UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

MARIN MARIAN NICOLAE MOCANU ȘTEFAN GRIGORESCU

EUROPA

BUCUREŞTI

2010

Unitatea de învăţare nr.1

I. Specificul condiţiilor fizico-geografice

Obiectivele unităţii de învăţare nr.1.

1.1. Aşezarea geografică, vecini, ţărmuri

1.2. Cunoaşterea continentului

1.3. Entitatea tectonică şi structurală

1.4. Zonalitatea biopedoclimatică

1.5. Sisteme hidrografice importante

1.6. Resurse naturale, componente ale mediului şi peisajelor

Unitatea de învăţare nr.2.

2.1. Originea, repartiţia şi gradul de concentrare a populaţiei în spaţiul european

2.2. Oraşe

2.3. Particularităţi ale economiei regionale.

Unitatea de învăţare nr.3.

3.1. Europa nordică - Unităţi naturale importante ca peisaj

3.2. Diferenţieri regionale

3.3. Europa Vestică - Unităţi naturale importante ca peisaje

3.4. Diferenţieri regionale: Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Europa centrală

3.5. Europa Centrală - Unităţi naturale importante ca peisaj

3.6. Diferenţieri regionale: Germania, Polonia, Austria, Elveţia, Cehia, Ungaria, Europa

de Est

3.7. Europa Estică - Unităţi naturale importante ca peisaj

3.8. Diferenţieri regionale: Rusia

3.9. Europa Sudică - Unităţi naturale importante ca peisaj

3.10. Diferenţieri regionale: Spania, Italia, Slovenia, Croaţia, Iugoslavia, Grecia, Turcia.

- Influenţa poziţiei continentului în prezenţa şi structurarea componentelor fizico-geografice

- percepţia diversităţii peisajelor de la nordul polar la sudul mediteraneean ca urmare a poziţiei şi

condiţiei climatice

- Rolul orografiei în distribuirea şi manifestarea unor componente ale cadrului natural şi de aici

varietatea ecoistemelor, îndeosebi a celor terestre

- Apele, purtătoare de energie şi suport biotic pentru întregul înveliş.

- Componentele cadrului natural şi importanţa lor în peisajul resurselor naturale, valorificare, dar

şi conservare şi protecţie.

- Indeditul ariilor protejate europene, măsuri de atentă valorificare şi protecţie.

1.1. Poziţia geografică, vecini, ţărmuri

Deşi nu trece spre sud de latitudinea subtropicală Europa se extinde suficient spre nord

pentru a consemna în structura sa peisagistică numeroase caractere de o neasemuită frumuseţe.

Prin urmare, Europa este situată în întregime în emisfera nordică, desfăşurându-se pe

circa 35° latitudine (aproximativ 4000 km) între Nordkyn (71°08itudine nordică) până la Capul

Tarifa din dreptul strâmtorii Gibraltar (36° latitudine nordică) sau Matapan din Grecia. Limitele

extreme, estică şi vestică, prin urmare în longitudine continentul se desfăşoară între 67°30

lontudine vestică, adică promontoriul (capul) Roca din peneinsula Iberică-regiunea Estremadura

din Portugalia (la vest de Lisabona, la circa 50 km). Între aceste extremităţi distanţa trece de

6000 km.

Între aceste extremităţi Europa se învecinează cu continentele Africa în Sud dacă luăm în

seamă Marea Mediterană, Asia în sud-est (culmile Caucazului) şi Est dincolo de Marea Neagră

(culmile Uralului). Spre vest şi nord Europa este înconjurată de Oceanul Atlantic şi Oceanul

Arctic, importante căi de legătură şi schimburi cu continentele pe care acestea le separă. Europa

este o masă continentală, destul de articulată, cu multe posibilităţi de pătrundere spre interiorul

continentului (mările Baltică, Neagră) cu impresionante peninsule (Scandinavă, Iberică, Italică),

dacă nu chiar toată Europa este o peninsulă raportată la continentul Asia, de care este strâns legat

(Eurasia). Etinderea mare a cliamtului temperat, la care se adaugă şi cel mediteraneean a avut

urmări majore în popularea, dar şi repartiţia şi concentrarea populaţiei inclusiv a oraşelor. În

legătură cu ţărmurile, au o origine foarte diferită (fjorduri, riass, estuare, dalmatic, delte etc) cu

un peisaj corespunzător latitudinii şi cu o utilizare diferenţiată.

1.2. Cunoaşterea continentului.

Se pare că primele informaţii edspre continentul european, respectiv asupra Europei

Sudice le avem de la fenicieni. Insula Cipru constituia un refugiu, o escală în periplurile lor din

Mediterana, cum la jumătatea mileniului al doilea îi găsim pe fenicieni şi în insula Creta în

Marea Adriatică. În aceeaşi perioadă descoperă Italia şi multe insule din jurul acesteia,l

strâmtoarea Gibraltar, peninsula Iberică ajungând la Atlantic şi probabil în insulele Britanice.

Urmează grecii care s-au răspândit mai întâi în lumea sudică, ţărmul balcanic, italic

suprapunându-se pe alocuri escoperirilor feniciene. Este sigur că Pyteas reprezintă descoperitorul

insulelor Britanice.

Vechii greci descoperă, mergând în lungul ţărmului Mării Negre gurile Dunării, Nistrului,

Niprului, Crimeea.

Romanii, în afara locurilor cunoscute până în secolul al II-lea î.e.n., mijlocul secolului I

î.e.n. îi consacră drept descoperitori în Galia, Germania (culoarele Rhinului, Elbei), Iutlanda,

Polonia (în general regiunea Balticei). Urmează la începutul sec. II e.n. descoperiri în Europa

Estică (răsăriteană sau Sarmaţia) (Volga, marea Caspică).

Către Marea Nordului şi Marea Albă (sec. IX-X), se îndreaptă normandul Other. El descoperă

litoralul norvegian, a ajuns pe litoralul peninsulei Kila. În a doua jumătate a sec. IX regele

Harold descoperă Islanda (Ţara de gheaţă) iar Erik cel Roşu (anul 920) descoperă Groenland.

În secolul al X-lea se remarcă arabul Masadi care aduce cunoştinţe despre Europa

Răsăriteană, Caucaz, apoi Idrisi (1100-1166), Iakuţ (1179-1229) (bazinul Mediteranei), Ibn al

Vardi în al cărei mapamond, conturile Europei sunt mai exacte, Ibn Battuta (Călătoriile lui Ibn

Battuta).

Secolele XII-XV dau posibilitatea ruşilor să descopere tot ce se află în partea nordică a

Europei (I. P. Maghidorici, 1959) adică regiunea Novgorod, Peciora, Karelia etc (inclusiv

Siberia).

Secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea aduce spre cunoaşterea omeniriii, prin

intermediul exploratorilor ruşi a unor insule şi arhipelaguri din Arctica euroasiatică (Novaia

Zemlea, Novosibirsk, Ţara lui Franz Iosef, insule din Marea Kara, Severnaia Zemlea ş.a)

După 1955 printre descoperirile importante se numără: descoperirea lanţului muntos submarin

Lomonosov etc. A urmat o perioadă de căutări şi descoperiri care au îmbogăţit treptat

patrimoniul cunoaşterii geografice a continentului Europa.

