curs management in constructii sem i

of 39 /39
Management in constructii_sem.I_ 1 | Pag din 39 Noţiuni introductive Managementul este o activitate cu caracter multilateral, menită să contribuie la obţinerea unor rezultate optime în cadrul obiectivelor stabilite în prealabil prin folosirea unor mijloace tehnice, economice şi juridice. Conform unei definiţii larg acceptată “ştiinţa conducerii sau a managementului” rezidă în studierea proceselor şi a relaţiilor de conducere, în vederea descoperirii principiilor şi legităţilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere de natură să asigure realizarea obiectivelor urmărite în condiţii de eficienţă. Procesele umane ce se desfăşoară într-o întreprindere sunt de două feluri: procese de execuţie (în care forţa de muncă acţionează direct asupra obiectelor muncii prin intermediul mijloacelor de muncă) şi procese de conducere (în care o parte a forţei de muncă acţionează asupra celeilalte părţi în vederea realizării unei eficienţe cât mai ridicate). Procesele de conducere (management) presupun determinarea obiectivelor sistemelor în care activează (întreprinderi, subunităţi, şantiere…), resursele şi procesele de muncă necesare înf ăptuirii lor, integrarea şi controlul muncii personalului, folosind în acest scop un complex de metode şi tehnici. Deşi cantitativ procesele de conducere au o pondere mică în ansamblul proceselor de muncă, ele exercită un rol decisiv pentru eficienţa activităţilor firmelor. Procesele de execuţie şi procesele de conducere (management) sunt formate din funcţiile sau atributele conducerii, respectiv previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea şi control-evaluarea. Relaţiile de conducere (management) reprezintă raporturile care se stabilesc între componenţii unui sistem, între aceştia şi componenţii altor sisteme în procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării şi control-evaluării activităţilor firmei. Principalele variabile care condiţ ionează relaţiile de conducere (management) sunt: sfera atribuţiilor, competenţelor şi responsabilităţilor firmei, dimensiunea sa, complexitatea producţiei, caracteristicile proceselor tehnologice, continuitatea procesului de producţie, caracteristicile materialelor, gradul de mecanizare, legislaţia privind agenţii economici, ş.a. Managementul construcţiilor Conducerea activităţilor de construcţii impune cunoaşterea procesului de proiectare şi execuţie a construcţiilor dar şi cunoştinţe de conducere modernă. Conducerea lucrărilor este arta de a dirija resursele umane şi materiale pe durata de viaţă a lucrării, utilizând tehnici moderne de conducere în vederea realizării unor obiective prestabilite privind: amploarea, cheltuielile, durata, calitatea şi satisfacerea participării. Funcţiile specifice conducerii lucrărilor în construcţii cuprind în general următoarele: elaborarea obiectivelor şi proiectelor lucrării, delimitarea amplorii, finanţarea, programarea, selecţionarea participanţilor la executarea lucrării; coordonarea şi controlul adecvat al proiectării, planificării, calculul devizelor, contractării şi execuţiei pe întreaga durată a procesului; maximizarea utilizării eficiente a resurselor, asigurarea forţei de muncă, materialelor şi utilajelor conform documentaţiei şi programării prestabilite; crearea unei comunicări eficiente şi a unor mecanisme de soluţionare a conflictelor între participanţi. Literatura de specialitate din ţările dezvoltate desemnează cu termenul de ”manager” atât specialistul în conducerea unei firme de construcţii, de proiectare sau execuţie şi mai ales persoana sau instituţia aptă să armonizeze întreaga suită de acţiuni de la studiile preliminare până la exploatarea construcţiei odată realizată.

Upload: alina-rosca

Post on 21-Jul-2016

51 views

Category:

Documents


3 download

DESCRIPTION

Management in constructii

TRANSCRIPT

Management in constructii_sem.I_

1 | P a g d i n 3 9

Noţiuni introductive

Managementul este o activitate cu caracter multilateral, menită să contribuie la obţinerea unor

rezultate optime în cadrul obiectivelor stabilite în prealabil prin folosirea unor mijloace tehnice, economice şi juridice.

Conform unei definiţii larg acceptată “ştiinţa conducerii sau a managementului” rezidă în studierea proceselor şi a relaţiilor de conducere, în vederea descoperirii principiilor şi legităţilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere de natură să asigure realizarea obiectivelor urmărite în condiţii de eficienţă.

Procesele umane ce se desfăşoară într-o întreprindere sunt de două feluri: procese de execuţie (în care forţa de muncă acţionează direct asupra obiectelor muncii prin intermediul mijloacelor de muncă) şi procese de conducere (în care o parte a forţei de muncă acţionează asupra celeilalte părţi în vederea realizării unei eficienţe cât mai ridicate).

Procesele de conducere (management) presupun determinarea obiectivelor sistemelor în care activează (întreprinderi, subunităţi, şantiere…), resursele şi procesele de muncă necesare înf ăptuirii lor, integrarea şi controlul muncii personalului, folosind în acest scop un complex de metode şi tehnici.

Deşi cantitativ procesele de conducere au o pondere mică în ansamblul proceselor de muncă, ele exercită un rol decisiv pentru eficienţa activităţilor firmelor.

Procesele de execuţie şi procesele de conducere (management) sunt formate din funcţiile sau atributele conducerii, respectiv previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea şi control-evaluarea.

Relaţiile de conducere (management) reprezintă raporturile care se stabilesc între componenţii unui sistem, între aceştia şi componenţii altor sisteme în procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării şi control-evaluării activităţilor firmei.

Principalele variabile care condiţ ionează relaţiile de conducere (management) sunt: sfera atribuţiilor, competenţelor şi responsabilităţilor firmei, dimensiunea sa, complexitatea producţiei, caracteristicile proceselor tehnologice, continuitatea procesului de producţie, caracteristicile materialelor, gradul de mecanizare, legislaţia privind agenţii economici, ş.a.

Managementul construcţiilor

Conducerea activităţilor de construcţii impune cunoaşterea procesului de proiectare şi execuţie a

construcţiilor dar şi cunoştinţe de conducere modernă. Conducerea lucrărilor este arta de a dirija resursele umane şi materiale pe durata de viaţă a lucrării,

utilizând tehnici moderne de conducere în vederea realizării unor obiective prestabilite privind: amploarea, cheltuielile, durata, calitatea şi satisfacerea participării.

Funcţiile specifice conducerii lucrărilor în construcţii cuprind în general următoarele: • elaborarea obiectivelor şi proiectelor lucrării, delimitarea amplorii, finanţarea, programarea,

selecţionarea participanţilor la executarea lucrării; • coordonarea şi controlul adecvat al proiectării, planificării, calculul devizelor, contractării şi

execuţiei pe întreaga durată a procesului; • maximizarea utilizării eficiente a resurselor, asigurarea forţei de muncă, materialelor şi

utilajelor conform documentaţiei şi programării prestabilite; • crearea unei comunicări eficiente şi a unor mecanisme de soluţionare a conflictelor între

participanţi. Literatura de specialitate din ţările dezvoltate desemnează cu termenul de ”manager” atât specialistul

în conducerea unei firme de construcţii, de proiectare sau execuţie şi mai ales persoana sau instituţia aptă să armonizeze întreaga suită de acţiuni de la studiile preliminare până la exploatarea construcţiei odată realizată.

Management in constructii_sem.I_

2 | P a g d i n 3 9

Rezultatele firmei de construcţii sunt puternic influenţate de modul în care conducătorii acesteia rezolvă obţinerea de contracte, care să acopere capacitatea de produc ţie, redactarea unor contracte convenabile, decontarea la timp a lucrărilor efectuate, coordonarea eficientă a sub-contractanţilor, relaţiile cu furnizorii de materiale şi servicii, colaborarea pe orizontală cu firmele specializate, gestiunea creditelor şi garanţiilor, raporturile cu autorităţile publice.

Stabilirea temei de proiectare, obţinerea autorizaţiei, elaborarea proiectului tehnic şi corelarea cu avizele diferitelor instituţii publice, ante-evaluările preliminarii ale costurilor, pregătirea şi desfăşurarea licitaţ iilor, negocierea şi încheierea contractelor de antrepriză, urmărirea şi decontarea periodică a lucrărilor, recepţia şi punerea în funcţiune, sunt faze ale procesului investiţ ional, ce implică dialog şi confruntarea continuă de interese ale firmei beneficiare cu ceilalţi factori implicaţi, toate acestea întemeiate pe competenţa profesională, managerială

Particularităţile ramurii construcţiilor şi implicaţiile manageriale Ramura construcţiilor prezintă de o manieră evidentă un anumit num ăr de caracteristici şi

particularităţ i în raport cu alte domenii ale economiei naţionale, ceea ce influenţează atât ritmul tranziţiei spre adoptarea mecanismelor economiei de piaţă în această ramură cât şi implicaţiile manageriale în viaţa unităţilor economice din construcţii şi în sfera raporturilor dintre ele.

Aceste particularităţi se manifest ă pe de o parte la nivel macroeconomic, iar pe de altă parte în derularea proceselor de producţie.

A. Particularităţi la nivel macroeconomic 1. Construcţiile depind în mare măsură de puterea publică Participanţii la activitatea de pregătire şi realizare a unei construcţii trebuie să se supună unui şir de

reglementări, adeseori foarte detaliate cum ar fi: planuri şi reglementări de urbanism, reglementări în materie de construcţii, preţuri de referinţă ş.a.m.d.

În al doilea rând, statul asigură direct sau indirect, prin instituţiile sale centrale sau locale un volum însemnat din comenzile întreprinderilor de construcţii, fiind într-o formă sau alta cel mai important şi constant client al antreprizelor de construcţii.

2. Construcţiile reprezintă un ”motor” al altor activităţi Cheltuielile pentru construcţii în ţările dezvoltate reprezintă cca. 35-40% din totalul investi ţiilor

naţionale şi ocupă de aceea un loc însemnat în economia fiecărei ţări. Această misiune de ”antrenare” are o semnificaţie aparte şi datorită faptului că în comparaţie cu alte sfere ale producţiei, construcţiile recurg relativ puţin la importuri.

Rezultatul acestei particularităţi îl reprezintă şi ponderea importantă pe care o construcţiile o reprezintă în patrimoniul naţional. Într-o ţară cum este Franţa, construcţiile reprezintă 2/3 din bunurile fizice ce alcătuiesc avuţia naţională. Desigur, această caracteristică evoluează în timp, ponderea construcţiilor în ”tendinţa spre economie” într-o ţară sau alta se amplifică sau se diminuează în favoarea plasamentelor financiare sau a altor modalităţi de investire a economiilor populaţiei.

3. Construcţiile se realizează pe întreg teritoriul naţional Contrar a ceea ce se întâmplă în majoritatea industriilor care sunt adesea concentrate geografic în

anumite zone, activitatea de construcţii este repartizată pe ansamblul teritoriului ţării. Exprimând o necesitate şi o formă de investire a economiilor, activitatea de construcţii reprezintă pentru fiecare zonă a ţării un factor de stimulare a producţiei, de ocupare a forţei de muncă şi adeseori de relansare a creşterii economice.

4. În ţările avansate cu economie de piaţă întreprinderile de construcţii sunt proprietate privată, ceea ce are efecte favorabile asupra relaţiilor între ele, asupra mecanismelor de stabilire a preţurilor şi determină totodată metode manageriale specifice în implicarea şi coordonarea activităţilor diferiţilor care acţionează în construcţii.

5. Nivelul tehnologic al ramurii depinde în esenţă de nivelul tehnologic din industrie, ceea ce în condiţiile ţării noastre, în care industriile constructoare de maşini, chimică sau siderurgică au ele însele mari decalaje faţă de situaţia din ţările dezvoltate, conduce la situaţia în care în prezent şi

Management in constructii_sem.I_

3 | P a g d i n 3 9

în perspectiva apropiată ele nu pot oferi construcţiilor din România produse competitive la standarde occidentale.

În acest context, trebuie ţinut seama că produsele activităţ ii de construcţii deşi neexportabile, sunt tot mai confruntate cu caracterul deschis al economiei de piaţă cu nivelul realizat în construcţii în alte ţări.

Pe de altă parte, ponderea mare în colaborarea între întreprinderile de construcţii şi cele din alte ramuri având o colaborare orizontală, care este mult mai simplă decât cea pe verticală se creează premise pentru raporturi directe, competitive şi eficiente.

B. Particularităţi ale proceselor de construcţie 1. Procesul producţiei de construcţii-montaj este mobil, în timp ce produsul este fix, spre deosebire

de alte ramuri ale producţiei materiale şi în special de ramurile industriale, unde procesul de producţie este fix, muncitorii lucrând în unităţi de producţie stabile cu locuri de muncă bine precizate pe traseul fluxului tehnologic.

Caracterul mobil al producţiei de construcţii montaj creează probleme specifice, în special în ceea ce priveşte organizarea, care trebuie să se facă din nou pentru fiecare şantier care se înfiinţează, creându-se condiţii de cazare pentru muncitori, de depozitare pentru materiale şi utilaje, de prelucrare şi de punere în operă a materialelor, de funcţionare a utilajelor, precum şi căi de comunicaţie şi transport în interiorul şantierului şi în unele cazuri chiar şi în afara acestuia.

2. Procesul producţiei de construcţii montaj are în general un caracter mai complex decât cel din alte ramuri ale producţiei materiale, el constând din asamblarea unui număr de tipodimensiuni de materiale, cu folosirea unui număr de muncitori de meserii diferite şi a unor utilaje de tipuri şi capacităţi diferite.

Există deosebiri importante şi între diferitele feluri de lucrări de construcţii montaj, din care cauză a fost necesar ca ele să se clasifice în grupe şi subgrupe de categorii de lucrări, fiecare având caracteristici proprii. Dar chiar şi între lucrările din cadrul aceleiaşi grupe sau subgrupe există deosebiri importante din punct de vedere al caracteristicilor tehnice prescrise, ceea ce implică folosirea unor materiale, tehnologii, forţe de muncă şi utilaje diferite.

Această complexitate a impus: - elaborarea unui număr important de prescripţii şi normative tehnice, cuprinzând caracteristicile

lucrărilor de construcţii montaj, materialele necesare pentru realizarea lor, precum şi tehnologii de execuţie a acestor lucrări;

- necesitatea ca, pentru fiecare lucrare, să se realizeze soluţii tehnice şi tehnologice pentru satisfacerea cerinţelor şi adoptarea unei decizii pentru soluţia cea mai eficientă.

3. Caracterul de unicat, pe care îl au cele mai multe din produsele activităţii de construcţii montaj, constituie o altă caracteristică importantă a acestei activităţi.

Diversitatea obiectelor de construcţii montaj – care conferă acestora caracterul de unicat – este legată atât de complexitatea construcţiilor, în special de cerinţele pe care acestea trebuie să le îndeplinească şi de soluţiile tehnice şi tehnologice pentru executarea lor, cât şi de amplasamentul diferit al fiecărui obiect de construcţii.

4. Spre deosebire de industrie, o parte importantă a procesului de producţie în construcţii se desfăşoară în aer liber.

Datorită acestui fapt, procesul de producţie este influenţat direct de o serie de factori atmosferici

(căldură, frig, umiditate, etc.) ceea ce are repercusiuni atât asupra

muncitorilor, îngreunându-le activitatea, cât şi asupra unor procese tehnologice, cum sunt lucrările de betoane, de tencuieli, etc., care necesită anumite condiţii pentru desăvârşirea lor.

Pentru a evita efectele negative ale factorilor atmosferici asupra producţiei de construcţii montaj sau a atenua aceste efecte, în multe cazuri, se prevede executarea anumitor procese de producţie în perioade de timp în care factorii atmosferici nu le influenţează negativ (de exemplu: executarea tencuielilor sau izolaţiilor exterioare în perioada de timp călduros) sau pregătirea unui stadiu al lucrărilor care să permită executarea unor lucrări pe timp friguros în interiorul obiectivelor respective (de exemplu: tencuieli interioare, vopsitorii, etc.).

O altă măsură o reprezintă aplicarea unor metode tehnologice speciale de executare a proceselor

Management in constructii_sem.I_

4 | P a g d i n 3 9

umede (betoane, tencuieli, zidării pe timp friguros), metode intrate în practica curentă, care necesită un plus de cheltuieli (înc ălzirea apei şi a agregatelor pentru betoane şi mortar, protejarea termică a acestora, etc.).

5. Durata relativ mare a ciclului de producţie reprezintă o altă caracteristică a producţiei de construc ţii montaj, aceasta fiind determinat ă de dimensiunile mari, în suprafaţă şi înălţ ime, ale obiectelor de construcţii, de numărul foarte mare de procese de lucru, de succesiunea tehnologică condiţionată a acestora de anumite întreruperi dictate de procesul tehnologic.

