curs master tehnologii horticole

69
ECOSISTEME HORTICOLE Horticultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul culturii legumelor, pomilor, viţei de vie şi a florilor. Ca domenii de activitate horticultura cuprinde sectoarele de producţie definite ca: legumicultură, pomicultură, viticultură, floricultură şi arhitectura peisajului. Valorificând eficient condiţiile de climă, sol şi relief au fost delimitate areale foarte bine definite pentru fiecare domeniu de producţie al horticulturii. Astfel, cultura legumelor se practică pe terenurile fertile din lunca râurilor datorită faptului că speciile legumicole în majoritatea lor sunt iubitoare de apă. Pomicultura şi viticultura sunt amplasate de regulă în zona colinară. Mai mult decât atât în zonele cu anotimpuri mai reci foarte multe culturi horticole pot fi cultivate în spaţii protejate. Apărută iniţial ca o îndeletnicire practică, cultura legumelor, pomilor şi a viţei de vie a avut o evoluţie progresivă trecând de la acumulări de cunoştinţe şi experienţă la generalizări, principii şi legi, devenind o ştiinţă aplicată. Horticultura ca ştiinţă se ocupă de studiul particularităţilor biologice ale speciilor horticole, de relaţiile acestora cu condiţiile de mediu în vederea valorificării în măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic cu scopul obţinerii unor producţii competitive. Ca ştiinţă tehnică şi biologică, horticultura face apel la o serie de discipline cum ar fi: botanica, fiziologia plantelor, pedologia, agrochimia, genetica, protecţia plantelor, mecanizarea, etc. În învăţământ, din horticultură ca disciplină didactică s-au desprins o serie de noi discipline cum ar fi: legumicultura, pomicultura, pomologia, viticultura, enologie, ampelografia, floricultura şi arhitectura peisajului. IMPORTANŢA HORTICULTURII Ponderea sporită a culturilor horti - viticole în economia mondială, a producţiei agricole se datorează importanţei pe care o au legumele, fructele şi struguri în alimentaţia raţională a omului. De asemenea această pondere este şi urmare a faptului că în venitul naţional al ţărilor cultivatoare un rol deosebit de important îl au aceste culturi. Importanţa alimentară. 1

Upload: licutza-marinescu

Post on 04-Jul-2015

1.003 views

Category:

Documents


3 download

TRANSCRIPT

Page 1: Curs Master Tehnologii Horticole

ECOSISTEME HORTICOLE

Horticultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul culturii legumelor, pomilor, viţei de vie şi a florilor. Ca domenii de activitate horticultura cuprinde sectoarele de producţie definite ca: legumicultură, pomicultură, viticultură, floricultură şi arhitectura peisajului.

Valorificând eficient condiţiile de climă, sol şi relief au fost delimitate areale foarte bine definite pentru fiecare domeniu de producţie al horticulturii. Astfel, cultura legumelor se practică pe terenurile fertile din lunca râurilor datorită faptului că speciile legumicole în majoritatea lor sunt iubitoare de apă. Pomicultura şi viticultura sunt amplasate de regulă în zona colinară. Mai mult decât atât în zonele cu anotimpuri mai reci foarte multe culturi horticole pot fi cultivate în spaţii protejate.

Apărută iniţial ca o îndeletnicire practică, cultura legumelor, pomilor şi a viţei de vie a avut o evoluţie progresivă trecând de la acumulări de cunoştinţe şi experienţă la generalizări, principii şi legi, devenind o ştiinţă aplicată.

Horticultura ca ştiinţă se ocupă de studiul particularităţilor biologice ale speciilor horticole, de relaţiile acestora cu condiţiile de mediu în vederea valorificării în măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic cu scopul obţinerii unor producţii competitive. Ca ştiinţă tehnică şi biologică, horticultura face apel la o serie de discipline cum ar fi: botanica, fiziologia plantelor, pedologia, agrochimia, genetica, protecţia plantelor, mecanizarea, etc.

În învăţământ, din horticultură ca disciplină didactică s-au desprins o serie de noi discipline cum ar fi: legumicultura, pomicultura, pomologia, viticultura, enologie, ampelografia, floricultura şi arhitectura peisajului.

IMPORTANŢA HORTICULTURII

Ponderea sporită a culturilor horti - viticole în economia mondială, a producţiei agricole se datorează importanţei pe care o au legumele, fructele şi struguri în alimentaţia raţională a omului. De asemenea această pondere este şi urmare a faptului că în venitul naţional al ţărilor cultivatoare un rol deosebit de important îl au aceste culturi.

Importanţa alimentară.o alimentaţie raţională nu poate fi concepută fără folosirea zilnică a legumelor, fructelor şi a

derivatelor acestora. Consumul produselor horticole contribuie la:- hidratarea şi tonusul organismului, altfel tomatele, castraveţii, salata conţin 94 – 95% apă,

morcovul 87 – 91%, merele – 84%, strugurii 75 – 80%;- asigură organismului uman vitaminele şi sărurile minerale necesara: legumele şi fructele asigură

90-95% din necesarul de vitamina C, vitamina A – 60 – 80%, 20 – 30 % din grupul de vitamina B şi până la 100% din vitamina P. De asemenea legumele şi fructele au un conţinut foarte ridicat în săruri de calciu, fier, fosfor, magneziu, potasiu care intră în constituţia scheletului, a diferitelor ţesuturi şi echilibrează reacţia sucului gastric. De asemenea, aceste săruri minerale susţin procesul de calcifiere normală a organismului.

- contribuie la bilanţul energetic al omului. Dintre factorii de nutriţie energetici, fructele şi strugurii conţin: glucide – până la 16 % la fructe şi până la 35% la struguri. Glucidele se găsesc în principal sub formă de zaharuri şi zaharoză care sunt uşor asimilabile.

- ca sursă de grăsimi şi proteine – la unele fructe conţinutul în lipide depăşeşte 50%: alune, nuci, migdale şi al proteinelor de cca. 18 – 20%.

- legumele şi fructele asigură organismului fibrele celulozice absolut necesare pentru buna funcţionare a aparatului digestiv.

Importanţa terapeuticăAlături de valoarea alimentară, foarte multe legume şi fructe au proprietăţi terapeutice. Încă din

antichitate era cunoscută însuşirea terapeutică a merelor. Astfel merele coapte se foloseau pentru tratarea rănilor pielii, sucul de mere era folosit contra tusei iar florile de măr pentru combaterea inflamaţiei ochilor.

1

Page 2: Curs Master Tehnologii Horticole

Unele substanţe numite fitoncide (ceapă, usturoi, praz, ridichi, hrean) au efecte bactericid. În ultima vreme o foarte căutare o are varza albă, care conţine substanţe antibiotice ce asigură o igienă a alimentaţiei. Varza albă, crudă sau sub formă de suc se recomandă în tratamentul ulcerului, având proprietăţi cicatrizante deoarece conţine săruri de potasiu şi vitamina K.

Merele, perele şi gutuile fiind bogate în pectină contribuie la reducerea colesterolului prevenind ateroscleroza şi infarctului miocardic.

Însuşirile terapeutice şi farmacologice ale vinului au fost recunoscute încă din antichitate. Datorită compoziţiei sale complexe din care se detaşează componenţii fenolici, vinul consumat în cantitate moderată are efecte benefice asupra organismului uman. Numeroase anchete realizate în ultimi ani au confirmat faptul că populaţia consumatoare de vin roşu prezintă procente reduse ale mortalităţii provocate de maladiile cardiovasculare şi de asemenea un număr mai mare de longevivi.

Produsele horticole reprezintă o sursă importantă de valută pentru echilibrarea balanţei externe. România are un loc foarte important în categoria ţărilor exportatoare de legume, fructe, struguri şi flori deoarece dispune de condiţii naturale dintre cele mai favorabile pentru obţinerea unor produse de cea mai bună calitate.

Pomii şi viţa de vie valorifică cel mai bine terenurile în pantă precum şi terenurile nisipoase, improprii altor culturi agricole. În aceste condiţii, cultura plantelor horticole reprezintă sursa de existenţă a multor sute de mii de oameni din România. De asemenea, producţia horticolă este absolut necesară pentru industria conservelor deoarece horticultura este cea care asigură materia primă.

Horticultura folosind o gamă foarte diversificată de maşini, utilaje, substanţe chimice de combatere a bolilor şi dăunătorilor, îngrăşăminte chimice, a devenit un factor determinant pentru crearea şi dezvoltarea unor industrii specializate pentru aceste maşini şi utilaje.

Cultura legumelor şi fructelor în spaţii protejate permite o folosire raţională a forţei de muncă pe tot timpul anului.

Culturile horticole aduc venituri foarte importante în economia ţărilor mari cultivatoare. Astfel, în Olanda în produsul intern brut ponderea cea mai mere o au culturile horticole. Speciile dendro - floricole servesc la amenajarea parcurilor şi grădinilor ca spaţii de agrement şi mediu curat pentru locuitorii oraşelor. De asemenea plantaţiile pomicole, parcurile, grădinile de lângă casă exercită asupra climatului o influenţă favorabilă, reduc poluarea mediului şi creează un ambiant plăcut.

Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării horticulturii în România

Perioada cea mai importantă în dezvoltarea horticulturii din ţara noastră a fost cuprinsă între 1960 – 1990. principalele realizări care definesc perioada respectivă sunt:

- înfiinţarea de plantaţii de pomi şi viţă de vie în zone de maximă favorabilitate, pe terenuri amenajate antierozional;

- în acelaşi timp cu înfiinţarea acestor plantaţii mai eficiente are loc şi o îmbunătăţire a structurii speciilor horticole şi în cadrul acestora a soiurilor calitativ superioare celor existente;

- cresc suprafeţele cultivate cu măr, echilibrându-se structura între măr şi prun, deoarece până în 1990 ponderea speciilor pomicole cu peste 60% o deţinea prunul;

- tot în aceiaşi perioadă au fost introduse în cultură pe suprafeţe mai mari, în ferme specializate cultura căpşunului, cultura arbuştilor fructiferi, cultura piersicului şi a caisului;

- creşterea suprafeţelor ocupate de legume în câmp şi în spaţii protejate;- construirea unor depozite de păstrare a fructelor şi a unor întreprinderi de prelucrare şi

industrializare a legumelor şi fructelor.

La vremea respectivă s-au realizat peste 1600000 t capacităţi pentru vinificare, capacităţi de fabricare pe timpul iernii. Toate aceste realizări în horticultură nu ar fi fost posibil de realizat dacă nu s-ar fi realizat un corp de specialişti, sursa umană de specialişti pentru horticultură.

2

Page 3: Curs Master Tehnologii Horticole

 

Cerinţele plantelor horticole la factorii climatici şi edafici

1. Cerinţele faţă de lumină

Lumina este un factor foarte important pentru plantele horticole, stând la baza procesului de fotosinteză şi a altor procese ca: respiraţia, transpiraţia etc.

Lumina în cantităţi suficiente asigură o bună nutriţie, concretizată prin creşteri intense, lăstari viguroşi, o bună diferenţiere a organelor de rod ceea ce duce implicit la o rodire regulată şi o bună acumulare a glucidelor în fructe. Atât excesul cât şi insuficienţa luminii au efecte negative asupra creşterii şi fructificării plantelor horticole.

Funcţie de lumină, gradul de favorabilitate a unei zone de cultură a plantelor horticole se apreciază după durata de strălucire a soarelui în ore. În condiţiile ţării noastre , anual se însumează între 1874 şi 2327 ore, din care în perioada de vegetaţie 1400 – 1700 ore.

CULTURASUPRAFATA TOTALA

2007 (ha)LEGUME

Legume proaspete 42897,52

Pepeni verzi si galbeni 14376,55FRUCTE

Meri 37842,74

Peri 1594,91

Pruni 46748,84

Caisi si zarzari 2305,66

Piersici 1646,28

Ciresi si visini 4994,45

Gutui 193,47

Castani 18,97

Nuci si aluni 2984,72

Alti pomi fructiferi 3571,62

Pepiniere pomicole 515,56

Teren in pregatire pentru livezi 1744,14

Vii pe rod cu struguri pentru masa 5496,09ARBUSTI FRUCTIFERI

Zmeur 57,63

Coacaz 53,05

Capsuni 1693,59

Alti arbusti fructiferi 363,26

3

Page 4: Curs Master Tehnologii Horticole

Cunoaşterea cerinţelor faţă de lumină a speciilor horticole este necesară pentru: amplasarea lor pe teren, stabilirea distanţelor de plantare, alegerea formelor de coroană în cazul pomilor fructiferi şi de orientare a rândurilor faţă de punctele cardinale.

Plantele legumicole au pretenţii diferite faţă de lumină, în funcţie de locul de origine şi sistemul de cultură. Din acest punct de vedere, legumele se împart în trei grupe:

1. Plante de zi lungă (15 – 18 ore zilnic de lumină): salata, spanacul, ridichea, varza, morcovul, etc. ele provin din zone mai nordice.

2. Plante de zi scurtă (circa 12 ore zilnic de lumină): tomatele, fasolea, castraveţii. Provin din zone sudice.

3. Plante indiferente: unele soiuri de tomate. Majoritatea plantelor legumicole fructifică la intensităţi mari a luminii, dar există şi unele legume care în zona formării organelor comestibile au nevoie de întuneric (cicoarea de Bruxelles şi sparanghelul).

Majoritatea speciilor pomicole cultivate în România sunt pretenţioase faţă de lumină (fotofile). Între speciile pomicole există diferenţe în ceea ce priveşte cerinţele faţă de lumină. În funcţie de pretenţiile faţă de lumină speciile pomicole se grupează, în ordine descrescândă, astfel: nucul, piersicul, cireşul, caisul, părul, mărul, vişinul, agrişul, coacăzul, zmeurul şi căpşunul care poate să fie cultivat chiar şi între rândurile de pomi. Speciile pretenţioase la lumină (nuc, cireş, cais, piersic, etc.) se amplasează pe versanţii mai însoriţi, în caz contrar producţiile sunt foarte diminuate. Lumina prezintă o importanţă deosebită şi în unele perioade, cum ar fi: maturarea fructelor, perioada de vegetaţie, în care lumina are un rol determinant în colorarea fructelor.

Viţa de vie este o plantă pretenţioasă la lumină, în acelaşi timp, ea foloseşte iluminarea mult mai bine decât celelalte plante horticole. Durata de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie trebuie să depăşească 1400 ore.

2. Cerinţele faţă de temperatură

Căldura este un factor limitativ al vegetaţiei şi al culturii plantelor horticole atât în câmp cât şi în spaţii protejate. Ea influenţează întreaga gamă de procese vitale: germinaţia seminţelor, creşterea plantelor, înflorirea, fructificarea, acumularea substanţelor de rezervă.

O serie de procese fiziologice (fotosinteza, respiraţia, transpiraţia etc.) se petrec numai în prezenţa unei anumite temperaturi.

Pentru fiecare specie de plante sunt caracteristice anumite limite de temperatură atât în sol cât şi în aer, în raport de fenofază, dar şi o temperatură minimă, optimă şi maximă de vegetaţie.Legumele au cerinţe diferite faţă de temperatură datorită diversităţii şi plasticităţii lor.

În raport de cerinţele faţă de temperatură, speciile legumicole se clasifică în 5 grupe:- legume foarte rezistente le frig : sparanghelul, hreanul, anghinarea, ştevia care suportă

temperaturi de -10°C şi chiar temperaturi mult mai scăzute dacă sunt acoperite cu un strat de zăpadă;

- legume rezistente la frig: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, varza, spanacul, salata. Suportă temperaturi de 0°C, seminţele încolţesc la 2 - 4°C;

- legume semirezistente le frig: cartoful. Părţile aeriene sunt distruse dacă sunt acoperite cu un strat de zăpadă;

- legume pretenţioase la căldură: tomatele, vinetele, ardeiul, fasolea. Seminţele acestora încolţesc la temperaturi de10 - 14°C. La 3 - 5°C, ele suferă şi pot fi distruse dacă temperatura dureză mai mult;

- legume rezistente le căldură: castraveţii, pepenii galbeni şi verzi. Temperatura minimă de încolţire este de 14 - 16°C.

În timpul perioadei de vegetaţie, speciile legumicole au cerinţe diferite faţă de temperatură, în funcţie de fenofază:

- de la germinare şi până la răsărire cerinţele sunt mari faţă de temperatură;- după răsărire până la apariţia primei frunze adevărate temperatura optimă este mai scăzută

decât la germinarea seminţei cu 5 - 7°C.- brumele târzii de primăvară sau cele timpurii din toamnă pot produce pagube la majoritatea

speciilor legumicole.

4

Page 5: Curs Master Tehnologii Horticole

Plantele pomicole necesită o anumită sumă a gradelor de temperatură pentru parcurgerea diferitelor fenofaze. Pentru măr la fenofaza de umflare a mugurilor este necesară o sumă a gradelor de temperatură de 80°C, pentru maturarea fructelor trebuie să se acumuleze circa 2900°C. La arbuştii fructiferi (coacăz negru) până la maturitatea fructelor este necesară o sumă de 1130°C.

În funcţie de comportarea faţă de temperatură şi rezistenţa la ger, speciile pomicole se împart în următoarele grupe:

- specii cu cerinţe mari la temperatură(specii termofile): migdal, piersic, cais. Suportă satisfăcător iernile normale. În iernile cu geruri mai mari îngheaţă mugurii de rod şi chiar o parte din ramuri. Aceste specii termofile ies foarte uşor din faza de repaus dacă temperatura din lunile de iarnă depăşesc nivelul de 7 - 8°C.

- specii care au cerinţe moderate: nuc, cireş, păr, gutui;- specii care au cerinţe reduse la temperatură: prun, vişin, agriş, coacăz, căpşun.De aceste cerinţe se ţine cont la zonarea speciilor pomicole pe cuprinsul ţării.Viţa de vie. Pentru viţa de vie, ca de altfel şi pentru alte specii horticole, temperatura este factorul

limitativ în ceea ce priveşte: aria de răspândire, sistemul de cultură, declanşarea şi parcurgerea fenofazelor, cantitatea şi calitatea producţiei.

Viţa de vie se poate cultiva în zone cu următoarele praguri de temperatură:- temperatura medie anuală peste 10°C;- temperatura medie a lunii celei mai calde:

peste 17°C (pentru vinuri de consum curent); peste 19°C (pentru vinuri de calitate superioară); peste 21°C (pentru vinuri de calitate superioară cu denumire de origine); peste 22°C (pentru strugurii de masă cu coacere târzie).

3. Cerinţele faţă de umiditate

Plantele legumicole sunt mari consumatoare de apă, fapt pentru care majoritatea culturilor de legume se amplasează în apropierea unei surse de apă. După cerinţele faţă de apă, legumele se pot clasifica în 4 grupe:

- legume foarte pretenţioase: spanacul, salata, varza, ceapa;- legume pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeiul, vinetele, fasolea, mazărea;- legume moderat de pretenţioase: sparanghelul, leuşteanul, hreanul;- legume puţin pretenţioase: pepenele galben şi verde, dovlecelul.Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă diferă în funcţie de fenofază şi chiar de specie. De

exemplu: legumele solano – fructoase au nevoie mare de apă în timpul creşterii fructelor, varza în timpul formării căpăţânilor, fasolea la semănat, răsărire şi în timpul înfloritului, iar cartofii timpurii la formarea tuberculilor. Castraveţii au cerinţe mari faţă de apă în toată perioada de vegetaţie.

Plantele pomicole. După cerinţele faţă de apă, speciile pomicole se grupează astfel:- specii cu cerinţe mari: gutuiul, prunul, unele soiuri târzii de măr;- specii cu cerinţe medii: părul, nucul, unele soiuri de vară de măr;- specii cu cerinţe reduse: piersicul şi caisul.Cerinţele cele mai mari pentru apă se întâlnesc în faza de creştere intensivă a lăstarilor, iar cele

mai reduse în timpul înfloritului, coacerii fructelor şi maturării lemnului. Excesul de apă împiedică maturarea şi îndeosebi colorarea lemnului. În sol, excesul de apă poate provoca asfixierea rădăcinilor. Majoritatea speciilor pomicole având un sistem radicular foarte bine dezvoltat suportă mai uşor perioadele scurte de secetă.

