curs ifr economie rurala 2011

Universitatea OVIDIUS ConstanţaDepartamentul ID-IFRFacultatea de Ştiinţe ale Naturii şi Ştiinţe Agricole

ECONOMIE RURALĂ

Caiet de Studiu Individual

Specializarea AgriculturăAnul de studii II

Semestrul I

Titular disciplină:dr. ec. Constantin CHIRILĂ

2010

Cuprins

ECONOMIE RURALĂ Anul II, Semestrul 1 Autor: Chirilă Constantin, Email: constantin.chirilă@cdep.ro

CUPRINS

Unitatede

învăţare

1

2

3

4

Titlul

INTRODUCERE ………………………………………………………

INTRODUCERE ÎN STUDIUL MANAGEMENTULUIECONOMIC AL RESURSELOR AGRICULTURII …………………Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 …………………………………1.1. Obiectivele de studiu ale disciplinei ……………………………....1.2. Funcţiile disciplinei ……………………………………………….1.3. Metoda de studiu şi legătura cu alte ştiinţe .………………………Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 ………………………..Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 …………………………………

AGRICULTURA, FUNCŢII, ROL ŞI LOC ÎN ECONOMIE ………...Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2 …………………………………2.1. Caracteristicile agriculturii ca activitate economică producătoare de bunuri materiale vitale pentru specia umană ……2.2. Funcţiile agriculturii în economia naţională ………………………2.3. Locul şi rolul agriculturii în economia naţională ………………… Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2 ……………………….Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2 …………………………………

RESURSA FUNCIARĂ. ÎNTINDERE, CALITATE, UTILIZARE ….Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3 …………………………………3.1. Caracterizarea pământului ca principală resursă a agriculturii …...3.2. Fertilitatea şi calitatea terenurilor agricole ………………………..3.3. Renta funciară …………………………………………………….Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3 ……………………….Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …..Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3 …………………………………

CAPITALUL TEHNIC AL AGRICULTURII ………………………..Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4 …………………………………4.1. Definiţii şi clasificarea capitalului tehnic …………………………4.2. Echiparea tehnică în ramura producţiei vegetale …………………4.3. Investiţiile în agricultură …………………………………………Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4 ……………………….Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4 …………………………………

Pagina

8

1011111315171717

1819

192326272728

2930313132343434

3536363839404040

Economie rurală5

Cuprins

5

6

7

8

9

10

MUNCA ÎN SISTEMUL RESURSELOR AGRICULTURII …….......Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 5 …………………………………5.1. Caracteristici şi particularităţi ale muncii în agricultură ………….5.2. Productivitatea muncii în agricultură ……………………………..5.3. Factorii care influenţează productivitatea muncii în agricultură ….Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5 ………………………..Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5 …………………………………

EVOLUŢIA ISTORICĂ A STRUCTURILOR ŞI POLITICILOR AGRAR-RURALE ÎN ROMÂNIA …………………..Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6 …………………………………6.1 Reformele agrare în agricultura României ………………………..6.2. Structurile agrare în perioada regimului totalitar …………………6.3. Serviciile pentru agricultură în perioada regimului totalitar ……...Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6 ……………………….Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6 …………………………………

EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEAÎN AGRICULTURĂ …………………………………………………..Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 7………………………………….7.1. Eficienţa economică. Definţii şi modalităţi de exprimare ………...7.2. Cheltuielile de producţie în agricultură …………………………...7.3. Rentabilitatea în agricultură şi căi de creştere a acesteia …………Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 7 ……………………….Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 7 …………………………………

EFICIENŢA ENERGETICĂ A AGRICULTURII ……………………Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 8 …………………………………8.1 Agricultura şi consumul de energie ………………………………..8.2. Intrările energetice şi ponderea acestora în agricultură …………...8.3. Analiza energetică a agriculturii. Bilanţ şi randament energetic ….Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 8 ………………………..Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 8 …………………………………

PIEŢE AGRICOLE ŞI FILIERE AGROALIMENTARE …………….Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 9 …………………………………9.1. Definiţia şi structura pieţelor agricole …………………………….9.2 Tipologia pieţelor agricole ………………………………………..9.3. Funcţiile pieţelor agricole ……………………………………….... Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 9 ………………………..Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 9 …………………………………

STRATEGII ŞI POLITICI AGROALIMENTARE …………………...Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10 ………………………………..10.1. Premisele istorice ale integrării europene …………………….... 10.2. Cronologia integrării europene ……………………....................

4142424445464647

4849495254555656

5758586062636363

6465656769707071

7273737678797979

80818183

Economie rurală6

Cuprins

11

12

13

14

10.3. Instituţiile de coordonare ale Uniunii Europene ………………… Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 ……………………....Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10 ………………………………..

INTEGRARE EUROPEANĂ, GLOBALIZARE ……………………..Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11………………………………...11.1. Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană ……...11.2. Producţia vegetală ……………………………………………….11.3. Producţia animală ………………………………………………..Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 ……………………....Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10 ………………………………..

POLITICA AGRICOLĂ A UNIUNII EUROPENE …………………..Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 12………………………………...12.1. Politica Agricolă Comună (PAC). Obiective şi principii ………..12.2. Reforma PAC Mac Sharry …………………………………….... 12.3.Agenda 2000 …………………………………………………….. Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 ……………………....Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10 ………………………………..

REFORMA AGRICULTURII ROMÂNEŞTI,PREMISĂ A INTEGRĂRII EUROPENE …………………………….Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 13 ………………………………..13.1. Reforma resursei funciare ……………………………………….13.2. Reforma proprietăţii funciare ………………………………….... 13.3. Reforma structurilor de exploatare ………………………………Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 ……………………....Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10 ………………………………..

COOPERARE, ASOCIERE ŞI INTEGRARE AGROALIMENTARĂ ………………………………………………..Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14 ………………………………..14.1. Cooperaţia agricolă în Europa Occidentală ……………………...14.2. Cooperaţia agricolă în România …………………………………14.3. Organizarea profesională şi interprofesională …………………... Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 ……………………....Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare …...Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10 ………………………………..

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………

85868687

8889899092939394

9596969799

101101102

103104104105107109109109

110111111113115116116116

117

Economie rurală7

Introducere

Economie rurală

INTRODUCERE

Stimate student,

Numele meu este Constantin Chirilă (n.1961), în prezent predau disciplina de Economie Rurală, ca lector la catedra de Agricultură, la Facultatea de Ştiinţe ale Naturii şi Ştiinţe Agricole din cadrul Universităţii ,,OVIDIUS” Constanţa.

Sunt absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, promoţia 1985. În anul 2000, mi-am susţinut teza de doctorat cu titlul ,,Organizarea şi funcţionarea pieţei cerealelor în România” obţinând titlul de Doctor în Economia Agrară.

De la absolvirea facultăţii (1985) şi până în anul 1990, am lucrat ca economist în cadrul Trustului Întreprinderilor Agricole de Stat Constanţa.

După 1990, am lucrat ca expert în domeniile economic şi managerial în diferite firme, iar în paralel mi-am continuat pregătirea profesională postuniversitară, obţinând o serie de calificări precum: managementul unităţilor de producţie cu caracter agricol (I.R.M, Bucureşti), expert contabil evaluator, auditor financiar, consultant fiscal, relaţii internaţionale, managementul informaţiei.

Sunt autor, sau coautor la trei cărţi, peste 35 de articole de specialitate şi participant la numeroase conferinţe la nivel naţional în domeniile economiei şi managementului.În domeniul didactic am predat disciplina: ,,Monedă şi credit” la Universitatea ,,GUAUDEAMUS” Constanţa.

În prezent sunt deputat în Parlamentul României şi membru al Comisiei pentru Agricultură, Silvicultură, Industrie Alimentară şi Servicii specifice din Camera Deputaţilor.

Disciplina ,,Economie rurală” pe care o predau în prezent la Universitatea ,,OVIDIUS” Constanţa, este din categoria celor impuse (DI) din domeniul economic-managerial (DE) ocupând un rol important în programa analitică a studenţilor de la specializarea ,,Agricultură”.

Principalele obiective de studiu ale disciplinei sunt: studiul şi managementul economic al resurselor agriculturii (pământ, capital, muncă), costurile şi eficienţa economică a agriculturii, pieţele şi comerţul cu produse agroalimentare, politica agricolă şi dezvoltarea rurală.

Întreg materialul de studiu este structurat, adaptat şi actualizat potrivit ultimelor documente ale Politicii Agricole Europene (PAC) vizând agricultura şi dezvoltarea rurală.

Economie rurală8

Introducere

Materialul este organizat în 14 unităţi de învăţare, fiecare din aceste unităţi conţinând o parte de prezentare teoretică a subiectului tratat, o parte de exerciţii (teste de autoevaluare), rezolvările acestora şi o lucrare de verificare finală. Testele de autoevaluare ajută la fixarea cunoştinţelor dobândite în fiecare unitate de învăţare şi permit evaluarea continuă a cursantului. Lucrările de verificare reprezintă o evaluare finală la sfârşitul fiecărei etape de învăţare, prin care se urmăreşte determinarea gradului de însuşire de către studenţi a conceptelor, metodelor, tehnicilor, etc. prezentate anterior.

Răspunsurile pe care le formulaţi vor fi transmise la adresa de e-mail [email protected] pentru a fi verificate şi comentate.

Lucrarea pe care o redactaţi şi pe care o trimiteţi cadrului didactic trebuie să conţină pe prima pagină denumirea cursului „ECONOMIE RURALĂ, anul 2, sem1”, numele şi prenumele dumneavoastră şi adresa de e-mail pe care o aveţi. Pentru o justă identificare a lucrării este de dorit ca pe fiecare pagină să inseraţi numele şi prenumele dumneavoastră.

Răspunsurile trebuie să fie clar formulate, în limita posibilităţilor fiind recomandabilă utilizarea unui procesator de texte. În medie răspunsurile ar trebui să se întindă pe o jumătate de pagină, putând exista formulări mai lungi sau mai scurte funcţie de subiectul tratat. Între două răspunsuri succesive este necesar a fi lăsat un spaţiu de 5-6 cm pentru eventuale comentarii din partea cadrului didactic.

Ponderea acestor lucrări de evaluare în totalul notei de examen este de 20%, restul de 80% fiind constituit de celelalte activităţi, respectiv: răspunsuri la examen, atestate lucrări practice/proiect, teme de control.

Succes !Dr. ec. Chirilă Constantin

Economie rurală9

Introducere în studiul managementului economic al resurselor agriculturii

Unitate de învăţare Nr. 1

INTRODUCERE ÎN STUDIUL MANAGEMENTULUI ECONOMIC AL RESURSELOR AGRICULTURII

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1…………………………………………………...... 11

1.1. Obiectivele de studiu ale disciplinei ………………………………….

……………....

1.2. Funcţiile disciplinei

…………………………………………………………………..

1.3. Metoda de studiu şi legătura cu alte ştiinţe .

………………………………………….

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 ………………………………………….

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare ……………………...

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 ……………………………………………………

11

13

15

17

17

17

Economie rurală10


OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

obiectivele de studiu ale disciplineifuncţiile disciplineimetoda de studiu şi legătura cu alte ştiinţe

1.1. Obiectivele de studiu ale disciplinei

Funcţiile economiei

rurale

Plecând de la premiza că aria de investigare a disciplinei este reprezentată de lumea rurală în integralitatea ei, în mod firesc, obiectivele acesteia vor prelua gestionarea fenomenelor care se petrec în acest spaţiu, desigur cu mijloacele de investigare specifice ştiinţei economice. În prezent literatura de specialitate este practic unanimă în a admite că funcţiile spaţiului rural sunt în ordinea priorităţilor, funcţia economică, funcţia ecologică şi funcţia social-culturală, aşa cum sunt, de altfel, definite de Carta Europeană a Spaţiului Rural.

De aici am putea deduce că economia rurală ar urma să studieze şi să propună soluţii pentru rezolvarea problemelor de ansamblu ale spaţiului rural. În acest caz, trebuie să admitem că economia rurală este o ştiinţă interdisciplinară, având legături strânse cu alte domenii de cercetare colaterale cum sunt cele specifice mediului natural sau psihosociologic.

Nu trebuie să facem însă abstracţie de faptul că sistemul actual al ştiinţelor şi mai ales al disciplinelor este deosebit de diversificat. Există în prezent specializări ca economia mediului înconjurător, tot aşa cum există un întreg sistem de ştiinţe psihosociale care se ocupă de problemele lumii rurale. Cu toate aceste domenii de cercetare, economia rurală trebuie să colaboreze, să coopereze fără însă a le încăleca. De altfel, problemele cu caracter interdisciplinar - şi în lumea contemporană, mai toate sunt - se rezolvă prin proiecte de cercetare, care au în cele mai numeroase cazuri ca obiect un spaţiu (zonă, regiune, teritoriu administrativ) şi la care participă echipe sau personalităţi pe domenii de cercetare.

În concluzie, funcţiile economiei rurale sunt cele ale spaţiului rural în ansamblul său, aşa cum au fost de altfel definite în Carta Europeană a Spaţiului Rural.

Răspunsul îl găsim tot în cartă şi el poate fi sintetizat astfel:a) Satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei prin promovarea unui

sistem de agricultură care să asigure obţinerea în cantităţi îndestulătoare a produsului agricol primar (brut) destinat consumului direct sau prelucrării industriale.

b) Sistemul de agricultură promovat trebuie să protejeze mediul înconjurător şi resursele acestuia (sol, apă) în vederea asigurării durabilităţii pe termen lung.

c) Asigurarea pentru agricultori şi familiile lor a unor venituri

Economie rurală11


comparabile cu cele din alte sectoare economice neagricole prin:Creşterea randamentelor la unitatea de producţie şi valorificarea mai

eficientă a produselor;Dezvoltarea unor activităţi specifice sectorului secundar, în primul rând

al celor de prelucrare a produselor agricole primare;Dezvoltarea de activităţi aparţinând sectorului economic terţiar (servicii

turistice, comerciale sau de altă natură).

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1. Care sunt funcţiile economiei rurale?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 17

Economie rurală12


1.2. Funcţiile disciplinei

Principalele funcţii ale economiei

agrare

În scopul realizării obiectivelor sale economia rurală îşi asumă o serie de funcţii de importanţă şi natură diferită care vor fi în acelaşi timp instrumentele sale de lucru. Unele din acestea vor avea un caracter mai mult sau mai puţin teoretic, doctrinar şi chiar militant, altele vor fi orientate spre latura metodologică şi practică a obiectivelor propuse.

1. Funcţii teoretice şi doctrinare:Studiul formelor de manifestare a legilor ştiinţei economice generale

în spaţiul rural-agrar în conexiune cu economiile ramurilor neagricole şi cu politica agrară;

Analiza critică, obiectivă a consecinţelor politicilor economice în domeniu şi elaborarea pe această bază a unor strategii de dezvoltare a sectorului agricol în concordanţă cu evoluţia principalelor fenomene economice şi sociale la nivel naţional şi internaţional;

Realizarea de progrese în domeniul cercetărilor teoretice şi metodologice precum şi a cercetării sistematice şi interdisciplinare;

Descoperirea unor noi legi şi concepte menite să îmbunătăţească actualele mecanisme de funcţionare a proceselor economice şi a relaţiilor între actorii participanţi la viaţa economică rurală: proprietari funciari, fermieri, lucrători agricoli, furnizori de bunuri şi servicii pentru agricultură, agenţi economici din aval, pe de o parte şi instituţiile statului reprezentând puterea politică pe de altă parte;

Elaborarea de doctrine, teorii, scenarii de interes sectorial sau global susceptibile de a deveni politici economice;

Funcţii didactice, respectiv acumularea de cunoştinţe teoretice, metodologice, formarea la studenţi, specialişti, cercetători în domeniu, a unei gândiri economice în general şi în domeniul rural-agrar în special.

2. Funcţii metodologice aplicative: Studiul resurselor agriculturii şi ale spaţiului rural sub toate aspectele:

cantitativ, calitativ, raritatea unora din ele, gradul de regenerare şi de reproducţie al acestora;

Evaluarea resurselor trebuie să permită formularea de răspunsuri la probleme precum: ce bunuri se pot produce cu aceste resurse, în ce cantităţi şi care este modul cel mai economic de a le obţine (tehnologii, organizare, management); pentru cine se produc bunurile respective şi în final care sunt relaţiile şi raportul între producătorul de bunuri agroalimentare şi consumatorul lor.

Fundamentarea pe criterii economice a repartiţiei teritoriale a producţiei agricole (zonarea economică a producţiei agricole);

Studiul categoriilor economice utilizate în agricultură, precum: capital, capital funciar, investiţie, valoare, valoare adăugată brută şi netă, randament, cost de producţie, profit, rentabilitate (definiţii, metodologie de calcul, mărimi absolute şi relative);

Studiul categoriilor şi indicatorilor specifici economiei funciare, rentă, arendă, valoarea de patrimoniu şi preţul pământului, fiscalitatea (impozite, taxe, dividende, etc);

Studiul oportunităţii investiţiilor şi fundamentarea economică realistă

Economie rurală13


(în variante optimiste, medii, pesimiste) a proiectelor de investiţii în lucrări de amenajări funciare, plantaţii viti-pomicole, ferme de creştere a animalelor, tractoare, maşini şi echipamente de lucru, linii de procesare, filiere de distribuţie;

Studiul muncii în agricultură sub toate aspectele sale: productivitate, grad de ocupare, calificare, veniturile agricultorilor, provenite din munca în agricultură, protecţia socială;

Studiul formelor de asociere şi cooperare în diverse domenii precum: serviciile de aprovizionare şi valorificare a produselor, importul tractoarelor grele şi echipamentelor scumpe de mare productivitate;

Elaborarea, în colaborare cu juriştii, de propuneri de acte normative, de statute şi regulamente de funcţionare pentru diferite forme de asociere şi de organizaţii profesionale, sindicate, organizaţii nonguvernamentale cu profil agrar în mediul rural;

Elaborarea de propuneri privind crearea în mediul rural al unor instituţii de credit, de îmbunătăţire a serviciilor bancare, notariale, de consultanţă tehnică şi de altă natură.


1. Care sunt principalele funcţii ale economiei agrare?


1.3. Metoda de studiu şi legătura cu alte ştiinţe

Economie rurală14


Metoda de studiu

Pentru o arie tematică atât de complexă, metoda de studiu a economiei rurale este în primul rând una interdisciplinară. Ea face apel atât la metode de cercetare specifice ştiinţelor economice (analiză, sinteză, diagnoză) precum şi la tehnici şi procedee de calcul folosite de ştiinţele economico-matematice (statistică, econometrie, informatică, cibernetică economică, analiza factorială).

Ştiinţele tehnice agricole constituie la rândul lor, materia primă ale căror date comparate cu cele reale din teren şi prelucrate cu metode şi tehnici adecvate permit degajarea de concluzii şi elaborarea de soluţii pentru fenomenele studiate.

Metoda de cercetare constă într-un ansamblu de mijloace, metode, procedee şi tehnici de calcul cu ajutorul cărora sunt investigate fenomenele care fac obiectul de studiu al disciplinei. Printre acestea cele mai cunoscute sunt:

Observarea şi înregistrarea datelor (cifre, atribute, însuşiri) care exprimă fenomenele studiate;

Analiza şi sinteza constituie două laturi distincte şi în acelaşi timp faze, în prima procedându-se la descompunerea fenomenelor şi aprecierea (măsurarea) însemnătăţii lor, iar în cea de-a doua refacerea fenomenelor din componentele lor esenţiale stabilindu-se în acelaşi timp şi legăturile cauzale între ele;

Metoda comparaţiei permite degajarea diferenţelor şi măsurarea lor în diferite planuri: temporal, spaţial, tehnologic, calitativ sau de altă natură;

Metoda istorică, retrospectiv-prospectivă permite observarea evoluţiei fenomenelor economice în timp iar prin utilizarea tehnicilor statistice dă posibilitatea proiectării lor în viitor;

Inducţia şi deducţia porneşte de la observarea şi studierea unor cazuri particulare, rezultatele permiţând apoi formularea unor legităţi (legea fertilităţii descrescânde, legea productivităţii muncii);

Metoda abstracţiei constă în extragerea din ansamblul fenomenelor studiate a caracteristicilor esenţiale ale acestora, abandonând pe cele nesemnificative, accidentale.

Folosirea tuturor acestor metode şi tehnici de cercetare nu este posibilă fără existenţa unui suport material respectiv al unui set informaţional de date care şi ele pot fi obţinute din diferite surse sau căi printre care:

- sistemul statistic naţional, departamental sau internaţional (exemplu buletinele statistice FAO);

- studii întreprinse de diferite organisme naţionale sau internaţionale guvernamentale (FAO, CEE, BIRD, Banca Mondială, OCDE);

- lucrări de specialitate de autor sau de colective de autori;- serii de anale sau de buletine informative ale instituţiilor de cercetare;- cercetări proprii (monografii, anchete, experimente economice, bugete

de familie, scenarii, prognoze, proiecte de cercetare proprii sau colaborări interdisciplinare).

Relaţii cu alte ştiinţe şi discipline. Caracterul interdisciplinar al economiei rurale se regăseşte în relaţiile şi legăturile cu alte ştiinţe şi discipline care

Economie rurală15


Relaţiile cu alte ştiinţe şi

discipline

pot fi grupate după cum urmează:

- ştiinţe teoretice fundamentale – economia politică generală din care se desprinde;

- ştiinţe suport: disciplinele şi ştiinţele tehnice agricole în primul rând, dar şi de altă natură;

- ştiinţe metodologice şi de tehnică de calcul–statistice, teoria sistemelor, cibernetică, econometrie, contabilitate;

- ştiinţe colaterale: ştiinţele psiho-sociologice, juridice;- ştiinţe economice speciale: management, marketing, economia mediului

şi altele.

Un loc important în metoda de studiu şi în legăturile cu alte ştiinţe iau cercetările interdisciplinare sub formă de proiecte comune, mai cu seamă cu ştiinţele colaterale precum cele de piaţă, de mediu, ştiinţele psihosociale şi altele.


1. Care este metoda de studiu şi legătura economiei rurale cu alte ştiinţe?


În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Economie rurală16


Obiectul şi metoda de studiu ale Economiei rurale.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 1.1. Organizarea economico-socială a agriculturii; Raporturile sectorului agricol cu restul economiei; Studiul resurselor naturale, economice şi umane ale agriculturii; Studiul fenomenelor şi proceselor economice care au loc în producţia agric olă; Studiul legilor economice care guvernează activitatea din agricultură.

Răspuns 1.2. Principalele funcţii ale economiei agrare sunt Studiul formelor de manifestare a legilor ştiinţei economice în agricultură; Descoperirea de noi legi şi elaborarea de doctrine şi scenarii susceptibile să devină

opolitici economice; Fundamentarea pe criterii economice a repartiţiei teritoriale a producţiei agricole; Studiul oportunităţilor investiţiilor şi eficienţa economică a acestora; Funcţii didactice; Studiul eficienţei economice şi a productivităţii muncii în agricultură.

Răspuns 1.3.Metoda de studiu şi legătura cu alte ştiinţe: Observaţii şi înregistrarea datelor care exprimă fenomenele studiate (cifre, atribuţii,

însuşiri); Metoda comparaţiei; Inducţia şi deducţia, abstarcţia, sinteza; Legătura cu ştiinţele tehnice agricole, cu ştiinţele matematice şi economice ajutătoare,

cu ştiinţele psiho-sociologice, cu economia rurală mondială, cu ştiinţele politice.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

1. Chirilă Ctin., Miron Liliana: Managementul economic al resurselor agriculturii şi dezvoltarea rural-agrară în România. Ed. Universitară, Bucureşti, 2010.

2. Lup Aurel: Introducere în economia şi politica rural-agrară. Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2007.

Economie rurală17

Agricultura. Funcţii, rol şi loc în economie


AGRICULTURA, FUNCŢII, ROL ŞI LOC ÎN ECONOMIE

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2 ……………………………………………………. 19

2.1. Caracteristicile agriculturii ca activitate economică producătoare de bunuri materiale vitale pentru specia umană ……………………….2.2. Funcţiile agriculturii în economia naţională …………………………………………

2.3. Locul şi rolul agriculturii în economia naţională ……………………………………

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2…………………………………………...

