţional de diferite sisteme senzoriale (vizual, auditiv etc); pulvinarul integrează impulsurile auditive, vizuale şi somatice.

nespecifici – sunt legaţi în special de zonele asociative ale talamusului; funcţionarea lor nu este pe

deplin cunoscută.

În concluzie, talamusul conţine:- A. nuclei de transmisie (de releu) - B. nuclei cu proiecţie difuză

A. Nucleii de transmisie au următoarele caracteristici: fiecare prelucrează o singură modalitate senzorială sau un input venit din

zona motorie fiecare se proiectează într-o regiune specifică a cortexului fiecare primeşte inputuri recurente de la regiunea cerebrală pe care s-a

proiectat (recurenţa inputurilor permite modularea inputurilor primite funcţie de activitate)

un nucleu talamic senzorial transmite într-o anumită regiune corticală (senzorială, motorie sau reglatorie) numai o modalitate informaţională senzorială; aceste informaţii reprezintă treapta iniţială a generării percepţiei senzoriale

alţi nuclei senzoriali trimit impulsuri către ariile asociative ale cortexului, unde se integrează sistemele senzoriale care iau parte la iniţierea comportamentului

nucleii talamici motori trimit impulsuri către cortexul motor, pentru a-l informa despre activitatea motorie desfăşurată de alte formaţiuni (cerebelul)

toţi nucleii de transmisie trimit impulsuri către sistemul de reglare

B. Nucleii cu proiecţie difuză trimit impulsuri către toate regiunile corticale, cu efect în reglarea nivelului general de excitabilitate corticală.

Clinic:

Apar mai multe entităţi nosografice în lezarea talamusului. Cel mai vechi cunoscut este sindromul talamic, cu următoarele simptome neurologice:

hemianestezia contralaterală (consecutivă unei hemoragii talamice)

durere de cap de tip arsură, intensă (hiperpatie), persistentă, se accentuează în stres emoţional şi oboseală

tremor intenţional (în cazul lezării nucleului lateral ventral) ataxia membrelor inferioare (în funcţie de tulburarea

sensibilităţii profunde) tulburări simpatice (ptoză palpebrală etc) tulburări motorii (hemipareză) uneori, tulburări de gust.

O altă afecţiune este afazia talamică, care include:- tulburări de dinamică a expresiei şi fluenţei verbale- voce slabă- răspunsuri scurte- debit încetinit şi sacadat- incoerenţa discursului- afectare persistentă, disociativă, a memoriei (în special a

celei verbale), manifestată prin deficit al memoriei logice şi a capacităţii de a crea asociaţii

Afazia talamică are evoluţie favorabilă, cu excepţia memoriei verbale, care nu se recuperează.

O altă afecţiune este sindromul de neglijenţă talamică, cu două manifestări principale:

- neglijenţă motorie- neglijenţă spaţială

Neglijenţa motorie este un defect de utilizare a unei jumătăţi de corp, cu toate că aceasta este perfect funcţională. Prin incitare verbală acest defect poate să dispară parţial.

Neglijenţa spaţială este legată în special de analizatorul vizual şi constă în devierea privirii spre dreapta şi refuzul explorării spaţiului stâng (această deficienţă este confirmată şi de testele neuropsihologice).

Neglijenta contralaterala

În afara acestor simptome mai pot apărea şi altele: tulburări de recunoaştere a locurilor (familiare) tulburări ale orientării spaţiale apraxie constructivă deficit de memorie anterogradă pentru materialul

vizuo-spaţial spontaneitate excesivă a limbajului confabulaţii extravagante

Alte tulburări ţin de sfera emoţională – sunt evidente în manifestările motorii sau expresive, pentru că talamusul intervine ca modulator al proceselor afective.

De aceea, anumite intervenţii chirurgicale asupra talamusului sunt destinate reducerii tensiunilor emoţionale, anxietăţii, agitaţiei şi agresivităţii bolnavilor.

Alte aspecte legate de patologia talamusului:

Lezarea nucleilor anteriori duce la modificarea stării de conştienţă şi se soldează cu scăderea reactivităţii emoţionale.

Stimularea nucleului postero-ventral duce la creşterea nivelului de anxietate în mişcările ofensive şi fenomene vegetative corespunzătoare.

Metatalamusul

Este format din din corpii geniculaţi mediali şi laterali.

Corpii geniculaţi laterali se leagă de coliculii cvadrigemeni superiori la acest nivel se termină fibrele optice prelucrările vizuale la acest nivel permit diferenţieri între întuneric şi lumină

şi orientarea în spaţiu în raport cu stimuli luminoşiSunt formaţi din două părţi: - partea ventrală (veche filogenetic) şi - partea dorsală stratificată (nouă filogenetic); Aceasta din urmă expediază semnale la scoarţa cerebrală (scizura calcarină şi ariile

18, 19) şi are şase straturi (la om)

Corpii geniculaţi mediali sunt conectaţi cu coliculii cvadrigemeni inferiori aici fac sinapsă căile auditive şi de aici ajung impulsuri la ariile auditive

corticale (prima circumvoluţie temporală)

EpitalamusulSe găseşte în partea superioară a diencefalului şi este compus din

glanda epifiză (pineală) şi din aparatul habenular.

Glanda epifiză după vârsta de 7 ani involuează iar după 14 ani se calcifică este o glandă endocrină cu rol important în dezvoltare exercită efect frenator asupra sferei sexuale exercită efect important în metabolismul protidic, glucidic şi

mineral hormonul principal este melatonina, derivat din serotonină melatonina este secretată maximal noaptea (serotonina ziua) iar

secreţia ei scade de la naştere până la bătrâneţe nu s-a demonstrat la om şi primate efectul antigonadotrop al

melatoninei (întârzierea declanşării pubertăţii, de ex.) rolurile melatoninei sunt: modularea excitabilităţii cerebrale;

influenţarea fiziologiei somnului; un posibil rol inhibitor asupra creşterii tumorilor neoplazice la om; reglarea activităţii şi a altor glande (hipofizei, pancresului endocrine, suprarenalelor, glandelor sexuale)

Aparatul habenular conţine numeroase fibre albe şi substanţă cenuşie

(nuclei habenulari) fibrele albe se conectează în general cu structuri

subcorticale

HipotalamusulReprezintă mai puţin de 1% din totalul volumului

creierului uman. Este format dintr-o porţiune supraoptică, una tuberală şi una mamilară (văzute din faţă în spate).

Nucleii hipotalamusului se împart în patru grupe principale:

grupul anterior – format din nucleul paraventricular şi cel supraoptic. Ei secretă hormoni care sunt trimişi la adenohipofiză.

grupul lateral – nucleul tuberomamilar şi nuclei tuberali laterali.

grupul mijlociu – nuclei hipotalamici ventromedial şi dorsomedial

grupul posterior – nuclei tuberculilor mamilariFiecare nucleu contribuie la realizarea unei anumite

funcţii.

Conexiunile hipotalamusului

Hipotalamusul posedă o bogată reţea de conexiuni, atât interne cât şi externe, care influenţează atât sistemul nervos central cât şi pe cel vegetativ.

Este, deasemenea, foarte important pentru sistemul endocrin, prin intermediul hipofizei.

Căile aferente: fascicolul telencefalic – leagă scoarţa de hipotalamus,

având efect excitator şi inhibitor. Principalele functii sunt legate de organele viscerale.