Viţa de vie comparativ cu alte specii manifestă o rezistenţă mai mare la secetă datorită faptului că dispune de un sistem radicular voluminos şi profund care poate ajunge până la pânza de apă freatică.

4. Cerinţele faţă de factorii edafici

Factorii edafici de sol, alături de cei climatici, influenţează procesele de creştere şi fructificare ale plantelor horticole, cantitatea şi calitatea producţiei, longevitatea speciilor perene, rezistenţa la boli, etc. Unele specii (pomii şi viţa de vie) ocupă acelaşi sol o perioadă de timp mai îndelungată, care de cele mai

5

Page 6: Curs Master Tehnologii Horticole

multe ori depăşeşte 20 – 25 de ani, ajungând la 70 – 80 de ani în situaţia plantaţiilor de nuc şi castan. Dintre însuşirile fizice, hidrofizice şi chimice ale solului prezintă importanţă conţinutul în humus, în substanţe minerale şi microelemente, reacţia solului, grosimea stratului de sol, porozitatea, etc.

Plantele legumicole preferă soluri cu textură uşoară şi mijlocie, nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă cu un conţinut în argilă de 10 – 30%.

Solurile cu textură argiloasă (peste 50% argilă) sau argilo-lutoasă (40 – 50% argilă) nu sunt potrivite pentru legumicultură.

În funcţie de cerinţele faţă de sol, legumele se grupează astfel:- legume care preferă soluri mijlocii: majoritatea legumelor (excepţie sparanghelul);- legume care preferă soluri uşoare: salata, gulia, mazărea, fasolea, morcovul, tomatele,

sparanghelul;- legume care preferă soluri grele: bobul şi varza.În ceea ce priveşte reacţia solului, majoritatea legumelor preferă de la soluri cu reacţie neutră sau

uşor acidă (solano – fructoase) până la cele cu reacţie uşor alcalină (varză, fasole, conopidă, mazăre).Plantele pomicole. Pomii preferă soluri cu un conţinut în humus de 3 – 4% şi anumite proporţii

de argilă: prun 40 – 45%, măr 20 – 40%, păr 25 – 30%, cu o grosime de minimum 80 – 100 cm (pentru majoritatea speciilor) şi de 50 – 60 cm (arbuşti fructiferi, prun, vişin).

În ceea ce priveşte reacţia solului, mărul merge bine pe soluri uşor acide (pH 5,2 – 6,8), iar părul preferă soluri neutre (pH 6,5 – 7,5).

Terenurile mlăştinoase cu un grad ridicat de gleizare, sărăturoase şi cele cu un conţinut în calcar activ de peste 10% nu se pretează pentru cultura pomilor.

Viţa de vie este răspândită aproape pe toate tipurile de sol, de la nisipuri până la cernoziomuri. Dar producţia de struguri şi calitatea variază de la un sol la altul.

Pe solurile argiloase se obţin producţii mai mari, dar se întârzie maturarea strugurilor. Strugurii au o aciditate şi un conţinut în substanţe azotoase mai ridicat, în schimb, au o aromă mai slabă. Vinurile se limpezesc mai greu.

Pe solurile nisipoase maturarea strugurilor este mai rapidă, iar vinurile au potenţial alcoolic mai scăzut, sunt mai puţin extractive.

Tipurile de sol care oferă condiţii favorabile pentru creşterea şi fructificarea normală a viţei de vie sunt: cernoziomul cambic, cernoziomul tipic, solul cenuşiu, pseudorendzina, solul brun – roşcat, brun argiloiluvial, regosolul. Condiţii nefavorabile pentru cultura viţei de vie prezintă solurile: brune luvice, pseudogleizate, negre clinohidromorfe şi planosolurile pseudogleice.

6

Page 7: Curs Master Tehnologii Horticole

ZONAREA PLANTELOR HORTICOLE

Prin zonare se înţelege o lucrare cu caracter tehnico – economic prin care se delimitează cele mai potrivite areale de cultură a plantelor horticole în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii pedoclimatici şi social – economici. Ea are scopul de a amplasa speciile horticole în acele condiţii unde ele realizează producţiile cele mai mari şi de calitate superioară. Dacă amplasarea speciilor este făcută pe baze ştiinţifice, acestea pot să-şi valorifice pe deplin valenţele biologice atât sub aspectul cantităţii cât şi calităţii producţiei.

Repartizarea teritorială a speciilor horticole se bazează pe o interpretare corectă a relaţiilor de interdependenţă dintre climă, sol şi plantă, cât şi pe un calcul al eficienţei economice în raport de dezvoltarea bazei tehnico-materiale de care dispune sectorul horticol în fiecare etapă, de asigurarea cu braţe de muncă şi căi de comunicaţie accesibile. De asemenea, se au în vedere centrele de desfacere, nevoile de aprovizionare cu materii prime a fabricilor de conserve şi ale exportului.

În zonarea plantelor horticole factorul determinant este clima cu componentele sale, care trebuie bine studiată în cadrul lucrărilor de zonare. Spre deosebire de alţi factori, clima este cel mai puţin influenţată direct de către om. Totuşi, nu trebuie absolutizat rolul ei. La repartizarea plantelor horticole pe zone trebuie să se ţină seama şi de factorii edafici (sol, subsol, apă freatică etc.). Nu trebuie neglijate nici aspectele de marketing (ce soiuri sunt solicitate, în ce sezon, care sunt eventualii concurenţi) în aşa fel încât să se realizeze cea mai ridicată eficienţă în întreg lanţul economiei horticole: producţie, preluare, depozitare, prelucrare, transport, comercializare.

În acelaşi timp, în lucrările de zonare trebuie să se aibă în vedere: conservarea habitatelor şi prevenirea poluării mediului.

În decursul timpului, oamenii au ales anumite perimetre care s-au dovedit cele mai favorabile pentru cultura plantelor horticole, delimitând areale (centre, podgorii, bazine) care, la rândul lor, sunt grupate pe spaţii geografice mai mari denumite zone. Acestea sunt unităţi geografice naturale care prezintă indici climatici, expoziţia şi orientarea versanţilor relativ asemănătoare.

În cadrul fiecărei zone există microzone, care sunt propice pentru cultura anumitor plante datorită expoziţiei, condiţiilor de microclimat, tipurilor zonale de soluri şi factori social-economici specifici. Prin microzonare se delimitează arealul unor culturi la scară redusă.

Primele lucrări de zonare în ţara noastră au fost începute în anii 1953 – 1954. În cadrul Ministerului Agriculturii s-a înfiinţat o comisie de zonare care a efectuat lucrări de zonare pe perioade mai mari, întocmindu-se hărţi ecologice pentru majoritatea plantelor agricole, cu zone foarte favorabile, favorabile şi mai puţin favorabile. Lucrarea de zonare este într-o permanentă perfecţionare prin adăugarea de noi specii şi soiuri create în ţara noastră sau pe plan mondial.

ZONAREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Pentru legumicultura din ţara noastră s-au stabilit 3 zone de cultură pe întreg teritoriul ţării: - zona I, cu două subzone: subzona I şi subzona II;- zona a II-a;- zona a III-a.

Zona I, cu două subzone: subzona I cuprinde partea de sud şi sud-est a ţării cu judeţele: Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Buzău, Tulcea, Constanţa.

Subzona se caracterizează printr-un climat de stepă cu 400 – 500 mm precipitaţii anuale, 10 - 11˚C temperatura medie anuală şi 55 – 65% umiditatea relativă a aerului.

Solurile sunt de tip cernoziom, de tip aluvionar cu fertilitate ridicată sau brune deschise de stepă. Suprafaţa ocupată cu legume este de cca 70.000 ha, ceea ce reprezintă 35% din totalul cultivat cu legume. Tomatele au ponderea cea mai mare (25.000 ha).

Subzona a II-a. Cuprinde Câmpia de vest a Banatului şi Crişanei, cu judeţele Timiş, Arad şi Bihor. Anual se înregistrează 550 – 650 mm precipitaţii, cu 10,5 - 11˚C temperatura medie anuală şi 65 – 75 % umiditatea relativă a aerului. Solurile sunt de tipul cernoziomului ciocolatiu degradat, brune de

7

Page 8: Curs Master Tehnologii Horticole

pădure, lăcovişti şi nisipuri solificate. Suprafaţa ocupată cu legume este de 26.690 ha, ceea ce reprezintă cam 13,64% din suprafaţa cu legume a ţării.

Dintre legumele care se cultivă, ponderea cea mai mare o au tomatele – culturi timpurii în câmp şi protejate în sere şi solarii.

Zona a II-a cuprinde dealurile submontane din nordul Munteniei şi Olteniei, cu judeţele Argeş, Dâmbaviţa, Prahova, Mehedinţi, Gorj şi Vâlcea la care se adaugă Câmpia Moldovei, cu judeţele Vrancea, Galaţi, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava şi Botaşani şi o parte din Podişul Transilvaniei, cu judeţele Caraş-Severin şi Satu Mare.

Temperaturile medii anuale sunt mai scăzute, 9 - 10˚C, precipitaţii 450 – 550 mm anual, iar umiditatea relativă a aerului are valori de 65 – 80%.

Solurile predominante sunt cele brune.Suprafaţa cultivată cu legume este de 62.000 ha, adică 32% din totalul suprafeţei pe ţară.În această zonă ponderea o au legumele bulboase, varza şi rădăcinoasele. Zone este deficitară în

legume timpurii.

Zona a III-a cuprinde regiunile de dealuri din Transilvania, cu judeţele Alba, Braşov, Cluj, Bistriţa–Năsăud, Harghita, Maramureş, Mureş, Sălaj şi Sibiu. Zona se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 8 – 9,7˚C, precipitaţii 600 – 650 mm anual, o umiditate relativă a aerului de 57 – 65%, cu ierni aspre şi veri călduroase.

Suprafaţa cultivată cu legume este de cca 18.000 ha, ce reprezintă aproximativ 8,4% din totalul suprafeţei pe ţară.

Au pondere legumele din grupa verzei, ceapa şi rădăcinoasele.

ZONAREA PLANTELOR POMICOLE

Zonarea pomiculturii s-a realizat în cadrul a trei zone de vegetaţie naturale care se deosebesc între ele după factorii de ordin geomorfologic, climatic, pedologic şi biologic.

Zona pădurilor de foioase, care se întinde pe trei subzone:Subzona pădurilor de fag cuprinde regiunile de dealuri înalte (500 – 800 m altitudine). Se

caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6 - 8˚C, precipitaţii 650 – 900 mm anual. Solurile predominante sunt: podzoluri, argiloiluviale, brune luvice, rendzine şi negre de fâneaţă.

Dintre speciile întâlnite: coacăz, afin, agriş şi măr.

8

Fig. 1 – Zonarea plantelor legumicole

Page 9: Curs Master Tehnologii Horticole

Subzona pădurilor de gorun cuprinde regiunea de dealuri mijlocii şi partea inferioară a celor înalte (300 – 800 m altitudine). Se caracterizează prin temperaturi de 7 – 10°C, precipitaţii 600 – 800 mm.

Solurile predominante sunt brune eumezobazice, brune luvice şi cenuşii de pădure.Se cultivă: zmeur, măr, prun, vişin şi păr (unele soiuri).

Subzona pădurilor de cer, gârniţă şi stejar cuprinde partea nordică a Câmpiei Române, Piemontul Getic şi bordura externă a dealurilor din vestul ţării. Se caracterizează prin temperaturi de 8,5 - 10°C, precipitaţii de 500 – 700 mm anual, iar ca soluri predomină brune roşcate, brune luvice, luvisoluri şi cenuşii de pădure.

Se cultivă speciile: măr, păr, prun, gutui, cireş, vişin, nuc şi căpşun.

Zona de silvostepă cuprinde suprafeţe cu altitudini între 50 şi 500 m, răspândite în toate provinciile ţării.

Se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9 – 10,5°C şi 400 – 500 mm precipitaţii anuale. Deficitul de precipitaţii e suplinit prin irigaţii.

Solurile care predomină: cenuşii, brune roşcate şi cernoziomuri levigate.Aici se întâlnesc toate speciile pomicole.

Zona stepei danudiene cuprinde partea de est a Câmpiei Română, Dobrogea şi insulele din Câmpia Siretului la 10 – 200 m altitudine. Se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9 - 11°C şi precipitaţii de 350 – 450 mm anual, suplinite prin irigaţii. Predomină următoarele tipuri de sol: cernoziomuri ciocolatii şi castanii, soluri bălane de stepă.

Speciile pomicole cultivate sunt: caisul, piersicul, migdalul, prunul, cireşul, vişinul şi unele soiuri de măr şi păr cu coacere timpurie.

În cadrul acestor zone de vegetaţie naturală, teritoriul ţării noastre a fost împărţit în 13 regiuni pomicole:

- 5 în zona subcarpatică a piemonturilor şi dealurilor, corespunzătoare pădurilor de fag şi stejar;

- 3 pe podişurile şi platformele din Transilvania şi Moldova;- 4 în zona colinară şi de şes;- 1 în zona inundabilă a Dunării şi a Deltei.

Principalele regiuni pomicole sunt:- I - Dealurile subcarpatice meridionale;-a II - Piemonturile de vest;-a III-a - Podişul Someşan;-a IV-a - Bordura podişului Transilvaniei şi Ţara Bârsei;-a V –a - Subcarpaţii Orientali;-a VI-a - Podişul Târnavelor;-a VII-a - Câmpia Transilvaniei;-a VIII-a - Podişul Moldovei;-a IX-a - Câmpia Română de Vest;-a X-a - Câmpia de vest a Banatului şi Crişanei;-a XI-a - Câmpia Moldovei;-a XII-a - Bărăgan şi Dobrogea;-a XIII-a - Zona inundabilă a Dunării şi gura Siretului.

Dintre aceste regiuni, întâia este cea care cuprinde partea deluroasă a Munteniei şi Olteniei, platformele Strehaia, Cotmeanca, Gruiurile Argeşene şi Cândeşti, precum şi o parte din judeţul Vrancea şi deţine cca 42% (200.000 ha) din suprafaţa pomicolă a ţării. Aici se află centre pomicole cu o veche tradiţie în cultura pomilor: Curtea de Argeş, Câmpulung Muscel, Voineşti, Vălenii de Munte, Cândeşti etc.

9

Page 10: Curs Master Tehnologii Horticole

În celelalte regiuni pomicole, de asemenea, există bazine şi centre renumite ca: Bistriţa-Năsăud, Baia Mare (măr), Geoagiu (nuc, măr), Fălticeni (măr, păr), Cisnădie, Cotnar (cireş), Medgidia, Mangalia (piersic, cais) etc.

ZONAREA VIŢEI DE VIE

În viticultură, în decursul timpurilor, s-au delimitat mai multe ecoclimate regionale care, în general, se suprapun pe provinciile geografice ale ţării.

Zona I – Dealurile Crişanei şi Maramureşului: situată în nord-vestul ţării, delimitată la sud de judeţul Arad (podgoria Miniş), iar la nord de judeţul Satu Mare (centrul viticol Halmeu), cu altitudini ce variază între 125 şi 356 m.

Se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 10,1°C, perioada de vegetaţie 187 zile, temperatura activă în perioada de vegetaţie (T>10°C) de 3225°C iar volumul precipitaţiilor 385 mm. Iarna temperaturile coboară până la -23,5°C.

Solurile predominante sunt: brune luvice, brune-eumezobazice, cernoziomuri argilo-iluviale şi psamosoluri.

Plantaţiile ocupă o suprafaţă de cca 9000ha. Se produc vinuri albe de calitate superioară, vinuri materie primă pentru spumante şi maiu puţin vinuri roşii (Miniş).

Se cultivă soiurile: Fetească, Riesling, Cadarcă şi Burgund.Principalele podgorii şi centre viticole sunt: Miniş, Diosig, Silvania, Valea lui Mihai, Seini,

Halmeu.

Zona a II-a Podişul Transilvaniei. Cuprinde plantaţiile de vii din bazinul Târnavelor, Valea Mureşului şi Secaşului, cu un relief frământat cu altitudini ce variază între 175 şi 544 m.

Se caracterizează printr-un climat temperat-continental cu toamne lungi şi însorite: temperatura medie anuală de 9°C, durata perioadei de vegetaţie 173 zile, suma temperaturilor active 2796°C. În perioada d vegetaţie cad în medie 422 mm precipitaţii. Iarna, temperatura coboară până la -35,2°C şi pun în pericol adesea cultura neprotejată a viţei de vie.

Se produc vinuri albe de calitate superioară, vinuri aromate şi vinuri materie primă pentru spumante.

Solurile predominante sunt: brune-argilo-iluviale, regosoluri şi vertisoluri.Plantaţiile ocupă o suprafaţă de 14.000 ha, majoritatea plantaţiilor sunt amenajate în terase.Se cultivă soiurile: fetească, Muscat Ottonel, Riesling, Pinot gris, Traminr roz. Principalele

podgorii şi centre sunt: Târnave, Alba-Iulia, Sebeş-Apold, Aiud, Levhinţa.

10

Fig. 2 – Zonarea viţei de vie

Page 11: Curs Master Tehnologii Horticole

Zona a III-a – Dealurile Moldovei. Viile se întind pe o lungime ce depăşeşte 300 km, de la apa Milcovului în sud până în judeţul Botaşani (centrul viticol Hlipiceni) la nord, cu un relief destul de frământat (altitudinea 50 – 345 m).

Zona se caracterizează printr-un climat temperat de silvostepă cu veri călduroase şi secetoase şi ierni lungi şi geroase. Temperatura medie anuală este de 9,3°C, durata perioadei de vegetaţie 190 zile, când se realizează 3120°C şi cad în medie 340 mm precipitaţii. În timpul iernii, temperaturile coboară până la -26,5°C şi mai rar la -32,5°C.

Predomină cernoziomurile cambice şi solurile cenuşii de pădure.Viile ocupă o suprafaşă de 94000 ha, fiind cea mai mare regiune viticolă a ţării.Se produc vinuri albe şi roşii de consum curent, vinuri albe de calitate superioară, vinuri dulci

naturale la Cotnari şi vinuri materie primă pentru spumante. Zona deţine 25 – 30% din producţia de struguri păentru masă a ţării.

Se cultivă soiurile: Galbenă de Odobeşti, Şarba, Zghihară, Frâncuşă, Fetească albă, Grasă de Cotnari, Băbească, Fetească neagră, Busuioacă de Bohotin, iar dintre soiurile de masă Chasselas dorè.

Principalele podgorii şi centre viticole sunt: Odobeşti, Coteşti, Panciu, Nicoreşti, Huşi şi Cotnari.

Zona a IV-a – Dealurile Munteniei şi Olteniei. Cuprinde zona dealurilor şi colinelor Subcarpaţilor Meridionali, dintre Turnu Severin şi apa Milcovului pe o lăţime ce variază între 4 şi 60 km, fiind cea mai întinsă regiune viticolă a ţării cu altitudini între 101 şi 376 m.

Climatul, în general, este temperat continental, cu temperatura medie anuală de 10,2°C, durata medie a perioadei de vegetaţie este de 197 zile, când se realizează în medie 3257°C şi cad î jur de 360 mm precipitaţii. În timpul iernii, temperaturile pot coborâ uneori până la -28°C.

Predomină solurile brune-roşcate luvice, soluri antropice (pe terase), cernoziomuri cambice şi argilo-iluvbiale, regosoluri şi planosoluri.

Viile ocupă o suprafaţă de peste 65000 ha. Se produc vinuri roşii şi albe de calitate superioară şi mai rar de consum curent.

Se cultivă soiurile: Cabernet sauvignon, Merlot, Pinot noir, Fetească neagră, Sauvignon, Riesling italian, Tămâioasă românească. Condiţiile sunt excelente şi pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă: Cardinal, Chasselas, Muscat de Hamburg, Italia.

Principalele podgorii şi centre viticole sunt: Drăgăşani, Ştefăneşti – Argeş, Pietroasele, Tohani, Sâmbureşti, Segarcea.