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2…………………………………………………….

1923

26

27

27

28

Economie rurală18




caracteristicile agriculturii ca activitate economică; funcţiile agriculturii în economia naţională; locul şi rolul agriculturii în economia naţională.

2.1 Caracteristicile agriculturii ca activitate economică

Necesitatea absolută ar fi prima caracteristică şi în acelaşi timp prima funcţie a agriculturii întrucât producerea hranei condiţionează existenţa şi perpetuarea speciei din topul piramidei trofice omul. După natura şi consecinţele lor asupra economiei în general şi asupra lumii rurale în special, caracteristicile agriculturii pot fi grupate în trei categorii: tehnice şi tehnologice, economice şi sociale, ultimele două categorii fiind în cea mai mare parte consecinţe ale primei categorii. Precizăm, de asemenea, că în cele ce urmează avem în vedere doar caracteristicile agriculturii sectorului primar, respectiv cultura plantelor şi creşterea animalelor.

a) Caracteristici tehnice şi tehnologice . Pământul ca suport şi mediu tehnologic. Ca şi pentru alte obiective

neagricole pământul constituie în primul rând suportul pe care se fixează rădăcinile plantelor, se amplasează diferite obiective construite se fac deplasări. Pentru agricultură pământul cu deosebire stratul superficial – solul - constituie însuşi mediul tehnologic, fiind depozitarul unor substanţe proprii sau introduse artificial (substanţe fertilizante, apă, aer) care intră în constituţia produselor fabricate sau ajută la formarea lor.

Sintetizează materia organică consumabilă de către om. Folosind elementele minerale din sol – rezerve naturale sau adăugate - apa, energia luminoasă şi calorică din atmosferă produce materie organică sub diferite forme, asimilabilă sau folosibilă de către om. Această proprietate este exclusivă şi deci premisă a existenţei speciei umane.

Componentă artificială a ecosistemului terestru. Agricultura construieşte agroecosisteme ancorate în mediul natural pe care are voie să-l exploateze până la nivelul la care acesta nu este degradat.

Participarea organismelor vii, plante şi animale la procesele de producţie. Ele pot fi în stare naturală – spontană - sau rezultatul unui lung şir de ameliorări care le-au multiplicat de multe ori capacitatea de sinteză a materiei organice. De asemenea seminţele speciilor de plante şi produşii animali participă la reproducţie permiţând dezvoltarea autonomă.

Procese tehnologice complexe – biotehnologii cu durate în general lungi şi adaptate cerinţelor şi ciclurilor biologice ale speciilor vegetale sau animale respective.

Neconcordanţă între timpul tehnologic şi timpul de muncă (intervenţie). Ciclul biologic al plantelor şi animalelor impune întreruperi mai lungi sau mai scurte ale intervenţiei umane. Timpii

Economie rurală19


dintre fenofaze, dintre diferitele stări a culturilor sau a animalelor sunt timpi morţi sub aspect tehnologic, a căror durată e foarte puţin influenţabilă de către om. Această caracteristică generează unul din cele mai nefavorabile fenomene sezonalitatea care afectează într-o mare măsură folosirea completă, uniformă în timpul anului a tuturor echipamentelor de lucru inclusiv a forţei de muncă.

Distribuţia neuniformă în spaţiu şi timp – aleatoare – a volumului sau intensităţii resurselor naturale. Fertilitatea diferită a solului dar mai cu seamă variaţiile climatice pe termen mai scurt sau mai lung influenţează productivitatea solului sau a animalelor la aceleaşi cantităţi sau volum de resurse alocate.

Dispersia spaţială. La nivel planetar agricultura se practică pe o treime din suprafaţa uscatului, iar 11% respectiv 1,4 miliarde hectare se cultivă ca arabil. În România fondul funciar agricol reprezintă peste 62% din suprafaţa ţării iar terenul arabil 39,4%. Nici o altă activitate umană nu este atât de dispersată spaţial precum agricultura. Sub aspect tehnic aceasta înseamnă o densitate deosebit de redusă atât a activităţilor cât şi a producţiei. Producţia obţinută la un hectar pe timp de un an variază de la 10-12 tone/ha substanţă uscată în agroeco-sistemele cele mai intensive şi scade la câteva sute de kilograme la hectar în zonele cu vegetaţia spontană ierboasă, sărace.

Existenţa producţiei secundare. Alături de producţia principală, boabe, fructe de obţin în mod automat şi produse secundare, paie, vreji, coceni etc. care sunt de regulă mai voluminoase decât produsele principale. Fie că se folosesc sau nu, înlăturarea lor de pe câmp sau distrugerea lor necesită activităţi şi costuri suplimentare.

b) Caracteristici economice şi sociale. Aspectele economice şi sociale ce caracterizează agricultura sunt în cea mai mare parte consecinţe ale structurii şi specificităţii proceselor tehnologice care se deosebesc în mod radical de cele din industrie sau din alte domenii de activitate economică. Cele mai importante dintre acestea sunt: Investiţii relativ reduse şi recuperabile în timp scurt. Contribuţia

factorilor naturali, gratuiţi la formarea producţiei permit obţinerea unor produse cu eforturi investiţionale mai mici. Totuşi pe măsura intensificării şi modernizării producţiei investiţiile în echipamente, construcţii, amenajări funciare cresc în mod considerabil iar folosirea necorespunzătoare a acestora creşte în mod neeconomic volumul investiţiei pe unitatea de produs.

Fluxuri de cheltuieli pe termen lung în schimbul unor venituri obţinute o singură dată. Întrucât producţia se formează printr-un proces bio-tehnologic sunt necesare avansuri de cheltuieli pe toată durata acestuia (de la câteva luni, la aproape un an) iar recuperarea acestora se face o singură dată, la recoltă, la sfârşitul perioadei de îngrăşare, la tuns, etc.

Dificultăţi în calculul costurilor pe unitatea de produs. Obţinerea mai multor produse, mai ales în ramura creşterii animalelor (lapte, carne, lână) face imposibilă evaluarea costului fiecărui produs în parte întrucât nu se pot evidenţia separat cheltuielile. În aceste cazuri se calculează costul doar la produsul considerat principal (lapte, lână) deducându-se din costuri valoarea celorlalte produse considerate secundare.

Produsele agriculturii au în general piaţă de desfacere sigură. În

Economie rurală20


majoritatea lor alimente, produsele agricole se vând. Cu toate acestea variaţia recoltelor de la un an la altul sau de la o zonă la alta, poate provoca supraofertă sau crize. Apoi posibilităţile de stocare, conservare, prelucrare, pot afecta uneori semnificativ rentabilitatea produselor agricole primare. Politicile protecţioniste statale sau de protecţie a consumatorului pe plan intern pot duce la preţuri de piaţă sub cele de cost ruinând astfel pe agricultori.

Cererea inelastică de produse alimentare în raport cu venitul ca şi insolvabilitatea cererii de subzistenţă de către populaţia cu venituri mici – majoritară - creează adesea dificultăţi în desfacerea produselor.

Veniturile în agricultură sunt mai mici decât în alte ramuri economice. De regulă agricultorii nu au controlul preţurilor nici la propriile produse, ţinute cât mai jos, tot pentru protecţia consumatorilor majoritari urbani, şi, nici asupra imputurilor în condiţiile în care acestea din urmă se cumpără într-un volum din ce în ce mai mare, inclusiv de către gospodăriile ţărăneşti individuale. Este, de altfel, binecunoscut fenomenul foarfecelui preţurilor, constând în creşterea mult mai rapidă a preţurilor echipamentelor şi produselor industriale şi a serviciilor cumpărate de agricultură decât a preţurilor produselor agricole.

Autoaprovizionarea cu unele resurse. Literatura de specialitate menţionează aici în primul rând seminţele, laptele folosit în alimentaţia animală, gunoiul de grajd şi mai puţin forţa de muncă, ultima fiind totuşi cea mai importantă. Modernizarea tehnologică a agriculturii exclude din ce în ce mai mult autoaprovizionarea în sensul propriu al cuvântului. Agricultorul vinde boabe de grâu, orz şi cumpără sămânţa care este un produs străin venit din afară chiar dacă este de origine agricolă, iar diferenţa e sensibilă, în primul rând la preţ. Tot aşa laptele de oaie, de vacă este vândut într-o proporţie din ce în ce mai mare şi înlocuit cu fel de fel de înlocuitori. Singurul produs pe care agricultura nu-l ia din alte medii este forţa de muncă pe care o are în exces şi pe care va trebui s-o plaseze în alte activităţi neagricole pentru a putea progresa.

Costuri suplimentare cu producţia secundară. Tehnologia oricărei culturi începe cu eliberarea terenului de producţia secundară sau de resturi vegetale igienizarea câmpului fie că acestea se folosesc sau nu. Costul ridicat al acestor operaţii obligă agricultorul la practici controversate precum arderea miriştilor şi altele. În ramura creşterii animalelor eliminarea dejecţiilor şi dezactivarea lor ca agenţi poluanţi este una din cele mai costisitoare verigi tehnologice, inclusiv prin investiţii care nu se recuperează prin utilizarea acestora ca îngrăşământ.

Costuri mari cu transporturile. Dispersia activităţilor pe arii întinse, care impun concentrarea (stocarea punctuală definitivă sau provizorie) producţiei în anumite puncte cu distanţe de transport uneori apreciabile, densitatea specifică redusă a produselor generează cheltuieli de transport cu pondere mare în costurile de producţie.

Costuri mai mari cu stocarea şi distribuţia. Produsele agricole atât cele vegetale (cu excepţia cerealelor şi a câtorva produse cu un conţinut redus în apă) sunt cunoscute prin perisabilitate şi imposibilitatea păstrării lor (laptele). Spaţiile de depozitare trebuie să fie spaţioase, de volum mare, dotate cu instalaţii de climatizare, sortare, uscare, uneori refrigerare etc. În funcţie de tipul exploataţiei, aceste cheltuieli fie că se

Economie rurală21


consumă la nivelul fermei sau sunt preluate de distribuitori sau procesatori afectează în final veniturile producătorului primar.

Costuri mari cu echipamentele de lucru. Dispersia şi distanţele mari de locul de muncă, lucrul prin deplasare la câmp deschis, pe teren neamenajat pentru transport, cauzează uzură fizică accentuată, deci cheltuieli suplimentare de întreţinere şi exploatare şi de asemenea, durate de viaţă scurtă pentru maşini şi unelte. Pe de altă parte necesitatea de a efectua majoritatea lucrărilor în perioade optime scurte (uneori de câteva zile) duce la supradotare şi deci la costuri investiţionale suplimentare.

Pământul ca mijloc de producţie şi obiect al muncii. Economia politică de tip marxist percepe fondul funciar ca o resursă complexă care se regăseşte în structura categoriilor economice în două ipostaze, mijloc de producţie, asimilat deci, capitalului fix şi ca obiect al muncii, respectiv capital variabil. În prima ipostază, pământul este un bun peren, dar spre deosebire de alte forme de capital fix nu se uzează, dimpotrivă prin exploatare raţională îşi poate îmbunătăţi calitatea, respectiv valoarea. În cea de a doua ipostază pământul ca mediu tehnologic şi depozitar al unor resurse consumabile (substanţe fertilizante, apă) se comportă ca un obiect al muncii asupra căruia omul acţionează cu ajutorul uneltelor care devin la rândul lor mijloace de producţie. Cu toate acestea nefiind supus uzurii nu intră în structura costurilor de producţie deci nu este o resursă economică. Dimpotrivă în teoriile economice şi în economiile moderne pământul este asimilat ca un bun de capital supus legilor pieţii, are valoare, poate fi vândut sau cumpărat, iar contribuţia sa la formarea producţiei se regăseşte în rentă sau arendă.

Societatea agrară este încă majoritar ţărănească. Populaţia în posesia căreia se află pământul şi care practică agricultura aparţine unei categorii socio-profesionale aparte, lumii rurale deţinătoare a unui patrimoniu cultural unic şi cu totul deosebit de societatea urbană. Micşorarea diferenţelor dintre lumea rurală şi cea urbană efectuează mai mult partea economică materială şi mai puţin cea spirituală.

Test de autoevaluare 2.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1. Care sunt principalele caracteristici ale agriculturii ca activitate economică?


Economie rurală22


2.2. Funcţiile agriculturii în economia naţională

Funcţiile agriculturii

Ca ramură de activitate producătoare de bunuri materiale, agricultura îndeplineşte în cadrul ansamblului economiei naţionale e serie de funcţii unele comune oricărei alte activităţi lucrative, altele caracteristice ramurii. Specificitatea resurselor şi tehnologiilor folosite, natura produselor obţinute conferă agriculturii un anumit rol şi loc în structura economică şi socială la nivel naţional. Cele mai importante din aceste funcţii sunt următoarele:

a) Funcţia alimentară. Literatura de specialitate, cu deosebire cea didactică concepe ca principală funcţie a agriculturii, producerea hranei, respectiv a mijloacelor de subzistenţă fiziologică necesare speciei umane. Datorită importanţei alimentelor în viaţa oamenilor şi monopolului agriculturii, ca producătoare de hrană, această funcţie este adesea percepută ca un fel de sarcină, de datorie a producătorului agricol primar care trebuie să asigure cel puţin hrana comunităţii statale din care face parte, ba chiar şi de aiurea, în numele securităţii alimentare adică a dreptului fiecărui individ de a mânca. Securitatea alimentară în societatea contemporană nu este decât o parte a securităţii generale legată de noţiunea de nivel de trai sub toate aspectele sale de hrană şi până la cele mai sofisticate dorinţe a căror transformare în nevoi vitale se petrece sub ochii noştri cu o repeziciune uimitoare.

b) Furnizoare de materii prime pentru industrie. Cantitativ o parte din ce în ce mică din produsele agricole primare se folosesc în alimentaţie în stare naturală, proaspătă. Din această categorie fac parte în primul rând fructele şi o mare parte din legume. Cele mai multe suferă un proces de transformare mai mult sau mai puţin profund prin tehnologii de tip industrial, industializare, mai nou procesare, activităţi aparţinând sectorului secundar adică industriei. Măcinatul, coptul, sacrificarea animalelor, conservarea (muratul, uscatul) extragerea sucurilor, fabricarea brânzeturilor constituie activităţi şi tehnologii industriale. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu produsele agricole nealimentare, fibre, tutun, piei, blăniţe sau cele care intră în domeniul preparatelor cosmetice farmaceutice etc. Toate acestea constituie o vastă bază de materii prime pentru industria agroalimentară şi uşoară producătoare de preparate din ce în ce mai sofisticate în care produsul agricol primar abia se mai regăseşte atât cantitativ cât şi valoric.â

c) Transfer de venit. Ramurile economice neagricole în special industria de prelucrare a produselor primare agricole beneficiază de un substanţial transfer de venit, în special prin mecanismele pieţei, mai ales prin preţuri. Produsele agricole primare sunt transferate segmentelor din secundar (procesare) şi terţiar (comercializare) la preţuri foarte mici, adesea sub costul lor, iar apoi sunt valorificate de sectoarele din aval la preţuri mult mai mari. Şi întrucât la consumatorul final ajung tocmai aceste produse prelucrate guvernele l-au favorizat totdeauna pe acesta din urmă, la fiecare creştere de preţuri pe piaţă arătând cu degetul spre producătorul agricol primar a cărui materie primă (ca valoare) abia se mai regăseşte în produsele din ce în ce mai prelucrate şi fireşte mai scumpe.

Economie rurală23


d) Piaţă de desfacere pentru maşini, echipamente şi imputuri agricole. Procesul de modernizare al agriculturii înseamnă printre altele creşterea în structura costurilor de producţie a ponderii cheltuielilor materiale toate produse de industria de amonte, tractoare, maşini, îngrăşăminte, combustibili, pesticide. Agricultura devine astfel o vastă piaţă de desfacere care a permis crearea de industrii care lucrează pentru agricultură, dar nu numai pentru agricultura românească. Un însemnat aport la crearea acestor industrii l-a avut însă agricultura românească.

e) Ofertantă de forţă de muncă. Acelaşi proces de modernizare al agriculturii are drept consecinţă o reducere substanţială şi rapidă (poate prea substanţială şi prea rapidă) a necesarului de lucrători în agricultură. Se constituie astfel o suprapopulaţie activă rurală aruncată pe piaţa forţei de muncă la preţuri din cele mai mici. De exodul forţei de muncă ieftine, din mediul rural beneficiază toate celelalte sectoare ale economiei neagricole, inclusiv agriculturile altor ţări care îşi reduc substanţial costurile de producţie folosind mâna de lucru ieftină din mediul rural dar şi din cel urban.

f) Sursă de devize şi factor de echilibru în balanţa comercială externă. În etapa actuală această funcţie este mai mult ipotetică. Pentru ca ea să devină efectivă este necesar ca balanţa schimburilor internaţionale cu produse agricole şi agroalimentare să fie excedentară, adică valoarea produselor agricole sau agroalimentare exportate să fie mai mare decât aceea a produselor importate. Un fenomen deosebit de păgubos în comerţul internaţional cu produse agricole îl constituie practica exportului de produse brute sau cu grad redus de prelucrare (grâu, pulpe de fructe, animale vii) şi importul de făină, preparate alimentare sofisticate, articole de pielărie). Fenomenul este şi el tradiţional şi peren în strategiile comerciale ale tuturor guvernelor care au condus destinele economiei româneşti.

g) Factor important în politica de protecţie a mediului. În structura fondului funciar naţional agricultura ocupă ponderea cea mai mare 61,7%, urmată de păduri 26,1%, ape 3,5%. Fondul funciar agricol în suprafaţă de 14.712 mii ha (date 2004) care face parte integrantă din mediu este gestionat şi exploatat în scopul obţinerii de produse agroalimentare prin tehnologii specifice. În decursul timpului în scopul obţinerii unor cantităţi de produse agricole din ce în ce mai mari, mediul natural a fost agresat pentru a face loc agroecosistemelor din ce în ce mai performante dar în acelaşi timp degradante pentru mediu. S-a început cu pădurile apoi s-a continuat cu spaţiile neîmpădurire pentru a face loc de arătură. Terenul arabil la rândul lui a fost şi este supus unor procese de degradare din ce în ce mai intense, unele ireversibile. Acestea sunt împrejurările în care au luat naştere politicile de mediu în cadrul cărora agricultura este constrânsă ca să exploateze resursele de mediu, pământul şi apa în primul rând, în aşa fel încât să fie împiedicată degradarea lor.

Economie rurală24



1. Care sunt funcţiile agriculturii în economia naţională?


Economie rurală25


2.3. Locul şi rolul agriculturii în economia naţională

Rolul agriculturii în economia

naţională

Locul agriculturii în economia

naţională

În economiile moderne dezvoltate, agricultura ocupă după ponderea valorii bunurilor şi serviciilor oferite societăţii un loc modest. Pentru ţările cu resurse funciare generoase aşa cum este cazul României, rolul pe care-l joacă agricultura în economie este mult mai important decât locul măsurat prin indicatori specifici precum produsul intern/cap.loc sau numărul persoanelor ocupate. În ce priveşte măsurarea ponderii agriculturii în ansamblul economiei naţionale aceasta se face cu ajutorul unor indicatori specifici.

Tabelul 2.1Evoluţia principalilor indicatori de măsurare a ponderii agriculturii

în economia naţională a României - % -

Specificare 1938 1950 1989 1990 2000 2008

Produsul intern brut 30,10 25,70 13,70 21,20 11,1 6,7Valoarea adăugată brută 38,10 27,80 15,20 23,00 12,5 7,5Populaţia ocupată 75,00 74,10 27,50 28,20 33,9 27,5Capitalul fix 75,00 18,60 10,90 10,50 1,9Investiţii 75,00 10,60 16,80 17,24 7,9 3,4

Sursa: Calculat după Anuarele statistice ale României 2003, 2009.

În România ca şi în alte ţări se manifestă aceleaşi tendinţe: Reducerea ponderii agriculturii în produsul intern brut (PIB) şi

valoarea adăugată brută (VAB) de circa 2,5 ori în ultima jumătate a sec.XX;

Reducerea ponderii în structura populaţiei ocupate de peste două ori în aceeaşi perioadă;

Reducerea mai accelerată a ponderii în PIB decât în structura populaţiei ocupate reflectă rămânerea în urmă a productivităţii muncii agricole;

Ponderea mai mare în PIB şi VAB decât în capitalul fix şi în investiţii demonstrează faptul că nu a existat o suficientă susţinere a agriculturii pentru modernizare şi respectiv pentru performanţă;

Reducerea ponderii în export se datorează, pe termen lung, modificării structurii exportului, iar pe termen mediu şi scurt performanţelor modeste în domeniul productivităţii pământului, dar şi datorită efectului foarfecelui preţurilor;

Menţinerea actualelor tendinţe în special ca ritm vor menţine agricultura românească încă o perioadă nedefinită la un nivel redus de productivitate şi în consecinţă de competitivitate.

Decalajele care ne despart atât de comunitatea europeană, în ansamblu cât şi de unele ţări membre sunt încă mari, iar efortul de a le anula sau măcar de a le atenua va fi unul major. Evoluţia din ultimii ani ai principalilor indicatori care stabilesc locul agriculturii în economia naţională, permite degajarea unor concluzii deloc încurajatoare pentru agricultura României:

Atât pe ansamblul Uniunii Europene (UE–15) cât şi în majoritatea ţărilor membre ponderea agriculturii în PIB este în creştere sau cel puţin staţionară ceea ce demonstrează că agricultura devansează ritmul de creştere pe ansamblul economiilor naţionale sau cel puţin menţine acelaşi ritm;

Creşterea ponderii agriculturii în PIB este însoţită de o reducere ponderală a populaţiei ocupate în agricultură, rezultatul fiind o creştere a

Economie rurală26


productivităţii muncii în sectorul primar al agriculturii; Ponderea agriculturii în valoarea brută a capitalului este redusă, ceea ce

reflectă în mod indirect un grad mai înalt de capitalizare pe ansamblul economiei naţionale, decât în agricultură.

Decalajul României comparativ cu oricare din ţările Uniunii Europene este foarte mare. Cel mai mare handicap îl reprezintă nu atât ponderea încă mare în PIB care se justifică oarecum prin resursa agrară (aproape dublă faţă de UE cât ponderea încă foarte mare a populaţiei active ocupate în agricultură). Indicatorul reflectă productivitatea redusă a muncii în agricultură şi în acelaşi timp incapacitatea economiei neagricole de a absorbi suprapopulaţia agrară aptă de muncă.


1. Care sunt funcţiile agriculturii în economia naţională?


În loc de rezumat





Agricultura în economia naţională. Funcţii şi rol.


Răspuns 1.1. Pământul ca suport şi mediu tehnologic; Sintetizează materie organică consumabilă de om şi animale; Paticiparea organismelor vii la procesele de producţie; Neconcordanţă între timpul tehnologic şi timpul de muncă; Dispersie spaţială; Dificultăţi în calculul costurilor pe unitatea de produs; Cerere inelastică de produse alimentare în raport cu veniturile dar desfacere sigură; Costuri suplimentare cu producţia secundară ; Autoaprovizionare cu unele produse (seminţe, îngrăşăminte naturale); Venituri mai mici decât alte activităţi.

Economie rurală27


Răspuns 1.2. Funcţia alimentară; Furnizor de materii prime alimentare şi nealimentare; Important partener pe piaţa internă şi internaţională; Segment important în structura ocupaţională a forţei de muncă; Susţine dezvoltarea altor ramuri economice şi factor de acumulare; Rol în protecţia mediului şi principal ocupant asl spaţiului.

Răspuns 1.3. Ponderea în produsul intern brut (date 2008): 6,7% (în scădere); Ponderea în valoarea adăugată brută: 7,5% ( în scădere); Ponderea în structura populaţiei ocupate: 27,5% (în scădere); Ponderea în structura capitalului fix; 1,9% (redusă); Ponderea în investiţii: 3,4% (redusă).