1.3. Entitatea tectonică şi structurală

Tectonica, matrice

primordială

Structura şi relieful -

reflectare a tectonicii

Unităţile morfostructurale ale Europei (după N. Caloianu şi colab., 1982): 1 – câmpii de platformă (1a – Câmpia cristalină baltică; 1b – Câmpia Europei de Est; 1c – Câmpia Germano-

Poloneză); 2 – sisteme montane paleozoice (2a – masivele caledoniene joase şi mijlocii, cu câmpii în depresiunile-bazinele intercalate; 2b – masive joase şi mijlocii hercinice, cu câmpii în depresiunile-bazine intercalate); 3 – sistemul

montan alpin (3a – grupa nordică, integral alpină; 3b – grupa sudică, cu masive paleozoice persistente)

Reţine!

Europa este un continent, în care coexistă structuri vechi de platformă dintre care cele mai

vechi, precambriene Scutul Baltic şi Sarmaţia şi structuri noi, de orogen reprezentate de

sistemele muntoase aparţinând cutărilor alpine.

Unităţile de platformă (Podişurile Suediei, Finlandei, Câmpia Rusă), nu au mai cunoscut

post genetic decât mişcări epirogenetice pozitive şi negative asociate cu rupturi, însoţite nu

rareori de vulcanism.

Unităţile de orogen au fost asociate ulterior cu mişcări ample provocând intense modificări

tectono-structurale însoţite de apariţia unor mari bazine de afundare, vulcanism. Lângă Scutul

Baltic şi Sarmaţia s-au alăturat treptat structurile caledonice şi hercinice şi apoi, spre sudul

Europei cele alpine. De aceea deseori în structurile mai noi, vom întâlni părţi din cele anterior

consolidate (ex. între aliniamentele alpine iberice întâlnim masive mediane paleozoice). Însăşi

proporţiile diferitelor structuri sunt diferite fie pe direcţie nord-sud fie vest-est.

Rezultă că marile unităţi morfostructurale se identifică treptelor geomorfologice majore ale

continentului, adică câmpiile deseori etajate, căpătând caracter de podiş şi cea a munţilor.

În general câmpiile (Câmpia Rusă, Câmpiile şi podişurile Fenoscandiei, Câmpiile Daneză

şi Germano-Polonă) au un fundament foarte vechi sau vechi (precambrian, paleozoic)

predominant cristalin, cu cuvertură mezoneozoică la suprafaţă, cu relief predominant glaciar şi

fluvio-glaciar.

Regiunile muntoase aparţin: fie etapelor de formare caledonică şi hercinică, prezentându-se

sub forma unor blocuri stabile, consolidate, antrenate în perioada terţiar - cuaternară diferenţiat

de mişcări epirogenetice asociindu-le cu vulcanism, fie geosinclinalului alpin (orogeneza alpină).

Sistemul alpin european (Pirinei – Alpi – Carpaţi – Apenini – Balcano-Dinaric) include şi masive

paleozoice, rupte mai ales din lumea hercinică, şi antrenate în masa acestor noi cutări. Şi aici, dar

cu deosebire în sistemul alpin formele dominante de relief sunt cele glaciare şi fluviatile,

cuaternare şi actuale. Lor li se adaugă relieful litoral (marin, lacustru) dar şi cel eolian şi

antropic.

În subcapitolul parcurs am prezentat importanţa aşezării şi

extinderii în latitudine a continentului, pentru a desprinde mai departe

rolul acesteia în distribuţia climei, vegetaţiei şi solurilor de la latitudinea

polară la cea subtropicală (mediteraneană).

- am prezentat zonele biopedoclimatice înscrise în latitudinile respective, în

ideea de a le cunoaşte locul şi conţinutul;

Test de autoevaluare

Studierea acestui subcapitol v-a dat posibilitatea să

cunoaşteţi componenţa cadrului natural pe care şi asupra

căreia acţionează celelalte componente, generând medii şi

peisaje.

a. Precizaţi prin ce elemente relieful diferenţiază şi

nuanţează peisajele la aceeaşi latitudine.

b. Caracterizaţi pe scurt unităţile morfostructurale

din schiţa nr. 1.

Care sunt sistemele montane care introduc diferenţieri

importante în peisaje şi de ce?

- am dorit să vă informaţi dar să realizaţi şi legături, conexiuni între

componente, dependenţa unora de altele etc.

- în aceste condiţii vă veţi deprinde cu analiza peisajelor, expresie spaţială la un

moment dat a relaţiilor dintre ele.

1.4. Zonalitate biopedoclimatică

. a. Zona biopedoclimatică polară şi subpolară

Se desfăşoară în lungul litoralului nordic, scandinav, nordul Câmpiei Est-Europene etc. Se

detaşează printr-o climă cu vară scurtă şi răcoroasă, cu iarnă foarte lungă, rece şi întunecoasă. Temperatura lunii celei mai calde este cuprinsă între 10° ... 13° iar cea medie anuală 0° şi sub 0°. Precipitaţiile nu depăşesc 500 mm/anual căzând în bună măsură sub formă de zăpadă. În extremitatea nordică zăpada poate să cadă 9-11 luni pe an. Permanente sunt masele de aer arctic. În condiţiile amintite în regiunea arctică cresc muşchii şi lichenii (Polytrichum, Cladonia), tufişuri de Betula nana, Salix glauca. Unele elemente de tundră înaintează spre sud datorită şi curenţilor reci de aer. Se întâlnesc soluri gleice, poligonale, mlăştinoase. b. Zona biopedoclimatică temperată

Se desfăşoară sub forma unei fâşii pe direcţia vest-est cu diferenţieri regionale: clima temperată rece (boreală) cuprinde Scandinavia, aproape toată Norvegia, Suedia şi

Finlanda, jumătatea nordică a Câmpiei Est-Europene până la Ural. Limita sudică a acestui subtip climatic trece prin preajma oraşelor Oslo, Helsinki, St. Petersburg, Perm. Temperaturile peste 10° sunt întâlnite în circa 120 zile pe an. Anotimpul rece are mai mult de 6 luni, cu ierni lungi, veri scurte, relativ umede. Aici se dezvoltă pădurile de conifere cu molid european care, spre est este înlocuit prin molidul siberian (Picea obovata) şi pinul în staţiunile mai uscate. Stratul subarbustiv are în componenţă şi specii de Ledum, Vaccinium. Sub pădurile de conifere se găsesc podzoluri şi solurile podzolice.

în sudul subzonei climatice amintite se desfăşoară subzona climei temperate a pădurilor de foioase cu vară răcoroasă, iarnă nu prea lungă dar rece şi precipitaţii suficiente tot anul. Pe litoralul norvegian se întâlnesc păduri de mesteacăn iar în Arhipelagul Britanic, Franţa, Belgia şi Danemarca păduri de stejar şi mesteacăn pe soluri lutoase, apoi carpen şi fag.

între 50°-60° latitudine nordică apar pădurile de amestec, foioase cu pin şi molid. În Europa Centrală fagul reprezintă specia pădurilor zonale şi ocupă în general locurile joase. În partea vestică a Europei Orientale condiţiile climatice au înlocuit fagul cu carpenul iar şi mai spre est cu stejarul. Tot în Câmpia Est-Europeană trecerea de la conifere spre foioase se face prin pădurile de amestec.