Durata mare a ciclului de producţie creează o serie de probleme specifice procesului de construcţii montaj cum sunt:

- necesitatea concentrării unor cantităţi importante de materiale şi a creării din nou pentru fiecare şantier a condiţiilor de adăpostire şi de bună gospodărire a acestora;

- necesitatea concentrării unor forţe de muncă importante, pe durată relativ îndelungată şi crearea din nou pentru fiecare nou şantier a condiţiilor de trai, materiale şi social-culturale;

- programarea desfăşurării procesului de producţie, astfel încât să se evite, în cât mai mare măsură, unele vârfuri peste cele necesare din punct de vedere tehnologic, ceea ce ar duce la concentrări mai mari decât cele necesare, la cheltuieli neeconomice;

- programarea aprovizionării cu mijloace şi obiecte ale muncii, precum şi cu forţa de muncă, în strictă corelare cu desfăşurarea procesului de producţie, spre a se evita imobilizările în stocuri supranormative, golurile în producţie, cheltuieli neeconomice, etc.;

- de asemenea, durata mare a ciclului de producţie impune ca finanţarea şi decontarea lucrărilor de construcţii montaj să se desfăşoare periodic (lunar, trimestrial), şi nu pe baza produselor finite (obiecte de construcţii), ca în alte ramuri ale producţiei materiale;

A construi în condiţiile actuale presupune o organizare complexă şi aceasta pentru câteva motive importante: - aceasta presupune stăpânirea unor variate reglementări şi constrângeri de ordin juridic,

administrativ, financiar, arhitectural şi tehnic; - a construi necesită de asemenea participarea a numeroşi factori, precum şi profesiuni diferite, care

nu sunt întotdeauna obişnuiţi să lucreze împreună; - a construi este o operaţie care se derulează într-o perioadă de timp relativ îndelungată astfel încât

adesea cele mai bune intenţii şi proceduri sunt după un răstimp, repuse în cauză.

Relaţia între investiţii şi construcţii

Progresul economic al unei ţări este strâns legat de posibilitatea existentă pentru reluarea producţiei pe scară lărgită. Reproducţia şi creşterea economică sunt organic legate de acumulare, de folosirea unei părţi din produsul net realizat în procesul de producţie.

Acumularea poate fi definită ca fiind procesul obiectiv, complex şi permanent de creare a unor capitaluri fixe şi circulante, de lărgire şi modernizare a celor existente de creştere a bazei materiale, a sferei social-culturale şi de constituire a resurselor necesare pentru rezervă şi asigurare.

Acumularea asigură condiţii pentru atragerea în circuitul economic a resurselor naturale şi de forţă de muncă, valorificarea superioară a acestora, sporirea continuă a producţiei.

Acumularea cunoaşte mai multe forme şi anume: productivă şi neproductivă. Deosebirile între aceste forme ale acumulării pornesc de la destinaţia

economică a bunurilor rezultate din procesul de producţie, îndeosebi a capitalului fix, care pot fi utilizate în continuare în procesul de produc ţie, sau sunt destinate să lărgească baza materială a unităţilor. În func ţie de nivelul la care se constituie poate fi: individuală, de grup, naţ ională; iar după natura proprietăţii poate fi: acumulare privată şi acumulare publică (naţională).

Acumularea şi investiţiile sunt procese strâns legate între ele, dar distincte. Investiţiile reprezintă principala formă de realizare practică a acumulării. Acumularea constituie baza

economică a investiţiilor. Relaţia dintre acumulare şi investiţie este biunivocă, în sensul că, în timp, volumul investiţiilor este

Management in constructii_sem.I_

5 | P a g d i n 3 9

determinat de opţiunea cu privire la mărimea acumulării, dar în acelaşi timp prin materializarea investi ţiilor în capital fix, care duce la realizarea unei producţii sporite, sunt influenţate atât consumul cât şi acumularea.

Prin definiţie, investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute pentru crearea de noi capitaluri fixe, productive sau neproductive (prin construcţii, achiziţia şi montajul utilajului, precum şi pentru reconstruirea şi lărgirea celor existente).

Precizarea completă a sferei de cuprindere a investiţiilor impune să se ia în considerare o serie de cheltuieli asimilate investiţiilor care nu se încadrează propriu-zis în definiţia de mai sus, dar care, având în vedere scopul lor final sau rolul social-economic, sunt incluse în această categorie. Între aceste cheltuieli se cuprind:

cheltuielile de explorări, prospecţiuni, lucrări geodezice, explorări geologice pentru continuarea şi extinderea zăcămintelor deja descoperite, precum şi toate tipurile de foraje, inclusiv forajele de apă;

cheltuieli pentru lucrările de pregătire şi proiectare, privind investiţiile, cercetări ştiinţifice pentru determinarea procedeelor tehnologice, studii de teren, studiile tehnico-economice şi proiectele de execuţie;

cheltuieli pentru împăduriri şi îmbunătăţiri funciare cum ar fi: împăduririle şi perdelele de protecţie, consolidările de terenuri şi combaterea eroziunii solului;

cheltuieli pentru demontarea, transportul şi remontarea capitalului fix transferat sau mutat, care nu necesită întocmirea de proiecte de execuţie;

cheltuieli pentru obţinerea terenului de construcţii; În precizarea noţ iunii de investi ţii trebuie să avem în vedere unele cheltuieli care, la prima vedere, par

a constitui cheltuieli de investiţii, dar care, în realitate nu se încadrează în categoria de investiţii: - procurarea obiectelor de inventar; - lucrările pentru întocmirea studiului tehnico-economic şi alte studii, nelegate de un obiectiv sau

obiect determinat; - construirea de prototipuri şi încercarea investiţiilor.

Clasificarea investiţiilor este determinată de o serie de criterii şi anume: 1. Structura investiţiilor constituie unul din criteriile de clasificare a investiţiilor: construcţii-

montaj, utilaje şi instrumente, explorări geologice, precum şi alte investiţii (în care se încadrează în primul rând o serie de cheltuieli care măresc valoarea capitalului fix cum ar fi: cheltuieli şi studii de proiectare, cheltuieli de proiectare şi procesul inventarului gospodăresc).

Lucrările de construcţii-montaj constituie ansamblul de opera ţiuni succesive prin care se asigur ă executarea obiectelor de construcţii. Lucrările de construcţii-montaj se prezintă într-o largă gam ă de forme dintre care menţionăm: construcţii hidrotehnice, edilitare, de drumuri şi poduri, instalaţii tehnico-sanitare, electrice, de apă şi canalizare.

Ca rezultat al lucrărilor de construcţii montaj, rezultă obiectele care se definesc drept construcţii distincte, delimitate spaţ ial, a căror destinaţie funcţională este bine precizată. Ansamblul funcţional constituit din mai multe obiecte reprezintă obiectivul de investiţii.

Investiţiile de utilaje şi instrumente includ cheltuieli aferente achiziţionării acestora. În această categorie deosebim: utilaje ce necesită montaj (asamblare şi fixare) şi utilaje care nu necesită montaj sau utilaje independente (vagoane, autovehicule, tractoare).

Lucrările geologice includ: lucrări de studii, cercetări, prospecţ iuni, explorări pentru conturarea şi extinderea zăcămintelor, precum şi lucrările de foraj de amplasare şi exploatare prin sonde.

2. clasificarea investiţiilor după caracterul lucrărilor are o deosebită importanţă în orientarea spre soluţii constructive eficiente. Din acest punct de vedere se disting:

- construcţii noi, care cuprind obiecte ce nu au existat anterior şi ale căror elemente, inclusiv fundaţiile se construiesc pentru prima dată;

Management in constructii_sem.I_

6 | P a g d i n 3 9

- reconstrucţii, care reprezintă reclădire cu modificările profilului sau procesului tehnologic; - lărgiri şi dezvoltări, adică lucrări ce măresc capacitatea unor obiecte existente; - amenajări şi transformări, care constituie lucrări de construcţie la clădiri existente, ce urmăresc

schimbarea destinaţiei, corespunzătoare altor scopuri. 3. Destinaţia investiţiilor are un rol important în asigurarea unei eficienţe sporite. Din punct

de vedere al destinaţiei, investiţiile se împart în: productive (sunt destinate creării sau sporirii capacităţilor de producţie) şi social-culturale (sunt efectuate în vederea satisfacerii necesităţilor social-culturale: învăţământ, sănătate, cultură, locuinţe, precum şi a necesităţilor administraţiei şi cele privind întărirea capacităţilor de apărare).

4. După natura proprietăţii, investiţiile pot fi: private, publice şi mixte. 5. După legătura pe care o au cu obiectivul proiectat, investiţiile se clasifică în investiţii

directe, colaterale şi conexe. Investiţiile directe sunt cele care se fac pentru obiectivul de bază

(achiziţionarea utilajelor, montarea acestora, executarea fundaţiilor şi a construcţiilor, etc.). Aceste investiţii se calculează pe baza devizelor de cheltuieli, care se întocmesc pe categorii de lucrări, pe obiectiv sau pe întreaga investiţie(devizul general).

Investiţiile colaterale se materializează în lucrări care asigură utilităţile obiectivului de bază (căi de acces, conducte de apă, gaze, etc.). cheltuielile care se fac cu aceste investiţii se stabilesc prin devize speciale elaborate.

Investiţiile conexe sunt cele finalizate în alte obiective economice pentru a asigura viitorului obiectiv materiile prime necesare desfăşurării procesului de producţie.

6. După sursa de finanţare, investiţiile se împart în investiţii finanţate din surse proprii şi surse atrase.

Sursele proprii, se constituie din capital particular, o parte din profit, fondul de amortizare, emisiuni de acţiuni şi încasările obţinute în urma vânzării unor utilaje.

Sursele atrase, au un rol mai mare în finanţ area investiţiilor şi se constituie din creditele bancare interne şi externe, alocaţii de la buget şi alte surse.

7. După forma de manifestare, investiţiile comportă două aspecte, unul financiar şi altul fizic. Aspectul financiar vizează modul de construire şi consumare a fondurilor băneşti şi precede activitatea

de realizare efectivă a lucrărilor, de derulare a procesului investiţional. Aspectul fizic, care este condiţionat de cel financiar, îl constituie materializarea cheltuielilor în maşini,

utilaje, construcţii, etc. denumite generic capital fix.

Redefinirea domeniului construcţiilor Trecerea la economia de piaţă şi nevoia modernizării structurilor socio-economice ale ţării au impus

apariţia unor concepte noi în domeniul tradiţional al construcţiilor, în strânsă legătură cu standardele internaţionale şi cu deosebire a celor europene. Pe de o parte construcţiile sunt plasate în contextul larg al preocupării statului pentru activitatea de amenajarea complexă a teritoriului naţ ional şi a localităţilor şi pentru impunerea disciplinei în urbanism. Pe de altă parte este tratată distinct acea parte a construcţiilor realizate din fondurile statului şi în folosul societăţii pe care o reprezintă lucrările publice.

Cele patru sectoare de activitate: amenajarea teritoriului, urbanismul, lucrările publice şi construcţiile,

trebuie abordate asociat în programele de perspectivă deoarece sunt conexe şi interactive. Amenajarea teritoriului constituie un ansamblu de activităţi complexe, care conduc la corelarea

politicilor economice, tehnologice, sociale, culturale şi ecologice, tinzând spre armonizarea activităţilor umane şi a cadrului construit cu cadrul natural, în concordanţă cu valorile generale ale societăţii în ansamblul ei. Principalele obiective ale amenajării

teritoriului sunt următoarele: - dezvoltarea social-economică echilibrată a regiunilor şi zonelor ţării, urmărindu-se reducerea

dezechilibrelor zonale şi susţinerea zonelor rămase în urmă; - ameliorarea cadrului de viaţă a locuitorilor (locuinţele şi dotarea acestora, serviciile publice

Management in constructii_sem.I_

7 | P a g d i n 3 9

pentru populaţie, etc.); - gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului; - utilizarea raţională a terenurilor (în special a celor agricole şi forestiere). Principalele probleme cu

care se confruntă dezvoltarea generală, în teritoriu sunt: - calitatea scăzută a locuirii datorită densităţii ridicate de locuire şi dimensiunii reduse a

locuinţelor; - deteriorarea continuă a înzestrării localităţilor cu lucrări edilitare şi de gospodărire comunală

atât sub aspectul capacităţilor cât şi al exploatării instalaţiilor în condiţii de uzură şi fiabilitate scăzută.

Activitatea de construcţii deţine un rol important în dezvoltarea economico-socială a unei ţări deoarece, pe de o parte, sunt create obiective de folosinţă îndelungată, pe de altă parte, are un aport la formarea produsului naţional brut şi la ocuparea forţei de muncă.

De asemenea, construcţiile au un impact determinant asupra mediului natural, pe care îl modific ă, precum şi asupra calităţii vieţii în general. Activitatea de construcţ ii exercită o influen ţă însemnată asupra celorlalte sectoare ale economiei, atât prin contribuţia directă ce o aduce la dezvoltarea bazei tehnico-materiale a acestora, cât şi prin cerinţele de produse şi servicii pentru realizarea propriului proces de producţie.

Obiectivele de construcţii, prin destinaţia şi caracteristicile lor sunt mai deosebite faţă de cele ale unui proces industrial obişnuit. De aceea r ăspunderea pentru comportarea corespunzătoare a tuturor genurilor de construcţ ii, la acţiunea cutremurelor, la acţiuni climatice şi tehnologice, explozii şi incendii, alunecări ale pământului, coroziune naturală şi industrială, acţiuni biologice, radiaţii ş.a., este excepţional ă, deoarece sunt vizate în mod direct viaţa şi sănătatea oamenilor, cât şi integritatea bunurilor materiale. În cadrul acestei răspunderi este implicat în mod obligatoriu şi statul – prin organisme centrale şi locale – cu rol mai accentuat în perioada de tranziţie la economia de piaţă.

Lucrările publice reprezintă construcţiile care prin func ţiunea lor sunt destinate unor colectivităţi şi se realizează – integral sau parţial – din bugetul public. Lucrările publice de interes naţional sunt acele construc ţii care prin funcţionarea lor răspund obiectivelor şi interesului întregii societăţi sau unor segmente largi ale acesteia şi sunt finanţate din bugetul administraţiei centrale de stat.

Programul de lucrări publice se sprijină pe planul de amenajare complexă a teritoriului naţional,

acordându-se prioritate lucr ărilor de infrastructură majoră ca premisă esenţială a dezvoltării tuturor

sectoarelor şi stimulării investiţiilor.

PIAŢA CONSTRUCŢIILOR

Mediul ambiant al firmei de construcţii Mediul ambiant al firmei de construcţii ca unitate economică este constituit din ansamblul elementelor

exterioare firmei care influenţ ează stabilirea obiectivelor acestora, obţinerea resurselor necesare, adoptarea deciziilor şi valorificarea rezultatelor dobândite.

Mediul în care unităţile din construcţii îşi desfăşoară activitatea este cel al economiei de piaţă liberă, care se caracterizează prin libera concurenţă pe piaţa capitalurilor, a produselor şi a muncii, precum şi prin libera formare a preţurilor în baza raportului dintre cerere şi ofertă.

Prin libera concurenţă se înţ elege faptul că fiecare concurent are condiţii egale de acces pe piaţă, ceea ce nu înseamnă şi şanse egale, deoarece şansele ţin de capacitatea sa de a-şi valorifica potenţialul de care dispune. Acest concept general îşi găseşte concretizarea într-un şir de caracteristici ale economiei de piaţă:

• Un cadru legislativ care să dea expresie principiilor care să asigure funcţionarea economiei de piaţă.

• Liberalizarea preţurilor. Are un rol important în asigurarea jocului liber al concurenţei şi face posibilă diferenţierea agenţilor economici după calitatea produselor şi sarcinilor pe care le oferă.

• Existenţa unei diversităţi a formelor de proprietate şi încurajarea sectorului privat. În locul marii

Management in constructii_sem.I_

8 | P a g d i n 3 9

proprietăţi de tip ”socialist” care a dus la crearea unui sistem închis, rigid, trecerea la economia de piaţă este caracterizată de apariţia unor forme variate de proprietate: particulară, publică, mixtă, cooperatistă.

• Funcţionarea unităţilor economice pe baza mecanismelor pieţei dispunând de o totală autonomie decizională. Această caracteristică se concretizează în libertatea unităţii de a decide asupra statutului său sau de asociere în forme de drept egale, libertatea de a stabili: gradul de integrare sau specializare, capacitatea optimă de producţie, partenerii de contract, propria structură organizatorică.

• Retragerea statului din conducerea nemijlocită a economiei. În economia de piaţă, statul, renunţând la metoda conducerii naţionale pe bază de plan trebuie să-şi reducă rolul la supravegherea fenomenelor economice, urmând ca el să acţioneze doar prin pârghii economice, financiare, fiscale, monetare, de credit.

• Statul acţionează în relaţii comerciale ca persoană particulară, supusă reglementărilor de drept privat. Acest principiu are drept urmare faptul că unităţile cu capital e stat nu se bucură de nici un privilegiu în relaţiile pe care le au. Aceste relaţii, inclusiv cele cu statul trebuie să se bazeze pe contracte, pe drepturi şi obligaţii decurgând din Codul Comercial şi celelalte legi în vigoare.

Schimbări pe piaţa construcţiilor

Piaţa construc ţiilor, se limitează, în abordările cursului la acel segment al pieţei interne în care acţionează agenţii economici şi instituţii având ca preocup ări investirea de capital, asigurarea finanţării resurselor şi punerea în funcţiune a lucrărilor de construcţii.

Firma de construcţii concepută ca sistem îşi desfăşoară în prezent activitatea într-un context substanţial modificat în care „intrările” (comenzi, resurse, informaţii) şi „ieşirile” (proiecte, lucrări şi servicii prestate) sunt marcate profund de reglementările, standardele, mecanismele şi exigenţele economiei de piaţă.