Zona a V-a – Dealurile Banatului. Cuprinde regiunea viticolă din partea de sud-vest a ţării din judeţele Timiş şi Caraş-Severin, fiind cea mai restrânsă zonă viticolă, cu relief destul de variat şi altitudini de 170 – 320 m.

Climatul e caracterizat prin veri călduroase şi umede. Iernile sunt scurte, cu temperatura medie anuală de 10,2°C, perioada de vegetaţie mai lungă (207 zile), când se realizează 3480°C şi cad aproape 400 mm precipitaţii.

Predomină solurile brune, regosolurile şi solurile nisipoase slab cernoziomice.Viile ocupă o suprafaţă de cca 6.000 ha. Se produc vinuri albe şi roze de consum curent şi de

calitate superioară din soiurile: Creaţă, Majarcă, Riesling Italian, Pinot noir şi Burgund în centrele viticole: Recaş, Silagiu, Teremia, Tirol, Moldova Nouă.

Zona a VI-a – Colinele Dobrogei. Zona cuprinde viile dintre Dunăre şi Marea Neagră din Dobrogea, între Mangalia şi Sarica-Niculiţel, pe o întindere de 180 km. Viile se află pe coline joase la altitudini ce variază între 20 şi 120 m.

Climatul este secetos, cu veri foarte călduroase. Temperatura medie anuală este de 10,9°C, iar durata perioadei de vegetaţie de 185 zile, când se realizează 3180°C şi cad sub 250 mm precipitaţii.

Solurile sunt bogate în carbonaţi de tip cernoziom carbonatic, bălane, cenuşii, rendzine.Viile ocupă o suprafaţă de cca 25.000 ha. În regiune se produc vinuri albe şi roşii de calitate

superioară, de la cele seci până la dulci naturale din soiurile Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Merlot.

11

Page 12: Curs Master Tehnologii Horticole

Regiunea este specializată şi în producerea strugurilor de masă din întreaga paletă a conveerului varietal.

Podgoriile şi centrele viticole cele mai importante sunt: Murfatlar, Sarica-Niculiţel, Mangalia.

Zona a VII-a – Terasele Dunării. Regiunea cuprinde plantaţiile de vii situate de-a lungul Dunării, de la Zimnicea şi până la Feteşti, la care se adaugă terenuri joase (altitudini 30 – 50m), cu excepţia viilor de la Ostrov, care urcă până la altitudini de 110 m.

Climatul este de stepă cu temperatura medie anuală de 11°C. Perioada de vegetaţie depăşeşte 200 de zile, când se realizează peste 34°C şi cad 293 mm precipitaţii.

Viile ocupă o suprafaţă de peste 5000 ha. Predomină următoarele soluri: cernoziomuri cambice, argilo-iluviale şi soluri bălane.

Zona este specializată pentru producerea strugurilor de masă, vinurilor albe şi roşii de consum curent.

Podgoriile şi centrele cele mai importante sunt: Zimnicea, Greaca, Ostrov.

Zona a VIII-a – Nisipurile din sudul ţării. Cuprinde viile plantate pe nisipurile şi solurile nisipoase din sud-vestul Olteniei (terasele Jiului), terasele Dunării, bazinele râurilor Călmăţui şi Buzău din Câmpia Bărăganului. Ponderea cea mai mare o au cele din stânga Jiului, pe dune de nisip aflate în stare de solificare.

Climatul este de stepă şi silvostepă, cu veri extrem de călduroase şi ierni aspre (temperatura medie anuală 10,8°C, durata perioadei de vegetaţie 190 de zile, suma temperaturilor active 3360°C, precipitaţii în perioada de vegetaţie 324 mm).

Suprafaţa ocupată cu vii este de peste 20.000 ha.Se produc vinuri albe, roze şi roşii din soiurile Roşioară, Băbească Neagră, Fetească regală şi

struguri de masă din soiurile Cardinal, Chasseles dorè, Italia.

12

Page 13: Curs Master Tehnologii Horticole

ÎNMULŢIREA PLANTELOR HORTICOLE

Plantele horticole se înmulţesc pe două căi:- pe cale sexuată (prin seminţe);- pe cale vegetativă (prin porţiuni de plantă).

Cunoscând biologia înmulţirii, a mecanismului său, a factorilor care o favorizează sau o inhibă, horticultorul are posibilitatea să aleagă calea cea mai avantajoasă din punct de vedere economic.

În practică, înmulţirea prin seminţe este generalizată la fasole, mazăre, unii portaltoi, iar cea vegetativă la usturoi, ceapa de Egipt, pomi şi viţă de vie.

Din punct de vedere botanic, sămânţa folosită la înmulţire poate fi sămânţă adevărată (tomate, ardei, castraveţi, fasole, mazăre, pepeni etc.) sau fruct (morcov şi pătrunjel – cariopsă; sfeclă – glomerulă; salată – achenă).

1. ÎNMULŢIREA SEXUATĂ

Înmulţirea sexuată se practică pe scară largă în legumicultură deoarece prezintă o serie de avantaje:

- de la o plantă se poate obţine un număr foarte mare de descendenţi. Exemplu la varză, de la o singură plantă se obţin circa 60.000 de seminţe faţă de 14-15 bulbi la o căpăţână de usturoi;

- datorită volumului redus şi a conţinutului scăzut în apă, seminţele se pot păstra uşor un timp mai îndelungat;

- lucrarea de semănat se poate efectua mecanizat;- permite introducerea în practică a hibrizilor F1 cu vigurozitate şi productivitate sporite.

Dintre dezavantajele acestui mod de înmulţire mai importante sunt: - posibilitatea impurificării soiurilor;- costul ridicat al seminţei hibride.

1.1 ÎNSUŞIRILE PRINCIPALE ALE SEMINŢELOR

Producerea, circulaţia şi controlul seminţelor sunt reglementate prin legi (Legea 75/1995) şi prin norme tehnice elaborate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.

La fiecare judeţ există inspectorate pentru controlul seminţelor şi materialului săditor, ai căror inspectori fac controale în câmp la culturile semincere şi aprobă în fiecare an comercializarea acestora. Laboratoarele de control de pe lângă aceste inspectorate determină la seminţe o serie de indici de calitate şi celor care corespund li se eliberează documentele necesare circulaţiei (certificatul de puritate biologică şi buletinul de analiză).

Pentru importul sau exportul de seminţe se eliberează şi un certificat fitosanitar.Cu ocazia controlului seminţelor în vederea eliberării documentelor necesare se analizează o serie

de indici, care pot fi grupaţi astfel:- indici biologici: autenticitate, formă, mărime, culoare, luciu, miros;- indici fiziologici: facultatea germinativă, energie germinativă;- indici tehnologici: puritate, stare sanitară, greutate, umiditate.

Autenticitatea garantează că sămânţa este din soiul respectiv (cerut de cultivator).Puritatea biologică reprezintă proporţia plantelor care întrunesc ansamblul caracterelor

morfologice şi fiziologice şi este redată prin procentul de seminţe normal dezvoltate şi nevătămate care corespund speciei sau soiului ca mărime, formă, culoare etc.

Facultatea germinativă reprezintă capacitatea seminţelor de a germina sau procentul de seminţe capabile să producă germeni normali. Pentru fiecare specie de legume este un procent minim admis al facultăţii germinative. De exemplu: mărar, leuştean – 50%, ardei, vinete, morcov – 65%, ridichi, ceapă – 70%, varză, tomate, fasole – 75%; castraveţi, mazăre – 80%.

13

Page 14: Curs Master Tehnologii Horticole

Valoarea acestor indicii poate înregistra scăderi datorită duratei de păstrare cât şi condiţiilor de păstrare.

După longevitate se disting următoarele grupe:- sub 3 ani: ceapă, păstârnac, pătrunjel;- între 3 şi 5 ani: vinete, morcov, conopidă, spanac, fasole, salată, ardei, tomate;- între 5 şi 15 ani: sfeclă, ţelină, castraveţi, pepeni.

În cazul păstrării seminţelor în spaţii cu atmosferă controlată, longevitatea lor creşte. În ultimul timp, societăţile comerciale livrează seminţe în ambalaje impermeabile care se deschid în momentul semănării.

Conform Legii 75/1995, categoriile biologice de sămânţă care se supun controlului în vederea certificării sunt:

1. sămânţă de prebază (superelită, linii consangvinizate) – este sămânţa care e produsă din sămânţa amelioratorului;

2. sămânţă de bază (elită, linii consangvinizate androsterile şi restauratoare de fertilitate sau hibrizi simpli, forme parentale);

3. sămânţă certificată (înmulţirea I, înmulţirea a II-a, hibrizi simpli, dubli sau triliniari – comerciali). Este sămânţă produsă, în cazul hibrizilor comerciali în loturile de hibridare din sămânţă de bază.

Indiferent de categoria de seminţe, înainte de semănat, sămânţa e supusă unor lucrări de pregătire, pentru a asigura o bună germinare şi pentru prevenirea transmiterii unor boli sau dăunători. Dintre acestea mai importante sunt:

- Umectarea, ce constă în introducerea seminţelor (care încolţesc mai greu sau pentru completarea golurilor) în apă. Pentru umectare seminţele se aşează într-un strat de până la 25-30 cm şi cu o stropitoare se udă în 3 reprize, amestecându-se de 2-3 ori pe zi. Durata umectării variază în funcţie de specie de la 2-4 ore pentru salată, ridichi şi până la 40-60 ore la morcov, ceapă, spanac. După umectare şi zvântare seminţele se semănă imediat;

- Stratificarea asigură uniformizarea germinării seminţelor. Se poate face în pământ umectat sau nisip şi durează 10-40 zile, după care se seamănă în sol reavăn sau cu o udare după semănat;

- Dezinfecţia se face cu scopul prevenirii şi combaterii unor boli şi dăunători care pot fi transmise prin seminţe. În practică se foloseşte tratarea termică sau chimică a seminţelor. Metoda de tratament practicată recent este „vacuum infiltraţia”.

Bune rezultate se obţin prin dezinfecţia termică a seminţelor de tomate la temperaturi de 80°C timp de 24 ore sau 70°C timp de 72 ore pentru combaterea virusului mozaicului tutunului şi a tuturor speciilor de bacterii şi ciuperci.

- Drajarea constă în înglobarea seminţelor într-un amestec organo-mineral pentru mărirea volumului lor şi asigurarea unui mediu nutritiv mai bun şi umiditate constantă în timpul încolţirii. Amestecul se poate face din mraniţă, superfosfat (1-1,5%) şi un liant (dextrină 1% sau bălegar de vacă 4%). Dă rezultate bune la seminţele mici (morcov, ceapă, castraveţi), care prin drajare ajung la granule cu diametrul de până la 5 mm şi se pot semăna bob cu bob, evitându-se astfel lucrarea ulterioară de rărit.

- Alte lucrări care se pot aplica seminţelor sunt: încolţirea forţată, amestecarea lor cu nisip sau rumeguş (pentru repartizarea lor mai uniformă), călirea seminţelor (pentru culturi timpurii), stimularea seminţelor etc.

La pomi şi viţa de vie înmulţirea sexuată se practică în lucrările de ameliorare pentru obţinerea de noi soiuri pe calea hibridării sau pentru a stabili originea unor soiuri. Nu este folosită în mod curent deoarece plantele obţinute din sămânţă nu reproduc întocmai caracterele morfologice şi productivitatea plantei de la care provin.

În pomicultură acest mod de înmulţire este larg întâlnit în pepinieră pentru producerea puieţilor portaltoi.

14

Page 15: Curs Master Tehnologii Horticole

2. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ

Înmulţirea vegetativă se face prin părţi din plantă sau organe vegetative care au particularitatea de a forma rădăcini şi a da naştere la o nouă plantă când sunt puse în condiţii favorabile de mediu.

Se folosesc muguri, butaşi, tulpini subterane ca: bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi, rădăcini tuberizate, stoloni, drajoni, etc.

Refacerea şi creşterea organelor lipsă începe prin diviziunea celulelor în mitoză în trei puncte distincte ale plantei: în apexul caulinar, în apexul rădăcinilor şi în cambiu. Genetic, fiecare celulă vie posedă întregul cod genetic necesar pentru regenerarea întregului organism.

Avantaje:- asigură transmiterea întocmai a caracterelor morfologice şi productive la urmaşi;- este singura cale de înmulţire pentru unele plante horticole care nu produc seminţe în condiţiile

ţării noastre;- se pot obţine producţii mai timpurii.

Dezavantaje:- necesită cantităţi mari de material săditor;- păstrarea materialului de înmulţire necesită spaţii mai mari decât seminţele;- se pretează mai puţin pentru mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor.

1.1 ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA LEGUME

După partea de plantă folosită, se face prin următoarele metode:- bulbi: la usturoi şi ceapă;- tuberculi: la cartofi;- rădăcini tuberizate: la batat şi hrean;- drajoni: la anghinare;- despărţirea tufelor: la leuştean;- altoire: la pepeni, castraveţi; această tehnică oferă posibilitatea folosirii unor portaltoi

rezistenţi la atacul bolilor şi dăunătorilor şi este practicată frecvent în Olanda şi Japonia;- miceliu: la ciuperci;- culturi de ţesuturi şi celule vegetale, practicată „in vitro” pe medii nutritive şi condiţii aseptice;

sunt tehnici speciale care pot fi aplicate numai în laboratoarele cu anumită dotare şi personal calificat; este practicată pe scară largă în Olanda; a început să se extindă şi în ţara noastră.

2.2 ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA POMI ŞI VIŢA DE VIE

15

Fig. 1 – Înmulţirea plantelor horticole pe cale vegetativă:a – prin drajoni (anghinare); b – prin butaşi (arbuşti); c – prin stoloni (căpşun);d – prin marcote (viţa de vie); e – prin rizomi (hrean); f – prin despărţirea tufelor (tarhon)

Page 16: Curs Master Tehnologii Horticole

Acest mod de înmulţire este generalizat în pomicultură şi viticultură. Dintre metodele cele mai răspândite în practica horticolă, unele sunt comune pomilor şi viţei de vie (altoire, butăşire şi culturi de ţesuturi), altele sunt specifice pomilor (despărţirea tufelor, drajonarea).

Butăşirea. Butaşii sunt porţiuni de plante fasonate într-un anumit mod şi care puse la înrădăcinat, în anumite condiţii de temperatură, umiditate şi lumină îşi refac organele lipsă, dând naştere la o plantă nouă cu vârsta stadială a plantei de la care provine butaşul.

Până la apariţia filoxerei în ţara noastră (1884), butăşirea este metoda de bază pentru înmulţirea viţei de vie. În prezent locul ei a fost luat de altoire, butăşirea fiind folosită pentru înmulţirea hibrizilor producători direct, a viţelor portaltoi, a viţelor nobile plantate pe nisipuri şi pe soluri nisipoase (Iveşti, Hanul lui Conachi, Dăbuleni).

În pomicultură se înmulţesc prin butaşi mai uşor coacăzul, agrişul şi mai greu unii portaltoi ai prunului. Butaşii pot fi lemnificaţi (butăşire în uscat) sau semilemnificaţi (butăşirea în verde).

Butaşii se recoltează din plantaţii special înfiinţate cu plante a căror autenticitate e garantată, lipsite de boli şi dăunători. Pentru stimularea înrădăcinării butaşilor se folosesc următoarele procedee:

o tratamente cu produse pe bază de precursori auxinici obţinuţi la Institutul de Chimie Cluj ( Radisin, Radivit şi Revitol);

o procedee tehnologice ca: înmuierea în apă şi preforţarea butaşilor.Preforţarea se face prin stratificarea butaşilor în lăzi de forţare şi crearea la baza butaşilor a unei

temperaturi ridicate. Plantarea butaşilor după stimulare se face în câmp în biloane sau în platforme la începutul lunii martie. În timpul vegetaţiei li se aplică următoarele lucrări de îngrijire: udare, fertilizare foliară, tratamente împotriva bolilor.

După căderea frunzelor, în toamnă, se scot manual sau mecanizat, se clasează, se leagă în pachete (20 de bucăţi la vie şi 50 la pomi), se etichetează şi se stratifică pentru a fi plantaţi la locul definitiv în anul următor.

Marcotajul. Marcota este o porţiune de coardă, lăstar sau ramură care se înrădăcinează înainte de a se detaşa de planta mamă.

Înrădăcinarea are loc pe porţiunea de plantă care se acoperă cu pământ şi unde ţesuturile se menţin mai tinere datorită umidităţii şi lipsei de lumină. Se cunosc mai multe feluri de marcotaj:

- prin muşuroire sau vertical;- prin arcuire sau orizontal;- prin prăbuşirea butucilor.După înrădăcinare, marcota se detaşează de planta mamă în cazul înmulţirii unor portaltoi

vegetativi (măr, gutui) şi a agrişului. Pentru obţinerea marcotelor se înfiinţează marcotiere prin plantarea de marcote sau butaşi înrădăcinaţi pe un sol desfundat şi fertil, la distanţe de 40-50 cm între plante şi 1,20 m între rânduri. După 2-3 ani de creştere, plantele se taie (8 - 10 cm) şi se bilonează. Toamna se desfac biloanele şi se detaşează de pe butuc, de la punctul de inserţie, toate marcotele, apoi plantele se muşuroiesc. După clasare, marcotele se leagă în pachete de 50 bucăţi, se etichetează şi se stratifică în nisip. Durata de exploatare a unei marcotiere este de 20 -25 ani.

La completarea golurilor, în plantaţiile bătrâne de viţă, marcotele nu se detaşează de plata mamă.Înmulţirea prin drajoni. Drajonii sunt lăstari care cresc din mugurii de pe rădăcini. În practica

pepinieristică acest mod de înmulţire se foloseşte la zmeur. Altoirea. Prin altoire se înţelege îmbinarea, după o anumită tehnică, a două porţiuni viabile de

plantă (portaltoi şi altoi), în scopul de a le determina să convieţuiască împreună.Din portaltoi se formează rădăcini, iar din altoi partea aeriană. La locul de unire a altoiului cu

portaltoiul, celulele tinere, venind în contact, se sudează şi se diferenţiază în noi ţesuturi (Marin, 1968). Unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în trei etape:

- calusarea;- sudarea;- vascularizarea.Mai întâi are loc formarea unui ţesut intermediar sau ţesut de rană denumit calus, rezultat din

proliferarea celulelor cambiale, parenchimatice ale razelor medulare şi chiar ale celulelor tinere de liber şi lemn. După ce celulele tinere ale ţesuturilor intermediare de la cei doi parteneri vin în contact, la limita dintre ele apare o lamelă pectică, prin intermediul căreia se realizează etapa a doua a concreşterii, denumită sudare. Acesta are loc însă numai dacă celulele de la altoi şi portaltoi vin în contact în faza de

16

Page 17: Curs Master Tehnologii Horticole

tinereţe a lor. După sudare urmează vascularizarea, care constă din stabilirea legăturilor dintre vasele libero-lemnoase ale altoiului cu cele ale portaltoiului, care se realizează pe două căi:

- prin formaţiuni noi de ţesuturi generate de cambiul intermediar care apare în calus;- prin înaintarea simultană a vaselor de lemn şi liber care iau naştere din activarea zonelor

generatoare vechi.Reuşita la altoire este influenţată de numeroşi factori: afinitatea, vârsta partenerilor folosiţi la

altoire, gradul de maturare al lemnului, starea fitosanitară a celor doi parteneri, tehnica de altoire etc.

17

Page 18: Curs Master Tehnologii Horticole

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A SPECIILOR POMICOLE

1. CULTURA MĂRULUI

Mărul este cultivat pe 4,5 milioane ha, fiind răspândit în peste 80 de ţări. Deţine primul loc în producţia de fructe (39%). Producţia mondială de mere este de circa 39 milioane tone. La noi în ţară mărul ocupă o suprafaţă de circa 116.000 ha.

Merele se consumă în stare proaspătă, uscate şi mai rar ca mâncăruri gătite. Ele mai servesc la prepararea diferitelor băuturi: sucuri, nectaruri, rachiu de mere şi cidru.

Portaltoi pentru măr: mărul franc, M-4, M-7, M-9A, M-26, M-27.