Pădurea acoperă locurile drenate, mai înalte iar stepa locurile plane pe soluri relativ grele. În diagrama climatică apare o perioada uscată, volumul precipitaţiilor fiind depăşit de evapotranspiraţie. Se întâlnesc cernoziomuri, soluri castanii etc.

în acelaşi tip al climei temperate este inclusă şi clima de stepă cu contraste termice şi precipitaţii reduse. Având în vedere importanţa majoră a acestor două componente meteo-climatice asupra vegetaţiei, a structurării acesteia, stepa se diferenţiază în stepa umedă cu iarna rece în sudul Câmpiei Ruse; stepa uscată cu iarnă rece în nordul Mării Caspice şi stepa semideşertică cu iarnă ece în jurul Caspicei. După asocierea speciilor componente pot fi separate: stepa cu negară, cu negară şi păiuş, cu graminee, pelin şi muşeţel. Dintre speciile frecvent întâlnite în aceste asocieri amintim: Stipa, Bromus, Koeleria, Festuca.

În clima de stepă este cuprinsă şi cea a semideşerturilor din regiunea Mării Caspice. Pe nisipurile mobile şi semifixate cresc plante de săratură şi de nisip ca: Salicornia, Suaeda, Aristida, Anabasis.

c. Zona biopedoclimaticd mediteraneeană

Cuprinde o parte a Peninsulei Iberice, Insulele Sardinia şi Corsica, Sudul Franţei, jumătatea sudică a Italiei, Grecia, şi sudul Bulgariei, vestul Peninsulei Balcanice.

Cad ploi de iarnă aduse de centrele ciclonale, îngheţurile sunt episodice dar apar şi zăpezi uneori abundente (vezi anul 1991). Caracteristice în vegetaţie sunt tufişurile de garriga (sudul Franţei), frigana (Grecia), tomillares (Spania). Nu lipsesc pădurile sclerofile cu Quercus ilex, Quercus suber, Quercus coccifera. Dintre ierburi şi arbuşti destul de răspândite sunt: Rosa sempervirens, Olea oleaster, Chamerops humilis (singurul palmier european), Leymus racemosus. În afara solurilor castanii apare pe calcare terra rossa.

În regiunile muntoase există o etajare a vegetaţiei cu diferenţieri mai mult sau mai puţin importante de la o regiune la alta. Spre exemplu în Munţii Alpi pe versantul nordic etajarea are următoarea componenţă de la poale spre etajul alpin: stejar, fag, molid, etaj alpin; în Alpii Centrali lipsesc foioasele, etajele fiind alcătuite din: pin, molid, larice şi zimbru, urmându-le etajul alpin. Pe

versantul sudic dispar coniferele în favoarea foioaselor, astfel: păduri sclerofile, stejar pufos, fag, etaj alpin. Se constată deci lipsa bradului din Alpii Centrali şi a molidului din Pirinei şi Apenini, acesta din urmă fiind foarte răspândit în Alpii Centrali.

În Scoţia, 1/3 din suprafaţă este ocupată de tufărişurile cu Calluna vulgaris, tufărişuri de tip „heide” (care reprezintă stadii de degradare a pădurilor de foioase) folosite azi pentru vânătoare şi păşune. Sub aceste tufişuri se întâlnesc soluri sărace, acide. La contactul cu stepa, pădurile de foioase se asociază cu elemente ale acesteia alcătuind stepa ierboasă cu păduri izolate, adică silvostepa.

Europa este străbătută de câteva râuri (fluvii) – Volga, Dunărea, Rhinul, Rhônul, Elba,

Vistula ş.a. - care, cu unele excepţii, includ în bazinele lor hidrografice cea mai mare parte din

suprafaţa continentului.

Cu un regim hidrologic influenţat de condiţia climatică în principal, râurile continentului

introduc numeroase diferenţieri nu numai în peisaj, fie şi numai ca sursă de apă (umiditate), ci şi

în potenţialul economic al unor regiuni şi ţări în care se găsesc sau prin care trec.

Cel puţin în activităţile de transport, râurile, dar şi lacurile, sunt asociate deseori cu canale,

poate al doilea sistem hidrografic important după râuri. Cu mici întreruperi, ele leagă estul de

vestul Europei sau nordul de sud.

Lacurile, indiferent de geneza cuvetei lor: tectonice (ex. L. Balaton, L. Onega), vulcanice

(Sf. Ana, Bolsena), carstice (în Alpii Dinarici) şi tectono-carstice (ex. L. Ohrid), glaciare

(Como, Garda) etc. reprezintă un suport geografic al peisajului, dar şi un potenţial component în

viaţa economică a unei regiuni.

Zonalitatea biopedoclimatică

în continentul Europa este impusă de

dezvoltarea latitudinală între lumea

polară şi cea mediteraneeană,

asociată cu extinderea longitudinală

strâns legată de continentul Asia

(Eurasia).

Unele diferenţieri care apar în

structura biopedoclimatică sunt

introduse de factori regionali (locali)

precum: prezenţa oceanelor şi

mărilor inclusiv a curenţilor,

vânturilor din limita acestora, a

înălţimilor muntoase implicit a

gradului de dispunere, fragmentare,

expunere etc, a unor importante

resurse de apă (fluvii, acumulări-

lacuri etc).

1.6. Resurse naturale, componente ale mediului şi peisajelor

În întregime, componentele cadrului natural reprezintă într-un fel sau altul resurse pentru

societate, fie sub formă naturală, fie prelucrate, fie regenerabile, fie epuizabile (neregenerabile).

Ele constituie în bună măsură suportul material al societăţii. În acelaşi timp, ele însele sunt

componente ale peisajelor.

Mediile naturale în Europa se succed de la nord la sud după cum urmează: mediul polar

(arctic), mediul temperat şi mediul subtropical (mediteraneean).

Transpunerea spaţială a mediului, adică reflectarea lui teritorială, se realizează prin

peisaje.

În funcţie de extinderea în latitudine a Europei şi de prezenţa unor mări marginale, în

spaţiul european se diferenţiază o serie de peisaje naturale. Peisajele au trăsături proprii care le

deosebesc unele de altele.

De la nord la sud, se individualizează: peisajul arctic, peisajul temperat-oceanic, peisajul

temperat-continental, peisajul de semideşert şi peisajul mediteraneean.

Peisajul arctic cuprinde insula Islanda, nordul Peninsulei Scandinavice, peninsula Kola

şi nordul Câmpiei Europei de Est. S-a dezvoltat în condiţiile

zonei de climă rece, vegetaţiei de tundră, de silvotundră (tufişuri lemnoase scunde de salcie,

mesteacăn), a solurilor şi faunei specifice.

Peisajul temperat-oceanic se întinde pe faţada vestică a continentului european. Aici

este domeniul climatului oceanic şi al pădurilor de foioase (îndeosebi de fag), dezvoltate pe

cambisoluri şi argiluvisoluri. Defrişările au redus suprafaţa forestieră; în locul pădurilor au

apărut ierburile, iar în zonele de ţărm landele.

Peisajul temperat-continental ocupă cea mai mare suprafaţă a Europei. Climatul

prezintă un caracter continental din ce în ce mai accentuat de la vest spre est.