Fascicolul talamo-hipotalamic – leagă talamusul de hipotalamus.

Stria terminalis – leagă amigdala de hipotalamus. Fibre directe spinotalamice – vin dinspre talamus.

Există, deasemenea, legături ale hipotalamusului cu aparatul vizual, prin fibre care leagă chiasma optică de partea “vizuală” a hipotalamusului. Aceste fibre provin din celulele vegetative ale retinei, trec prin nervii optici, chiasma optică şi ajung la unii nuclei hipotalamici şi în lobul posterior al hipofizei.

Efectul principal este acela că semnalele luminoase pot influenţa sistemul vegetativ atât direct cât şi prin intermediul hipofizei.

Căile eferente

tractul hipotalamo-hipofizar (care are legături cu hipofiza) tractul hipotalamo-habenular (care are legături cu epifiza) tractul hipotalamo-talamic (realizează legătura ascendentă

cu scoarţa cerebrală) sistemul periventricular (leagă hipotalamusul de aproape

toate formaţiunile cenuşii ale trunchiului cerebral) tractul tubero-hipofizar – leagă hipotalamusul de pituitara

posterioară

Majoritatea fibrelor sunt bidirecţionale (cu excepţia tractului hipotalamo-hipofizar şi a fibrelor care vin dinspre retină - cu rol în reglarea ritmului circadian – lumină/ întuneric)

Funcţiile hipotalamusului

Hipotalamusul are atribuţii directe în reglarea mediului intern al organismului:

neuroendocrin autonom motivaţional

Reglarea sistemului neuroendocrin

Hipotalamusul, împreună cu sistemul limbic, participă direct la reglarea mediului intern, în vederea menţinerii constantelor acestuia.

Controlul emoţiilor şi a comportamentelor emoţionale se face indirect de către hipotalamus, în conjuncţie cu formaţiunile înalte ale sistemului limbic şi ale neocortexului.

Datele anatomice indică faptul că hipotalamusul conţine un mare număr de nuclei şi reţele neuronale care reglează funcţii vitale ca: temperatura, ritmul cardiac, tensiunea arterială, osmoza sangvină, ingestia de apă şi alimente; în plus, organizează motor răspunsurile endocrine în comportamentele emoţionale adaptative.

În primul rand, hipotalamusul controlează activitatea glandei pituitare, care controlează, la rândul ei, celelalte glande endocrine (tiroida, paratiroidele, suprarenalele, glandele sexuale etc). Aceste glande descarcă hormoni care reglează activitatea hipotalamusului şi hipofizei.

Hipotalamusul

Feed-back

Hipofiză

glandă glandă glandă

hormon hormon hormon

Mulţi neuroni hipotalamici sunt specializaţi în secreţia peptidelor. Acestea ajung fie în spaţiul sinaptic (ca neurotransmiţători), fie în circulaţia sangvină, de unde acţionează ca hormoni, controlând excitabilitatea neuronală şi eficacitatea sinaptică. Pot, deasemenea, controla eficacitatea sistemului endocrin, fie direct, fie indirect.

Controlul direct se exercită prin descărcarea în circulaţia sangvină a neurohipofizei de produşi neuroendocrini.

Controlul indirect se face prin intermediul adenohipofizei.

Neuronii peptidici sunt magnocelulari şi parvocelulari.

Neuronii magnocelulari Eliberează oxitocina şi vasopresina.

Vasopresina: - este secretată în hipotalamus şi depozitată în hipofiză.- produce vasoconstricţie şi reabsorbţia apei de către rinichi (în

absenţa ei volumul urinar ar putea ajunge la 15-20 litri în 24 h).- intervine în mecanismul învăţării şi memoriei (nu se cunosc exact

mecanismele), probabil prin influenţarea secreţiei de ARN.

Oxitocina:- este secretată în nucleul paraventricular din hipotalamus. - Efectele sale sunt contracţia uterină şi secreţia lactată. La

bărbaţi efectele sale sunt mai obscure. - alcoolul, stresul şi serotonina inhibă secreţia de oxitocină, în

vreme ce dopamina stimulează descărcarea de oxitocină.

Sistemul neurosecretor parvocelular Secretă hormoni inhibitori şi de eliberare (releasing) – substanţe

care eliberează sau inhibă eliberarea hormonilor din glanda pituitară anterioară.

Substanţele de stimulare a eliberării hormonilor sunt (de ex.): TRH (factorul de eliberare a tirotropinei), CRH (factorul de eliberare a corticotropinei), FSH (factorul de eliberare al hormonilor foliculari), LHRH (factorul de eliberare al hormonului luteinizant) etc.

Factorii de eliberare a hormonilor pituitari determina descarcarea, de catre glanda, a hormonilor corespunzatori, care regleaza secretia glandelor din corp.

De exemplu, GRH (factorul de eliberare a hormonului de crestere) determina descarcarea de GH (hormonul de crestere), care influenteaza cresterea scheletului si a sistemului muscular. Afectarea secretiei de GH, in sens pozitiv, duce la gigantism, iar in sens negativ (scaderea secretiei), la nanism hipofizar.

Secretia de hormoni este pulsatila, ea fiind descarcata in sange in valuri pe parcursul unei zile.

Neuronii magnocelulari si parvocelulari contin peptide de diferite tipuri, raspandite in tot sistemul nervos.

Disfunctiile hipotalamusului

Tumorile si alte procese patologice influenteaza dezvoltarea sexuala se pot solda cu pubertate precoce sau, opus, hipogonadism (subdezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare, asociate cu somnolenta, obezitate si diabet insipid).

Distrugerea doar a unei jumatati a hipotalamusului poate produce o tulburare usoara si tranzitorie a functionarii acestuia. Distrugerea bilaterala (nu si simetrica) a hipolalamusului duce la aparitia simptomelor specifice.

Varsta joaca un rol important: la nou-nascuti functiile hipotalamusului nu sunt

stabilizate (necesita reglare din exterior) la varstnici apar tulburari de somn, activitate motorie

scazuta, preferinta pentru anumite mancaruri, sensibilitate fata de schimbarea temperaturii, ceea ce echivaleaza cu o reducere a mecanismelor homeostatice hipotalamice – efecte constatate si experimental, la animale cu leziuni ventromediale ale hipotalamusului)

Reglarea sistemului nervos autonom si a functiilor vegetative

Functionarea autonoma nu este difuza, asa cum s-a crezut multa vreme, ci este inalt specializata la nivelul hipotalamusului, pentru ca stimularea unor centri produce raspuns la un organ periferic specific

Hipotalamusul are ca atributie principala coordonarea functiilor autonome (vegetative) intre ele, precum si a acestora cu activitatile intregului organism.

Hipotalamusul este cel mai important centru subcortical de reglare a activitatii simpatice si parasimpatice; rolul este acela de mentinere a unei stari interne de supravietuire a organismului in diverse conditii de activitate.

Controlul parasimpatic tine de hipotalamusul anterior (si produce bradicardie, vasodilatatie periferica, cresterea aciditatii sucului gastric, cresterea tonusului tractului digestiv si scaderea tensiunii arteriale).

Controlul simpatic tine de functionarea hipotalamusului lateral si posterior (si conduce la intensificarea activitatii somatice si metabolice in stres emotional, atac si fuga, evidentiate prin dilatatia pupilelor, tahicardie, cresterea tensiunii arteriale, inhibitia peristaltismului, tonusului vezicii si a intestinelor).