Soiuri. În cultură se întâlnesc soiuri de vară, de toamnă şi de iarnă: Red Melba, Stark Earliest, James Grieve, Aromat de vară, Frumos de Boskop, Frumos de Voineşti, Delicios de Voineşti, Jonathan, Golden delicios, Parmen auriu, Mutsu, Starkrimson, Frumuseţea Romei.

În prezent, în pomicultura mondială se merge pe reducerea numărului de soiuri. Astfel, în SUA, 80% din recoltă se obţine de la 5 soiuri: Delicios roşu şi auriu (54%), Mc. Intosh (11%), Frumuseţea Romei (6%) şi Jonathan (5%). În Franţa, care este primul producător de mere din Europa, soiurile Delicios auriu şi mutantele lui deţin 54,8%, iar Delicios roşu tipurile standard şi spur 12,9%. Cercetările se orientează spre crearea de soiuri rezistente la principalele boli: rapăn şi făinare şi a soiurilor pentru culturi superintensive (densitate foarte mare).

Cerinţele faţă de mediu. Mărul este o specie cu plasticitate ecologică pronunţată care se adaptează mai uşor la condiţiile de mediu. Are cerinţe moderate faţă de lumină. Rezistă bine la gerurile de peste iarnă. Partea aeriană suportă în timpul repaosului -34 până la -36, iar rădăcinile -7 până la -12°C.

Pomii sunt afectaţi de gerurile mari dacă survin foarte timpuriu sau târziu, înspre primăvară, după perioade mai calde. Înfloritul are loc când temperatura aerului depăşeşte 11°C, ceea ce face ca florile să scape de îngheţurile târzii. Pentru soiurile de vară, de la înflorire până la maturarea fructelor, sunt necesare 85-120 de zile cu temperatura medie peste 13°C, iar cele de toamnă şi iarnă necesită 130-160 de zile cu temperatura medie de peste 16°C.

Mărul este una dintre cele mai pretenţioase specii, atât faţă de umiditatea din sol cât şi faţă de umiditatea relativă a aerului. Soiurile timpurii au nevoie de mai puţină umiditate (550-600 mm). Pentru recolte foarte mari, cerinţele faţă de umiditate sunt de 800-900 mm/an.

Mărul reuşeşte pe o gamă variată de soluri, cele mai potrivite fiind cele cu textură luto-argiloasă, lutoase şi luto-nisipoase bine drenate şi aerisite, cu expoziţie sud-estică sau sud-vestică. În sudul ţării, unde sunt călduri mari, sunt mai potrivite expoziţiile nord-vestice şi nordice.

Particularităţile tehnologice. Mărul se pretează pentru toate sistemele şi toate tipurile de plantaţii, de la plantaţii clasice la plantaţii superintensive. La plantare se folosesc pomi sub formă de vergi, preferabil cu ramuri anticipate. Pentru conducerea pomilor se practică coroane aplatizate sau globuloase de volum mic.

Pentru gospodăriile populaţiei se pot folosi şi coroane globuloase de volum mare.Lucrările care se aplică urmăresc: asigurarea şi menţinerea densităţii iniţiale, prevenirea şi înlăturarea

alternanţei de rodire prin asigurarea pomilor cu apă, îngrăşăminte, normarea încărcăturii de fructe prin tăieri raţionale, combaterea bolilor şi dăunătorilor, precum şi prevenirea căderii premature a fructelor.

Producţiile variază în funcţie de soi şi tipul livezii, de la 20-30 t/ha până la 40-60 t/ha.

2. CULTURA PĂRULUI

Părul este cultivat pe suprafeţe mai reduse ca mărul, dar produce mult şi constant. Producţia mondială de pere este în jur de 9,5 milioane tone. Ţările mari producătoare de pere sunt: China, Italia, SUA. România ocupă locul optsprezece.

Fructele se consumă în stare proaspătă sau constituie o valoroasă materie primă pentru compoturi, sucuri, fructe deshidratate şi pentru prepararea unui excelent rachiu de pere.

18

Page 19: Curs Master Tehnologii Horticole

Portaltoi pentru păr: portaltoiul franc (are sistemul radicular profund şi puternic şi se pretează pe soluri superficiale şi sărace) şi gutuiul ( pe soluri adânci şi fertile). Din gutui s-au realizat o serie de selecţii. În Franţa, gutuiul, ca portaltoi pentru păr, deţine ponderea cea mai mare de 91% .

Soiuri: Trivale, Triumf, Aromată de Bistriţa, Timpurii de Bistriţa, Napoca, Williams, Untoasă de Geoagiu, Conference, Abatele Fetel, Curé, Passe Crassane.

Sortimentul mondial se bazează pe câteva soiuri: soiul Williams are o pondere de 70% în SUA, soiul Conference deţine 80% din producţia de pere a Angliei, iar soiul Passe Crassane realizează 30% din producţia de pere a Italiei.

Cerinţele faţă de mediu. Părul are cerinţe mai mari faţă de lumină decât mărul, de aceea se amplasează pe terenuri cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică. Suportă, în timpul iernii temperaturi de până la -26°C. Majoritatea soiurilor dau rezultate bune în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5-10,5°C, iar pentru maturarea fructelor au nevoie de 100 zile consecutive fără îngheţ, pentru soiurile timpurii şi 150-190 zile pentru cele de toamnă-iarnă. Părul este mai rezistent la secetă decât mărul. Soiurile de păr altoite pe sălbatic şi franc suportă mai bine seceta decât cele altoite pe gutui.

Părul reacţionează bine pentru solurile fertile, adânci, suficient de umede şi cu o reacţie neutră.

Particularităţile tehnologice. Pomii se conduc sub formă de fus subţire sau cordon vertical la soiurile precoce şi foarte productive (Williams, Passe Crassane, Abatele Fetel etc.), care pot fi plantate la densităţi mari.

Se dirijează ca palmetă etajată cu braţe oblice la soiurile Conference, Favorita lui Clapp şi sub formă de garduri fructifere, piramidă întreruptă sau fus tufă la soiurile Curé, Contesa de Paris, etc.

Majoritatea lucrărilor de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la măr.

3. CULTURA PRUNULUI

După producţia de fructe, prunul ocupă locul şase pe glob după măr, citrice, banane, piersici şi ananas, obţinându-se anual 6,6 milioane tone de fructe, din care Europa deţine cca 50%. În ţara noastră se cultivă cu prun 130.000 ha.

Prunele se consumă în stare proaspătă sau industrializate într-un sortiment foarte diversificat (dulceaţă, gemuri, marmeladă, compoturi etc.). O bună parte din producţie este destinată distilării, obţinându-se o excelentă băutură – ţuica prune.

Portaltoi pentru prun. Sunt portaltoi generativi ca: mirobolanul (corcoduşul), prunul franc, zarzărul, piersicul franc şi porumbarul, iar ca portaltoi vegetativi: unele soiuri din grupa Mirabelle, Saint Julien şi genotipuri de corcoduş şi prun comun, care sunt pe cale de a fi introduşi în producţie.

Soiuri de prun. Soiuri autohtone: Tuleu gras, Vinete româneşti, Grase româneşti. Pe plan mondial există peste 2500 de soiuri, dintre care unele s-au extins în ultimul timp şi în ţara noastră: Stanley, alături de altele mai vechi: Renclod Althan, Anna Späth, Agen.

Prin lucrările de selecţie şi ameliorare s-au creat o serie de soiuri valoroase, dintre care cele mai multe s-au introdus în cultură: Gras ameliorat (1950), Tuleu timpuriu (1966), Tuleu dulce, Centenar (1978), Pescăruş (1979), Piteştean (1982), Carpatin (1982), Diana (1984).

Cerinţele faţă de condiţiile de mediu. Prunul este o specie cu cerinţe mijlocii faţă de căldură. Din acest punct de vedere se situează între măr şi păr. Plantaţiile dau rezultate bune în regiuni cu temperaturi medii anuale de 8-11°C.

Temperatura medie zilnică optimă pentru înflorit si legarea fructelor este de 10-12°C. Temperaturile sub 1°C şi peste 25°C în aceste perioade duc la căderea masivă a florilor sau a fructelor formate. În perioada de repaus, partea aeriană rezistă până la -32°C. Cerinţele faţă de apă sunt diferite, în funcţie de portaltoi. Cele mai mari sunt la pomii altoiţi pe prun franc, mijlocii la cei altoiţi pe corcoduş şi minime la cei altoiţi pe piersic sau zarzăr.

Prunul este puţin pretenţios faţă de sol, putându-se cultiva aproape pe toate tipurile de sol, cu condiţia ca acesta să fie cald şi suficient de umed. Se evită văile înguste, bântuite de curenţi reci.

19

Page 20: Curs Master Tehnologii Horticole

Particularităţile tehnologice. În pepinieră prunul creşte rapid şi formează lăstari anticipaţi viguroşi, permiţând proiectarea şi formarea primelor 2-3 şarpante în câmpul II la majoritatea soiurilor. Cele mai potrivite forme de coroană pentru prun sunt: vasul ameliorat, vasul suprapus, palmeta neetajată liberă şi fusul subţire.

Comparativ cu alte specii, la prun se pot obţine rezultate bune dacă tăierile din iarnă se completează cu operaţii în verde, grăbind intrarea pe rod.

După intrarea pe rod, la început se fac tăieri de rărire a ramurilor de rod. Mai târziu în perioada de rodire, când creşterile vegetative sunt insuficiente, se trece la întreţinerea ramurilor de rod prin scurtarea acestora.

La hectar se obţin producţii de 15-20 t.

4. CULTURA PIERSICULUI

În ţara noastră, piersicul se plasează pe locul trei ca importanţă economică după măr şi prun, el ocupând 11.300 ha. Pe plan mondial, producţia de piersici este în jur de 8 milioane tone, din care Europa deţine 44%.

Fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate sub formă de dulceţuri, compoturi, gemuri, fructe deshidratate, extracte pentru băuturi răcoritoare, sucuri naturale etc. Prin distilare rezultă un excelent rachiu de piersici.

Principalii portaltoi pentru piersic sunt: piersicul franc, mirobolanul, Oradea, ca portaltoi generativi şi GF 557, GF 677, Saint Julien A ca portaltoi vegetativi.

În cultură se întâlnesc trei grupe de soiuri de piersic:- soiuri de piersic propriu-zise;- soiuri de pavii;- nectarine – piersici fără perişori, cu pieliţa netedă.

Soiuri. Piersicul este reprezentat, în prima grupă, prin soiuri cu coacere diferită, formând un conveer varietal care se eşalonează pe o perioadă de circa 4 luni, din iunie (Madelaine Pouyet) până în septembrie (Flacăra). Mai importante, în ordinea coacerii, sunt următoarele soiuri: Madeline Pouyet, Springtime, Cardinal, Dixired, Jerseyland, Redhaven, Elberta, Flacăra. Dintre soiurile de nectarine: Crimson Gold, Nectared 1, 4, 6, 8, Fantasia, Flamekist.

Paviile sunt piersici pentru industrializare.

Cerinţele faţă de factorii de mediu. Piersicul manifestă cerinţe ridicate faţă de lumină şi căldură, de aceea plantaţiile respective se amplasează în zonele din sud pe pante însorite, cu veri mai calde şi ierni mai blânde, cu temperaturi medii anuale de 10-11°C.

Deşi este rezistent la secetă, piersicul reacţionează foarte bine la irigare. Nu suportă excesul de umiditate, care determină asfixierea rădăcinilor şi pieirea pomilor.

Preferă solurile profunde, bine drenate, adânci, fertile. Dă rezultate bune şi pe nisipuri irigate.

Particularităţile tehnologice. Piersicul nu suportă să fie cultivat după el însuşi sau după cireş decât după o perioadă lungă de timp (18-20 de ani). Distanţa optimă de plantare este de 6/4 m la pomii conduşi cu forma de coroană în vas ameliorat şi de 4/3 m la formele de conducere aplatizate (palmeta cu braţe oblice). Tăierile de fructificare se fac în fiecare an. Principalele ramuri de rod sunt ramurile mixte, de lungime mijlocie şi mai rar buchetele de mai. La piersic deosebim metoda de tăiere clasică şi metoda modernă.

Tăierea clasică. La palmeta cu braţe oblice se lasă 80-120 de ramuri mixte distanţate la 15-20 cm şi scurtate la 6-8 grupe de muguri floriferi şi vegetativi. Dintre celelalte ramuri mixte unele se elimină, altele se taie în cepi de 2-3 muguri pentru a rodi în anul următor. Ramurile slabe şi buchetele de mai se pot înlătura.

La forma vas se lasă 150-250 ramuri mixte, în rest se procedează ca în cazul palmetei.La tăierea modernă se reţin ramurile mixte lungi de 40-60 cm, distanţate la 20-30 cm. Ramurile mixte de prisos

se înlătură, iar cele peste 70 cm se scurtează.În plantaţiile de piersic solul se întreţine ca ogor negru deoarece piersicul nu suportă înţelenirea.Irigarea asigură sporurile de producţie de peste 47% şi creşterea procentului de fructe extra şi calitatea întâia.

20

Page 21: Curs Master Tehnologii Horticole

Majoritatea soiurilor au tendinţa naturală de supraîncărcare cu fructe. Pentru a evita obţinerea unor fructe prea mici şi de calitate inferioară se recomandă normarea producţiei de fructe.

Producţiile care se obţin la piersic pot atinge 15-20 t/ha.

5. CULTURA CAISULUI

Caisul este originar din China. În prezent se întâlneşte în toate zonele, cu excepţia regiunilor tropicale. Producţia mondială este de circa două milioane tone. În România se cultivă pe o suprafaţă de aproximativ 10.000 ha. Se consumă în stare proaspătă şi sub formă de compoturi, sucuri, nectaruri, gem, dulceaţă şi distilate.

Principalii portaltoi sunt: zarzărul (cel mai indicat), mirobolanul, prunul franc, piersicul franc, migdalul.

Soiuri. Sortimentul de soiuri este foarte bogat şi a înregistrat modificări importante în ultimul timp prin crearea de noi soiuri. Dintre soiurile mai importante sunt: Timpurii de Chişinău, Rozal, Cea mai bună de Ungaria, Mari de Cenad, Mamaia, Luizet, Paviot.

Cerinţele faţă de condiţiile de mediu. Caisul este foarte pretenţios la lumină şi căldură, de aceea plantaţiile de

cais se amplasează pe terenuri cu expoziţii sudice sau sud-vestice. În cursul iernii, după o perioadă normală de călire, partea aeriană a pomilor rezistă până la -20, -22°C. Dacă are loc o decălire din cauza unor zile calde, chiar temperaturile de -16°C, provoacă pierderi de muguri. Pornirea în vegetaţie are loc când temperatura depăşeşte 6°C, iar înflorirea, fecundarea şi legarea fructelor, când temperaturile se menţin peste 10°C. Faţă de căldurile mari din timpul verii, caisul se comportă satisfăcător, având cerinţe reduse faţă de apă. El reuşeşte chiar în zone cu precipitaţii de 450-550 mm.

Preferă soluri mijlocii sau uşoare, lutoase sau luto-nisipoase, bine aerisite şi bine drenate. Dă rezultate mai bune şi pe nisipuri cu posibilităţi de irigare. Solurile grele argiloase, cu exces de umiditate şi neaerisite sunt nefavorabile culturii caisului.

Particularităţile tehnologice. Pentru înfiinţarea şi conducerea plantaţiilor de cais se foloseşte vasul ameliorat cu distanţă de plantare 6/5 m sau forme de coroană aplatizată cu distanţa de 4,5/4 m (palmeta etajată sau neetajată). La plantare se folosesc verigi de un an care se scurtează după plantare la 70-80 cm şi urmează proiectarea coroanei. Prin tăieri de fructificare se asigură garnisirea şarpantelor. Buchetele de mai, în general, se păstrează, iar ramurile fructifere care depăşesc 80 cm se scurtează cu o treime din lungimea lor.

Întreţinerea solului în livezile de cais se face ca ogor negru cu îngrăşăminte verzi. Caisul dă rezultate bune în condiţii de irigare, cu udări aplicate la umflarea mugurilor şi la întărirea sâmburelui şi la intrarea fructelor în pârgă. În toamnele secetoase se poate aplica o udare de aprovizionare după recoltarea fructelor.

Caisul suferă de apoplexie, care determină pieirea prematură a lui. Nu există metode de tratament, o dată declanşat fenomenul, pomul nu mai poate fi redresat.

6. CULTURA CIREŞULUI ŞI A VIŞINULUI

În ţara noastră se cultivă circa 4 milioane de cireşi şi 6,3 milioane vişini. Fructele ambelor specii se consumă în stare proaspătă sau pentru prepararea dulceţurilor, gemurilor, siropurilor ori a lichiorurilor şi a vişinatelor.

Portaltoi pentru cireş sunt: cireşul sălbatic, cireşul franc, mahalebul (vişinul turcesc) ca portaltoi generativi şi selecţia clonală F 12\1, selecţia clonală I.P.C. 1. Portaltoiul VV1 (obţinut la Staţiunea Pomicolă Fălticeni) se pretează atât pentru cireş cât şi pentru vişin.

Pentru vişin: vişinul franc, mahalebul, vişinul vegetativ (VV 1).

21

Page 22: Curs Master Tehnologii Horticole

Soiuri: La cireş: Früheste der Mark, Ramon Oliva, Pietroase de Cotnari, Germersdorf, Uriaşe de Bistriţa, iar la vişin: Timpurii de Piteşti, Timpurii de Cluj, Mocăneşti, Nana, Scuturător, Pitic de Iaşi.

Cerinţele faţă de condiţiile de mediu. Cireşul este o specie pretenţioasă la lumină şi căldură, în timp ce vişinul are cerinţe mai reduse, putându-se cultiva pe terenuri cu expoziţie nord-vestică sau nord-estică. Partea aeriană a cireşului şi a vişinului rezistă până la -30°C.

Cireşul are o rezistenţă mijlocie faţă de ger, iar vişinul este una dintre cele mai rezistente specii la ger. Cireşul preferă soluri mijlocii sau uşoare nisipo-lutoase sau argilo-nisipoase, profunde, cu drenaj bun. Vişinul, având sistemul radicular mai profund, valorifică şi terenurile mai sărace, cu soluri subţiri, slab erodate, cu condiţia să fie bine drenate. Se evită văile bântuite de curenţi reci în perioada înfloritului. Cireşul are cerinţe moderate. Altoit pe mahaleb reuşeşte şi pe soluri cu umiditate mai redusă. Vişinul se comportă bine atât în zonele secetoase cât şi în regiunile umede.

Particularităţile tehnologice. Vişinul se conduce în tufă, pomii plantându-se la 4/1,5 - 2 m (la soiurile pitice) sau în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de 4/3 – 3,5 m (la soiurile de vigoare mijlocie şi mare).

Cireşul are tendinţa naturală de etajare şi se conduce sub formă de vas ameliorat şi vas aplatizat (soiurile cu creştere globuloasă şi vigoare mai slabă a axului) şi piramidă modificată şi vas pentru celelalte soiuri.

Solul se întreţine ca ogor negru, iar pe terenurile cu pantă mai mare de 6-8% se practică ogorul lucrat combinat cu benzi înierbate, la distanţă de 3-4 intervale una de alta. În perioada de tinereţe, intervalele se pot cultiva cu mazăre, fasole sau alte legume (cartofi, ceapă etc.).

Producţiile la hectar pot ajunge la 10-15 t\ha.

22

Page 23: Curs Master Tehnologii Horticole

TEHNOLOGII VITICOLE

1. Tendinţe şi orientări în viticultura modernăO plantaţie nou înfiinţată reprezintă o investiţie costisitoare ce trebuie recuperată într-un timp cât

mai scurt.Alături de recuperarea mijloacelor investite, fiecare plantaţie trebuie să asigure obţinerea de profit

pe toată durata existenţei ei, iar realizarea indicatorilor calitativi şi cantitativi preconizaţi să se înfăptuiască chiar de la începutul rodirii.

Soluţiile tehnice adoptate la înfiinţare trebuie să asigure posibilitatea de ridicare a productivităţii muncii şi fiabilitatea pentru adaptări la conjuncturi socio-economice noi, pe calea modernizării.