Taigaua, unde trăiesc numeroase animale cu blănuri scumpe, spodosoluri, sărace în

humus şi lipsite de fertilitate, caracterizează cea mai mare parte a Peninsulei Scandinavice şi

aproape jumătate din Câmpia Europei de Est.

Pădurile de foioase alcătuiesc o fâşie mai lată în jumătatea vestică a continentului, care se

îngustează treptat spre Munţii Ural, pe măsură ce climatul temperat capătă un caracter din ce în

ce mai continental. Se dezvoltă pe cambisoluri şi argiluvisoluri.

Pe măsură ce uscăciunea climatului se accentuează, pădurile de conifere şi de foioase

sunt înlocuite de stepă. Acestea se întâlnesc în Europa Centrală şi Estică, anume în estul Câmpiei

Române şi în sudul Câmpiei Europei de Est.

Peisajul de semideşert se continuă din Asia pe o mică suprafaţă a Europei, în câmpia din

nordul Mării Caspice. Aici, unde cantitatea anuală de precipitaţii nu depăşeşte 300 mm, verile

sunt foarte călduroase, iar iernile foarte geroase; peisajul are un aspect dezolant, cu o vegetaţie

alcătuită din plante de sărături şi de nisip, ce cresc pe soluri semideşertice şi nisipuri mobile.

Peisajul mediteranean, întâlnit în sudul Europei, are climat, vegetaţie, faună şi soluri

specifice, care îl deosebesc de celelalte tipuri de peisaje.

Creşterea numerică a populaţiei, dezvoltarea oraşelor, a industriei, agriculturii ori a căilor

de transport au produs modificări ale peisajelor naturale. Unele din acestea se găsesc în armonie

cu elementele naturale, dar altele (defrişările masive, deversările de substanţe toxice în ape, aer

sau pe sol, păşunatul intensiv etc.) provoacă mari dezechilibre care duc la degradarea mediului

natural în ansamblul său. Societatea omenească are un mare rol în remedierea zonelor

degradate şi mai ales în preîntâmpinarea unor astfel de dezechilibre în natură.

Peisajele europene reprezintă o reflectare a condiţiilor generale ale mediului la nivelul

teritoriului iar teritoriul este unul din atributele definitorii ale spaţiului geografic. În general,

teritoriul este conceput ca suprafaţă, suport al fenomenelor şi proceselor geografice. În această

interpretare el nu poate fi identificat cu ceea ce se află pe el, adică resurse naturale şi umane.

Principala calitate a teritoriului este de resursă spaţială, pentru amplasarea

amenajărilor. Importanţa teritoriului este foarte mare, deoarece el este strict limitat, nu poate fi

extins şi nici înlocuit. În prezent se constată un deficit de teritoriu. Pe lângă aspectele globale

ale deficitului de teritoriu se numără şi deficitele funcţionale ale acestuia, adică deficienţa

pentru construcţii urbane sau industriale, agricole etc. În legătură cu aceasta, foarte importantă

este determinarea potenţialului teritorial.

Climatele Europei (după N. Caloianu şi Colab., 1982):

Zona arctică (1); zona subarctică: 2 – climat de tip oceanic; 3 – climat de tip continental; zona temperată: 4 – climat oceanic (atlantic); 5 – climat de tranziţie; 6 – climat continental; 7 – climat continental excesiv; zona subtropicală (subzona mediteraneană): 8 – climat de nuanţă

oceanică; 9 – climat de nuanţă continentală; climă montană din cuprinsul diferitelor zone (10).

Unitatea de învăţare nr.2.

2.1. Originea, repartiţia şi gradul de concentrare a populaţiei în spaţiul european

Originea populaţiei

Se poate vorbi de existenţa omului pe meleagurile europene încă din paleoliticul inferior

(eolitic), cunoscută fiind specia de hominid, un precursor al omului. Odată cu paleoliticul târziu

şi mezoliticul se identifică preocupări ca vânatul, apoi recoltarea unor produse vegetale

(economia agricolă) şi creşterea animalelor. Se impune omul de Neanderthal (noua epocă de

piatră sau barbaria). În epoca bronzului s-a detaşat civilizaţia Mării Egee cu varietatea de culturi

(prototracică, cunoscută pe valea Mariţei – Tracia, protomacedonică – în Macedonia şi Thessalia,

protoeladică – Grecia centrală, Pelopones). Cultura bronzului este o infuzie orientală în lungul

văilor Mariţei şi Dunării, ca şi pe coasta Mediteranei. Epoca fierului – a vieţii preistorice – se

exprimă prin culturile Hallstatt (Austria) şi La Téne (a doua epocă a fierului - Elveţia) remarcate

prin figuri expresioniste, dezvoltarea agriculturii.

De acum sunt folosite drumurile preistorice (Coasta Mediteranei, Poarta Carcasonne spre

Bretagne şi Anglia, culoarul Rhône, Marea Adriatică – Alpi – Rhin, Vardar – Sava – Panonia

etc.) în procesul de difuziune şi penetraţie a unor elemente de civilizaţie spre inima Europei.

Test de autoevaluare

Studierea capitolului de „Resurse naturale, mediile şi

peisajele Europei” v-a creat premisele înţelegerii locului

potenţialului natural prin resursele sale în înţelegerea varietăţii

şi structurii peisajelor dependente de latitudine şi mediul

acesteia.

a. Puteţi localiza şi detalia peisajele temperat-oceanice

prin prisma modificărilor introduse de om?

b. Cine credeţi că introduce diferenţierile regionale în

peisaj?

c. De ce unele componente specifice peisajului

mediteraneean au înregistrat modificări extrem de

importante?

Drumuri preistorice

Civilizaţia mării

Civilizaţia alpină

Pătrunderea altor civilizaţii în Europa, influenţând-o în mare măsură, s-a datorat şi

navigaţiei. Însăşi mişcarea curenţilor marini a impulsionat circulaţia costieră.

În Europa se vorbeşte de civilizaţia mării ca fenomen propriu european extrapolat şi la alte

regiuni (ex. Bengalia), după cum se vorbeşte în acelaşi sens şi de civilizaţia alpină. Civilizaţia

mării poate fi remarcată prin rolul foarte important jucat de republicile Veneţia, Genova, Pisa.

De la ţărm, prin căile de penetraţie amintite, valuri de componente ale civilizaţiei pătrund

continuu în Europa, adăugându-se fondului existent. Se remarcă în mod deosebit rolul insulei

Creta, loc de întâlnire a civilizaţiilor bizantină, veneţiană, turcă, arabă etc.

Rolul jucat de Marea Mediterană (Mare Nostrum), care a constituit un liant permanent între

lumea latină, greacă, musulmană, lumea iberică veche etc. a fost de excepţie. Valenţele acestor

lumi s-au transferat unele asupra altora, încât cel puţin în latura spirituală a uneia se regăsesc

elemente aparţinând celeilalte.

Civilizaţia alpină, cu elementele sale de fond – păstoritul şi prelucrarea lemnului – a

dezvoltat spiritul de comunitate, de asociere, de interferenţe. Însăşi apariţia aşezărilor în inima

Pirineilor, ultima „supra-vieţuitoare” fiind Andorra, demonstrează acest fapt. Pirineii, dar mai

ales Alpii, deşi au constituit o lume fragmentată de dialecte, religii, tradiţii, etnii, formaţiuni

statale, au sintetizat ceea ce numim lumea alpină.