Afectarea hipotalamusului posterior duce la letargie emotionala, somn anormal si scaderea temperaturii ca urmare a diminuarii generale a activitatii somatice si viscerale. Leziunile hipotalamice induse experimental conduc la lezari ale mucoasei esofagului, stomacului si duodenului, ulcere acute ale stomacului si perforarea mucoasei gastrice, plus hemoragii si ulcere gastrointestinale.

Afectarea hipotalamusului anterior se soldeaza cu hipermotilitate a tractului gastrointestinal, plus evacuare (defecatie) si mictiune frecvente.

Stimularea hipotalamusului lateral are ca efect producerea hipertensiunii arteriale.

Tulburarile cardiovasculare insotesc afectarile trunchiului cerebral si hipotalamusului si se reflecta in hipertensiune, aritmii cardiace si modificari ale EKG-ului (= simularea unui infarct miocardic acut la bolnavi fara antecedente cardiace)

Tulburarile respiratorii sunt frecvente in structura sindroamelor hipotalamice. Experimental, lezarea hipotalamusului la animale duce la edem pulmonar si hemoragii pulmonare).

Tulburarile gastrointestinale sunt omniprezente. Pot merge pana la hemoragii si ulceratii (dupa interventii chirurgicale pe creier, cu afectari hipotalamice consecutive).

Epilepsia diencefalica

Poate sa apara atunci cand este lezata o parte din structura hipotalamusului sau a structurilor adiacente acestora.

Se pune acest diagnostic atunci cand criza epileptica se asociaza cu alte disfunctii hipotalamice precis identificate (criza epileptica apare pe fond de cefalee puternica, la care se asociaza ameteala, tendinta de a cadea, inrosirea fetei si a bratelor, puls slab, ochi exoftalmici).

Hipotalamusul si motivatia Starile motivationale activeaza comportamente

complexe, cu efect asupra reglarii temperaturii, satisfacerii foamei, setei si a cerintelor sexuale.

Starile motivationale sunt mai putin corelate cu stimularile din exterior, ci mai curand cu oscilatiile homeostaziei interne. O posibila exceptie este reglarea temperaturii, care se face prin echilibrarea dintre stimuli interni si externi.

Stimulii interni pentru foame, sete si comportament sexual sunt mai dificil de identificat si manipulat.

Controlul fiziologic de reglare a homeostaziei functioneaza prin mentinerea unei variabile la un nivel dat (nivel masurat cu ajutorul detectorilor externi, care o compara cu o valoare fixata).

Cand valoarea acesteia nu se suprapune exact pe valoarea fixata, atunci detectorii de erori genereaza semnale de eroare, iar sistemul de control aduce variabila respectiva la nivelul corect.

In cazul foamei, stimulul intern este hipoglicemia iar stimulul extern vederea sau mirosul hranei.

Reglarea temperaturii corpului

Rolul H in reglarea temperaturii corpului este cunoscut de multa vreme.

Controlul temperaturii corpului este distribuit celor doua parti, H anterior si H posterior – unul sustine producerea de caldura, celalalt o inlatura (prin vasoconstrictie sau vasodilatatie, transpiratie sau frison etc)

H anterior

- Este centrul neuronal al inlaturarii caldurii.- Lezarea lui produce hipertermie cronica- Febra hipotalamica – produce o curba termica in platou

sau neregulata, lipsa reactiilor vasomotorii, iar temperatura centrala este mai mare decat temperatura periferica; se diagnosticheaza prin eliminare.

H posterior

- Este centrul nervos de producere sau conservare a caldurii.

- Lezarea lui produce hipotermie rapida in conditii vitrege de mediu, din cauza pierderii mecanismelor homeostatice de conservare a caldurii;

- daca lezarea se intinde si asupra altor regiuni (de ex., corpii mamilari), atunci simptomele se agraveaza

H controleaza si raspunsurile endocrine la modificarile de temperatura din mediul exterior. De exemplu, expunerea indelungata la frig conduce la o crestere a temperaturii corpului prin descarcari de tiroxina, care accelereaza metabolismul tisular.

Deasemenea, H integreaza informatiile relevante centrale si periferice de reglare a temperaturii corpului.

La nivelul H a fost identificata si o arie antipiretica, care limiteaza amplitudinea febrei. Activarea zonei are o actiune asemanatoare celei data de medicamentele antipiretice.

In afectiuni hipotalamice apare sindromul termic, care include:

- Poikilotermia- Hipotermia sustinuta- Hipotermia paroxistica- Hipertermia sustinuta- Hipertermia paroxistica

Poikilotermia

- Reprezinta incapacitatea H de a mentine temperatura centrala constanta, independent de temperatura mediului ambiant

- Apare in lezarea centrilor integratori ai termoreglarii in H posterior si mezencefal, precum si la nou-nascuti (in special prematuri) si batrani.

Hipotermia sustinuta

- Apare fie prin distrugerea mecanismelor de producere a caldurii, fie prin stabilirea unui centru/reper anormal inferior (care regleaza temperatura corpului sub cea a mediului ambiant)

- Se produce in cazul lezarii H posterior- Apare rar in patologie

Hipotermia paroxistica- Consta in episoade de scadere a temperaturii

corpului, care variaza ca frecventa zilnica- Debuteaza brusc, prin transpiratie, inrosire a pielii,

scaderea temperaturii corpului pana la 32°C, scadere ca dureza minute/zile.

- Se adauga si: oboseala, diminuarea activitatii cerebrale, hipoventilatie, aritmie cardiaca, lacrimare

- Mecanismele de producere si pierdere a caldurii functioneaza normal, dar pentru mentinerea temperaturii in jurul valorii de 32°C

- Hipotermiile pot fi: usoare (35°C-32°C), medii (32°C-24°C, cu bradicardie, hipotensiune) sau grave (mai jos de 24°C, cu coma si deces, finalmente)

- Hipotermiile accidentale apar si la bolnavii cu arsuri de gradele I, II si III.

Hipertermia sustinuta

- Consta in perturbarea mecanismelor de pierdere a caldurii si stimularea mecanismelor de producere a ei.

- Cauza: lezarea neuronala in zona H anterior (sau ventriculul III)

- Consta in cresterea necontrolata a temperaturii corpului, ca urmare a unei productii active de caldura.

Hipertermia paroxistica- Are un caracter episodic si se manifesta prin

frisoane si pusee febrile, la care se adauga si alte fenomene vegetative.

- Nu este totdeauna prezenta implicarea H, desi, in anumite cazuri, examinarea anatomopatologica a relevat existenta unor leziuni in zona tuberala a H.

Reglarea foamei si a aportului de hranaSe afla sub controlul a doi centri hipotalamici:- Nucleul hipotalamic ventromedial si a tesutului

inconjurator (lezarea lui produce hiperfagie si obezitate severa – de aceea a mai fost numit “centrul satietatii”)

- H lateral (lezarea bilaterala produce afagia si moarte, chiar in conditiile hranirii fortate – de aceea a mai fost numit “centrul foamei”)

Functia de hranire se asociaza cu reglarea temperaturii, astfel apar diferente in aportul de alimente si lichide in conditiile modificarii temperaturii corpului (temperatura scazuta activeaza centrul foamei, iar temperatura ridicata activeaza centrul satietatii)

In cazul diferitelor leziuni intalnim urmatoarele situatii patologice:

- Hiperfagie, asociata cu alterarea raspunsurilor senzoriale (prin lezarea nucleului ventromedial),

- Alterarea punctului de referinta pentru reglarea greutatii corporale,

- Alterarea balantei hormonale (in cazul unor leziuni hipotalamice extinse,

- Afagie si emaciere,- Etc

In activitatile de hranire sunt implicate si alte instante (lobii frontali, mezencefalul, rinencefalul etc)

Hipotalamusul si obezitateaImplica controlul asupra aportului caloric, in vederea

mentinerii greutatii corporale.