Economie rurală28

Resursa funciară. Întindere, calitate, utilizare


RESURSA FUNCIARĂ. ÎNTINDERE, CALITATE, UTILIZARE

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3…………………………………………………….. 30

3.1. Caracterizarea pământului ca principală resursă a agriculturii ……………………… 31

3.2. Fertilitatea şi calitatea terenurilor agricole ………………………………………….. 31

3.3. Resnta funciară ……………..……………………………………………………….. 32

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3………………………………………....... 34

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 34

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3………………………………………...………….. 34

Economie rurală29




caracterizarea pământului; fertilitatea şi calitatea terenurilor agricole; renta funciară.

3.1 Caracterizarea pământului ca principală resursă a agriculturii

Scurtă caracterizare a

pământului, principala resursă a

agriculturii

Importanţa agriculturii ca activitate economică, derivă din funcţia de producător unic de hrană care la rândul ei nu poate fi obţinută decât prin exploatarea unor resurse ale naturii, a căror principală componentă este pământul, mediu de viaţă şi factor de producţie pentru plante. În viaţa plantelor, factorii de mediu sau factorii de vegetaţie sunt reprezentaţi de două componente:

- factori cosmico-atmosferici (lumină,căldură,aer, apă atmosferică);- factori edafici (solul, apa din sol, organismele vii din sol, etc).

Cele două componente ale mediului participă în cea mai mare măsură la formarea recoltelor şi constituie împreună ceea ce numim oferta ecologică. Sub acest aspect pământul este un dar al naturii, motiv pentru care din interese politice, ideologia marxistă l-a considerat un bun obştesc, al întregului popor şi a contestat dreptul de proprietate privată asupra lui. Dar din momentul exploatării lui, a intrării în circuitul comercial, deţinător al funcţiei de tezaurizare, pământul devine o resursă economică, cel mai important element al capitalului agricol.

Ca mijloc de producţie şi resursă economică, pământul are unele caracteristici specifice:

- este limitat ca întindere, dar nelimitat ca putere productivă;- este de neînlocuit şi nu poate fi multiplicat;- nu se poate deplasa, iar ca mediu tehnologic este foarte întins,

presupune deplasarea echipamentului de lucru;- este susceptibil de ameliorare - prin investiţii - a capacităţii sale

de producţie;- în calitatea sa de capital, pământul este un bun imobil,

nereproductibil, eterogen, nedisociabil, cumulând diverse funcţii ca producţie, consum, valoare, speculaţie, adăpost, suport fizic;

- factor de bogăţie, autoritate şi prestigiu social.

Test de autoevaluare 3.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt principalele caracteristici ale pământului ?


Economie rurală30


3.2. Fertilitatea şi calitatea terenurilor agricole

Definiţia fertilităţii

pământului

Clasificarea fertilităţii naturale a pământului

Numim fertilitate acea însuşire a solului de a acumula, a păstra şi a pune la dispoziţia plantelor substanţele nutritive, apa, aerul de care au nevoie pentru creşterea şi dezvoltarea lor, însuşire folosită şi amplificată prin munca omului.

În funcţie de gradul de folosire a acestei însuşiri şi de intensivitatea intervenţiei umane asupra solului putem avea:

- fertilitate naturală, determinată de condiţiile climatice, hidrologice, relief, însuşiri fizice, chimice şi biologice ale solului;

- fertilitate economică - dată de capacitatea de a da o anumită producţie prin intervenţia omului cu ajutorul muncii şi a mijloacelor de muncă;

- fertilitatea potenţată - capacitatea schimbată de producţie a terenurilor ca urmare a folosirii mijloacelor economice;

- fertilitatea de tranziţie - capacitatea de producţie la un moment dat în funcţie de intensitatea intervenţiei cu mijloace economice.

În cadrul fertilităţii economice deosebim fertilitatea absolută şi fertilitatea relativă.

- fertilitatea absolută - exprimă cantitatea de produse ce se realizează pe unitatea de suprafaţă care e diferită de la un teritoriu la altul şi se exprimă prin producţia medie la ha;

- fertilitatea relativă este exprimată de cantitatea de produse ce se obţine la unitatea de cheltuieli.

Fertilitatea economică a pământului, relativă sau absolută – este întotdeauna o funcţie de producţie în primul caz şi de costuri în cel de-al doilea:

y = fertilitatea Y – f (x1 x2 …xn) f = funcţia de producţie sau costuri x2 …xn = factori sau cheltuieli


1. Clasificaţi principalele tipuri de fertilitate ale solurilor?


Economie rurală31


3.3. Renta funciară

Definiţiarentei funciare

Clasificarea rentei funciare

Ca definiţie noţiunea nu a evoluat prea mult de la aceea dată de Ricardo potrivit căruia renta reprezintă un profit suplimentar realizat de către agricultorii a căror terenuri sunt mai fertile, ceea ce le permite (celelalte condiţii rămânând egale) să producă la un cost mai redus decât media.

Într-o accepţie mai largă, renta reprezintă de fapt profitul realizat de proprietarii funciari, ca urmare a exploatării pământului. Literatura în domeniu distinge mai multe tipuri de rentă şi anume:

a) Renta absolută, sinonimă cu profitul şi care este încasată de toţi proprietarii funciari în condiţiile unei pieţe normale.Renta de poziţie, rezultă din avantajele (cheltuielile mai reduse cu aprovizionarea şi desfacerea) oferite de distanţele mai mici faţă de centrele de aprovizionare, dar mai ales de cele de desfacere, ţinând seama de volumul transportului şi perisabilitatea produselor agricole.

b) Renta de monopol, reprezintă profitul suplimentar realizat de posesorii unor terenuri limitate ca suprafaţă, ce conferă produselor (vinurilor spre exemplu) calităţi deosebite şi deci preţuri de vânzare mai mari (de monopol).

c) Renta diferenţială, cea mai generală şi cea mai importantă, reprezintă profitul suplimentar realizat de deţinătorii terenurilor mai fertile, care cu aceleaşi cheltuieli obţin randamente mai mari şi deci, costuri de producţie pe unitatea de produs mai reduse, în condiţiile în care preţurile de vânzare se formează în funcţie de costurile de pe terenurile cu favorabilitatea cea mai scăzută. La rândul ei renta diferenţială se prezintă sub două forme:

- Renta diferenţială I, determinată de diferenţa de fertilitate naturală a terenurilor;

- Renta diferenţială II, determinată de potenţarea fertilităţii naturale prin investiţii suplimentare cu capital sub diferite forme: creator de mijloace fixe şi factori tehnologici (îngrăşăminte, seminţe, pesticide, apă).

Renta diferenţială ricardiană (Renta diferenţială I). Analiza, şi, mai cu seamă parametrizarea unui astfel de fenomen în condiţiile actuale după teorii şi legi stabilite cu două sute de ani în urmă, în condiţiile de atunci se dovedeşte a fi un demers deosebit de dificil. Fireşte, elementele de bază care au stat la baza teoriilor rentei funciare au rămas mai mult sau mai puţin neschimbate, cultivăm în continuare aceleaşi terenuri cu grade diferite de fertilitate; producţia agricolă este dispusă în continuare spaţial iar distanţele până la punctele de distribuţie şi de debuşeu influenţează costurile, producătorii agricoli care cultivă terenurile cele mai puţin fertile trebuie să câştige şi ei un minim de profit - renta absolută.

În esenţă, mecanismul de formare al rentei diferenţiale I este următorul: cererea de alimente face ca să fie folosite practic toate terenurile cultivabile indiferent de fertilitate, iar preţurile pe piaţă se formează aşa

Economie rurală32


fel încât şi agricultorii care cultivă terenurile cu fertilitate mai slabă şi care obţin produsele la costuri mai mari să obţină şi ei profit. În schimb, agricultorii care cultivă terenuri cu fertilitate mai bună realizează costuri de producţie mai mici, dar vând produsele la aceleaşi preţuri (mai mari) ca şi cultivatorii de pe terenurile cu fertilitate mai redusă obţinând un venit suplimentar nemuncit – renta diferenţială - a cărei mărime este direct proporţională cu fertilitatea şi productivitatea terenurilor respective. Nu e mai puţin adevărat că în sec. XX şi cu deosebire în cea de a doua jumătate a acestuia, progresul tehnic a schimbat în mare măsură datele problemei în sensul creşterii ponderii factorilor antropici în formarea recoltelor în detrimentul celor naturali.

Principalii factori care au condus la modificarea structurii şi chiar a tipologiei rentei funciare sunt următorii:

progresul tehnic şi tehnologic care a redus mult rolul fertilităţii naturale crescânde sau descrescânde a terenurilor agricole (credem de altfel, că şi aceste legi sunt susceptibile de revizuire);

progresul în transporturi, căi de comunicaţie, mijloace de transport, viteză, costuri;

globalizarea şi politizarea pieţei agricole, integrarea acesteia în aşa-zisul sistem sau complex agroalimentar şi el pe cale de globalizare.

Repartiţia rentei funciare. O lungă perioadă de timp în condiţiile economiei agricole naturale cu infuzie redusă de factori de producţie, legiuitorul, adică statul şi-a adjudecat o parte mai mică sau mai mare din renta funciară prin impozite directe pe teren, vestita foncieră.

În perioada economiei planificate pământul neavând valoare, rolul impozitului agricol pe teren în prelevarea unei părţi din renta funciară s-a redus mult fiind înlocuit prin diferite mecanisme economico-financiare mascate care asigurau statului venituri importante indiferent de rezultatele obţinute în unităţile agricole.

Test de autoevaluare 3.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Ce tipuri de rentă funciară cunoaşteţi?


În loc de rezumat




Economie rurală33



Fondul funciar agricol. Structura folosinţelor


Răspuns 3.1. este limitat ca întindere, dar nelimitat ca putere productivă; este de neînlocuit şi nu poate fi multiplicat; nu se poate deplasa, iar ca mediu tehnologic este foarte întins,

presupune deplasarea echipamentului de lucru; este susceptibil de ameliorare - prin investiţii - a capacităţii sale

de producţie; în calitatea sa de capital, pământul este un bun imobil,

nereproductibil, eterogen, nedisociabil, cumulând diverse funcţii ca producţie, consum, valoare, speculaţie, adăpost, suport fizic;

factor de bogăţie, autoritate şi prestigiu social.Răspuns 3.2.

fertilitate naturală, determinată de condiţiile climatice, hidrologice, relief, însuşiri fizice, chimice şi biologice ale solului;

fertilitate economică - dată de capacitatea de a da o anumită producţie prin intervenţia omului cu ajutorul muncii şi a mijloacelor de muncă;

fertilitatea potenţată - capacitatea schimbată de producţie a terenurilor ca urmare a folosirii mijloacelor economice;

fertilitatea de tranziţie - capacitatea de producţie la un moment dat în funcţie de intensitatea intervenţiei cu mijloace economice.

Răspuns 3.3. renta diferenţială I şi II; renta absolută; renta de poziţie; renta de monopol.




Economie rurală34

Capitalul tehnic al agriculturii


CAPITALUL TEHNIC AL AGRICULTURII

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4………………………………………………….. 36

4.1. Definiţia şi clasificarea capitalului tehnic ………………………………………... 36

4.2. Echiparea tehnică în ramura producţiei vegetale …………………………………. 38

4.3. Investiţiile în agricultură …………………………………………………………. 39

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4………………………………………... 40

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................ 40

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4…………………………………………………. 40

Economie rurală35




definiţia şi clasificarea capitalului tehnic; echiparea tehnică în ramura producţiei vegetale; investiţiile în agricultură

4.1. Definiţia şi clasificarea capitalului tehnic

În contextul prezentei lucrări vom reţine definiţia capitalului tehnic sau real, potrivit căreia, capitalul reprezintă totalitatea valorilor materiale sub forma mijloacelor de producţie, folosite la obţinerea altor bunuri de capital şi a bunurilor de consum. În funcţie de gradul de generalizare sau dimpotrivă, de nevoia de sistematizare, noţiunea de capital poate fi privită din mai multe unghiuri. Spre exemplu, sub aspect juridic, termenul de capital cuprinde toate drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care beneficiază o persoană fizică.

Sub aspect contabil capitalul unei exploataţii de tip societar reprezintă în forma bănească, valoarea patrimoniului compusă din capitalul social, din rezerve, autofinanţări, alte mijloace atrase (credite bancare).În funcţie de posesor de provenienţă sau scopul pentru care a fost creat, capitalul poate fi:

Capital bancar – format din fondurile proprii ale băncilor precum şi ale deponenţilor;

Capitalul bănesc – suma de bani de pe urma cărora deţinătorul obţine un venit;

Capital statutar – format prin contribuţia membrilor unei societăţi; Capital de rezervă – se formează din profit cu scopul reface deprecierea

capitalului social.

În ce priveşte clasificările, capitalul tehnic sau real cuprinde două mari subdiviziuni care se deosebesc între ele după durata de folosire - în ani - şi gradul de folosire într-un singur ciclu sau în mai multe cicluri de producţie.

Capitalul fix. Are o durată de folosinţă mai mare de un an, participă la mai multe cicluri de producţie (anuale sau mai scurte de un an, în zootehnie sau horticultură, spre exemplu), are de regulă o valoare mare pe care o transmite treptat prin uzură fizică sau morală asupra bunurilor produse.

Capitalul circulant. Are o viaţă scurtă, de regulă sub un an, valorile sunt mai mici şi în general se consumă într-un singur ciclu de producţie, transferându-şi întreaga valoare asupra bunului produs. În mod excepţional pentru simplificarea operaţiilor contabile sunt incluse aici şi piese de inventar mărunte dar numeroase, de valoare mică şi care sunt folosite mai mulţi ani.

Economie rurală36


Test de autoevaluare 4.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Clasificaţi capitalul tehnic după valoare şi durata de folosinţă


4.2. Echiparea tehnică în ramura producţiei vegetale

Economie rurală37


Apariţia maşinii cu vapori, dar mai cu seamă a tractorului, au revoluţionat întreg sistemul tehnologic în ramura producţiei vegetale. Încă la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX exista o întreagă sistemă de maşini şi echipamente de lucru în câmp, complet metalice, sau de lemn şi metal cu performanţe inclusiv calitative relativ ridicate.

Generalizarea tractorului pe roţi metalice, pneuri, şenile, purtarea, acţionarea diferitelor agregate şi echipamente de lucru în câmp a fost considerată mai mult decât o revoluţie - o adevărată civilizaţie. Productivitatea a crescut atât de mult, încât după unele estimări (Cailleaux) suprafaţa de teren necesară pentru a hrăni o persoană s-a redus de la 2 ha, în condiţiile utilizării tracţiunii animale - civilizaţia plugului de lemn şi fier, la numai 0,25 ha, în condiţiile forţei motrice a tractoarelor - civilizaţia tractorului.Tracţiunea motorizată se statornicise în Europa de vest, America de Nord, precum şi în alte state cu economii şi agriculturi dezvoltate încă înaintea celui de-al doilea război mondial.

În România tractoarele erau cunoscute încă din primele decenii ale sec.XX, dar până după cel de-al doilea război mondial, numărul acestora, ca şi a principalelor unelte şi echipamente de lucru în câmp, era foarte redus. Cu excepţia locomobilelor şi a batozelor, revenind la fiecare cuplu, peste 20.000 ha, în deceniul al şaptelea al sec. XIX, nu putem vorbi de maşinism în agricultură. La începutul sec. XX, însă, progresele erau vizibile, la o batoză reveneau mai puţin de 1.200 ha, la o semănătoare 478 ha, dar la un tractor peste 100 mii hectare.

În mai puţin de o jumătate de secol (în 1945), parcul de tractoare şi maşini agricole creşte în mod spectaculos. Dacă un tractor revenea încă la peste 1.000 ha, o batoză revenea la numai 657 ha, iar la o semănătoare (mecanică cu tracţiune animală) reveneau 120 ha la o productivitate de 2 ha pe zi la cereale păioase şi la 3 ha la porumb sau floarea-soarelui.

În anii tranziţiei numărul de tractoare (ca şi a altor maşini şi echipamente) a crescut ajungând în 2008, la 174.790 unităţi, ceea ce ar însemna cca. 54 ha arabil la un tractor, situaţie care cu variaţii de câteva ha se perpetuează de mai bine de trei decenii

Test de autoevaluare 4.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt principalele echipamente de lucru utilizate în ramura vegetală?


4.3. Investiţiile în agricultură

Economie rurală38


Pentru obţinerea de bunuri şi servicii, la nivelul exploataţiei agricole se combină în complicate scenarii tehnologice, principalii factori de producţie, capitalul şi munca. O parte din capital (mijloacele de producţie fixe) se formează prin investiţii, respectiv prin alocarea de resurse financiare, în scopul procurării de bunuri şi echipament în vederea obţinerii de bunuri şi servicii, altele decât cele destinate consumului. Ca factor de creştere economică, investiţiile au o importanţă deosebită, acestea constituind principala formă prin care se realizează acumularea de capital. În agricultura ţărilor cu economie dezvoltată, relaţia între volumul şi ritmul de sporire a investiţiilor şi creşterea economică este foarte strânsă.

Ca generatoare de capital fix, investiţiile se supun unor criterii de clasificare specifice ca de exemplu:a) După modul de participare la obţinerea producţiei, investiţiile se grupează în:

- investiţii productive sau direct productive, care participă în mod direct la obţinerea diferitelor produse, fiind incluse în tehnologiile respective: tractoare, maşini şi echipamente de lucru; cumpărări de animale şi adăposturile respective; înfiinţarea de plantaţii de pomi sau vie; amenajări pentru irigaţii, etc.;

- investiţii neproductive sau indirect productive, nu participă direct la obţinerea producţiei dar sunt necesare pentru a asigura întreţinerea şi buna funcţionare a investiţiilor productive: ateliere, remize, drumuri de exploatare, împrejurimi, mijloace de transport, reţele de transport sau comunicaţii, obiective de administraţie şi gestiune (birouri, echipamente de calcul, etc.).

b) După aportul la introducerea progresului tehnic, deosebim:- investiţii de înlocuire a capitalului fix cu obiective noi, dar cu

performanţele celor uzate;- investiţii de modernizare, înlocuirea obiectivelor vechi (tractoare,

echipamente de lucru) se face cu obiective sau echipamente mai performante sub aspectul productivităţii, al consumului de forţă de muncă, grad de poluare.

c) După destinaţia generală, putem avea:- investiţii economice –toate categoriile de investiţii enumerate mai sus;- investiţii social-culturale: locuinţe, cluburi, grădiniţe, alimentări cu apă,

comunicaţii de interes comunitar.d) După sfera de acţiune:

- investiţie specifică, aceea care se raportează direct la unitatea de producţie (ha, cap animal);

- investiţie comună, serveşte mai multe activităţi (ateliere);- investiţie generală, construcţii, obiective edilitare, administraţie.

e) După sursa de finanţare. Pentru realizarea obiectivelor de investiţii se folosesc surse de finanţare diferite ca:

- bugetul statului, lucrări de infrastructură: baraje, prize de apă, canale de aducţiune pentru irigaţii, staţii de pompare, lucrări de protecţie a solului şi a mediului, etc;

- fonduri proprii: amortismente, valoarea reziduală a mijloacelor fixe casate, acumulări de profit;

- atragerea de surse din afara exploataţiei, credite, subvenţii, donaţii.

Economie rurală39


Test de autoevaluare 4.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Clasificarea inverstiţiilor în agricultură.


În loc de rezumat





Caracteristicile şi clasificarea capitalului tehnic


Răspuns 4.1. capital fix; capital circulant.

Răspuns 4.2.În ramura producţiei vegetale sunt utilizate tractoare şi o serie de maşini şi echipamente după cum urmează:

- tractoare ………………………….. 174.790 unităţi;- combine autopropulsate …………… 25.554 unităţi;- pluguri pentru tractor ………….…. 141.512 unităţi;- semănători mecanice …………….. 68.308 unităţi;- prese de balotat ………………….. 5.783 unităţi;- remorci pentru tractor

Întreg parcul de tractoare şi maşini agricole se apreciază a fi deficitar.

Răspuns 4.3.după participarea la obţinerea producţiei: productive – neproductive;după destinaţia generală: social prductive;după sfera de acţiune: investiţie specifică; investiţie comună, investiţie generală;după sursa de finanţare: fonduri proprii; fonduri bugetare; alte surse.




Economie rurală40

Munca în sistemul resurselor agriculturii


MUNCA ÎN SISTEMUL RESURSELOR AGRICULTURII

Cuprins Pagina


5.1. Caracteristicile şi particularităţile muncii în agricultură …………………………. 42

5.2. Productivitatea muncii în agricultură …………………………………………….. 44

5..3. Factorii care influenţează productivitatea muncii în agricultură ………………… 45


Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................ 46


Economie rurală41




caracteristicile şi particularităţile muncii în agricultură; productivitatea muncii în agricultură; factorii care influenţează productivitatea muncii în agricultură.

5.1 Caracteristicile şi particularităţile muncii în agricultură

Caracteristici şi

particularităţi ale muncii în agricultură

Modul de utilizare al resursei umane în activităţile din agricultură are unele particularităţi determinate la rândul lor de specificul agriculturii însăşi ca ramură economică. Desfăşurarea proceselor de muncă în câmp deschis pe arii întinse, utilizarea de tehnologii care includ specii de plante şi animale cu cicluri biologice proprii, utilizarea tehnicii de lucru în mişcare, imposibilitatea de a controla în mod satisfăcător mediul tehnologic şi chiar nesiguranţa rezultatelor preconizate reclamă din partea factorului uman o continuă adaptare la toate aceste condiţii care pe deasupra mai sunt şi schimbătoare în timp şi spaţiu. Literatura de specialitate distinge două categorii de caracteristici sau trăsături ale muncii în agricultură (tehnice şi economico-sociale) ultimele fiind de fapt consecinţele celor dintâi, aşa cum întregul ansamblu de activităţi în agricultură sunt într-un fel consecinţe ale specificului agriculturii ca activitate economică.

Caracteristici tehnice. Acestea nu sunt altceva decât adaptări la specificul de ramură al agriculturii. Cele mai importante dintre acestea sunt:

a) Diversitatea şi absenţa unei specializări înguste. Spre deosebire de industrie, spre exemplu, unde lucrătorul repetă pe toată durata schimbului de lucru şi apoi pe timp nelimitat un număr redus de operaţii într-un spaţiu limitat, în agricultură, cu unele excepţii în ramura creşterii animalelor, lucrurile se prezintă altfel. Se lucrează cu mai multe specii sau sortimente de plante ale căror tehnologii sunt individualizate şi reclamă operaţii specifice, altele pentru diferitele cicluri biologice, cu alte unelte şi adesea în alte spaţii. În aceste condiţii lipsa unei specializări înguste nu pune lucrătorul agricol într-o poziţie de inferioritate profesională în comparaţie cu cel din industrie, ci, mai degrabă poate fi considerat policalificat.

b) Complexitatea. Aparent mai simplă decât munca industrială la banda rulantă, la banc sau la pupitru de comandă, munca în agricultură se caracterizează printr-un grad avansat de complexitate tocmai datorită variabilităţii în timp şi spaţiu a condiţiilor în care se execută.

Există însă şi un alt aspect al complexităţii muncii în agricultură, mai puţin sesizat dar nu lipsit de importanţă. Lucrătorul agricol de cele mai multe ori proprietar şi conducător al propriei exploataţii preia funcţii complexe specifice managementului sau întreprinderii economice precum organizarea, gestiunea, aprovizionarea şi desfacerea şi chiar funcţii de planificare şi previziune.

Economie rurală42


c) Sezonalitatea. Este cea mai importantă (mai ales prin consecinţe) caracteristică a muncii în agricultură, fiind şi ea determinată de ciclul de viaţă al plantelor şi animalelor. Prin pluricultură, prin sisteme tehnologice speciale, sezonalitatea poate fi atenuată într-o oarecare măsură dar nu eliminată.

