Ciprian Constantin PARASCHIV

REFACERE-RECUPERARE PRIN ACTIVIT ĂȚI DE

LOISIR - FITNESS.

CURS

Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, 2013

Mircea ION-ENE

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” din GALAŢI FACULTATEA de EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi este

acreditată de CNCSIS

©Editura Fundaţiei Universitare www.editura.ugal.ro „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2012 editura@ugal.ro Director, prof. Dr. Cosma Tudose ISBN 978-973-627-510-4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Refacere - recuperare prin activităţi de loisir -

Paraschiv. - Galaţi : Editura Fundaţiei Universitare "Dunărea de Jos", 2013 Bibliogr. ISBN 978-973-627-510-4 I. Paraschiv, Ciprian Constantin 615.8(075.8) 796.015.52(075.8)

fitness : curs / Mircea, Ion -Ene; Ciprian Constantin

MIRCEA, ION-ENE

CUPRINS

Introducere - Activităţile recreative, de timp liber şi loisir _______ 7 Problematica terminologică, noile educatii____________________ 9 - functiile educatiei________________________________ 12 - componentele educaţiei____________________________ 14 Timpul liber – noţiune socială de importanţă primordială________ 16 Educaţia fizică şi sportul - componentă a educaţiei_____________ 21 Obiectivele realizabile prin practicarea exerciţiilor fizice_________ 24 Efectele sanogenetice ale mişcării___________________________ 25 Stresul psihic -factor de risc al sănătăţi– modalitati de combatere a stresului prin activitati recreative___________________________

27

Rolul activitatilor sportive în formarea personalităţii tânărului şi pregătirea acestuia pentru viaţă_____________________________

31

Activitatea sportivă ca loisir_______________________________ 35 Efectele educaţiei prin activităţi de loisir – fitness______________ 38 Loisir-ul şi autoreglajul afectiv_____________________________ 41 Clasificarea tipurilor de efort si efectele asupra organelor implicate_ 42 Efortul, oboseala şi refacerea in activitatile de loisir fitness_______ 47 Odihnă, refacere, alimentaţie_______________________________ 51 Procedee de apreciere a acomodării organismului la efort_________ 54 Planificarea, programarea şi evidenţa activitatilor de loisir fitness__ 55 Aspecte ale formării viitorilor specialişti în educaţie fizică şi sport_ 58 Organizarea activităţilor de timp liber: anagement/marketing_____ 62 Bibliografie_____________________________________________ 67

Cuvânt înainte

Evoluţia activităţilor profesionale impune societăţii actuale identificarea unor mijloace de diversificare a modului de petrecere a timpului liber precum şi unor modalităţi de echilibrare a stresului intelectual, social, acumulat zilnic, cu cel al consumului energetic efectiv.

Creşterea cantităţii de alimente ingerate, ca urmare a utilizării în exces a aromatizanţilor şi coloranţilor, al preţului scăzut al acestora şi uneori a unor obişnuinţe familiale, determină acumularea unui exces energetic concretizat în ţesut adipos excesiv, în dereglări metabolice, precum şi în manifestări comportamentale sociale deviante.

Datorită acestor motive au apărut şi s-au dezvoltat idei, curente şi strategii care au ca finalitate soluţionarea într-un mod eficient a problemelor ivite. Creşterea duratei timpului liber zilnic sau săptămânal, cauzat de preluarea muncii fizice efective de către tehnologiile moderne, a determinat apariţia unor categorii noi de activităţi fizice care să îndeplinească mai multe roluri: să fie accesibile publicului larg, indiferent de vârstă şi gen, să nu necesite deprinderi şi abilităţi speciale, să realizeze consumul excesului energetic, să solicite grupe musculare care sunt neglijate sau decisive în economia funcţionării optime a organismului, să prevină instalarea unor deficienţe posturale prin atrofierea musculaturii sau să realizeze recuperarea fizică şi reintegrarea socială după traumatisme sau situaţii speciale.

Materialul de faţă vine în întâmpinarea urmărilor evoluţiei societăţii din mai multe perspective: organizarea timpului liber din perspectiva practicării activităţilor de întreţinere; rolul, locul şi tipologia conceptului de fitness ca stare optimă de sănătate; precum şi recuperarea şi refacerea organismului după diferite traumatisme şi afecţiuni.

Autorii, conf. univ. dr. Mircea Ion Ene şi lect. univ. dr. Ciprian Constantin Paraschiv, prezintă într-un mod elaborat importanţa organizării timpului liber, diversitatea activităţilor motrice accesibile publicului larg, precum şi a rolul mijloacelor de refacere şi recuperare, ca urmare a sintetizării unui vast material bibliografic adaptat la nivelul de înţelegere şi cunoaştere al studenţilor.

Conf. univ.dr. Marin Chirazi

7

INTRODUCERE : Activităţile recreative, de timp liber şi loisir

Motto: “Idealul suprem al omului şi al educaţiei îl constituie formarea

personaliţătii.”

Civilizaţia modernă impune un anumit conţinut timpului liber, generând noi factori determinanţi ai acestuia. Funcţionalitatea timpului liber este extrem de diversă şi în continuă modificare faţă de cerinţele sociale. Conţinutul timpului liber trebuie să fie astfel orientat încât să răspundă necesităţilor de refacere, destindere, cultivare intelectuală sau fizică şi de creaţie pe linia înclinaţiilor tuturor categoriilor de populaţie. În procesul multiplu al valorii culturii fizice şi sportului o importanţă deosebită a refacerii fizice şi intelectuale (stresul) este activitatea de recreere prin activităţile de timp liber, integrarea individului în activităţile de loisir, nevoia de mişcare între necesitate şi realitate. Cultura fizică este un fel de „depozit" pentru valorile materiale şi spirituale create în procesul de practicare a exerciţiilor fizice. O astfel de armonizare, permite o angajare intelectuală eficace, ceea ce asigură totodată, condiţiile pentru o automatizare autentică a personalităţii.

Provocările naturii stimulează puterea de adaptare a individului. Interacţiunile ce au loc în cadrul unui grup ce participă la asemenea acţiuni, duc la maturizarea socială şi mintală a individului, ajutându-l să se integreze cu mai mult succes în societate, fiind benefică sub aspectul perfecţionării personalităţii individului, contribuind de asemenea şi la dezvoltarea afectivă şi cognitivă. Efectele pozitive privind dezvoltarea fizică, se manifestă sub forma întăririi stării de sănătate a organismului, creşterea rezistenţei cardio-vasculare şi a forţei musculare.

Cunoştinţele generale ale individului care participă la asemenea activităţi , se îmbogăţesc simţitor, participanţii sunt puşi în situaţii diferite şi reuşesc în acest fel, să cunoască mai profund mediul înconjurător, înţelegând mai bine relaţia omului cu mediul, importanţa acestor relaţii. Se ştie că succesul şi eşecul activităţii de autoeducaţie profesional-pedagogică, depinde în cea mai mare masură de factorul uman cu care se lucrează. În acest context, trebuie să ţinem cont cu mare rigurozitate de structura autoeducaţiei, care evidenţiază esenţa unor elemente comune, aproape identice, situate la nivelul structurii acţiunii educaţionale.

Cerinţele sociale mereu crescute necesită modificări în formarea psihologică a personalităţii viitorilor profesori de educaţie fizică şi sport, prin punerea în valoare a aspiraţiilor şi cerinţelor societăţii.

Astăzi nu se poate găsi nici o sferă a activităţii umane, care să nu fie dependentă direct sau colateral de cultura fizică şi cea sportivă.

9

PROBLEMATICA TERMINOLOGICĂ, NOILE EDUCAŢII –FUNCŢIILE EDUCAŢIEI – COMPONENTELE EDUCAŢIEI

TERMENI: refacere, recuperare, loisir, fitness, sport, educaţie Refacerea este definită ca fiind restabilirea capacităţii de efort după o activitate fizică şi/sau psihică intens solicitantă. Trebuie percepută ca acea perioadă după efort, în cursul căruia a fost atins pragul de OBOSEALĂ (vezi supracompesarea – Folbort 1940) acest lucru având o importanţă capitală.

Metodele de refacere au drept obiectiv prevenirea apariţiei surmenajului sau oboselii cronice, prevenirea accidentărilor şi dezvoltarea capacităţii de performanţă a individului. Oboseala este atât de natură fizică, cât şi de natură psihică, de aceea refacerea trebuie sa se adreseze ambelor componente.

Recuperarea în activităţi psihomotrice reprezintă ansamblul de soluţii şi metode utilizate în vederea tratării unor probleme apărute ca urmare a unei accidentări sau îmbolnăviri ale aparatului locomotor şi/sau ale sistemului nervos central.

Loisir loisir /loazír/ s. n. Timp liber (al cuiva). Folosire optimă a timpului liber, potrivit dorinţelor şi înclinaţiilor individului. (< fr. loisir)

Fitness Definirea noțiuni diferă sensibil de la un autor la altul. În traducere liberă, fitness-ul înseamnă o reglare a proceselor adaptative din corpul uman în urma efectuării unui efort. În literatura anglo-saxonă, termenul de fitness este echivalent cu condiție fizică. În consecință, fitness-ul reprezintă o activitate motrică prin care individul obține o stare de bine indiferent de condiția sa anatomică, fiziologică sau psihică. Altfel spus, fitness-ul este pentru corpul uman ceea ce reglajul fin este pentru un aparat electronic. În urma practicării lui obținem o stare de bine. Fitness-ul are multiple valențe. Cele mai importante sunt: 1) menținerea și îmbunătățirea sănătății; 2) tonifierea mulsculaturii;

10

3) pierderea kilogramelor în plus; 4) creșterea condiției fizice, etc. Sport sporturi, s.n. Complex de exerciții fizice și de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări și de a educa voința, curajul, inițiativa și disciplina; fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei activități. Din fr. sport. Sursa : DEX '98

Educaţie din latinescul educo, educare însemnând a creşte, îngriji, instrui sau a scoate individul din starea naturală şi ducerea lui în stare de cultură. În mitologia romană creşterea şi hrănirea copiilor era un atribut al zeiţei Edulica (Edusa). Educaţie – ”Acţiunea de a educa, de a forma, de a instrui pe cineva; maniera de a înţelege, de a utiliza această formare”1

În funcţie de moment, de timp şi direcţiile urmărite în viitorul apropiat, conceptul de educaţie a îmbracat mai multe sensuri pe parcursul evoluţiei istorice a omenirii. Astfel că definirea educaţiei se poate face din mai multe unghiuri.

Cerghit (1988) identifica următoarele posibile perspective de înţelegere:

Fig.1. Unghiuri de abordare a educaţiei din perspectiva Cerghit I. (1988)2

1 *** (2003), Le Petit Larousse , Grand Format, Ed Larousse, Paris, p. 363 2 Stan, C., (2001) Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective, Editura Presa Universitară Clujeană.

11

În Romania conceptul de educaţie reprezintă obiectul de studiu propriu al pedagogiei. Educaţia mai este denumită: proces pedagogic, proces instructiv-educativ, proces de dezvoltare şi perfecţionare al omului.

Ca semnificaţiei psihologică, “educaţia este un proces specific uman de formare-dezvoltare prin valorificarea resurselor interne ale personalităţii umane: structurile cognitive, afective şi volitive, resursele motivaţionale, aptitudinale şi caracteriale. Din punct de vedere social, educaţia este privită ca produs, reflectă o necesitate de natură socială, care orientează activitatea de formare- dezvoltare a personalităţii” 3

Modernizarea procesului de formare a tinerei generaţii are drept scop, sporirea eficienţei în vederea obţinerii unui randament optim, pentru a răspunde adecvat în cadrul societăţii în care se dezvoltă.

„Se consideră că educaţia poate fi un factor major în crearea unei lumi mai bune, dacă va fi realizată prin programe axate pe valorile educaţiei pentru schimbare, a educaţiei de mâine, că modul de dezvoltare a lumii contemporane este legat, în mare măsură, de modul în care educaţia poate să satisfacă cerinţele dezvoltării.”4

Putem vorbi astfel despre noi concepte în definirea educaţiei: EDUCAŢIA FORMALĂ, EDUCAŢIA INFORMALĂ ŞI EDUCAŢIA NONFORMALĂ.

În Dicţionarul internaţional al educaţiei citat de Bălan, B., Boncu, Şt. şi colaboratorii (2005) cele trei forme ale educaţiei sunt definite astfel: educaţie formală: «1. Educaţie în care rolurile de profesor şi elev sunt bine definite în care o latură acceptă responsabilitatea celeilalte; 2. Educaţia primită în şcoală, opusă celei acumulate independent sau în cursul serviciului »; educaţia informală « educaţie în care nu se pot distinge două laturi (de exemplu: profesor şi student); de asemenea, educaţia dobândită de unul singur prin citit, experienţă de viaţă etc. »; educaţia nonformală: «1. Educaţia primită în afara şcolii sau în afara anilor afectaţi prin statutul şcolarităţii, de exemplu, educaţia adulţilor; 2. Educaţia care are

3 Mihăilescu L., Mihăilescu N., (2009), Educaţia fizică şi sportivă în contextul schimbărilor contemporane,publicat Journal of Physical Education an Sport Vol 23, no 2 , Piteşti 4 Ibidem

12

loc în afara şcolii – de exemplu, prin influenţa mediului familial, a grupelor de prieteni şi a mediului de viaţă »”. 5 O altă descriere a celor trei forme ne crează o imagine şi mai clară a faptului că „ dacă tot ce ne înconjoară ne influenţează, atunci educaţia este interesată de cunoaşterea, receptarea şi chiar dirijarea, organizarea, reglarea acestora, după gradul lor de manifestare, de relaţionare”.6

Fig. 2. Formele educaţiei după modul de influenţare (adaptare după Joiţa E.,1999, pag.39),7

FUNCŢIILE EDUCAŢIEI

Educaţia în accepţiune democratică îndeplineşte

următoarele funcţii principale: „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a

individualităţii umane, formarea personalităţii autonome şi creative" 8 ;

Contribuie la „realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale"9

5 Bălan B., Boncu Şt. şi colaboratorii, (2005), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Ed. Polirom, Iaşi, p. 33 6 Joiţa E., (1999), Pedagogia, ştiinţa integrativă a educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi, p.39. 7 Ibidem, p.39. 8 Delros J., (2000), Comoara lăuntrică, Ed. Polirom, Iaşi, p.3 9 Ibidem.