Europa a cunoscut etape (momente) importante în evoluţia numerică (1650 – circa 100

milioane locuitori; 1800 – 187 mil. loc.; 1900 – 400 mil. loc.; 1930 – 355 mil. loc., datorită

migraţiei puternice spre alte ţări şi continente; 1981 – 488 mil. loc.).

Există un interval (1800 - 1950) când Europa a fost părăsită

de circa 45 - 50 mil. locuitori, urmată de câteva perioade de reîntoarcere a europenilor cu ocazia

decolonizării.

În 1992, Europa deţinea circa 17% din populaţia globului, pentru ca în 1996 procentul să

scadă la 12,5%.

Faţă de un spor natural redus, în jurul valorii de 1 0/00, există mari diferenţieri între ţări şi

regiuni.

Densitatea medie a populaţiei este de 69,4 loc/km2, ceea ce înseamnă o valoare ridicată

raportată la media mondială.

Pe mari compartimente europene, repartiţia populaţiei este aproximativ următoarea: Europa

Nordică circa 23 mil. loc.; Europa Vestică circa 146 mil. loc.; Europa Centrală 186 mil. loc.;

Europa Sudică 158 mil. loc.; Europa Estică 241 mil. loc. (datorită aportului Rusiei – partea

europeană, cu aproape jumătate din valoare – 112 mil. loc.).

Pe ţări apar mari deosebiri în sensul că valorile densităţii trec de 14000 loc./km2 în

Monaco, 2273 loc./km2 în Vatican, 1089 loc./km

2 în Malta, 350 loc./km

2 în Olanda şi coboară la

2,4 loc./km2 în Islanda. Valori mari ale densităţii sunt înregistrate şi de regiuni care concentrează

importante activităţi industriale, comerciale şi de transport, cum sunt: deltele (cazul deltei

estuarice Rhein-Maas), Pad; bazinele carbonifere Lancashire, Lorena, Ruhr; complexele portuare

Liverpool, Anvers, Genua.

Dacă unele regiuni constituie arii de mare atracţie din altele prin migraţii definitive,

temporare, sezoniere (pentru muncile agricole), se dislocă un număr de locuitori cu tendinţă de

ridicare a valorilor absolute ale populaţiei altor regiuni. Există, de asemenea, arii de atracţie

unipolare (München, Paris), multipolare (Silezia Superioară, Ruhr).

Din cele 75 de state europene, 35 au astăzi o densitate a populaţiei peste media europeană,

dar şi ţări, cum sunt majoritatea din Europa Nordică, cu valori reduse ale densităţii populaţiei.

Arii de concentrare

Există nuclee de polarizare (Viena), axe urban-industriale (Rhône-Saône, Rhein-Maas, Londra-

Liverpool), zone de concentrare a populaţiei (Axa Rhenană).

Există regiuni de concentrare şi nuclee de polarizare (ex. Randstad-Holland – valori care ajung în

unele areale la 1500 loc./km2; Viena, Moscova, Barcelona, Atena), axe urban - industriale, de mare

concentrare a populaţiei, astfel: Macroaxa Rhenană (circa 5000 loc./km2 în conurbaţia Rhein-Ruhr), Axa

Volgăi, Axa Rhônului, cu o concentrare mare în deltă şi pe riviera Nice-Cannes; aliniamentul Liverpool-

Birmingham-Londra, Axa Dunării (Linz-Viena), Axele Subalpină şi Subjurasiană (Elveţia), regiuni de

contact fizico-geografic etc., areale litorale îndeosebi în Europa de Vest şi Sud (Londra, Anvers,

Rotterdam, Istanbul, Genua, Veneţia, Hamburg).

Mişcarea naturală şi mişcarea migratorie

Mişcarea naturală presupune:

natalitate

mortalitate

spor natural

Mişcarea migratorie presupune:

migraţiune internă

migraţiune internaţională

Nuclee de polarizare

Regiuni de concentrare

Axe urban (-industriale)

Areale litorale

Test de autoevaluare

1. Subcapitolul Repartiţie şi arii de concentrare, mişcare naturală şi mişcare migratorie avertizează asupra

dispunerii în teritoriu a populaţiei, factorii influenţi în acest caz, dar şi mobilitatea populaţiei între teritorii şi

formele sub care se desfăşoară.

a. Apreciaţi prezenţa şi rolul marilor concentrări urbane în peisajul unor regiuni, ţări, etc.

b. Care au fost şi sunt motivaţiile deplasărilor interne şi externe ale populaţiei?

c. Ce impact are asupra populaţiei restructurarea resurselor, ca şi prelucrarea lor în unele regiuni industriale vechi?

monopolară

multipolară

sezonieră

Din punct de vedere al mişcării naturale, Europa înregistrează valori mult reduse ale

natalităţii şi valori medii ale mortalităţii. Rezultă în acest fel un spor natural cu valori negative în

multe din ţările europene. Sunt ţări cu un spor natural peste 15-20‰ (Estonia, Bulgaria ş.a.), dar

şi ţări cu un spor natural negativ (Ucraina - 6,1‰, Bulgaria – 5,3‰ ş.a.). Oricum, Europa

Nordică şi Vestică au un spor natural pozitiv, iar cea estică negativ.

De-a lungul timpului, o serie de factori, printre care mai importanţi sunt cei socio-

economici (conflictele mondiale sau chiar regionale, revoluţiile tehnico-ştiinţifice, schimbări

socio-politice etc.), au influenţat într-un sens sau altul evoluţia sporului natural.

Cu precădere, procesul a început în Europa de Vest şi mai târziu în restul continentului. La

acestea din urmă, în faza de posttranziţie spre economia de piaţă, natalitatea, cu repercusiuni

negative în valoarea sporului natural, a scăzut foarte mult. În acelaşi timp, mortalitatea cunoaşte

şi ea creşteri (Rusia 14‰, Belarus 13‰), cauzele fiind multiple.

Procesul de industrializare, mai izolat la început şi generalizat după aceea, cele două

confruntări mondiale, inclusiv schimbările geopolitice apărute ulterior, dinamica societăţii în

fiecare din ţările europene au generat deplasări importante, uneori tensionate, ale populaţiei

dintr-un continent în altul, dintr-o ţară sau regiune în alta. Ele s-au desfăşurat la nivelul ţării

(migraţiune internă definitivă şi temporară etc., migraţiune sezonieră pentru activităţi în

domeniul agricol sau migraţie internaţională - ex. pentru muncă). Aceasta din urmă a cunoscut

cele mai diverse forme în diferite epoci, astăzi procesul având dimensiuni şi direcţii mai

restrânse, dar şi forme nu rareori restrictive.

2.2. Oraşe

Origine

Cu o medie de circa 70% populaţie urbană, Europa reprezintă un continent de referinţă

din acest punct de vedere amintind câteva oraşe reprezentative pentru peisajul urban european

(Londra – peste 7 mil. loc.; Paris – peste 8 mil. loc.; Moscova – peste 10 mil. loc.), întregind

aspectul de înalt grad al urbanizării. Multe sunt rodul civilizaţiei romane deşi prima generaţie de

oraşe a apărut în antichitate în Grecia în sudul Franţei şi Italiei în bazinul Mării Negre (ex.