În ramura creşterii animalelor, în sistem extensiv gospodăresc cu un număr mic de animale din mai multe specii, sezonalitatea se manifestă în mod asemănător cu cel din ramura vegetală. În schimb în complexele de creştere a animalelor pe bază de tehnologii de tip industrial sezonalitatea este practic anulată. Din punct de vedere economic, sezonalitatea afectează în mod negativ şi gradul de folosire al tractoarelor, maşinilor agricole şi al echipamentelor de lucru (unele din ele nu se folosesc decât un număr limitat de zile pe an). Consecinţa cea mai gravă a sezonalităţii muncii în agricultură o constituie imposibilitatea de a se folosi integral fondul de timp de muncă anual al lucrătorului agricol. Dacă pentru aparatul administrativ şi chiar alte categorii de lucrători precum mecanicii agricoli, conducători agricoli se găsesc soluţii pentru a fi retribuiţi ca salariaţi permanenţi, pentru lucrătorii sezonieri din ramura vegetală sezonalitatea înseamnă diminuarea drastică a veniturilor şi insecuritate socială. Sub acest aspect exploataţia familială care nu foloseşte munca salarială este în avantaj.

d) Munca în agricultură reclamă efort fizic mai mare şi se desfăşoară de multe ori în condiţii de inconfort (meteorologic în special). Această caracteristică este reală doar în parte, literatura de specialitate preluând-o aproape neschimbată de pe vremea de când se ara cu boii, se recolta grâul cu secera şi transportul se făcea în saci hectolitrici.

Asemenea munci fie că au dispărut, fie că sunt endemice şi nu mai pot caracteriza munca în agricultură, manevra volanului tractorului şi câteva pârghii sau pedale nu e acelaşi lucru cu a ţine coarnele plugului. Este adevărat că unele lucrări trebuie executate în perioade scurte, uneori pe arşiţă, alteori la temperaturi incomode, dar ele nu durează 280 de zile în medii poluate, precum halele uzinelor sau minele.

Test de autoevaluare 5.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt caracteristicile muncii în agricultură?


Economie rurală43


5.2. Productivitatea muncii în agricultură

În societatea contemporană este unanim recunoscut rolul productivităţii muncii în creşterea şi dezvoltarea economică şi socială a naţiunilor. Se admite chiar că ţările se deosebesc între ele nu atât prin ce şi cât produc, ci cum produc, adică prin nivelul productivităţii muncii.

Concept specific economiei politice productivitatea este definită ca eficienţa cu care sunt utilizaţi factorii de producţie respectiv munca – productivitatea muncii; capitalul – productivitatea capitalului; natura – productivitatea pământului. La rândul ei munca este definită ca o activitate umană care permite printr-un oarecare efort să sporească volumul de bunuri disponibile, necesare satisfacerii nevoilor umane. Această definiţie scoate în evidenţă principalele două caracteristici ale muncii penibilitatea, respectiv necesitatea depunerii unui efort fizic şi psihologic şi utilitatea adică mijlocul prin care prestatorul obţine bunuri şi servicii pentru a-şi întreţine şi îmbunătăţi traiul.

Utilitatea muncii poate fi apreciată la trei niveluri:- pentru executant, munca înseamnă obţinerea unei remuneraţii;- pentru angajator înseamnă posibilitatea de a produce pentru piaţă;- pentru ţară produsul muncii concură la creşterea economică şi la

dezvoltare.

Îmbinarea cât mai armonioasă a celor trei categorii de utilităţi ale muncii poate constitui cea mai importantă realizare a politicii economice a oricărui stat. În schimb disfuncţiile în armonizarea politicii referitoare la forţa de muncă în concurenţă cu resursele capital şi pământ, în cazul agriculturii pot conduce la cele mai grave dezechilibre economice şi sociale.

Explicaţia este simplă. Creşterea productivităţii muncii înseamnă sporirea eficienţei utilizării capitalului tocmai pe seama reducerii ponderale a resursei umane în costurile de producţie. Dar dacă această reducere generează un şomaj de masă, aşa cum se întâmplă azi în agricultura României, efectele benefice ale creşterii productivităţii muncii pe seama progresului tehnic pot avea consecinţe grave, pe termen lung, asupra dezvoltării economice şi mai ales asupra dezvoltării socio-umane.

La modul cel mai general, la nivel naţional, productivitatea muncii se exprimă prin produsul intern brut pe cap de locuitor, iar corelaţia dintre gradul de dezvoltare tehnologică, nivelul produsului intern brut pe cap de locuitor şi progresul economico-social al unei ţări este evidentă.

Test de autoevaluare 5.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care este formula de calcul a productivităţii muncii în agricultură?


Economie rurală44


5.3. Factorii care influenţează productivitatea muncii în agricultură

Prezenţa factorului pământ şi împreună cu acesta întreg ansamblul factorilor ecologici, ca şi a organismelor vii, plante şi animale, cu propria lor rodnicie sau productivitate, imprimă acesteia din urmă caracteristici specifice influenţând-o în acelaşi timp mai mult sau mai puţin.

Calitatea mediului ecologic , solul, clima, alte elemente ale cadrului natural (relief, expoziţie etc.) influenţează uneori puternic dar şi diferit de la un an la altul productivitatea pământului, respectiv nivelul recoltelor. În consecinţă cu acelaşi consum de muncă şi de capital avem aproape în mod obişnuit recolte, deci producţii mai mici sau mai mari care influenţează nivelul productivităţii muncii;

Valoarea biologică a plantelor şi animalelor . Soiul, hibridul, rasa, generaţia au ca principală însuşire productivitatea lor intrinsecă ce se transmite productivităţii muncii prin nivelul producţiei la ha sau pe cap de animal;

Caracteristicile tehnice şi funcţionale ale echipamentelor . Tractoarele, maşinile agricole, diferitele echipamente au de asemenea propria lor productivitate orară pe care o imprimă lucrătorului sau lucrătorilor care le conduc sau le asistă. De altfel întreaga sistemă de maşini agricole prin performanţele ei influenţează productivitatea muncii;

Gradul de calificare al lucrătorilor . Fie că este vorba de conducerea sau mânuirea unui echipament mecanic sau chiar de o lucrare manuală, nivelul de calificare, îndemânarea, experienţa, starea psihică a lucrătorilor, influenţează productivitatea muncii prin creşterea performanţelor echipamentelor şi chiar a întregului parc;

Utilizarea economică a timpului de lucru diurn şi calendaristic . Expresii ca zi lumină, schimb prelungit a măsurat timpul de lucru în agricultură mult timp, după ce în celelalte activităţi productive s-a legiferat timpul de muncă diurn de 8 ore, numit şi schimb de muncă. Sezonalitatea activităţilor din agricultură, lucrul în câmp deschis supus variaţiilor climatice, perioadele uneori foarte scurte în care pot fi efectuate unele lucrări fără a se produce pierderi însemnate, justifică prelungirea timpului diurn de lucru. Aceasta cu atât mai mult cu cât timpul de muncă pentru executarea unei anumite lucrări sau operaţii este normat iar plata muncii se face pe unitatea de lucrare/ha, tonă, ţinând seama de câte unităţi intră într-un schimb sau zi de lucru. Metoda permite calculul productivităţii orare dar mai puţin a celei raportate la un muncitor mediu sau la nivel de exploataţie. În prezent în mod oficial în ţările Uniunii Europene schimbul de lucru respectiv ziua de muncă este evaluată în mod diferit în funcţie de anotimp, adică de intensitatea activităţilor şi anume: 9 ore în lunile ianuarie, februarie, noiembrie şi decembrie şi 10 ore în celelalte luni. Pentru timpul calendaristic anual se socotesc un număr de 280 zile, denumite unităţi de lucru anuale (UTA), sau 2500 ore pentru o persoană aptă de muncă de la 18-64 ani. Pentru persoanele de la 14-17 ani şi la cele de vârstă de peste 65 de ani se aplică un coeficient de 0,7 din normă pentru fiecare zi lucrată.

Economie rurală45


Factorii structurali şi manageriali . La nivel de exploataţie structura de producţie, sistemele de agricultură şi tehnologiile folosite, calitatea managementului influenţează prin rezultate şi performanţe, productivitatea muncii;

Factorii externi mediului exploataţiei . Structura zonală, integrarea în structuri interstatale, politicile economice (preţuri, susţineri financiare) influenţează de asemenea prin rezultate, productivitatea muncii.

Printre dificultăţi în evaluarea productivităţii muncii amintim:- într-un număr mare de cazuri (producţia vegetală în special) putem evalua

productivitatea doar o singură dată pe an la sfârşitul ciclului de producţie;- sunt frecvente cazurile în care în aceeaşi unitate de producţie (ha, cap de

animal) se obţin mai multe produse şi este dificil de a aprecia consumul specific de muncă pentru fiecare produs în parte.

Test de autoevaluare 5.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt factorii care influenţează productivitatea muncii în agricultură?


În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 5




Resursa umană. Productivitate şi factori de influenţă.


Răspuns 5.1. Caracteristici tehnice:

- diversitate şi absenţa unei specializări înguste;- complexitate;- sezonalitate;- efort fizic mare.

Caracteristici psihosociale şi economice:- subocuparea fondului de timp anual;- nivel de retribuire inferior, discontinuu şi incert;- necompetitivitate pe piaţa forţei de muncă;- acces mai redus la educaţie şi formare prtofesională;- lipsa unui sistem de protecţie socială.

Economie rurală46


Răspuns 5.2. Se determină numai productivitatea muncii după formula:

P W – productivitatea muncii W = ─── în care: P – producţia (fizică sau valorică) T T – timpul consumat pentru obţinerea

lui P

Răspuns 5.3. Calitatea sau caracteristicile mediului de lucru; Valoarea biologică (productivitatea) plantelor şi animalelor; Caracteristicile tehnice (productivitatea) echipamentelor; Gradul dee clasificare al lucrătorilor; Utilizarea completă a timpului de lucru; Factori manageriali şi organizatorici.




Economie rurală47

Evoluţia istorică a structurilor şi politicilor agrar-rurale în România


EVOLUŢIA ISTORICĂ A STRUCTURILOR ŞI POLITICILOR AGRAR-RURALE ÎN ROMÂNIA

Cuprins Pagina


6.1. Reformele agrare în agricultura României ………………………………………….. 49

6.2. Structurile agrare în perioada regimului totalitar …………………………………… 52

6.3. Servicii pentru agricultură în perioada regimului totalitar ………………………….. 54




Economie rurală48




reformele agrare în agricultura României; structurile agrare în perioada regimului totalitar; serviciile pentru agricultură în perioada regimului totalitar.

6.1. Reformele agrare în agricultura României

Reforma agrară din anul 1864. Cunoscută şi sub denumirea de Legea rurală din 1864, reforma agrară a fost una din cele mai ample acţiuni de acest gen din această parte a Europei la vremea respectivă. Caracterul antifeudal şi conţinutul social depăşeau cu mult sensul strict de reformă agrară. Ea a deschis calea modernizării societăţii româneşti cu consecinţe esenţiale asupra dezvoltării generale a ţării.

Pentru prima oară în legislaţia românească este recunoscută proprietatea privată absolută asupra pământului considerat capital funciar susceptibil să devină marfă.

Cu ocazia reformei agrare din anul 1864, au fost identificaţi 408.119 clăcaşi, capi de familie reprezentând 63% din populaţia rurală a ţării, care au fost împroprietăriţi cu 1.677,6 mii ha. În acelaşi timp exista ţărănimea liberă, circa 240 mii familii posedând 1.459 mii ha, care reprezenta restul de 37% din populaţia rurală a celor două ţări române.

În Transilvania (inclusiv Banatul, Crişana şi Maramureş) reforma agrară se înfăptuise încă din anul 1848, când un număr de 380 mii iobagi şi jeleri au fost împroprietăriţi cu 2.012,5 mii ha revenind în medie 5,4 ha pe gospodărie.

În următoarele patru decenii (1864-1906) s-au mai făcut şi alte împroprietăriri astfel că în întreaga perioadă au fost puşi în posesie un număr de 629,6 mii ţărani, din care 313,5 mii pe proprietăţile statului şi 316,1 pe proprietăţi particulare. Din suprafaţa împroprietărită de 2572,5 mii ha, 54% aparţinuse statului şi 46% proprietăţilor private.

Răscumpărarea sarcinilor feudale. Legea rurală din 1864, prevedea înainte de împroprietărire eliberarea ţăranilor foşti clăcaşi de obligaţii feudale (clacă, dijmă). Această eliberare trebuia însă răscumpărată, plătită în bani pe care fireşte ţăranii nu-i aveau.

În această situaţie statul s-a substituit lor şi a emis şi înmânat foştilor proprietari titluri de împrumut, aşa-numitele obligaţiuni rurale cu dobândă de 10% anual, în sumă totală de 289,6 mil lei vechi sau 107,2 milioane lei noi (1867), iar ţăranii trebuiau să achite aceste obligaţiuni într-un termen de 15 ani.

Reforma agrară din anul 1921. Condiţiile istorice în care s-a apreciat că o nouă reformă agrară ar putea rezolva problema rurală ţineau în primul rând

Economie rurală49


de situaţia grea a ţărănimii, care plătise cel mai greu tribut uman în primul război mondial.

Reforma agrară din anul 1921, s-a desfăşurat, de fapt, în perioada 1918-1928, dar pe legislaţia din 1921 şi spre deosebire de cele precedente (ca şi de următoarea din 1945) a fost cea mai amplă, fiind împroprietărite un număr de 1.479 mii persoane (din mai mult de 2.300 mii cereri) cu o suprafaţă totală de 3.304 mii ha comparativ cu 516 mii împroprietăriţi cu 1.995 mii ha în anul 1864.

Pe lângă caracterul său profund social împroprietărirea cu pământ a celei mai mari părţi a ţărănimii - reforma agrară din 1921, a constituit un unicat în domeniu şi prin alte caracteristici, printre care:

A fost afectat în cea mai mare parte pământul moşieresc -deci marea proprietate (statul mai dispunea doar de câteva sute de mii de ha) în loturi de peste 100 ha -reducând-o la 15-17% din terenul arabil şi 27-28% din terenul agricol al ţării (V.Axenciuc, 1996).

Împroprietărirea s-a făcut prin vânzarea în masă a pământului (între 5.811 mii ha şi 6.127 mii ha, după unele date) contra sumei de 12.016 mil lei, plătibilă de către ţărani în 15 ani).

Cu ocazia reformei s-au constituit izlazuri comunale, în lipsa cărora ţărănimea era dependentă de marii proprietari şi arendaşi.

În plan economic şi organizaţional s-a redus ponderea exploataţiilor de mari dimensiuni – cu avantajele lor apreciază cei mai mulţi comentatori - iar exploataţia ţărănească de mici dimensiuni a devenit preponderentă.

Reforma agrară din anul 1945. Şi această reformă a fost unică în felul ei, întrucât s-a efectuat în condiţii interne şi externe deosebite. Reforma a avut un caracter pregnant populist (electoral am spune azi), având ca principal scop atragerea simpatiei ţărănimii -clasă încă preponderentă, în România- faţă de noua orânduire social-politică.

Caracterul ipocrit al reformei rezidă în faptul că încă de pe atunci se cunoştea efemeritatea actului care urma să fie anulat doar patru ani mai târziu prin rezoluţia Plenarei CC al PCR din 3-5 martie 1949, cu privire la colectivizarea agriculturii. Sub pretextul desfiinţării oricărei forme de exploatare a ţărănimii de către moşieri şi alte categorii de exploatatori au fost expropriate toate proprietăţile funciare, până la limita de 50 ha, fără a se acorda nici o despăgubire, ceea ce a însemnat de fapt confiscarea pământului.

De asemenea au fost confiscate tractoarele, maşinile şi echipamentele agricole, care spre deosebire de pământ, care a fost parţial distribuit ţăranilor şi a ajuns apoi proprietate obştească privată, acestea au rămas în proprietatea statului constituind parcul de tractoare şi maşini agricole al viitoarelor staţiuni pentru mecanizarea agriculturii.

Reforma agrară din 1945, a fost şi cea mai redusă ca amploare. S-au expropriat 1.444 mii ha, din care 1.058 mii ha s-au distribuit unui număr de 800 mii ţărani, restul rămânând în proprietatea statului. De fapt, exproprierile exploataţiilor de peste 50 ha, au continuat şi după anul 1945,

Economie rurală50


astfel că în anul 1948, statul îşi rotunjise zestrea funciară la 2.871 mii ha teren agricol şi 710 mii ha teren arabil, iar în 1950 (după declanşarea campaniei de colectivizare) patrimoniul funciar agricol al statului însuma 3.086 mii ha (21,5% din total) şi 863 mii ha arabil (9,2% din totalul arabilului la nivel naţional) pământ care va constitui viitorul sector de stat al agriculturii.

Test de autoevaluare 6.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Enumeraţi principalele reforme agrare din România


Economie rurală51


6.2. Structurile agrare în perioada regimului totalitar

Conducerea planificată-dictatorială a economiei necesita crearea în agricultură a unor structuri specifice care să asigure pe de o parte funcţionalitatea agenţilor economici, iar pe de alta controlul strict al partidului-stat asupra întregii activităţi a complexului agroalimentar.

Au fost create structuri aparţinând celor trei sectoare economice cunoscute: primar (unităţi de producţie agricolă propriu-zisă), secundar (de prelucrare sau industrializare – cum se spunea atunci) şi terţiar (filiere comerciale de amonte şi aval precum şi diferite servicii).

Întreprinderile agricole de stat (denumirea fostelor gospodării agricole de stat, începând cu anul 1967). Au funcţionat ca exploataţii cu profil agricol pe terenurile proprietate de stat până în 1990, fără a fi confundate cu sectorul de stat al agriculturii, care în perioada respectivă cuprindea şi unităţile cu profil agricol (cercetare şi altele) pe care le denumim astăzi domeniul public al statului. Sectorul de stat al agriculturii, reprezentat de întreprinderile agricole de stat va cunoaşte o dezvoltare deosebită datorită trecerii în proprietatea sau folosinţa statului a unor suprafeţe de teren din ce în ce mai mari.

Proprietatea agricolă de stat va creşte în continuare ca urmare a unor legi şi alte acte normative ale statului comunist astfel că, în anul 1989, suprafaţa agricolă a statului însuma 4.328,1 mii ha agricol şi 2.103,4 mii ha arabil. Din această suprafaţă, 2.055,5 mii ha agricol şi 1.643,5 mii ha teren arabil, era organizat într-un număr de 411 întreprinderi agricole de stat cu o suprafaţă medie de 5.000 ha agricol şi 4.000 ha arabil pe unitate.

Cooperativele agricole de producţie (CAP). Actul de naştere al proprietăţii cooperatiste în România l-a constituit Decretul 133 din aprilie 1949, urmare a Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949, în care s-a hotărât colectivizarea.

Declanşată în anul 1949, cooperativizarea agriculturii s-a încheiat în anul 1962, când acest sector de proprietate funciară deţinea 8.589 mii ha teren agricol şi 6.481 ha teren arabil, 58,5% şi respectiv 71,7% din totalul pe ţară.

În ultimul an al existenţei sale – 1989 - sistemul colectivist agrar din România reprezenta 58,6% din terenul agricol, 70,% din arabil, deţinea 47,8% din efectivele de bovine, 15,7% din porcine, 34,0% din ovine, 11,6% din numărul păsărilor.

Asociaţiile economice intercooperatiste (A.E.I.) . Au fost constituite ca acţiuni de cooperare între mai multe unităţi de producţie pe principiul avantajelor economice ale economiei de scară, creşterea dimensiunii unităţilor economice până la gigantism, fiind una din obsesiile permanente ale conducerii de partid şi de stat din acea vreme.

Din anul 1969, au început să fie constituite asociaţii economice intercooperatiste de diferite profile între mai multe cooperative agricole, apoi din 1975 şi între cooperative agricole şi unităţi agricole de stat.

Economie rurală52


Profilul dominant a fost cel din ramura creşterii animalelor, 583 de unităţi, respectiv 80,4% din total. Din acestea cele mai multe aveau ca obiect de activitate, creşterea şi îngrăşarea porcilor 196 unităţi, creşterea vacilor de lapte 192 unităţi, îngrăşarea bovinelor 109 unităţi. În acelaşi an 1979, efectivele de animale din asociaţiile economice reprezentau 15% la bovine, 64% la porcine, 7% la ovine (tineret la îngrăşat) şi 51% la păsări, din efectivele totale pe ţară. Din cele 128 asociaţii cu profil vegetal dominau cele viticole, 59 unităţi şi cele pomicole 57 unităţi.

Ca structură de conducere, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii, fiind unităţi de stat, organele de conducere erau aceleaşi ca şi în întreprinderile agricole de stat. În structura organizatorică de producţie unitatea de bază era brigada de tractoare, mai apoi secţia de mecanizare una sau mai multe, dislocată la cooperativa de producţie deservită.

Unitatea de bază era secţia de mecanizare care era constituită dintr-un număr variabil de tractoare cu setul de maşini şi echipamentele aferente. Era condusă de un şef de brigadă, respectiv şef de secţie, salariat al staţiunii de maşini şi tractoare (ca şi tractoriştii-mecanizatori, de altfel) dar subordonat şi cooperativei agricole din a cărui consiliu de conducere făcea parte de drept.

La sfârşitul anului 1989, staţiunile pentru mecanizara agriculturii (SMA) în număr de 573 unităţi aveau pe inventar 116.658 tractoare fizice, din care 72.135 erau repartizate în cooperativele agricole de producţie.

Test de autoevaluare 6.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Enumeraţi principalele tipuri de unităţi agricole din perioada regimului

totalitar


Economie rurală53


6.3. Servicii pentru agricultură în perioada regimului totalitar

Literatura apologetică agrară a timpului (Agricultura socialistă a României pe coordonatele înfăptuirii noii revoluţii agrare) enumără şapte servicii principale pentru agricultură din care exclude pe cel mai important - serviciile de mecanizare - pe care îl consideră cooperare şi include în schimb aprovizionarea tehnico-materială, prima care putea face obiectul cooperării. Activităţile al căror obiect constituia un serviciu pentru agricultură erau următoarele:

1. Servicii de aprovizionare. Aprovizionarea cu imputuri industriale ca şi achiziţionarea de echipamente (tractoare, combine, maşini agricole, etc) se făcea prin bazele de aprovizionare tehnico-materială (BJATM) la nivel de judeţ, pe bază de plan şi repartiţii defalcate pe beneficiari la direcţiile agricole, trusturi sau alte organe coordonatoare şi remise bazei respective.

Uneori echipamente grele, îngrăşăminte, erau dirijate în staţii de cale ferată mai apropiate, dar plăţile se făceau tot la sediul judeţean al bazei prin virament confirmat de filiala băncii agricole la care era arondat beneficiarul respectiv. Pentru serviciile de aprovizionare, bazele de aprovizionare percepeau un comision de ordinul a 2,5% din valoarea mărfii sau echipamentului.

De fapt nici acest gen de activităţi nu poate fi încadrat la categoria servicii. Unităţile de aprovizionare cu imputuri agricole nu erau altceva decât furnizori, chiar dacă în unele cazuri acordau asistenţă tehnică la echipamente mai complicate.

2. Servicii de proiectare, organizare a teritoriului asistenţă pedologică şi agrochimică. La nivel central astfel de servicii presta Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie şi Organizarea Teritoriului (IGFCOT), iar la nivel local (judeţean) Oficiile de Cadastru şi Organizarea Teritoriului Agricol (OCOTA). Acest gen de asistenţă era evaluat la circa 0,4% din cheltuielile anuale ale unităţilor agricole cooperatiste.

Serviciile de asistenţă pedologică şi agrochimică erau asigurate de către Oficiile de Studii Pedologice şi Agrochimice (OSPA) în subordinea direcţiilor agricole judeţene.

3. Servicii de asistenţă pentru exploatarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. La nivel central acestea erau asigurate de către Direcţia Generală Economică de Îmbunătăţiri Funciare şi Construcţii Agricole (DGEIFCA) cu filiale în fiecare judeţ.

4. Servicii de asigurare a seminţelor, materialului săditor şi de protecţie a plantelor. Erau asigurate de către o structură de stat centrală AGROSEM cu filiale judeţene. Dispuneau de echipamente de condiţionare, tratare, ambalare, stocare. Unităţile agricole ridicau de aici seminţele pe bază de repartiţie. În paralel exista reţeaua inspectoratelor pentru controlul calităţii seminţelor cu un corp de aprobatori care verificau actele de origine ale seminţei (provenite din unităţile de cercetare) şi respectarea tehnologiei de producţie.