Realizarea unor asemenea obiective impune o analiză şi o gândire adecvată chiar din faza de alegere a amplasamentului, de iniţiere şi de proiectare a înfiinţării noii plantaţii, având la bază totalitatea acumulărilor ştiinţifice şi practice până în prezent.

O asemenea opinie presupune:- adoptarea de soluţii tehnice care să permită mecanizarea şi chimizarea totală, cu consumuri

energetice optime;- promovarea unor sisteme de cultură şi forme de conducere care să permită raţionalizarea şi

standardizarea lucrărilor fitotehnice, în vederea reducerii muncii manuale;- prin aplicarea unui nivel agrotehnic superior se va realiza o prindere optimă după plantare, cu

formarea unor butuci uniformi, ca vigoare şi potenţial productiv.

2. Tipuri de plantaţii viticolePe fondul conceptelor economice şi social utilitare, plantaţiile viticole roditoare pot fi grupate,

după volumul şi destinaţia producţiei în (L. Dejeu, 2004, I.C. Dumitriu, 2007):- plantaţii comercial-industriale – ce se înfiinţează în zone viticole de favorabilitate ecologică,

în areale delimitate pentru cultura economică a viţei-de-vie;- plantaţii viticole mixte – destinate obţinerii de producţie marfă în principal şi pentru

satisfacerea nevoilor de consum familial în secundar;- plantaţii viticole pentru consumul familial – destinate satisfacerii nevoilor proprii, ele sunt

amplasate în imediata apropiere a localităţilor;- plantaţii viticole cu caracter experimental – înfiinţate în unităţi cu profil de cercetare, acolo

unde se urmăreşte verificarea şi promovarea în practică a rezultatelor cercetării ştiinţifice;- plantaţii viticole cu caracter didactic – înfiinţate în unităţi de profil, unde se formează şi se

instruiesc specialiştii (şcoli profesionale de meserii, licee de specialitate, institute de învăţământ superior agronomic).

3. Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoareÎnfiinţarea plantaţiilor de viţă-de-vie necesită investiţii mari, prin care se urmăreşte obţinerea

producţiei sporite de struguri de calitate, folosind tehnologii moderne de cultivare a viţei-de-vie, cu o eficienţă economică superioară.

Pentru atingerea acestor scopuri, la înfiinţarea viilor roditoare trebuie respectate cu stricteţe o serie de măsuri organizatorice şi agrotehnice, deoarece viţa-de-vie creşte şi fructifică pe acelaşi teren timp de 40-50 şi mai mulţi ani.

Greşelile comise în timpul înfiinţării plantaţiei viticole sunt foarte greu de corectat şi-n cele mai multe cazuri ele pot compromite plantaţia.

La alegerea terenului se iau în considerare factorii biotici (condiţiile naturale ce acţionează asupra plantaţiei, condiţiile topografice) şi factorii socio-economici.

Dintre factorii biotici, o importanţă deosebită o au:1) Factorii climatici – determină arealul de cultură a viţei-de-vie şi orientează direcţiile de

producţie; aceştia sunt:a) durata perioadei de vegetaţie este diferită la soiurile de viţă-de-vie: pentru soiurile timpurii –

160 zile, medii – 170 zile şi tardive – 180 zile;

23

Page 24: Curs Master Tehnologii Horticole

b) bilanţul termic global se apreciază prin suma temperaturilor zilnice medii mai mari de 0C pe parcursul perioadei de vegetaţie (între ultimul îngheţ din primăvară şi primul din toamnă); valorile lui sunt: pentru soiurile timpurii, până la 2700, pentru cele medii 2900 şi pentru cele tardive, peste 3400;

c) bilanţul termic activ este suma temperaturilor medii zilnice (mai mari de 10C), de la dezmugurire până la maturarea deplină a strugurilor;

d) bilanţul termic util este suma temperaturilor medii mai mari de 10C, în perioada de la dezmugurit până la maturarea deplină;

e) temperatura medie a celei mai calde luni în perioada de vegetaţie (iulie): pentru soiurile timpurii 18C, medii 20C şi pentru cele târzii 22C;

f) durata strălucirii efective a soarelui trebuie să constituie, pentru soiurile timpurii 1200 h, medii 1400 h şi pentru cele târzii peste 1500 h;

g) cantitatea anuală de precipitaţii pentru cultura viţei-de-vie trebuie să fie de minimum 450 mm, din care 250 mm să cadă uniform în timpul perioadei de vegetaţie.

2) Factorii de relief acţionează puternic asupra temperaturii, bilanţului termic, umidităţii, migrării substanţelor nutritive şi proceselor de eroziune:

a) înclinarea pantelor: 5-12, viile pot fi înfiinţate fără amenajări speciale, folosind diferite procese organizatorice şi agrotehnice. Dacă înfiinţarea plantaţiei este pe o pantă mai mare de 12 , pentru a combate eroziunea solului şi pentru a folosi mijloace de mecanizare se construiesc terase de diferite tipuri;

b) expoziţia pantelor are o influenţă foarte mare asupra bilanţului termic, umidităţii, substanţelor nutritive şi eroziunii. cele mai favorabile expoziţii pentru cultura viţei-de-vie, în mod descrescând sunt: S, SE, SV, E, V, NE, NV. Pe pantele de N nu se recomandă;

c) forma plantelor. În cele mai multe cazuri, pantele sunt neuniforme, concave, convexe, alunecări de teren stabile (active). Cele mai favorabile pentru viţa-de-vie sunt pantele de formă cancavă. Aici regimul termic, hidric şi nutritiv este la un nivel optim şi este mai uniform răspândit. Pantele uniforme sunt mai favorabile pentru organizarea terenului, pentru prelucrarea şi îngrijirea plantaţiei;

d) altitudinea (sau înălţimea de la nivelul mării) influenţează foarte puternic asupra bilanţului termic, cu creşterea înălţimii temperatura scade. Pentru viţa-de-vie, altitudinea favorabilă este între 80 şi 200 m.

3) Factorii litologici prezintă diferite depozite de loessuri, argile, nisipuri, calcare, depozite aluviale. Aceşti factori pot schimba textura solului, pH-ul, gradul de salinizare etc.

Terenurile caracterizate prin depozite litologice, înainte de înfiinţarea plantaţiei viticole trebuiesc supuse ameliorării timp de 2-3 ani.

4) Factorii pedologici – caracterizează însuşirile morfologice, fiziologice, fizice şi chimice ale solului :

a) textura solului (compoziţia granulometrică) variază de la nisipoasă la argiloasă. Textura solului are o influenţă foarte mare asupra permeabilităţii solului (pătrunderea şi circulaţia apei în sol, a aerului etc.). Pentru viţa de vie se pot folosi soluri cu conţinut de argilă de maxim 50 %.

b) grosimea solului (volumul edafic util VEU) – are importanţă foarte mare asupra dezvoltării şi răspândirii sistemului radicular al plantelor. Pentru viţa de vie, grosimea trebuie să fie mai mare de 50 cm până la roca dură.

c) nivelul apelor freatice – trebuie să fie mai jos de 1,5 m de la suprafaţa solului.d) gradul de salinizare şi alcalinizare a solului. Nu se poate cultiva viţa de vie pe terenuri unde

conţinutul sărurilor solubile depăşeşte 100 mg / 100 gr. sol. şi cele care au peste 5 % de Na+ schimbabil.e) reacţia solului şi a depozitelor litologice poate fi diferită. Pentru viţa de vie se admite pH = 5.5

– 8,2, pH 8,2 în sol înseamnă foarte mult CaCO3, care provoacă, cloroza la plantele de viţă de vie.j) excesul de umiditate acţionează negativ asupra dezvoltării plantelor, în sensul că se micşorează

cantitatea de O2 din sol şi are loc asfixierea rădăcinilor, conducând la o scădere bruscă a calităţii strugurilor. Mai des se întâlneşte excesul de umiditate pe pantele concave, pe soluri formate pe argile şi marne. În acest caz, înainte de plantare trebuie efectuate lucrări ameliorative (drenaj), prin care este eliminat excesul hidric pluviometric.

24

Page 25: Curs Master Tehnologii Horticole

5) Factorii social-economici – viţa de vie are un caracter de cultură intensiv, cu un volum crescut de lucrări manuale, care ajung la 100-150 zile / om la 1 ha. Apoi, viţa de vie cere un consum ridicat de materiale şi un volum mare de transporturi, de aceea, la înfiinţarea plantaţiilor viticole se va ţine cont de existenţa forţei de muncă, apropierea de căile de comunicaţii, centrele populate, posibilitatea de racordare la utilităţile obligatorii (energie electrică, apă, canalizare etc.).

4. Proiectul de organizare a terenului Cuprinde un ansamblu de măsuri şi lucrări care urmăresc:

utilizarea completă şi raţională a pământului; asigurarea condiţiilor pentru executarea mecanizată a lucrărilor; creşterea fertilităţii solului; alegerea şi amplasarea soiurilor de portaltoi şi viţe roditoare; tehnologia pregătirii terenului şi plantarea viţei de vie; instalarea mijloacelor de susţinere a butucilor; lucrările agrotehnice în plantaţiile de vii roditoare.

Organizarea terenului are scopul de a facilita organizarea şi executarea diferitelor lucrări agrotehnice, de a folosi mijloace de mecanizare, de a amplasa soiurile de portaltoi şi de viţe roditoare, de a lupta împotriva eroziunii solului şi de a modela, într-o oarecare măsură, factorii ecologici.

Organizarea teritoriului constă în divizarea lui în unităţile teritoriale de exploatare a plantaţiilor viticole, care sunt :

1) parcela – cea mai mică unitate teritorială. Parcelele pot avea suprafaţa cuprinsă între 1-5 ha, în funcţie de gradul de înclinare a pantei. Lăţimea standard este 100 m, lungimea parcelei poate fi de 100-500 m.

2) tarlaua – este alcătuită din mai multe parcele şi este unitatea teritorială de bază pentru executarea lucrărilor mecanizate şi amplasarea compactă a soiurilor de viţă de vie. Lungimea unei tarlale, cea mai convenabilă pentru lucrările mecanizate este 850 m, dar poate varia în funcţie de forma de relief. Lăţimea tarlalei depinde de gradul de înclinare şi poate fi, la panta de 5-8o de 150-200 m, la 8-12o de 100-150 m, iar pe pantele plane poate fi 350-500 m. Forma tarlalei – dreptunghiulară, ceea ce dă posibilitatea de a lucra mecanizat mai uşor parcela, dar, în funcţie de relief, poate avea forma de trapez sau triunghi.

3) trupul – este alcătuit din mai multe tarlale şi poate avea o suprafaţă de 150-500 ha. Această unitate teritorială cuprinde toate elementele necesare pentru exploatarea raţională a plantaţiei viticole ca : reţeaua de drumuri, canale de evacuare a apelor, reţea de alimentare cu apă, construcţii tehnologice şi construcţii socio-gospodăreşti.

În afară de aceasta, pe perimetrul trupului viticol se pot înfiinţa perdele de protecţie, alcătuite din diferite specii forestiere.

Reţeaua de drumuri. Drumurile între parcele : 4-5 m, între tarlale, 6-8 m, drumurile magistrale, mai mult de 8 m. Canalele de evacuare a apelor se folosesc pe teren cu panta până la 12 o, unde terenul nu este terasat.

Alegerea şi amplasarea soiurilor este una din cele mai importante lucrări de proiectare. La alegerea soiurilor se ţine cont de:

- adaptarea lor la condiţiile pedoclimatice;- afinitatea altoiului cu portaltoiul;- tipul de sol etc.

O mare importanţă la înfiinţarea viilor o are alegerea soiurilor de portaltoi. Soiurile de portaltoi se aleg în funcţie de conţinutul CaCO3 solubil din sol şi de rezistenţa la secetă.

La alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare se ţine seama de lista soiurilor omologate pe zonele viticole, de direcţia de utilizare a soiurilor, de factorii de biotop, climatici, pedologici, de relief.

25

Page 26: Curs Master Tehnologii Horticole

Factorii climatici limitează soiurile după perioada de vegetaţie şi bilanţul termic necesar maturării boabelor.

Soiurile de viţă de vie, după perioada de vegetaţie de la dezmugurit până la maturarea deplină, se împart în:

- extratimpurii: > 1950oC (cu 15 zile mai înainte decât soiul Chasselas ;- timpurii: 2600oC (odată cu Chasselas) ;- medii: 2500oC (15 zile după Chasselas) ;- târzii: 3000-3050oC (cu 30 zile după Chasselas) ;- foarte târzii: 3100 … (cu 45 zile după Chasselas).Factorii pedologiei influenţează dezvoltarea plantaţiilor, fertilitatea lor şi calitatea strugurilor. Pentru diferite grupe de soiuri se cer anumite condiţii de sol:

pentru soiurile pentru vinurile albe - soluri cu textură uşoară (nisipoasă); vinurile roşii - textură mai grea (lutoase, argiloase); struguri de masă - pe soluri bine aprovizionate cu elemente nutritive, cu umiditate şi

permeabilitate favorabile.Pentru soiurile de masa indicele glucoacidimetric (Zah / Acid) normal 20-30; mai mare de 30 –

dulci; mai mic de 20 – acre.

Relieful influenţează calitatea strugurilor şi se amplasează astfel:- 1/3 inferioară – soiuri de masă;- 1/3 mijlocie, – vinuri roze;- 1/3 superioară, platou – vinuri albe.

5. Lucrările ameliorative, antierozionale Constau din următoarele etape:1) defrişarea şi eliminarea arborilor şi arbuştilor, butucilor, pietrelor ş.a., obstacole care pot

deteriora maşinile şi utilajele în timpul mobilizării profunde a solului. La defrişare este obligatorie scoaterea din sol a cioturilor.

2) nivelarea terenului – prezenţa denivelărilor pe teren acţionează negativ la evacuarea excesului de apă (drenajul extern), la repartizarea uniformă a îngrăşămintelor, la pichetarea terenului şi alte lucrări. Nivelarea constă în aplatizarea relativă a suprafeţei terenului şi trebuie efectuată imediat după defrişare.

3) fertilizarea terenului – viţa de vie se cultivă pe pante afectate de eroziune, cu un conţinut scăzut de substanţe nutritive şi, ţinând cont de longevitatea plantelor, trebuie fertilizat solul cu o cantitate mare de îngrăşăminte organice şi minerale. În funcţie de cartarea agrochimică se stabilesc dozele: gunoi de grajd: 30-120 t/ha; P2O5 – 150-200 kg/ha s.a.; 200-250 kg K2O.

4) desfundarea solului, la o adâncime de 50 – 60 cm, cu întoarcerea brazdei, în scopul încorporării îngrăşămintelor aplicate în dozele de mai sus, urmată de o nivelare cu grapa, ataşată în locul utilajului de desfundat.

5) măsurile antierozionale, pe pante până la 12o constau în: arătura pe curbele de nivel, amplasarea tarlalelor de-a lungul curbelor de nivel, astfel încât rândurile de viţe să fie amplasate perpendicular pe direcţia pantei sau paralel cu curbele de nivel, numărul canalelor de evacuare a apei executate la marginea tarlalelor, înierbarea rândurilor peste un anumit număr de rânduri de viţe, repetarea desfundatului (h = 40-50 cm) peste 3-4 rânduri.

Dacă înclinarea este de peste 12 o , este necesară terasarea. Terasa constă dintr-o platformă care poate fi orizontală, înclinată spre aval, spre amonte, precum şi un taluz (fig. 1). Lăţimea platformei se determină în funcţie de pantă: mare – platformă mică, taluz înalt şi invers.

Platformele teraselor vor bine întreţinute şi fertilizate înainte de plantare.

26

Page 27: Curs Master Tehnologii Horticole

Fig. 1 - Elementele unei terase: Lp-lăţimea terasei; Pp-panta platformei; Ri-raportul de înclinare al taluzului It - înălţimea taluzului;

(după A.Oprea şi O.Carabulea,2003)

6. Alegerea sistemului de cultură şi a formei de conducere a butucilorÎn multe zone de cultură a viţei de vie de la noi din ţară temperaturile minime absolute din timpul

iernii coboară uneori sub limita de rezistenţă a viţei de vie, ele producând afecţiuni ale organelor butucului situate deasupra solului, în special a mugurelui principal din ochiul de iarnă, cel care este implicat direct în realizarea potenţialului productiv al butucului.

Pierderile cauzate se corelează cu nivelul temperaturilor minime absolute, cu soiul, cu sistemul de conducere şi cu gradul de pregătire a plantelor pentru a rezista acestor condiţii vitrege.

Aceste realităţi impun o serie de măsuri obligatorii ce trebuiesc aplicate la înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare:

- alegerea amplasamentelor;- alegerea soluţiilor de organizare interioară şi de amenajare antierozională a terenului;- alegerea direcţiei de producţie şi a sortimentului de soiuri, implicit afinitatea altoi-portaltoi;- alegerea sistemului de cultură, cu sau fără protejare a butucilor pe timpul iernii;- alegerea formei de conducere a butucilor (Şt. Oprea, 2001, L. Dejeu, 2004, P. Piţuc şi colab.,

1980, I.C. Dumitriu, 2007).

Sistemul de cultură – impus de cele patru zone de cultură din România: zona de cultură protejată, semiprotejată, neprotejată, zona cu sisteme de cultură diferite în cadrul aceloraşi podgorii, ca urmare a variabilităţii temperaturii minime absolute, dar şi a orografiei şi expoziţiei terenului:

- pe treimea inferioară a pantei – sistemul de cultură protejată sau semiprotejată;- pe treimea mijlocie şi superioară – cultura neprotejată a viţei de vie.

Ca expresie tehnologică, în practica viticolă, un sistem de cultură poate fi definit, sub aspect morfologic, prin:

- organele de schelet caracteristice (tulpină, capul butucului, cordon, braţe);- elementele active existente pe butuc (lemn de doi ani, cepi, coarde);- locul şi înălţimea la care sunt inserate elementele active.

Cele trei sisteme de cultură întâlnite în România sunt:- sistemul de cultură clasică joasă;- sistemul de cultură mixt;- sistemul de cultură înaltă (semiînaltă şi înaltă).

7. Procedee agrotehnice utilizate în plantaţiile de viţă de vie în perioada de vegetaţie.În cursul perioadei de vegetaţie a viţei de vie se intervine asupra butucului, prin lucrări şi operaţii

“în verde” în scopul reglării proceselor de creştere şi fructificare. Prin ele se completează sau se implementează efectul tăierilor în uscat.

În funcţie de necesitatea executării lor operaţiile şi lucrările în verde se pot grupa în: obligatorii (plivitul, legatul lăstarilor);ocazionale (ciupit, copilit, cârnit, desfrunzitul parţial, incizia inelară).

a) Copilitul - constă în suprimarea totală sau parţială a lăstarilor parţiali – copililor, care cresc din mugurii de vară la subsoara frunzelor; în unele cazuri, această lucrare dă rezultatele scontate, mai ales în plantaţiile dese, la soiurile predispuse dezvoltării abundente a copililor, iar în anii cu multe precipitaţii, la plantaţiile de portaltoi, în zonele mai răcoroase.

Scopul copilitului constă în:- reducerea gradului de umbrire a frunzelor lăstarului principal (mai ales partea de mijloc), în

scopul iluminării mai bune a strugurilor şi boabelor;

27

Page 28: Curs Master Tehnologii Horticole

- reducerea suprafeţei de transpiraţie foliară, ce măreşte dimensiunile, savoarea boabelor şi recolta;

- întreruperea, în unele cazuri, a creşterii copililor ce folosesc substanţele nutritive ale butucului, stimulând astfel dezvoltarea mai intensă a mugurilor fertili, strugurilor şi boabelor.

În funcţie de starea butucilor, copilii pot juca, atât un rol pozitiv, cât şi unul negativ. În primul, ei dau posibilitatea restabilirii corelaţiei dintre sistemul radicular şi partea aeriană, ei pot fi folosiţi la formarea rapidă a butucilor, asigurând totodată şi o producţie corespunzătoare.