In conditiile variatiei aportului alimentar, apar modalitati de reglare ulterioara a cantitatii de alimente, pana la revenirea la greutatea “normala”.

Lezarea bilaterala a nucleilor ventro-mediali conduce la obezitate, hiperfagie si comportament salbatic la animalele din experiment.

Lezarea H lateral duce la afagie si emaciere.

CELE DE MAI SUS INDICA EXISTENTA UNOR MECANISME ANTAGONICE IN H.

Foamea si satietatea

H are rol nu numai in reglarea cantitativa a alimentarii, cat si in reglarea calitativa a ingestiei de alimente (adica, in aportul si in echilibrul dintre aportul glucidic, lipidic si protidic din alimente).

Metabolismul lipidelor- Este corelat cu metabolismul glucidic- În H există neuroni sensibili la nivelul

grăsimilor din sânge, exercitând un efect lipostatic al ingestiei alimentare

- Este corelat cu centrii foamei şi saţietăţii

Aportul lipidic- Este imatur pana la varsta de un an- Devine major, in cazul lezarii bazei H- Dereglarea aportului lipidic este intalnit in

cateva tipuri de sindroame

Sindroame cu dereglare de aport lipidic1. Sindromul Babinski – Fröhlich - semne: obezitate si infantilism genital- Este de natura tumorala- Este provocat de lezarea H bazal si medial

2. Sindromul Laurence – Moon – Bardet- semne: obezitate, hipogonadism, deficienta mintala, deformatii

craniene si malformatii congenitale (polidactilie)- Are un caracter ereditar- Nu s-au evidentiat totdeauna leziuni hipotalamice

3. Sindromul Prader – Labhart – Willi- semne: obezitate, hipogenitalism, statura mica, tendinta la diabet

zaharat- Probabil nu este ereditar

Metabolismul proteinelor

- Este una dintre funcţiile specifice ale H- Datele clinice arată că arii din H anterior şi

cel lateral sunt implicate în metabolismul proteinelor şi în menţinerea troficităţii ţesuturilor, dovadă fiind scăderea nivelului de proteine şi leziunile apărute în ţesuturi, în cazul lezării acestor zone

Metabolismul glucidelor- Numeroase cercetări au evidenţiat existenţa

unui centru hiperglicemiant la nivelul H anterior şi a celui lateral, totuşi acest centru nu este singurul responsabil de controlul nivelului glicemiei

- În plus, în H ventromedial a fost evidenţiată prezenţa unor glucoreceptori, care obţin informaţii asupra nivelului glucozei din sânge, precum şi asupra vitezei cu care este consumată glucoza de către ţesuturi (= viteza scăderii glicemiei) – efect glucostatic

- Este corelat cu centrii foamei şi saţietăţii

Hipotalamusul, anorexia şi emaciereaAnorexia - Este o dereglare psihologică, care poate avea şi

cauză hipotalamică

Emacierea- Este lipsa apetenţei, asociată cu iritabilitate sau

apatie, slăbire severă- Moartea poate surveni ca urmare a complicaţiilor- Dacă se produce între 6 luni şi 2 ani, supravieţuirea

peste această vârstă este foarte rară- Cauza poate fi de natură hipotalamică (H anterior,

aria preoptică)

Reglarea setei şi a ingestiei de lichide- Se află sub controlul anumitor regiuni ale H- H lateral – stimulează aportul de apă- H medial – inhibă aportul de apă- Lezarea minoră produce adipsie- Lezarea majoră produce adipsie şi afagie- Reglarea aportului de apă este dată de

osmoreceptori şi de hormonul aldosteron (corticosuprarenală)

- Setea poate fi controlată şi de: uscăciunea limbii, hipertermie, acţiunea angiotensinei (care reglează aportul de aldosteron), acţiunea vasopresinei (care determină reabsorbţia apei la nivelul rinichilor), de tulburări emoţionale, tensiune, anestezice şi alcool

Diabetul insipid- Rezultă din secreţia anormală de hormon

antidiuretic (vasopresină)- Principalele simptome: sete excesivă şi

consum exagerat de apă (15 – 20 litri/ 24 h)- Poate fi temporar (în cazul lezării tijei

pituitare) sau permanent (lezarea H anterior/ medial)

- Cauze frecvente: tumori, inflamaţii, probleme vasculare sau traumatice

- Poate să apară: ca urmare a unor leziuni, ca o consecinţă a intervenţiilor chirurgicale, pe linie familială (ca predispoziţie)

Functia de reproducere Zona tuberala a hipotalamusului este

esentiala in mentinerea nivelului bazal de hormon gonadotropic, in vreme ce aria preoptica este necesara pentru eliberarea ciclica a gonadotropinei (inainte de ovulatie).

Tumorile apărute la nivelul H implică în multe cazuri (şi) disfuncţii sexuale: pubertate precoce sau hipogonadism (cu subdezvoltarea caracterelor sexuale secundare)

Pubertatea precoce: apare în leziuni hipotalamice caudale

Hipogonadismul: se asociază cu obezitatea, somnolenţa şi diabetul insipid; apare prin lezarea părţii anterioare a tijei pituitare.

La om lezarea unilaterală produce rareori simptome (din cauză că proiecţiile în H nu sunt lateralizate, ca la senzaţii).

Pentru apariţia simptomelor este necesară distrucţia bilaterală a H.

CEREBELUL

CEREBELUL structura cerebrala aparuta cel mai tarziu pe scara

evolutiei filogenetice in traducere – “creieras” – din cauza structurii sale

relativ asemanatoare cu cea a emisferelor cerebrale - santuri, circumvolutii, structura interna

Se identifica componente longitudinale (vechi) si transversale (noi). Structurile recente se amesteca cu cele noi si rezulta o relativ dificila delimitare intre partile componente. Totusi, putem vorbi despre trei portiuni:

I. ArhicerebelII. PaleocerebelIII. Neocerebel

Partile laterale controleaza extremitatile corpuluiPartea mediana controleaza partea din mijloc a corpuluiNucleul floccular controleaza miscarile ochilor si echilibrulPe mijloc se observa homunculusi

I. Arhicerebelul = lobul flocculo-nodular

structura cea mai veche si mai mica este conectata cu nucleii vestibulari este format din doua formatiuni distincte:

nodulus si floculus

II. Paleocerebelul

este format din lobul central plus lobul patrulater anterior

primeste aferente de la maduva spinarii si trunchiul cerebral

trimite eferente la formatiuni din cerebel si trunchiul cerebral (cele responsabile de controlul tonusului muscular)

III. Neocerebelul

cel mai voluminos si mai nou aparut filogenetic

Este constituit din mai multe formatiuni care au conexiuni cu toti lobii sistemului central

Cerebelul are trei fete: superioara anterioara inferioara Cantareste intre 120-150 g = a opta parte din

greutatea totala a creierului si are numeroase santuri si circumvolutiuni care cresc mult suprafata acestuia.