Histria, Tomis ş.a.). Vorbim succesiv de oraşele cretane, etrusce, oraşele greceşti, cele feniciene,

oraşele romane.

Au urmat generaţiile: Evului Mediu, după căderea Imperiului Roman; oraşele arabe,

oraşele medievale ale lumii creştine etc. care s-au extins treptat spre estul şi nordul Europei un

impact deosebit avându-l colonizarea germană, urmată apoi de consecinţe pozitive în procesul

urbanizării impuse de prima revoluţie industrială.

Dezvoltarea industriei, a unei economii industriale în general, a impulsionat procesul

urbanizării în cele mai neaşteptate regiuni generând oraşe cu totul noi lângă altele deja

consacrate (ex. Nowa Huta - Polonia).

Funcţionalitate

Poziţia în sistemul condiţiilor fizico-geografice şi mai ales potenţialul resurselor

existente, au influenţat apariţia entităţilor urbane dar strâns legate de condiţiile istorice, socio-

economice, de conjunctura momentului. S-au impus treptat predilecţiile spre dezvoltarea unor

activităţi fie industriale, comerciale, agricole, fie cultural-administrative etc. De aici şi până la a

se contura o anumit funcţie, precumpănitoare, nu a trecut mult timp. La toate acestea se adaugă

experienţa forţei de muncă şi capacitatea de a se adapta, reforma continuu ca răspuns la noi

exigenţe economice sau de altă natură ale timpului şi locului.

Dacă apreciem retrospectiv putem spune că, spre exemplu unele oraşe, ca cele romane aveau la

început funcţii politice, militare, administrative şi mai apoi economice. Un început de secol XI

imprimă caracterul (funcţia) comercial-multor oraşe, evident porturi (ex. Genua, Anvers,

Marsilia etc.) cu unul din apogeu – ale vremii, într-o regiune bine conturată şi anume lumea

Hanseatică.

Actual şi perspective

Odată cu aceasta ascensiunea fenomenului urban din care nu lipsesc oraşe precum

Hamburg, Bremen etc. a fost precumpănitoare.

Revoluţia industrială strâns legată de dezvoltarea transporturilor impune mai ales această

funcţie, îndeosebi în ţări ca. Marea Britanie, Germania, Franţa redimensionând nu numai

funcţional oraşele. Destul de timpuriu o serie de oraşe (ex. Londra, Paris) concentrează pe lângă

funcţia de capitală şi cea politică, alături de cea comercial-portuară, treptat asociată şi cu cea

financiară, după cum interesant este şi „schimbul” funcţiilor ca spre exemplu între Moscova şi

Sankt Petersburg.

Deşi oraşele actuale depăşesc destul de mult numărul de 20.000 cu peste miliarde de

locuitori. Oricum, Europa reprezintă continentul cel mai urbanizat, cu o aşezare geografică

extrem de diferită chiar şi a oraşelor mari.

Ca structuri teritoriale, întâlnim aglomeraţii urbane, conurbaţii, megalopolisuri, complexe

metropolitane polinucleare (ex. Randstad – Holland; macroaxa Rhenană etc.).

Formelor de grupare urbană modernă se include funcţia actuală a serviciilor. În oraşele

reprezentative ale continentului, această funcţie ocupă cu mult peste 50% din forţa de muncă. În

acelaşi timp, există un proces continuu de adaptare la exigenţele societăţii moderne, multe centre

urbane schimbându-şi până la dispariţie funcţii inoportune

2.3. Particularităţi ale economiei regionale

Secolul al XX-lea a marcat în general o dinamică accentuată a pieţei mondiale, fie că este

vorba despre resurse, produse finite, servicii etc. Totuşi, câteva caracteristici au determinat

structura şi fluxurile de materii prime, produse etc., cantităţile acestora, partenerii, însoţite de

consecinţe:

- limitarea resurselor exploatate din diverse motive (epuizare, apariţia unor inconveniente în ceea

ce priveşte exploatarea lor, costuri mult reduse dacă se importă etc.);

- dispariţia unor pieţe de desfacere pentru multe ţări europene, îndeosebi cele desprinse

din regimul socialist, a determinat inflaţia pe piaţa internă a unor produse altădată exportate, cu

consecinţe nedorite pe piaţa internă etc.;

- infuzia puternică a unor produse străine, deşi unele solicitate, scoate din circuit, datorită

costului mai redus, întreprinderi producătoare a unor astfel de bunuri cu consecinţe dramatice în

plan social. Este una din consecinţele economiei de piaţă, concurenţiale.

- nu în ultimul rând conflictele, multe de natură politică şi militară, au restrâns şi

schimburile economice, limitând drastic posibilităţile menţinerii sau dezvoltării unor domenii de

activitate.

Unitatea de învăţare nr.3

Diferenţieri regionale în: Europa Nordică, Europa Vestică, Europa Centrală, Europa Estică,

Europa Sudică, Europa de Sud-Est

Condiţiile fizico-geografice, alături de cele socio-economice, istorice etc. au determinat

apariţia unor diferenţieri regionale la nivelul compartimentelor europene (Europa Nordică etc.)

sau al ansamblurilor geopolitice (Etat du Monde, 1992).

Întrucât condiţiile naturale constituie o premisă foarte importantă în vederea desprinderii

diferenţierilor regionale, este necesar cel puţin să menţionăm unităţi naturale semnificative, pe

care într-o accepţie le putem numi la nivelul fiecărei regiuni complexe geoeconomice (obiectul

diferenţierilor regionale).

EUROPA NORDICĂ

3.1.Unităţi naturale importante ca peisaj:

Alpii Scandinaviei, Podişul Finlandei, Podişul Suediei, Regiunea Centrală a Islandei,

Câmpia Danemarcei

Alpii Scandinaviei şi litoralul norvegian se alungesc pe marginea vestică a scutului

fenoscandic, îndeosebi pe teritoriul Norvegiei şi Suediei. Sunt cutări caledonice impuse prin

culmi, cu altitudini ce trec de 2000 m şi cu o parte căzută spre Atlantic. Aspectul general este dat

de prezenţa unor platouri, secţionate de văi transformate succesiv de gheţari şi apa mării în

fiorduri.

Nordul Alpilor Scandinaviei se remarcă prin: înălţimi care depăşesc 2000 m, numărul mare

al circurilor glaciare, fiorduri, terase litorale suspendate, delte care preced sectorul de obârşie al

fiordului (ex. delta râului Tana din podişul Finmark); gheţari, rămăşiţe ale vechii calote

pleistocene, dar şi blocuri eratice, aşa cum apar în arhipelagul Lofoten.

Clima oceanică, cu un plus de umiditate datorită circulaţiei vestice şi sud-vestice, plus curentul

cald al Golfului, introduce una dintre importantele anomalii pozitive ale latitudinii (astfel

încât temperaturile medii în luna ianuarie se menţin la 00C).

Acest fenomen face posibil, prin neîngheţarea apelor, un transport maritim chiar şi în apele

din nordul Mării Norvegiei.

În al doilea rând, Alpii Scandinaviei introduc o asimetrie climatică, separând vestul umed,

oceanic, de estul din ce în ce mai continental.

Fiorduri în Norvegia

Podişul Finlandei. Relieful s-a format ca urmare a acţiunii calotei glaciare (pleistocene).