13

„selecţionează şi transmite, de la o generaţie la alta, un sistem de valori materiale şi spirituale, considerate fundamentale”10;

asigură pregătirea copiilor, tinerilor şi adulţilor, în conformitate cu cerinţele dezvoltării economico-sociale a ţării, ale pieţei muncii;

pune bazele integrării socio-profesionale, pentru adaptarea la schimbările continue ale ştiinţei şi culturii;

permite indivizilor dezvoltarea lor continuă, de-a lungul vieţii şi permanentă educare punând la dispoziţia acestora mijloacele necesare;

Fig. 3. Funcţiile educaţiei fizice şi direcţiile lor de acţionare (A. Neofit)

Pentru desăvârşirea idealului educaţional este necesară

diversificarea activităţii educaţionale în raport cu componentele educaţiei, obiectivele şi conţinuturile acestora.

10 Jinga I., Istrate E., (2006), Manual de pedagogie, Ed. Bic All, Bucureşti, p.16.

14

COMPONENTELE EDUCAŢIEI sunt împărţite după unii autori ca proiecţie a finalităţilor, astfel: componente tradiţionale, conţinuturi recente sau “noile” educaţii, componente nonstandard.11

Fig. 4. Componentele educaţiei ca proiecţie a finalităţilor adaptare după

Cucoş C. 12 Noile educaţii sunt cele care pot veni în sprijinul

rezolvării cerinţelor apărute în problematica lumii contemporane.

Astfel, educaţia s-a orientat pe două direcţii: „ îmbogăţirea conţinutului prin promovarea «noilor educaţii»”13 care corespund unor trebuinţe de ordin sociopedagogic şi „exprimarea unor noi orientări în conceperea şi realizarea educaţiei, promovarea conceptului de educaţie permanentă”14

Introdus în limbajul pedagogic la jumătatea secolului trecut de Gaston Berger, conceptul de „educaţie permanentă” s-

11 http://www.psih.uaic.ro/~ccucos/files/cursuri/Pedagogie_generala.htm accesat 26.09.2011, ora 15.55. 12 Ibidem 13 Văideanu G. (1986), Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, Bucureşti 14 Mihăilescu L., Mihăilescu N., (2009), Educaţia fizică şi sportivă în contextul schimbărilor contemporane,publicat Journal of Physical Education an Sport Vol 23, no 2 , Piteşti p. 2

15

a transformat în paradigmă a educaţiei şi reprezintă: • „activitatea intenţionată de învăţare realizată continuu,

cu scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor, deprinderilor şi competenţelor”

• „ ansamblu de activităţi pedagogice organizate, care asigură formarea pe tot parcursul vieţii”15

• ”învăţământ ce se realizează de-a lungul vieţii profesionale.”16

Componentele educaţiei sunt privite şi din perspectiva structurării dominantelor educaţiei în societatea contemporană şi din cea a laturilor sau direcţiilor devenirii umane.

Fig.5. Componentele educaţiei în viziunea Macavei E17.

15 Ştefan, M., (2006), Lexicon pedagogic, ed. Aramis, Bucureşti, p.110. 16 *** (2003), Le Petit Larousse , Grand Format, Ed Larousse, Paris, p. 363

16

TIMPUL LIBER – NOŢIUNE SOCIALĂ DE IMPORTANŢĂ PRIMORDIALĂ

Timpul liber nu este un timp neocupat, un timp fără nici

un fel de activitate. Acesta a jucat un rol foarte important în istoria omenirii şi a devenit o condiţie indispensabilă pentru îmbogăţirea personalităţii omului. Importanţa folosirii timpului liber creşte odată cu scurtarea zilei de muncă şi automatizării muncii. Dezvoltarea tehnică duce la limitarea activităţii motrice, munca fizică este mult diminuată datorită apariţiei de maşini automate. Statistic, oamenii zilelor noastre fac mult mai puţină mişcare comparativ cu deceniile trecute. Scăderea activităţii fizice este compensată de creşterea activităţii intelectuale. Astfel timpul liber apare într-o pondere tot mai mare ca timp de dezvoltare multilaterală a personalităţii, care asigură perfecţiunea intelectuală, morală, estetică şi fizică. Interesantă este corelaţia dintre timpul de lucru şi cel liber la un muncitor necalificat şi unul calificat. Dacă cel necalificat consumă foarte multă energie prin faptul că mişcările sale nu sunt ergonomice, va trebui ca cea mai mare parte a timpului său liber să o folosească pentru restabilire, şi în acest mod se lipseşte de posibilitatea de a se autoperfecţiona. În acelaşi timp cel calificat, va folosi timpul liber pentru autoperfecţionare datorită faptului că acestuia îi trebuie mai puţin timp pentru restabilirea capacităţii de muncă.

Activităţile de timp liber presupun în primul rând recreere, apoi educaţie estetică, apoi presupun sănătate.Munca fizică, munca în aer liber, munca într-un mediu natural, s-a mutat astăzi într-un spaţiu închis cu aer condiţionat, în construcţii vechi şi noi, cu mişcarea fizică redusă treptat de noul grad de confort şi civilizaţie. Problemele actuale ale nutriţiei raportate la reducerea efortului fizic, grăbesc apariţia sedentarismului, combătut în epoca de azi prin sporturi noi, precum joggingul, ori fitnes-ul. Finalitatea lui este concretizată în: îmbunătăţirea condiţiei fizice; îmbunătăţirea stării mentale de bine, frumos şi adevăr; formarea de relaţii sociale; obţinerea de rezultate referitoare la mediul sănătos, sigur şi cooperant.

17

Deci organizarea odihnei este în corelaţie cu organizarea muncii. Organizarea activităţilor de timp liber trebuie să intre în conştiinţa oamenilor ale diferitelor grupări întrucât este o activitate de primă necesitate cu rol profilactic la viaţa din ce în ce mai complexă a contemporaneităţii. Modalităţi de petrecere a timpului liber Timpul liber este un factor dependent de societate, posibilităţile de organizare şi de conţinut ale acestuia şi de aceea reflectă posibilităţile societăţii. Cercetările în domeniu au demonstrat că cea mai mare parte a timpului liber se consumă la locul de trai sau în staţiuni de odihnă. Evaluări privitoare la utilizarea timpului liber în România au fost făcute de Institutul Naţional de Statistică; considerând timpul liber ca „timpul rămas din cele 24 de ore după efectuarea îngrijirii personale, a activităţilor profesionale, a muncii în „gospodărie” s-a ajuns la concluzia că pentru populaţia în vârstă de 7 ani şi peste, activităţile de timp liber sunt următoarele: 1. Vizionarea programelor de televiziune este modalitatea principală de petrecere a timpului liber nu numai în România, satisfăcând atât nevoia de destindere şi/sau de distracţie cât şi preocupările informative şi de dezvoltare a personalităţii. Din totalul populaţiei de peste 7 ani, 93% privesc la televizor, dintre care 75% zilnic. 2. Citirea ziarelor şi revistelor este preocuparea de timp liber care ocupă locul doi după vizionarea programelor de televiziune. Această preocupare a înregistrat unele scăderi faţă de începutul deceniului nouă când interesul era mai mare, probabil din câteva motive: explozia de ziare şi reviste a constituit o noutate pentru români după perioada comunistă; nivelul de trai nu scăzuse atât de mult încât să pună problema imposibilităţii de a mai putea cumpăra ziare şi reviste, pentru anumite categorii de populaţie; problemele economice şi şomajul au creat o dispoziţie a populaţiei mai puţin propice cumpărării şi citirii de ziare şi reviste. 3. Ascultarea ştirilor la radio ocupă locul trei în topul preferinţelor de petrecere a timpului liber. România se situează,

18

din acest punct de vedere, printre ultimele locuri între ţările din UE. 4. Lectura cărţilor, ca preocupare de timp liber, a scăzut în România după 1989. După ultimele date, cititul cărţilor este o preocupare pentru 21% din populaţia de 10 ani şi peste, care include – deci – şi elevi. Interesul pentru lectură este mai mare în celelalte ţări ale Uniunii Europene, deşi este diferenţiat de la o ţară la ţară. 5. Computerul şi Internetul generează preocupări atât pentru timpul de muncă cât şi pentru timpul liber. Pentru România, fenomenul are o anumită noutate, pătrunderea acestora începând să se producă după 1990. Dotarea cu computere a evoluat rapid, atât pentru instituţii, cât şi pentru persoanele particulare. Scopurile folosirii Internetului sunt multiple şi vizează atât domeniul vieţii de muncă cât şi viaţa personală şi timpul liber. Folosirea intensivă a calculatorului şi a Internetului a fost invocată, de multe ori, ca sursă a reducerii interesului pentru lectură.

Comparaţia dintre România şi celelalte ţări ale Uniunii Europene, mai ales cu ţările nordice a evidenţiat faptul că aceştia din urmă, în ciuda faptului că folosesc cel mai mult calculatorul şi Internetul, citesc mai mult, comparativ cu românii. 6. Vizionarea spectacolelor şi frecventarea cinematografelor sunt preocupări de timp liber cu o prezenţă mai redusă la români: 18% merg la cinematografe şi 10% merg la teatru, în general în anii 1990–1993 interesul pentru spectacole de teatru şi cinematograf a scăzut mult, comparativ cu perioada anterioară anului 1990; explicaţiile sunt diferenţiate în funcţie de tipurile de spectacol, dar sunt şi cauze generale ale scăderii interesului: concurenţa televiziunii, scăderea nivelului de trai, schimbarea stării de spirit a populaţiei şi a preocupărilor acesteia, apariţia altor preferinţe. Începând cu anul 1998, teatrele şi instituţiile muzicale au cunoscut, un reviriment al activităţii: a început să crească numărul de spectacole şi concerte, chiar şi de teatru, şi mai ales, numărul de spectatori; au contribuit la acest reviriment şi instituţiile culturale de profil private şi, în general, adaptarea repertoriului la cerinţele publicului. Cinematografele continuă să fie în criză, numărul

19

spectatorilor fiind în continuă scădere. În prezent, se încearcă o creştere a numărului de cinematografe prin iniţiativa Ministerului Culturii, în localităţile unde cinematografele au fost desfiinţate din raţiuni de eficienţă economică. Pentru europenii din celelalte ţări ale Uniunii Europene frecventarea cinematografului este o preocupare mai extinsă comparativ cu România; în medie, un european din UE merge pe an de 1–3 ori la cinematograf; merg mai des spaniolii şi irlandezii.

În Spania, un studiu realizat în iunie 2002 a ajuns la concluzia că în ultimii zece ani a crescut numărul de cinematografe cu 93,8%, numărul de spectatori la cinematografe, cu 71% şi veniturile din încasări, cu 188,3%. Un alt sondaj realizat de Institutul Naţional de Statistică vrea să ofere date despre cum îşi petrec românii seara. Astfel s-au obţinut următoarele răspunsuri spontane: 1.se uită la televizor 34%; 2.stau acasă cu familia 32%; 3.se întâlnesc/se distrează cu prietenii 10%; 4.se odihnesc 3%; 5.citesc 2%; 6.alte modalităţi de petrecere a timpului liber 18%.

Din structura răspunsurilor la întrebarea de mai sus, rezultă că românii preferă să-şi petreacă seara „în tihnă cu familia”. La aceeaşi întrebare, răspunsurile americanilor evidenţiază unele particularităţi: spre deosebire de români, americanii preferă într-o mai mică măsură „tihna în familie” şi întâlnirile/petrecerile cu prietenii, dar sunt mai ridicate preferinţele pentru odihnă, citit, mers la restaurant sau la cinema/teatru şi pentru activităţi sportive. Modul de a petrece seara: românii-americanii : 1.privesc la televizor 34-26; 2.stau acasă cu familia 31-25; 3.întâlnire/distracţii cu prietenii 10-8; 4.odihnă 3-9; citesc 2-9; restaurant 2-5; 5.dans (discotecă) 1-1; 6.cinema/teatru 1-5; 7.ascultă radio 1-0; 8.activităţi religioase 1-1; 9.croşetează, ţes etc. 1-1;

20

10.activităţi sportive 0-3; Alte modalităţi de petrecere a timpului liber 1. Preocupările religioase sunt considerate, uneori, preocupări de timp liber. Trebuie menţionat faptul că preocupările religioase sunt preocupări spirituale, care numai în anumite forme precum frecventarea bisericii se exprimă în timpul liber. În acelaşi timp, prin sărbătorile religioase (la nivel naţional, la nivelul unor confesiuni şi pentru anumite segmente de populaţie care respectă cu stricteţe sărbătorile religioase) religia este producătoare de timp liber. La români, frecventarea bisericii a înregistrat o anumită creştere după 1990, mai ales la persoanele cu studii medii şi cu studii superioare; din totalul populaţiei de peste 18 ani, participă frecvent (în fiecare săptămână sau în fiecare lună) la serviciul religios din biserică aproximativ o treime. 2. Excursiile la sfârşit de săptămână şi călătoriile mai lungi sunt puternic afectate de nivelul de trai scăzut. În România, treptat, s-a format un segment de populaţie care are posibilităţi financiare pentru călătorii, dar este neinteresat de excursiile la sfârşit de săptămână, şi un alt segment, care are posibilităţi financiare numai pentru excursii la sfârşit de săptămână şi/sau călătorii în ţară. Cei din primul segment, au posibilităţi financiare bune, posedă locuinţe extraurbane sau/şi în zone de agrement unde îşi petrec sfârşitul de săptămână. Există şi segmente de populaţie neinteresate de excursiile la sfârşitul de săptămână, din alte motive decât cele financiare: cei ce posedă gospodării rurale unde îşi petrec cel puţin unele dintre sfârşiturile de săptămână, şi cei ce participă la muncile agricole, pe pământurile ce le-au fost restituite după căderea regimului comunist. Factori determinaţi ai conţinutului de timp liber la români Ceea ce este caracteristic pentru români, comparativ cu locuitorii celorlalte ţări din UE este conţinutul timpului liber mai sărac în preocupări şi activităţi. Situaţia este valabilă atât pentru preocupările de informare cât şi pentru preocupările culturale şi distractive.

21

Principalele cauze ale acestei situaţii sunt:

1. Standardul scăzut de viaţă - influenţează petrecerea timpului liber atât direct, prin accesul redus la unele preocupări şi servicii corespunzătoare, cât şi indirect, printr-o stare sufletească, care inhibă dorinţele şi preocupările din timpul liber. 2. Mentalităţi, valori, obiceiuri - au determinat, la rândul lor, prezenţa unor deprinderi şi lipsa altora: de exemplu, petrecerea timpului liber în tihna familială mai ales la persoanele căsătorite şi cu copii 3. Posibilităţi reale slabe de petrecere a timpului liber - din perspectiva ofertei trebuie să avem în vedere cel puţin faptul că, aproximativ jumătate din populaţia României trăieşte în mediul rural, acolo unde aceste posibilităţi/oferte sunt foarte reduse, dar nu se află într-o situaţie satisfăcătoare, din acest punct de vedere, nici locuitorii micilor oraşe. Ordinea de menţionare a cauzelor nu indică ierarhia acestora din punctul de vedere al importanţei, ele influenţând diferenţiat preocupările de timp liber.

EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL - COMPONENTĂ A EDUCAŢIEI

Educaţia fizică - „un demers educativ care răspunde unei

trebuinţe (individuale şi sociale) privind starea de sănătate a organismului uman, pusă în evidenţă prin indicatorii ei (tonusul şi forţa fizică, armonia şi frumuseţea organismului, vigoarea biopsihică şi starea de echilibru psihosomatic), dezvoltarea normală a acestuia şi prelungirea duratei vieţii omului.”.18

Educaţia fizică şi sportivă – „este acţiunea care priveşte toate vârstele umane prin a răspunde unei duble trebuinţe: individuală şi socială. Anume starea de sănătate a organismului uman, dezvoltarea normală a acestuia şi prelungirea duratei vieţii omului”19. Sintetizând opiniile specialiştilor, educaţia fizică este acea componentă a educaţiei care însuşită corect şi de 18 Dicţionar enciclopedic Ştiinţele educaţiei, (2007), Ed Sigma, p.362 19 Călin M., (1996), Teoria educaţie, Ed. All, Bucureşti, p.75

22

timpuriu poate duce la realizarea dezideratelor umane şi sociale: copii sănătoşi, dezvoltaţi armonios cu capacităţi psihofizice şi intelectuale optime, cu speranţă de viaţă calitativ ridicată. Educaţia fizică şi sportul se adreseaza tuturor vârstelor şi satisface trebuinţele individuale şi sociale ale acestora, vizându-se starea de sănătate a organismului, dezvoltarea normală şi armonioasă precum şi prelungirea duratei vieţii indivizilor.

Educaţia fizică şi sportul este condiţionată ereditar şi ambiental, ea fiind cea care poate realiza dezideratele valorice ale unei societăţi în ceea ce priveşte sănătatea biologică, vigoarea biopsihică, echilibrul psihosomatic, în interdependenţă cu sănătatea mediului ambiental şi sănătatea mentală a omului.

Specialiştii din ţara noastră au analizat educaţia fizică şi sportul din perspectiva sarcinilor şi obiectivelor acesteia, a funcţiilor educaţiei fizice, a mijloacelor, modalităţilor şi formelor de realizare a lor, a cerinţelor ce trebuiesc respectate pentru realizarea obiectivelor.

Fig. 6. Unificare a direcţiilor de abordare a educaţiei fizice de către

specialiştii din ţara noastră (A. Neofit)

În ceea ce priveşte scopul, sarcinile, obiectivele şi funcţiile educaţiei fizice şi sportului, literartura de specialitate parcursă, am observat, că autorii din romania, tratează acest capitol din puncte de vedere diferite.

Indiferent din ce perspectivă este abordată educaţia fizică vizează cele mai importante aspecte ale idealului educativ încercând să contribuie la:

dezvoltarea corectă şi armonioasă şi fortificarea fizică;

23

întărirea sănătăţii, consolidarea capacităţilor fiziologice, creşterea capacităţii de efort şi călirea organismului;

dezvoltarea motricităţii din perspectiva: deprinderile motrice de bază (mersul, alergarea, săritura,

aruncarea, căţărarea, târârea, tracţiunea, transportul de obiecte);

calităţile motrice [forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare,( ambidextrie, lateralitate), supleţe];

formarea cunoştinţelor şi priceperilor pentru însuşirea actelor motrice complexe prin discipline sportive: gimnastică, atletism, jocuri sportive; formarea aptitudinilor psihomotorii (reactivitate, rapiditate, precizie, coordonare, mobilitate);

corectarea şi ameliorarea unor deficienţe fizice existente; formarea şi dezvoltarea calităţilor intelectuale, moral-

volitive şi de caracter (spirit de observaţie, imaginaţie, creativitate, gândire tactică, autocontrol, perseverenţă, respect, fair play, cinste, corectitudine, modestie);

formarea obişnuinţelor de practicare a exerciţiilor fizice în timpul liber şi pe tot parcursul vieţii;

însuşirea unor cunoştinţe şi priceperi teoretico-metodice pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice;

cultivarea plăcerii de mişcare, sport şi activitate fizică; deprinderea cu normele igienico-sanitare individuale şi

colective ca: transmiterea cunoştinţelor de igienă personală şi de grup, a

igienei echipamentului şi bazelor sportive, respectiv a importanţei apei, aerului şi soarelui pentru călirea organismului;

formarea deprinderilor şi obişnuinţelor igienice specifice practicării exerciţiului fizic şi sportului;

dezvoltarea cunoştinţelor şi respectarea normelor igienice pentru o alimentaţie corectă şi sănătoasă.

depistarea indivizilor talentaţi şi orientarea spre sportul de performanţă.

Educaţia fizică şi sportul acţioneză pentru realizarea

obiectivelor sale cu un sistem diversificat de mijloace „atât mijloace specifice (exerciţiul fizic sau principalele forme:

24

gimnastica, jocul, sportul, turismul, dansul), cât şi mijloace asociate (factorii naturali de călire: apa, aerul, soarele) şi factorii igienici, respectiv igiena echipamentului şi a bazelor sportive”20. Educaţia fizică şi sportul cu obiectivele, conţinuturile şi strategiile specifice este în continuă armonie cu celelalte laturi educaţionale şi este parte integrantă a educaţiei permanente.

Obiectivele realizabile prin practicarea exerciţiilor fizice

Sunt clasificate după efectele asupra structurilor morfologice, laturilor funcţionale (cardio-vasculare, respiratorii), neuropsihice (relaxare, coordonare, echilibru, etc.), şi social-educaţionale.

Obiective Efecte

1. Morfologice -favorizarea proceselor de creştere şi dezvoltare fizică; -prevenirea atitudinilor incorecte ale corpului; -corectarea atitudinilor deficitare ale corpului.

2. Funcţionale -creşterea capacităţii generale de efort; -creşterea capacităţii funcţionale a aparatului cardio-vascular; -creşterea capacităţii funcţionale a aparatului respirator; -creşterea capacităţii funcţionale a celorlalte aparate şi sisteme ale corpului.

3. Neuropsihice -dezvoltarea capacităţii de relaxare fizică; -dezvoltarea capacităţilor coordinative; -dezvoltarea capacităţii de învăţare motrică, a expresivităţii şi cursivităţii mişcărilor.

4.Social-

educaţionale

-favorizarea integrării sau reintegrării în grupurile sociale; -formarea obişnuinţei de a practica sistematic exerciţiile fizice în scop profilactic şi terapeutic; formarea reflexului de atitudine corectă a corpului.

Obiectivele cu caracter general şi specific se pot diferenţia în obiective cu caracter intermediar (realizabile în 20 Macavei E., (2001), Pedagogie Teoria educaţiei, Ed.Aramis, Bucureşti, p. 157

25

sisteme de lecţii sau şedinţe) sau pentru fiecare lecţie sau şedinţă în parte.

Efectele sanogenetice ale mişcării

Mişcarea, efectuată sub diferite forme (plimbări, jogging, jocuri sportive, gimnastică aerobică, etc.) efectuate cu perseverenţă după tehnicile şi parametrii necesari, determină un nivel crescut de fitness (VO2 max. crescut) şi o creştere a rezistenţei organismului la factorii de stres. Detalierea acestei problematici ar necesita un spaţiu tipografic foarte întins. Vom puncta câteva aspecte dintre cele mai semnificative ale efectelor profilactice:

Aparatul, sistemul sau

funcţia Adaptări funcţionale

Efecte profilactice faţă de:

1. Cardiovascular -creşte cantitatea de sânge pe care o poate împinge inima; -se măreşte cantitatea de sânge existent în vase; -sângele devine mai fluid şi circulă mai uşor prin artere şi vene.

-arteroscleroza; -cardiopatie ischemică; -hipertensiune arterială.

2. Pulmonar -plămânul devine capabil să ventileze o cantitate mai mare de aer pe minut.

-bolile pulmonare cronice.

3.Muşchiul scheletic

-creşte forţa, rezistenţa şi puterea; -musculatura “se topeşte” mai lent odată cu înaintarea în vârstă.

-lombopatii; -fracturile care se produc prin cădere la bătrâni.

4.Ţesutul adipos -scade masa totală de grăsime şi grăsimea din jurul viscerelor.

-obezitate.

5.Metabolismul glucidelor

-creşte capacitatea muşchiului de a extrage (prelua) glucoza din sânge.

-diabet.

6.Metabolismul lipidelor.

-creşte capacitatea muşchiului de a prelua grăsimile din sânge şi de a le

-arteroscleroza.

26

utiliza pentru procurarea de energie.

7.Funcţia de apărare a organismului (imunitatea)

-se îmbunătăţeşte capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la o agresiune microbiană.

-infecţii.

8.Procesele digestive

-se îmbunătăţeşte tranzitul intestinal, înlăturându-se constipaţia.

-cancerul de colon.

9.Sistemul nervos -coordonarea mişcărilor şi echilibrul se îmbunătăţesc.

-fracturile produse prin cădere la persoanele vârstnice.

10.Funcţiile cognitive

-se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promtitudinea răspunsurilor la diverşi stimuli.

-fracturile produse prin cădere la persoanele vârstnice.

11.Comportamentul psiho-social

-se ameliorează imaginea despre propria persoană, comportamentul familial; -creşte eficacitatea profesională; -se instaurează “starea de bine” şi bucuria de a trăi.

-depresie şi anxietate.

27

STRESUL PSIHIC -FACTOR DE RISC AL SĂNĂTĂŢII– MODALITĂŢI DE COMBATERE A STRESULUI

Acţiunea preventivă asupra sănătăţii presupune luarea unor măsuri, atunci când boala nu s-a instalat încă. Pentru aceasta a fost nevoie să se stabilească modalităţile prin care pot fi identificate din timp persoanele ce prezintă un risc mare de îmbolnăvire. S-a ajuns, astfel la nominalizarea unor aşa numiţi FACTORI DE RISC, a căror identificare, cuantificare şi urmărire din timp ar trebui să stea în atenţia fiecăruia dintre noi. Prin factorii de risc se înţelege fie un istoric (anamneză), fie anumite caracteristici sau comportamente (fumat, sedentarism, alimentaţie în exces etc.) ce ne sunt proprii. Ei se împart în primari şi secundari sau din altă perspectivă în factori ce pot fi influenţaţi şi factori de risc asupra cărora nu se poate acţiona în nici un fel. Factorii primari de risc, sunt reprezentaţi de acele caracteristici personale sau comportamentale, care singure sunt suficiente pentru a ne plasa sub un mare risc de îmbolnăvire. De menţionat că efortul, activitatea fizică, constituie practic “ medicamentul” cel mai accesibil şi mai eficient în lupta cu aceşti factori de risc.

Factorii secundari de risc sunt acele caracteristici personale sau comportamentale care nu ne pot plasa singure sub riscul diverselor boli. Pentru combaterea acestor riscuri prin intermediul activităţii fizice şi obţinerea de beneficii pe planul sănătăţii este recomandată consultarea unui medic, de preferinţă un medic sportiv. Consultul de specialitate este necesar pentru a avea o imagine completă şi concretă asupra factorilor de risc, al capacităţii de efort, al măsurilor alimentare pe care trebuie să le luăm, etc. În plus, aceste date iniţiale sunt necesare şi pentru a urmări periodic progresele făcute sau pentru a avea argumente obiective în luarea unor decizii de modificare a parametrilor efortului din program, atunci când acest lucru devine necesar. Date fiind cele de mai sus, pentru a îndeplini condiţia unui consult de specialitate, acesta ar trebui să ne dea răspuns la câteva întrebări: - care ne este capacitatea de efort aerob ?

28

- cum stăm cu greutatea şi mai ales cu grăsimea corporală ? - cum ne alimentăm ?

- cum stăm cu mobilitatea, forţa şi rezistenţa musculară ? Stresul psihic

Cauzele şi simptomele stresului psihic nu sunt atât de limpezi cum sunt cele ale stresului fizic. Ele pot să se acumuleze pe nesimţite, iar efectul vizibil să fie rezultatul final al acestor acumulări. Simptomele stresului psihic cuprind o gamă largă de senzaţii negative pornind de la furie şi ajungând la depresie psihică, sau o serie întreagă de probleme fizice, de la dureri de cap, la insomnie. Simptomele obişnuite ale stresului de scurtă durată sunt variate, dar printe ele putem întâlni: - tensiuni în umeri, gât şi spate; - dureri de cap; - stomac iritabil; - irascibilitate; - depresie psihică; - disperare; - lipsa capacităţii de concentrare; - emotivitate, plâns facil. În cazul stresului continuu şi de durată pot apărea manifestări şi mai severe, cum ar fi: - predispoziţie spre îmbolnăviri, răceli dese; - insomnie; - sindromul intestinului iritabil; - sterilitate; - probleme cardiovasculare ( hipertensiune ).