Cerebelul are o portiune mediana unica - vermisul – care se conecteaza cu emisferele cerebeloase.

Exterior, cerebelul se conecteaza prin trei perechi de fibre, numite pedunculi cerebelosi.

Pedunculii cerebelosi inferiori contin fibre care merg la maduva spinarii,

bulb si punte primeste impulsuri senzoriale de tip

proprioceptiv si vestibular si semnale motorii de la sistemul extrapiramidal

trimite eferente la olivele bulbare si nucleii vestibulari

Pedunculii cerebelosi mijlocii contin fibre care leaga cerebelul de punte, de

SC si o emisfera de cealalta emisfera cerebeloasa

Pedunculii cerebelosi superiori contin fibre aferente si eferente fibrele care vin de la maduva spinarii, trunchiul

central si SC fibrele care merg la maduva spinarii, trunchiul

cerebral, talamus si SC sunt cei mai mici deoarece contin cele mai

putine fibre

Structura cerebelului

Substanta cenusie – se gaseste la exterior si la interior

La exterior se afla scoarta cerebeloasa – are o organizare stratificata – cu 3 straturi si 5 tipuri de celule:

- La exterior – celule granulare, celule in forma de cos, celule stelate, dendritele neuronilor Purkinje. Celulele cos au traseu orizontal

- stratul intermediar – ganglionar contine celule Purkinje (foarte mari, forma de

para si formeaza un singur strat) dendritele Purkinje fac sinapsa cu axonii

celulelor din stratul exterior iar axonii parasesc scoarta cerebeloasa; efectul axonilor Purkinje este unul inhibitor.

- stratul intern – granular contine celule granulare si celule Golgi; aceste

celule sunt in numar foarte mare axonii ambelor tipuri de celule urca spre stratul

exterior

Functia scoartei cerebeloase

Aceasta functie este legata in principal de activitatea neuronilor Purkenje.

Acestia primesc impulsuri de la celelalte celule ale scoartei cerebeloase si descarca impulsuri frecvente pe secunda.

Rata descarcarii acestor impulsuri se modifica in functie de anumite mecanisme, acest fapt fiind responsabil pentru unele forme de invatare motorie.

La interior, substanta cenusie se organizeaza in nuclei cerebelosi, in interiorul substantei albe.Nucleii:

- se gasesc atat in vermis, cat si in emisferele cerebeloase- sunt patru perechi de nuclei cerebelosi:

-nucleii fastigiali (in paleocerebel) care sunt in legatura cu maduva spinarii, nucleii vestibulari, substanta reticulata,trunchil cerebral

- nucleii globulari – in emisferele cerebeloase:- globos- emboliform (sunt in legatura cu

nucleul rosu si talamus)- nucleii dintati (dantelati) – se afla in centrul emisferei

cerebeloase si tin de neocerebel fiind in legatura cu nucleul rosu, talamus si alte formatiuni

Substanta alba este formata din fibre mielinice:

- de asociere – leaga centri din aceeasi emisfera- comisurale – leaga centri din emisfere diferite- de proiectie – permit interactiunea cerebelului

cu alte formatiuni ale sistemului nervos central la nivelul cerebelului majoritatea fibrelor de proiectie

sunt ascendente (aferente) principalele aferente sunt:

- vestibulare – ajung in lobul flocculonodular- spinale – ajung in vermis- corticale – ajung in lateralele EC- olivare – ajung in scoarta cerebeloasa

Functiile cerebelului Sunt multiple multa vreme s-a crezut ca cerebelul are trei

functii elementare:

- imitarea miscarii

- miscarile complexe

- corectia miscarilor descrierea functiilor s-a facut prin extirparea

cerebelului la animale si prin studiile in lumea umana

Studiile mai recente arata ca cerebelul:

este o veriga importanta a feed-back-ului chinestezico-motor, contribuind la tonusul muscular, pozitia corpului, contractia si relaxarea adecvata a muschilor implicati in miscare,

asigura precizia miscarilor voluntare (apucarea si manipularea adecvata a obiectelor)

modulator de impulsuri ale sensibilitatii proprioceptive vestibulare si tactile, care ajung la SC

reglarea functiilor vegetative ale organismului

Partea anterioara a cerebelului – paleocerebelul – controleaza muschii antigravitationali.

Partea posterioara a cerebelului – neocerebelul – actioneaza ca o frana pentru miscarile voluntare, mai ales cele ale maniei.

Lezarea cerebelului are ca efect afectarea unei functii mai generale, legate de evaluarea temporala a unei sarcini (retroactiv), precum si ca discriminare intre doua sarcini cu durate diferite.

Simptomele lezarilor cerebeloase Holmes a fost primul care a descris simptomele lezarii

cerebeloase.- hipotonie- ataxie (erori de miscare, regularitatea miscarilor)- tremor intentional (mai marcat la terminarea miscarii) Afectarea se produce la membrele ipsilaterale. Se

manifesta prin dificultati de ortostatism si dizartrie (vorbire sacadata sau exploziva).

Afectarea membrelor atinge mai mult membrele inferioare, cele superioare fiind practic normale.

Cu timpul, leziunile cerebeloase tind sa se amelioreze daca procesul patologic nu progreseaza.

O leziune cerebrala aparuta ulterior poate sa duca la reaparitia semnelor de disfunctie tipic cerebeloasa ceea ce demonstreaza ca, cel putin la tineri, functiile cerebeloase pot fi preluate de alte formatiuni ale creierului.

TRUNCHIUL CEREBRAL

Trunchiul cerebral este o structura anatomica constituita din trei formatiuni distincte:

I – Bulbul rahidian (medula oblongata)

II – Puntea lui Varolio (protuberanta, pons)

III – Mezencefalul

I - Bulbul rahidian (medula oblongata) se afla deasupra si in continuarea maduvei spinarii superior ajunge pana la nivelul puntii lui Varolio, de

care este separata prin santul bulbo-pontin (transversal)

are forma unui trunchi de con, cu baza mica (2 cm.) spre maduva si baza mare spre punte. Lungimea trunchiului este de 3 cm.

Bulbul are o fata anterioara, una posterioara si 2 fete laterale. Pe fata anterioara, de o parte si de alta a santului median anterior, se gasesc piramidele bulbare (2 cordoane nervoase). Acestea contin fibre motorii cortico-spinale, care in proportie de 80% trec dintr-o parte in alta incrucisandu-se, formand decusatia sau incrucisarea piramidelor

In fata anterioara isi are originea aparenta nervul hipoglos

Pe fatele laterale ies radacinile nervilor glosofaringian, vag si spinal. Tot pe fetele laterale se gasesc olivele bulbare.

Fata posterioara are o structura diferita inferior si superior. In partea inferioara structura sa seamana cu cea a cordoanelor posterioare din maduva spinarii. In zona superioara cele doua fascicole Goll si Burdach se indeparteaza unul de celalalt. Tractul Burdach se prelungeste cu pedunculul cerebelos inferior (corpul restiform) iar fascicolul Goll devine piramida bulbara posterioara.

In partea superioara si posterioara a bulbului se gaseste planseul ventriculului al IV-lea cerebral.

In grosimea planseului se gasesc nucleii de origine ai perechilor de nervi cranieni IX, X, XI sI XII.

Structura bulbului Aceasta seamana cu maduva spinarii din mai

multe puncte de vedere, inclusiv din cel al dispunerii substantei nervoase: substanta alba la exterior iar cea cenusie la interior.