Economie rurală54


5. Serviciile de asigurare a materialului biologic pentru producţia animală şi sanitar-veterinară. Organizate tot la nivel de judeţ ca Oficii judeţene de reproducţie şi selecţie (OJRS) sub coordonarea direcţiilor agricole.

6. Servicii de reparaţii şi producere a pieselor de schimb pentru echipamente mecanice. Cele mai multe din aceste servicii erau prestate de către staţiunile pentru mecanizarea agriculturii şi de către atelierele mecanice ale întreprinderilor agricole de stat pentru propriile parcuri de tractoare şi maşini agricole. Intervenţii mai radicale sau mai specializate se asigurau de către uzinele constructoare de maşini sau de centre judeţene sau regionale de profil.

7. Servicii de transport. Pentru aprovizionarea tehnico-materială, seminţe şi alte produse de volum mai redus, unităţile agricole foloseau parcul propriu. Pentru transportul recoltei şi a producţiei secundare (paie, în special) se făcea apel la întreprinderile de transport special pentru agricultură (ITSAIA) organizate tot la nivel de judeţ sau la alte unităţi agricole de transport specializate ale statului. Au fost unele din cele mai nefuncţionale servicii.

Test de autoevaluare 6.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care erau principalele servicii oferite agriculturii în perioada 1950-1989?


În loc de rezumat



Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 7 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic


Forme de exploatare a pământului în perioada economiei planificate.

Economie rurală55



Răspuns 6.1. Reforma agrară din anul 1864; Reforma agrară din anul 1921; Reforma agrară din anul 1945; Legea nr.18/1991; Legea nr.1/2000.

Răspuns 6.2. Întreprinderi Agricole de Stat; Cooperative Agricole de Producţie; Asociaţii Economice Intercooperatiste; Gospodării individuale în zonele necooperativizate; Staţiuni pentru Mecanizarea Agriculturii.

Răspuns 6.3. Servicii de mecanizare; Serciii de autoaprovizionare; Servicii de transport; Servicii de furnizarea apei pentru irigat; Servicii de proiectare, organizarea teritoriului; Studii pedologice şi agrochimice.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr.6



Economie rurală56

Eficienţa economică şi rentabilitatea în agricultură

Unitate de învăţare Nr.7

EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEAÎN AGRICULTURĂ

Cuprins Pagina


7.1. Eficienţa economică. Definiţii şi modalităţi de exprimare ………………………….. 58

7.2. Cheltuielile de producţie în agricultură ……………………………………………... 60

7.3. Rentabilitatea în agricultură şi căi de creştere a acesteia …………………………… 62

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 7…………………………………………... 63


Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 7……………………………………………………. 64

Economie rurală57

Eficienţa energetică a agriculturii


Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr.7 sunt:

eficienţa economică : definiţii şi modalităţi de exprimare; cheltuielile de producţie în agricultură; rentabilitatea în agricultură şi căi de creştere a acesteia.

7.1. Eficienţa economică. Definiţii şi modalităţi de exprimare

Lexicul economic a preluat noţiunea de eficienţă din tehnică, noţiune care înseamnă capacitatea unui sistem tehnic de a produce în bune condiţii un efect dorit. Etimologic termenul reprezintă adaptarea din limba franceză a expresiei efficience sau efficacité, respectiv calitatea de a produce un efect pozitiv aşteptat. Raportându-ne la domeniul care ne interesează eficienţa economică = raportul dintre ansamblul efectelor utile (rezultatelor) ce se obţin de pe urma unei activităţi economice şi totalul eforturilor economice (cheltuielilor) pe care le implică acea activitate. Întrucât ambii termeni sunt comensurabili acest raport exprimă relaţia dintre o mărime rezultat şi o mărime consum.

În practică se urmăreşte permanent creşterea eficienţei economice, adică obţinerea unui volum mai mare de bunuri şi servicii (exprimate valoric) pe unitatea de cheltuială, fie prin creşterea valorilor create cu acelaşi volum de cheltuieli, fie prin reducerea cheltuielilor la acelaşi volum de bunuri create.

La nivel naţional eficienţa economică se exprimă sub trei aspecte:- material - prin valorile de întrebuinţare create (cantităţi, calitate,

structură);- valoric - în valoarea bunurilor, serviciilor, acumulărilor băneşti;- social - în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale membrilor

societăţii.Exprimată matematic, formula de calcul a eficienţei (E) este următoarea:

q E = ─── în care: CMT – costul mediu total c P – producţia (nr.unităţi de producţie)

Statistica naţională calculează de regulă eficienţa economică pentru o perioadă de un an, exprimată în produs intern brut (PIB) şi valoare adăugată brută (VAB) (VN), iar diferenţa între ultimul an şi precedentul reprezintă aportul ultimului an la creşterea economică. Cei doi indicatori caracterizează în modul cel mai sintetic eficienţa economică şi socială la nivel naţional, iar raportat la numărul de locuitori reprezintă criteriul cel mai des folosit şi unanim acceptat pentru măsurarea gradului de dezvoltare economică şi socială al unui stat.

Produsul intern brut ca expresie a puterii economice al unui stat, iar raportat

Economie rurală58


pe cap de locuitor al nivelului de dezvoltare economică şi socială se calculează atât la nivel naţional cât şi pe structură, respectiv pe ramuri ale economiei naţionale. În această structură agricultura ocupă o poziţie specială, de o importanţă majoră, chiar dacă ponderea ei în produsul intern brut are o tendinţă de scădere corelată cu nivelul general de dezvoltare economică şi socială.

Poziţia specială a agriculturii în economia naţională este dată de rolul acesteia în satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei între care nevoia de hrană este vitală.

Test de autoevaluare 7.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Definiţi eficienţa economică în agricultură şi modul de exprimare


Economie rurală59


7.2. Cheltuielile de producţie în agricultură

Clasificarea cheltuielilor de

producţie

Categoria economică a cheltuielilor de producţie desemnează totalitatea resurselor consumate pentru obţinerea unui produs (bun material sau serviciu) exprimate în formă bănească.

Orice sistem de clasificare presupune un criteriu măsurabil, un atribut, o însuşire, o perioadă, sau natura însăşi a obiectului sau subiectului clasificării. Pentru cheltuielile de producţie din agricultură economiştii propun următoarele criterii de clasificare:

a) După natura sau conţinutul cheltuielilor : Cheltuieli materiale (inerte). Sunt cuprinse aici o mare diversitate de

materii şi materiale : seminţe, îngrăşăminte, pesticide, combustibili, furaje, energie electrică, apă pentru irigat, amortismentul mijloacelor de producţie fixe precum şi alte materiale care se consumă pe parcursul desfăşurării proceselor tehnologice. Această categorie de cheltuieli deţine ponderea cea mai mare în structura costurilor de producţie, iar în evoluţie ponderea lor va creşte şi mai mult.

Cheltuielile cu munca. Sunt reprezentate de contravaloarea salariilor şi a oricăror alte forme de recompensare a muncii (adaosuri diferite la salarii, prime etc.). Tendinţa descrescătoare a acestei categorii de cheltuieli în structura costurilor de producţie este unanim recunoscută ca semn de progres.

b) După modul cum variază în raport cu volumul producţiei : Cheltuieli fixe sau constante al căror volum rămâne constant sau se

modifică puţin în funcţie de volumul producţiei. Sunt cuprinse aici toate sau aproape toate cheltuielile cu managementul (salarii, birotică, administrative, etc).

Cheltuieli variabile. Acestea pot fi mai mici sau mai mari în funcţie de volumul producţiei (seminţe, îngrăşăminte), anumite categorii de salarii (ale unor lucrători remuneraţi în funcţie de volumul producţiei).

c) După raportul faţă de procesul de producţie şi modul de includere în costurile diferitelor produse :

Cheltuieli directe pot fi repartizate de la început şi în totalitate pe o singură cultură (îngrăşăminte la grâu), sau produs (furaje pentru porcii la îngrăşat). De obicei acestea au ponderea cea mai mare în structura costurilor de producţie.

Cheltuielile indirecte vizează mai multe culturi, produse sau chiar ansamblul activităţii de producţie dintr-o unitate. Se adună într-o evidenţă specială şi se repartizează la sfârşitul anului pe culturi sau produse după anumite chei (suprafaţa culturii, ponderea cheltuielilor directe, etc). Când acestea se referă doar la un grup de produse (plante de nutreţ) sau la o subunitate de producţie (ferma de vaci de lapte) se numesc cheltuieli comune, iar când vizează unitatea în ansamblu (managementul, birotică, servicii administrative, de

Economie rurală60


contabilitate etc.), acestea se numesc cheltuieli generale.

d) După gradul de omogenitate , putem avea: Cheltuieli simple (cu îngrăşămintele sau cu retribuirea la o anumită

cultură), Cheltuieli complexe (birotică, aprovizionare).

De obicei cheltuielile simple sunt cele directe, iar cele complexe sunt cheltuielile comune sau generale.

e) După perioada în care se fac, în raport cu anul bugetar. Numeroase tehnologii din ramura vegetală sau animală se desfăşoară pe parcursul a doi ani calendaristici dar bugetele de venituri şi cheltuieli sunt pe an recoltă. Astfel avem:

Cheltuieli anticipate care se fac în anul anterior anului de plan (ogoare, însămânţări, fertilizări, produşi animali-viţei).

Cheltuieli curente sunt cele care se efectuează în anul curent adică în anul pentru care este întocmit bugetul de venituri şi cheltuieli.

f) După modul de calcul al costului unitar pe produs. În prima fază costurile se calculează pentru produsul brut, aşa cum se obţine la recoltare (grâul de la combină, legumele sau fructele culese, laptele muls). Cheltuielile efectuate până în această fază se numesc cheltuieli de producţie şi servesc la calculul costului de producţie.

Ulterior produsele obţinute se sortează, se ambalează, se stochează, se expediază (sau nu) la beneficiar. Cheltuielile ocazionate de aceste operaţii se numesc cheltuieli de desfacere iar adăugarea lor la cheltuielile de producţie servesc la calcularea aşa-zisului cost complet comercial.

Test de autoevaluare 7.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Clasificaţi cheltuielile de producţie în agricultură după principalele

criterii


Economie rurală61


7.3. Rentabilitatea în agricultură şi căi de creştere a acesteia

Rentabilitatea, conţinut

şi delimitări

Căi de creştere a rentabilităţii în agric ultură

Datorită rolului sau mai precis funcţiei agriculturii de a asigura satisfacerea nevoilor de produse alimentare ale populaţiei, gradul de realizare a acestui obiectiv devine criteriul suprem de apreciere a eficienţei economice a agriculturii. Acceptând acest criteriu trebuie să admitem că eficienţa agriculturii este una economico-socială şi că formula de calcul:

q E = ─── c

adică raportarea volumului valoric al producţiei agricole (q) la volumul total al cheltuielilor angajate în obţinerea ei (c) este prea simplă pentru a o exprima.

Eficienţa economică în agricultură este influenţată de o multitudine de factori naturali, economici, tehnici, organizatorici, conjuncturali.

a) Factorii naturali, condiţiile de climă şi de sol ca şi particularităţile biologice ale diferitelor plante şi animale au încă o mare influenţă asupra eficienţei economice a activităţii din agricultură.

b) Factorii economici:- asigurarea optimă a producţiei cu fondurile şi mijloacele necesare şi

utilizarea lor cât mai raţională; - asigurarea optimă a unităţilor cu forţă de muncă tot mai

calificată şi utilizarea ei cât mai deplină şi uniformă;

c) Factorii tehnici: - creşterea gradului de mecanizare a lucrărilor agricole;- extinderea electrificării şi automatizării proceselor de muncă;- exploatarea raţională a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;- modernizarea mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţii;- utilizarea în producţie a unui material biologic performant.

d) Factori organizatorici:-repartizarea teritorială judicioasă a producţiei agricole vegetale şi

animale, în funcţie de cerinţele acesteia faţă de condiţiile naturale şi economice;

-profilarea, concentrarea, specializarea şi cooperarea în producţie şi integrarea economică;

-organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii în cadrul unităţilor agricole.

e) Factori conjuncturali:- sistemul de preţuri la produsele agricole şi la produsele industriale

folosite în agricultură;- tarifele de plată practicate pentru muncile efectuate în agricultură de

către diferitele unităţi prestatoare de servicii din interiorul sau din afara agriculturii;

- sistemul de impozite şi de taxe, practicat pentru activitatea

Economie rurală62


economică din agricultură;- sistemul de taxe şi penalizări.

Test de autoevaluare 7.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt principalii factori de creştere a productivităţii muncii în

agricultură?


În loc de rezumat





Clasificarea cheltuielilor de producţie în agricultură


Răspuns 7.1. Raportul dintre ansamblul efectelor utile (rezultatelor) ce se obţin de pe urma unei

activităţi economice şi totalul eforturilor economice (cheltuieli) pe care le implică acea activitate.

Se exprimă astfel: rezultate E = ───── efort

Răspuns 7.2. După natură şi conţinut: cheltuieli materiale – cheltuieli cu munca; După cum variază în raport cu volumul producţiei: cheltuieli fixe – cheltuieli variabile; După modul de includere în costurile de producţie: cheltuieli directe – cheltuieli

indirecte; După gradul de omogenitate: cheltuieli simple – cheltuieli complexe; După perioada în care se fac în raport cu anul bugetar: cheltuieli anticipate – cheltuieli

curente;

Răspuns 7.3. Factori economici – asigurarea optimă a resurselor; Factori tehnici – creşterea radului de mecanizare şi automatizare; Factori organizatorici;

Factori conjuncturali: preţuri, tarife, impozite.


Economie rurală63





EFICIENŢA ENERGETICĂ A AGRICULTURII

Cuprins: Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 8……………………………………………………. 65

8.1. Agricultura şi consumul de energie ………………………………………………… 65

8.2. Intrările energetice şi ponderea acestora în agricultură ……………………………... 67

8.3. Analiza energetică a agriculturii. Bilanţ şi randament energetic …………………… 69


Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare………………….............................. 70


Economie rurală64


OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr.8


agricultura şi consumul de energie; intrările energetice şi ponderea acestora în agricultură; analiza energetică a agriculturii: bilanţ şi randament energetic.

8.1. Agricultura şi consumul de energie

Cu toată importanţa pe care o are ca ramură economică strategică, agricultura primară este un consumator modest de energie în comparaţie cu alte activităţi productive. Nu e mai puţin adevărat că luarea în considerare a întregului ansamblu al complexului agroalimentar amplifică mult consumul energetic dar acesta nu poate fi imputat agriculturii propriu-zise.Numeroase analize efectuate mai ales după declanşarea crizei petrolului de la începutul anilor '70, au evidenţiat creşterea vertiginoasă a consumului de energie, atât la producătorul agricol primar, cât şi pe întreg lanţul alimentar.

În Statele Unite ale Americii, spre exemplu, în perioada 1940-1970, consumul energetic alimentar a crescut de peste 3,1 ori, din care 4,2 ori la nivelul exploataţiei agricole, de circa 3,0 ori în sectorul prelucrării industriale şi de 2,9 ori în domeniul comercializării şi al preparării hranei.

Pe structură, însă, energia consumată de producătorul agricol primar reprezenta în 1970 doar 24%, faţă de 39% prelucrarea industrială şi 37% comercializarea şi prepararea hranei. Pentru o pondere a sectorului alimentar de 16,5% din consumul total de energie comercială a Statelor Unite ale Americii, John N. Walker şi Wayne H. Smith propun următoarea structură de consum:

- producţie……………………………………….. 2,9%- prelucrare………………………………………. 4,8%- comercializare …………………………………. 1,3%- prepararea hranei în interiorul căminului……… 4,3%- prepararea hranei în afara căminului…………... 2,8%- transport ……………………………………….. 0,4%

T o t a l 16,5%

Consumul energetic al fermierului reprezintă, aşadar, mai puţin de 3% din total şi mai puţin de 1/5 (17,5%) din energia cheltuită de sistemul alimentar. Prelucrarea industrială, prepararea hranei în casă şi în afara casei consumă cel puţin tot atât sau mai mult decât producătorul agricol pentru obţinerea ei. În ce priveşte structura consumului energetic pentru producţia agricolă aceasta reprezintă, în principal, trei componente: îngrăşăminte 48%, energie motrică 44,0% şi irigaţii 5%.

Economie rurală65


Test de autoevaluare 8.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care este structura consumului de energie la nivel de fermă?


Economie rurală66


8.2. Intrările energetice şi ponderea acestora în agricultură

După analizele efectuate de B.A. Stout pentru perioada 1972-1973, repar-tiţia regională a consumului de energie comercială la nivelul exploataţiei agricole era, în valori relative, destul de diferenţiat, aşa cum rezultă din următoarea structură de consum energetic:

Energia folosită în agricultură din total consum %

Total mondial ………..……………………………….. 3,5 - Ţări dezvoltate ................................................... 3,4

- America de Nord ……………………….…… 2,8- Europa Occidentală ………………… ……… 4,9- Oceania ……………………………..………… 5,6- Ţări în curs de dezvoltare…................................. 4,8- America Latină.. ……………………………….. 3,8- Orientul Apropiat……………………………….. 6,4- Ţări cu economie planificată (foste socialiste)… 3,2

- Europa Orientală şi fosta U.R.S.S……….…………… 3,2

Intrările energetice active directe la nivel de producător cuprind trei forme principale:

energia fosilă, reprezentată în cea mai mare parte prin diferiţi combustibili;

energia electrică; energia termică (aburi), utilizată aproape în exclusivitate de

agricultura practicată în spaţii adăpostite (sere, solarii etc.);

Ponderea cea mai mare o are energia fosilă (carburanţii), peste 50%, urmată de energia electrică şi energia termică. în România, în perioada anterioară anului 1989, energia termică depăşea cu circa 40-50% pe cea electrică, datorită existenţei unei suprafeţe relativ mari de sere şi a unei penurii cronice de energie electrică repartizată cu multă zgârcenie chiar şi pentru irigaţii unde aceasta era de neînlocuit.

O structură a consumurilor energetice la nivel de fermă în agricultura SUA la sfârşitul secolului XX arată astfel:

lucrări mecanice .......................................... 44,6% îngrăşăminte ................................................ 33,7% irigaţii .......................................................... 14,1% pesticide ...................................................... 5,4% alte consumuri ............................................ 2,2%

Total 100,0%

În structura consumului de energie electrică, agricultura deţine, de asemenea, un loc modest. La nivelul anilor `80, spre exemplu, în unele ţări, fost comuniste ca Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, agricultura consuma sub 4% din totalul consumului energetic. În Polonia şi România ponderea agriculturii era de 4,4%, iar în fosta URSS 8,7% din consumul total de energie electrică. Consumuri mari de energie electrică se înregistrează în ţările care exploatează suprafeţe mari în regim irigat folosind sisteme de irigare moderne (cu electropompe).

Cazul României este din acest punct de vedere deosebit de elocvent.

Economie rurală67


Pentru suprafaţa efectiv irigată în anul 1989, circa 2.500 mii ha necesarul de energie electrică se ridica la 2.800-2.900 milioane Kwh, dar în realitate au fost alocaţi (şi consumaţi) doar 1.800-2.000 milioane Kwh (circa 2/3).

Un alt aspect este acela al concentrării consumului în proporţie de peste 75% pe durata celor trei luni de vară (iunie, iulie, august). După evaluările efectuate de către A.Lup (Irigaţiile în agricultura României, 1997) necesarul de energie electrică pentru irigaţii în aceste trei luni ar fi echivalat cu aproape 1/3 din producţia de energie electrică.

Cotele necesare n-au fost alocate ceea ce explică în mare măsură randamentele submediocre obţinute în perimetrele exploatate în regim irigat.

Test de autoevaluare 8.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care este ponderea agriculturii în consumul de energie în diferite ţări?


8.3 Analiza energetică a agriculturii. Bilanţ şi randament energetic

Economie rurală68


Analiza energetică reprezintă o metodă de investigare sau, mai degrabă, un concept original de abordare a proceselor tehnologice, care permite compararea rezultatelor cu efortul depus pentru obţinerea lor, exprimat într-o anumită unitate de măsură.

În mod similar, sistemului valoric, unitatea energetică (calorie, putere, Kwh, joule) permite evaluarea oricărui produs, materie, resursă energetică consumată sau produsă într-un proces tehnologic mai simplu sau mai complex, mergând până la o ramură economică, în unităţi energetice.

Analiza energetică, spre deosebire de cea economică, este de fapt trecerea de la noţiunea de cost la aceea de resursă. Până nu de mult aprecierea rezul-tatelor în agricultură se făcea doar prin intermediul a două criterii de bază:

a) randamentul, exprimat prin producţia medie la unitatea de suprafaţă, cap de animal etc;

b) rentabilitatea, respectiv eficienţa economică a alocării factorilor, în ultimul timp mai căutată, dar cu posibile efecte negative asupra creşterii producţiei.

Analiza energetică şi bilanţul energetic constituie o metodă şi, respectiv, un indicator prin care viitorul economic este abordat nu numai din punct de vedere economic, dar şi după criteriul rarităţii resurselor şi al protecţiei mediului.

La modul cel mai general, analiza energetică compară consumurile (intrările) într-un proces tehnologic, cu ieşirile din acelaşi proces, exprimate în unităţi energetice.

Randamentul energetic. Acesta a fost definit într-o primă formă ca un raport între ieşirile şi intrările totale de energie. Aceasta ar însemna ca la ieşiri să se ia în considerare întreaga biomasă produsă, inclusiv partea vegetală secundară: tulpini, rădăcini etc, care nu sunt folosite. La intrări, de asemenea, ar trebui luate în considerare sursele gratuite de energie, cum este cea solară, spre exemplu. În acest caz am obţine ceea ce putem numi randament ecologic, formulat astfel:

Producţia utilizată de om + producţia neutilizată de omRecologic = ———————————————————————

Consum energie cu valoare + Consum energetic gratuit

În ce priveşte sursele gratuite de energie pentru procesele tehnologice ale producţiei vegetale, acestea sunt reprezentate practic exclusiv de energia solară transformată prin fotosinteză în biomasă cu valoare energetică, dar cu un randament extrem de scăzut (sub 1%).

În agricultura României la nivelul anilor `80, bilanţul şi randamentul energetic aveau următoarele valori: Total agricultură

- Producţia de energie … mil.kcal. 215.769- Consumul de energie … mil.kcal. 190.108

Economie rurală69


- Bilanţul energetic … mil.kcal. 25.661- Randamentul energetic … P/C 1.135

din care: Producţia vegetală - Producţia de energie … mil.kcal. 202.891- Consumul de energie … mil.kcal. 63.041 - Bilanţul energetic … mil.kcal. 139.850- Randamentul energetic … P/C 3.218

Sursa:A.Lup: Irigaţiile în agricultura României. Ed.Agris, Bucureşti,1997

Test de autoevaluare 8.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care a fost bilanţul şi randamentul energetic al agriculturii româneşti în

anii `80.


În loc de rezumat





Metoda analizei energetice a agriculturii. Bilanţ şi randament energetic.


Răspuns 8.1.- producţie……………………………………….. 2,9%- prelucrare………………………………………. 4,8%- comercializare …………………………………. 1,3%- prepararea hranei în interiorul căminului……… 4,3%- prepararea hranei în afara căminului…………... 2,8%- transport ………………………………………. 0,4%

T o t a l 16,5%

Economie rurală70


Răspuns 8.2. Energia folosită în agricultură

din total consum % Total mondial ………..……………………………….. 3,5 - Ţări dezvoltate ................................................... 3,4 - America de Nord ……………………….…… 2,8

- Europa Occidentală ………………… ……… 4,9 - Oceania ……………………………..………… 5,6

- Ţări în curs de dezvoltare…................................. 4,8- America Latină.. ……………………………….. 3,8- Orientul Apropiat……………………………….. 6,4

- Ţări cu economie planificată (foste socialiste)… 3,2 - Europa Orientală şi fosta U.R.S.S……….……… 3,2

Răspuns 8.3.În agricultura României la nivelul anilor `80, bilanţul şi randamentul energetic aveau următoarele valori: Total agricultură

- Producţia de energie … mil.kcal. 215.769- Consumul de energie … mil.kcal. 190.108 - Bilanţul energetic … mil.kcal. 25.661- Randamentul energetic … P/C 1.135




Economie rurală71

Pieţe agricole şi filiere agroalimentare


PIEŢE AGRICOLE ŞI FILIERE AGROALIMENTARE

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 9……………………………………………………. 73

9.1 Definiţia şi structura pieţelor agricole ………………………………………………. 73

9.2. Tipologia pieţelor agricole ………………………………………………………….. 76

9.3. Funcţiile pieţelor agricole …………………………………………………………... 78

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 9 ………………………………………… 79

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................... 79

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 9 ………………………………………………….. 79

Economie rurală72




definiţia şi structura pieţelor agricole; tipologia pieţelor agricole; Funcţiile pieţelor agricole.