Modalităţi de combatere a stresului prin activităţi recreative

Contactul cu natura, viaţa în mijlocul naturii are impact pozitiv asupra combaterii stresului, creşterea încrederii în sine, dezvoltă trăsături pozitive de caracter, cum ar fi: responsabilitatea, spiritul de cooperare, capacitatea de comunicare în cadrul grupului, corectitudinea, capacitatea de adaptare la nou, atenţia acordată pentru ceilalţi, creşterea grijii interesului faţă de impactul omului asupra naturii, formează un

29

comportament altruist care duce la dobândirea unui sentiment al eliberării de constrângerile sociale. Relaţiile interumane, în astfel de activităţi, trebuie să fie bazate pe cinste, încredere reciprocă, întrajutorare, cooperare, grijă faţă de coechipier, respectul faţă de adversar şi solidaritate. Relaţiile pozitive trebuie să stea la baza relaţiilor dintre toţi cei care, într-un fel sau altul, participă la activitatea educaţională în aer liber. Atât conceperea, cât şi punerea în practică a programelor educaţiei prin activităţi în aer liber trebuie să se desfăşoare într-un cadru etic civilizat. Orice act educaţional este de neconceput în afara respectării unor norme etice. Etica şi implicit morala dintr-un anumit spaţiu geografic sau cultural nu se suprapune perfect cu etica şi morala altui spaţiu geografic, de acest aspect trebuie să se ţină cont, în mod deosebit atunci când în cadrul activităţii sunt implicaţi tineri proveniţi din diverse spaţii geografice. Cu toate acestea nu putem ignora faptul că există valori umane general acceptate. Cinstea, corectitudinea, întrajutorarea, sinceritatea, curajul, perseverenţa, sunt calităţi care au aceeaşi semnificaţie indiferent de punctul de pe glob unde se manifestă. Priest şi Dixon (1990) au elaborat un model de comportament etic specific celor care participă la activităţi desfăşurate în aer liber având obiective educaţionale, trasând liniile care separă un comportament specific profesionistului de unul specific amatorilor în domeniu. În acest tip de activitate, organizatorul trebuie să fie flexibil, să convingă prin argumente solide adoptarea unor decizii pozitive, să încurajeze reluarea unor încercări în cazul unor decizii greşite, să privească fiecare individ în parte, să cunoască psihologia individului în aşa fel, încât să dea posibilitatea fiecăruia să se implice după posibilităţile sale, să înveţe din greşelile lor. Tot raţiuni de etică trebuie să stea la baza protejării naturii în timpul unor activităţii în aer liber. Grija pentru natură trebuie insuflată participanţilor cu aceeaşi grijă, cu care se insuflă grija pentru colegii participanţi. Provocările naturii stimulează puterea de adaptare a individului. Interacţiunile ce au loc în cadrul unui grup ce participă la asemenea acţiuni duc la maturizarea socială şi mentală a individului, ajutându-l să se

30

integreze cu mai mult succes în societate, fiind benefică sub aspectul perfecţionării personalităţii individului contribuind de asemenea şi la dezvoltarea afectivă şi cognitivă. Cunoştinţele generale ale individului ce participă la asemenea activităţi se îmbogăţesc simţitor, tinerii participanţi sunt puşi în situaţii diferite şi reuşesc, în acest fel, să cunoască mai profund mediul înconjurător, înţeleg mai bine relaţia omului cu mediul, importanţa acestor relaţii. În timpul unei activităţi în aer liber individul se poate relaxa, se produce o uniune între el şi natură, între el şi universul întreg. Modul în care este percepută trecerea timpului într-o activitate sportivă în aer liber este diferit de modul în care este perceput în împrejurările vieţii de zi cu zi. Timpul se contractă sau se dilată odată cu intensitatea trăirilor emoţionale aferente activităţii. Pe lângă atingerea unor anumite standarde, în activităţile în aer liber, de o importanţă majoră este înregistrarea emoţiilor şi trăirilor care însoţesc, de obicei, astfel de activităţi. Ryan (1985) evidenţiază opt factori care determină participarea indivizilor la activităţi în aer liber: 1. Satisfacţia utilizării calităţilor proprii. 2. Plăcerea experienţei. 3. Activitatea în sine. 4. Posibilitatea de a cunoaşte prietenia şi de a se bucura de prezenţa altora. 5. Posibilitatea de perfecţionare a propriilor capacităţi 6. Descarcărea emoţională / stress 7. Posibilitatea de a te compara cu alţii. 8.Posibilitatea de a te bucura de prestigiu la atingerea performanţelor propuse de activitate. Învăţarea motrică nu are ca obiectiv doar însuşirea de deprinderi, ci şi cultivarea încrederii, lărgirea cunoştinţelor prin experienţe pozitive şi justificative în vederea abordării individului la activităţile de timp liber, ca o pondere principală la activitatea din ce în ce mai complexă a unei societăţi globalizate.

31

ROLUL ACTIVITĂŢILOR SPORTIVE ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII TÂNĂRULUI ŞI PREGĂTIREA

ACESTUIA PENTRU VIAŢĂ

Educaţia fizică şi sportul este componentă a educaţiei care îşi aduce contribuţia nemijlocit la dezvoltarea personalităţii umane cu influenţe în plan intelectual, moral, estetic, tehnologic şi profesional.

Educaţia fizică şi sportul are atribute importante în toate cele trei forme ale educaţiei, atribute date de conţinuturile sale, formele de organizare, modul de realizare a acţiunilor, precum şi a influenţei acesteia în plan educaţional. Educatia fizică are un caracter predominant formativ, prin practicarea ei se face pregatirea pentru „viaţă”. Privind prin prisma sistemelor actuale, personalitatea umană este considerată un sistem supraordonat, cu autoorganizare şi autoreglare structurat pe nivele. Dintre acestea menţionăm: - Nivelul biologic sau fiinţa instinctuală cu trebuinţe biologice, tendinţe şi aspiraţii. - Nivelul psihologic, adică fiinţa care gândeşte, Eul, conştientul instanţa de luptă şi protecţie, care se structurează pe cel biologic sub influenţa mediului socio-cultural. - Nivelul social sau fiinţa social-morală care controlează nivelul biologic şi psihologic în raport cu aprecierea despre lume, a modului de apreciere a valorilor, de convingeri, interese, idealuri, de deprinderi şi stiluri de viaţă, "supraeul", ca cenzură socială. Dezvoltarea personalităţii individului este determinată de mai mulţi factori, fiecare cu un anumit rol în influenţarea sa. Dintre aceştia amintim pe cel biologic, filosofic, pedagogic, pe care nu le analizăm acum, aceasta nu înseamnă că nu au o mare importanţă, ci pentru că necesită un studiu amplu, iar noi ne referim doar la unele aspecte. Formarea personalităţii tânărului se referă la "zestrea ereditară" ce reprezintă un complex de dispoziţii virtuale, sau scheme funcţionale ce se transmit de la antecesori la succesori prin intermediul mecanismului genetic "Nici o trăsătură sau

32

calitate nu este exclusiv ereditară şi nici una nu este lipsită de origine". Formarea personalităţii are nevoie de “trebuinţe” care sunt: - Trebuinţa de identitate, de a se simţi unic, ca individ, până când dezvoltarea aptitudinilor proprii ajung la identificarea cu noţiunea de cel mai bun, cel mai mare. - Trebuinţa de repere, prin care se dobândeşte un sens al vieţii, o orientare permanentă în viitor, în obiective de performanţă. - Trebuinţa de excitare de stimulare, ce se materializează astăzi numai prin cea materială, se poate dezvolta prin activităţi sportive. Individul este cel care în mod personal percepe şi interpretează evenimentele lumii înconjurătoare, în care emite o ipoteză asupra modului în care individul se va potrivi cu realitatea, şi apoi o verifică, acţionând în concordanţă cu ea în situaţia respectivă. Cu cât experienţa individului este mai mare, mai bogată, cu atât repertoriul de abordare a situaţiei este mai bogat, mai uşor de găsit soluţii. Procesele psihice ale sportivului, ca persoană, sunt canalizate pe modul în care el anticipează evenimentele. Pe baza acestor afirmaţii ale celor ce au studiat în domeniu, putem structura personalitatea prin:

- suportul fizic, se referă la sitemele osteoarticular, nervos, endocrin, aparatele cardiovascular, digestiv;

- organe, inima, plămâni, ficat; - ţesuturi, celule, neuroni. - componenta psihică, formată din latura energetică ce

reprezintă temperametul şi care poate fi corectat prin educaţie;

- latura intrumentală realizată prin inteligenţă şi aptitudini;

- latura relaţională - caracterul, sistem de atitudini ce se referă la o multitudine de acţiuni de orientare, conţinut, esenţă, dezvoltare, stabilitate, mobilitate, conduită.

Personalitatea ca sistem dinamic şi evolutiv nu constituie ceva abstract, ci cunoaşte modulări, structurări în raport cu individul concret aflat într-un anumit moment al dezvoltării sale şi într-o anumită configuraţie socio profesională.

33

Personalitatea sportivă dezvoltă unele trăsături comune cum sunt:

-nevoia de activitate; -nevoia de a domina; -nevoia de a se afirma în acţiuni; -nevoia de raţionamente pragmatice. Personalitatea sportivă reprezintă capacitatea de percepţie rapidă şi spirit auditic, capacitatea de vizualizare; încrederea în sine; disciplina autoimpusă; o bună stare de sănătate; adaptabilitate şi abilitate de a improviza; cunoştinţe tehnice şi accesibilitatea aplicării. De multe ori, sportivul recurge la observarea comportamentului altui sportiv şi la imitarea lui, deci îşi formează un model. Se creează posibilitatea realizării de componente noi, de întărire sau slăbire a unora deja existente. În sport atât trăirile pozitive cât şi cele negative au flexibilitate şi sunt modulate pe evenimentele competiţiei. Personalitatea sportivă este direct legată de pasiunea cu care este atras individul de sportul practicat. Activitatea sportivă se bazează pe aspiraţiile pulsative foarte puternice care sunt riguros canalizate şi organizate. Mediul, formează ansamblul determinat de mediul natural (fizic) şi de mediul socio-uman. Educaţia reprezintă o acţiune de integrare cu tendinţă de păstrare a personalităţii şi de a se adapta individual la mediul şi ambientul social. Prin educaţie se obţin mai multe funcţii (după diferiţi autori); cognitive, economice, axiologice, social formative, culturale, informative, selective etc.

Toate acestea duc la educarea tânărului şi pentru viaţă, acesta fiind mult mai echilibrat în analizarea situaţiilor şi în luarea deciziilor ce privesc atât prezentul cât şi viitorul. Colaborarea implică mai mulţi factori ce contribuie la formarea capacităţii de a asculta, de a comunica. Aceasta se reflectă şi în activitatea profesioanlă prin dorinţa de colaborare de dialog şi îmbunătăţire a activităţii şi a mediului social. Faptul că participă la un program organizat ce necesită o cantitate din timpul liber, face ca tânărul să fie mult mai organizat şi mai calculat în ceea ce face.

34

Autoeducaţia reprezintă o direcţie de evoluţie a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane care implică transformarea obiectului educaţiei în subiect al educaţiei, capabil de autoevaluare şi de autoproiectare pedagogică sau profesional-pedagogică de înţelegere a funcţiei şi structurii specifice activităţii de (auto) formare – (auto) dezvoltare a personalităţii umane. Aceasta presupune: - (auto) formarea individualizată care implică valorificarea totală a propriei personalităţi, fără interdependenţa altor medieri; - „autoformarea metocognitivă”, independentă de conţinutul învăţării; - autoformarea permanentă, care presupune capacitatea de asimiliare a sarcinilor centrate asupra propriei formări, specifice fiecărei vârste de şcolarizare, inclusiv şi şcoala superioară. Cel din urmă principiu presupune transformarea omului în valoare, în valoarea supremă. Condiţia este ca omul să asimileze valorile metocognitive pe care procesul de educaţie le vehiculează. Din perspectiva educatorului, cel supus instruirii este, sau ar trebui să fie, valoarea centrală a educaţiei; fără disponibilităţile de învăţare ale educatului, fără plasticitatea sa psihică, fără interesele de cunoaştere, încercările tuturor subiecţilor antrenaţi în procesul educaţiei, iar mai târziu în cel de autoeducaţie de a forma oameni adevăraţi ar rămâne fără rezultat.

Cunoaştem cu toţii că succesul şi eşecul activităţii de autoeducaţie depinde într-o mare măsură de contingentul uman cu care lucrăm. În acest context trebuie să ţinem cont cu rigurozitate de structura autoeducaţiei care evidenţiază esenţa unor elemente comune, aproape identice, situate la nivelul structurii acţiunii educaţionale. Diferenţa specifică provine din poziţia diferită a „obiectului educaţiei” care în cazul „autoeducaţiei” devine „subiect” al propriei sale activităţi de formare-dezvoltare a personalităţii, respectiv „subiect” al procesului de autoformare-autodezvoltare a personalităţii.

Valorile educaţionale se completează, se împletesc, pentru a determina în final valoarea - scop, şi anume, personalitatea dezvoltată, aptă pentru a recepta noul şi a se conforma noilor situaţii care apar. Pentru realizarea acestui

35

deziderat trebuie să ţinem cont de conţinutul autoeducaţiei deoarece reflectă raporturile dintre activitatea de formare-dezvoltare şi activitatea de autoformare-autodezvoltare a personalităţii umane, raporturi mediate calitativ prin intermediul „educaţiei permanente”.

De acest raport trebuie să se ţină cont, mai cu seamă, în procesul instructiv-educativ al instituţiilor superioare cu profil sportiv şi de loisir, ori procesul de formare şi dezvoltare intelectuală a personalităţii individului este în directă legătură cu procesul de dezvoltare fizică care completează statutul personalităţii acestora în societate cu noi valori de ordin comportamental, etic şi estetic.

ACTIVITATEA SPORTIVĂ CA LOISIR O latură importantă a stimulării practicării activităţilor fizice de loisir este concentrarea eforturilor în direcţia intensificării educaţiei pentru sport, implicit prin asigurarea unui sistem informaţional adecvat privind valenţele de sanogeneză ale exerciţiilor fizice, şi jocurilor, precum şi modul de organizare şi funcţionare a bazelor sportive.

Sportul poate fi definit ca fiind ştiinţa în următoarele sensuri: - ştiinţa menţinerii unei stări optime de sănătate, a creşterii şi dezvoltării fizice armonioase: -ştiinţa dezvoltării calităţilor motrice de bază şi specifice unor ramuri de sport, obţinerii de performanţe superioare în sportul de performanţă; - ştiinţa relaxării după eforturi intelectuale susţinute; -ştiinţa prevenirii şi recuperării după boli grave; -combaterii sedentarismului,obezităţii, stresului; -dezvoltării voinţei, întăririi caracterului; -ştiinţa dezvoltării simţului estetic, a gustului pentru frumos: educării, dezvoltării spiritului de echipă, fair-play-ului, responsabilităţilor sociale; - promovării valorilor naţionale din sport în întreaga lume; - ştiinţa formării respectului faţă de propria persoană şi faţă de cei din jur.

36

Sportul ca loisir este pentru oamenii de tip obişnuit, dar mai ales pentru sedentari şi pentru cei care practică mai puţin exerciţiile fizice.

Fitness-ul se referă la o compoziţie corporală eficientă cardio-respiratorie şi neuro-musculară. Alergările sub formă de jogging (uşoare), pe distanţe nu prea lungi în funcţie de particularităţile vârstei, asociate cu lucrul cu greutăţi uşoare, măreşte flexibilitatea musculară şi alungă stresul.

Diferitele teste arată că presiunea sângelui poate fi redusă, grăsimile pot fi arse, rezistenţa poate creşte atunci când se folosesc exerciţiile aerobice. Activitatea trebuie desfăşurată cu ajutorul muzicii, iar fazele de acomodare cu efortul, cer şi o fază de încălzire prealabilă. Pe bicicleta ergometrică se îmbină utilul cu divertismentul (se poate asculta muzică). Orice activitate a sportului ca loisir este plăcută şi utilă când este prezentă şi muzica dorită. Instruirea pe bicicletă poate fi inclusă cu succes în antrenament

Capacităţile fizice ale individului trebuie luate în consideraţie când se alege mărimea încărcării. Un individ sănătos, neantrenat, de 20 - 40 ani în primele săptămâni de antrenament poate alege o încărcătură pentru 120 – 140 bătăi/minut / calcul orientativ ( 180 -vârsta ). Un alt mijloc, de realizare a efortului fiziologic, este covorul rulant, care poate fi utilizat şi în domeniul medical pentru determinarea ergogenezei efortului. Utilizate în săli de antrenament şi fitness, acasă, aceste tipuri de covoare rulante sunt destinate antrenamentelor de mers şi alergare. Cel mai important parametru al sportului ca loisir rămâne jocul ca activitate multidimensională. O alimentaţie raţională trebuie să includă toate substanţele necesare unei bune funcţionări a organismului, coroborate şi cu activităţile recreative de loisir ce impun o viaţă normală expusă mai puţin riscurilor de stres şi alte apariţii neprevăzute cauzate de bolile actuale.