Înălţimile maxime sunt înregistrate în extremitatea nord-vestică (vf. Haltia, 1324 m). În general

- fjorduri…Sogne

- delte…Tana

- gheţari…(în) Lofoten

- anomalii pozitive ale

latitudinii

- asimetrie climatică şi

biogeografică

PEISAJE

specifice latitudinii

LAPONIA

Regiunea de dincolo de

Cercul polar

- eschimoşi şi reni

- licheni şi muşchi

COLINE MORENAICE

Saalpauselka

Suomenselka

formale pozitive, cu aspect colinar, sunt în cea mai mare parte şiruri morenaice care se

desfăşoară pe sute de kilometri.

Principalele şiruri pornesc din sudul Finlandei ocolind Regiunea Lacurilor. Ele poartă numele de

Saalpauselka în estul, sud-estul ţării şi Suomenselka în vest.

Clima Podişului Finlandei, temperat continentală este destul de aspră mai ales în Laponia

cu temperaturi medii ale lunii ianuarie care coboară –190 în Laponia şi cu temperaturi cuprinse în

luna iulie cuprinse 170C la Helsinki şi 14

0C în regiunea lacului Inari.

Reţeaua hidrografică este reprezentată prin numărul foarte mare al lacurilor, moştenire a

epocii postglaciare din care unele cu suprafeţe care trec de 4000 km2 (Saimaa).

Pădurea ocupă circa 69% din suprafaţa Finlandei. Circa 80% sunt păduri de răşinoase din

care pe primul loc se află pinul silvestru instalat pe soluri turboase dar şi pe suprafeţe nisipoase.

Podişul Suediei. Ocupă cea mai mare parte a ţării extinzându-se între Munţii Scandinaviei,

Marea Baltică şi Golful Botnic. Are fundament precambrian şi o cuvertură sedimentară care la

suprafaţă este formată din depuneri glaciare, lacustre şi maritime.

În jumătatea nordică altitudinile sunt mai mari (823 m vf. Dundret) dar scad în aceeaşi

direcţie ca şi cele din sud, adică spre golful Botnic.

Văile sunt tinere având în vedere retragerea târzie a calotei glaciare cu râuri paralele şi

debit bogat, permanent ceea ce a uşurat foarte mult amenajările hidroenergetice.

Aproape în întregime peisajul caracteristic este cel al pădurii de conifere (barrskog)

formată din molid şi pin.

Peisajele de pădure se dezvoltă într-un climat temperat-continental caracterizat prin

temperaturi medii în luna ianuarie cuprinse între –3° în sud şi –150 în partea nordică şi 10 în nord

şi 170 în sud (Stockholm) cu o perioadă de vegetaţie de 7 luni. Precipitaţiile sunt cuprinse între

250 mm în nord şi aproape 600 mm în sud.

Regiunea Centrală a Islandei. Un podiş vulcanic cu vârfuri (vulcanice), acoperite pe

alocuri cu gheaţă.

Climă arctică, tundră şi specii de Betula şi Salix.

Barrskog

(pădure boreală)

păduri de pin şi

molid

Geyser - Islanda

Câmpia Daneză. Caracterele reliefului sunt legate de ultima modelare glaciară, care a dat

naştere acumulărilor morenaice sub forma unor coline sau câmpii joase uşor vălurite, cu

impresionante acumulări de nisipuri şi pietrişuri, dar şi blocuri eratice. Altitudinile nu depăşesc

200 m în estul peninsulei Iutlanda.

Regiunea constituie un spaţiu de interferenţe active ale unor mase de aer cu provenienţă

arctică sau atlantică, unele reci şi umede, altele uscate şi mai calde încât vremea este destul de

schimbătoare chiar în cadrul aceluiaşi anotimp. Pădurile de fag şi stejar au fost înlocuite pe

întinse suprafeţe cu terenuri agricole culturalizând peisajul regiunii.

2. DIFERENŢIERI REGIONALE

NORVEGIA

Diferenţierile regionale ale Norvegiei rezultă din specificul şi ponderea unor activităţi, a

unor elemente de funcţionalitate, a gradului de umanizare şi antropizare.

1. Regiunea Sud-Estică. Dominată de oraşul Oslo, importantă regiune urbană cu o

economie complexă. Oslo antrenează o serie de centre (Drammen, Skien, Honevoss, Sarosborg,

Tonsberg, Lillehammer, Frederikstad) creând o reţea funcţională din punct de vedere industrial

(mari şantiere navale, industria chimică, a celulozei şi hârtiei, construcţiilor de maşini),

comercial (nod de comunicaţii feroviare şi rutiere), cultural-administrativ.

Agricultura, are în vedere creşterea animalelor pentru carne şi lapte şi apoi cultura

cerealelor (orezului) şi plantelor furajere.

2. Regiunea Vestică (inclusiv platforma continentală a Mării Nordului). Cuprinde oraşe

importante ale ţării: Bergen, Stavanger, Trondheim centre de mare influenţă. Este o regiune

dotată din punct de vedre al resurselor naturale: zăcăminte de petrol şi gaze cu rol deosebit în

viaţa economică a ţării prin valorificare dar şi export; minereuri de fier, cupru, zinc; potenţial

hidroenergetic minuţios valorificat; agricultură litorală, cultura unor plante în Câmpia Jaeren

(orz, orez, plante de nutreţ, cartofi), creşterea animalelor (cornutele mari), pescuit; turism

(gheţari, cascade, fjorduri).

3. Regiunea Nordică (Regiunea Laponiei în principal. Aproximativ la nord de oraşul

Narvik (dincolo de Cercul Polar).

O slabă concentrare a populaţiei. Activităţile principale sunt: pescuitul, inclusiv

prelucrarea peştelui (Trømso, Harstad, Narvik, Bodø) exploatarea şi prelucrarea cuprului

(Sulitjelma), valorificarea lemnului (Trømso).

Principalele oraşe sunt însă fără îndoială, Oslo, Bergen şi Stavanger. Rolul pe care îl deţin

nu se datorează exclusiv importanţei economice ci şi particularităţilor culturale care fac din

aceste oraşe atribute ale spaţiului nordic.

Test de autoevaluare

Studierea acestei secvenţe v-a familiarizat cu câteva

noţiuni specifice peisajului arctic – boreal:

a. care sunt noţiunile cu care nu aţi avut ocazia să vă

întâlniţi?

b. De ce în cea mai mare parte văile sunt tinere?

c. Care este deosebirea esenţială dintre un fjell şi un

fjord?

Oslo – capitala Norvegiei şi cel mai important oraş. Populaţia oraşului este de 544073, iar

împreună cu împrejurimile în jur de 850000. Centrul oraşului este situat în capătul fiordului

Oslo, dezvoltîndu-se către sud şi nord pe ambele maluri. Aria metropolitană (Greater Oslo) are o

populaţie de 1300000 locuitori iar întreaga regiune a fiordului în jur de 1700000 locuitori.