Totusi, substanta cenusie este fragmentata in nuclei sau insule (coarnele anterioare, laterala sau posterioare devin nuclei motori, vegetativi sau senzitivi). Nucleii se mai numesc si nuclei echivalenti, fiind omologi celor din maduva spinarii.

Nucleii motori: nucleul nervului hipoglos (XII) nucleul nervului glosofaringian (IX) nucleul nervului vag (X) nucleul nervului accesoriu (XI)Nucleii senzitivi nucleul solitar / facial (VII) nucleul vag (X) glosofaringian (IX) nucleul trigemen (V) – partial nucleii vestibulari si cohleari (VIII)

Nucleii vegetativi – sunt parasimpatici nucleul solitar inferior (glandele salivare) prin glosofaringian si vag

(cord, plaman si organele abdominale) nucleul salivator inferior nucleul cardio-pneumoenteric

Nucleii proprii nucleul Goll nucleul Burdach – deutoneuronii pentru analiza secundara a

semnelor sensibilitatii proprioceptive constiente oliva bulbara conexiuni cu cerebelul, nucleul rosu, corpii striati, creierul mare si

maduva se ataseaza sistemului extrapiramidal si participa la realizarea

miscarii semiautomate si involuntare

Identificam, de asemenea, substanta reticulata bulbara care, impreuna cu cea din mezencefal, au un rol extrem de important in tonificarea generala a dinamicii activitatii.

Substanta alba - Este formata din fibre mielinizate, grupate in tracturi care trec prin bulb ascendente si descendente si care isi au originea in bulb

Ascendente: Fascicolul lui Goll Fascicolul lui Burdach Tractul spinocerebelos Dorsal Ventral Tractul spinotalamic

lateral

Descendente: Tracturi corticospinale

(in piramide) Tractul rubispinal Tractul sectospinal Tractul olivospinal Tractul reticulospinal Tractul vestibulospinal

Tracturi care isi au originea in bulb fibre olivocerebeloase fibre spinocerebeloase fibre arciforme/arcuate externe interne

Functiile bulbului

Acesta are trei functii importante: Functia de integrare reflexa Functia de conducere Functia de reglare

Functia de integrare reflexa - centrul respirator, centrul cardiac, centrul vasomotor, centrul salivatiei, centrii unor reactii de aparare (stranutul, tusea, clipitul, voma) centrii de reglare a tonusului muscular (intensificare)

Functia de conducere:

- mijloceste transmiterea intre zonele receptoare si centrii superiori ai integrarii aferente (senzoriale)

- mijloceste transmiterea intre centrii de comanda (motori) si organele de executie corespunzatoare

Functia de reglare – se realizeaza cu precadere prin intermediul substantei reticulate

Puntea lui Varolio apare la mamifere si este cea mai dezvoltata la om este dispusa transversal deasupra bulbului si are un

aspect cuboid, intinzandu-se de la o emisfera cerebeloasa la alta

deosebim o fata anterioara, o fata posterioara, doua fete laterale si marginile superioara sI inferioara

fata anterioara dispune de un sant median, pe marginile caruia se

gasesc piramidele pontine (prelungiri ale piramidelor bulbare)

de aici pleaca nervul trigemen

fetele laterale – se continua cu pedunculii cerebelosi mijlocii

fata posterioara este acoperita de cerebel, are o forma triunghiulara si

formeaza partea superioara a bazei ventriculului IV este in continuarea bulbului, de care se apropie ca

structura in partea superioara identificam santul pontopeduncular

iar in cea inferioara santul bulbopontin aici se gasesc radacinile aparente ale nervilor

oculomotor III, trohlear IV, trigemen V, acustico-vestibular VIII, abducens VI

in interior dispozitia celor doua tipuri de substanta nervoasa este similara cu cea din bulb (in interior – substanta cenusie sub forma de nuclei, la exterior – substanta alba)

Substanţa cenuşie- Conţine nuclei ai unor nervi cranieni (motori,

senzitivi şi vegetativi) şi formaţiuni specifice punţii- Aici îşi au originea nervii V (trigemen - mixt), VI

(oculomotor - motor), VII (facial – mixt) şi VIII (acustico-vestibular – mixt)

Substanţa reticulată- Are o dispunere dezordonată şi conţine fibre

(spinoreticulat, reticulospinal, reticuloreticulat, rubroreticulat) şi celule nervoase (formează nucleul reticular)

Substanta alba

- fibre ascendente care vin dinspre maduva si bulb si ajung la cerebel, nuclei subcorticali, talamus si tectum:

spinotalamic spinocerebelos anterior etc

- fibre descendente: tractul piramidal fascicolul corticospinal rubrospinal tectospinal reticulospinal

Funcţiile punţii1. Reflexă2. De conducere

1. Funcţia reflexă:Reflexe somatice şi vegetative: lacrimal, salivar,

masticator, cornean, sudiopalpebral, audio-oculogir, sudoripar şi sebaceu (pentru faţă şi pielea capului), contracţia muşchilor feţei (mimica expresivă), lateralitatea globilor oculari, tonusul muscular

2. Funcţia de conducere:Asigură circulaţia informaţiei extrase din mediul extern

şi intern către centrii subcorticali şi corticali, precum şi mesajele de comandă în sens descendent către organele de execuţie

Patologia bulbului şi punţiiEste considerată foarte gravă atunci când se referă la

centrii vitali.Leziunile din interior se numesc intra-axiale sau

parenchimale, iar cele situate la exterior se numesc extra-axiale (de obicei, ţin de afectarea nervilor cranieni)

Exemplu de afectare extra-axială:NEURINOMUL DE ACUSTIC – se dezvoltă din celulele

Schwann ale nervului acustic, cu următoarele simptome: pierderea auzului, diminuarea reflexului cornean, pareză facială periferică, ataxie şi tremor, ulterior hidrocefalie şi creştere a presiunii intracraniene

MEZENCEFALUL

Structura anatomica separata de perete prin santul pontopeduncular iar de diencefal printr-un plan ce uneste comisura posterioara a creierului cu marginea posterioara a corpilor mamilari.

Are patru fete: aria anterioara, aria posterioara si doua laturi.

- Fata anterioara - identificam mai multe formatiuni, din care mai evidente sunt picioarele pedunculilor cerebelosi. Aici se afla originea aparenta a nervului III

- Fata posterioara este invizibila la adult, fiind acoperita de cortul cerebelului si de lobii occipitali. Pe aceasta fata se gasesc coliculii cvadrigemeni.

- Fetele laterale – corespund tegmentului mezencefalic si piciorului peduncular

In sectiune, mezencefalul separa formatiuni din trei etaje:

etajul superior – tectum etajul mijlociu – segment / calota etajul anterior – picioarele pedunculilor

cerebrali Intre segment si picior exista o zona numita

substanta neagra (locus niger). Din mezencefal se dezvolta doua formatiuni

structurale: pedunculii cerebrali (picioarele + segment) tuberculii (tectum)

- Picioarele pedunculior – formate numai din substanta alba si fibre nervoase care pornesc de la SC si ajung la punte si maduva (tractul piramidal, fibre corticopontine)

- Calota/ tegmentul – format din substanta alba si cenusie.

Substanta alba - fibre cu originea in diencefal, in maduva spinarii sau punte.