9.1 Definiţia şi structura pieţelor agricole

În mod generic cuvântul piaţă (pizza în italiană) desemnează un spaţiu (de regulă în aer liber) special amenajat pentru comerţ de mărfuri cu amănuntul (de obicei produse alimentare şi zarzavaturi). În sens extins, economic piaţa reprezintă mediul în care se tranzacţionează diferite bunuri sau servicii, între cumpărători şi vânzători prin intermediul preţului (Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 2004).

Admiţând sensul extins al definirii pieţei, aceasta devine o categorie economică, o noţiune deosebit de complexă şi ca toate fenomenele complexe se pretează ca obiect de studiu şi analiză la nenumărate clasificări şi grupări după cele mai diverse criterii din care multe se întrepătrund sau se disociază în funcţie de meticulozitatea şi chiar fantezia autorilor. Câteva din aceste criterii şi deci clasificări sunt esenţiale pentru analiza fenomenului şi în consecinţă vor fi expuse în continuare.

Structura pieţelor după numărul de participanţi la schimb (ofertanţi şi solicitanţi). Gruparea pieţelor după acest criteriu are o deosebită importanţă întrucât întreg ansamblul de mecanisme de funcţionare este influenţat, iar consecinţele economice pentru ambele categorii de participanţi la piaţă sunt importante (tab.9.1).

Tabelul 9.1Tipuri de piaţă în funcţie de numărul de participanţi

Sursa: Fr. Phelizon: Dictionnaire de l`économie. Ed. Economica Paris, 1985, p.204.

Aceasta întrucât trăsătura fundamentală a economiei de piaţă este concurenţa care se manifestă în mod diferit în funcţie de numărul actorilor participanţi la tranzacţie şi anume concurenţa perfectă, concurenţa imperfectă şi monopol. În realitate însă în funcţionarea concretă a pieţelor nu se întâlneşte nici concurenţa pură sau pefectă şi nici situaţia de monopol.

Concurenţa pură şi perfectă. Presupune o egalitate între cantitatea de produse, ofertă şi cea cumpărată, adică toate cantităţile oferite spre

Economie rurală73

OfertaCererea

Ofertanţinumeroşi

Ofertanţipuţin

Un singurofertant

Cumpărători numeroşi

Concurenţă perfectă Oligopol Monopol

Cumpărători puţini

Oligopson Oligopol bilateralMonopol-oligopolMonopol-contrat

Un singur cumpărător

MonopsonMonopol-oligopolMonopol-contrat

Monopol bilateral


vânzare să fie absorbite de cumpărători. Preţul astfel obţinut se numeşte preţ de echilibru care grafic se regăseşte în punctul de intersecţie între curbele cererii şi ale ofertei.

Condiţiile ca această stare a pieţei să se realizeze sunt:a) atomicitatea - adică prezenţa unui număr foarte mare de ofertanţi şi

cumpărători, fiecare categorie încercând să-şi maximizeze profitul şi respectiv utilitatea;

b) omogenitatea produselor din punct de vedere calitativ; c) libertatea totală la intrarea şi la ieşirea din piaţă, adică absenţa

oricăror bariere (tehnice, sociale, financiare);d) transparenţă perfectă a pieţei, respectiv cunoaşterea volumului de

produse oferite şi solicitate precum şi a preţului lor;e) mobilitatea totală a factorilor de producţie, adică existenţa acestora

în cantităţi nelimitate, mobilitate şi interşanjabilitate în funcţie de productivităţile marginale.

Piaţa de monopol. Presupune existenţa unui singur ofertant şi a unui mare număr de cumpărători. În această situaţie ofertantul va fixa un preţ (de monopol) care să-i maximizeze profitul care va fi egal cu diferenţa dintre preţul total şi costul total, iar profitul maxim se atinge atunci când Venitul marginal = Costul marginal.

Concurenţa imperfectă (monopolistă) . Se caracterizează prin aceea că numărul ofertanţilor este mare (dar nu infinit), iar aceştia se concurează între ei prin produse distincte şi preţuri diferite.

Firmele ofertante încearcă să-şi facă o clientelă fidelă dispusă a plăti chiar preţuri mai mari, iar în cazul de apariţie unui produs nou ofertantul poate practica vremelnic chiar un preţ de monopol. Acest tip de piaţă este frecvent întâlnit în sectorul agroalimentar.

Piaţa oligopolistică. Este asemănătoare cu concurenţa imperfectă, numărul cumpărătorilor este mare, dar cel al ofertanţilor este foarte redus astfel că aceştia din urmă profită, influenţând piaţa prin preţuri şi cantităţile de produse oferite. Între firme există concurenţă dar şi înţelegeri (deşi legislaţia ţărilor industrializate le interzice) pentru practicarea unor preţuri comune asemănătoare celor de monopol.

Sunt date ca exemplu industriile din amonte (tractoare şi maşini agricole, îngrăşăminte, pesticide) furnizorii de carburanţi. În revanşă producătorii reuniţi în cooperative puternice îşi impun şi politica de preţuri funcţionând aproape oligopolistic.

În România în perioada actuală producătorul agricol primar atomizat şi neorganizat este prins ca într-un cleşte între formaţiile oligopoliste atât din amonte cât şi din aval (patronate de tot felul) mult mai bine organizate.

Economie rurală74


Test de autoevaluare 9.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Definiţi pieţele agricole şi daţi clasificarea acestora după numărul de

participanţi


Economie rurală75


9.2. Tipologia pieţelor agricole

Spre deosebire de pieţe în general, pieţele agricole au ca mărfuri de schimb produsele agricole primare şi, de asemenea, produsele agricole prelucrate de către industriile din aval, alimentare şi nealimentare. Pieţele de bunuri agricole şi de produse agroalimentare propriu-zise se încadrează într-o adevărată tipologie şi se grupează după anumite criterii, dintre care cele mai importante sunt:

a) După locul pe care-l ocupă în sistemul agroalimentar (Malassis şi Ghersi, 1992):

- Pieţele produselor agricole de bază la nivelul agriculturii;- Pieţele produselor agroalimentare la nivelul industriei alimentare;- Pieţele de consum la nivelul menajelor;- Pieţele internaţionale pentru fluxurile de export şi import la nivel

mondial.

b) După natura bunurilor tranzacţionate. Cu toată diversitatea lor, bunurile tranzacţionate în sfera agriculturii pot fi grupate după acest criteriu în:

- Piaţa de bunuri agricole destinate consumului alimentar sau nealimentar, direct sau prelucrate;

- Piaţa de factori de producţie: maşini, echipamente, îngrăşăminte, combustibili, energie etc;

- Piaţa funciară, din ce în ce mai dinamică;- Piaţa forţei de muncă, în care agricultura apare ca principal ofertant.- Piaţa de capital. Spre deosebire de piaţa muncii în care oferta este

abundentă, agricultura se confruntă cu o lipsă cronică de capital de exploatare. Aici ofertanţii sunt băncile care îşi impun cu autoritate discreţionară condiţiile din ce în ce mai dure.

c) După gradul de întindere spaţială şi geografică. După acest criteriu, pieţele se împart în:

- Pieţe locale, cu perimetre în general mici şi dispersate, dar multe ca număr, astfel că ele acoperă de fapt întregul spaţiu naţional;

- Pieţe la nivel naţional de obicei organizate pe produse (piaţa sfeclei de zahăr, a vinului, a grâului);

- Pieţe internaţionale, profilate pe produse sau pe grupe de produse practicate de asemenea de agenţii economici (în general angrosişti) specializaţi.

d) După gradul de dispersie referitor la volumul şi amploarea sortimentului de produse pe care le cuprind:

- Pieţe dispersate, unde domină comerţul en detail;- Pieţe concentrate unde domină comerţul de gros, burse, pieţe de

gros, super şi hipermagazine, care practică şi comerţul en detail.

e) După poziţia pe care o au faţă de producătorul agricol primar:- Pieţele imputurilor şi serviciilor solicitate de agricultură şi care sunt

în general pieţe de amonte.- Pieţe de aval care sunt în general pieţe de desfacere a produselor

agricole primare care şi ele pot fi: pieţe de gros practicate în general

Economie rurală76


de intermediari; pieţe ţărăneşti; târguri periodice şi alte forme.

Test de autoevaluare 9.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Clasificaţi pieţele agricole după principalele criterii


Economie rurală77


9.3. Funcţiile pieţelor agricole

Derivate din funcţiile agriculturii, pieţele agricole sunt în mare măsură modul concret în care agricultura se integrează în economie şi îşi îndeplineşte propriile atribuţii în cadrul sistemului economic naţional, printre care cea mai importantă este, fără îndoială, oferta de produse agroalimentare.

În acest context principalele funcţii ale pieţelor agricole sunt: Oferta de produse agroalimentare primare pentru consum

alimentar în stare proaspătă (legume, fructe), brută (cereale) sau ca materie primă pentru industria agroalimentară.

Crearea de disponibilităţi pentru export în măsura în care se realizează excedente;

Constituirea de stocuri de rezervă la nivel naţional; Absorbţia de produse industriale, mijloace de producţie, factori de

producţie (maşini şi utilaje, îngrăşăminte, produse ale industriei chimice şi farmaceutice). Prin acest schimb de produse piaţa agricolă contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea unor importante ramuri industriale. În acelaşi timp pe măsura dezvoltării ruralului, aceasta devine o piaţă din ce în ce mai activă pentru bunuri agricole şi neagricole solicitate de populaţia de la sate;

Ofertă de forţă de muncă pentru ramurile economice neagricole cu deosebire pentru industria agroalimentară şi servicii;

Rol crescând pe piaţa de capital. Pe măsura modernizării tehnologice şi a intensificării, agricultura devine un important solicitant de credite fiind un factor din ce în ce mai activ pe piaţa de capital.

În concluzie, se poate afirma că prin funcţiile lor pieţele agricole integrează agricultura în circuitul economic naţional şi internaţional în măsura în care devine mai modernă şi prin aceasta mai productivă.

Test de autoevaluare 9.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt principalele funcţii ale pieţelor agricole?


În loc de rezumat




Economie rurală78



Rolul şi clasificarea pieţelor agricole.


Răspuns 9.1.Mediul în care se tranzacţionează diferite bunuri sau servicii, între cumpărători şi vânzători prin intermediul preţului. După numărul de participanţi pieţele pot fi:

Tipuri de piaţă în funcţie de numărul de participanţi

Răspuns 9.2.Pieţele de bunuri agricole şi de produse agroalimentare se încadrează în funcţie de anumite criterii într-o anumită grupă tipologică după cum urmează:a)după locul pe care-l ocupă în sistemul agroalimentar: produse de bază, produse ale

industriei alimentare, produse de consum, pieţe internaţionale;b) după natura bunurilor tranzacţionate: piaţă de factori de producţie, piaţa de bunuri

agricole, piaţa funciară, piaţa fortţei de muncă, piaţa de capital;c) după radul de întindere spaţială sau geografică;d) după gradul de dispersie: dispersate, concentrate, pieţe de gross, hiper şi

supermagazine, burse;e) după poziţia pe care o ocupă faţă de producătorul agricol: pieţe de amonte (de

inputuri), pieţe de aval, pieţe ţărăneşti.

Răspuns 9.3. ofertă de produse agroalimentare primare; crearea de siponibilităţi pentru export; constituirea de stocuri de rezervă; absorbţia de produse industriale; ofertă de forţă de muncă; rol crescând pe piaţa de capital.




Economie rurală79

OfertaCererea

Ofertanţinumeroşi

Ofertanţipuţin

Un singurofertant

Cumpărători numeroşi

Concurenţă perfectă Oligopol Monopol

Cumpărători puţini

Oligopson Oligopol bilateralMonopol-oligopolMonopol-contrat

Un singur cumpărător

MonopsonMonopol-oligopolMonopol-contrat

Monopol bilateral

Strategii şi politici agroalimentare


STRATEGII ŞI POLITICI AGROALIMENTARE

Cuprins Pagina


10.1 Premisele istorice ale integrării europene ................................................................. 81

10.2. Cronologia integrării europene ................................................................................ 83

10.3. Instituţiile de coordonare ale Uniunii Europene ..................................................... 85



Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10……………………………………………......... 87

Economie rurală80




premisele istorice ale integrării europene; cronologia integrării europene; instituţiile de coordonare ale Uniunii Europene.

10.1. Premisele istorice ale integrării europene

În perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial, odată cu separarea celor două sisteme social-politice în lagărul ţărilor capitaliste şi lagărul socialist (care după estimările vremii reprezenta circa 1/6 din populaţia globului) modelele economice s-au separat şi ele urmându-şi fiecare direcţia proprie de conduită.

În primul caz, ţările cu regimuri politice democrate şi-au continuat dezvoltarea economică pe principiile economiei de piaţă în timp ce în statele din centrul şi estul Europei intrate în sfera de dominare a fostei Uniuni Sovietice s-au instaurat economii planificate sub controlul strict al regimurilor politice totalitare.

O trăsătură comună caracteriza însă, în această perioadă mai toate economiile ambelor sisteme, urmele războiului, distrugerile de tot felul a căror principală consecinţă, firească de altfel, era penuria de alimente. Agricultura, singura ramură economică ce putea să rezolve problema hranei era şi ea distrusă în cea mai mare parte. În aceste condiţii nu e de mirare că refacerea agriculturii a constituit unul din primele şi cele mai importante obiective ale politicilor economice în ambele blocuri, fireşte pe baza unor ideologii, doctrine şi instrumente diferite.

Cu toate că politica agrară constituia în această perioadă o componentă majoră a politicilor statale aceasta nu se putea manifesta în afara unor politici economice generale nu numai la nivelul fiecărui stat, dar inclusiv la nivelul unei comunităţi pluristatale. Necesitatea unificării resurselor şi strategiilor mai multor state europene în scopul dezvoltării a fost enunţată public pentru prima oară după război, încă în 1946, când, Winston Churchill propunea crearea Statelor Unite ale Europei.

Prima formaţiune de cooperare economică a fost OECE care va deveni în 1961 OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică) cu un număr de 24 de state în 1977 şi 30 de state din Europa şi Asia în anul 2001.

În mod analog în cadrul blocului sovietic a luat fiinţă în anul 1959, pe baza unui tratat din anul 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc - CAER. Constituit după ideologia şi modelul economic sovietic, CAER a avut ca scop real aservirea economică faţă de fosta URSS atât în plan economic cât şi în cel politic

Economie rurală81


Test de autoevaluare 10.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt principalele etape ale integării europene anterioare Tratatului

de la Roma?


Economie rurală82


10.2. Cronologia integrării europene

Încă din 1946, într-un discurs ţinut la Zurich, W.Churchill sugerează crearea Statelor Unite ale Europei, în anul 1948 este creată Organizaţia de Cooperare Economică Europeană (OECE) pentru repartizarea ajutorului american, conform planului Marshall. În această structură, au fost cuprinse un număr de 18 ţări vest-europene şi de asemenea Turcia ca membră a NATO (pact militar de apărare, care cuprindea la data înfiinţării SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Canada, Norvegia, Danemarca, Portugalia, din 1949, Turcia şi Grecia, iar din 1954, şi fosta RFG).

1944. Este creată Uniunea Vamală a Belgiei, Olandei şi Luxemburgului sub denumirea de Benelux.

1949. Este creat Consiliul Europei, cu sediul la Starsbourg, care urmăreşte cooperări interguvernamentale, culturale, sociale, tehnice, precum şi încheierea de convenţii europene.

1951. Este semnat Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA) numită şi Tratatul de la Paris. Ţările semnatare au fost: Franţa, RFG, Italia şi ţările Benelux.

1957 (25 martie). Se semnează Tratatul de la Roma pentru fondarea Comunităţii Economice Europene (CEE), numită şi Piaţa Comună. A fost creată, de asemenea – Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică (Euratom). Ţările semnatare sunt cele şase din CECA.

Evoluţia cronologică a integrării europene. La 1 ianuarie 1958, intră în vigoare Tratatul de la Roma, actul constitutiv al actualei Uniuni Europene cu un număr de şase ţări: Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi RFG. Această structură a avut cea mai lungă istorie (15 ani) de-a lungul căreia, Piaţa Comună şi-a dovedit viabilitatea economică, astfel că rând pe rând ea devine atractivă şi pentru alte state, care vor solicita integrarea. În continuare, au solicitat integrarea şi au fost cooptate în cadrul uniunii, periodic grupuri de ţări sau ţări izolate, după cum urmează:

1973: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, ultimele cu regimuri politice democratice de după război.

Cu un număr de 15 state, Europa celor 15 va constitui o adevărată forţă economică recunoscută la nivel mondial grupând o populaţie de 370 milioane locuitori devenind primul exportator mondial (20% din piaţă), al doilea exportator mondial de produse agroalimentare, şi, de asemenea al doilea importator mondial de produse agricole şi alimentare. Această ultimă structură va avea de asemenea o viaţă relativ lungă, până în 2004, când Consiliul European va hotărî o nouă lărgire (a cincea) a Uniunii Europene, inclusiv cu ţări din Europa Centrală şi de Est, provenind din fostul bloc al ţărilor cu regimuri totalitare.

Extinderea Uniunii Europene din anul 2004, prin aderarea a încă 10 ţări

Economie rurală83


(Republica Cehă, Estonia. Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia) a însemnat:

Creşterea populaţiei de la 380,8 mil.locuitori la 452,9 mil.locuitori (cca.20%);

Creşterea suprafeţei agricole de la 140 mil.ha la 178,5 mil.ha.

După aderarea României şi Bulgariei, suprafaţa agricolă a UE a crescut la cca.200 mil.ha revenind cam 1,44 ha pe locuitor, ceea ce însemnă o sporire substanţială a potenţialului agricol în cadrul căreia România are o pondere de circa 7,4%.

Test de autoevaluare 10.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Enumeraţi ordinea aderării diferitelor state la U.E.



Economie rurală84


Uniunea Europeană este o structură interstatală integratoare, se pare unică în istorie, deci fără un precedent care să fi servit drept model. În Coordonarea sau guvernarea Comunităţii Europene este asigurată instituţional de către: Consiliul European, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi ca organe de decizie şi de asemenea de două organe consultative: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.

Consiliul European. Este compus din şefii de stat şi de guverne şi constituie organul suprem de orientare politică. Deciziile sunt luate în condiţii de unanimitate.

Consiliul de miniştrii. Este organul decizional al Uniunii Europene şi este compus din reprezentanţii fiecărui stat membru la nivel ministerial, dar miniştrii se schimbă în funcţie de ordinea de zi a întrunirii: agricultură, muncă şi afaceri sociale, etc. Preşedinţia este asigurată prin rotaţie pentru perioade de câte şase luni. Deciziile sunt luate în unanimitate sau cu o majoritate calificată (în funcţie de puterea economică a fiecărui stat membru). Consiliul de Miniştrii este asistat de către un comitet al Reprezentanţilor Permanenţi ai Statelor (ambasadori).

Comisia Europeană. Este constituită dintr-un număr de comisari (20 în structura UE-15, în care spre exemplu, Franţa are un număr de doi comisari – unul pentru ştiinţă, cercetare, educaţie şi tineret şi altul pentru probleme economice şi financiare). Comisia are doar drept de iniţiativă în domeniul legislativ, propune decizii pentru Consiliul de Miniştri, controlează aplicarea tratatului şi asigură gestiunea fondurilor comunitare. Este organul executiv al U.E. fiind asistată de diverse comitete. Este aleasă pentru un mandat de câte cinci ani.

Parlamentul European. În structura UE-15, era compus dintr-un număr total de 626 deputaţi (din care Franţa 87, spre exemplu). Este ales direct de către cetăţenii fiecărei ţări pentru câte un mandat de cinci ani şi îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii:

- în domeniul instituţional, are putere de investire a Comisiei, reîntărind puterea politică a acesteia;

- în domeniul bugetar, are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor nonobligatorii sau fonduri structurale şi are puterea de a aproba sau respinge bugetul global, dar nu poate modifica cheltuielile obligatorii (FEOGA).

Curtea de Justiţie. Este constituită dintr-un număr de judecători numiţi pentru o perioadă de şase ani şi exercită atribuţii specifice având dreptul de a acorda amenzi statelor membre pentru nerespectarea hotărârilor sale.

Curtea de Conturi. Reprezentată de câte un membru pentru fiecare stat ales pe o perioadă de şase ani. Controlează gestiunea financiară a comunităţii.

Comitetul Economic şi Social. Este un organ consultativ compus

Economie rurală85


dintr-un număr de membri (222 în structura UE-15) pe diferite probleme. Comitetul este consultat pentru un număr mare de decizii şi poate de asemenea emite avize din proprie iniţiativă.

Comitetul Regiunilor . Şi acesta este un organ consultativ cu acelaşi număr de membri ca şi precedentul. Reprezintă colective locale şi regionale şi este consultat în probleme specifice regiunilor sau diferitelor comunităţi locale.

Test de autoevaluare 10.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care este componenţa instituţiilor de coordonare ale UE?


În loc de rezumat



Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 care urmează să o transmiteţi cadrului didactic


Istoricul integrării europene.


Răspuns 10.1. 1944: Uniunea vamală a Belgiei, Olandei şi Luxemburgului; 1949: Consiliul Europei cu sediul la Strasbourg; 1951: Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

Răspuns 10.2. 1958 (1 ianuarie) intră în vigoare Tratatul de la Roma cu un număr de şase ţări

fondatoare: Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi R.F.Germania; 1973: aderarea Marii Britanii, a Irlandei şi Danemarcei; 1981: aderarea Greciei; 1986: aderarea Spaniei şi Portugaliei; 1995: aderarea Austriei, Finlandei şi a Suediei; 2004: aderarea Cehiei, Ciprului, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Ungariei,

Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei; 2007: aderarea Bulgariei şi a României.

Răspuns 10.3. Consiliul European compus din şefii de state şi guverne ale ţărilor membre;

Economie rurală86


Consiliul de Miniştrii compus din reprezentanţi ai fiecărui8 stat; Comisia Europeană, compusă dintr-un număr de 27 de comisari, câte unul din fiecare

stat membru; Parlamentul European, compus din 785 deputaţi, dinb care României îi revin 35 de

deputaţi. Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social, Comitetul

Regional.




Economie rurală87

Integrare europeană. Globalizare


INTEGRARE EUROPEANĂ. GLOBALIZARE

Cuprins Pagina


11.1 Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană………………………... 89

11.2. Producţia vegetală ………………………………………………………………… 90

11.3. Producţia animală ………………………………………………………………… 92




Economie rurală88




negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană; producţia vegetală; producţia animală.


Încă din decembrie 1994, la Summitul de la Essen, Consiliul European a decis oportunitatea lărgirii Uniunii Europene cu unele state din Europa Centrală şi de Est, printre care Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Bulgaria şi România. Primele cinci dintre acestea cu altele cinci vor fi admise în UE în 2004, iar România şi Bulgaria abia la 1 ianuarie 2007.

Pregătirile pentru aderare au început însă mult mai devreme. Încă din anul 2000, România a elaborat Programul Naţional de Adoptare al Acquisului Comunitar, iar în decembrie 2001, a fost transmis Documentul de Poziţie – Capitolul 7 Agricultura. Negocierile propriu-zise s-au desfăşurat în perioada noiembrie 2002-iunie 2004.

Durata negocierilor a fost lungă, anevoioasă, iar rezultatul acestora a stat sub semnul unui anumit provizorat, aderarea fiind hotărâtă pentru data de 1 ianuarie 2007.