Sportul ca loisir se bazează pe jocuri, competiţii, exerciţii flexibile, cu grupuri neomogene, practicând mai multe discipline. El urmăreşte bucurie, plăcere,comunicare, companie, relaxare, repaus, sănătate, pe când sportul competiţional cere o

37

disciplină de competiţie supusă unor reguli fixe, urmăreşte performanţe, avansare socială şi venituri economice. Fitness - mijloc de recreere

Fitness-ul este un concept cu multiple înţelesuri, în funcţie de nivelul cultural şi formaţia profesională a celui ce-1 utilizează. Fitness-ul se bazează pe o stare de sănătate pozitivă şi include în ea mai multe componente: fitness intelectual, social, spiritual şi fizic-condiţia fizică.

Fitness-ul indică nivelul de funcţionare al sistemului cardiovascular ca rezultat al unor rezerve energetice înalte. Un nivel de fitness este dependent de cantitatea de oxigen transportată la nivelul maselor musculare în activitate, precum şi eficienţa muşchilor de a utiliza acest oxigen.

Fitness-ul unui atlet înseamnă performanţa de a alerga o lungă distanţă într-un anumit timp, fitness-ul unui adult obişnuit înseamnă activitatea lui fizică la sfârşitul zilei de muncă. Pentru un vârstnic, fitness reprezintă capacitatea lui de independenţă în casă, de a urca scările, de a merge pe jos distanţe mai mari, de a munci în grădină etc.

Fitness-ul unui elev sau student, nesportiv, înseamnă participarea lui zilnică la programul de activităţi mentale şi fizice cerute la şcoală. Deci, fitness-ul reprezintă capacitatea de lucru pentru perioade lungi de timp fără apariţia stării de oboseală. Tot mai mulţi oameni au realizat faptul că pot preveni instalarea unui număr foarte mare de afecţiuni induse sau favorizate de inactivitate, căutând să fie cât mai activi. Pe măsură ce oamenii au devenit tot mai puţin activi, au început să îşi piardă rezistenţa şi instinctul natural de mişcare.

Fără exerciţii fizice zilnice, trupurile noastre devin depozite de tensiuni neeliberate. Fitness-ul menţine musculatura suplă, vă pregăteşte pentru mişcare şi vă ajută să faceţi trecerea zilnică de la inactivitate la o activitate musculară intensă, fără suprasolicitări nedorite. Fitness-ul este în mod deosebit important dacă alergaţi, mergeţi cu bicicleta, jucaţi tenis sau efectuaţi alte activităţi fizice susţinute, deoarece aceste activităţi sunt de natură să stimuleze încordarea muşchilor şi flexibilitatea lor.

38

Exerciţiile de fitness sunt simple, dar dacă sunt efectuate incorect, pot să facă mai mult rău decât bine. Acesta este motivul pentru care este esenţial să se înţeleagă şi să se însuşească tehnicile corecte. Fitness-ul dă o senzaţie de bine în tot corpul atunci când exerciţiile respective sunt executate corect.

Exerciţiile de fitness trebuie să fie adaptate pentru propria structură musculară, flexibilitate şi diferite nivele de tensiune musculară. Cheia este regularitatea efectuării exerciţiilor şi relaxarea. Scopul constă în reducerea tensiunii musculare, astfel încât să căpătaţi o mai mare uşurinţă în efectuarea diferitelor genuri de mişcări; nu trebuie să vă concentraţi asupra realizării unui anumit grad de flexibilitate, extremă eventual, pentru că asta vă poate face mai mult rău decât bine. Exerciţiile de fitness nu sunt stresante, sunt relaxante, liniştite şi necompetitive. In plus, fiecare exerciţiu este absolut adaptabil la necesităţile şi posibilităţile individuale. Printr-o abordare corectă, fiecare poate să ajungă în cea mai bună formă.

EFECTELE EDUCAŢIEI PRIN ACTIVITĂŢI DE

LOISIR FITNESS În cazul „loisiru-lui” oamenii fac eforturi pentru a-şi organiza astfel o anumită parte a timpului liber (devenit foarte scurt din cauza diferitelor obligaţii sociale şi mai ales a duratei transportului şi autoservirii), încât să realizeze un „profit” personal în direcţia: sănătăţii, distracţiei, odihnei, refacerii şi recuperării, trecerea peste anumite bariere psihice (stresul), înlăturarea unor efecte negative ale lipsei de activitate fizică sau preocupări de agrement sau ale unor activităţi unilaterale. Loisir-ul este destinat educaţiei, socializării şi dezvoltării relaţiilor interumane cu influenţe în diminuarea riscului de a refula în droguri şi alcool, pune accent pe trăirea experienţelor şi nu pe evitarea lor, pe realizarea unor activităţi, şi nu pe urmărirea lor de pe margine, pe socializare. Conotaţia termenului de loisir este de atitudine, timp sau activităţi care permit dezvoltarea şi împlinirea personală.

39

Oamenii sunt diferiţi, loisirul ca îndrumar al activităţilor de timp liber prin practica oferită reuşeşte să elimine etajele sensibile ale psihicului (reţinere, neintegrare, timiditate, adversitate etc), este un bun terapeut antistres. Efectele educaţiei prin activitiăţi în aer liber sunt de necontestat şi această afirmaţie se bazează pe o cercetare sistematică a fenomenului studiat îndeaproape de Mortlok (1984), Cooper (1994) şi Hunt (1986), ei atribuie aceste activităţi ca făcând parte din pregătirea umană. Specialiştii în domeniu consideră că educaţia prin activităţi în aer liber contribuie la construirea unei lumi fără frontiere, în care oamenii au posibilitatea să-şi dezvolte potenţialul fizic şi psihic potrivit predispoziţiei ereditare. Efectele sunt evidente în ceea ce priveşte creşterea încrederii în sine, spiritul de cooperare, curajul şi capacităţii de comunicare. Au un impact pozitiv asupra tinerilor ce întâmpină probleme de adaptare şi chiar a tinerilor cu deficienţe comportamentale. Provocările naturii stimulează puterea de adaptare a individului. Interacţiunile ce au loc în cadrul unui grup ce participă la asemenea acţiuni duc la maturizarea socială şi mentală a individului, ajutându-l să se integreze cu mai mult succes în societate, fiind benefică sub aspectul perfecţionării personalităţii individului contribuind de asemenea şi la dezvoltarea afectivă şi cognitivă. Activităţile de timp liber au efecte, de lungă şi de scurtă durată. Se consideră că efectele de scurtă durată sunt mai uşor de reliefat decât cele de lungă durată. Cele de scurtă durată au un efect benefic de moment asupra majorităţii participanţilor. Numeroase studii au arătat că se impune reluarea periodică a activităţilor dacă se urmăreşte obţinerea unor efecte de lungă durată. Demersul concertat de activităţi de lungă durată au ca rezultat efecte permanente. Cunoştinţele generale ale individului ce participă la asemenea activităţi se îmbogăţesc simţitor, tinerii participanţi sunt puşi în situaţii diferite şi reuşesc în acest fel să cunoască mai profund mediul înconjurător, înţeleg mai bine relaţia omului cu mediul, importanţa acestor relaţii.

40

Aceste activităţi depind foarte mult de calitatea activităţii şi a actului educaţional, efectele pozitive sunt dovedite de studiile de specialitate şi au impact asupra: - dezvoltării afectivităţii; - autocontrolului; - înfrumuseţarea caracterului; - dezvoltarea personalităţii; - creşterea nivelului motivaţional; - abordarea comportamentului în societate; - prevenţie la situaţiile profesionale mereu schimbătoare ale societăţii care devin din ce în ce mai complexe. Abordând în studiile sale efectele asupra concepţiei despre sine, Weiss (1987) stabileşte elementele fundamental definitorii ale conceptului de sine: - Concepţia despre sine este o funcţie a interacţiunilor sociale. - Concepţia de sine este multidimensională. - Dezvoltarea de sine este strâns asociată cu afectivitatea. Măsura în care succesul sau eşecul într-o activitate influenţează concepţia de sine este strâns legată de importanţa pe care un individ o acordă acelei activităţi. Nivelul concepţiei de sine influenţează puternic motivaţia individului. Kimberley (1990) sugerează utilizarea unor metode calitative pe lângă cele cantitative precum şi extinderea cercetărilor în domeniul motivaţional. Încrederea în sine stă la baza explicării unor procese motivaţionale. Încrederea în sine este definită de autorul menţionat ca măsura în care un individ crede că este capabil să îndeplinească anumite sarcini care presupun un anumit nivel de competenţă. Nivelul încrederii în sine influenţează la rândul său viitoarele acţiuni. Măsura în care individul are încredere în sine determină procesele motivaţionale. Sunt menţionate trei dimensiuni ale încrederii în sine: magnitudine, generalitate şi tărie. Toate cele trei dimensiuni influenţează atingerea performanţei individuale, modul în care este percepută sarcina. Din datele culese din literatura de specialitate putem afirma că activităţile în aer liber au influenţe pozitive asupra educaţiei tinerilor şi aceste activităţi trebuie să aibă un caracter sistematic, competent şi permanent.

41

Loisir-ul şi autoreglajul afectiv

Individul năzuieşte mereu spre performanţă, victorie, succes. Aceste idealuri pot fi atinse când el conştientizează faptul că pregătirea umană este corect făcută, deci va determina rezultate durabile, atât în plan profesional, cât şi în cel al interiorului uman. Luând în considerare premisa conform căreia individul trebuie, şi uneori este obligat (se cere în activitatea de loisir) la a fi propriul său antrenor, se afirmă că preocuparea acestuia pentru orientarea şi conţinutul optim al pregătirii sale devine o necesitate. Odată cu dezvoltarea unor ştiinţe cu aplicaţie în teoria şi metodica educaţiei fizice şi de pregătire bio-psihică, performanţa şi succesul în viaţă vor fi decise de cele mai multe ori de calităţile gândirii, sentimentelor voinţei individului (sportivului). Una dintre cele mai importante laturi ale pregătirii sportivului în contextul actual este cea psihologică ce nu se va reduce numai la dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă. Pregătirea psihologică a individului se va realiza în procesul activităţilor specifice individului. El şi numai el va fi cel care în anumite situaţii va fi nevoit să aplice regulile ce conduc la aşa numitul "self-control".

Afectivitatea este dată de conţinutul vieţii psihice a omului incluzând în ecuaţie, atitudinea acestuia faţă de realitatea înconjurătoare. În funcţie de percepţia realităţii, care va fi întotdeauna subiectivă, proprie fiecărui individ. Atitudinea va fi influenţată de concordanţa sau neconcordanta intereselor individului fenomenele vieţii imediate, de trăsăturile personalităţii, de experienţa şi cunoştinţele sale, de condiţiile vieţii concrete. Afectivitatea cuprinde, se subliniază în literatura de specialitate, emoţiile, sentimentele, pasiunile şi dispoziţiile. Activitatea sportivă de loisir produce variate stări afective care se remarcă prin forţa cu care se impregnează constituind astfel un factor important de educare în planul moralităţii şi al consecvenţei. Literatura de specialitate evidenţiază mai multe categorii de stări afective, dintre care amintim următoarele,

42

spre a sublinia succint importanţa acestora: stări afective provocate de desfăşurarea activităţilor specifice (loisir, antrenament): bucuria reuşitei, demoralizarea, mobilizarea etc; stări afective provocate de pregătirea pentru exerciţii înainte de concurs: nerăbdare, nelinişte, "manie sportivă", panică, încrederea sau neîncrederea etc; stări afective legate de execuţia unor exerciţii dificile: satisfacţie, încredere în forţele proprii, ''frica plăcută" etc.

CLASIFICAREA TIPURILOR DE EFORT ŞI EFECTELE ASUPRA ORGANELOR IMPLICATE

a. Sistemul anaerob Eforturile anaerobe - folosesc doar substanţele energetice care se găsesc în muşchi. Oxigenul din aer nu ajunge şi nu este utilizat de muşchi în timpul acestui efort. Eforturile anaerobe se împart, la rândul lor, în eforturi anaerobe alactacide (care produc foarte puţin acid lactic), ce durează până la 12-15 secunde, şi eforturi anaerobe lactacide (care produc acid lactic), care pot dura până la 4-5 minute de efort. Durata efortului predominant anaerob poate fi mai mare sau mai mică decât limitele prezentate mai sus, fiind specifică fiecărui om, în funcţie şi de gradul lui de pregătire. Trecerea de la un gen de efort la altul se face treptat, punând în acelaşi timp muşchiul să acţioneze prin ambele genuri de efort. Este de reţinut că eforturile anaerobe alactacide au o perioadă de refacere foarte scurtă. Astfel, în primele 20 de secunde după un efort alactacid, 80% din substanţele energetice consumate din muşchi sunt refăcute, în timp ce după eforturile anaerobe lactacide de intensitate maximală sau submaximală sunt necesare până la 72 ore pentru ca organismul să se refacă complet. Este bine să se lase organismului timpul necesar pentru refacere, pentru a nu risca, în locul efectelor benefice, să depună eforturi pe fond de uzură şi să aibă astfel efecte contrarii. Majoritatea organelor interne, şi în special inima, ficatul, rinichii, sunt mult solicitate, iar dacă starea lor de funcţionare nu este bună, aceste eforturi pot fi dăunătoare. Distanţele între

43

l50 metri şi circa 2000 metri executate în tempo rapid sunt eforturi anaerobe lactacide care solicită inima în mare măsură. De exemplu, atleţii de performanţă, după o cursă de 400 sau 800 metri pot atinge un puls până la 220 de bătăi pe minut, iar cei mai puţin antrenaţi pot ajunge la pulsuri între 180-190. De aceea acest fel de efort trebuie folosit cu multă precauţie şi trebuie chiar evitat de persoanele vârstnice nepregătite sau cu probleme cardiace. Ca un mijloc general de control, putem afirma că eforturile executate cu un puls superior pulsului de 130-150 bătăi pot intra în categoria acestui gen de efort, pentru care reamintim că este necesară multă prudenţă în folosirea lui.

Acumularea acidului lactic şi a altor substanţe reziduale după eforturile intense pot duce la blocarea treptată a muşchilor (tetanie), urmată uneori de febră musculară sau poate provoca cârcei (contracturi) ori, pot apărea întinderi sau chiar ruperi de fibre musculare. Multe din aceste neplăceri pot fi evitate printr-o atentă încălzire prealabilă, în care alergarea uşoară stă la bază, şi printr-o judicioasă dozare a efortului pe parcursul antrenamentelor.