Substanta cenusie – formeaza nuclei specifici pentru mezencefal (substanta neagra si nucleul rosu)

Substanta neagra - structura nucleara compacta de forma semilunara. In

structura ei intra celule mari impregnate cu un pigment colorant (melanic). Toate formatiunile melanice + nucleul dorsal al vagului prezinta leziuni evidente in parkinsonul postencefalitic

- primeste impulsuri de la toata suprafata corpului si de la organele vizuale, auditive, olfactive

- intervine in integrarea impulsurilor senzoriale, in reglarea miscarilor fine si in reglarea tonusului muscular

Nucleul rosu - situat in partea superioara a tegmentului, deasupra substantei

negre, cu o culoare caramizie din cauza incarcaturii mari de fier a substantei celulare si a bogatiei vasculare

- contine o zona parvocelulara (celule mici) si o zona magnocelulara (celule mari)

- primeste aferente si trimite eferente cu rol in reglarea tonusului muscular (exercita un efect inhibitor asupra centrilor bulbari sI medulari si genereaza rigiditate musculara)

Tectul / TectumContin tuberculii cvadrigemeni : structurile contin o alternanta de

substanta alba si substanta cenusie. Distingem 2 perechi – coliculii superiori si coliculii inferiori

Coliculii superiori - primesc aferente de la corpul geniculat lateral, sistemul central,

maduva spinarii si dau eferente care ajung finalmente la muschii gatului si la neuronii somato-motori din maduva cervicala.

- regleaza automat miscarile oculare, realizeaza reflexul de orientare la stimuli vizuali si fixarea obiectului in zona perceptibilitatii optime;

Coliculii inferiori - sunt sub cei superiori si au dimensiuni mai reduse. - contin substanta cenusie la interior (ganglionul central) si

substanta alba la exterior. - primeste aferente de la corpii geniculati mediali si dau eferente

catre celelalte formatiuni ale trunchilui cerebral si catre maduva spinarii

- coliculii inferiori se leaga de realizarea reflexelor motorii neconditionate la stimulii acustici si a reflexului de orientare care precede perceptia auditiva

Pe ansamblu, mezencefalul indeplineste functii foarte importante legate de:

distributia normala a tonusului muscular realizarea reflexelor de redresare realizarea reflexelor de orientare

Patologia mezencefalica Se refera la anumite sindroame (tegmental

central, Benedikt, Claude) care au ca elemente comune paralizia nervului cranian oculomotor, anestezii contralaterale (cauzate de lezarea fasciculelor spinotalamice) sau miscari involuntare.

Sindromul substantei negre – tulburare de tonus muscular

Sindromul imobilitatii (prin lezarea tracturilor corticospinal si corticobulbar) – bolnavul pare in coma, neputand face nici o miscare, dar are ochii deschisI si iI poate misca voluntar.

Formatiunea reticulata

Printre nucleii si fibrele trunchiului cerebral se gaseste si reteaua celulelor formatiei reticulate.

Formatiunea reticulata: urca superior pana la diencefal si cortex coboara pana la maduva spinarii, unde

formeaza substanta cenusie peri-ependimara Descoperita in 1911 de Cajal, I-au fost

descrisi, in 1954, 98 de nuclei a caror functie nu este bine cunoscuta.

Au fost descrise 5 categorii de nuclei: nuclei care comunica exclusiv cu cerebelul nuclei mediali nuclei laterali nucleii rafeului nucleii lui Nanta

Un axon al formatiunii reticulate poate intra in contact cu alti aproximativ 27.000 neuroni. Astfel se explica posibilitatea extraordinara a difuzarii informatiilor de catre aceasta formatiune subcorticala.

Neuronii formatiunii reticulate sunt dispusi sub forma de retea in afara nucleilor trunchiului cerebral, reprezentand la o scara mai mare si la un nivel mai dezvoltat reteaua interneuronala a maduvei spinarii. Nucleii sunt dispusi in jurul axelor medial (nucleii rafeului) si lateral, iar nivelul mezencefalului in special la nivelul tegmentului

Axonii formatiunii reticulate ajung: la maduva spinarii la truchiul cerebral la talamus, cerebel sI sistemul central prin fibre specifice

Prin experimente specifice s-a demonstrat existenta unui SRAA, care se intinde de la nivelul trunchiului cerebral pana la cortex. El stimuleaza difuz cortexul, mentinandu-i tonusul/vigilenta.

In formarea SRAA deosebim: o activitate tonica (de mentinere a starii de veghe) o activitate fazica - de trezire a scoartei

Formatiunea reticulata (SRAA) este foarte importanta pentru raspunsuri de tip atentie accentuata, lipsa de reactie, repulsie la un stimul.

Absenta informatiilor reticulare ascendente catre cortex duce la somn in timp ce prezenta lor duce la trezire.

Exista si un sistem reticulat descendent, cu rol in reglarea tonusului muscular. Sistemul descendent primeste impulsuri de origine corticala, extrapiramidala, cerebeloasa si vestibulara.

Rolul SR descendent este de a controla activitatea motoneuronilor medulari.

In 1972 Danaila a descris un sistem reticulat inhibitor ascendent (SRIA) a carui lezare duce la aparitia sindromului de logoree si hiperkinezie.

In ansamblu, formatiunile reticulate (activator/inhibitor, ascendent/descendent) au un efect modulator important atat asupra sistemului central cat si asupra maduvei spinarii.

Formatiunea reticulata regleaza: vigilenta corticala perceptia discriminarea spatio-temporala memorizarea expresia emotionala homeostazia ritmurile biologice starea de somn

Controleaza: activitatea muschilor scheletici; reajusteaza pozitia sI locomotia; influenteaza indemanarea, gesturile, expresia

faciala, masticatia, deglutitia, respiratia, circulatia

grosier, sistemul somatosenzorial si neuroendocrin

Sindroame reticulate Mutismul akinetic – lipsa de raspuns la intrebari,

imobilitate a corpului, ochi deschisi, lipsa raspunsului emotional si motor, fara paralizie, prezenta reflexului de orientare (lezarea SRAA)

Sindromul de lezare cu hiperkinezie (lezarea SRIA)

- apare pre si post operator la pacienti cu leziuni ce implica atingeri corticale

- se caracterizeaza prin hipermnezie, exagerarea atentiei, a miscarilor, a reflexului de orientare, simt critic ascutit, somn putin (2-3 h/24 h), rationament normal / deteriorat (functie de localizarea si intinderea leziunii corticale).

MĂDUVA SPINĂRII

Este conectată cu nervii spinali şi reprezintă structura prin care creierul comunică cu toate părţile corpului sub nivel cranian.

Prin măduvă trec:   impulsurile pentru senzaţiile generale (tactilă, termică,

dureroasă) care se formează la nivelul membrelor, gâtului şi trunchiului;

comenzile pentru mişcările voluntare ale membrelor, trunchiului şi gâtului.

Afectarea măduvei spinării poate conduce la pierderea senzaţiilor generale şi la paralizia mişcărilor voluntare în regiunile corpului inervate de nervii spinali.

Anatomia măduvei spinării  Este situată în canalul vertebral, format în mijlocul

celor 7 vertebre cervicale, 12 toracale, 5 lombare şi 5 sacrate, care formează coloana vertebrală. Măduva spinării se întinde de la baza craniului până la discul intervertebral situat între prima şi a doua vertebră lombară.

Superior măduva spinării se continuă cu substanţa cerebrală şi inferior se termină cu conul medular, care posedă prelungiri ale nervilor spinali numite “coadă de cal” (cauda equina).