Principalele schimbări intervenite pe piaţ a construcţ iilor cu implicaţii directe asupra activităţii organismelor de conducere ale firmelor de proiectare, consultanţă, execuţie, ş.a.:

- dispariţia monopolului statului asupra proprietăţii şi capitalului, apariţia investitorilor particulari, distincţia între lucrări publice şi lucrări private;

- modificarea sistemului de formare a preţului construcţiilor, instituirea ofertării şi licitaţiilor ca formă de confruntare liberă a cererii cu oferta pe piaţa construcţiilor;

- revigorarea rolului contractelor şi a efectelor lor juridice în raporturile dintre agenţii economici; - creşterea masivă a firmelor particulare având ca obiect de activitate domeniul construcţiilor,

privatizarea în curs a societăţilor comerciale de construcţii cu capital de stat; - renunţarea la integrarea pe orizontală a producţiei unităţilor de construcţii şi în consecinţă apariţia

de firme specializate în producerea şi comercializarea materialelor de construcţii, semifabricatelor, prefabricatelor;

- apariţia unor funcţiuni noi pe piaţa construcţiilor în materie de consultanţă, expertizare, leasing, afaceri imobiliare consacrate în apariţia de agenţi economici specializaţi;

- diversificarea sistemului de finanţare, creditare şi garantare a lucrărilor de construcţii prin bănci de stat private;

- reconsiderarea riscului în construcţii şi apariţia sistemului societăţii de asigurare şi reasigurare cu concepte şi produse, diversitate în domeniul construcţiilor;

- adoptarea prin lege a unor proceduri de autorizare a construcţiilor şi a unui nou concept de calitate

în construcţii ceea ce a condus la reformularea responsabilităţilor şi mecanismelor în acest

domeniu.

Structura pieţii construcţiilor Declanşarea procesului de trecere la economia de piaţă a atras schimbări majore în structura

partenerilor care activează pe piaţ a construc ţiilor, atât sub raportul diversificării funcţiilor necesare aplicării

Management in constructii_sem.I_

9 | P a g d i n 3 9

principiilor economiei de piaţă, cât şi multiplicării numărului agenţilor economici prezenţi în diferite faze ale procesului investiţional.

În raport cu relaţia simplificatoare a economiei socialiste constituită din tripletul beneficiar – proiectant – antreprenor, piaţa construcţiilor s-a amplificat considerabil, urmând ca în final să cuprindă întreaga gamă de unităţi ce funcţionează în prezent în ţările dezvoltate.

În sens restrâns ramura construcţiilor cuprindea: - investitori, organe şi instituţii ale statului; - agenţi economici care asigurau proiectarea construcţiilor şi elaborau preţurile; - agenţi economici care executau numai lucrări din şantier în baza contractului

încheiat cu beneficiarul sau cu agentul coordonator; - agenţi economici care se ocupau de producţia orizontală, de semifabricate, betoane, confecţii

metalice; - agenţi economici prestatori de servicii pentru unităţile specializate.

Piaţa construcţiilor cuprinde un spectru mult mai larg de factori, grupaţi după cum urmează: deţinători de fonduri, care în unele situaţii se asociază în scopul realizării construcţiilor, caz în care

pot acţiona prin reprezentanţi legali; reţeaua financiară şi de credite, sprijinită în special de instituţii private (bănci, creditori) capabile să

acorde împrumuturi cu ipotecă, în condiţii mai uşoare decât băncile de stat, în toate localităţile; reţeaua de agenţii imobiliare în care să fie inclus şi sectorul de stat, deţinător aproape în exclusivitate

a terenurilor pentru construcţii; agenţiile de asigurare care deţin un rol important în finalizarea contractelor de construire cu agenţi

particulari; agenţi economici de tipul promotorilor de investiţii şi construcţii, care pregătesc condiţiile de

contractare a realizării, făcând joncţiunea între viitorii proprietari, proprietarii terenului, reţeaua financiară şi de asigurări, autoritatea locală, proiectant şi constructor şi perfectează varianta de realizare a construcţiei;

reţeaua unităţilor comerciale de materiale de construcţii, scule, unelte şi dispozitive; reţeaua de închirieri de utilaje, aparatură, dispozitive şi mijloace de transport; reţeaua de agenţi economici în construcţii (proiectanţi, constructori, laboratoare de încercări,

cercetare); Parţial constituite sau aflate în proces de consolidare, multe dintre ele fără o experien ţă prealabilă,

urmează să valorifice pârghiile prin care principiile economiei de piaţă să-şi găsească o deplină aplicare în domeniul construcţiilor.

Funcţii specifice în construcţii Activitatea în ramura construcţiilor se caracterizează printr-o complexitate a raporturilor dintre diverşi

parteneri cu funcţiuni distincte îndeplinite de agenţi economici şi persoane de diferite profesiuni (arhitecţi, ingineri, economişti, tehnicieni, administratori).

Factorii care îndeplinesc funcţiuni specifice în această ramură şi care îşi derulează parţial sau integral activitatea pe piaţa construcţiilor sunt investitorii, firmele de proiectare şi consultanţă, antreprenorii şi furnizorii, al căror rol va fi analizat în continuare. Alţi factori precum băncile, societăţile de asigurare, experţii, ş.a., vor fi prezentaţi în cadrul funcţiunilor pe care le îndeplinesc pe această piaţă.

INVESTITORUL. În terminologia de specialitate este denumit adesea „beneficiar” iar în raportul cu ceilalţi parteneri el este întotdeauna „clientul”, persoana fizică sau juridică pentru care se realizează construcţia, investiţia.

Investitorului îi revine rolul, după ce s-a asigurat de oportunitatea şi fezabilitatea unei investiţii avută în vedere să determine localizarea acesteia, să-i definească programul, să asigure evaluarea şi finanţarea, şi împreună cu alţi factori specializaţi să contracteze şi să realizeze proiectele şi execuţia lucrării.

Schema tradiţională presupune angajarea unei firme de proiectare de sine stătătoare, un antreprenor

Management in constructii_sem.I_

10 | P a g d i n 3 9

general şi antreprenori de specialitate.

INVESTITOR

PROIECTANT ANTREPRENOR GENERAL (AG)

SUBANTREPRENORI FORŢE PROPRII AG

În esenţă atributele investitorului sunt următoarele: • să-ţi asume răspunderea de a construi un obiectiv şi a materializa această răspundere până la

realizarea completă a obiectivului respectiv; • să găsească mijloacele financiare necesare pentru realizarea obiectivului, să gestioneze aceste

mijloace şi în special să remunereze realizatorii lucrării, ştiind faptul că investitorul este cel care „plăteşte” în construcţii;

• să procure terenul sau spaţiul necesar pentru construcţia avută în vedere prin cumpărare, închiriere sau concesionare;

• să precizeze, să concilieze intenţia iniţială privitoare la investiţie, determinând elaborarea unui program detaliat şi precis al operaţiunii. În acest cadru se impune ca viitoarea lucrare să fie definită cu maximum de precizie;

• dacă nu are posibilitatea să construiască singur obiectivul, să încheie contractele de studii, proiectare şi de execuţie a lucrărilor cu persoane juridice sau instituţii specializate care să realizeze în contul său obiectivul respectiv;

• să recepţioneze şi să ia în primire lucrarea executată; • să organizeze exploatarea lucrării sau în anumite cazuri să o concesioneze unui organism

însărcinat în exploatarea şi gestiunea sa. Enumerarea acestor atribuţii diverse care implică un grad corespunzător de profesionalism şi

competenţă al investitorului, conduce logic la existenţa a două mari categorii de investitori:

a) prima categorie de investitori este alcătuită din cei care îşi asumă această funcţie în mod ocazional, care deci nu posedă competenţă şi nici experienţa unui profesionist.

Aceast ă categorie de investitori sunt obligaţi şi au interesul încheierii unui contract cu o unitate economică specializat ă denumită „Contractor general” pe care o împuterniceşte să-l reprezinte şi să decidă în toate problemele privind coordonarea investiţiei.

Competenţele investitorului indiferent că este vorba de un organism specializat al său sau de instituţie profesionistă în materie de coordonarea lucrărilor de construcţii sunt de ordin:

- metodologic având în vedere că o derulare firească a procesului de construcţii implică exigenţe deosebite în înlănţuirea principalelor faze şi etape;

- tehnologic în scopul de a putea aprecia dacă procesele şi alte acţiuni propuse de diferiţi participanţi la lucrare dau un răspuns corespunzător programului cerut de investitor;

- financiar gestiunea bugetului global al investiţiei, ceea ce înseamnă adesea sume considerabile pe care timpul le are asupra finanţelor şi creditului;

- administrativ şi juridic implicând respectarea întregului cortegiu de constrângeri legale sau reglementare ca şi consecinţele juridice ale documentaţiei ce stă la baza montajului întregului program;

- sociologic odată livrată lucrarea utilizatorilor ea trebuie să corespundă unui mediu determinant.

Management in constructii_sem.I_

11 | P a g d i n 3 9

Exercitarea funcţiei de investitor devine încă mai completă în momentul în care dimensiunea „timp” încorporând de regulă câţiva ani, solicită capacitate de previziune, de flexibilitate şi adaptabilitate necesară.

INVESTITOR

DEPARTAMENT DE DEPARTAMENT DE PROIECTARE CONSTRUCŢII

CONTRACTANŢI SUBCONTRACTANŢI

FORŢE PROPRII FORŢE PROPRII

Investitorul de lucrare publică este ordonatorul principal de credite. Pentru lucrările de mai mici dimensiuni, investitorul poate recurge la serviciile proiectantului pentru

urmărirea execuţiei lucrărilor şi recepţia construcţiei. b) a doua categorie de investitori este alcătuită din profesionişti care realizează în permanenţă

investiţii imobiliare în cele mai diferite domenii: locuinţe

colective şi individuale, lucrări industriale, echipamente publice, edilitare, lucrări de artă, infrastructuri

importante, ş.a.m.d. În cele mai multe cazuri investitorii profesionişti se dotează cu servicii tehnice mai mult sau mai puţ in

largi care le conferă garanţia şi experienţa competenţei lor în materie de pregătire şi realizare a lucrărilor de construcţii. În acest caz investitorul poate proceda după cum urmeaz ă: - asigură coordonarea prin forţe proprii încheind contracte diferite cu furnizorii şi proiectanţii; - încheie un contract cu un furnizor general pentru livrări şi un antreprenor general pentru lucrările de construcţ ii, caz în care îi revine coordonarea celor două părţ i; - încheie un contract cu un furnizor general pentru livrări şi cu fiecare executant pentru lucr ările de construcţii, fie cu un antreprenor general şi cu fiecare furnizor în parte, în ambele cazuri coordonarea revenindu-i investitorului.

CONSULTANTUL este societatea comercială de proiectare, consultanţă sau persoane fizice autorizate, împuternicite de investitor să-l reprezinte în realizarea lucrărilor.

În cazul în care investitorul consideră necesar, acesta poate angaja un consultant persoană juridică, societate comercială sau persoană fizică, care să-i reprezinte interesele pe toată perioada derulării contractului.

Consultantul poate supraveghea direct sau prin reprezentantul său desfăşurarea lucrărilor pe şantier. În cazul în care investitorul este organizat corespunzător acesta nu apelează la consultant. Relaţiile investitorului cu antreprenorul sunt directe sau prin intermediul consultantului sau

reprezentantul său. Reprezentantul consultantului va fi răspunzător în faţa consultantului pentru urmărirea şi

supravegherea lucr ărilor, precum şi pentru testarea şi examinarea materialelor ce vor fi folosite; de asemenea va fi răspunzător şi pentru oricare din împuternicirile pentru care consultantul l-a investit.

Consultantul mai poate executa, la cererea investitorului pe bază de contract: studii de fezabilitate, tehnico-economice, de teren, etc., proiectare, specificaţii tehnice şi calitative de lucrări, liste de utilaje şi echipamente, documentele licita ţiei, întreaga pregătire şi organizare a licitaţiei, în care caz îndeplineşte funcţia de organizator, reprezentarea investitorului pe parcursul execuţiei pentru conducerea şi coordonarea lucrărilor (proiect management), precum şi alte servicii de consultanţă şi asistenţă tehnică.

Management in constructii_sem.I_

12 | P a g d i n 3 9

OFERTANTUL – antreprenor general, antreprenor de specialitate, furnizor general, furnizor de specialitate.

Este regia autonomă, societatea comercială sau o firmă organizată şi dotată corespunzător pentru execuţie de lucrări, care au dreptul legal de a desfăşura acest gen de activităţi şi de a semna contracte având ca obiect realizarea acestora.

Ofertantul depune oferta pentru participarea la licitaţii şi în cazul în care a fost adjudecată execuţ ia lucrărilor, încheie cu investitorul contractul pentru execuţia acestor lucrări şi le execută în conformitate cu cele convenite prin acest contract.

Ofertantul, în sensul în care a fost definit mai sus, poate să îndeplinească funcţia de antreprenor general, antreprenor de specialitate, furnizor general sau furnizor de specialitate în raport cu specificul şi complexitatea lucrărilor ce urmează să facă obiectul contractului.

Antreprenorul general. Funcţia antreprenorului general este de a îmbina elementele parţiale diferite

în vederea realizării unei construcţii astfel: • o mână de lucru calificată şi încadrată corespunzător cu personal tehnic; • utilaje şi dispozitive necesare pentru edificarea construcţiei; • materiale, semifabricate şi prefabricate cu un anumit grad de industrializare; • calificarea tehnică în realizarea şirului de procese de execuţie proprii fiecărui tip de construcţii. Proporţia dintre cele două elemente, mâna de lucru şi materialele de construcţ ii este diferită,

ajungându-se uneori ca prestaţia antreprenorului să se realizeze exclusiv la furnizarea mâinii de lucru sau invers.

În ceea ce priveşte semifabricatele şi prefabricatele (betoane, oţel fasonat, elemente de beton armat, etc.) tendinţa este de a fi executate sau furnizate de o întreprindere cu profil industrial, ceea ce transferă activit ăţile de pe şantier către ateliere şi fabrici specializate, unde această activitate este mai uşor perfecţionată şi rentabilizată.

În principiu investitorul sau reprezentantul acestuia nu are legătură cu furnizorii, singura legătură pe şantier fiind antreprenorul general.

Pentru diverse motive, inclusiv de ordin financiar investiţional, poate să se ocupe direct de cumpărarea materialelor de construcţ ii pe care antreprenorul le pune în operă sau să impună acestuia să le cumpere de la anumiţi furnizori. În acest caz contractul de antrepriză trebuie să prevadă o schemă adecvată a responsabilităţii celor doi parteneri.

Antreprenorul general are deci capacitatea tehnică şi organizatorică de a angaja exclusiv în nume propriu în relaţiile contractuale cu investitorul, pentru execuţie de lucrări complexe pe care urmează să le execute prin forţe proprii sau pe baze contractuale împreună cu alţi antreprenori de specialitate şi furnizori. Ace ştia din urmă vor avea faţă de antreprenorul general statutul de antreprenori de specialitate, respectiv furnizori de specialitate.

Antreprenorul de specialitate. Este antreprenorul care are ca obiect de activitate execuţia unui anumit gen de activităţ i din domeniul construcţiilor, pentru care este specializat, de regulă instalaţii, izolaţii.

Furnizorul. Este regia autonomă sau societatea comercială care asigur ă pe bază de oferte şi contracte livrarea de materiale, utilaje şi echipamente după caz, montarea acestora. După complexitatea sarcinilor pe care le contractează şi le realizează, furnizorul poate fi furnizor general sau furnizor de specialitate.

Furnizorii importanţi de materiale includ antreprenorii specializaţi în fabricarea şi montajul confec ţiilor metalice, furnizorii de beton transportat la punctele de lucru în autobetoniere, de oţel – beton fasonat, de învelitori, de tâmplărie exterioară, etc.

Firmele de arhitectură şi inginerie elaborează studii, proiecte preliminare şi de execuţie, misiuni de consultanţă tehnică, de control a execuţiei pe şantier.

Acest sistem instituie practica cea mai răspândită în prelungirea şi controlul execuţiei lucrărilor de construcţii deşi realizarea desenelor de execuţie şi verificările pe şantier constituie adesea elemente disputate, litigioase ca răspundere între firmele de arhitectură şi inginerie şi antreprenorii contractanţi.

Management in constructii_sem.I_

13 | P a g d i n 3 9

Firmele de proiectare şi execuţie realizeaz ă integrarea conducerii, proiectării şi execu ţiei într-o organizaţie unică evitându-se o serie de neconcordanţe şi conflicte ce apar frecvent între proiectanţi şi constructori.

Acest sistem se foloseşte cu precădere în domeniul construcţiilor industriale, mai ales la lucrările mari, având avantajul de a permite utilizarea execuţiei etapizate prin împărţ irea în câteva etape proiectate şi executate fiecare eşalonat. De asemenea, sistemul transfer ării întregii responsabilităţi firmei de proiectare şi execuţie facilitează încheierea contractelor cu predare la cheie.

Noi direcţii în managementul construcţiilor. Ingineria financiară reprezintă modalitatea de realizare a unor obiective de investiţii, folosită larg şi pe

piaţa internaţională a construcţiilor prin care antreprenorii sau societăţi mixte realizează la comanda unui proprietar public sau privat întregul program de proiectare, execuţie şi finanţare a unei lucrări.