Majoritatea specialiştilor sunt de acord cu copilitul parţial, nu cu copilitul total. Copilitul parţial constă din suprimarea, prin ciupit cu mâna, a vârfului de creştere a copilului,

împreună cu frunzele tinere, păstrându-se, în acelaşi timp frunzele de la bază (4-5 frunze), capabile de fotosinteză.

Copilitul total, în varianta folosită la viţele portaltoi, se realizează cu suprimarea în întregime a copilului; nu se recomandă la soiurile de viţă roditoare.

b) Ciupitul - constă în suprimarea vârfului de creştere (coroniţei) a lăstarilor verzi, în scopul: - intensificării creşterii părţilor laterale inferioare ale lăstarilor (inflorescenţelor, florilor,

boabelor) şi reducerii procesului de cădere a florilor;- forţării creşterii lăstarilor rămaşi dar şi a încetinirii creşterii celor viguroşi, în scopul

dezvoltării lor uniforme;- grăbirii procesului de formare a butucilor tineri;- uşurării efectuării lucrărilor asupra butucilor, în viile cu densitate mare, (ciupitul puternic la

cultura vitei de vie fără suport şi a celor cu creşterea liberă a lăstarilor);- forţării dezvoltării copililor pe lăstarii lacomi (de ex., după ger), pentru formarea corzilor din

copili, care pot fi folosite în anul următor;- creşterii fertilităţii mugurilor;- suplimentării recoltei pe copili, în anii când butucii sunt afectaţi de gerurile de iarnă sau

îngheţurile de primăvară.Ciupitul încetineşte creşterea lăstarului ciupit pentru 12 – 15 zile, timp în care el se îngroaşă,

accelerând creşterea copililor, inflorescenţelor, florilor şi ameliorând fecundarea. Ca rezultat al acestei operaţiuni în verde - florile şi rodul legat se scutură mai puţin - (în special la

soiurile predispuse la scuturare şi la cele cu flori funcţional femele), ceea ce conduce la o creştere a recoltei cu 25 – 30 %:

La soiurile predispuse la scuturarea florilor şi a rodului, ciupitul se face obligatoriu înainte de înflorit, sau la începutul lui.

Se ciupesc numai lăstarii viguroşi. Nu se ciupesc lăstarii slab dezvoltaţi şi cei de pe cepul de înlocuire si nici lăstarii butucilor cu

creştere slabă. Ciupitul nu se face în anii secetoşi la soiurile cu creştere slabă.

c) Cârnitul lăstarilor - se face la sfârşitul perioadei de creştere a lăstarilor, adică, sfârşitul lui iulie – începutul lui august; în acest timp vârfurile lăstarilor care au încetat să crească se îndreaptă.

La cârnit se înlătură partea superioară a lăstarilor cu 6-10 internodiii nedezvoltate, sau cea de deasupra nodurilor 14 – 16 de la baza lăstarilor.

Lungimea părţii înlăturate nu trebuie să depăşească 15 – 20 % din lungimea totală a lăstarilor.

Avantajele cârnitului: creşte activitatea fotosintetică a frunzelor rămase; se îmbunătăţesc condiţiile de lumină, de aerisire, de efectuare a lucrărilor mecanizate; totodată creşte greutatea boabelor, a strugurilor, a conţinutului de zahăr în must; viţele se maturizează mai bine; creşte fertilitatea embrionară a mugurilor; creşte rezistenţa butucilor la iernare.

28

Page 29: Curs Master Tehnologii Horticole

d) Legarea lăstarilor verzi este lucrare obligatorie, deoarece viţa de vie are ţesuturi mecanice slab dezvoltate:

lăstarii de 40 – 50 cm lungime se îndoaie la pământ, influenţând astfel negativ fotosinteza şi aerisirea părţii aeriene a viţelor, în acelaşi timp favorizând condiţiile de apariţie şi dezvoltare a bolilor şi dăunătorilor;

lăstarii nelegaţi se rup uşor în timpul efectuării lucrărilor mecanizate; de aceea lăstarii se dirijează printre sârmele duble sau se leagă pe mijloacele de susţinere;

în timpul vegetaţiei legatul se face de 3 – 4 ori:- prima dată, când au 40 – 50 cm lungime;- apoi, în caz de necesitate, pe măsura creşterii lăstarilor; - la legat, lăstarii se repartizează uniform, vertical sau oblic, dar nu mai mult de doi

împreună;- pe spalier să nu rămână locuri goale (“ferestre”), deoarece se pot forma goluri artificiale

pe rânduri; - legatul în “mănunchi” influenţează negativ, prin reducerea fotosintezei şi favorizarea

atacului bolilor şi dăunătorilor;- pentru legat se folosesc diferite materiale: rafie, liber de tei topit, deşeurile fabricilor de

confecţii şi tricotaje, cablu special cu dispozitiv pentru legat, cleme din plastic de diferite tipuri.

e) Dezfrunzitul parţial - se practică mai des în regiunile viticole din nord, unde nu este suficientă lumină în perioada maturării boabelor.

Scopul lui constă în favorizarea maturării boabelor şi preîntâmpinarea putrezirii lor: se înlătură mai întâi frunzele din partea inferioară, care au început a se îngălbeni şi umbresc

strugurii; se înlătură limbul frunzelor, lăsându-se peţiolul. Aceasta operaţiune are o influenţă pozitivă mai ales la soiurile destinate producerii vinurilor de

calitate superioară, ea executându-se mai aproape de maturarea boabelor.

f) Răritul inflorescenţelor - se aplică în condiţii lipsite de irigare, în scopul creşterii calităţii recoltei, în cazul (supraîncărcării) supraproducţiei butucilor. Se înlătură vârfurile inflorescenţelor sau ramificaţiile lor inferioare (cârceii). Operaţiunea se face imediat după înflorit, ea fiind mult mai eficientă la soiurile de masă.

Reducerea numărului de inflorescenţe se va face în funcţie de fertilitate soiurilor şi nivelul măsurilor agrotehnice aplicate (C. Ţârdea, 1995; L. Dejeu, 2004):

- în cazul soiurilor de masă, cu struguri foarte mari, în medie 300 – 500 g (Cardinal, Afuz Ali) se lasă până la 14 – 16 inflorescenţe pe butuc;

- la soiurile cu struguri mari, în medie 200 – 300 g (Muscat Hamburg, Coarnă), numărul maxim de inflorescenţe va fi de 24 – 26;

- la soiurile cu struguri mici, în medie 100 – 200 g (Perla de Csaba, Chasselas d’ore), numărul maxim este de 30 – 32 inflorescenţe pe butuc.

Reducerea numărului de inflorescenţe pe butuc, are ca efect, în primul rând, sporirea în greutate a strugurilor (30 – 40%), o dezvoltarea normală a boabelor şi respectiv, creşterea producţiei globale cu 10 – 15%. Prin acestea se asigură realizarea unui procent sporit de producţie-marfă.

g) Incizia inelară - constă în tăierea şi înlăturarea unui inel de scoarţă de 3 – 5 mm lăţime, sau în întreruperea circulaţiei sevei prin incizare, fără scoaterea inelului de pe lăstar.

Operaţia poate fi executată: la baza coardei de rod, sub prima inflorescenţă de la bază, pe lăstarii fertil; incizia inelară se face cu 3 – 5 zile înainte de înflorit, pentru legarea unui procent sporit de

boabe; sau, cu 3 – 5 zile după înflorit, pentru grăbirea creşterii boabelor şi ciorchinilor; sau şi mai târziu, la pârgă, pentru accelerarea maturării boabelor.

29

Page 30: Curs Master Tehnologii Horticole

Efectul maxim al lucrării este atunci când este efectuată până, sau la începutul înflorii. Cu ajutorul ei strugurii pot fi măriţi de 1,5 – 2 ori. Incizia se face cu cuţite speciale (incizoare), cu doua lame paralele. Scoarţa se restabileşte (se vindecă) în timp de 15 – 20 zile.

h) Polenizarea artificială suplimentară - reprezintă o lucrare agrotehnică eficientă de sporire a recoltei de struguri. La noi în ţară, pierderea de recoltă este legată, uneori, de căderea florilor şi boabelor, constituind, în unii ani climatici, cca. 60 – 80 %.

Majoritatea soiurilor cultivate au flori hermafrodite, legatul bobului fiind rezultatul autopolenizării. Însă, el poate fi îmbunătăţit prin polenizare suplimentară cu polenul de la alte inflorescenţe, butuci sau soiuri.

Rezultate favorabile pot fi obţinute la polenizarea suplimentară a soiurilor cu flori funcţional femele (Coarnă Neagră, Bicane), care se cultivă în sortiment biologic cu soiuri care au flori hermafrodite (Chasselas).

Polenizarea se va face de la orele 9 – 10 dimineaţa până la orele 17, în două etape: - la înflorirea a 40 – 50 % din flori; - la înflorirea a 70 – 80 % din flori; - dar poate fi efectuată şi numai o singură dată, la înflorirea a 70 – 75 % din flori.

i) Plivitul - este una dintre operaţiile în verde considerată de mare importanţă, în special la cultura soiurilor de struguri pentru masă, ea aplicându-se la începutul perioadei de vegetaţie.

Micşorarea numărului de lăstari de pe butuc are ca efect fortificarea celor rămaşi, în sensul creşterii în lungime şi grosime, dar trebuie să reţinem că, un plivit prea sever, cu îndepărtarea unui număr mare de lăstari, conduce la creşterea exagerată a lăstarilor şi diminuarea vigorii normale a butucilor.

Numărul de lăstari verzi la 1m liniar (N. Prestniov, 2000; I. Olteanu, 2000; L. Dejeu, 2000, 2004; I.C. Dumitriu, 2007) depinde şi de particularităţile biologice ale solului dar şi de condiţiile de cultură:

pentru soiurile cu struguri mici şi suprafaţa foliară mică (Riesling de Rhin, grupa Pinot, Cabernet), se lasă câte 30 lăstari la 1 m liniar de spalier;

pentru soiurile mai fertile şi cu o suprafaţă mai mare a frunzelor (Aligote, Fetească, Muscat Ottonel) se lasă 25-30 lăstari la 1 m liniar de spalier;

pentru cele de masă, la care trebuie obţinuţi struguri mari se lasă numai 20-25 lăstari la 1 m liniar.

Pentru realizarea unei recolte de 100-120 q/ha, norma optimă de lăstari, în funcţie de soi, este 60-100 mii/ha: 

Primului plivit se recomandă a fi efectuat către sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie, atunci când pot fi deosebiţi lăstarii slabi de cei viguroşi, cei fertili de cei sterili, adică, cu câteva zile după apariţia inflorescenţelor, când lăstarii au 12 – 15 cm lungime.

Al doilea plivit poate fi executat la 1,5 – 2 săptămâni după primul.

La început se plivesc soiurile cu creşterea maximă timpurie a lăstarilor (până la înflorire)-(Aligote, Chasselas, Pinot), apoi cele cu creşterea intensă a lăstarilor (după înflorire)- (Cabernet, Traminer, Riesling de Rhin).

8. Alegerea distanţelor de plantare şi orientarea rândurilor.Distanţele de plantare în plantaţiile de vii roditoare, respectiv densitatea butucilor la unitatea de

suprafaţă influenţează: potenţialul productiv şi de calitate; productivitatea muncii; economicitatea plantaţiilor în ansamblu.

Din această cauză, alegerea distanţelor de plantare va fi realizată în funcţie de:

30

Page 31: Curs Master Tehnologii Horticole

condiţiile de biotop; soi; afinitatea partenerilor altoi / portaltoi; tipul de plantaţie proiectat; sistemul de cultură; forma de conducere a butucilor; aspectele de ordin socio-economic.

Viticultura tradiţională din România a folosit, în decursul timpului, distanţe de plantare diferenţiate:

- 1m / 1m – în Banat;- 1,8 m / 1,8 m – în partea centrală şi de sud a Moldovei.

În etapa actuală s-a ajuns la o stabilitate a distanţelor de plantare, diferenţiate totuşi, de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile specifice de biotop, de experienţa acumulată, de aspecte de ordin socio-economice:

în Franţa, distanţele de plantare recomandate şi practicate variază în jurul a 2-3 m între rânduri şi 1,25 m–1,5 m între butuci pe rând (J. Branas, 1974);

în Italia de 2,5–3,0 m / 1,5–2,0 m şi chiar mai mari în partea de sud (E. Itolo, 1985); în Germania distanţele de plantare variază în limite foarte largi, de la 1,5 – 1,8 m la 2,0–3,0 m

între rânduri şi între 1,2 m–1,6 m între butuci pe rând (M. Fregoni, 1986, Schnckenburger, 1972); în SUA distanţele practicate frecvent (California) sunt de 3,0 m / 1,5 m (H. Olmo, 1972).

În România, problema distanţelor de plantare a făcut obiectul numeroaselor studii şi cercetări în urma cărora au rezultat o serie de orientări diferite.

o primă orientare, sprijinită pe caracterele biologice, recomandă distanţe de plantare de 2,0 – 2,2 m / 1,0 – 1,2 m; aceste limite asigură o densitate de 4.000 – 5.000 butuci / ha, dar şi posibilităţi de mecanizare (tractoare de tip SV – 445, VR – 445);

cel de-al doilea curent – adept al distanţelor mari de plantare – recomandă 2,5 – 3,0 m între rândurile de plante, ce corespunde zonelor viticole cu soluri fertile, unde se poate recomanda sistemul de cultură neprotejată, folosindu-se soiuri viguroase, cu potenţial mare de producţie; aceste distanţe sunt în sprijinul mecanizării care poate fi aplicată cu un randament sporit, în scopul creşterii productivităţii muncii şi a economicităţii (L. Mihalache şi colab, 1991, L. Dejeu, 2004, I. Olteanu şi Şt. Oprea, 1997);

cea de-a treia orientare este bazată pe conceptul că sporirea densităţii butucilor / unitatea de suprafaţă prin micşorarea distanţelor de plantare reprezintă un mod de sporire a recoltei de struguri pe unitatea de suprafaţă; s-au recomandat 15.000–20.000 butuci / ha, în plantaţiile superintensive, iar posibilităţile de mecanizare erau parţiale, deoarece se foloseşte tractorul încălecător.

Unităţile de cercetare viticolă din fiecare zonă de cultură au promovat unele soluţii diferenţiate pe podgorii şi areale de cultură, în funcţie de condiţiile naturale, tipul de plantaţii, soiurile cultivate, sistemul de cultură:

distanţe mici de plantare de 1,2–1,5 m / 1,0 m – în plantaţiile familiale, înfiinţate în grădina de lângă casă, cu protejarea butucilor pe timpul iernii;

distanţe mijlocii de plantare de 2,0–2,2 m / 1,0–1,2 m – în plantaţiile de tip industrial – comercial, amplasate pe soiuri cu fertilitate redusă şi unde se plantează soiuri de vigoare mijlocie, cu sistem de cultură semiînaltă sau înaltă;

distanţe mari de plantare de 2,5–3,0 m / 1,2–1,5 m, în plantaţii amplasate pe soluri cu fertilitate naturală mai ridicată, unde se cultivă soiuri cu vigoare mijlocie-mare, în sistem de cultură semiînaltă şi înaltă, cu forme de conducere adecvate.

Orientarea rândurilor.

În plantaţiile viticole, orientarea rândurilor se stabileşte în funcţie de condiţiile de biotop, în scopul:

31

Page 32: Curs Master Tehnologii Horticole

diminuării procesului de eroziune pe terenurile solificate şi a deflaţiei eoliene pe nisipuri; permiterii creşterii gradului de mecanizare; reducerii costurilor de producţie.

În aceste condiţii prezentăm câteva exemple de orientare a rândurilor: pe terenuri plane sau cu o pantă de 5-6 %, rândurile sunt orientate pe direcţia N-S, favorizând

astfel folosirea mai uniformă şi eficientă a luminii; pe terenuri cu panta de până la 10-12 % , rândurile se orientează perpendicular pe linia de cea

mai mare pantă, respectiv pe direcţia curbelor de nivel; în acest mod se realizează o diminuare a procesului de eroziune, a consumurilor energetice, a muncii manuale, tocmai prin promovarea integrală a mecanizării;

pe terenurile amenajate în terase, rândurile de plante se orientează de-a lungul platformelor, respectiv E-V pe expoziţie S, N-S pe expoziţie E şi V;

pe terenurile afectate de vânturi puternice care au o direcţie dominant constantă, rândurile se orientează pe direcţia vântului dominant, înlesnind în acest fel drenarea / scurgerea curenţilor de aer pe intervalele dintre rânduri; astfel se previne o eventuală prăbuşire a butucilor împreună cu sistemul de susţinere;

pe nisipuri sau pe terenuri nisipoase orientarea rândurilor se face perpendicular pe direcţia vântului dominant, în acest mod se creează un obstacol împotriva deflaţiei eoliene a particulelor de nisip;

pe terenurile situate în zone irigabile, rândurile de plante se orientează în aşa fel încât să poată uşura aplicarea irigării cu eforturi energetice şi financiare cât mai mici.

9. Tehnologia de înfiinţare a plantaţiilor de vii roditoare.a) Pregătirea terenului în vederea plantăriiPregătirea terenului în vederea plantării este asemănătoare cu pregătirea terenului în vederea

plantării viţelor forţate şi altoite în şcoala de viţe. Principalele operaţiuni pentru pregătirea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole acestea

sunt reprezentate de: curăţirea terenului, fertilizare, îngrăşarea acestuia şi desfundarea terenului.Terenul ce urmează a fi plantat sau destinat înfiinţării plantaţiilor viticole, după ce a fost parcelat

se curăţă de toate resturile lemnoase şi nu numai, rezultate din defrişarea plantaţiilor vechi existente sau a prezenţei anumitor arbori sau arbuşti. Această lucrare de curăţire a terenului se face adesea mecanizat folosindu-se şi pluguri speciale tractate de tractoare (fig. 2).

Pentru fertilizarea solului pe terenurile pe care analizele agrochimice efectuate în vederea stabilirii nivelului de fertilitate au indicat o insuficienţă în ceea ce priveşte prezenţa în profunzimea profilului de sol a elementelor nutritive, se vor administra îngrăşăminte organice, cel mai des utilizate fiind gunoiul de grajd şi unele îngrăşăminte chimice. Acestea se răspândesc uniform la suprafaţa parcelei destinate înfiinţării plantaţiilor viticole şi se încorporează în sol prin efectuarea lucrărilor de desfundat.

Desfundatul este o lucrare de mobilizare a solului pe o adâncime care variază între 60–100 cm, în sensul schimbării straturilor de orizont ce compun profilul solului respectiv. Lucrarea de desfundat are ca

32

Fig. 2 - Utilaj pentru curăţareasuprafeţelor de resturi lemnoase

(www.vigneto.ro)

Page 33: Curs Master Tehnologii Horticole

scop mărirea capacităţii solului de reţinere a apei, de a intensifica activitatea microbiologică din sol astfel asigurându-se condiţii optime pentru creşterea şi fructificarea viţei de vie (fig. 3).

Desfundatul terenului destinat cultivării viţei de vie este recomandat de faptul că plantaţiile viticole au o longevitate de la 40-60 ani, această lucrare de desfundare se face şi în vederea reînfiinţării plantaţiilor viticole.

După desfăşurarea unei astfel de operaţiuni vor rezulta diverse gropi şi denivelări de teren fapt pentru care se va aplica o lucrare de nivelare (fig. 4).

Ca lucrare obligatorie recomandată în tehnica pregătirii terenului este şi semănatul suprafeţei cu Facelia sp., plantă ce conţine în rădăcinile sale o substanţă nematofugă (în scopul eliberării suprafeţei de prezenţa eventualilor netamozi din sol, aceştia fiind principalii vectori de transmitere a virusurilor de la o plantă către una sănătoasă) şi totodată fiind şi o plantă meliferă. După înflorit se va cosi şi se va lăsa ca mulci pe suprafaţa solului urmând ca prin arătura de toamnă,executată înaintea efectuării pichetării, masa verde rezultată şi aflată în diferite stadii de descompunere să fie încorporată la adâncimea de 18-20 cm.