În mod concret negocierile urmau să integreze agricultura României în agricultura comunitară în limitele impuse de Politica Agricolă Comună, principalele aspecte fiind următoarele:

Parametrizarea agriculturii româneşti sub raport dimensional, structural şi calitativ.

Stabilirea cotelor de producţie în funcţie de capacitate, autosuficienţă internă, participarea la piaţa externă.

Armonizarea legislativă potrivit Acquisului comunitar. Termene de asimilare a parametrilor negociaţi. Instrumente de gestiune financiară. Integrarea în politica de dezvoltare rurală şi protecţia mediului.

Test de autoevaluare 11.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Enumeraţi principalele probleme ale adaptării agriculturii româneşti în

vederea aderării la UE


11.2. Producţia vegetală

Economie rurală89


Potrivit structurii folosinţelor fondului funciar, producţia agricolă cuprinde: suprafeţele cultivate în teren arabil; plantaţiile de vii şi pomi; pajiştile naturale, păşuni şi fâneţe.

a) Culturile în teren arabil. Au fost stabilite suprafeţele, randamentele la hectar şi producţia totală, din care necesarul pentru consum intern şi diferenţele în plus sau minus (tab.11.1).

Tabelul 11.1Suprafeţele şi producţiile estimate a se obţine în teren cultivat în arabil

CulturaSuprafaţa

ha

Randament estimat

t/ha

Producţiade referinţă 2007 tone

Necesarpt. consum intern tone

Excedent/deficittone

Culturi în arabil total 7012666din care:- grâu 2272809 2,65 6022944 4290000 +1732944- orz+orzoaică 569531 3,10 1765515 1450000 +315545- Porumb 2894145 3,50 9968508- Sorg 2755 1,50 4133 8385000 +1587641- Floarea-soarelui 891687 1,30 1159194 825000 +334194- Soia 70650 2,00 141300 350000 -208700- Plante textile(in,cânepă) 1378 3,50 4822Alte culturi în arabil 355711din care: - cartofi 247000 13,4 3309800 3191000 +118800- legume 206400 17,9 3694560 3768000 -73440- tutun 9100 1,77 16000 35000 -19000- sfeclă de zahăr 50762 23,00 1167529- orez 500 1,28 640

- hamei 177 0,74 164Sursa: Documentul de poziţie nr.7 Agricultura.

Cifrele din tabel demonstrează că potenţialul de producţie al agriculturii româneşti a fost subevaluat începând cu fondul funciar arabil, 7.012,7 mii ha faţă de 9.422,0 mii ha (respectiv 74,4%). În ce priveşte structura culturilor în arabil, aceasta se caracterizează printr-un profil deosebit de extensiv în ce priveşte suprafeţele ce urmează a fi cultivate cu principalele specii vegetale.

Ponderea cerealelor, spre exemplu, în structura arabilului cultivat depăşeşte 81%, raportat la suprafaţa eligibilă de 7.012,7 mii ha şi 61% raportată la suprafaţa arabilă reală de 9.422 mii ha, în timp ce în UE-15 ponderea cerealelor în arabil este de cca. 48%. Apar ca subdimensionate culturile:

- soia 70.650 ha, mai puţin decât se cultiva în România în anul 1970 şi de peste cinci ori mai puţin decât în 1980, în condiţiile în care se calculează un deficit de 208.700 tone soia, pe care ar urma să le importăm, fireşte de pe piaţa Uniunii Europene;

- plante textile (in şi cânepă) 1.378 ha, de aproape 43 de ori mai puţin decât cultiva România în 1960 şi de peste 84 de ori mai puţin decât suprafaţa cultivată în 1989. Aceasta în condiţiile în care oferta este deficitară, motiv pentru care cultura inului şi a cânepii pentru fibră sunt încurajate prin programe de susţinere financiară preferenţiale;

- orezul – 500 ha – ceva mai mult decât se cultiva în 1938 (367 ha) şi de aproape 100 de ori mai puţin decât în 1989 (49.336 ha);

- hamei – 177 ha - faţă de 2.800 ha cultivate în România înainte de

Economie rurală90


anul 1989;- tutunul - 9.100 ha – la nivelul anilor 1938 şi de peste cinci ori mai

puţin decât în anii `70 ;- sfecla de zahăr, cultură strategică – 50.762 ha – aproape de nivelul

anului 1950 (71.629ha) – şi de mai puţin de cinci ori suprafaţa cultivată în anul 1989, situaţie care creează o dependenţă faţă de zahărul de import în proporţie de aproape 90%.

Plantaţiile viticole şi producţia de struguri. A fost luată în calcul o suprafaţă de patrimoniu de 266 mii ha existentă în 2002, din care: 242 ha vii pe rod (120 mii ha vii nobile şi altoite şi 122 mii ha vii hibride producători direcţi). În cadrul negocierilor s-a recunoscut întreaga suprafaţă de viţă de vie înscrisă în Registrul Viticol în anul 2006, precum şi dreptul de replantare până în 2014 a unei suprafeţe de 30.000 ha cu vii hibride din soiuri interzise în Uniunea Europeană.

Plantaţiile pomicole şi producţia de fructe. S-a estimat o suprafaţă de 185 mii ha, un randament de 8,0 t/ha şi o producţie totală de 1.480 mii tone, faţă de un consum intern evaluat la 1.532 mii tone (70,7 kg/loc/an) rezultând un deficit de 52.000 tone anual, care ar urma de asemenea să fie importat.

Producţia de legume. Pentru producţia legumicolă s-a luat în calcul o suprafaţă de 206,4 mii ha faţă de 277,3 mii ha, media anilor 2000-2002, sau 292,6 mii ha media anilor 2002-2004, deci mai redusă cu 25,6% şi respectiv cu 29,5%. Printr-o supraestimare a producţiei medii la ha (17,9 t/ha) s-a obţinut o producţie totală de 3.694,6 mii tone legume pentru un consum intern estimat la 3.768 mii tone (174 kg/loc/an).

Cartoful. Pentru 2007, s-a estimat o suprafaţă cultivată de 247 mii ha faţă de 280,8 mii ha (media anilor 2000-2002) sau 277 mii ha (media anilor 2002-2004). Cu un randament de 13,7 t/ha, producţia totală rezultată a fost de 3.909,8 mii tone pentru un consum apreciat normal de 3.191 mii tone, excedentul rezultat fiind de 118,8 mii tone. Producţia reală de cartof a fost de 3.848,2 mii tone în medie pentru perioada 2000-2002 şi 4.085 mii tone în medie pe anii 2002-2004, rezultând 141 kg/loc. pentru un consum uman normal de 80-85 kg/loc. Diferenţa reprezintă consumuri intermediare pentru furajarea animalelor mai ales în gospodăriile ţărăneşti şi de asemenea, materie primă în industria agroalimentară.

Test de autoevaluare 11.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt suprafeţele şi producţiile la principalele culturi negociate cu

UE?


11.3. Producţia animală

Economie rurală91


În perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial, odată cu Se pare că în ramura creşterii animalelor, negocierile au dezavantajat şi mai mult România, mai ales la specia bovine – vaci de lapte – întrucât cota de lapte de 3.057 mii tone a fost stabilită doar pentru un număr de 826.216 capete vaci (cu o producţie medie de 3,7 t/cap/an) ceea ce reprezintă 47,4% din numărul de vaci existente în patrimoniul naţional în perioada negocierilor.Au fost luate în calcul efectivele de animale existente în evidenţele statistice la începutul anului 2004, după cum urmează:

Efective curente

Efective necesare pentru cote sau

plafoane negociate

- Bovine total .......................... 2897100 1835000 - vaci de lapte ................... 1741551 826216 din care vaci care alăptează... x 150000- Ovine ................................... 7446861 5880000- Caprine……………………….. 678031 x- Cabaline ............................... 900000 x- Păsări ouătoare (mii cap.).... 47275 x- Păsări de carne (mii cap.)..... 32785,3 x

Totodată au fost stabilite efective de animale pentru abatorizare astfel:-abatorizare bovine adulte .......................... 1.148.000 cap-abatorizare viţei ........................................ 85.000 “-carne de bovine ........................................ 452.000 „

Necesarul de efective vaci de lapte pentru acoperirea cotei de lapte (3.057 mii tone procesare şi vânzări directe) este de 826.216 cap. şi este integral acoperit din efectivele existente.

Faţă de efectivele curente de 1.741.551 capete vaci lapte după acoperirea cotei de lapte rămâne un excedent de efective de 915.335 capete vaci de lapte, care va acoperi laptele pentru consumul personal şi cel pentru consumul animalelor. Aceste efective pot fi eligibile în cadrul măsurilor de dezvoltare rurală pentru fermele de semi-subzistenţă (1.000 euro/an timp de cinci ani pentru rentabilizare). Plafonul naţional total de 1.835.000 capete bovine eligibile pentru prime speciale de alăptare, abatorizare, export sau îngrăşare este acoperită din totalul de efective bovine.

La ovine, plafonul (primele) vizează numai efectivele de ovine matcă. El rămâne sensibil egal cu numărul de ovine matcă din efectivul prezent: 580.000 capete - plafon faţă de 5.879.253 capete (efectivul curent).

Efectivele aferente celorlalte specii de animale nu au plafoane, conform prevederilor din Politica Agricolă Comună. (Sursa: Închiderea negocierilor. Capitolul 7 – AGRICULTURA – MAPDR).

Test de autoevaluare 11.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt efectivele de animale şi producţia animală negociate cu UE?

Economie rurală92



În loc de rezumat



Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 11 care urmează să o transmiteţi cadrului didactic


Conţinutul Tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană


Răspuns 11.1.Negocierile s-au desfăşurat î n perioada 2002-2004, urmând ca România să-şi adapteze agricultura la PAC astfel: parametrizarea sub raport dimensional, structural şi calitativ; stabilirea cotelor de producţie; armonizarea legislativă; integrarea în politica de dezvoltare rurală şi protecţie mediului; instumente de gestiune financiară.

Răspuns 11.2. au fost stabilite suprafeţele, randamentele, precum şi prtoducţiile totale la

principalele culturi astfel:

CulturaSuprafaţa

haRandament estimat t/ha

Producţiade referinţă 2007 tone

Necesarpt. consum intern tone

Excedent/deficittone

Culturi în arabil total 7012666din care:- grâu 2272809 2,65 6022944 4290000 +1732944- orz+orzoaică 569531 3,10 1765515 1450000 +315545- Porumb 2894145 3,50 9968508- Sorg 2755 1,50 4133 8385000 +1587641- Floarea-soarelui 891687 1,30 1159194 825000 +334194- Soia 70650 2,00 141300 350000 -208700- Plante textile(in,cânepă) 1378 3,50 4822

Răspuns 11.3.Efective Efective necesare pentru cote sau

Economie rurală93


curente plafoane negociate - Bovine total .......................... 2897100 1835000 - vaci de lapte ................... 1741551 826216 din care vaci care alăptează... x 150000- Ovine ................................... 7446861 5880000- Caprine……………………….. 678031 x- Cabaline ............................... 900000 x- Păsări ouătoare (mii cap.).... 47275 x- Păsări de carne (mii cap.)..... 32785,3 x

Totodată au fost stabilite efective de animale pentru abatorizare astfel:- abatorizare bovine adulte .......................... 1.148.000 cap- abatorizare viţei ........................................ 85.000 “- carne de bovine ........................................ 452.000 „




Economie rurală94

Politica agricolă a Uniunii Europene


POLITICA AGRICOLĂ A UNIUNII EUROPENE

Cuprins Pagina


12.1. Politica Agricolă Comună (PAC). Obiective şi principii …………………………. 96

12.2. Reforma PAC. Mac Sharry ………………………………………………………... 97

12.3. Agenda 2000 ………………………………………………………………………. 99

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 12………………………………………… 101

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................... 101

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 12………………………………………………….. 102

Economie rurală95




politica Agricolă Comună (PAC). Obiective şi principii; reforma PAC. Mac Sharry; A.genda 2000

12.1. Politica Agricolă Comună (PAC). Obiective şi principii

Naşterea PAC şi evoluţia acesteia începând din 1962 şi până în prezent a fost prezentată în precedentul capitol IX. Vom reaminti cu toate acestea principalele ei elemente care prezintă o deosebită importanţă pentru agricultura României, nu atât pentru aderare (act înfăptuit deja) cât pentru succesul integrării europene.

Politica agricolă comunitară are la bază două componente principale:

I. Politica agricolă internă, cu următoarele obiective: Asigurarea unei aprovizionări constante şi suficiente a

populaţiei cu produse agroalimentare; Asigurarea unor preţuri rezonabile la produsele

agroalimentare pentru consumatori; Creşterea productivităţii muncii agricole prin promovarea

progresului tehnic; Asigurarea unui standard de viaţă echitabil pentru

producătorii agricoli; Stabilizarea pieţelor agricole.

II. Politica agricolă externă cu trei principii: Preferinţa comunitară, adică favorizarea agenţilor economici

interni în relaţiile cu terţe state; Solidaritatea financiară, respectiv responsabilitatea comună

pentru măsurile de intervenţie. Unicitatea pieţei respectiv libera circulaţie a produselor agricole

în cadrul comunităţii şi reglementarea comună a preţurilor.

Test de autoevaluare 12.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt principalele obiective ale PAC?


12.2. Reforma PAC. Mac Sharry

Economie rurală96


Cu toate succesele obţinute prin aplicarea principiilor stabilite în anul 1962 şi prin ajustările ulterioare (Planul Mansholt) unele contradicţii care au apărut şi care s-au agravat între timp impuneau reforma politicii agricole.

Pe plan intern contradicţiile sistemului PAC au fost generate, în principal de asocierea politicii preţului cu politica de venituri. Pe plan extern, măsurile protecţioniste discriminatorii de import şi export au condus la tensiuni între CE şi SUA precum şi cu alte ţări exportatoare de produse agricole.

Obiectivele principale ale reformei radicale PAC, din 1992 :

- Menţinerea UE în rândurile producătorilor şi exportatorilor de produse agricole, prin creşterea competitivităţii agricultorilor săi, atât pe pieţele interne, cât şi pe pieţele de export;

- Reducerea producţiei agricole până la nivelul cererii manifestate pe piaţă, prin reducerea preţurilor de intervenţie (garantate) şi scoaterea din cultură a unor terenuri arabile;

- Concentrarea şi direcţionarea ajutorului comunitar pentru susţinerea veniturilor acelor fermieri care au cea mai mare nevoie de acesta;

- Încurajarea agricultorilor, pentru ca aceştia să nu-şi abandoneze terenurile şi să nu părăsească satele;

- Protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Gestiunea pieţelor agricole . După reforma PAC din 1992, s-a urmărit corelarea ofertei la produsele excedentare, dar fără să afecteze viaţa fermierilor. În acest scop s-au schimbat instrumentele financiare prin introducerea plăţilor compensatorii pentru acoperirea pierderilor de venituri garantate de reducerea preţurilor de intervenţie. Astfel, preţurile la culturile de câmp şi la carnea de bovine s-au redus pentru o perioadă de trei ani cu 29% şi respectiv 15%. Plata sumelor compensatorii era condiţionată de retragerea din cultură a unor suprafeţe, de numărul de animale pe fermă şi de sistemul de creştere.

Cheltuielile efectuate pentru gestiunea pieţelor din FEOGA - garantare , după prima etapă a reformei radicale a PAC, au avut următoarea structură (1997):

- cheltuieli pentru susţinerea pieţelor (12.363 mii. euro);

- ajutoare acordate producătorilor în cadrul reformei PAC (28.681 mii. euro).

În anul 1997, ajutoarele pentru reformă au deţinut ponderea covârşitoare în totalul cheltuielilor pentru finanţarea OCP. Pe ramuri şi activităţi, cea mai mare parte a cheltuielilor FEOGA-garantare au revenit culturilor de câmp, cărnii de bovine, sectorului lapte şi măsurilor de acompaniere. Schimbarea mecanismelor de gestiune a pieţelor a fost însoţită de o serie de măsuri de dezvoltare rurală, de protecţie a

Economie rurală97


mediului şi de acompaniere ecologică şi socială şi anume:

- Reforma fondurilor structurale şi abordarea dezvoltării rurale într-un concept global, care cuprinde toate componentele vieţii economice şi sociale din acest spaţiu;

- Încurajarea sistemelor extensive de cultură a plantelor şi creştere a animalelor;

- Promovarea agriculturii multifuncţionale şi diversificarea economică în spaţiul rural;

- Măsuri de gestionare a terenurilor retrase din cultură;

- Programe de împăduriri;

- Programe de agromediu;

- Pensionarea anticipată a agricultorilor.;

- Încurajarea stabilizării tinerilor în mediul rural etc.

Acordul de la Marrakech (1994),cu care s-a încheiat Runda Uruguay stabileşte un program de reformă graduală a comeţului cu produse agricole pe care Uniunea Europeană le-a acceptat. Erau vizate trei categorii de politici agricole.

Test de autoevaluare 12.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt principalele obiective ale reformei Mac Sharry?


12.3. Agenda 2000

Economie rurală98


Noua reformă îşi propunea în principiu înlăturarea efectelor considerate ca negative printre care: distorsiunile pe piaţa mondială, diferenţierea regională accentuată, cadrul neprielnic pentru dezvoltarea şi stabilitatea rurală.

Obiectivele şi conţinutul reformei, Agenda 2000, au fost decise de către Consiliul European în anul 1999, la Berlin. Tot atunci s-a stabilit şi cadrul general al aderării noilor state din Europa Centrală şi de Est, extinderea fiind lansată în anul 2002, la Copenhaga.

Reforma PAC propusă de Agenda 2000 a avut în vedere:

A. Obiective: Construcţia unei agriculturi europene care să fie:

- competitivă şi respectuoasă cu mediul în tot spaţiul european;- să aibă capacitatea de a menţine vitalitatea zonelor rurale;- să asigure (pentru consumatori) calitatea şi sănătatea alimentelor.

B. Măsuri:

- reducerea progresivă în perioada 2000-2006, a preţurilor de intervenţie, compensate de plăţi către fermieri, mai ales dacă sunt de acord cu extensivizarea sistemelor de cultură a plantelor şi de creştere a animalelor.

- schimbarea mecanismelor de management a pieţelor.

C. Direcţii de acţiune:

- Modernizarea modelului agricol european prin promovarea agriculturii durabile şi creşterea competitivităţii în vederea liberalizării pieţei;

- Reducerea disparităţilor economice dintre regiunile UE, cu referire la ţările candidate la aderare, prin dirijarea fondurilor structurale spre economiile care au cea mai mare nevoie pentru a se relansa, spre dezvoltarea regională armonioasă, îmbunătăţirea fundamentală a politicii rurale şi a coeziunii economice şi sociale;

- asigurarea şi mai buna gestionare a resurselor bugetare necesare, cu respectarea priorităţilor fixate pentru perioada 2000-2006.

Ca esenţă a reformei a fost considerată orientarea agriculturii şi a mediului rural spre o dezvoltare durabilă.

Propunerile Comisiei Europene pentru Agenda 2000 au fost negociate în martie 1999, la Berlin şi apoi ajustate în anul 2002, prin Mid Term Rewiew când s-au conturat direcţiile de continuare a reformei iar în ianuarie 2003, la propunerile Comisiei Europene s-a hotărât reformarea fundamentală a PAC pe etape.

În primul rând s-a propus continuarea reformei printr-o politică agricolă unitară mai eficientă şi mai dinamică şi în acelaşi timp mai legată de dezvoltarea rurală, de protecţia mediului şi de comerţul internaţional.

Economie rurală99


Fig.12.1. Etapele reformei PAC (preluat după Dirk Ahner The Future of European

Agricultural Policy, Sofia, 2004 (Letiţia Zahiu, 2005, op.cit.p.57)

Orientările şi principalele caracteristici ale reformei: Continuarea simplificării mecanismelor PAC; Asigurarea standardelor de securitate alimentară; Orientarea către interesele consumatorilor şi contribuabililor în condiţiile sprijinirii în continuare a fermierilor; Menţinerea stabilităţii costurilor bugetare; Protecţia mediului şi sprijinirea economiei rurale; Continuarea negocierilor în cadrul OMC pentru un acord privind agricultura şi nevoile ei atât în fiecare stat cât şi pe ansamblul Uniunii; Implementarea PAC în noile state membre.

Test de autoevaluare 12.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1.Care sunt principalele obiective, măsuri şi direcţii de acţiune ale

Agendei 2000?


În loc de rezumat




Economie rurală100



Evoluţia istorică a Politicii Agricole Comune (P.A.C.)


Răspuns 12.1. Politica agricolă internă a UE are următoarele obiective:

Autoaprovizionarea cu produse agroalimentare; Preţuri rezonabile la produsele agroalimentare pentru consumator; Creşterea productivităţii muncii agricole; Asigurarea unui standard echitabil de viaţă pentru agricultor; Stabilizarea pieţelor agricole.

Răspuns 12.2.Principalele obiective ale reformei Mac Sharry au fost:

Menţinerea UE în rândurile producătorilor şi exportatorilor de produse agricole, prin creşterea competitivităţii agricultorilor săi, atât pe pieţele interne, cât şi pe pieţele de export;

Reducerea producţiei agricole până la nivelul cererii manifestate pe piaţă, prin reducerea preţurilor de intervenţie (garantate) şi scoaterea din cultură a unor terenuri arabile;

Concentrarea şi direcţionarea ajutorului comunitar pentru susţinerea veniturilor acelor fermieri care au cea mai mare nevoie de acesta;

Încurajarea agricultorilor, pentru ca aceştia să nu-şi abandoneze terenurile şi să nu părăsească satele;

Protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Răspuns 12.3.Agenda 2000 cuprinde: obiective, măsuri şi direcţii de acţiune.A. Obiective: Construcţia unei agriculturi europene care să fie:

- competitivă şi respectuoasă cu mediul în tot spaţiul european;- să aibă capacitatea de a menţine vitalitatea zonelor rurale;- să asigure (pentru consumatori) calitatea şi sănătatea alimentelor.

B. Măsuri: - reducerea progresivă în perioada 2000-2006, a preţurilor de intervenţie, compensate

de plăţi către fermieri, mai ales dacă sunt de acord cu extensivizarea sistemelor de cultură a plantelor şi de creştere a animalelor.

- schimbarea mecanismelor de management a pieţelor.C. Direcţii de acţiune:

- Modernizarea modelului agricol european prin promovarea agriculturii durabile şi creşterea competitivităţii în vederea liberalizării pieţei;

- Reducerea disparităţilor economice dintre regiunile UE, cu referire la ţările candidate la aderare, prin dirijarea fondurilor structurale spre economiile care au cea mai mare nevoie pentru a se relansa, spre dezvoltarea regională armonioasă, îmbunătăţirea fundamentală a politicii rurale şi a coeziunii economice şi sociale;

- asigurarea şi mai buna gestionare a resurselor bugetare necesare, cu respectarea priorităţilor fixate pentru perioada 2000-2006.

Ca esenţă a reformei a fost considerată orientarea agriculturii şi a mediului rural spre o dezvoltare durabilă.

Economie rurală101





Economie rurală102

Reforma agriculturii româneşti, premisă a integrării europene


REFORMA AGRICULTURII ROMÂNEŞTI, PREMISĂ A INTEGHRĂRII EUROPENE

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 13…………………………………………………… 104

13.1. Reforma resursei funciare ………………………………………………………….. 104

13.2. Reforma proprietăţii funciare ……………………………………………………… 105

13.3. Reforma structurilor de exploatare ………………………………………………… 107

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 13…………………………………………. 109


Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 13…………………………………………………... 109

Economie rurală103




reforma resursei funciare; reforma proprietăţii funciare; reforma structurilor de exploatare.

13.1. Reforma resursei funciare

Schematic, economia agroali-mentară cuprinde trei categorii de agenţi economici aparţinând celor trei sectoare economice:

a) Sectorul primar, care înseamnă exploatarea propriu-zisă a pământului şi obţinerea de produse vegetale şi animale;

b) Sectorul secundar, care include tot ce reprezintă transformarea ulterioară mai mult sau mai puţin complexă, pe cale industrială începând de la măcinat, uscat, murat, sacrificarea animalelor şi până la cele mai sofisticate produse ale industriei agroalimentare (de la danone la ţigări, băuturi, mezeluri etc.);

c) Sectorul terţiar, respectiv filierele de distribuţie adesea combinate cu cele de procesare şi mai puţin cu unităţi ale sectorului primar.