INVESTITOR

CONSULTANT MANAGER

O SINGURĂ FIRMĂ

SUBANTREPRENORI FORŢE PROPRII AG

INVESTITOR

CONSULTANT MANAGER

O SINGURĂ FIRMĂ

ANTREPRENORI INDEPENDENTI

În unele ţări dezvoltate autorităţile edilitare solicită astfel de soluţii în care un consorţiu să execute pe cont propriu o instalaţie de tratare sau de distribuţie a apei urmând să-şi recupereze capitalul din exploatarea instalaţiei respective.

Management in constructii_sem.I_

14 | P a g d i n 3 9

În astfel de situaţii contractele se obţin mai frecvent prin oferirea de facilităţi financiare şi mai puţin prin tehnologia superioară pentru investiţia în cauză.

Ingineria valorică este o metodă de reducere a costului execuţiei unei lucrări de construcţii, folosit ă în unele ţări dezvoltate, prin care investitorii solicită antreprenorului care a contractat lucrarea, un proiect mai ieftin decât proiectul ini ţial realizat de firma de proiectare. Economia de cheltuieli realizată din reproiectare se împarte între investitor şi antreprenor.

Consultanţi în planificarea financiară sunt firme contabile autorizate sau bănci specializate în investiţii care în faza de început a planificării strategice realizează studii pentru evaluarea oportunităţii economico –financiare a obiectivului realizat, alegerea opţiunilor de finanţare.

Asigurarea exploatării şi întreţinerii obiectivelor construite se realizeaz ă de regulă în uzinele industriale specializate şi în lucrările de infrastructură prin menţinerea de către proprietar a unui personal propriu de exploatare şi întreţinere iar pentru blocuri de locuinţe şi clădiri de birouri prin administratori specializaţi prin contract.

În acelaşi timp se extinde practica încredinţării lucrărilor de întreţinere, cum este cazul drumurilor

publice, unor firme particulare pe bază contractuală.

FUNCŢIUNILE FIRMEI DE CONSTRUCŢII

Firmele de construcţii au funcţiuni similare cu cele ale altor unităţi productive şi anume: • cercetare - proiectare; • producţie; • comercială; • financiar-contabilă; • personal. Aceste funcţiuni se realizează în condiţii de strânsă interdependenţă între ele şi se manifestă cu

o intensitate diferită în fiecare etapă de dezvoltare a firmelor. În timp ce firmele cu capital integral de stat sau recent privatizate derulează o activitate în

continuitate, în care funcţiile de cercetare-dezvoltare şi de personal se manifestă la nivel mediu obişnuit, noile firme, constituite în ultima perioadă sunt confruntate mai ales cu probleme de expansiune, de autodotare şi încadrare cu personal corespunzător, adică cu solicitarea maximă a funcţiilor de dezvoltare şi personal.

În toate întreprinderile de construcţii cu capital de stat se impune efortul pentru adaptarea funcţiilor întreprinderii la condiţiile economiei de piaţă pentru activitate autonomă, cu un sistem propriu autoreglabil.

Funcţiunea de cercetare-dezvoltare priveşte politica economică, respectiv politica pieţii, politica financiară, determinarea taliei întreprinderii. Această funcţiune presupune elaborarea de previziuni tehnice şi tehnologice, studii de conjunctură, urmărirea evoluţiei cererii şi ofertei, a preţurilor resurselor, serviciilor şi construcţiilor.

Această funcţiune se realizează în fapt doar în condiţiile economiei de piaţă. Dezvoltarea întreprinderilor la nivelele ierarhice superioare se f ăcea în trecut pe bază de indicativi prin planul de stat ca şi investiţiile care contribuiau la creşterea capacităţii de producţie.

Datorită necorelării investiţiilor stabilite prin plan cu nevoile reale, multe întreprinderi de construcţii au fost supradotate şi trebuie în prezent să suporte consecinţele volumului mare de amortismente ce trebuie plătite statului şi a unui patrimoniu hipertrofiat, piedică importantă în procesu l privatizării.

Funcţiunea de producţie se ocupă de achiziţionarea de comenzi prin licitaţii sau contractarea directă, de elaborarea antecalculului cuprins în ofertele firmei precum şi de elaborarea postcalculului comenzilor contractate, de modul de organizare al producţiei, respectiv de execuţia lucrărilor prin forţe proprii, evidenţa tehnico-operativă de angajarea de subantreprenori şi convenirea unor asocieri, etc.

Această funcţiune are de asemenea în aria de cuprindere controlul calităţii în construcţ ii,

Management in constructii_sem.I_

15 | P a g d i n 3 9

producţia auxiliară, întreţinerea şi repararea utilajelor şi dispozitivelor, protecţia şi igiena muncii. Funcţ iunea de producţie reprezintă deci un ansamblu de activităţi prin care se realizează direct

obiectivele firmei în leg ătură cu lucr ările de construcţii. Importanţa acestei funcţiuni nu trebuie să ducă la identificarea ei cu obiectivul global al întreprinderii, la concentrarea exclusiv ă a atenţiei conducătorilor către problemele curente, în dauna celor de perspectivă. În acest sens se cer părăsite concepţiile din trecut care atribuie acestei func ţiuni rolul decisiv în activitatea de construcţ ii, care delimitau creşterea artificială a volumului de producţie, neglijarea lucrărilor respective şi păstrarea celor productive cu rezultatul nerespectării termenelor de dare în folosinţă.

Funcţiunea comercială cuprinde aprovizionarea tehnico-materială, politica de stocuri, valorificarea producţiei de construcţii şi a serviciilor realizate de firmă, administrarea generală a patrimoniului, evidenţa obligaţiilor, gestiunea contractelor, programul de asigurări al firmei.

Funcţiunea comercială concentrează activităţ ile menite să asigure mijloacele necesare producţiei şi valorificarea lucr ărilor executate stabilind în acest scop legături contractuale cu alte subsisteme ale mediului ambiant.

Ieşind din sistemul aprovizionării pe bază de repartiţie practică în economia planificată şi acţionând în condiţiile concurenţei de pe piaţa resurselor materiale, funcţiunea comercială dobândeşte un rol sporit în perceperea şi prelucrarea informaţiilor mediului, în evidenţa şi sporirea patrimoniului firmei.

Funcţ iunea financiar-contabilă asigură resursele de finanţare ale întreprinderii, elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli, instrument de bază al conducerii şi asigurarea echilibrului financiar, încheierea bilanţului, efectuează studii şi analize în vederea creşterii eficienţei activelor imobilizate, sporirea acumulărilor băneşti şi accelerarea vitezei de evoluţie a activelor circulante.

Acesta funcţie conţine dou ă laturi: cea financiară care se referă la obţinerea şi folosirea raţională a mijloacelor financiare necesare firmei şi cea contabilă care cuprinde activitatea de înregistrare şi evidenţă în expresie valorică a fenomenelor economice din cadrul firmei.

Funcţiunea financiar-contabilă trebuie să dobândească un rol activ în conducerea întreprinderii, prin cunoa şterea operativă a rezultatelor economice şi modificarea în consecin ţă a condiţiilor de desfăşurarea a proceselor, prin folosirea analizelor statistice şi corelaţiilor dintre componentele bilanţurilor.

Funcţiunea de personal cuprinde activităţ ile prin care se realizează selecţionarea, încadrarea şi promovarea personalului potrivit cerinţelor fiecărui Ioc de muncă, se stabileşte necesarul de forţă de muncă în perspectivă pe meserii, specialităţi; se elaborează programul propriu de asigurarea form ării şi perfecţionării personalului, se aplică prevederile legale şi politice firmei în ceea ce priveşte salarizarea şi protecţia personalului.

Funcţ iunea de personal asigură deci realizarea obiectivelor în domeniul potenţialului uman necesar activităţii curente şi viitoare a firmei. Această funcţiune, operând în sfera resursei active - forţa de muncă - trebuie să asigure un echilibru între obiectivele şi interesele unităţii şi interesele personalului, ţinând seama atât de posibilităţ ile şi performanţele economice ale firmei cât şi de limitările pieţei muncii impuse de măsurile de protecţie socială la scară naţională.

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A FIRMEI Structura organizatorică a firmei este ansamblul persoanelor, subdiviziunilor organizatorice şi al

legăturilor dintre acestea, a că rui funcţionare constituie cadrul de manifestare a funcţiunilor firmei şi asigură premizele realizării obiectivelor ei.

Structura organizatorică are două mari părţi: structura de conducere care reuneşte ansamblul persoanelor, compartimentelor şi relaţiilor astfel constituite încât să asigure condiţiile desfăşurării

Management in constructii_sem.I_

16 | P a g d i n 3 9

procesului de conducere şi a proceselor de execuţie şi structura de execuţ ie constituite din ansamblul persoanelor, compartimentelor şi relaţiilor astfel constituite în vederea realizării directe a obiectului de activitate al firmei.

- Postul, alcătuit din ansamblul obiectivelor şi sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor fiecărui angajat al firmei. Titularului de post i se acordă o autoritate formală care exprimă limitele în care acesta are dreptul în virtutea documentelor firmei, de a acţiona în vederea realizării obiectivelor sale. Titularul de post trebuie să dispună şi de o autoritate profesională, exprimată de nivelul de pregătire şi experienţa personală.

- Funcţia care constituie factorul de generalizare al unor posturi asemănătoare ca arie de cuprindere a autorităţii şi responsabilităţii. Din acest punct de vedere există posturi şi respectiv funcţii de conducere care implică exercitarea atribuţiilor conducerii şi posturi respectiv funcţii de execuţie care implică realizarea în fapt a deciziilor emise de titularii posturilor sau funcţiilor de conducere.

- Compartimentul este ansamblul de persoane care desfăşoară activităţi relativ omogene ce necesită cunoştinţe specializate şi adecvate şi care sunt subordonate unui singur cadru de conducere.

- Relaţiile organizatorice sunt alcătuite din ansamblul legăturilor dintre compartimentele structurii şi se împart în relaţii de autoritate instituite prin reglementări oficiale şi deci obligatorii (ierarhice, funcţionale), relaţii de cooperare care se stabilesc între posturi situate pe aceeaşi treaptă ierarhică dar în compartimente diferite, relaţii de control care funcţionează între compartimentele specializate în efectuarea controlului şi celelalte componente ale structurii.

- Nivelurile ierarhice cuprind subdiviziunile aflate la aceeaşi distanţă faţă de conducerea de vârf a firmei, iar numărul lor variază proporţional cu dimensiunile firmei, diversitatea activităţii şi complexitatea producţiei şi invers proporţional cu competenţa managerilor.

- Ponderea ierarhică reprezintă numărul persoanelor conduse nemijlocit de un cadru de conducere, mărimea ei fiind invers proporţională cu numărul nivelurilor ierarhice.

Principiile de structurare organizatorică raţională asigură costuri minime ale structurii precum şi evitarea disfuncţionalităţilor în activitatea firmei.

Documentele de formalizare a structurii organizatorice realizează delimitarea şi repartizarea corectă a atribuţiilor, sarcinilor şi responsabilităţilor între componentele primare ale structurii.

Regulamentul de organizare si funcţionare conţine descrierea mecanismului de funcţionare al firmei prin stabilirea atribuţiilor ce revin compartimentelor precum şi a sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor diferitelor funcţii existente în compartimente. Relaţiile organizatorice sunt exprimate sub forma diagramelor de relaţii ale fiecărui compartiment cu restul compartimentelor structurii. Regulamentul stabileşte de asemenea competenţele şi responsabilităţile organelor de conducere, ale funcţiilor de conducere.

Fişa postului cuprinde pe lângă elementele de identificare, relaţiile ierarhice, funcţionale şi de cooperare, sarcinile, limitele de competenţă şi responsabilităţile postului.

Organigrama este reprezentarea grafică a structurii organizatorice a firmei şi permite vizualizarea acesteia şi este un instrument de analiză a modului sau de proiectare.

Organizarea firmelor în vederea execuţiei lucrărilor de construcţii se poate realiza in principal sub

două forme:

1. Organizarea matricială în cadrul căreia fiecare lucrare este încadrată cu personalul existent în cadrul compartimentelor funcţionale pe întreaga perioadă de execuţie. În acest tip de organizare fiecare conducător de lucrare trebuie să-şi negocieze resursele necesare în cadrul existent al firmei

Management in constructii_sem.I_

17 | P a g d i n 3 9

2. Organizarea pe lucrări presupune un mic nucleu funcţional central, care acţionează în

scopul sprijinirii proceselor lucrării care au compartimente funcţionale proprii.

În cadrul acestui sistem conducătorii de lucrări au autonomie în gestionarea resurselor necesare.

Elementele metodologice descrise mai sus constituie un cadru general în proiectarea structurilor

organizatorice ale firmelor de construcţii. Depăşind perioada în care structurile organizatorice se

caracterizează printr-o accentuată rigiditate, ele fiind stabilite prin acte normative şi încorsetate de

indicatori de plan, este necesar să raporteze organizarea firmelor la dinamica mediului şi propriei

activităţi care necesită flexibilitatea structurilor, evitarea standardelor excesive, a super-organizării cu

tendinţe predilecte spre ierarhie şi abordări birocratice.

Opţiuni strategice ale firmelor de construcţii 1 Specializarea în construcţii

Are o semnificaţ ie aparte şi nu trebuie confundată cu procesul firesc de diminuare a diversităţii exagerate a industriei.

Specializarea în construcţii constă în procesul de restrângere a ariei de preocupări a firmelor la activităţ ile specifice lucrărilor de construc ţii-montaj şi în cadrul acestora promovarea cu precădere a acelor pentru care firma posedă experienţă, personal calificat şi posibilităţi de investire în tehnologii perfecţionate.

Într-un sens foarte larg întreprinderile de construcţii, erau până la începutul tranziţiei, profilate pe

anumite genuri de lucrări cum ar fi: construcţii de drumuri şi căi ferate sau poduri, lucrări

Management in constructii_sem.I_

18 | P a g d i n 3 9

hidroenergetice, edilitare sau portuare, construcţii de locuinţe şi social-culturale, construcţii industriale

şi altele. Pe lângă aceste întreprinderi de construcţii propriu-zise existau şi unităţi specializate în

montaje de utilaje şi echipamente tehnologice, în lucrări de instalaţii, izolaţii, foraje ş.a.. Datorită dificultăţilor în procurarea din industrie a prefabricatelor, confecţiilor metalice, a unor

materiale de bază cum ar fi produsele de balastieră, domeniul de preocupare al întreprinderilor de

construcţii s-a extins prin înfiinţarea unor subunităţi de producţie industrială prin care erau suplinite

deficienţele industriei. Acesta tendinţa era justificată şi de preţul aparent mai redus al produselor

realizate în raport cu preţurile oferite de industrie. În ceea ce priveşte mecanizarea lucrărilor de

construcţii, alături de reţeaua unităţilor specializate în întreţinerea, repararea şi exploatarea mijloacelor

mecanice, era larg dezvoltat şi sistemul de integrare orizontală prin dotarea întreprinderilor de

construcţii cu utilajele necesare activităţii. Ca urmare a unor anomalii organizatorice şi a unui sistem de preţuri defectuos ramura

construcţiilor cuprindea deci o gamă foarte largă de activităţi, întreprinderile din ramură realizând, de

regulă, o producţie diversă, inclusiv producţie industrială care în mod normal, din motive de

productivitate şi eficienţă, nu poate constitui obiect de preocupare pentru o unitate de construcţii.

Specializarea conduce automat la o lărgire a cooperării firmelor de construcţii cu ale firmei producătoare de semifabricate, prefabricate, elemente de construcţ ie sau subansambluri precum şi de diverse servicii necesare în procesul de edificare a obiectivelor de construcţii. Nivelul cooperării, respectiv ponderea pe care aceste produse şi servicii produse de către terţi o au în valoarea obiectului, cunoaşte în prezent o dinamic ă accentuată prin apariţia a numeroşi agenţi economici promotori ai unor tehnologii şi produse adaptate standardelor europene. Principala problemă în acest domeniu o constituie dimensionarea raţ ională a preţurilor astfel încât interesele reciproce ale constructorului şi furnizorului să fie armonizate.

Specializarea în sensul delimit ării mai înguste a activităţii firmelor într-un anumit domeniu al construcţiilor constituie de asemenea o tendinţă firească care decurge din reducerea dimensiunilor fostelor întreprinderi de construcţii din cerinţele şi mecanismele economiei de piaţă.

Pe fondul acestui proces de specializare există şi un fenomen contrar, de diversificare a

producţiei, întâlnit de regulă la firmele de construcţii cu un potenţial investiţional substanţial, care poate

angaja în susţinerea fostelor tehnologii şi utilaje costisitoare, asocieri cu firme româneşti şi străine,

dreptul financiar şi garanţiile unor bănci şi societăţi de asigurare. În condiţiile unei tendinţe insuficient conturate spre economie şi investiţii, vanitatea portofoliului

de comenzi al unei firme de construcţii, poate reprezenta nu atât opţiunea fundamentală spre

diversificare ci dorinţa de acoperire cu orice preţ a capacităţilor de producţie, reflexul de supravieţuire a

conducerii firmei în faţa instabilităţii şi caracterului fluctuant al mediului economic specific etapei

actuale a reformei.