Pichetarea terenuluiPichetarea terenului reprezintă o lucrare ce constă în fixarea pe teren a locului pe care-l va ocupa

fiecare viţă de vie. Denumirea de pichetat vine de la faptul ca locul fiecărei plante se marchează cu un ţăruş denumit pichet. Înainte de pichetare se vor stabili distanţele de plantare dintre rândurile de viţă de vie respectiv dintre plante pe rând, orientarea rândurilor şi sistemul de pichetaj. În vederea stabilirii distanţelor dintre rândurile de viţa de vie şi dintre butuci pe rând se va ţine seama de condiţiile ecopedoclimatice din zona respectivă, de vigoare, astfel încât din distanţele alese să se realizeze un spaţiu de nutriţie optim pentru desăvârşirea proceselor de creştere şi fructificare, respectiv un volum edafic util individual optim.

Astfel în condiţiile unui sol şi a unor terenuri mai puţin fertile, a căror vocaţie pentru viticultură nu este favorabilă, distanţele de plantare vor fi mai mari astfel încât prin sistemul radicular al plantei să se poată explora un volum mai mare de sol.

33

Fig. 3 Utilaje pentru executarea desfundatului(www.vigneto.ro)

Page 34: Curs Master Tehnologii Horticole

În funcţie de panta terenului şi de amenajările

antierozionale executate anterior plantării pichetajul poate fi:- pe curbe de nivel – în terenuri neamenajate în terase;- în prelungirea plantaţiilor vechi – când plantaţia nouă se înfiinţează alături sau în prelungirea

unei vechi;- pe terase – rândurile se orientează în lungul teraselor unde de regulă se practică pichetatul în

chincoz.

Fertilizarea de bază a terenului.La înfiinţarea noilor plantaţii viticole se alocă, cu precădere, terenuri în pantă, erodate, de cele mai

multe ori cu un conţinut scăzut de humus şi elemente nutritive uşor accesibile plantelor; totodată, prin lucrările complexe, antierozionale sunt scoase la suprafaţă straturi din adâncime, astructurate şi sărace în elemente nutritive.

Aceste realităţi apărute încă de la pregătirea terenului impun o fertilizare corespunzătoare chiar din această etapă iniţială de pregătire.

La baza stabilirii corecte a tipului şi dozelor de îngrăşăminte (organice şi de sinteză) ce trebuiesc aplicate la fertilizarea de bază stă cartarea agrochimică executată de specialiştii Oficiilor de Studii pedologice şi Agrochimice Judeţene; cu ajutorul acestui studiu se poate evidenţia:

necesitatea aplicării şi încorporării amendamentelor; refacerea şi creşterea nivelului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive; asolamentul de 3-4 ani, în care este specificată structura de culturi, nivelul de aprovizionare şi

tipul de îngrăşământ specific culturii anuale sau perene recomandate.

10. Plantarea viţei de viea) Procurarea materialului săditor. Viţele se pot cumpăra de la magazine specializate şi se recomandă a se procura întotdeauna cu 3-

5% mai multe viţe decât este necesar, pentru a le înlocui pe cele care nu se prind.Viţele pentru plantat trebuie să fie de bună calitate: - lungimea portaltoiului să fie de 38-42 cm;- sudura la punctul de altoire să fie perfectă;

34

Fig. 4 - Utilaje specifice nivelării terenului (www.vigneto.ro)

Page 35: Curs Master Tehnologii Horticole

- să aibă cel puţin două rădăcini principale dispuse simetric în jurul butaşului, cu lungimea maximă de 15 cm şi grosimea la bază de cel puţin 2 mm în diametru;

- să aibă cel puţin o cordiţă bine dezvoltată pe o lungime de minim 15 cm.Pentru grădinile din zonele nisipoase se procură pentru plantare viţe nealtoite (pe rădăcini

proprii).  Se pot cumpăra coarde de viţă nobilă (Vitis vinifera) care se secţionează în fragmente de circa 40 cm, extirpându-li-se ochii de la bază cu un briceag şi se plantează direct în sol. Aceşti butaşi cu 4-6 ochi se pot planta în gropi făcute cu ajutorul unui ţăruş. Li se acordă aceleaşi îngrijiri ca şi viţelor altoite.

b) Pregătirea viţelor în vederea plantăriiAnterior pregătirii viţelor, o lucrare obligatorie o constituie scosul din depozitul de păstrare şi

verificarea materialului de înmulţire săditor viticol. În funcţie de ritmul plantării din câmp se vor scoate din depozitele de păstrare eşantioane din

material, în vederea stabilirii controlului privind starea de sănătate a lemnului, a mugurilor şi a rădăcinilor precum şi asupra gradului de deshidratare suferite pe timpul însilozării.

O altă verigă importantă este fasonarea, parafinarea şi mocirlirea plantelor de viţă de vie în vederea plantării.

Fasonarea constă în scurtarea rădăcinilor şi a cordiţei în suprimarea ciotului de la altoi şi eliminarea eventualelor rădăcini aflate la nodurile intermediare ale portaltoilor (fig. 5).Fasonarea este de trei feluri:

1. fasonare de tip scurt cordiţa de 2-3 ochi şi rădăcinile scurtate la 1-2cm), folosită în situaţia în care plantarea viţelor se face cu plantatorul. Astfel, productivitatea este mult crescută, prin efectuarea orificiilor de plantare, administrându-se şi apa;

2. fasonarea lungă - impune prezenţa unei cordiţe de 30 cm şi a unor rădăcini cu lungime de 10-15 cm. Acest tip de fasonare se foloseşte pe nisipuri în situaţia de înfiinţării plantaţiilor cu viţe nealtoite;

3. fasonarea de tip mijlociu presupune existenţa unei cordiţe de 4-6 ochi şi rădăcini de 6 cm. O astfel de fasonare este cea mai folosită şi se practică la plantarea obişnuită.

Parafinarea viţei de vie are ca scop evitarea deshidratării acesteia. Această lucrare constă în introducerea viţelor cu vârful – pe o lungime de 10-20 cm – într-un amestec de parafină, colofoniu şi bitum.

Mocirlirea se realizează prin introducerea întregului sistem radicular şi a unei porţiuni de 15 cm din tulpină într-un amestec format din 2/3 pământ şi 1/3 dejecţii animale nefermentate; se face în scopul realizării unui contact bun între plantele de viţă de vie şi sol astfel încât procentul de prindere al viţelor la plantat să fie cât mai ridicat.

c) Pregătirea terenului. Mai întâi se delimitează suprafaţa locului de plantat, prin ţăruşi. Terenul respectiv se curăţă de

pietre, rădăcini, cioturi, etc., se nivelează dacă este cazul şi se fertilizează cu circa 5 kg de gunoi de grajd la 1 metru pătrat sau, când solul nu este suficient de fertil, cu 0.03 kg de amestec de îngrăşământ fosfatic şi potasic, la fiecare metru patrat. Toamna, de preferat, se sapă cu cazmaua la 60 cm adâncime şi se inversează straturile de sol.

d) Stabilirea distanţelor de plantare. Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului, de înălţimea tulpinii şi forma de

conducere.

35

Fig. 5 Fasonarea viţelor în vederea plantării(după L.Dejeu, 2004)

Page 36: Curs Master Tehnologii Horticole

Soiurile mai puţin viguroase (Chasselas, Muscat de Hamburg - dintre soiurile de masă; Muscat Ottonel şi Riesling italian - dintre soiurile de vin) necesită distanţe mai mici, iar cele viguroase (Coarnă neagră, Afuz Ali, etc - dintre soiurile de masă; Aligote, Fetească regală - soiuri de vin), distanţe mai mari.

Pe terenurile mai bogate, distanţele vor fi mai mari. Dacă temperatura nu coboară sub -180C şi via poate rămâne neîngropată peste iarnă, viţele se pot

conduce pe tulpini semiînalte şi înalte (70-80 cm până la 1,5-2 m) şi se plantează la distanţe mai mari între rânduri (1,8-2,2 m); în zonele unde viţa de vie se protejează peste iarnă iar tulpinile sunt scurte de 10 - 30 cm, şi distanţele între rânduri vor fi mai mici, de 1,6-1,8 m.

Distanţele de plantare sunt mari în cazul conducerii lor în forme înalte care pot ajunge până la 2,5 m. Pe rând, distanţele dintre viţe variază între 1 m şi 1,2 m, în funcţie de aceiaşi factori.

Se marchează cu un ţăruş locul unde urmează să se planteze fiecare viţa. În cazul în care rândurile se orientează paralel cu unul din zidurile casei, între acesta şi primul rând de viţă de vie se lasă o distanţă de circa 1,5 m. Dacă viţa de vie se plantează paralel cu gardul, distanţa trebuie să fie de 75 cm până la 1 m.

e) Plantarea. Plantarea este o lucrare amplă ce presupune mai multe operaţii: săpatul gropilor, distribuirea

viţelor la groapă, fixarea viţei în groapă, acoperirea rădăcinilor cu pământ şi tasarea lui, administrarea îngrăşămintelor (organice şi chimice), udarea, acoperirea gropii şi muşuroirea viţei.

Plantatul poate fi efectuat în toamnă şi în primăvară, în funcţie de tipul de sol, condiţiile climatice, accidentele climatice.

La plantare pot fi folosite atât viţe obţinute la ghivece nutritive cât şi pe bilon în câmp, plantarea efectuându-se diferit.

O operaţiune obligatorie care urmează după plantat este muşuroitul care constă în acoperirea cu un strat de pământ reavăn de minim 5-8 cm a vârfului lăstarului, în scopul protejării acesteia de accidentele climatice inerente din perioada de după plantare (brumele târzii de primăvară sau gerurile de peste iarnă).

Tipuri de plantare:a. plantarea obişnuită – constă în săparea gropilor cu cazmaua sau burghiul acţionat de tractor;b. plantarea cu plantatorul – se face pe terenuri fertile şi bine pregătite, situaţie în care se folosesc

viţe fasonate scurt (fig.7.8);c. plantare cu hidroburul (sonda hidraulică) – o metodă economică prin care se asigură un

procent de prindere ridicat;d. plantarea mecanizată – se utilizează în înfiinţarea exploataţiilor industriale în unele ţări cu

viticultură avansată (fig. 7.9.);e. plantarea în gropi deschise – se practică pe soluri grele, argiloase, reci cu exces de umiditate;

viţele se plantează primăvara târziu, gropile se umplu pe jumătate cu pământ favorizând pătrunderea căldurii la sistemul radicular, completarea cu pământ a gropii realizându-se la începutul verii;

f. plantarea de vară – o metodă costisitoare care constă în plantarea prealabilă a viţelor în tubul de

g. carton; viţele deja fortificate se plantează în iulie sau august cu tuburi cu tot, irigându-se abundent;

h. plantarea pe nisipuri – se realizează primăvara fără a se efectua muşuroitul, care conduce la uscarea în masă a lăstarilor tineri, ca urmare a temperaturii ridicate a nisipului din muşuroi.

Plantarea viţelor se face adesea primăvara, mai rar toamna.Gropile în care se plantează viţa de vie trebuie să fie adânci de circa 40 cm şi largi de 30 cm, lângă ţăruş; se mobilizează puţin pământul din fundul gropii şi se face un muşuroi.

- pe terenurile plane, viţele se plantează cu punctul de altoire la nivelul solului; - pe terenurile în pantă, la 4-5 cm sub nivelul solului; - la baza pantei, cu 4-5 cm mai sus de nivelul solului.

36

Page 37: Curs Master Tehnologii Horticole

În groapa pregătită, se aşează viţa cât mai aproape de ţăruş, cu rădăcinile răsfirate pe muşuroiul din fundul gropii; se acoperă 1/3 din groapă cu pământ reavăn şi se calcă bine pământul, după care se adaugă 2-3 kg bălegar bine putrezit. Se toarnă o găleată cu apă, dacă pământul nu este jilav şi, după infiltrarea apei, se umple groapa cu pământ până la suprafaţă. Dacă punctul de altoire şi cordiţa nu au fost parafinate, se face un muşuroi din pământul reavăn, care să depăşească vârful cordiţei.Pentru evitarea atacului dăunătorilor se presară insecticide pe peretele gropii şi în pământul cu care se face muşuroiul, (NU pe rădăcini).

Pregătirea şi plantarea viţelor nealtoite în terenuri nisipoase se face astfel:- pe nisipurile solificate şi mai subţiri, pregătirea şi plantarea viţelor nealtoite se face la fel ca la

viţele altoite;- pentru nisipurile nesolificate şi mai groase, până la 80 cm -1 m, se folosesc viţe nealtoite,

înrădăcinate (pe rădăcini proprii), lungi de circa 1 m; dacă viţa este mai scurtă, groapa nu se acoperă de tot, ci, pe măsura creşterii lăstarilor. Groapa în care se plantează trebuie să aibă o adâncime de circa 1 m, iar nisipul de la bază se amestecă cu 4-5 kg gunoi de grajd descompus (mraniţă);

- în zona Deltei Dunării, unde pânza freatică este la suprafaţă (40-60 cm), gropile se fac la 60 cm adâncime, 40 cm lăţime şi se plantează 2 butaşi neînrădăcinaţi la o groapă (lungi de circa 60 cm). Unul dintre butaşi se aşează vertical, în dreptul ţăruşului, se umple groapa pe jumătate cu nisip şi se tasează bine; al doilea butaş se aşează oblic pe direcţia rândului, cu baza la adâncimea de 30 cm, şi cu ochiul terminal lângă vârful primului butaş;

- pe nisipurile nesolificate şi mai groase (80 cm - 1,5 m), viţa nealtoită, înrădăcinată, se plantează în gropi lungi de 1,5 m, largi de 80 cm şi adânci până la stratul de pământ; vitele se fasonează normal, dar se lasă 4-6 ochi în poziţii opuse. Nisipul de la baza gropii se amesteca cu 10-15 kg gunoi descompus şi se plantează câte 3 viţe la un cuib, la 50 cm distanţă una de alta. După prindere, coardele crescute din ochii lăsaţi se vor dirija către locul unde se vor forma butucii, iar groapa se astupă treptat cu nisip. Plantarea se încheie la 2-3 ani de când se începe;

- dacă grosimea stratului de nisip depăşeşte 1,5 m, viţele se plantează în şanţuri trapezoidale, adânci de 1-4 m şi late de 4-5 m, distanţa dintre şanţuri fiind egală cu grosimea stratului de nisip. Nisipul din groapă se amestecă cu gunoi descompus, iar viţele se plantează în rânduri, la 50 cm distanţă una de alta. Pe măsură ce coardele se dezvoltă, în fiecare an şanţurile se umplu cu nisip, astfel încât plantarea se termină abia după 5-6 ani.

11. Întreţinerea plantaţiilor de vii roditoare11.1. Lucrări aplicate în primul an de la plantareViţa de vie plantată pe lângă casă poate fi condusă pe tulpini joase sau pe tulpini semiînalte şi

înalte.Viţa de vie condusă clasic, adică pe tulpini joase (reduse la simpla buturugă) se cultivă în zonele

unde temperaturile din timpul iernii scad sub -20...-22 C, fiind necesară protejarea prin îngropare în timpul iernii.

Viţa de vie cu tulpini semiînalte (0,7 m) şi înalte (1-1,5 m) se poate cultiva în zonele unde temperatura  din timpul iernii nu scade sub limita de rezistenţă, în general de -18...-20C.

Lucrări ce se aplică după plantarea viţei de vie joaseMobilizarea solului După plantare, se recomandă să se facă o mărunţire a solului la adâncimea de 18-20 cm, cu sapa

(manual) sau prin arătură. În timpul verii, mobilizarea superficială a solului constă în efectuarea prăşitului cu sapa sau prin cultivaţii mecanice, ori de câte ori este nevoie, pentru distrugerea buruienilor. Afânarea şi mobilizarea solului se fac pe o adâncime de 6-8 cm.

Controlul apariţiei şi creşterii lăstarilor de viţă de vieLa circa 2-3 săptămâni după plantare, dacă lăstarii nu apar uniform şi în masă la suprafaţa solului,

se desfac muşuroaiele, numai cu mâna introdusă la baza muşuroiului şi cordiţei, lăsând pământul mărunţit între degete să cadă pe lângă baza cordiţei, după care muşuroaiele se refac.

37

Page 38: Curs Master Tehnologii Horticole

Spargerea crustei de la suprafaţa muşuroiuluiAceastă lucrare se face după fiecare ploaie, o dată cu aceasta înlăturându-se bulgării prea mari din

faţa lăstarilor şi reducându-se din grosimea muşuroiului, când este prea mare. Se administrează insecticide, în cazul atacului de viermi, etc.

Copcitul viţei de vie Copcitul prezintă o importanţă deosebită în primii ani de viaţă ai viţelor, deoarece de această

operaţie depinde consolidarea organismului plantei şi obţinerea unei plantaţii uniforme şi bine încheiate. Practic, copcitul se efectuează astfel:- se face o gropiţă (copcă) în jurul viţei, astfel încât punctul de altoire să fie bine scos în evidenţă;- cu un briceag sau cosor bine ascuţit se suprimă, de la punctul de inserţie, toate rădăcinile de

suprafaţă, pornite din altoi şi din nodurile superioare ale portaltoiului.

Nesuprimarea acestor rădăcini duce cu timpul la separarea altoiului de portaltoi, fiecare tinzând să trăiască pe rădăcini proprii. Cum rădăcinile emise din altoi sunt sensibile la filoxeră, ele sunt repede distruse şi, de aici, apariţia golurilor în plantaţii. Până la vârsta de 5 ani se recomandă câte două copciri pe an, respectiv primăvara şi către sfârşitul verii, făcând excepţie anul I şi II de la plantare, când copcitul se va face în lunile iulie şi august.

După copcit, gropiţa (copca) se astupă cu pământ mărunţit şi reavăn şi se reface muşuroiul, cu excepţia ultimului copcit, din august, când viţa de vie se lasă "descălţată", adică neacoperită la punctul de altoire.

Udarea / irigarea viţei de vieUdarea este necesară numai atunci când se manifestă seceta pronunţată în aer şi în sol, iar lăstarii

nu mai cresc. Pentru aceasta se face o groapă cât mai aproape de baza butucului, în care se toarnă cel putin 10 litri de apă. După pătrunderea apei în sol, groapa se astupă cu pământ. Udarea viţei de vie se repetă de 2-3 ori în cursul verii, în situaţia când seceta se prelungeşte.

Administrarea îngrăşămintelorSe impune mai ales acolo unde nu s-a făcut fertilizarea de bază cu îngrăşăminte organice şi

complexe şi unde nu s-au administrat îngrăşămintele nici la plantarea viţei de vie.Se folosesc îngrăşăminte naturale (gunoi de grajd bine descompus, compost) sau îngrăşăminte

minerale pe bază de azot, fosfor şi potasiu:- cele azotate se dau în prima parte a perioadei de vegetaţie, în scopul stimulării creşterii viţei de

vie; - cele fosfatice şi potasice se dau în faza a doua a perioadei de vegetaţie, pentru a stimula coacerea

lemnului. Ele se administrează în stare solidă, în copci, în jurul plantei, după care se udă, sau se dau sub

forma lichidă, dizolvate în apa. Dozele în care se dau variază în funcţie de gradul de fertilitate a solului, ajungând până la la 70 g

azot, 50 g potasiu şi 60 g fosfor, substanţă brută , pentru fiecare viţă. Îngrăşămintele organice se dau în copci (gropiţe), câte 2-3 kg pentru fiecare viţă, în 4 copci

(gropiţe de cca. 30 cm adâncime).

Plivitul lăstarilor de viţă de viePlivitul este necesar numai când numărul lăstarilor viţei de vie trece de 3-4, înlăturându-se cei mai

slabi.

Legatul lăstarilorSe face de câte ori este nevoie, când lăstarii de viţă de vie depăşesc 30-40 cm şi se apleacă.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor viţei de vie

38

Page 39: Curs Master Tehnologii Horticole

Pentru prevenirea manei se execută stropiri (de când frunza atinge 5 cm în diametru şi sezonul este ploios şi cald) cu zeamă bordeleză în concentraţie de 0,3-0,5 g, piatră vânătă (sulfat de cupru) 150-250 g, var nestins (sau dublu - triplu var stins) şi circa 200 g aracet, ca adeziv, la 100 litri apă. Stropirile se fac în anii ploioşi la 3-4 zile şi în cei secetoşi cel puţin săptămânal.