Se recomandă prudenţă în folosirea eforturilor anaerobe la vârstnici, iar pentru tineri şi adulţi aceste alergări sunt benefice numai după o pregătire progresivă de 1-3 luni. În alergările de jogging, atunci când se măreşte prea mult tempoul, se poate ajunge în regim anaerob lactacid. Aceasta se recunoaşte printr-o transpiraţie abundentă apărută brusc, prin gâfâială, accelerarea pulsului şi uneori prin senzaţia de plumb în picioare. Drămuirea înţeleaptă a efortului în alergările de jogging este cheia pentru a obţine maximum de beneficii de la acest gen de alergare.

b. Sistemul aerob

Intrarea în funcţiune a sistemului aerob se produce după aproximativ 60-80 sec. de la începerea efortului prin producerea energiei necesare din resinteza ATP din ADP + P. Frecvenţa cardiacă (Fc) şi cea respiratorie (Fr) trebuie să crească corespunzător pentru a putea transporta cantitatea de O2 necesară celulelor musculare unde se va produce descompunerea glicogenului, de data aceasta în prezenţa O2.

44

Deşi glicogenul constituie sursa energetică de resinteză a ATP atât în sistemul lactacid cât şi în sistemul oxidativ, acesta din urmă descompune glicogenul în prezenta O2 şi, ca atare, acidul lactic va fi prezent într-o cantitate mai mică sau deloc, exerciţiul fizic putând fi continuat pe o lungă perioadă de timp.

Sistemul aerob constituie sursa principală de energie pentru probele cuprinse de la 2 min. până la 2-3 ore (probele de alergări, începând cu 1500 m. şi peste, crosurile, schi fond, probele de patinaj de lungă distanţă etc.). Efortul prelungit peste aceste 2-3 ore menţionate mai sus, poate duce la descompunerea grăsimilor şi proteinelor pentru resinteza ATP-ului. Glicoliza, lipoliza şi proteoliza va produce CO2 si H2O care se elimină prin respiraţie şi transpiraţie. % din energia totală 100 % - CP Metabolismul aerob

50 % - ATP Metab. anaerob

0 - 0 30 60 90 120 sec.

Fig. 7 Formele de energie utilizate în efort în funcţie de durata acestuia

(după F. Schmidt şi G. Thews)

Inima.

La un adult, inima pompează în jur de 5 litri de sânge pe minut, dar ea este capabilă să ruleze în corpul omenesc 15-20 litri într-un minut de efort sau chiar până la 30 litri într-o cursă de 800 m plat la un atlet antrenat. Aceasta trebuie însă menajată şi protejată, pentru a-i asigura o funcţionare cât mai lungă şi de calitate.

Ca orice muşchi, inima nu trebuie angrenată brusc în efort, ci pregătită prin aşa-zisa „încălzire", constând în cel puţin o alergare uşoară cu gimnastică, mobilitate şi câteva alergări lansate pe 60-70 m. Apoi se poate trece la alergarea de jogging sau la alte eforturi sportive, în mod gradat.

45

Aceeaşi gradare este necesară şi de-a lungul zilelor, şedinţele de alergare trebuind să fie mai uşoare în primele săptămâni şi chiar luni şi, doar după o perioadă de adaptare a inimii, să se crească treptat efortul. Dar cele mai multe informaţii care ne stau la îndemână, despre activitatea inimii le putem obţine de la cunoaşterea pulsului. Pulsul ne poate da informaţii despre buna funcţionare a inimii. Pe lângă starea de sănătate a inimii, pulsul ne poate da semnale despre sănătate, în general. Poate semnala apariţia unor afecţiuni virale sau microbiene, a unor tulburări neurovegetative sau a unor boli sau dereglări funcţionale. Pulsul se poate număra cu două-trei degete puse pe artera radială situată în partea inferioară a antebraţului, la încheietura mâinii, sau oriunde o arteră poate fi palpată, ca de exemplu la baza gâtului, unde se simte artera carotidă. Atenţie, apăsarea trebuie aplicată foarte uşor. Este edificator dacă luăm pulsul în poziţia culcat (clino) şi după un minut în picioare (orto). Se consideră un puls normal cel în jur de 68-72 de bătăi în clino, iar diferenţa între clino şi orto nu trebuie să fie mai mare de 12-15 bătăi. Persoanele adaptate cu efortul, mai ales cu efortul de rezistenţă, pot avea pulsul mai scăzut, ajungând ca unii sportivi de performanţă să numere chiar sub 50 de bătăi în poziţia culcat. Datele pulsului sunt strict individuale, de aceea este bine să notaţi valorile pulsului pentru a urmări şi compara în timp evoluţia lui. Şi ritmul bătăilor inimii este important de sesizat pentru a vă prezenta la doctor atunci când acesta este neregulat. Când sesizăm mici pauze în timpul bătăilor, care de cele mai multe ori se repetă la intervale regulate trebuie contactat un medic, deşi, uneori poate fi vorba de nişte extrasistole care apar şi la unele stări de oboseală generală şi pot să dispară, aşa cum au apărut după un regim raţional de odihnă. Pulsul ne ajută să obiectivizăm intensitatea efortului. Pentru a lua pulsul în timpul efortului, este necesar să ne oprim şi să numărăm pulsul pe o durată de 6 secunde (se înmulţeşte cu 10 pentru a şti pulsul pe un minut). Nu se recomandă numărarea pulsului pe o durată mai lungă de 6-10 secunde, deoarece după acest timp pulsul începe

46

să scadă. Eforturile aerobe utile în alergarea de jogging pot ridica pulsul maximum până la 150 de bătăi pe minut. Peste această valoare, efortul se desfăşoară în condiţii anaerobe lactacide, efort care solicită mult mai multe substanţe energetice. Pulsul luat după efort ne poate da indicaţii despre efectele efortului depus şi reacţia bună sau mai puţin bună a inimii după acest efort. Astfel, este bine ca imediat după oprirea din alergare să luăm pulsul şi, eventual, succesiv şi în următoarele 1-3-5 minute pentru a urmări şi revenirea. Dacă efortul a fost judicios depus, revenirea bătăilor inimii se face treptat. Un minut după încetarea efortului, revenirea pulsului este mai impetuoasă, urmând că în celelalte minute revenirea să fie mai lentă. După 30-40 minute de la încetarea alergării, pulsul trebuie să ajungă apropiat de valorile de la începutul efortului. Respiraţia.

Prin respiraţie se aduce oxigenul în organism pentru hrana celulelor şi se elimină bioxidul de carbon, deşeurile aduse de sânge în plămâni. Cu cât oxigenarea se realizează mai corect, cu atât şi organismul funcţionează mai bine. În efort, nevoia de aer creşte şi respiraţia devine mai amplă, mai rapidă. La un om obişnuit, într-un milimetru cub de plămâni, se găsesc 250 de alveole (locul unde trece oxigenul din aer în sânge), numărul lor total fiind de aproximativ 400 milioane.

Pentru oxigenarea organismului, într-o singură zi trec prin plămâni până la 20.000 litri de sânge, care scaldă o suprafaţa alveolară de 200 metri pătraţi. Din păcate, necesitatea de oxigen a muşchiului în efort nu este satisfăcută direct de aerul inspirat. Intervin, la nivel celular, mitocondriile (cărăuşii oxigenului în interiorul celulei) fenomen care de multe ori nu depinde prea mult de antrenament, cât de bagajul enzimatic cu care ne-am născut. Spre deosebire de celelalte mari funcţiuni (circulaţia, digestia, secreţiile endocrine), respiraţia poate fi dirijată şi de om, ceea ce este un mare avantaj.

Ea poate fi astfel îmbunătăţită, antrenată, am putea spune, ceea ce poate favoriza nu numai capacitatea de efort a organismului, dar şi buna funcţionare a celorlalte organe prin buna lor aprovizionare cu oxigen. Prin exerciţiile de respiraţie

47

putem mări capacitatea respiratorie a organismului. Adică se îmbunătăţeşte elasticitatea pulmonară, mărindu-se suprafaţa de absorbţie a oxigenului, se întăreşte musculatura care acţionează inspiraţia şi expiraţia şi mai ales putem reduce frecvenţa de respiraţii pe minut, ceea ce aduce o economie metabolică, care nu trebuie neglijată. La toate acestea, se poate adăuga un aspect care, în general, nu este luat în consideraţie. Respiraţia, cu cât este mai bună, cu atât contribuie mai mult şi la eliminarea toxinelor rezultate din arderi, îmbunătăţind, astfel, starea de sănătate.

EFORTUL, OBOSEALA ŞI REFACEREA ÎN ACTIVITĂŢILE DE LOISIR FITNESS

Efort – înseamnă solicitarea organismului în timpul efectuării unei activităţi. În acest timp se cheltuieşte energie şi se acumulează oboseală în raport cu cei trei parametri ai efortului. (V. I.C ) Efortul este susţinut de cheltuielile energetice iar el impune: - accelerarea proceselor metabolice; - consumul sporit de oxigen şi de substanţe energetice; - eliminarea reziduurilor (toxinelor) din organism. Cheltuieli energetice în efort: - inima pompează în vase 30 l/minut sânge faţă de 3-4 l în repaus; - volumul aerului este 60-120 l/min. faţă de 4-8 l/min.; - se consumă 39 kilocalorii la un efort de 10 secunde faţă de 2 kilocalorii în repaus; Aceste creşteri se obţin pe seama accelerării F.C. şi F.R. precum şi prin mărirea volumului respirator şi circulator. Oboseala – înseamnă consum sporit de energie în timpul efortului care duce treptat la senzaţii neplăcute, generale sau locale resimţite în organism după o activitate prelungită. Oboseala are ca principală caracteristică scăderea capacităţii de efort a organismului prezentând unele simptome specifice ca: � greutate în continuarea efortului; � lipsa coordonării în mişcare;

48

� paloare; � senzaţii de sufocare; � moleşeală, indispunere. Ipoteze în legătură cu oboseala: a). Ipoteza lui Weichardt (cea a toxinelor specifice) conform căreia oboseala ar fi determinată de “toxinele specifice”. b). Ipoteza lui Schilt care susţine că ea apare datorită epuizării resurselor energetice de la nivel tisular. c). Ipoteza degradării unor substanţe ce se acumulează în muşchi, a lui Nill şi Pfllienger. d). Teoria “nervistă” a lui Pavlov, Secenov şi Orbeli care arată că oboseala este dependentă de activitatea S.N.C. Scăderea capacităţii de efort datorată oboselii se explică prin diminuarea eficienţei şi preciziei activităţii corticale. Odihna: - reprezintă perioada de refacere energetică. Stabilirea corectă a raportului dintre efort şi odihnă înseamnă dozarea efortului. Curba lui Folbort arată alternanţa efortului cu odihna şi apariţia supracompensării.

Fazele supracompensării

49

Parametrii efortului sunt: volumul, intensitatea şi complexitatea. Complexitatea are o relaţie directă cu îndemânarea. Din acest punct de vedere specialiştii vorbesc despre următoarele tipuri de efort: • efort standard (cele repetabile); • efort variabil (cu parametrii variabili); • efort uniform (cu solicitări constante); • efort neuniform (cu creşteri sau descreşteri); Există o relaţie strânsă între parametrii efortului şi componentele acestuia şi anume: ♦ deprinderile motrice = volum; ♦ priceperile motrice = complexitate; ♦ viteză, forţă = intensitate; ♦ modificarea condiţiilor externe; ♦ modificarea intervalelor, a pauzelor; ♦ introducerea unor elemente de întrecere. Dinamica efortului în activitatile de loisir fitness depinde de: � factorii efortului; � gradul de oboseală fizică şi nervoasă a persoanelor; � temperatura aerului; � etc. Efortul, oboseala, refacerea, odihna sunt fenomene fiziologice asociate la mişcare, la activitate. Parametrii pe baza cărora se realizează dozarea efortului: Volumul: - mic; - mediu; - submaximal; - maximal; - latura cantitativă (nr. de repetări, durată, distanţă, parcurs); - se referă în principal la dezvoltarea forţei şi rezistenţei, formarea deprinderilor motrice care necesită volum mare de lucru (faza de iniţiere a lor). Intensitatea: � latura calitativă (viteza de execuţie, frecvenţa acestora – tempoul -, durata pauzelor, valoarea încărcăturilor); � se referă în principal la dezvoltarea vitezei şi forţei, fixarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice – faza de aplicare;

50

� este apreciată în procente (100%, 75%, 50%,25%), în fracţii (1/1,1/2,1/3,1/4) sau în calificative (mică, mijlocie, mare, foarte mare). Intensitatea: - maximă (180 pulsaţii); - submaximală (160-180 pulsaţii); - medie (120 pulsaţii); - mică (sub 120 pulsaţii). Până la o durată a efortului de maximum 3 minute intensitatea are caracter dominant. Peste această durată, efortul se încarcă, în principal pe seama volumului. Volumul se află în raport invers proporţional cu intensitatea. Complexitatea: - are rol în procesul dezvoltării îndemânării, a învăţării şi formării priceperilor motrice (coordonarea mişcărilor). Din acest punct de vedere specialiştii vorbesc despre următoarele tipuri de efort: - standard (cele repetabile); - variabil (cu parametrii variabili); - uniform (cu solicitări constante); - neuniform (cu creşteri sau descreşteri). Relaţia care există între parametrii efortului şi componente: ♦ deprinderile motrice = volum; ♦ priceperile motrice = complexitate; ♦ viteză-forţă = intensitate; ♦ rezistenţă = volum; ♦ îndemânare = complexitate; ♦ calităţi combinate = volum şi intensitate. Determinarea nivelului efortului se realizează pe două căi: Investigarea F.C. şi a F.R. (pe 10 sau 15 secunde la mai mulţi subiecţi). F.C. poate ajunge la 1-1/2 peste valoarea ei. Când se depăşeşte această valoare, intensitatea efortului trebuie să scadă; Observarea subiecţilor prin: - coloritul pielii; - transpiraţie; - respiraţie;

51

- atenţie; - gradul de coordonare al mişcărilor; - starea generală. Oboseala uşoară se interpretează prin: � uşoară înroşire a pielii; � transpiraţie uşoară; � respiraţie accentuată; � siguranţă în execuţia mişcărilor; � atenţie bună; � starea generală bună. Oboseala mijlocie se caracterizează prin: � înroşirea puternică a pielii; � transpiraţie abundentă deasupra taliei; � respiraţie accelerată; � mişcări nesigure, mers nesigur, clătinat; � dureri în genunchi, palpitaţii. Oboseala pronunţată se caracterizează prin: � paloare exagerată; � transpiraţie puternică sub talie; � inspiraţie şi expiraţie pe gură; � mers clătinat, nesigur; � dureri de cap, greaţă, senzaţii de vomă. 9.1 Odihnă, refacere, alimentaţie

Scopul mişcării este în primul rând de a depune un efort care să stimuleze marile funcţiuni organice şi astfel să amelioreze starea de sănătate şi confort a vieţii. Aceste eforturi însă trebuie să respecte anumite limite şi să fie însoţite de momente de odihnă şi refacere. În mod normal, orice efort benefic trebuie să producă o stare de oboseală care, la rândul ei, să necesite acţiunea de refacere, realizată prin odihnă.