2 Dimensionarea structurii organizatorice a firmelor de construcţii Constituie o opţiune de prim ordin în strategia managerială. În ţările cu economie de piaţă, marea

diversitatea a dimensiunilor întreprinderilor constituie o caracteristică a ramurii construcţiilor, situaţie

care se justifică integral şi pe piaţa construcţiilor din ţara noastră. Criteriile de delimitare a întreprinderilor mici, mijlocii şi mari, sunt numeroase şi diversificate, cele

mai des utilizate fiind numărul de salariaţi, capitalul fix si cifra de afaceri. Având avantajul de a nu se

găsi sub influenţa unor factori deformaţi şi ţinând seama de ponderea importantă a producţiei muncii,

indicatorul preferat este numărul de salariaţi. În acest sens Piaţa Comună foloseşte limita de 50 de

salariaţi pentru

Management in constructii_sem.I_

19 | P a g d i n 3 9

întreprinderile mici, cea de 250 pentru întreprinderile mijlocii, restul fiind socotite întreprinderi mari şi foarte mari.

Factorii care determină numărul şi marea varietate dimensională a întreprinderii de construcţii: • diminuarea considerabilă a marilor construcţii, modificarea structurii investiţiilor, ceea ce

determină reducerea numărului întreprinderilor mari şi foarte mari, fragmentarea unora în unităţi de mai mici dimensiuni şi reprofilarea lor în raport cu noile orientări în privinţa domeniilor şi dimensiunilor investitorilor;

• existenţa unui mare număr de investitori, de la cei cu mijloace băneşti foarte reduse, până la marile companii care dispun de capitaluri considerabile. În economia de piaţă orice persoană dispunând de un minim de resurse poate deveni un investitor. Fiecare segment de piaţă, inclusiv cel format din aceşti investitori mărunţi, trebuie asigurat cu servicii corespunzătoare. În Anglia investiţiile mici realizate de întreprinderi de proporţii reduse reprezintă circa 55% din totalul investiţiilor publice şi private iar în Franţa circa 75% din investiţiile private sunt executate de întreprinderi cu până la 50 de angajaţi, lucrările publice de dimensiuni mai mari fiind realizate cu precădere de întreprinderi mijlocii deoarece acest gen de lucrări necesită o tenacitate ridicată şi o dotare mai pretenţioasă;

• preluarea de către investitor a rolului de coordonator al realizării unei investiţii influenţează

structura ramurii cât şi organizarea internă a întreprinderii care în condiţiile în care se ocupă exclusiv

de lucrările proprii, fără obligaţii de coordonare pot face faţă cu un număr mai mic de salariaţi;

- instabilitatea economică care însoţeşte tranziţia şi perioadele de criză sunt mai uşor suportate

de întreprinderile mici şi mijlocii care se pot lesne replia pe poziţii de piaţă mai modeste. Limita dimensională a unei întreprinderi de construcţii este determinată de faptul că rentabilitatea

creşte prin creşterea volumului de lucrări şi deci şi a resurselor cheltuite până la un anumit nivel de la

care cresc apreciabil cheltuielile generale şi rentabilitatea scade. În acest sens există pentru fiecare

întreprindere un ciclu în care rentabilitatea revine la valoarea iniţială şi deci nu poate exista interesul de

a crea capacităţi mai mari care să asigure aceeaşi rentabilitate anterioară realizată cu capacităţi mai

mici. În aceeaşi situaţie se află şi nivelul de risc care creşte într-o măsură mai mare decât creşterea

capacităţii de producţie şi deci creşterea dimensiunii întreprinderii. Experienţa managerială a ţarilor cu economie liberă dovedeşte că segmentul de piaţă al micilor

investitori este domeniul predilect al întreprinderilor mici care nu pot fi concurate de întreprinderile mijlocii şi mari cu costuri de producţie mari ridicate, după cum întreprinderile mijlocii sunt insuficient de puternice şi flexibile pentru a contracta şi realiza lucrări diverse până la cele de o mai mare amploare prin "join-venture" sau situate pe o rază de zeci de kilometri.

Analiza considerentelor de mai sus arată că în condiţiile economiei de piaţă trebuie să se regăsească un foarte mare număr de întreprinderi de construcţii de diferite mărimi, mici, mijlocii şi mari, apte să lucreze independent sau în combinaţii corespunzătoare a forţelor solicitate.

3 Adaptabilitatea Adaptabilitatea la exigenţele pieţ ii şi la condiţiile solicitate de investitor prin documentaţia de

licitaţie şi înscrise în contractul de antrepriză constituie o cerinţă majoră pentru menţinerea pe piaţă şi succesul în afară.

Întreprinderile de construcţii nu execută o comandă de lucrare în anumite condiţii ideale, prestabilite, conforme strict cu dimensiunile firmei, profilul, dotarea tehnică şi cu personal propriu, ci în condiţiile impuse prin contract de investitor.

Astfel în sarcina antreprenorului poate intra sau nu aprovizionarea materialelor şi asigurarea utilajelor necesare execut ării lucrărilor, obligaţia de a executa sau nu detaliile de execuţie ca şi coordonarea activităţii altor antreprize. Se pot ivi şi alte solicitări mai speciale privitoare la modul de finanţare a lucrărilor, la asumarea riscurilor în perioada sa de execuţie, la un sistem apare de garanţii.

Management in constructii_sem.I_

20 | P a g d i n 3 9

Deoarece aceste obligaţii sunt impuse de beneficiarii lucrărilor potrivit intereselor lor, întreprinderea

de construc ţii trebuie s ă aibă o organizare suficient de suplă, elastică pentru a se adapta la orice condiţii

de lucru sau exigenţe financiare. Sistemul de achiziţionare a comenzilor în construcţii prin licitaţie introduce numeroase elemente

necunoscute şi de incertitudine pe care întreprinderea de construcţii trebuie să le rezolve într-un context concurenţial.

ETAPELE PROCESULUI INVESTIŢIONAL

1 Ciclul de viaţă al construcţiilor Angajarea unor importante resurse pentru o construcţie este motivată de cererea pieţii sau de

perceperea unor nevoi individuale sau colective. De aceea cu excepţia pieţii locuinţelor construite de agenţii imobiliari, care se pot vinde în starea

în care au fost realizate, majoritatea obiectivelor de construcţii se produc la comandă, proprietarii fiind consultaţi în permanenţă pe parcusul pregătirii şi edificării construcţiei.

Cumpărând o construcţie pe baza unui angajament cuprins într-un contract,, proprietarul trebuie să înţeleagă limpede procesul de cumpărare pentru a putea exercita controlul asupra calităţii, termenului şi costului obiectivului respectiv.

Ciclul de viaţa al construc ţiilor constituie procesul de pregătire, realizare, punere în funcţionare, exploatare şi până la ieşirea din uz a obiectivului respectiv.

Din punct de vedere al investitorului, toate aceste etape prezintă importanţă, deoarece ele presupun într-o formă sau alta, surse de cheltuieli de capital sau dimpotrivă mijloace de recuperare a capitalului investit.

Analiza ciclului de viaţă al lucrării permite evidenţierea rolului pe care îl au diferitele activităţ i şi participanţi şi constituie premiza activităţii manageriale eficiente la nivelul întregului program.

Etapele de realizare a programelor de construcţii de la stadiu de concept până la exploatarea obiectivelor constituite se încadrează în scheme bine delimitate de activit ăţile strict necesare în pregătirea şi realizarea construcţiei propriuzise cât şi de reglementările legale în vigoare în acest domeniu.

Etapele prezentate în Fig.1. pot fi detaliate, unele dintre acestea necesită iterare, o parte a lor poate fi realizată secvenţial sau se pot suprapune parţial. În funcţ ie de aceste elemente există structuri alternative de organizare, precum şi tipuri de contracte specifice, care cuprind modalităţi de realizare a obiectivelor investitorului privind costul, termenele şi calitatea lucrărilor.

Deoarece exploatarea şi întreţinerea unui obiectiv continuă mult timp după încheierea execuţiei şi predarea unei lucrări, acestea se abordează de obicei ca o problemă separată, exceptând analiza cheltuielilor pe ciclu de viaţă al unui obiectiv.

Fiecare din participanţii la procesul investiţional, fie că este vorba de proiectanţi, antreprenori, furnizori de echipamente şi utilaje, bănci sau societăţ i de asigurare, au un punct de vedere deosebit asupra conducerii lucrărilor de construcţii.

Înţelegerea modului de integrare a diferitelor părţi ale procesului de conducere a lucrărilor prezintă însă o importanţă precumpănitoare pentru investitor deoarece este îndeobşte cunoscut că întârzierile şi depăşirile de cheltuieli pornesc de regulă de la coordonarea şi comunicarea insuficientă dintre diferiţi factori, care participă la pregătirea, realizarea şi punerea în funcţionare a investiţiei; îmbunătăţirea conducerii lucrărilor de construcţii impune cunoaşterea şi înţelegerea problemelor specifice industriei construcţiilor, a mediului în care operează, a restricţiilor instituţionale care-i afectează activitatea.

Management in constructii_sem.I_

21 | P a g d i n 3 9

Figura 1.- Etapele procesului investiţional

Cererea în construcţii are un caracter aparte, ea nu se manifestă în formele obişnuite pe piaţa

produselor şi a serviciilor realizate de om. Majoritatea programelor de construcţii încep prin a se recunoaşte necesitatea unei amenajări sau

cerinţa expresă, pe care " piaţa" o exprimă într-o formă sau alta privitor la existenţa în viitor a unei anumite construcţii. Cu mult înainte ca proiectanţii să efectueze calculele şi să pregătească desenele şi cu atât mai mult înainte de începerea execuţiei construcţiei, promotorii unei investiţii trebuie să reflecteze în mod aprofundat asupra oportunităţii sale, amplasamentului, amploarei, efectelor asupra mediului şi a altor implicaţii şi consecinţe ale apariţiei unei noi construcţii în zona respectivă. Cu atât mai mult în domeniul lucrărilor hidrotehnice etapa de percepţie a necesităţii, alegerea soluţiilor de principiu şi a perioadei oportune şi posibile de realizare a unei lucrări are o importanţă specială şi se întinde de regulă pe perioade mai mari de timp decât în cazul altor lucr ări. Numeroase variante de amplasamente şi soluţii constructive de baraje, captări de apă, amenajări fluviale, lucrări edilitare au a şteptat ani dea rândul în faza de deziderate, de nevoi ale populaţiei şi ale economiei înainte de a începe metamorfozarea în proiecte şi construcţii efective.

Voinţa de a construi trebuie să se sprijine pe o primă analiză a situaţ iei care să cuprindă câteva

Management in constructii_sem.I_

22 | P a g d i n 3 9

reflecţii asupra viitoarei construc ţii. Indiferent de natura beneficiarului, public sau privat, şi în raport cu natura şi destinaţia lucrării aceste reflecţii ar fi:

• necesităţile ce urmează a fi satisfăcute prin realizarea lucrării respective; • alegerea între o construcţie nouă şi " reabilitarea" uneia existente; • localizarea investiţiei în zonă şi amplasamentele posibile; • echipamente complementare necesare; • estimări financiare preliminare. Studiile prealabile trebuie să permită înainte de a lansa o operaţ ie, de a evalua toate

constrângerile posibile ş i consecinţele lor. Această fază de gândire, analiză şi reflecţie trebuie să conducă la elaborarea unei sinteze asupra fezabilităţii operaţiunii, să răspundă fără echivoc la întrebarea: este sau nu oportun de a lansa această investiţie.

Odată acceptată ca necesitate sau oportunitate de afacere de instanţele publice sau întreprinz ători particulari, viitoarea construcţie face obiectul unui program etapizat, care concentrează cerinţele tehnice şi tehnologice, cadrul legal de avizare şi aprobare, modalităţi contractuale, procurare de resurse, măsuri asigurătorii, s.a.

Definirea concepţiei lucrărilor şi sintetizarea ei in studiile de fezabilitate marchează primul contur fundamental al investiţ iei, oferind beneficiarului elemente de judecare a soluţiei, parametrilor costurilor şi ca atare, baza pentru aprecierea viabilităţ ii intenţiei investiţionale. Acesta etapă are un conţinut legal stabilit pentru lucrările publice, precum şi o procedură care conduce la adoptarea deciziei de a construi de către investitorul respectiv.

În mod curent, aceste faze preliminare sunt realizate direct de către investitor sau în colaborare cu consultanţi, care deţin informaţii privitoare la cei mai importanţi factori care afectează construcţia.

Prin acceptarea descrierii şi datelor sintetice cuprinse în studiile de fezabilitate, capăt ă cale liber ă activităţile de proiectare propriu-zisă ca şi procesul de consultare a diferitelor organisme de decizie, de finanţare, de avizare urbanistică, de protecţia mediului, s.a.

Proiectarea constituie materializarea concepţiei asupra lucr ării în care folosindu-se date ob ţinute în primele faze sunt definite principiile construcţiei, fundaţiile şi structura, dispoziţiile generale şi principiile echipării, natura şi calitatea materialelor şi a echipamentelor ce vor fi folosite, modalităţile generale şi principalele termene de execuţie

Deosebit de important este faptul că în fazele ulterioare proiectării nu trebuie să fie puse în discuţie principalele opţiuni făcute în cadrul acestei faze.

Termenul de "proiect" folosit mult timp cu sensul de documentaţie tehnică a unei construcţii are

în prezent un înţeles mult mai larg. Potrivit terminologiei Băncii Mondiale "proiectul" este o activitate cu un punct de plecare şi respectiv de încheiere specifice, care urmăreşte obţinerea unui anumit obiectiv. Pentru aceasta se vor cheltui bani în a şteptarea unor câştiguri unitare şi care logic vor conduce la planificarea, finanţarea şi realizarea proiectului respectiv.

Înscrierea ţării noastre în circuitul internaţional al programelor de investiţii şi trecerea Ia noua metodologie a Băncii Mondiale de evaluare a investiţiei impune folosirea noţiunii de "proiect" în acesta accepţiune largă de obiect (lucrare) de investiţie pentru care se cheltuiesc bani, resurse şi de la care se aşteaptă anumite rezultate economice şi financiare.

Detaliile de execuţie, parte a procesului de proiectare, constă în definirea completă a structurii şi elementelor de construcţie în aşa fel încât să satisfacă standardele de siguranţă şi performanţă şi totodată să ofere un set de desene şi specificaţii explicite, care să indice în mod exact constructorilor cum să edifice construcţia respectivă.

Acesta fază constituie domeniul tradiţional al profesioniştilor în materie de proiectare în construcţii cuprinzând specialişti de diferite profiluri în funcţie de genul de lucrări.

Documentaţia tehnico-economică constituie baza desfăşurării acţiunii de ofertare şi contractare a

Management in constructii_sem.I_

23 | P a g d i n 3 9

lucrării respective. Ofertarea este ac ţiunea prin care investitorul, ajutat de consultant îşi asigură pe de o parte

serviciile unui constructor calificat pentru execuţia lucrărilor, iar pe de altă parte furnizorii pentru materiale şi echipamente. Ofertarea în construcţii prezint ă numeroase particularităţi în raport cu procesul similar ce are loc pe piaţă pentru alte produse şi servicii, îns ăşi momentul apariţiei şi derulării sale, înainte de începerea realizării construcţiei îi conferă o semnificaţie aparte şi un loc important în derularea procesului investiţional.

Declanşarea ofertării unei construcţii trebuie să fie rezultatul deciziei irevocabile a constructorului de a realiza lucrarea respectivă având în vedere că marea majoritate a costurilor angrenate în perioada post-ofertare fac imposibilă renunţarea la execuţia lucrării fãrã importante daune materiale

Aşa cum se apreciază de unii autori, aceasta constituie un moment de "non-retour" în viaţa unui proiect de construcţie.

Ofertarea are diferite posibilităţi de organizare, diferenţieri nete intervenind între modalităţile de ofertare pentru lucrările private şi cele publice.

Contractarea concretizează într-un document cu valoare juridic ă cele convenite între investitor şi ofertantul ales pentru executarea lucrării sau pentru livrări şi furnituri.

Contractul având consecinţe majore pentru viitoarea construcţie, înglobează sintetic întreaga experienţă în raporturile dintre partenerii tradiţionali în realizarea construcţiilor, precum şi capacitatea lor de a stăpâni diversele laturi ale procesului investiţional ca ş i abilitatea în promovarea şi apărarea propriilor interese în contextul unui act echilibrat, care să permită derularea aromonioasă a conlucrării cu ceilalţi parteneri.

Executarea construcţiilor este procesul prin care planurile şi specificaţiile tehnice sunt transformate în structuri şi facilităţi fizice. Executarea cuprinde organizarea şi coordonarea procurării, gestionării şi folosirii resurselor pentru proiect, respectiv mâna de lucru, utilajele, materialele, furniturile şi utilităţile, tehnologiile şi metodele de execu ţie, resursele financiare, precum şi timpul necesar pentru realizarea proiectului la termen, conform bugetului şi standardelor de performanţă şi calitate.

Rolul cheie în acesta etapă îl au antreprenorii - contractorii şi subantreprenorii, precum şi agenţii economici din sfera comerţului pentru construcţii.

Procesul de execuţ ie este strict delimitat la cele 2 capete, de început şi de sfârşit, de obligaţia unor documente oficiale cerute de organele statului, respectiv de autorizaţia de construire, care condiţionează strict demarajul lucrărilor şi recepţia lucrării, care certifică finalizarea lucrărilor şi încetarea obligaţiilor constructorului cu excepţia garanţiei pentru defecţiuni ulterioare.