Fiecare din aceste sectoare are obiective, strategii şi tehnologii proprii şi care funcţionează pe baza maximizării profitului în interiorul sectorului.

Test de autoevaluare 13.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt principalele obiective ale reformei agriculturii româneşti

după 1989?


Economie rurală104


13.2. Reforma proprietăţii funciare

Reforma proprietăţii funciare începută încă în 1990, era tot un fel de reformă agrară respectiv împărţirea de pământ ţăranilor. Pe baza unor legi modificate pe parcurs această reformă este încă după mai bine de 17 ani, în curs de definitivare, este adevărat mai mult sub formă de nenumărate litigii (sute de mii, poate mai multe) a căror termene de rezolvare este greu de prognozat.

Reforma funciară începută în anul 1991, se deosebeşte în mod radical de reformele istorice anterioare datorită sensului ei invers. În timp ce la precedentele reforme ţăranii au fost împroprietăriţi cu pământ de la stat sau cu terenuri expropriate de la marii deţinători (moşieri, mănăstiri etc) de data aceasta ţăranii au fost împroprietăriţi cu propriile lor terenuri confiscate abuziv de către stat sau constituite în proprietăţi colective de grup în cadrul cooperativelor agricole.

În anul 1989, structura proprietăţii funciare pe principalii deţinători de terenuri arăta astfel:

Teren agricol total …………………..... 14.759 mii ha 100,0% din care: - proprietate de stat ………………. 4.328 ,, ,, 29,3% - proprietate cooperatistă de grup … 8.651 ,, ,, 56,6% - proprietate privată ………………. 1.780 ,, ,, 12,1%

Cadrul legislativ al reformei funciare a fost creat prin emiterea unei succesiuni de legi şi alte acte normative care acoperă practic întreaga perioadă din 1990 şi până în prezent. Cronologia acestora reflectă în mod implicit şi evoluţia gândirii politice în domeniul agriculturii ca ramură de importanţă majoră în economia României.

Decretul-lege nr.42/1990, potrivit căruia s-a acordat câte 0,5 ha teren în echivalent arabil foştilor membri cooperatori care nu deţineau pământ la înscrierea în cooperativă, mecanizatorilor din staţiunile de maşini şi tractoare precum şi altor categorii de persoane, din care numeroase fără nici o tangenţă cu agricultura.

Legea nr.15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale;

Legea nr.31/1990, privind societăţile comerciale. Potrivit cu aceste legi terenurile agricole deţinute în aceste categorii de unităţi (în majoritate întreprinderi agricole de stat) nu vor participa iniţial la constituirea fondului funciar destinat retrocedării în conformitate cu Legea nr.18/1991 a fondului funciar.

Legea nr.18/1991 a fondului funciar în baza căreia reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor fostelor cooperative agricole se face în limite de minimum 0,5 ha şi maximum 10 ha, în echivalent teren arabil pe familie (art.8).

Solicitările de reconstituire a dreptului de proprietate depăşeau însă suprafaţa de teren deţinută de fostele cooperative agricole întrucât între timp

Economie rurală105


o mare parte din fondul funciar al ţării (peste 4,3 milioane ha) intrase în componenţa unităţilor agricole de stat care nu puteau fi dezmembrate din considerente strategice.

Se aprecia la vremea aceea că lichidarea acestora ar pune în pericol securitatea alimentară aşa că au fost lăsate să producă în continuare pagube pentru ţară şi să îmbogăţească o întreagă clasă de manageri convertiţi peste noapte în afacerişti prosperi.

Problema terenurilor deţinute de fostele unităţi agricole de stat a fost rezolvată prin atribuirea calităţii de acţionar, locator şi apoi de arendator persoanelor fizice îndreptăţite să fie reîmproprietărite (Temeiul legal: Legea nr.46/1992, Legea nr.29/1993, Legea nr.48/1994 , etc.).

Pe de altă parte Legea nr.18/1991 a fost şi este încă vehement criticată pentru faptul că sub presiunea momentului istoric (nu fără legătură cu iminentele alegeri din 1992) s-a cedat acceptându-se retrocedarea pe vechile amplasamente ceea ce a condus la excesiva fărâmiţare a terenurilor. S-a vorbit şi se vorbeşte de existenţa a multe zeci de milioane de parcele de pulverizare, de atomizare a pământului.

Legea nr. 169/1997 (supranumită şi Legea Lupu după numele iniţiatorului ei) modifică radical Legea nr.18/1991 în sensul că lărgeşte limitele refacerii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor până la 50 ha teren în echivalent arabil şi 30 ha pădure.

Legea nr.1/2000 a fondului funciar va menţine prevederile Legii 169/1997 în ce priveşte limitele retrocedării şi va aduce unele completări. Punerea în aplicare a prevederilor Legii 1/2000 făcea necesară dezmembrarea unităţilor agricole de stat care în 1989 deţineau peste 4,3 milioane teren agricol acaparat în mod samavolnic de statul comunist într-o perioadă istorică de peste 40 de ani. Privatizarea efectivă a fermelor de stat a început în 1999, ca urmare a OUG nr.198/1999, care prevedea:

Privatizarea societăţilor comerciale de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (MAA) în colaborare cu Fondul Proprietăţii de Stat (FPS).

Înfiinţarea Agenţiei Domeniului Statului (ADS) în subordinea MAA.

Test de autoevaluare 13.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Baza legală a reformei proprietăţii funciare.


13.3. Reforma structurilor de exploatare

Economie rurală106


Cadrul legislativ al reformei structurilor de exploatare a fost creat de:

Legea 31/1990, privind societăţile comerciale care permitea înfiinţarea de societăţi comerciale cu profil agricol de tipul societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate în comandită pe acţiuni, societate pe acţiuni sau societate cu răspundere limitată. Din acestea ultimele două forme au fost preferate şi s-au bucurat de oarecare proliferare.

Legea 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură potrivit căreia se pot organiza două forme de asociere în agricultură: societăţi agricole cu personalitate juridică (SA) şi forme de asociere simple fără personalitate juridică pe bază de înţelegeri între familii, rude, cunoscute sub denumirea generică de asociaţii familiale (AF).

Legea 16/1994 a arendării.

Legea 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor care permite extinderea proprietăţii funciare de la 100 la 200 ha.

Legea 166/2002 privind exploataţiile agricole.

În primii ani după apariţia cadrului legislativ format din legile nr.31/1990 şi nr.36/1991 s-au înfiinţat în principal două forme de exploataţii agricole al căror număr şi dimensiune comparativ cu exploataţiile rămase individuale au evoluat după cum urmează (tab.13.1).

Tabelul 13.1Evoluţia tipurilor de exploataţii agricole

private în România în perioada 1993-2001

AnulSuprafaţa agricolămii ha

Ponderea în total suprafaţă

privată %

Număr unităţi

mii

Dimensiunea medie

ha/unitateSocietăţi (asociaţii) cu personalitate juridică S.A.

1993 1.940 17,4 4.265 4481997 1.714 14,8 3.913 4382001 1.685 13,2 4.376 385

Asociaţii familiale fără personalitate juridică A.F.1993 1.763 16,0 13.772 1281997 1.000 8,6 9.489 1052001 790 6,2 6.494 122

Gospodării individuale1993 7.333 66,6 3.419 2,101997 8.897 76,6 3.946 2,332001 10.311 80,6 4.170 2,47

Sursa: Buletinele informative MAA.

Evoluţia procesului de constituire a exploataţiilor agricole de dimensiuni mari nu s-a dovedit atractivă în această perioadă, astfel că în anul 2001, comparativ cu anul 1993, numărul şi ponderea în suprafaţă a exploataţiilor individuale era mai mare decât al fermelor asociative. În această situaţie guvernul a forţat oarecum procesul de asociere emiţând Ordonanţa de Urgenţă nr.108/2001 privind exploataţiile agricole şi apoi Legea nr.166/2002 privind exploataţiile agricole prin care se condiţiona acordarea unor facilităţi (în principiu, subvenţii pentru anumite produse) de

Economie rurală107


constituirea unor exploataţii de dimensiuni considerate minime pentru a fi viabile din punct de vedere economic.

Dimensiunile minime prevăzute de Legea 166/2002, pentru diferite categorii de exploataţii agricole sunt:

A. Pentru sectorul vegetal:

- Cereale, plante tehnice şi medicinale: - zona de câmpie ………………...……………..... 110 ha - zona de deal ………………………………..…... 50 ,,- Pajişti naturale şi culturi furajere, zona de deal ……… 25 „- Plantaţii de pomi şi de vie ………………….………… 5 ,,- Legume ………………………………………………. 2 „

B. În sectorul creşterii animalelor:

- Vaci de lapte ………………………….………….. 15 cap- Taurine la îngrăşat …………………………. ……. 50 „- Oi sau capre ……………………………………... 300 „- Găini ouătoare …………………………….…….. 2.000 „- Păsări pentru carne ……………………….………5.000 „

Cadrul legislativ creat cu scopul edificării unor structuri de exploatare viabile economic după modelul celor din Europa de vest nu a condus la rezultatele scontate, astfel că la sfârşitul anului 2007, mai avem încă 3.834,7 mii ha teren exploataţii individuale utilizând o suprafaţă agricolă de 8.966,3 mii ha teren agricol cu o medie de 2,34 ha pe unitate şi cu o suprafaţă medie arabilă mai mică de 2 ha.

Test de autoevaluare 13.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt principalele legi ale reformei structurilor de exploatare?


În loc de rezumat





Economie rurală108


Reforma agriculturii româneşti în vederea integrării europene.


Răspuns 13.1.După 1989, reforma agriculturii româneşti viza următoarele obiective strategice: Asigurarea autonomiei alimentare a ţării; Creşterea şi stabilizarea unui venit decent pentru producătorii agricoli; Dezvoltarea rurală integrată; Conservarea şi protecţia mediului; Conservarea tradiţiilor societăţii rurale; Atenuarea fenomenului de depopulare a satelor,

Răspuns 13.2.Reforma proprietăţii funciare a fost înfăptuită printr-o suită de legi, printre care cele mai importante au fost: Legea nr.18/1991 care prevedea desfiinţarea cooperativelor agricole şi retrocedarea

terenurilor foştilor proprietari până la limita de 10 hectare în echivalent teren arabil; Legea nr.1/2000, prin care era extinsă retrocedarea până la limita de 50 hectare în teren

arabil;

Răspuns 13.3.Reforma structurilor de exploatare s-a înfăptuit pe baza următoarelor legi:

Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale; Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere; Legea nr.16/1994 a arendării; Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor; Legea nr.166/2002 a exploataţiilor agricole.




Economie rurală109

Cooperare, asociere şi integrare agroalimentară


COOPERARE, ASOCIERE ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14…………………………………………………… 111

14.1. Cooperaţia agricolă în Europa occidentală …...…………………………………… 111

14.2. Cooperaţia agricolă în România …………………………………………………… 113

14.3. Organizarea profesională şi interprofesională …………………………………….. 115

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14…………………………………………. 116


Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14…………………………………………………... 116

Economie rurală110




cooperaţia agricolă în Europa occidentală; cooperaţia agricolă în România; organitarea profesională şi interprofesională.

14.1. Cooperaţia agricolă în Europa occidentală

Urmând tradiţiile cooperatiste, ţările din Europa de Vest majoritar comunitare şi-au dezvoltat şi edificat sisteme cooperatiste proprii bazate atât pe principii comune, universal acceptate, precum şi în funcţie de specificul local sau regional, de gradul de dezvoltare economică, de cerinţele pieţei interne şi externe. Directiva Consiliului European nr. 67/532/1967 defineşte cooperativele drept entităţi care în legislaţia statului membru sunt denumite ca atare dar se bazează pe principii cooperatiste.

Agricultorii şi producţia agricolă primară se situează la originea unor filiere de transformare şi distribuţie din ce în ce mai diversificate cu un mare grad de interdependenţă, pretabile prin natura lor la acţiuni de asociere, cooperare, integrare, atât în plan orizontal cât şi pe verticală, iar instituţia care reuneşte şi concretizează toate aceste activităţi este cooperativa.

În agricultura Uniunii Europene cooperativele de profil sunt organizate pe trei niveluri:

a) Cooperative de gradul I. Sunt asociaţii simple între agricultori în scopul efectuării în comun a unor lucrări tehnologice sau pentru utilizarea în comun a unor investiţii în capacităţi de producţie mai mari (plantaţii, îmbunătăţiri funciare, creşterea animalelor). De menţionat faptul că în statele UE-15 nu se cunoaşte tipul de cooperativă agricolă în care terenurile să se lucreze în comun după tipul aşa-ziselor cooperative din fostele ţări comuniste.

b) Cooperative de gradul II. Sunt constituite prin asocierea cooperativelor de gradul I în scopul realizării de investiţii de proporţii mai mari în sectorul secundar din aval pentru colectarea şi prelucrarea produselor agricole primare.

c) Cooperative de gradul III. Se organizează pe regiuni sau la nivel naţional cuprinzând mai multe cooperative de gradul II. Acestea devin grupuri industriale şi financiare puternice în sectorul agroalimentar.

Parcurgând aceste trepte de asociere, cooperativele agricole constituie un factor important în procesul de integrare agroalimentară. Fermele agricole majoritar familiale, dar de dimensiuni mici recurg la soluţia asocierii în cooperative pentru a face faţă pieţei concurenţiale.

Economie rurală111


Mai multe unităţi economice cooperatiste se pot organiza în grupuri de producători în scopul desfăşurării în condiţii mai avantajoase a activităţilor de aprovizionare cu inputuri, prelucrare şi desfacere a produselor. Spre deosebire de acestea, marile ferme agricole cu teren în proprietate sau în arendă nu sunt organizate în cooperative ci în societăţi comerciale şi practică, de obicei sisteme de producţie de tip industrial (în creşterea animalelor, horticultură, etc.).

Politica structurală a statelor vest-europene sprijină cooperarea în toate formele de organizare economico-socială a agricultorilor constituindu-se într-un sistem agroalimentar integrat – Agribusiness. Cele mai puternice reţele cooperatiste au fost edificate în: Italia, Grecia, Franţa, Spania, Danemarca, Olanda. În 2003, în UE-15 existau 23.089 unităţi cooperatiste cu 6,4 milioane membrii. Cotele de piaţă a sectorului cooperatist este deosebit de ridicat la unele produse:

- în Irlanda: 99% la lapte şi 14% la fructe;- în Franţa: 85% la carnea de porc şi 26% la sfecla de zahăr;- în Danemarca: 90% la carnea de porc şi 52% la ouă (date din

Agricultural Cooperatives în Europe COGECA, 2005).

Test de autoevaluare 14.1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Ce forme de cooperative agricole funcţioneazî în Europa occidentală?


Economie rurală112


14.2. Cooperaţia agricolă în România

La începutul acestui subcapitol a fost prezentată evoluţia fenomenului cooperatist în agricultura României până la instaurarea regimului politic totalitar în 1944-1945.

Concluzia finală a fost aceea că deşi am avut o excelentă şcoală doctrinară, o bogată legislaţie şi numeroase instituţii de profil, în mod practic nu am avut cooperaţie în agricultură. În perioada regimului totalitar, de asemenea cooperativele agricole nu întruneau principiile cooperatiste unanim recunoscute pe plan internaţional.

După 1990, aproape concomitent cu Legea nr.18/14 februarie 1991), apare Legea nr.36/din 30 aprilie 1991) pe baza căreia se afirmă că se puteau constitui forme cooperatiste în agricultură. Într-adevăr în art.2-4 a Legii nr.36/1991, se reglementează patru forme de asociere:

a) Forme simple de asociere, pe bază de înţelegere între două sau mai multe familii dar fără personalitate juridică şi fără nici un document scris;

b) Forme asociative de natură civilă, respectiv societăţi civile constituite în condiţiile codului civil;

c) Societăţi comerciale constituite în baza Legii nr.31/1990.d) Societăţi comerciale cu personalitate juridică.

În opina specialiştilor în legislaţie (Fl.Scrieciu, 2004) se crede că s-a dorit atunci (1991) reglementarea juridică a două forme de asociere simple şi anume: asocierea de familii şi societatea civilă.

Legile cooperatiste au apărut abia în 2004, la 13 ani după Legea nr.36/1991, când era târziu, mult prea târziu.

Legea nr.277/2004 privind constituirea, recunoaşterea şi funcţionarea grupurilor de producători a fost promulgată în 22 iunie a aceluiaşi an, iar Legea nr.566/2004, a cooperaţiei agricole a fost promulgată în 22 decembrie 2004 şi va deveni Legea nr.1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei agricole.

Apariţia tardivă a celor două legi de tip cooperatist, Legea nr.277/2004 a grupurilor de producători şi Legea nr. 1/2005 a cooperaţiei a permis ca într-o perioadă lungă de timp (13-14 ani) să se consolideze structuri de exploatare de mari dimensiuni, preponderent arendăşeşti care au transformat o masă mare de proprietari de pământ în arendaşi, aceştia nefiind încurajaţi să se organizeze în forme cooperatiste. De asemenea, aceleaşi neo-latifundii au monopolizat şi activităţile ce puteau deveni obiect de activitate pentru structurile cooperatiste.

Cadrul legislativ pentru edificarea structurilor cooperatiste în agricultura României a fost creat prin cele două acte normative apărute practic simultan în anul 2004: Legea nr.277/2004 (22 iunie) privind constituirea, recunoaşterea şi funcţionarea grupurilor de producători pentru comercializarea produselor agricole, silvice şi piscicole şi Legea nr. 566/2004 (7 decembrie) a cooperaţiei agricole.

Economie rurală113


În Legea 277/2004, art.1 prevede: Producătorii agricoli, silvici şi piscicoli, la libera lor iniţiativă, se pot asocia şi constitui în grupuri de producători, cu personalitate juridică, bazate pe unitatea de interes şi acţiune a grupului pentru comercializarea produselor agricole, piscicole şi silvice.

Test de autoevaluare 14.2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care este baza legală a constituirii formelor cooperatiste în agricultura

României?


Economie rurală114


14.3. Organizarea profesională şi interprofesională

Organizarea profesională şi interprofesională îndeplineşte două funcţii:

a) Face parte integrantă din armonizarea legislativă şi instituţională cu structurile comunitare similare;

b) are rol de reprezentare şi de protecţie a intereselor agricultorilor.

Cadrul legislativ pentru organizarea profesională şi interprofesională a fost creat odată cu apariţia Legii nr.778/2001 privind organizaţiile interprofesionale pe produse agroalimentare care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiilor interprofesionale pentru un produs sau grup de produse agroalimentare la nivel naţional sau pe zone de producţie.

Potrivit legii organizaţia interprofesională pe produs este persoana juridică română, de drept privat, de interes public, cu caracter profesional, cu statut juridic de asociaţie fără scop lucrativ constituită în condiţiile legii (art.3).

Legea defineşte în acelaşi timp filiera produsului agroalimentar ca: sistemul de relaţii funcţionale care leagă producătorii, prelucrătorii, transportatorii, depozitarii, distribuitorii, comercianţii care tranzacţionează acelaşi produs şi, de asemenea, piaţa produsului agroalimentar ca: totalitatea relaţiilor legate de actele de vânzare, cumpărare, inclusiv cererea şi oferta unui produs agroalimentar.

Aceste două definiţii sunt foarte importante întrucât organizarea profesională şi interprofesională se realizează tocmai între agenţii economici prezenţi pe filieră şi în piaţă şi ale căror interese concurenţiale şi adesea contradictorii, legea este menită să le armonizeze.

În acest scop, în 2005 (după aproape patru ani) va fi emisă Ordonanţa de Guvern nr.45 (din 4 august 2005) privind organizarea pieţei produselor agricole şi agroalimentare cu obiectivul special activarea consiliilor pe produs ca investiţie de piaţă, care să propună intervenţii de piaţă, astfel încât să nu se poată adopta nici un act normativ fără consultări cu respectivul consiliu.

Au fost înfiinţate un număr de 19 consilii pe produs, pentru tot atâtea filiere, reprezentate pe lângă partenerii de pe filieră de către reprezentanţi ai: Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, ai Consiliului Concurenţei, şi, după caz, reprezentanţi ai unor instituţii publice.

Test de autoevaluare 14.3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care sunt obiectivele organizării profesionale şi interprofesionale în

agricultură?


Economie rurală115


În loc de rezumat





Principalele forme de integrare agroalimentară


Răspuns 14.1.În Europa occidentală sunt cunoscute următoarele tipuri de cooperative:

- producerea şi desfacerea produselor agricole, cu sau fără prelucrări intermediare;- exploatarea în comun a terenurilor agricole (GAEC în Franţa);- grupe de dezvoltare agricolă (GDA);- asociaţii funciare pentru exploatarea în comun a terenurilor amenajate (pentru irigaţii,

spre exemplu);- cooperative de credit;- cooperative de utilizare în comun a maşinilor agricole (CUMA în Franţa).

Răspuns 14.2.În România formele cooperatiste în agricultură s-au constituit:

- în baza Legii nr.36/1991 forme simple de asociere şi asociaţii agricole;- cooperative agricole în baza Legii nr.566/2004;- grupuri de producători în baza Legii nr.277/2004.

Răspuns 14.3.Cadrul juridic al organizării profesionale şi interprofesionale este creat de Legea nr.778/2001, privind organizaţiile interprofesionale pe produse agroalimentare. Acestea sunt persoane juridice române de drept privat, de interes public care au caracter profesional, şi care-şi propun următoarele obiective:

- dezvoltarea durabilă a producţiei agricole prin sprijinul agricultorilor privaţi;- adaptarea structurală, cantitativă şi calitativă a producţiei la cerinţele pieţei;- promovarea produselor agroalimentare pe piaţa internă şi externă;- asigurarea de şanse şi drepturi egale pentru toţi membrii;- apărarea intereselor membrilor în relaţiile acestora cu alte organisme guvernamentale

ale administraţiei de stat; - acordarea de consultanţă în domeniul asocierii, managementului şi marketingului.




Economie rurală116


Economie rurală117

Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandri Cecilia, Davidovici I., Gavrilescu D., (coordonatori) – Tratat de economia agriculturii. Ed.Expret, Bucureşti, 2002.

2. Bohatereţ V., - Renta funciară. Fundamente tehnice şi economice. Ed.Terra nostra, Iaşi, 1999.

3. Chirilă Ctin., Lup A., - Cerealele în România şi în lume. Ed. Mondograf, Constanţa, 2000.

4. Chirilă Ctin., Miron Liliana, - Managementul economic al resurselor agiculturii şi dezvoltarea rural-agrară în România. Ed. Universitară, Bucureşti, 2010

5. Constantin M., şi colab., - Marketingul producţiei agroalimentare. Ed.Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997.

6. Dona I., - Economie rurală. Ed.Economică, Bucureşti, 2000. 7. Gavrilescu D., Giurcă Daniela (coord.)., - Economie agroalimentară.

Ed.Expert, Bucureşti, 2000. 8. Hartia S., - Folosirea optimă a resurselor în agricultură. Ed. Ceres,

Bucureşti, 1978. 9. Lup A., - Zonarea producţiei agricole în jud.Constanţa, studiu de

sinteză, 1976.10. Lup Aurel, - Introducere în economia şi politica rural-agrară. Ed.

Ex Ponto, Constanţa, 2007.11. Lup A., Chirilă Ctin., Apetroaie Camelia, - Managementul agricol şi

agroalimentar. Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2008.12. Otiman P.I. (coord.), - Dezvoltarea rurală durabilă în România.

Ed.Academiei Române, Bucureşti, 2007.13. Zahiu Letiţia (coord.), – Politici şi pieţe agricole, reformă şi integrare

europeană. Ed. Ceres, Bucureşti, 2005.14. x x x - Anuarele statistice ale României.15. x x x - Legislaţie agricolă 1990-2007.

Economie rurală118

curs ifr economie rurala 2011

Documents