Atât efortul, cât şi refacerea, dacă nu sunt judicios făcute, pot duce la rezultate opuse celor aşteptate. Pentru mulţi a mânca este una din plăcerile vieţii, iar restricţiile, dietele severe pot deveni un chin. O alimentaţie raţională asigură confortul şi un metabolism de invidiat. Problema calcului greutăţii

52

corporale ne ajută să analizăm o imagine a propriei greutăţi raportate la înălţimea corpului.

Cu ajutorul indicelui de masă „Quetelet” putem obţine aceste informaţii. Se împarte greutatea (numărul de kilograme) la dublul înălţimii, exprimată în metri. Dacă se obţine un indice de 25 sau mai mic înseamnă că greutatea este acceptabilă, între 25 şi 30 vorbim deja de supragreutate, iar peste 30 de obezitate. Febra musculară este senzaţia de durere, de oboseală a muşchiului şi apare, în general, după eforturi intense sau prelungite cu care organismul nu este obişnuit. Este provocată de acumularea în muşchi a unor toxine de efort, iar după o teorie mai nouă, chiar de ruperea unor fibre musculare la nivel microscopic. Oricare ar fi explicaţia acestui fenomen, este bine să fie evitat, pe cât posibil, mai ales că, după o febră musculară puternică pot urma întinderi musculare sau chiar ruperi de fibre musculare. Odată apărută, febra musculară se poate trata prin executarea aceloraşi mişcări, dar în tempo mai lent şi cu durată redusă, după zicala "cui pe cui se scoate". În afară de aceasta, se recomandă o alimentaţie alcalină. În situaţiile mai grave, se poate dilua o linguriţă de bicarbonat de sodiu într-un pahar de apă. Soluţia obţinută se împarte în trei prize care se pot bea în timpul zilei, preferabil după masă. Şi sarea de bucătărie (clorura de sodiu) poate fi eficientă, mâncându-se alimentele ceva mai sărate, dar mai puţin indicată pentru alimentaţia raţională. Sunt recomandate duşuri sau băi călduţe, însă fără masaj sau cu un masaj foarte uşor. În această perioadă, exerciţiile de mobilitate sau stretching nu sunt recomandate pe muşchii respectivi. O aspirină poate fi utilă uneori. Multă atenţie la apariţia febrei musculare, în cazurile în care ea nu-şi justifică prezenţa, deoarece febra musculară poate apărea în faza iniţială a unor boli virale (gripă, hepatită etc).

53

Alergările - crosurile Alergarea este un exerciţiu natural care se deprinde încă

din copilărie şi este accesibil oricui, are eficienţă în dezvoltarea rezistenţei, în educarea voinţei şi în pregătirea fizică generală. Alergarea în activitatea de loisir se face cu respectarea principiilor ştiinţifice şi nu la voia întâmplării.

Alergarea este eficientă în activitatea de loisir dacă este făcută zilnic, sau de cel puţin de trei ori pe săptămână. Norma maximă este alergarea zilnică, iar cea minimă o singură dată pe săptămână. Alergările asociate cu lucrul la greutăţi (culturism) măresc capacitatea fizică şi asigură corpului o musculatură puternică.

Tempoul de alergare se recomandă să fie moderat şi uniform, putând fi mărit numai atunci când posibilităţile organismului antrenat permit acest lucru. Pentru o alergare economicoasă şi relaxată se recomandă pasul alergător lansat, în tempo moderat şi mai puţin pasul lansat de viteză.

Alergările prin pădure, parc, pe marginea apelor, la depărtare de zonele industriale sunt eficiente şi confortabile. Diferitele exerciţii speciale uşurează alegarea, dar nu rezolvă problema, acestea având o contribuţie eficientă în pregătirea organismului la efortul alergării. Alergarea de loisir trebuie să fie de minim 20 minute (la început se impune alergarea pe intervale, cu pauze suficiente pentru o refacere corespunzătoare), iar pentru un organism antrenat poate ajunge la 40 minute. De preferat ca organismul să fie solicitat fizic prin lucru alternativ, o zi de alegare, urmat de o alta de culturism sau joc sportiv, ş.a.m.d. Crosurile se desfăşoară în cele mai bune condiţii pe terenuri naturale variate, specifice diferitelor localităţi. După forma de parcurs se pot efectua în circuit sau dus şi întors. Crosurile se pot organiza în orice anotimp mai puţin iarna, cuprinzând porţiuni de teren plate, şosele, drumuri, alei din parcuri, cărări de păduri, spaţii de iarbă. Pe cât posibil se vor evita drumurile pietruite şi şosele asfaltate.

54

Procedee de apreciere a acomodării organismului la efort 1. Testul Ruffier – efort standard: 30 de genuflexiuni în 45 secunde. Puls 1 – în stare de repaus, înainte de efort pe 15 sec. Puls 2 – după cele 30 de genuflexiuni, pe primele 15 sec. după efort. Puls 3 – după 30 sec. de P2, pe 15 sec. (P1 + P2 + P3) – 200 Formula: ----------------------------- 10 Interpretare: - valori sub 0 = capacitate de efort excepţională; - valori între 0-5 = capacitate foarte bună; - valori între 5-10 = capacitate bună; - valori între 10-15 = capacitate slabă; - valori peste 15 = capacitate foarte slabă. 2. Indicele Ruffier – Dickson: după formula:

(P2 – 70) + 2(P3- P1) ---------------------------

10 Interpretare: - sub 3 = capacitatea foarte bună; - între 3-6 = capacitate bună; - între 6-8 = capacitate medie; - peste 8 = capacitate slabă. 3. Proba vegetativă: -valoarea pulsului în culcat; -valoarea pulsului în picioare, după 1 minut de staţionare. Interpretare:

- diferenţa de 12-15 = adaptare la efort normală; - peste 15 = stare nefavorabilă.

55

PLANIFICAREA, PROGRAMAREA ŞI EVIDENŢA ACTIVITĂŢILOR DE LOISIR FITNESS

Sarcina principala a profesorilor/ instructorilor de loisir fitness este de a adapta lecţiile în concordanţă cu particularităţile persoanelor cu care lucrează. Planul de lecţie sau proiectul de lecţie: Etapele proiectării lecţiei cuprind o serie de operaţii determinate de întrebările şi soluţiile pe care profesorul le găseşte în pregătirea sa pentru activitatea de loisir .

Intrebări Soluţii Operaţii 1.Ce vrem să

realizăm? Precizarea obiectivelor in cadrul activitatii de loisir fitness.

- stabilirea temelor; - stabilirea obiectivelor operaţionale.

2. Cu cine şi cu ce vom realiza cele

propuse?

Analiza resurselor umane şi materiale avute la dispoziţie.

- analiza persoanei si /sau a grupului -analizaposibilităţilor materiale existente (spaţii, materiale, aparatură).

3. Cum vom proceda entru

realizarea celor propuse?

Elaborarea strategiilor metodico-organizatorice.

- repartizarea timpului pe momentele lectiei; - ordinea de abordare a problemelor; - stabilirea metodelor şi procedeelor metodice; -selecţionarea mijloacelor - dozarea efortului;

4.Cum se evaluează nivelul de

îndeplinire a celor propuse?

Stabilirea unui sistem concret de evaluare.

- verificarea - aprecierea - înregistrarea

În activitatea de refacere / recuperare, profesorul trebuie să adapteze acest sistem de proiectare a activităţii pe care el îl gândeşte să-l aplice persoanei în cauză. În general se aplică un program strict individualizat. Programul se realizează pe o perioadă limitată de timp. O responsabilitate deosebită revine profesorului pentru

56

“proiectul de tehnologie curativă” care respectă toate operaţiile planului de lecţie din activitatea didactică. La baza planificării trebuie să stea o evidenţă reală, obiectivă, sistematică şi la timp. Există mai multe forme de evidenţă: ♦ preliminară; ♦ curentă; ♦ bilanţ. Kinetoterapeutul ţine evidenţa curentă pe baza fişei personale de observaţie care cuprinde: � date personale; � anamneza; � aspecte ale creşterii şi dezvoltării, ale sănătăţii; � aspecte ale personalităţii subiectului (temperament, caracter, aptitudini); � dezvoltarea intelectuală şi stilul de muncă; � particularităţi ale vieţii psihice; � rezultatele bilanţului musculo-artro-kinetic; � indicaţiile şi contraindicaţiile practicării exerciţiilor fizice referitoare la efortul fizic. Evaluarea în activităţile de loisir - fitness: Caracteristici generale: Evaluarea este un act necesar şi obligatoriu în conducerea unui proces şi are obiective precise. Ea se realizează pentru cunoaşterea persoanelor, a rezultatelor acestora, a progresului realizat. Evaluarea presupune 3 faze (etape): 1 – verificarea; 2. – aprecierea; 3. – inregistrarea. Verificarea – act evidenţiind volumul şi calitatea abilităţilor la un moment dat. Verificarea este actul (procesul) prin care subiectul este supus unei probe. Aprecierea – reprezintă o estimare a valorii, nivelului performanţelor si capacităţilor persoanelor la un moment dat. Ea urmează verificării şi este necesară pentru a lua decizii optime.

57

Dacă rezultatele la proba respectivă sunt măsurabile, aprecierea poate fi obiectivă (adevărată), iar dacă rezultatele nu sunt măsurabile aprecierea capătă accente subiective. În acest caz ea depinde de pregătirea profesională, de experienţa profesorului. Uneori poate fi chiar denaturată, falsă. Aprecierea se face de către profesor în mod curent Principalele funcţii: ale evaluării sunt: • de diagnostic; • prognoză; • reglare; • motivaţională. Tipuri de evaluare: a). după momentul aplicării: � evaluare iniţială; � evaluare curentă; � evaluare periodică; � evaluare finală (cumulativă, sumativă). b) după modul de efectuare: � evaluare practică. c). după scop: � evaluare formativă; � evaluare pentru plasament (în grupe omogene); � evaluare sumativă (pe o perioadă îndelungată). T E S T E L E Sunt instrumente metodologice obiective de evaluare, măsurare, diagnosticare după criterii ştiinţifice (măsurabile). Tipuri de teste: a). după momentul aplicării: • iniţiale; • temporale; • finale. b). după scop: • de progres; • de ierarhizare; • sintetice (sinteza materiei); • grilă (forme particulare de teste).

58

ASPECTE ALE FORMĂRII VIITORILOR SPECIALIŞTI ÎN

EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Şcoala, ca instituţie special creată în vederea formării tinerelor generaţii, a reuşit să dea expresie caracterului social al educaţiei, începând un relativ acord între nevoia socială de profesionişti şi sistemul de pregătire a acestora. Concepţia umanistă, pune accentul pe formarea unei personalităţi didactice, flexibile, creative, pentru a fi capabile să-şi adapteze comportamentul la situaţii inedite, la sarcinile de realizat, la trebuinţele elevilor, la materialele existente

În ceea ce priveşte formarea profesorilor de educaţie fizică alături de orientarea tehnologică, dominantă astăzi, se conturează o orientare deliberativă, conform căreia profesorul trebuie să înveţe să ia decizii şi să acţioneze corespunzător împrejurărilor. Modelul de formare a viitorului profesor de educaţie fizică şi sport – trebuie orientat spre paradigma umanitară, creativ-culturală, iar scopul trebuie să fie în primul rând personalitatea umană : „tactul pedagogic” ca „reflecţie în acţiune” sau„practică reflexivă”. Profesorul „reflexiv” explorează situaţia de instruire, face ajustările necesare (schimbă unele strategii, maniere de a pune problema etc), fără a întrerupe acţiunea. Practica reflexivă reprezintă o nouă perspectivă şi în formarea viitorilor profesori de educaţie fizică şi sport ca autentici profesionişti. În acest sens, trecerea de la statutul de specialist în educaţie fizică şi sport la cel profesionist, presupune (D. Orţănescu, 2004) dobândirea următoarelor competenţe: competenţa sportivă sau practică, competenţa ştiinţifică, competenţa de instruire – predare - evaluare sau psihopedagogică, competenţa social-activă sau politică, psihosocială şi managerială. Competenţa este un complex structural care integrează cunoştinţe, aptitudini, capacităţi şi atitudini. Unii autori preferă termenii de pricepere, capacitate, dexteritate. Profesorul competent, este o personalitate care se manifestă creator, flexibil, cu multiple posibilităţi de afirmare profesională. Drept urmare, competenţa profesorului integrează dimensiunea creativităţii, în general, a creativităţii didactice, în special, transformând activitatea

59

didactică a acestuia până la dimensiunile ce vizează măiestria, arta sa. În scopul formării competenţelor profesional-pedagogice se crează în rândul studenţilor situaţii de învăţare "instruire reciprocă", care favorizează "training-ul pedagogic", de unde şi necesitatea însuşirii corespunzătoare a obiectivelor operaţionale. În cazul activităţilor de timp liber studentul trebuie să fie capabil în a efectuau următoarele obiective operaţionale: - să dezvolte de sine stătător actul comunicativ - didactic; - să formeze priceperi de predare - învăţare (relaţii de colaborare "profesor-student" "student-student"); - să dirijeze activităţi în diverse condiţii; - să facă autoaprecieri valorice a activităţii profesionale; - să dobândească cunoştinţe şi deprinderi de predare-învăţare; - să formeze capacităţi creative. Sportul de tip loisir a reprezentat, până nu de mult, doar o ocupaţiei a elitelor. Multe jocuri au parcurs itinerarii speciale, de la un grup restrâns către un grup lărgit, exemplu, jocul de tenis de câmp, biliard etc. Formatorii de modele şi de opinie trebuie să orienteze activitatea sportivă către funcţia creatoare, dar şi pe cea compensatoare şi de agrement, totul fiind inclus într-un sistem cu scopuri comune (norme, valori, roluri, obligaţii, metode, nivele şi scopuri), care permit grupului să intre în toate direcţiile şi articulaţiile sociale. Primul pas trebuie să plece de la conştientizarea fiinţei drept o parte a universului înconjurător, care, este un prag filosofic. Trebuie reluate problemele privitoare la relaţia dintre om şi societate, prin intermediul modelului cultural, întrucât modelul economic nu elimină suferinţa, durerea (cu referire şi la relaţia om – natură) fiind singura capabilă de a trage semnalul de alarmă într-o perioadă istorică dată. Al doilea pas asupra binelui omului presupune conştientizarea lui ca o fiinţă socială. Sistematizându-se existenţa prin trecerea de la acte către sentimente şi cugetări, fiinţa umană trebuie să considere că, în totalitate, există un progres social (societatea