2 Influenţa factorului timp asupra costului construcţiei În ciclul de viaţă al lucrării de construcţii, factorii care influenţează cel mai mult rezultatul economic se

găsesc în etapele de început ale ciclului. În aceste etape de început deciziile trebuie să se bazeze pe o

evaluare economică competentă, o analiză eficientă a finanţării, pe studierea condiţiilor sociale şi a

prevederilor legale în cauză, precum şi pe adoptarea soluţiilor tehnice şi tehnologice moderne şi eficace.

Orice decizie luată în această primă perioad ă de început din ciclul de viaţă a unei lucrări exercită o influenţă mult mai mare decât deciziile luate în etapele ulterioare.

Etapizarea operaţiilor de construcţii permite printre altele şi evidenţierea influenţei ce poate fi exercitată asupra costului unei lucrări dea lunguj ciclului s ău de viaţă. Investitorul trebuie încă de la începutul acţiunii să cunoască cât timp şi în ce măsură poate exercita o influenţă mai mare sau mai mică asupra costurilor viitoarei construcţii. Numeroase evenimente ulterioare deciziei de a construi pot să determine o revizuire a volumului resurselor pe care investitorul este dispus să le cheltuiască.

Ciclul de viaţă al unei construcţii poate fi divizat din punctul de vedere al influenţei asupra

Management in constructii_sem.I_

24 | P a g d i n 3 9

costurilor în trei perioade caracteristice: - perioada timpurie a programului sau proiectului care cuprinde elaborarea concepţiei, studiul de

fezabilitate, proiectarea şi chiar detaliile de execuţie. în mod obişnuit cheltuielile legate de aceste acţiuni nu depăşesc 8-10 % din valoarea totală a unei construcţii, ceea ce reprezintă o cheltuială relativ mică în raportul cu costul total al construcţiei. Pe de altă parte deciziile luate în această primă perioadă au o mare influenţă asupra cheltuielilor ulterioare ce vor fi efectuate pentru realizarea construcţiei. Alegerea amplasamentului din mai multe posibile, varianta de structură preferată, tipul de maşini-agregate folosite şi multe alte asemenea decizii ce pot fi luate în acest răstimp, au repercursiuni majore asupra costurilor construcţiei.

Pe măsura apropierii de acest "punct critic" al deciziei definitive de a construi, nivelul influenţei asupra costului lucrării scade apreciabil ajungând în cazul unor lucrări de captare a apei sau de amenajare complexă a unui râu la circa 25-30 % din valoarea totală.

- o a doua perioadă, intervine în răstimpul contractării şi execuţiei lucrării când costurile cresc

considerabil ele reprezentând cea mai mare parte din valoarea lucrării. Influenţ a asupra acestor

costuri este însă mult mai redusă decât în prima etapă, deciziile luate se răsfrâng asupra unui număr

restrâns de factori care îşi mai pot modifica parametrii. - cea de a treia perioadă care începe cu punerea în funcţionare şi continuă cu exploatarea

construcţiei, corespunde unui nivel de influenţă asupra costului foarte scăzut şi se referă îndeosebi la anumite perfecţionări ce pot fi aduse în utilizarea şi menţinerea obiectivului realizat.

Figura 2. - Nivelul de influenţă asupra costurilor pe etape de realizare a construcţiei

În Fig. 2. sunt reprezentate cele două variabile analizate mai sus şi anume costurile cumulate şi

nivelul influenţei asupra acestora în diferite perioade ale ciclului de viaţă al construcţiei Descompunerea procesului investiţional în fazele sale principale permite ca în interiorul fiecăreia

să se pună în evidenţă diferitele atribuţii de îndeplinit precum şi responsabilitatea pe care o implică realizarea lor.

Pentru aceste faze este necesar să se pună în evidenţă conţinutul esenţial al activităţilor, punctele delicate care nu trebuie neglijate, zonele critice, problemele pentru care trebuie rapid obţinut un răspuns sau un aviz pentru a evita oprirea cursului afacerii. Se impune de asemenea prezentarea de informaţii privitoare la organismele susceptibile să ajute la parcurgerea diferitelor etape.

Management in constructii_sem.I_

25 | P a g d i n 3 9

PREŢUL ÎN CONSTRUCŢII

1. Sistemul formării preţului în construcţii Comparativ cu alte ramuri, producţia de construcţii caracterizată printr-o mare diversitate sub

aspectul structurii, al condiţiilor în care se desfăşoară şi al raporturilor dintre investitor şi antreprenor pune probleme mai complexe în ceea ce priveşte elaborarea şi aplicarea unui sistem coerent şi eficace de preţuri. La realizarea construcţiei se folosesc mii de sortimente de materii prime şi materiale, sute de meserii, diverse utilaje şi instalaţii de construcţii, care toate trebuie evaluate cantitativ şi valoric.

Din aceste motive, obiectul de construcţii nu poate fi evaluat global în întregul său şi de aceea se detaliază până la nivelul la care părţile componente pot fi măsurate şi li se poate atribui o unitate de măsură.

Obiectul este o construcţie distinctă, delimitată spaţial printr-o destinaţie funcţională bine determinată. În cadrul unei investiţii compusă din mai multe construcţii, fiecare construcţie în parte, delimitat ă spaţial şi caracterizată printr-o destina ţie funcţională, constituie un obiect (un bloc cu instalaţiile aferente într-un cvartal, barajul în cadrul unui nod hidrotehnic, o staţie de pompare în cadrul unui sistem de alimentare cu apă, etc).

Partea de obiect de construcţie reprezintă orice componentă a unui obiect, delimitată spaţial,

cu o funcţie precisă şi care împreună cu celelalte păr ţi ale obiectului îi asigură funcţionalitatea proiectată. Pentru părţile de obiect se pot folosi diferite grade de detaliere: ansamblu, subansamblu, element.

Figura 1 - Schema de formare a preţului în construcţii

Elementul de construcţie este cea mai mică parte de obiect care păstrează caracteristicile

cuprinse în definiţia acestuia (un stâlp, o grindă, o conductă montată, un cămin, etc). Subansamblul reprezintă o grupare de elemente similare executate simultan sau cu

continuitate. Astfel, infrastructura ca ansamblu de elemente conţine ca subansamble: fundaţiile izolate, fundaţiile continue, stâlpii, grinzile, etc.

Ansamblul reprezintă o grupare de subansamble sau elemente cu funcţiuni omogene sau conţinut similar de lucrări (terasamente, fundaţii, structură de rezistenţă, închideri, reţele de conducte, instalaţii, etc.).

Deoarece nici elementul de construcţ ie, diviziunea constructivă cea mai mică a unui obiect nu poate fi măsurată şi nu i se poate atribui o unitate de m ăsură, se procedeaz ă în continuare la descompunerea procesului de producţie care a dus la realizarea elementului, în procese elementare.

Management in constructii_sem.I_

26 | P a g d i n 3 9

Procesul elementar este o parte a procesului de producţie alcătuită dintr-o succesiune de operaţii, care se execută în general de către muncitori de aceeaşi categorie, după o anumită tehnologie, pe un anumit loc de muncă şi pentru care se poate defini o unitate de măsură.

Procese elementare sunt executarea săpăturilor şi a sprijinirilor, confecţ ionarea şi montarea cofrajelor, fasonarea şi montarea arm ăturilor, prepararea şi turnarea betonului, montarea prefabricatelor şi a conductelor, baterea piloţilor şi a palplanşelor, realizarea drenurilor şi umpluturilor, etc.

Prin definirea cu precizie a condiţiilor de execuţie prin atribuirea unei unităţi de măsură şi a unui simbol şi încadrarea lui într-o anumită categorie de lucrări, procesul elementar devine un articol de deviz.

Fiecărui articol de deviz îi corespunde o normă de deviz, care este o specificaţie tehnico-economică ce cuprinde consumurile de resurse (materiale, forţă de muncă, utilaje) necesare executării unei unităţi de măsură din articolul de deviz respectiv.

Consumurile de materiale se determină pe baza studiilor de normare tehnică, iar în lipsa acestora pe baza dimensiunilor geometrice ale elementului de construcţii, în care se include procesul elementar respectiv, a caracteristicilor fizico-mecanice ale materialelor şi a prevederilor din actele normative tehnice. La aceste consumuri de materiale, care intră direct în operă se adaugă pierderile tehnologice, stabilite prin normative sau determinări speciale şi pierderile prin transport, manipulare şi depozitare stabilite prin studii.

Consumul de forţă de muncă se determină pe baza normelor de timp şi a procesului tehnologic de executare a lucrării cuprinzând toate operaţiile necesare de la preluarea materialelor din raza de acţiune a utilajelor şi până la includerea acestora în lucrare.

Consumul de ore utilaj se determină pe baza randamentului utilajelor şi a timpilor morţi inerenţi pentru pornire, oprire, alimentare, întoarceri şi pentru întreruperi normale cauzate de tehnologia executării lucrărilor.

Normele de deviz se elaborează în ipoteza executării lucrărilor de construcţie la nivelul tehnicii actuale, în condiţii medii de lucru şi organizare şi dotare cu utilaj.

Normele de deviz constituie baza de calcul a valorii construcţiilor şi serveşte unui cerc larg de probleme ale conducerii activităţii în acest domeniu:

-măsurarea prin lucrări elementare a construcţiilor;

-stabilirea preţului construcţiilor; - stabilirea volumelor de resurse necesare; -eşalonarea în timp a execuţiei şi a resurselor; -corelarea unor stadii de execuţie cu valoarea lucrărilor executate pentru decontările dintre

investitor şi antreprenor (situaţii de lucrări). Prin agregarea articolelor de deviz cu conţinut omogen se realizează articole de deviz

comasate, care se utilizează la devizele ofertă. Asigurarea unei baze de calcul de către agenţii economici din construcţii se poate face pe două

căi: 6. determinarea normelor de deviz da către fiecare societate comercială de construcţii, funcţie de

tehnologiile de execuţie adoptate, calitatea personalului şi interese proprii. Volumul mare de calcul pentru obţinerea unei baze de calcul proprie pentru un mare număr de norme de deviz depăşeşte posibilităţile actuale ale firmelor de construcţii;

7. folosirea unei baze de calcul orientative alcătuită din "Norme orientative de consumuri de resurse pe articole de deviz" adaptată şi completată cu informaţii specifice fiecărei firme.

Preţul unitar pe articol de deviz reprezintă preţul executării unei unităţi de măsură dintr-un articol stabilit pe baza normei de deviz şi cuprinde valoarea materialelor, forţei de muncă şi utilajului din norma respectivă.

Management in constructii_sem.I_

27 | P a g d i n 3 9

Preţurile unitare pentru diferitele resurse se pot determina astfel: Materiale:

P(M ) = P(0) + P(1) + P(2) , în care: P(M) - preţul unitar al materialului pus în operă; P(0) - preţul de achiziţie, loco furnizor; P(1) - cheltuielile de transport de la furnizor la depozitul antreprenorului; P(2) - cheltuieli pentru depozitarea materialului, inclusiv manipularea şi

transportul până la locul de punere în operă.

P(Mi) = P(M ) x N (M ) ,

în care: P(Mi) - costul materialului pe unitatea de articol de deviz (I); N(M) - norma de consum de materiale pe unitatea de articol de deviz. Manopera:

Pm = Cγ/ Pm în care: Pm - costul orar al manoperei directe; Cγ - cheltuieli cu munca vie aferente personalului, care lucrează efectiv pe şantier (salarii,

sporuri, indemnizaţii, impozite pe salarii, asigurări sociale, şomaj, concedii, cheltuieli pentru protecţia muncii, cazare şi transport, etc);

Td numărul total de ore manoperă directă, necesare realizării construcţiei.

Pmi = Pm x Nm Pmi - costul manoperei pe unitatea de articol de deviz; Nm - cantitatea de manoperă pe unitatea de normă de deviz.

Utilaje:

Pu =(C1+C2+C3)/Tu în care: Pu - costul orei de funcţionare efectivă a utilajului; C1 - cheltuieli cu transportul mijlocului tehnic; C2 - cheltuieli privind cota de amortisment şi reparaţii pe durata prezenţei utilajului pe şantier; C3 - cheltuieli cu funcţionarea efectivă a mijlocului tehnic; Tu - durata efectivă de funcţionare a utilajului în intervalul cât se află pe şantier.

Pui = Pu x Nu

Pui - costul utilajului pe unitatea de articol de deviz; Nu - cantitatea de ore de funcţinare a utilajului pe unitatea de articol de deviz.

Devizul pe categorii de lucrări este piesa scrisă, pe baza căreia se determină valoarea

lucrărilor efectuate unei anumite categorii de lucrări. Devizul conţine descrierea lucrărilor de executat pentru o categorie de lucrări din cadrul unui obiect, cheltuieli necesare execuţiei şi valorile parţiale şi totale ale acestor lucrări.

Categoriile de lucrări cuprind procesele elementare din cadrul unui obiect, care au acelaşi specific de execuţie şi care sunt de regulă sistematizate şi normate împreună.

La elaborarea devizului se foloseşte antemăsurătoarea, care este piesă scrisă prin care se

Management in constructii_sem.I_

28 | P a g d i n 3 9

determină cantităţile de lucrări din fiecare articol de deviz, necesare a se executa la o categorie de lucrări din cadrul unui obiect.

Devizul pe categorii de lucrări are următoarea structură, pe capitole de cheltuieli: a) cheltuieli directe aferente articolelor de deviz, care se determină pe baza

cantităţilor înscrise în antemăsurătoare şi a preţurilor unitare pe articol de deviz:

Mi = Qi x P(Mi) Qi - cantitatea de articol de deviz şi din antemăsurătoare; Mi - valoarea materialelor pentru întreaga cantitatea de lucrare: mi = Qi x Pmi mi - valoarea manoperei pentru întreaga cantitate de lucrări.

Ui = Qi x Pui Ui - valoarea timpului de funcţionare pentru întreaga cantitate de lucrare " I" . Totalul I cheltuielilor directe se obţine prin relaţiile: Total materiale MI = S Mi Total manoperă ml = S mi Total utilaj UI = S ui

Total cheltuieli directe I DI = MI + ml + UI b) Alte cheltuieli directe, în care se înscriu cheltuielile cu transportul materialelor, atât pe cale

ferată de la furnizor la staţia CF, cea mai apropiată de şantier, cât şi transportul auto de la această

staţie la şantier. Tr1 = tCF x E1 Tr1 - costul în lei/to.km pe CF Tr2 - Ta x E2 Tr2 - costul în lei/to.km cu auto Tr = Tr1+Tr2 E1 - cantitatea de material de transportat în tone/km CF

E2 - cantitatea de material de transportat în tone/km auto Total cheltuieli directe II DII = D1 + Tr

c) Cheltuieli de şantier, în care se închid salariile şi celelalte cheltuieli pentru personalul de

şantier şi de birou, servicii de şantier (depozitare, prestaţii sociale, sanitare, pază, ş.a. ) se stabileşte ca

o cotă procentuală Cs. Cs(%) x DII

d) Cheltuieli generale cuprinde chiriile pentru sediul firmei, salariile şi sarcinile sociale pentru

personalul tehnic şi comercial, analizarea măsurilor şi materialului de birou, cheltuieli diverse ale firmei

şi se stabileşte ca o cotă procentuală Cg.

Cg(%) x DII

e) Beneficiu şi risc se pretinde pentru orice activitate profesionala a economiei de piaţă şi nu poate fi precizat decât orientativ şi se stabileşte ca o cotă procentuală.

B x BIl

Valoarea totală a devizului pe categorii de lucrări Dcl se determină prin însumarea valorilor de la

punctele b, c, d şi e. Dcl = Di + Tr + Cs x DIl + Cg x DII + B x Dll

Acest sistem de determinare a valorii de deviz pe categorii de lucrări este un sistem analitic

foarte detaliat, sistem menit să acoperă toată structura preţurilor în construcţii şi întreaga gamă a

cheltuielilor aferente lucrărilor de construcţii. D0 = ƩDcl

Devizul general este documentaţia economică prin care se stabileşte valoarea totală estimativă a obiectelor de investiţii în faza de proiectare - studiu de fezabilitate şi proiectul tehnic.

Management in constructii_sem.I_

29 | P a g d i n 3 9

Devizul general cuprinde următoarele capitole de cheltuieli: I. Cheltuieli pentru obţ inerea şi amenajarea terenului, amenajări pentru protecţia mediului,

inclusiv refacerea cadrului natural, după terminarea lucrărilor; II.Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectului, respectiv reţele exterioare de racord apă,

canalizări, gaze, energie electrică, etc; III.Cheltuieli pentru studii de teren, proiectare, organizarea licitaţiilor, consultanţă şi asistenţă

tehnică. IV.Cheltuieli pentru investiţia de bază cuprinde cheltuielile necesare pentru realizarea lucrărilor

de construcţii şi instalaţii desf ăşurate pe obiect, montaj utilaje tehnologice, utilaje şi echipamente de transport, ş.a.;

V. Alte cheltuieli privind organizarea de şantier, comisioane, taxe, diverse şi neprevăzute; VI.Cheltuieli pentru darea în exploatare, în care se includ cheltuieli de pregătirea personalului,

probe tehnologice, încercări, expertize.

2. Structura preţului construcţiilor Preţul de cost este suma tuturor cheltuielilor angajate de firmă pentru necesităţile producţiei sale.