În anii foarte secetoşi apare de obicei făinarea (oidium). Pentru a preveni apariţia ei se prăfuiesc viţele cu pulbere de sulf sau se stropesc cu sulf muiabil (0,4%), dizolvat în apă.

Când atacul de mană coincide cu cel de făinare, sau pentru a preveni făinarea, este mai eficace şi mai economic să se amestece sulful muiabil cu zeama bordeleză.

Dăunătorii viţei de vie (viermi şi insecte) care distrug lăstarii tineri şi rod scoarţa viţelor se combat astfel: se desfac muşuroaiele şi se presară insecticide, după care se refac din nou muşuroaiele.

Cârnitul lăstarilorAceastă operaţie constă în suprimarea vârfului lăstarilor la sfârşitul lui august, când depăşesc circa

1 metru, pentru a favoriza maturarea lor.Ciupitul – constă în suprimarea vârfurilor lăstarilor sau a coroniţei lăstarilor fertili înainte de

înflorit, cu scopul favorizării procesului de fecundare a florilor.Efectul ciupitului se manifestă prin creşterea procentului de boabe legate, prin mărirea greutăţii

strugurilor, în final prin creşterea indicatorilor cantitativi ai producţiei. Această lucrare se mai poate practica:

- în cazul viilor afectate de îngheţ (se ciupesc lăstarii lacomi pentru a stimula formarea copililor);- în plantaţiile viticole tinere, când prin ciupit se urmăreşte formarea rapidă a butucilor.Copilitul – constă în eliminarea totală a lăstarilor anticipaţi (copili), care se formează din mugurii

de vară de la subsuoara frunzelor.Copilitul se mai execută când copilii au 8-12 frunze, lăsând 4-5 frunze de la bază cu scopul de a se

îmbunătăţi iluminarea, aerisirea şi de a se uşura aplicarea tratamentelor fitosanitare. Primul copilit se execută odată cu primul legat iar dacă este cazul se poate repeta de 1 - 2 ori, pe

măsură ce se formează şi cresc noi copili.Desfrunzitul parţial – îndepărtarea frunzelor din zona strugurilor, cu scopul de a le asigura condiţii

optime de iluminare şi însorire, precum şi o aerisire mai bună şi o uşurare a aplicării tratamentelor fitosanitare.

Astfel se ameliorează microclimatul din jurul strugurilor prin reducerea umidităţii şi intensificarea aerisirii şi a gradul de iluminare, cu impact pozitiv asupra indicatorilor cantitativi şi calitativi ai producţiei.

Lucrarea se execută la intrarea strugurilor în pârgă îndepărtându-se din jurul acestora 10-30 % din frunzele îmbătrânite.

Completarea (lichidarea) golurilorSe face în cazul viţelor de vie neprinse. Se realizează prin plantarea viţelor din acelaşi soi, din

surplusul rezervat la plantare. Aceste viţe, primăvara, se aşează în pungi de folie de polietilenă, umplute cu pământ, găurite la bază (pentru scurgerea apei şi aerisire) şi se plantează într-un şanţ, la marginea lotului de vie. În cursul verii, acestor viţe li se dau toate îngrijirile, ca şi celor plantate la locul definitiv. În iunie, aceste viţe se plantează în locul celor neprinse, tot în gropi, scoţând punga perforată, cu grijă, urmărind să nu se desfacă blocul de pământ din jurul rădăcinii. Se umple apoi groapa cu pământ, fără să se calce, apoi se udă cu apă pe marginea gropii, fără a destrăma blocul de pământ.

O metodă foarte bună pentru completarea golurilor o constituie şi altoirea  în verde a viţelor portaltoi rămase în urma dispariţiei altoiului, fie a butaşilor portaltoi plantaţi special cu un an înainte, în goluri. Altoirea se face în perioada înfloritului, folosindu-se metoda de altoire în copulaţie simplă, la nivelul solului sau la înălţimea de 40-50 cm. Lăstarii altoi se recoltează cu câteva ore înainte şi se păstrează într-o găleată cu apă sau în cârpe umede, până în momentul altoirii. Ca altoi se foloseşte o porţiune de lăstari cu câte un ochi. Punctul de altoire se leagă strâns cu rafie din material plastic sau fire de bumbac şi se parafinează cu ajutorul unei pensule.

În viile de pe nisipuri şi în cele de hibrizi producători direcţi (HPD), completarea golurilor se face prin marcotaj. Marcota este o coardă de un an sau un lăstar "în pârgă" sau o coardă prelungită printr-un lăstar aproape maturat. Cele mai bune marcote sunt cele date din cepi, aşezate cât mai aproape de

39

Page 40: Curs Master Tehnologii Horticole

suprafaţa solului şi pe linia rândului. Obişnuit, marcotajul se realizează toamna, după căderea frunzelor, sau primăvara, devreme - când se numeşte marcotaj "în uscat".

În timpul verii, marcotajul se face în iulie-august, când se folosesc lăstari în perioada încetinirii creşterii sau coarde prelungite prin lăstari:

- în primul caz, marcotajul se numeşte "în verde"; - iar în al doilea, marcotaj "mixt".

În toate cazurile se procedează după cum urmează: - mai întâi se întinde marcota pe fundul unui şănţuleţ care se deschide pe direcţia rândului, la

adâncimea de cea 30-40 cm.; - marcota se aşează pe fundul şanţului, îndoindu-se cu foarte multă atenţie pentru a nu se rupe,

după ce în prealabil s-au extirpat (înlăturat) toţi ochii, în afară de cei 2-3 din vârf, care vor fi la suprafaţa solului;

- se astupă groapa cu pământ, se bătătoreşte bine şi se pune un pichet (ţăruş) la vârful marcotei care rămâne în afară, constituind viitorul butuc.

Cârnitul lăstarilor Constă în suprimarea vârfului lăstarilor, la sfârşitul lui august, când depăşesc cca. 1 m, spre a

favoriza maturarea lor.

Alte lucrări care se efectuează în anul I de la plantare: muşuroitul de toamnă şi sapa mare sau arătura adâncă.

Muşuroitul viţelorSe face toamna, în vederea protejării viţelor împotriva temperaturilor scăzute; în anul I nu se

practică îngropatul total, ci muşuroitul, din cauză că în anul al II-lea se lasă pentru rod doar un cep şi o cordiţă. Muşuroirea cu pământ se face pe o înălţime de 4-6 ochi.

Sapa mare Se face tot toamna, efectuându-se o mobilizare adâncă a solului. La adâncimea de 18-22 cm, -

rămâne în brazdă crudă (nemărunţită, ci numai întoarsă).

11.2. Lucrări aplicate viţei de vie în al 2-lea an de la plantareSe aplică aceleaşi lucrări ca în anul I, la care se adaugă dezmuşuroitul, tăierea de formare şi

instalarea mijloacelor de susţinere.

Dezmuşuroitul viţelorSe face când temperatura aerului se prevede a nu mai scădea sub minus -6 ...-8C. Muşuroaiele se

desfac de la bază spre vârf, pentru ca pământul să cadă lateral, prin surpare, evitând ruperea viţelor.

Instalarea mijloacelor de susţinereDatorită creşterilor anuale puternice, a ţesuturilor mecanice slab dezvoltate şi a necesităţii

expunerii la lumină a suprafeţei foliare a butucului, viţa de vie impune fixarea părţii aeriene pe mijloace de susţinere.

În lipsa acestor mijloace lăstarii nesusţinuţi se întind pe pământ, fapt ce îngreunează executarea lucrărilor de mobilizare a solului de pe intervalul dintre rânduri şi aplicarea tratamentelor de combatere fitosanitară, dar totodată favorizează atacul bolilor micotice şi întârzie intrarea pe rod.

Susţinerea părţii aeriene se poate face pe suporţi naturali sau artificiali (araci, spalieri, bolţi, etc.).Spalierii utilizaţi sunt verticali şi oblici, spalierii verticali având trei rânduri de sârme din care

ultimele două sunt formate din rânduri duble.Spalierii fruntaşi (cei fixaţi înclinat, la capătul rândului) sunt ancoraţi în sol cu ajutorul unor

ancore, conform.

40

Page 41: Curs Master Tehnologii Horticole

Spalierii mijlocii se introduc în sol până la adâncimea de 40 - 50 cm, instalarea lor realizându-se atât manual cât şi mecanizat.

Instalarea spalierului cuprinde următoarele operaţiuni: executarea gropilor, transportul şi distribuirea spalierilor la gropi, fixarea ancorelor, fixarea bridelor pe stâlpi (prin acestea vor trece sârmele de susţinere), întinderea şi fixarea sârmelor.

După transportul, distribuirea şi fixarea

spalierilor se fixează ancorele şi contraforţele, apoi se

aliniază şi li se dă aceeaşi înclinare şi înălţime. Alinierea spalierilor se realizează pe două direcţii după care se întind sârmele.

Sistemul de susţinere sub formă de piramidă se utilizează în cultura portaltoiului şi are 6-8 sârme.O piramidă este alcătuită dintr-un stâlp de lemn tare (stejar, salcâm), sârmă galvanizată şi ţăruş

pentru ancorarea sârmelor.

Tăierea de formareAre ca obiectiv începerea formării butucilor şi se execută în mod diferenţiat: după sistemul de cultură; după forma de conducere preconizată; după vigoarea de creştere a plantelor.

Celelalte lucrări recomandate a se efectua asupra plantei sunt asemănătoare celor executate în primul an de la plantare.

11.3. Lucrări aplicate în anul III de la plantare.Având în vedere că anul al III-lea de la plantare reprezintă începutul trecerii de la perioada de

tinereţe la cea de rodire, lucrările de întreţinere aplicate se aseamănă, în general, cu cele aplicate viilor pe rod. Fac excepţie tăierea în uscat şi unele operaţiuni în verde, care suportă modificări de volum, ele fiind menite să contribuie la grăbirea formării butucilor, pe de o parte, dar şi la conturarea potenţialului productiv, pe de altă parte.

Lucrările solului – contribuie la menţinerea, ca ogor negru lucrat, afânat şi curat de buruieni, făcând excepţie intervalele înierbate cu plante anuale, plante folosite ca îngrăşământ verde, organic şi natural:

- afânarea solului şi combaterea buruienilor – se realizează în mod asemănător ca şi în anul II;- fertilizarea – asemănător ca şi în anul II; în plus pot fi utilizate îngrăşăminte foliare, ce se vor

aplica în 3-4 etape / fenofaze, prima fiind cea a înfloritului;

41

Fig. 6 - Instalarea sistemului de susţinere (www.vigneto.com)

Page 42: Curs Master Tehnologii Horticole

- irigarea – se recomandă în perioadele caracterizate printr-un stres hidric (pedologic şi atmosferic) proeminent;

- întreţinerea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare – se va executa în mod asemănător anului II.Lucrări asupra plantei – urmăresc să contribuie la formarea butucilor, în mod diferenţiat, după

sistemul de cultură şi forma de conducere:- dezmuşuroitul – se execută în acelaşi mod ca şi în anul II;- tăierea în uscat – are ca obiectiv formarea elementelor de rod, respectiv, conform sistemului de

cultură, formarea braţelor cu înlocuire periodică, a cordonului uni sau bilateral, a cepului de siguranţă;- copcitul – identic şi în aceleaşi condiţii ca şi în anul II;- operaţiunile în verde – au menirea de a contribui la formarea elementelor butucului, diferenţiate

în funcţie de sistemul de cultură şi forma de conducere;- prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor – se execută la avertizare, asemănător

plantaţiilor de vii în producţie;- îmbunătăţirea densităţii plantaţiei – prin completarea golurilor;- protejarea butucilor pe timpul iernii – se realizează diferenţiat, după zona de cultură.

11.4. Întreţinerea plantaţiilor viticole amplasate pe nisipuri.Principalele lucrări de întreţinere aplicate viilor tinere situate pe nisipuri sunt asemănătoare celor

aplicate în plantaţiile situate pe terenurile solificate, cu unele excepţii, specifice terenurilor nisipoase – deflaţia eoliană:

- fertilizarea;- completarea deficitului hidric prin irigare;- copcitul;- prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor;- copertarea intervalului dintre rândurile de plante cu un covor vegetal anual;- mulcirea suprafeţei solului situat pe intervalul dintre rândurile de plante cu materiale organice

(amestec de paie şi coceni tocate).

Fertilizarea – are la bază starea de aprovizionare slabă a nisipurilor în elemente nutritive, dar şi drenajul intern excesiv, caracteristic nisipurilor şi capacitatea slabă de reţinere a nisipurilor pentru elementele nutritive:

- în anul I se recomandă: N = 30-40 g, superfosfat = 50-60 g, sare potasică = 50-60 g la copcă;- în anul II administrarea îngrăşămintelor chimice se va face eşalonat în patru etape;- în anul III – de asemenea eşalonat, în patru etape.

Irigarea – este necesară când rezerva de apă din sol, pa adâncimea de 1 m scade sub 50 % din IUA (intervalul umidităţii active).

- se vor aplica cca. Patru udări / an, cu o normă de 500 m3 / ha;- ultima udare se va aplica până în data de 15 august, ca măsură a prelungirii perioadei de

vegetaţie, cu influenţe nefavorabile asupra maturării lemnului şi pregătirii butucilor pentru iernare.

Copcitul – prin care se urmăreşte eliminarea rădăcinilor din imediata apropiere a suprafeţei solului, care se formează în dauna celor din profunzime.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor – în special atacul de mană şi făinare şi al acarienilor.

12. Lucrări tehnologice în plantaţiile viticole pe rodÎn viile intrate pe rod se aplică o gamă de lucrări specifice care urmăresc:

42

Page 43: Curs Master Tehnologii Horticole

- obţinerea unor producţii de struguri, caracterizate prin indicatori calitativi şi cantitativi specifici soiului;

- asigurarea creşterilor anuale normale pe butuc care vor permite o rodire corespunzătoare în anii următori;

- prevenirea atacului de boli şi dăunători;- asigurarea longevităţii butucilor.

Astfel anual, conform tehnologiei de întreţinere specifică, a solului şi a plantei de viţă de vie, se recomandă o serie de lucrări şi operaţiuni:

tăierile de formare şi de rodire; revizuirea mijloacelor de susţinere; completarea golurilor apărute în plantaţie; dirijarea şi legarea coardelor pe mijlocul de susţinere; copcitul; lucrări şi operaţii în verde; combaterea bolilor şi dăunătorilor; fertilizarea; întreţinerea solului de pe rândul de plante şi de pe intervalul dintre rânduri; compensarea stresului hidric prin aplicarea irigaţiilor; recoltarea strugurilor; protejarea viţelor peste iarnă.

12.1. Întreţinerea şi lucrarea solului în vii. Problemele care se rezolvă prin prelucrarea solului sunt următoarele: - prevenirea eroziunii solului; - combaterea buruienilor; - favorizarea condiţiilor optime pentru păstrarea şi îmbunătăţirea fertilităţii solului; - reglarea regimului hidric şi de aeraţie; - favorizarea condiţiilor optime de desfăşurare a proceselor biologice din sol.

Sistemul de întreţinere a solului depinde în mare măsură de condiţiile climaterice. Solul se poate întreţine în stare de ogor negru, acolo unde precipitaţiile atmosferice sunt limitate; în regiunile cu precipitaţii abundente se aplică înierbarea plantaţiilor viticole, sau în scopul protejării împotriva eroziunii solului – sistemul mixt.

Lucrarea solului în vii se împarte în două perioade: - toamnă – iarnă; - primăvară – vară.

Toamna, după recoltarea strugurilor, pentru afânarea solului compactat, pentru reţinerea precipitaţiilor şi formarea rezervelor de umiditate din sol toamna şi iarna, se execută lucrarea solului de toamnă – iarnă. Toamna se face o arătură la 18 – 22 cm. Înainte de arat se introduc îngrăşăminte organice şi minerale (cu fosfor şi potasiu).

Aratul se efectuează „în lături” cu scopul acoperirii părţilor inferioare ale tulpinii cu un strat de sol de 6 – 8 cm.

După fiecare 4 – 6 ani, pe solurile cu textură uşoară (grosieră – mijlocie) se execută subsolarea sau reînnoirea desfundatului, fără a întoarce brazdele. Pe mijlocul distanţei dintre rânduri, adâncimea este de 50 – 55 cm, iar pe margini, pe lângă rândul de butuci, de 25 – 30 cm.

Pe solurile cu textură grea, subsolarea se face peste trei - patru ani; odată cu subsolarea se introduc şi îngrăşăminte.

43

Page 44: Curs Master Tehnologii Horticole

Primăvara timpuriu se efectuează boronitul la 3 – 4 cm, pentru distrugerea crustei. După tăiatul butucilor, legatul în uscat şi strânsul coardelor se face o afânare adâncă la 25 – 30 cm şi se introduc îngrăşămintele minerale de bază.

Vara se fac 4 – 6 cultivaţii între rânduri şi lucrarea / mobilizarea solului între butuci pe rând, în funcţie de creşterea buruienilor şi căderea precipitaţiilor atmosferice. Cultivarea solului în timpul verii trebuie efectuată la adâncimi diferite, de la 5 – 6 cm şi până la 12 – 15 cm.

Concomitent cu lucrarea solului se efectuează şi fertilizarea suplimentară.

Pentru limitarea acţiunii mecanice asupra solului şi a combate eroziunea pe pantele cu grad de înclinare diferit se recomandă înierbarea:

pe pante până la 5o se recomandă înierbarea la fiecare al 5-lea interval dintre rânduri; pe pante de 5 – 8o , la fiecare al 4-lea rând; pe pante de 8 – 12o , la fiecare al 3-lea rând.

Fâşiile înierbate au lăţimea de 1 - 1,5 m în aşa fel ca să se poată lucra solul pe rând; între rândurile înierbate se lucrează peste 3 – 4 rânduri.

12.2. Combaterea buruienilor şi erbicidarea viilor. În lupta cu buruienile, în plantaţiile viticole se folosesc o serie de erbicide: preemergente şi

postemergente, selective sau de contact.După stropit, cultivaţia mecanică se efectuează în scopul afânării solului tasat/compactat. Pe

terenurile erodate cantitatea erbicidelor se micşorează cu 50 %.Vara erbicidarea dă rezultate bune când buruienile au înălţimea de 20–25 cm. Caracterul acţiunii acestor erbicide este stoparea creşterii, îngălbenirea şi uscarea buruienilor.

12.3. Irigarea viilor. Metode de irigare: a) Cea mai simplă metodă este irigarea pe brazde. Pentru aceasta, la o departare de 50 – 60 cm

de rând se fac brazde la adâncimea de 25 – 30 cm, pe care se scurge apa. Pentru executarea irigării prin brazde, terenul trebuie bine pregătit înainte de plantare, sub aspectul nivelării şi direcţiei rândului, care trebuie să aibă înclinaţia de 1,5 – 3,0o.

b) Irigarea prin ploaie artificială sau ceaţă – inconvenientul acestei metode este că se foloseşte multă apă şi se provoacă dezvoltarea bolilor criptogamice.

c) Irigarea prin picurare – este cea mai economică, dar solicită construcţii spreciale.d) Irigarea subterană – este foarte performantă; se pot administra apă, aer, substanţe minerale.

Neajunsul acestei metode este că solicită investiţii capitale foarte mari.

Termenii irigării – sunt în funcţie de faza de vegetaţie a viţei de vie:I – faza a doua, de creştere a lăstarilor şi a inflorescenţelor;II – după înflorit şi legatul boabelor;III – în a doua subfază de creştere a boabelor, nu mai aproape de 15 – 20 zile până la maturarea

tehnologică a strugurilor.

Normele de irigare depind de structura solului: pe solurile uşoare = 250 – 300 m3; pe cele grele = 400 – 500 m3; pe solurile uşoare se irigă mai des, iar pe cele grele mai rar.

Cele mai bune condiţii de dezvoltare sunt la umiditatea solului de 80 %. Umiditatea minimă şi termenii irigării trebuiesc orientate după acest indice.

44