60

schimbă individul) supus unei puteri spirituale şi ulterior, unei amateriale. Colaborarea se realizează pozitiv, prin educaţie (educaţia permanentă), prin armonie şi dinamică, prin relaţia dintre ins şi „masa” înconjurătoare. Contribuţia educaţiei fizice şi a loisir-ului la realizarea competenţelor cognitive Conceptul de educaţie cognitivă determină o nouă abordare a proceselor educaţionale, fiind o nouă provocare pentru ştiinţele educaţiei. Educaţia cognitivă pregăteşte elevul pentru a-şi construi cunoaşterea realităţii, astfel spus realizează unul din dezideratele moderne ale educaţiei, acela de a determina elevul “să înveţe să ştie”. În contextul reformei educaţionale în care problema educaţiei permanente devine o necesitate a omului modern, educaţiei fizice şcolare îi revine sarcina de a-l capacita pe elev, adultul de mâine, să manifeste competenţele induse de conţinuturile ariei curriculare specifice acestui obiect de învăţământ, cu care îşi va desăvârşi educaţia motrică şi pe care le va utiliza pe parcursul întregii vieţi, în scopul menţinerii stării de sănătate şi petrecerii plăcute şi utile a timpului liber. Obiectivele cognitive depăşesc obiectivul clasic al însuşirii cunoştinţelor, deoarece prin achiziţiile succesive în cadrul ciclurilor curriculare se urmăreşte dezvoltarea deprinderilor, priceperilor, abilităţilor, capacităţilor şi competenţelor elevilor pe multiple planuri, determinând: - cunoaşterea şi operarea cu modele de analiză cognitivă a sarcinilor; - exersarea şi asimiliarea operaţiilor de prelucrare a informaţiilor, la nivel senzorio-perceptiv, de formare a schemelor perceptive, de aprecire a analizei, de utilizare a diferitelor modele în identificarea şi analiza informaţiilor, a situaţiilor, a obiectelor; - formarea corectă, conştientă a imaginilor mentale, ca organizări alediferitelor reprezentări achiziţionate anterior, prin cunoaştere simplă, diverisificarea modurilor şi operaţiilor de reprezentare, de sistematizare cognitivă ca imagisticămentală; - exersarea abilităţilor de a lua raţional decizii de diferite tipuri; - dezvoltarea şi utilizarea calităţilor metacogniţiei în cunoaştere.

61

Centrarea curriculumului pe obiective determină operaţionalizarea acestora în toate domeniile educaţiei. Obiectivele finale ale educaţiei cognitive sunt realizate şi prin intermediul obiectivelor finale ale educaţiei fizice aşa cum sunt ele formulate, pe ciclurile curriculare specifice. Sistemul metodelor educaţiei fizice şcolare se integrează armonios cu cel a activităţilor de loisir, în sistemul metodelor specifice educaţiei cognitive, aceastea realizează o socializare eficientă a persoanelor prin echilibrarea dezvoltării spirituale, cognitive, afective, sociale şi morale, contribuind din plin la realizarea educaţiei permanente. Obiectivele educaţiei cognitive- loisir fitness

62

ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR DE TIMP LIBER: MANAGEMENT/MARKETING

A vorbi despre un model special de valorificare optimă a timpului liber în ce priveşte activitatea recreativă nu este posibil. Ea se va diferenţia de la tineri la adulţi, de la bărbaţi la femei, de la cei cu activităţi intelectuale la cei cu activităţi fizice, de la cei din mediul rural la cei din oraş etc. În acest sens se va diferenţia atât volumul, cât şi caracterul activităţii motrice recreative. Aceasta însă nu exclude faptul că, în stilul de viaţă al fiecărui individ, activitatea motrică recreativă îşi are rolul său bine justificat. De aceea, în scopul realizării ei, este absolut necesară crearea funcţiei adecvate, pe care să o îndeplinească. De o importanţă mare sunt şi factorii materiali, organizatorici şi creşterea lor printr-o educare bine orientată a tineretului şi o dirijare a activităţii adulţilor. Probleme de organizare mai dificile şi mai pretenţioase le constituie excursiile făcute pe mai multe zile. În general, grupurile trebuie să aibă roluri egale, elaborate progresiv sau regresiv şi trebuie să se ţină seama de minicazuri, persoane care nu pot adera la un grup sau celălalt. Prin grup se creează o subcultură comună, o notă distinctă, această subcultură trebuie guvernată şi potenţată, întărită cu roluri complementare şi de către statutul sportului. Pentru a menţine grupul şi pentru a împiedica dezechilibrarea din inerţie a degenerării într-o dinamică neregulată şi confuză trebuie ca întotdeauna membrul esenţial al grupului să fie un profesor de sport, moderator şi manager, care trebuiesă ia decizii şi să aibă riposte afective. Moderatorul trebuie să ţină seama de riscurile (subgrupuri de risc - ca de exemplu - la alergări, la înot etc), obstacolele, sau dificultăţi care pot ameninţa proiectul (planificarea şi programarea judicioasă a timpului) propus. Organizarea în subgrup, realizată la întâmplare, prin membrii înscrişi la o excursie, trebuie să se ţină seama de o rearanjare prin mixaj a celor tineri cu cei mai în vârstă de către moderatori. Dacă subgrupul este format prin tragere la sorţi sau voluntariat, moderatorul trebuie să fie atent prin indicarea explicită a unui tânăr puternic în orice grup. Desemnările făcute

63

de formatori, de legăturile prin vârstă, sex, origine, niveluri, eterogene nu trebuie să uite ordonarea de risc şi de securitate (accidente), pe care trebuie să o aibă mereu în minte conducătorul. Chiar dacă participanţii se adună în funcţie de afinităţi în jurul animatorilor, chiar dacă înscrierea este liberă sau ţine seama de lucrări, mereu structura jocului trebuie să fie progresivă, iar dacă sunt mai multe grupuri să se ţină seama de subgrupuri şi fracţiuni. Indiferent dacă testele sportive vizează doar jocul, în registrul final trebuie să existe o răsplată, măcar verbală. Accesibilitatea este adresată tuturor vârstelor şi tuturor nivelelor de pregătire, cu condiţia unui comportament liber, natural şi decent. Totuşi, trebuie să se ţină cont de noua celulă familială cu un părinte şi cu doi părinţi, organizându-se totul în funcţie de vârstele cetăţenilor. Activitatea fizică de timp liber vizează: sport; alimente; sănătate; longevitate etc. În spiritul acestei idei activitatea fizică şi de agrement poate fi privită ca o oportunitate de afaceri prin faptul că poate oferi individului nenumărate servicii de care acesta este interesat. Trăim într-o societate de consum iar aspectul finaciar nu trebuie neglijat mai ales că statul nu poate susţine material şi financiar sportul şi activitatea sportului ca loisir. De aici porneşte domeniul managementului şi a marketingului (nevoia de cunoaştere şi de perspectivă) care să ofere servicii şi programe din cele mai atractive. Nu se pot desfăşura la cote ridicate asemenea servicii fără o dotare corespunzătoare a bazei materiale (terenuri, echipament, refacere etc). Pătrunderea capitalului privat a dus la dezvoltarea acestor servicii pentru populaţie din ce în mai interesate pentru sănătatea lor. Este fals privită problema că din punct de vedere economic beneficiarii sunt societăţile comerciale care oferă aceste servicii, ci din contră o activitate de marketing prin programe de calitate ne conduce spre imagine şi longevitate profesională, iar practicanţii activităţilor de timp liber sunt beneficiarii bunăstării fizice, chiar mai mult şi la nivel moral şi psihic. Misiunea şi viziunea societăţii este pentru formarea de specialişti la nivel naţional şi european (internaţional) în funcţie

64

de cererea pieţii. Elaborarea analizelor de nevoi şi implementarea acţiunilor inteprinse au dus la finalitatea procesului educaţional de specialitate în următoarele direcţii, potenţialii beneficiari fiind: profesori de educaţie fizică în şcoli (primar, gimnazial, liceal, universitar, speciale, licee şi cluburi sportive, societăţi de profil private); manageri sportivi; cercetători în domeniu; antrenori; preparatori fizici; kinetoterapeuţi; institutori; profesori culturism / fitness, judo; metodişti; turism, activităţi de timp liber (bugetul alocat timpului liber); Ţinte strategice : - o mai mare preocupare pentru analiza de nevoi, datorită nevoii de schimbare, adaptare, valorificare, internalizare /integrare şi, schimbarea la nivel structural; -formarea continuă a cadrelor de specialitate pentru asigurarea predării pe verticală şi orizontală; - implementarea unor acţiuni, de contact, pe linie profesională cu alte facultăţi de specialitate din Europa, schimburi de experienţă ale studenţilor, şi cu toate facultăţile de profil din ţară; -gestionarea managementului timpului studenţilor cu preocupări în aprofundarea ştiinţifică a domeniului; - încurajarea folosirii internetului de către studenţi şi profesori în scopuri didactice, ştiinţifice şi de specialitate; Sportul ca loisir apare ca un protagonist social pentru mulţi interlocuitori, de aceea relaţiile publice sunt numeroase şi eficiente. Cei 4 P (produs – promovare - preţ -plasare ) sunt indicatori ce trebuie luaţi în seamă: 1.P. produsul – activitatea fizică care se adresează tuturor categoriilor sociale, tuturor vârstelor etc; 2.P. promovarea - se poate face prin publicitate, logo, imagine etc; 3.P. preţul- venituri şi cheltuieli, preţul abonamentului, cel acoperit din sposorizări etc; 4.P. plasarea prin internet, persoane de contact (telefon, fax, e-mail,), pagina web, etc.

65

Articolele din reviste urmăresc implementarea serviciilor sociologice, culturale, loisir (preocupări), motivaţii, nevoi apărute, reorientarea resurselor existente, etc, ca sursă a politicii societăţii în care trăim. Implementarea articolelor va cuprinde investigaţii prin sondaje de opinie, anchete, interviuri, chestionare, relaţii interpersonale şi de colectiv, comunicare etc. Sportul schimbă trupul, îl plăsmuieşte, elementele ritmice apropie sportul de muzică şi de dans (patinaj). Semnificaţia corpului în sport, semnificaţia corpului frumos nu ar putea fi descifrată decât prin imagini ale sportului în literatură, decât urmărind fenomenul în desenele de pe vasele greceşti, în pictură, „Discobol” mituri etc. Competiţia – fair- play - este pentru numerosul iubitor de sport un suport educativ un îndrumar de moralitate. Exerciţiul fizic poate avea diferite scopuri: creşterea performanţei fizice; rămânerea în formă pentru sănătate; distracţia; socializarea etc. Dacă pentru scopurile competitive ariile comerciale dau o platformă comercială, pentru loisir, activităţile de relaxare de timp liber au început să crească, în conexiune cu nutriţia conştientă. În acest mod, activitatea fizică este o parte importantă a unui stil de viaţă sănătos. Specialiştii demonstrează în urma cercetărilor efectuate că este imperioasă relaţia dintre viaţa activă, aşteptările personale şi starea de bine, toate acestea caracterizând spiritul de viaţă al societăţii şi al individului.

66

67

BIBLIOGRAFIE 1. Adela şi Simion Ţ – “Dialog cu omul sănătos”, Edit. Albatros, Bucureşti – 1989 2.Albu C. şi Rascarache I. - Ştiţi să respiraţi corect ? - Edit. Sport - Turism, Bucureşti, 1984 3. Adriana N – Raport doctorat, Pitesti 2011 4.Butnariu M. - Organizarea activităţilor sportiv – recreative, Editura Universităţii din Piteşti, 2001 5.Chirazi, M. - Îndrumar metodic de culturism, Edit. Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1997 6.Constanţa P.– “Dialog cu frumuseţea şi sănătatea”, Edit. Universitas, Chişinău – 1992 7 Cârstea, Gh., Sociologia sportului. Note de curs. IEFS Bucureşti, 1990 8.Dumitru Gh. - Sănătate prin sport pe înţelesul fiecăruia - Fed. Română Sportul pentru toţi, Bucureşti 1997 9.Drăgan I., Demeter A. – “Sport şi sănătate”, Edit. Sport-Turism, Bucureşti – 19902. 10 Dumazedier, J., Timpul liber, funcţiile şi condiţia lui socio-economică, în sociologia franceză contemporană. Editura Politică, Bucureşti, 1971 11.Elena Cristea – “Terapia prin mişcare la vârsta a treia”, Edit. Medicală, Bucureşti – 1990 12.Edith şi Carmen E. Stănescu – “Tinereţe, sănătate, frumuseţe”, Edit. Stadion, 1974 13 Françoise Cottarel – “Rămâi tânără şi suplă”, Edit. Teora, Bucureşti – 2001 14. Gineta Stoienescu – “Gimnastica de întreţinere pentru femei – îndrumar metodic”, Edit CNEFS, Bucureşti – 1983 15. Gineta Stoenescu - Gimnastica aerobică şi sportul aerobic - Edit. Institutul de studii şi proiectări energetice, Bucureşti, 2000 16. Georgescu, F., Cultura fizică-fenomen social. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976 17. Holdevici, I., Autodepăşirea în sport. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988 18.Ivanov V. – “Ştiinţa menţinerii sănătăţii”, Edit. Medicală, Oradea – 1982 19.Iacob I., Iacob, R. - Sportul ca loisir. Edit. Demiriuc, Iaşi, 2005

68

20.Johan Huizinga– “Homo ludens”, Edit. Humanitas, Bucureşti – 2002 21 Lydie Raisin – “Stretching pentru toţi”, Edit. Teora, Bucureşti – 2001 . 22 Mircea I.E., Tehnici Yoga/fitness, CURS uz intern, 2008 23.Tudor Sbenghe - Bazele teoretice şi practice ale Kineto -Terapiei -Edit. Medicală, Bucureşti 1999. 24.Tudoş, St., Concepte psihologice de bază – Perspectiva genetică şi Funcţionala. Editura Globus, Bucureşti, 2001 25 Ploeşteanu C. - Etica sportivă şi arta de a trăi, Edit. Fundaţiei Universitare“Dunărea de jos”, Galaţi, 2006 26. Ploeşteanu C. - Activităţi de timp liber, Edit. Fundaţiei Universitare “Dunărea de jos”, Galaţi, 2006 27 Sheehy Kate – “Terapia prin fitness”, Edit. Aquila – 1993