Aceste cheltuieli sunt de 3 feluri: cheltuieli care se regăsesc nemijlocit în procesele elementare (forţa de muncă,

materiale şi utilaje); cheltuieli complementare celor de mai sus, necesare bunei funcţionali a şantierului

(cheltuieli pentru deschiderea şantierului, pentru instalaţii provizorii, supraveghere şi îndrumare tehnică, ele);

cheltuieli referitoare la funcţionarea centralei antreprizei şi gestiunii sale (cheltuieli pentru personalul administrativ, chirii, cheltuieli de birou, etc.) fără care nu este posibilă funcţionarea firmei.

Structura preţului de cost este strâns legată de structura producţiei firmei. Întradevăr, se constată că descompunerea producţiei în "obiecte" , "părţi de obiecte", "elemente de construcţie" şi "procese elementare" antrenează de fiecare dată o distincţie între cheltuielile afectate şi cele neafectate direct.

Cheltuielile directe afectabile diferitelor procese elementare reprezintă cheltuieli directe. în timp ce restul sunt " cheltuieli de şantier" .

a) Cheltuieli directe (C.d.) cuprinzând: - mâna de lucru productivă; - materiale; - utilaje. Există cheltuieli directe ale unui obiect, respectiv suma tuturor cheltuielilor directe pentru

procesele elementare. 2. Cheltuieli de şantier (Cs), care pot fi asociate unui anume obiect dar nu pot fi asociate unui

proces de lucru anume, cuprind: - cheltuieli pentru personalul indirect productiv; - cheltuieli pentru utilaje neasociate unui obiect; - cheltuieli pentru instalarea şi dezafectarea şantierului; - cheltuieli diverse (autorizaţii, publicitate, protecţia lucrărilor şi şantierului, cheltuieli de birou,

încercări, echipament de lucru). Cheltuieli generale (Cg), necesare bunei funcţionări a firmei, dar care nu pot fi asociate unui obiect. Aceste cheltuieli cuprind:

- cheltuieli generale de exploatare; - cheltuieli generale de sediu.

Management in constructii_sem.I_

30 | P a g d i n 3 9

Preţul de cost (Pc) se exprimă prin relaţia: Pc = Cd + Cs + Cg

Revizuirea preţului este o procedur ă prin care preţul unei construcţii, convenit la un moment

dat, evoluează în timp în funcţie de condiţiile economice generale. Revizuirea este corectă şi licită în

măsura în care se bazează pe evoluţia preţurilor materialelor, manoperei, utilajelor şi serviciilor, care

intră în componenţa sau în legătură cu obiectul construit. Revizuirea preţului construcţiilor nu se aplică de la sine şi nu este drept absolut al

antreprenorului. Pentru a putea fi aplicată, ea trebuie să facă obiectul unei clauze a contractului de

antrepriză dintre investitor şi antreprenor.

Figura 2 - Structura preţului de vânzare în construcţii

Revizuirea preţului se face în următoarele feluri: - Actualizarea constă în aducerea preţului la nivelul condiţiilor economice din momentul începerii

lucrărilor. Actualizarea se practică o singură dală în cadrul unui contract. Pentru aplicarea acestui mecanism de revizuire a preţului se cer îndeplinite două condiţii:

- o perioada de timp relativ lung între data convertirii preţului prin contract şi data începerii

Management in constructii_sem.I_

31 | P a g d i n 3 9

lucrărilor; - o durată de execuţie a lucrărilor relativ scurtă. -Indexarea constă în aducerea preţurilor la nivelul condiţiilor economice din diferite momente ale

executării lucrărilor, atunci când durata acestora este mai lungă. De regulă, indexarea se operează cu ocazia decontării lucrărilor de către antreprenor,

respectiv lunar. Indexarea se realizează prin corectarea preţului convenit cu un coeficient de indexare

(Ci) care poate fi calculat cu o formulă polinomială: Pi = P x Ci

Ci = coeficient de indexare Pi - preţul indexat; P - preţul convenit iniţial prin contract; M,m,U - preţul la zi al materialelor, manoperei şi utilajelor; lMJ„Ju - ponderea materialelor, manoperei şi utilajelor în preţ. 3. Preţul lucrărilor publice Metodologia elaborării şi actualizării preţului lucrărilor publice urmează principiile şi etapele

menţionate anterior, cu câteva precizări necesare impuse de caracterul acestor lucrări şi de modalităţile de desemnare a antreprenorului executant.

Pentru execuţia investiţ iilor publice finanţ ate integral sau parţial de stat, normele de consum menţionate mai sus sunt considerate maximale, ofertanţii având libertatea de a utiliza la întocmirea ofertelor, propuneri de consumuri de resurse mai mici, cu condiţia respectării prevederilor din proiectul tehnic, caietele de sarcini şi reglementările tehnice în vigoare, inclusiv în ceea ce priveşte calitatea lucrărilor.

Pentru reducerea volumului de documentaţie se introduce de către proiectant comasarea articolelor de deviz pe capitole de lucrări corespunzător categoriilor de lucrări şi structurii normelor de consum orientative.

Devizele ofertă pe categorii de lucrări se elaboreaz ă pe baza listelor cu cantităţile de lucrări cuprinse în documentele solicitate cărora li se aplică preţurile unitare, proprii fiecărui ofertant (1B).

Devizul este structurat pe cheltuieli directe, defalcate pe materiale, manoperă, utilaje de construcţii şi transporturi şi respectiv cheltuieli generale şi profit.

Acestă defalcare are în vedere satisfacerea următoarelor cerinţe: 6. asigurarea transparenţei necesare în modul de formare a preţurilor de către ofertanţi; 7. corelarea acestor preţuri cu consumurile de resurse şi preţurile unitare ale acestora declarate

de ofertanţi în listele cu consumuri de resurse şi care au stat la baza întocmirii;

identificarea eventualelor erori şi omisiuni ce conduc la subevaluări sau supraevaluări ale ofertelor şi care pot constitui motive întemeiate de respingere a ofertelor ca necorespunzătoare;

- menţinerea la nivel fix, pe parcursul executării lucrărilor a ponderii cheltuielilor generale şi profitului;

- cheltuieli generale, cuprind cheltuielile indirecte, precum şi taxele şi impozitele considerate ca obligaţii legale ale contractanţilor (ofertanţilor) în calitate de agenţi economici cu activitate de construcţii-montaj (CAS, taxă şomaj, fond pentru agricultură, fond pentru cercetare-dezvoltare, fond de risc, etc).

În cheltuielile indirecte sunt cuprinse salariile personalului indirect productiv (inclusiv salariile maiştrilor) şi sporurile aferente, precum şi cheltuielile de manipulare, aprovizionare, depozitare.

Modificarea preţurilor din ofertă ca urmare a evoluţiei ulterioare a acestora se face prin

aplicarea procedurii de indexare însuşită de investitor. Procedura de indexare aplicată în prezent la

lucrările publice se bazează pe formula de calcul polinomială.

Management in constructii_sem.I_

32 | P a g d i n 3 9

Pentru lucrări cu durată scurtă de execuţie, de până la 3 luni se recomandă contractarea

lucrărilor de construcţii la preţuri fixe, antreprenorul luând pe propriul risc suportarea unor eventuale

creşteri de preţuri pe perioada execuţiei. Depăşirea duratei de execuţie din vina exclusivă a ofertantului atrage după sine refuzul

investitorului de a accepta situaţii de plată indexate ca urmare a evoluţiei ulterioare a preţurilor pentru

lucrările rămase de executat. Devizul ofertă al obiectului de construcţie reprezintă centralizarea devizelor ofertă pe

categorii de lucrări cu menţionarea valorii, antreprenorului general şi a subantreprenorului care execută

lucrările respective, fără taxa pe valoarea adăugată. Devizul ofertă al obiectului de investiţii reprezintă centralizarea devizelor ofertă pe obiecte cu

menţionarea valorii totale de construcţii şi utilaje tehnologice ş i a antreprenorului general şi subantreprenorului cu valoarea de construcţii executată de fiecare. În acest deviz centralizator se calculează şi taxa pe valoarea adăugată. Valoarea totală a devizului general al investiţiei nu poate fi majorată datorită nerespectării soluţiilor tehnice şi constructive sau înlocuirii unor obiecte ce intră în componenţa obiectivului de investiţie.

4. Evoluţia preţului construcţiilor Una din condiţ iile fundamentale ale trecerii la economia de piaţă este liberalizarea preţurilor,

respectiv crearea condiţiilor ca preţurile să se formeze şi în construcţii prin liberul joc al cererii şi ofertei. Liberalizarea preţurilor nu este o problemă legislativă ci una administrativă, statul renunţând să mai intervină în mecanismul de formare a preţurilor.

Ca urmare a m ăsurilor stabilite de Guvernul României, în luna octombrie 1990 preţurile la produsele şi serviciile în ţara noastră au fost liberalizate ceea ce a avut drept urmare o creştere accentuată a costurilor materialelor, manoperei, utilajelor precum şi a diferitelor servicii folosite în construcţii.

În vechiul sistem de executare a lucrărilor de construcţii, valoarea lucrărilor era stabilită de proiectant pe baza devizelor antecalculate. Aceste devize erau "obiectate" de constructor, după care urma o perioadă de conciliere pentru a stabili o valoare acceptată de toate părţile. Pe fondul acestui sistem, preţurile de deviz erau îngheţ ate perioade îndelungate, ceea ce a creat treptat o situaţie financiară dificilă unităţilor de construcţ ii prin pierderi datorate diferen ţelor de preţ al resurselor şi cheltuielile de personal şi regie în continuă creştere faţă de încasările fixe de la beneficiar.

Cu toat ă aceasta schimbare a preţului de la o fază la alta se poate considera că din acest punct de

vedere există două etape distincte: prelicitaţia respectiv postlicitaţia. În perioada de prelicitaţie investitorul defineşte în faze succesive (studiu de prefezabilitate, studiu

de fezabilitate, proiect tehnic, documentaţie de licita ţie) construcţia, respectiv cheltuielile probabile de realizare ale acesteia. Precizia în aproximarea preţului probabil de realizare a construcţiei creşte de la o fază la alta până în momentul elaborării şi difuzaţii documentaţiei de licitaţie.

Etapa postlicitaţie începe cu adjudecarea lucrării, moment în care se cunoaşte preţul de ofertă

acceptat care, evident, este diferit de cel estimat anterior licitaţiei şi se încheie cu recepţia finală când

se poate determina valoarea lucrărilor efectiv realizate. Estimarea financiară preliminară constituie prima acţiune întreprinsă de investitor în vederea

evalu ării principalelor costuri pe care le presupune pregătirea şi realizarea viitoarei investiţii în construcţii:

- cheltuieli pentru cumpărarea şi eliberarea terenului; - cheltuieli pentru echipamentul edilitar:

Management in constructii_sem.I_

33 | P a g d i n 3 9

- cheltuieli pentru studii şi proiectare; - cheltuieli suplimentare din indexarea preţurilor. Această primă estimare financiară, aprofundată şi fundamentat ă, permite investitorului să- şi

gestioneze resursele solicitate de realizarea obiectivului, constituind un etalon pentru evoluţia cheltuielilor în timp.

P = P0 + DP0 în care: P - preţul de ofertă; P0 - preţul probabil de cost (lei); DP0 - cota de profit şi riscuri ale antreprenorului (lei). Dacă preţul de ofertă (P) poate fi, şi de altfel, trebuie dat publicităţii, cele două componente (P0 şi

DP0) au un caracter confidenţial. De altfel, cota de riscuri şi profit reprezintă tocmai marja de negociere pe care o are la dispoziţie antreprenorul în cursul contractării (ofertării).

AUTORIZAREA CONSTRUCŢIILOR 1. Autorizarea premisă a disciplinei şi calităţii în construcţii Preluând o practică a ţãrilor dezvoltate în România a fost introdus în ultimii ani un sistem de

autorizare a executării sau desfiinţării construcţiilor, consacrat în "Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării construcţiilor şi unele masuri pentru realizarea locuinţelor". În conformitate cu prevederile acestei legi, construcţiile civile, industriale, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, eliberată în condiţiile legii respective, a reglementărilor urbanistice şi a celor privind proiectarea şi executarea construcţiilor.

"Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii" prevede obligaţiile factorilor care concură Ia pregătirea şi realizarea investiţ iei referitoare la autorizarea construcţiilor ca element component al sistemului de asigurare a calităţii construc ţiilor. Investitorii, persoane fizice sau juridice care finan ţează şi realizează investiţii sau intervenţ ii la construcţ iile existente au obligaţia de a obţine acordurile şi avizele prevăzute de lege precum şi autorizaţia de construire. Executanţii lucrărilor de construcţ ii sunt obliga ţi sã înceapă execuţia lucrărilor numai pe baza şi în conformitate cu proiectele verificate de specialişti atestaţi. Aceste prevederi sunt menite să ducă la promovarea disciplinei urbanistice pe baza armonizării iniţiativelor particulare cu interesele colectivităţilor din localităţile ţării, la asigurarea calităţii şi siguranţei construcţiilor.

Legea se referă la următoarele tipuri de documente pe care forurile administraţ iei locale sunt îndrituite să le elibereze:1- Certificatul de urbanism; 2 - Autorizaţia de construire; 3 -Autorizaţia pentru organizare de şantier; 4 -Autorizaţia de desfiinţare a construcţiilor.

Aceste acte se eliberează în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului, planuri urbanistice generale, zonale şi de detaliu, precum şi regulamente de urbanism. Eliberarea certificatului de urbanism şi a autorizaţ iilor de construire, organizare de şantier ş i de desfiinţare a construcţiilor se face de prefecturi sau primării după cum urmează:

• prefecturile pentru investiţiile care se aprobă de guvem; pentru lucrările publice, lăcaşurile de cult, construcţiile pentru industrie, comerţ, prestări servicii, social-culturale şi speciale, care se execută în sate; pentru construcţiile şi lucrările de orice fel care se execută în afara localităţilor; • primăriile municipiilor sau oraşelor pentru construcţiile şi lucrările de orice fel din localităţi; • primăriile comunale pentru construcţiile de locuinţe şi anexele gospodăreşti ale acestora.

În lege este instituită obligaţia ca cererea pentru obţinerea autorizaţiei de construire să fie însoţită de certificatul de urbanism.

Autorizaţiile de construire se eliberează pentru următoarele categorii de lucrări: - lucrări de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere, reparare a construcţiilor de

Management in constructii_sem.I_

34 | P a g d i n 3 9

orice fel;

- lucrări de construire, reparare, protejare, restaurare, conservare şi alte lucrări la construcţii, reprezentând monumente şi ansambluri istorice, arheologice şi arhitectură, ş.a.;

- lucrări de construire, modificare, extindere sau reparare la căi de comunicaţii, dotări tehnico-edilitare subterane şi alte lucrări publice;

- foraje şi excavări pentru studii geotehnice, exploatări de cariere, sonde, ş.a.; construcţii provizorii de şantier;

- organizarea de tabere de corturi, căsuţe, ş.a.; - lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri, tonete, cabine, firme, reclame, panouri de afişaj.

Se pot executa fără autorizaţie de construire următoarele lucrări: reparaţii la acoperişuri când nu se schimbă forma acestora şi materialele din care sunt

executate; reparaţii şi înlocuiri de tâmplărie interioară şi exterioară dacă se păstrează forma şi

dimensiunile; reparaţii şi înlocuiri de sobe de încălzit; o zugrăveli şi vopsitorii interioare; zugrăveli şi vopsitorii exterioare dacă nu se modifică elementele de faţadă şi culorile clădirilor

situate pe arterele principale; reparaţii la instalaţiile tehnico-sanitare.

2. Certificatul de urbanism Este actul emis de autorităţile administraţiei publice locale, prin care se fac cunoscute

solicitantului elementele care caracterizează regimul juridic, economic şi tehnic al unui imobil, elementele stabilite pentru evidenţele existente şi documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului aprobate.

Certificatul de urbanism este eliberat în numele primăriei sau prefecturii după caz, la cererea proprietarului unui teren sau oricărei persoane fizice sau juridice interesate de un teren.

Certificatul de urbanism precizează dacă terenul poate fi afectat sau nu pentru o construcţie sau dacă el poate fi utilizat sau nu pentru realizarea unei anumite activităţi. Deşi el permite cunoaşterea în avans a aptitudinii terenului de a " suporta" o construcţie, certificatul de urbanism nu este în nici un caz asimilabil cu un permis de construire pe terenul respectiv.

În afara categoriilor de lucrări menţionate mai sus, certificatul de urbanism este solicitat şi în cazul vânzării, concesionării sau împărţirii terenurilor.

Valabilitatea certificatului de urbanism se stabileşte de către emitent, într-un interval de la 3 la 24 luni începând cu data emiterii sale în funcţie de caracteristicile urbanistice ale zonei în care se află imobilul. Prelungirea valabilităţii certificatului de urbanism se poate face de către emitent la cererea titularului pe o perioadă de timp de maximum 12 luni.