Deşi canalul vertebral este foarte solid, traumele mecanice puternice pot afecta şi implicit afectează măduva spinării.

Cele mai vulnerabile zone sunt: C5 – C6 T12 – L1 C1 – C2

La nivelul măduvei spinării se identifică 31 perechi de nervi spinali:

8 Cervicali, 12 Toracali, 5 Lombari, 5 Sacrati si 1 Coccigian

Nervii se numesc aşa după locul prin care ies din canalul vertebral.

Măduva spinării este înconjurată de 3 membrane conjunctive – meninge spirale:

- pia mater - arahnoida - dura mater Pia mater- înconjoară complet şi aderă la măduva

spinării Arahnoida- înconjoară măduva spinării şi se

ataşează de dura mater. Dura mater - înconjoară măduva spinării; în partea

caudală (inferioară) a măduvei spinării formează sacul dural, care conţine filum terminale - coada de cal! Puncţia lombară se face în acest spaţiu.

(utilitate – extragere lichid cerebro-spinal, anestezii) 

Structura internă a măduvei spinării 

Măduva spinării prezintă o structură relativ similară de-a lungul său.

La exterior se află substanţa albă, formată din milioane de axoni ce transmit impulsuri inferior/superior. Fibrele sunt în mare măsură mielinizate ( substanta albă).

Substanţa albă este împărţită în arii numite cordoane: Posterior Lateral AnteriorLa nivelul fiecărui cordon întâlnim grupe de fibre

numite fascicule sau tracturi.

Sectiune in maduva spinarii si nervul spinal corespunzator

La interior se află substanţa cenuşie, formată din corpii celulelor nervoase şi restul masei nervoase (dendrite, ţesut glial interneuronal, capilare sangvine). Identificăm şi fibre mielinice care intră sau ies din ea. Coloraţia este cenuşie.

Substanţa cenuşie este divizată în patru mari regiuni: coarnele posterioare sau dorsale coarnele anterioare sau ventrale zonele intermediare coarnele laterale

Coarnele posterioare Conţin neuroni care au legătură cu nervii

care intră prin rădăcinile posterioare. Ceea ce rezultă reprezintă partea senzorială a substanţei cenuşii spinale. Neuronii de aici îşi trimit axonii ascendent prin substanţa albă spre creier.

Coarnele anterioare sunt situate între cordoanele anterior si cel

lateral cei mai mulţi dintre neuronii de aici au rol în

mişcările voluntare, dând naştere axonilor ce ies prin rădăcinile anterioare => coarnele anterioare sunt în principal “partea motorie” a substanţei cenuşii spinale.

Zonele intermediare sunt situate între cornul anterior şi posterior sunt compuse din neuroni de asociere sau

interneuroni pentru integrarea segmentară şi intersegmentară a funcţiilor măduvei spinării

se mai numesc “părţi de asociaţie” ale substanţei cenuşii spinale

Coarnele laterale sunt o extensie mică a zonelor intermediare

în cordonul lateral toracal şi lombar (T1-L2). Conţine corpii celulari ai neuronilor

preganglionari ai sistemului nervos simpatic

Nucleii/Coloanele celulare neuronii substanţei cenuşii sunt dispuşi în

grupuri celulare similare funcţional, dispuse longitudinal, numite coloane/nuclei.

Unii nuclei se întind de-a lungul întregii măduve a spinării, în vreme ce alţii se găsesc numai la anumite niveluri.

Ex. Nucleul propriu senzorial (are legătură cu impulsurile dureroase provenite de la nervii spinali) se întinde în toată măduva spinării; nucleul intermediolateral (are legătură cu cerebelul) se găseşte în anumite zone.

Laminae substanţa cenuşie spinală poate fi divizată în

lamine sau straturi, care rezultă în urma stratificării neuronilor similari morfologic

furnizează o identificare mai precisă a ariilor substanţei cenuşii şi folosesc la descrierea locaţiilor originilor sau terminaţiilor căilor funcţionale

identificăm 10 lamine (6 la nivelul cornului posterior, 1 în zona intermediară, 2 în cornul anterior şi una în jurul canalului ependimar).

Nervii spinali Fiecare nerv spinal (cu excepţia primului şi

ultimului) este ataşat unei părţi a măduvei spinării prin două rădăcini posterioare şi 2 rădăcini anterioare – câte una de fiecare parte.

în interiorul rădăcinii posterioare se găsesc ganglionii spinali (care conţin grupuri de neuroni – protoneuronul căilor ascendente).

Rădăcina anterioară conţine axonii care ajung la musculatura scheletică sau netedă din zona inervată.

Centrii nervoşi ai măduvei spinării (funcţia reflexă)La nivelul maduvei se inchid circuite complexe care includ:- Veriga receptoare (receptorii),- Veriga senzitiva (nervii aferenti),- Veriga de comanda (centrii nervosi si axonii neuronilor

motori),- Veriga de executie (musculatura scheletica si neteda)

Axonii neuronilor din coarnele anterioare ajung la musculatura scheletica, in vreme ce axonii neuronilor din coarnele laterale ajung la musculatura neteda.

Unii centri nervosi se gasesc pe toata lungimea MS (ex. pilomotori, vasomotori), in vreme ce altii sunt bine localizati (ex. vezicospinal, genitospinal).

Funcţia de conducere a măduvei spinăriiIn ansamblul functionarii SN, MS joaca mai curand un

rol de transmisie, de legatura.Printre cele mai importante tracturi la nivelul MS

remarcam:- Tracturi aferente: spino-talamic (sensibilitatea tactila

si dureroasa din piele), spino-bulbar (sensibilitatea proprioceptiva – starea de tensiune din muschi), spino-cerebelos (impulsuri legate de starea articulatiilor in timpul starii de repaus)

- Tracturi eferente: corticospinal sau piramidal (controleaza activitatea muschilor scheletici), extrapiramidal (miscari involuntare), tecto-spinala (comenzi musculare pentru muschii gatului)

Aspecte legate de patologia măduvei spinării şi psihologia bolnavului medular

Principalele probleme legate de patologia măduvei spinării:

pierderea sensibilităţii (prin lezarea tracturilor sensibilităţii cutanate) –mono sau bilateral

pierderea capacităţii de control al tonusului muscular (prin lezarea nervilor descendenţi) – mono sau bilateral

apariţia unor tumori subdurale apariţia unor tumori medulare secţionarea parţială sau totală a măduvei spinării

(consecutiv unui accident/traume mecanice care a secţionat complet coloana vertebrală)

tumori vasculare sau inflamaţii ale rădăcinilor nervilor spinali

Consecinţe: dureri de diverse tipuri (nevralgică, mialgică) pierderea sensibilităţii în anumite zone ale corpului piederea tonusului muscular (incapacitatea de a

contracta muşchii în funcţie de necesităţi) pareze parţiale – parapareze sau totale –

tetrapareze

Efecte în plan psihologic a suferinţei medulare: modificări în planul personalităţii dispariţia tonusului afectiv – aplatizarea afectivă,

depresie apariţia unor nevroze confuzie şi dezorientare psihică

Indicaţii psihoterapeutice şedinţe de relaxare / antrenament autogen psihoterapie individuală şi de grup.

Secţiune parasagitală prin creierul uman, care prezintă câteva elemente ale sistemului limbic

Alzheimer (st.) si creier normal (65 ani)