3 Autorizaţiile de construire şi desfiinţare Autorizaţia de construire - constituie actul de autoritate al administraţie locale, care condiţionează

realizarea construcţiilor civile, industriale sau de orice altă natură şi pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor. Autorizaţia de construire se eliberează în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului. În conformitatea cu Legea nr. 50/1991 documentaţia pentru eliberarea autorizaţiei de construire cuprinde următoarele: Certificatul de urbanism pentru construcţia în cauză;

Dovada titlului solicitantului asupra terenului, respectiv titlul de proprietate sau actul de concesionare care conferă dreptul de construire;

Proiectul pentru autorizaţia de construire, alcătuit din: lista proiectanţilor; memoriul pentru fiecare specialitate in parte;

Management in constructii_sem.I_

35 | P a g d i n 3 9

avize de la furnizorii de utilităţi, care asigură funcţionarea construcţiei, avize specifice

amplasării şi funcţionării construcţiei. expertize;

- dovada verificării proiectului din punct de vedere al exigenţelor de performanţã a

construcţiilor; - avize de ocupare definitivă sau temporară a unor terenuri din domeniul public; - date şi indici, care caracterizează construcţia proiectată; - piese desenate, plan de situaţie, planuri, secţiuni şi faţade; - proiectul de organizare a executării lucrărilor.

Autorizaţia de construire se acordă de organul emitent pe baza verificării modului în care prevederile documentaţiei se mai sus sunt respectate: datele şi condiţiile înscrise în certificatul de urbanism; condiţiile înscrise în avizele şi expertizele de specialitate; prevederile legale privitoare la proprietate; reglementările tehnice cu privire la întocmirea şi conţinutul proiectului, destinaţia, alcătuirea construcţiei sub raport constructiv şi al echipării, funcţional şi al înfăţişării; prevederile legale cu privire la abilitarea proiectanţilor şi verificatorilor proiectului, care răspund şi de exigenţele de calitate ale construcţiei; reglementările tehnice privitoare la executarea lucrărilor.

Titularul autorizaţiei de construire poate fi persoană fizică sau juridică, deţinătoarea unui titlu care îi conferă dreptul de construire şi care solicită fie direct, fie printr-un împuternicit, eliberarea acestei autorizaţii. împuternicit poate fi proiectantul, antreprenorul, sau orice altă persoană fizica sau juridică în condiţiile legii.

Perioada de valabilitate a autorizaţiei de construire este intervalul de timp în interiorul căruia este obligatorie începerea lucrărilor autorizate. Acest interval de timp se stabileşte funcţ ie de interesul public şi gradul de complexitate al lucrării şi nu poate depăşi 12 luni de la eliberarea autorizaţiei. Durata executării lucrări se stabileşte de către emitentul autorizaţiei pe baza datelor înscrise în cererea de autorizare. Autorizaţ ia de construire este publică. în acest sens lista autorizaţiilor emise este realizată la primărie sau prefectură, iar documentaţiile pentru autorizaţii ca şi autorizaţiile propriu-zise pot fi consultate de emitentul acestora.

Autorizaţia de desfiinţare - documentaţia necesară eliberării autorizaţiei de desfiinţare (demolare) a unei construcţii ca şi celelalte elemente ale procedurii de emitere sunt similare cu cele ale autorizaţiei de construire cu următoarele elemente specifice:

- memoriu asupra construcţiei care trebuie desfiinţată incluzând un scurt istoric; - planul de situaţie al imobilelor cu amplasarea celor care se desfiinţează; - modul de amenajare a terenului după desfiinţarea construcţiilor, plantaţiile existente şi care se menţin pe teren după desfiinţare; - autorizaţia de depunere a deşeurilor prin desfiinţarea şi indicarea locului unde acestea se depun.

Autorizarea organizării executării lucrărilor - autorizarea organizării executării lucrărilor se face de regulă în cadrul procedurii de autorizare a construcţiei şi cuprinde: lucrările necesare pe terenul în cauză şi în afara lui, inclusiv spaţiile ocupate temporar în afara terenului precum şi avizele şi lucrările provizorii necesare asigurării tehnologiei de execuţie a construcţiilor proiectate.

Pe perioada executării lucrărilor, emitentul autorizaţiei poate impune anumite condiţii care

constau din aplicarea normelor generale şi locale la documentaţia prezentată în domeniu privind: - utilizarea domeniului public; accese în zona şantierului, staţionări ale utilajelor, închirieri ale

drumurilor publice, ocupări temporare de spaţii publice, treceri temporare sau săpături în spaţiile publice, devieri al circulaţiei auto sau pietonale, protecţia circulaţiei, executarea unor drumuri publice, ş.a.;

- protejarea proprietăţilor învecinate; - protecţia sanitară şi socială în situaţia cazării unor muncitori, baracamente, grupuri sociale şi

sanitare, ş.a.;

Management in constructii_sem.I_

36 | P a g d i n 3 9

- protecţia mediului pe perioada executării lucrărilor autorizate; - prevenirea şi stingerea incendiilor. Documentaţiile de urbanism şi amenajarea teritoriului - pe lângă confruntarea cu prescripţiile

tehnice referitoare la alc ătuirea şi calculul construcţiilor, autorizarea executării lucrărilor de construcţ ii se face cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului după cum urmează:

- pentru terenuri amplasate în localităţi pe baza planurilor urbanistice aprobate şi a regulamentelor aferente acestora;

- pentru terenuri amplasate în afara localităţilor, pe baza planurilor de amenajare a teritoriului municipiului, oraşului sau comunei, după caz, aprobate şi a regulamentelor aferente acestora.

În cazul unor lucrări de complexitate mai mare şi în funcţie de poziţia terenului în ansamblul localităţii şi teritoriului, emitentul certificatului de urbanism poate aprecia ca necesară completarea documentaţiilor, care însoţesc cererea pentru eliberarea autorizaţiei pentru construire cu unele avize sau studii de urbanism şi amenajarea teritoriului sau alte acţiuni cum sunt:

- planul urbanistic zonal sau de detaliu; - studii de specialitate: de impact, de circulaţie, de restaurare, etc; - avizul comisiei locale de urbanism şi amenajarea teritoriului asupra proiectului

în cazul unor clădiri reprezentative, al unor ansambluri, al unor terenuri situate în zone centrale, ş.a.; -instituirea unor concursuri pentru montarea construcţiilor si consultarea publică asupra

proiectului. 4 Documentaţiile pentru amenajarea teritoriului şi urbanism 4.1 Planurile de amenajare a teritoriului Sunt ansambluri de studii referitoare la o suprafaţã de teren definitã prin care se stabilesc pe

baza multilaterală a analizei situaţiei existente, obiectivele, acţiunile şi măsurile de adoptat pe o perioadă determinată, în vederea optimizării utilizării resurselor naturale, a forţei de muncă şi a modului de repartiţie a populaţiei, asigurării echilibrului între dezvoltarea forţelor productive, a cadrului construit şi condiţiile de protecţie a mediului.

Planurile de amenajare a teritoriului se realizează la nivel naţional, zonal (teritoriul administrativ al mai multor judeţe), judeţean, inter-orăşenesc sau intercomunal, municipal, orăşenesc sau comunal. Conţinutul acestor planuri se referă în principal la următoarele grupe de probleme:

- cadrul natural cu principalele trepte de relief, condiţii geotehnice, reţeaua hidrografică, clima, resurse al solului şi subsolului, terenuri degradate, bilanţul utilizării teritoriului, etc;

- potenţialul economic agricol, silvic şi industrial, structura suprafeţei agricole si silvice,

principalele unităţi agricole, protecţia terenurilor, capacităţi existente şi dezvoltări posibile ale activităţii

industriale, servicii, etc; - populaţia şi reţ eaua de localităţi, volumul şi structura potenţ ialului uman,

mobilitatea populaţiei, ocuparea resurselor. de muncă, profilul şi ierarhizarea localităţilor, locuirea,

servicii publice, etc: , - infrastructura, căi de comunicaţii şi transport în comun, gospodărirea apelor, alimentarea cu

apă, canalizarea, echipări energetice, telecomunicaţii, etc; - reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului, identificarea şi eliminarea surselor de poluare,

epurarea apelor, eliminarea deşeurilor, protecţia apei. aerului şi solului, protecţia monumentelor şi ansamblurilor istorice şi urbanistice.

Planurile de amenajarea a teritoriului se concretizează în piese scrise şi desenate care în funcţie de aria de cuprindere abordează şi alte probleme de detaliu.

4.2 Planurile urbanistice Planul urbanistic general este documentaţia care prezintă strategia, priorităţile şi reglementările

de urbanism aplicate în utilizarea terenurilor şi construcţiilor în cadrul unei localităţi. Se elaborează de regulă împreună cu planul de amenajare a teritoriului localităţii respective şi se corelează cu prevederile acestuia. De asemenea i se asociază regulamentul de urbanism al localităţii.

Management in constructii_sem.I_

37 | P a g d i n 3 9

Pe baza acestor documentaţii, planul şi regulamentul de urbanism, se eliberează certificatele de urbanism şi autorizaţiile de construire în teritoriul localităţii respective.

Planul urbanistic general cuprinde în principal: • delimitarea intravilanului, respectiv a zonelor construite sau destinate construcţiilor; • împărţirea localităţii în zone funcţionale; • volumul şi structura potenţialului uman, ocuparea forţei de muncă; • potenţialul economic al localităţii; • traseele şi datele caracteristice ale circulaţiei existente şi viitoare; • stabilirea reglementărilor specifice localităţii şi zonelor funcţionale pentru amplasarea şi destinaţia

construcţiilor, regimul de înălţime, modul de ocupare şi utilizare a terenurilor; • evidenţierea formei de proprietate asupra terenurilor, amplasamente rezervate obiectivelor de utilitate

publică, zone de interes istoric, arhitectural şi peisagistic, zone propuse spre reabilitare sau cu interdicţie de construire, sistemul de reţele tehnico-edilitare, măsuri de protecţia mediului, ş.a..

Planul urbanistic zonal este documentaţia care se referă la o zonă dintr-o localitate actuală sau viitoare, prin care se aprofundează prevederile Planului urbanistic general pentru zona respectivă şi se precizează toate elementele urbanistice necesare eliberării certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de construire.

Elaborarea Planului urbanistic zonal poate fi determinată de intenţia realizării unui obiectiv sau unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită din punct de vedere urbanistic.

Planul urbanistic zonal conţine următoarele categorii de probleme principale: - stabilirea modului de organizare arhitectural urbanistică a zonei; - stabilirea aliniamentelor construcţiilor; - precizarea regimului de înălţime al construcţiilor şi a indicilor privind utilizarea terenului; - reglementări care rezultă din soluţia propusă şi conduc la modificări ale reglementărilor din

planul urbanistic general; - completarea tramei stradale, rezervarea terenurilor necesare amenajării intersecţiilor de străzi

şi nodurilor de circulaţie; precizarea soluţiilor de echipare tehnico-edilitară şi modul de racordare la

reţelele magistrale ale localităţii; - detalierea formei de proprietate asupra terenurilor şi a condiţiilor de asigurare a terenurilor

necesare pentru obiectivele de utilitate publică. Planul urbanistic de detaliu este documentaţia prin care se stabilesc condiţiile de amplasare şi

executare pe un anumit teren a uneia sau mai multor construcţii cu destinaţie precizată cu respectarea celorlalte documentaţii de urbanism şi amenajarea teritoriului.

În funcţie de complexitatea obiectivelor de investiţii, de caracteristicile vecinătăţilor, de existenţa sau gradul de detaliere a planului urbanistic general sau zonal, administraţia publică locală poate iniţia sau solicita prin certificatul de urbanism elaborarea planului urbanistic de detalii. Acesta poate fi elaborat şi la iniţiativa unui investitor în vederea obţinerea certificatului de urbanism.

Planul urbanistic de detaliu conţine următoarele: - situaţia periodică, economică şi tehnică a terenului şi construcţiilor existente; - delimitarea suprafeţelor destinate construcţiilor şi amenajărilor exterioare aferente, destinaţia

şi capacitatea construcţiilor, funcţionalitatea ansamblului, poziţia faţă de domeniul public, regimul tehnic şi juridic rezultat;

- asigurarea utilităţilor, racordurilor şi branşamentelor la reţelele publice, reţelele din incintă, măsuri de protecţia mediului, măsuri de prevenirea incendiilor.

5 Regulamentele de urbanism Sunt documentaţii care explică şi detaliază sub formă de prescripţii şi recomandări, planurile

urbanistice.

Management in constructii_sem.I_

38 | P a g d i n 3 9

Regulamentul general de urbanism se elaborează de către Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului pe baza principiilor generale ale activităţii de urbanism şi amenajarea teritoriului stabilite prin lege şi se aprobă de către Guvern.

Regulamentele locale de urbanism se elaborează odată cu planul urbanistic general al localităţii sau planul urbanistic zonal.

Regulamentul local care explică şi detaliază Planul urbanistic general, conţine următoarele: • destinaţia terenurilor cu stabilirea folosinţei admise, admise cu condiţii sau interzise; • amplasarea construcţiilor faţă de principalele artere de circulaţie şi asigurarea terenurilor pentru

principalele intersecţii; • accesele la construcţii, locuri de parcare şi garare aferente, condiţiile minime de, echipare edilitară; • materiale de construcţii şi finisaj exterior; • exploatarea şi întreţinerea spaţiilor publice, mobilierul urban, standuri comerciale, reclame,

împrejmuire, semnale, ele.; • condiţiile de protecţie a reţelelor tehnico–edililare şi servituţiile impuse vecinătăţilor • proiecţia mediului pentru construcţiile existente şi cele impuse autorizării; • modul de utilizare a terenului.

Regulamentul local aferent planului urbanistic zonal cuprinde reguli specifice de urbanism pentru zona studiată privind:

- regimul de aliniere şi înălţime a construcţiilor; - stabilirea acceselor la construcţii; - modul de organizare a fronturilor unor artere importante; - indici de utilizare a terenurilor; - utilizarea materialelor de construcţii şi finisaje; - modul de organizare a spaţiilor publice; exploatarea utilităţilor tehnico-edilitare, servicii urbane

necesare; - tipuri de plantaţii, alte situaţii specifice teritoriului respectiv. Obligaţiile titularilor autorizaţiilor de construire. Terenul prevăzut în autorizaţia de construire

constituie o obligaţie legală pentru persoanele fizice sau juridice care realizează lucrări de construcţie. Construcţiile autorizate trebuie terminate integral în acest termen pân ă la care este necesar să se realizeze toate elementele prevăzute în autorizaţie. În cazul în care construcţie nu a fost executată integral în termenul stabilit, autorizaţia se poate prelungi o singură dată, cel mult un an de către organul care a emis-o.

Alte obligaţii în afara celor prevăzute în autorizaţie de construire: - să anunţe primăriei şi organului teritorial al Inspecţie de stat pentru construcţie data începerii lucrărilor

autorizate; - să păstreze în perfectă stare pe şantier autorizaţia de construire şi documentaţia vizată spre

neschimbare pe care le va prezenta le cerere, pe toată durată executării lucrărilor, organelor însărcinate cu exercitarea controlului confom legii;

- în cazul în care pe parcursul execuţiei se descoperă vestigii arheologice să sisteze lucrările şi să ia măsuri de pază şi să anunţe imediat emitentul autorizaţiei;

- să respecte condiţiile impuse de utilizarea şi protejarea domeniului public precum şi a mediului potrivit normelor generale şi locale;

- să transporte la locurile stabilite materialele care nu se pot recupera sau valorifica, rămase în urma construirii şi să desfiinţeze construcţiile provizorii de şantier după terminarea lucrărilor, în limita termenului stabilit prin autorizaţia de construire.

Constituie încălcări ale disciplinei în construcţii şi sunt apreciate de lege drept contravenţii sau după caz, infracţiuni, următoarele fapte:

Management in constructii_sem.I_

39 | P a g d i n 3 9

- realizarea de către executant, fără autorizaţie de construire sau cu încălcarea autorizaţiei sau a documentaţiei de execuţie a lucrărilor de construire, reconstruire, transformare sau reparare prevăzute de lege;

- menţinerea după expirarea termenului din autorizaţie sau adaptarea în alte scopuri fără autorizaţie a lucrărilor cu caracter provizoriu precum şi menţinerea lor după terminarea lucrărilor de bazã;

- desfiinţarea parţială sau totală, fără autorizaţie sau cu încălcarea acestora, a construcţiilor şi instalaţiilor şi a oricăror alte obiective;

- eliberarea de autorizaţie de construire în baza unor documentaţii incomplete sau care nu sunt în concordanţă cu certificatul de urbanism eliberat.

Încălcarea disciplinei în construcţii menţionate mai sus se constată de organele de control ale prefecturilor şi primăriilor, precum de personalul Inspecţiei de stat în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului.

Constatarea contravenţiei este urmată de stabilirea unei amenzi şi ceea ce este mai important de dispunerea opririi executării lucrărilor sau desfiinţarea construcţiilor nelegal realizate, pentru încadrarea în prevederile autoriza ţiei de construire sau readucere terenurilor în starea iniţială, după caz. Mecanismul instituit de lege pentru finalizarea măsurilor dispuse împotriva încălcărilor disciplinei în construcţii prevede sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru cazul în care persoanele sancţionate contravenţional nu se conformează în temeiul dispoziţiilor.

Instanţele pot dispune măsuri de desfiinţare a construcţiilor executate ilegal sau de reducere a lor şi a terenurilor în starea iniţială într-un anumit termen limită, după care legea permite primăriilor cu sprijinul organelor de poliţie sâ aducă la îndeplinire aceste decizii, cheltuielile urmând a fi suportate de către persoanele vinovate.