În 1624 un puternic incendiu a distrus o mare parte din oraşului medieval, fiind necesară

relocaţia în apropierea fortăreţei Akershus

Rolul de centru politic, administrativ şi economic al oraşului Oslo, reprezintă o

permanentă sursă de controverse. Acestea se datorează faputlui că extinderea rapidă a ariei

metropolitane, contribuie decisiv la creşterea presiunii asupra zonelor înconjurătoare şi, în

special a celor cu caracter rural. Reprezintă principala cauză a depopulării masive, fapt pentru

care orice încercare de impunere a peisajului urban, modern se loveşte de o puternică opoziţie,

care nu de multe ori a contribuit la stoparea proiectelor. Un exemplu în acest sens îl constituie

atitudinea locuitorilor şi nu numai în ceea ce priveşte construcţia de blocuri înalte în zona

centrală, acţiune privită cu mult scepticism. Varietatea arhitecturală a oraşului însă are suficiente

resurse pentru a propune secvenţe cu adevărat uimitoare. Spre exemplu, Oslo este singura

capitală europeană despre ai cărei locuitori se spune că „trăiesc cu sălbăticia în curtea din

spate”. Existenţa metroului – liniilor suburbane, face ca în capitala norvegiană să te urci pur şi

simplu în acesta şi să ajungi într-o locaţie unde să practici ski-ul sau alpinismul.

Catedrala din Oslo

Muzeul vaselor vikinge

Parcul Vigeland – una dintre cele mai mari expoziţii de sculptură, în aer liber din Europa

Palatul Regal

Statuia lui Karl Johan, rege al uniunii dintre Suedia şi Norvegia (1814-1844), pe numele

său Jean Baptiste-Bernadotte, fost mareşal al lui Napoleon, este cel care practic a iniţiat

modernizarea celor două regate nordice şi intrarea acestora în circuitul economic, politic şi

cultural european.

Trambulina Hollmenkolen

Bergen – situat in provincia Hordaland, este al doilea oras ca, marime al Norvegiei.

Populatia este de 243219 locuitori, iar aglomerarea urbana in jur de 303000 locuitori.Centrul sau

este situat in interiorul unei regiuni cunoscute sub denumirea de syv fjell (cei sapte munti).Cea

mai veche parte a orasului este Bryggen in cadrul careia se gasesc case vechi de lemn,

reconstruite dupa incendiul din 1702. Ca mai veche constructie este biserica Mariakirke, datata

din 1130. La aceasta se adauga vechea fortareata, Bergenhus cu o arhitectura de inspiratie

medievala, aici gasindu-se Haakon Hall si turnul Rosenkrantz, acesta din urma construit in jurul

unei fortificatii medievale.

Fortăreaţa Berghus

Turnul Rosenkrantz

Incepind cu secolul XIII Bergen-Brygge a fost unul dintre cele patru porturi importante

ale Ligii Hanseatice, avind statutul de Kontor, sau enclave economica, aici avindu-si sediul

comerciantii germani. Odata cu acestia au sosit si mestesugarii care au pus bazele unei “industrii

locale”.

Muzeul Hanseatic, fostul sediu administrative al Ligii hanseatice

Vagen reprezintă inima oraşului Bergen, fiind aspectul care a stat la baza crearii

conceptului "World Heritage Bergen - the Historic Town Centre", pentru că deţine acele

elemente, spaţii care au avut legătura cu Vagen sau au fost conectate la acesta din punct de

vedere al formei, structurii urbane sau al economiei. Trebuie tinut cont de faptul ca Vagen a fost

portul în jurul căruia mai tîrziu s-a dezvoltat oraşul propriu-zis. Cartierele cu case şi străzi de

lemn rămîn şi astăzi o amprentă şi în acelaşi timp o legătură cu trecutul acestei foste capitale a

Norvegiei.

Casele din lemn şi aleile pavate cu scîndură sunt specific oraşului vechi, constituind nota de

specificitate a oraşului Bergen.

Capitala coastei de vest a Norvegiei are o lunga istorie, colorata de comertul si

transporturile internationale. Fara indoiala culturile diverse care s-au intilnit in cadrul orasului si-

au pus amprenta asupra acestuia dar si a locuitorilor sai. Din perioada Hansei si pina in prezent,

in perioada festivalurilor internationale, numeroase, Bergen a fost o capitala a explorarii

culutrale. Datorita acestor atu-uri Bergen a fost ales in 2000 drept una dintre cele trei capitale ale

Europei (alaturi de Helsinki si Rejkjavik).

Stavanger – capitala provinciei Rogaland. Este a treia conurbatie a Norvegiei, aria

metropolitana avind o populatie de aprox. 300000 locuitori, iar orasul propriu-zis de 115157

locuitori. Orasul reprezinta un amestec de vechi si nou, evolutia sa fiind influentata de situarea in

imediata sa apropiere a unei baze NATO si de descoperirea zacamintelor de petrol din Marea

Norvegiei. Succesul sau ca centru economic a facut ca in 112 sa devina sediu Episcopal. Odata

cu Reforma, 1536, importanta sa ca centru religios scade treptat. In secolul XIX, bancurile de

heringi au constituit factorul de revigorare a economiei. Descoperirea petrolului a impus un nou

ritm de dezvoltare, Stavanger fiind principalul exportator de petrol al Norvegiei. Rolul pe care l-a

jucat de-a lungul timpului a facut ca Stavanger sa fie ale drept capitala culturala in 2008.

Viziunea anului 2008 este aceea a unui port deschis atit in sens strict dar mai ales in sens

norvegian, ceea ce inseamna o poarta deschisa catre cunoastere dar si o deschidere a propriilor

locuitori catre cultura europeană.

Domkirke

Stavanger – vagen în 1926 (stînga) şi în prezent (dreapta)

Breiavatnet

În prezent, în condiţiile creşterii presiunii asupra modelelor culturale, în Norvegia se pune

accentul pe conservarea siturilor care păstrează legătura cu tradiţia sau reflectă secvenţe

importante din dezvoltarea regatului.

Principalul scop al protejării mediilor culturale (peisajelor culturale) este acela de a le

menţine unitatea şi de a păstra caracterul regiunii. Un peisaj cultural poate conţine un ansamblu

de elemente sau elemente disparate, care să reflecte stadii în dezvoltarea istorică a regiunii

respective. În ceea ce priveşte Norvegia există şase medii culturale introduse în programe de

protecţie şi conservare, încercîndu-se astfel revigorarea elementului tradiţional.

1. complexul de ferme Havra – Hordaland

2. împrejurimile abaţiei Utstein – Rogaland

3. aşezările răsăritene saami din Neiden – Finmark

4. minele de argint din Kingsberg – Buskerud, deschise în 1623

5. aşezările costiere din Sogndalstrand – Rogaland

6. parcul Birkelunden - Oslo

Skjaervaer – sta tradiţional din regiunea costieră Sogndalstrand-Rogaland

Complexul de ferme Havra - Hordaland

Intrarea în minele de la Kongsberg

Birkelunden – marchează perioada de dezvoltare industrială a oraşului Oslo, prin urbanizarea

unei zone agricole

Abaţia Utstein – reprezintă cel mai bine conservat lăcaş religios din Norvegia, ilustrînd totodată

urme ale populării începînd din Epoca Pietrei (utilizarea terenurilor etc.). trebuie remarcat rolul

de principal centru politic al civilizaţiei vikinge.

Neiden – Finmark – iniţial „reşedinţă” de vara a populaţiei saami, a devenit locaţie cu caracter

permanent datorită trasării graniţei dintre Rusia şi Norvegia în sec- XIX.

Neiden - Finmark

SUEDIA

Caracterele cadrului natural, împreună cu cele care privesc populaţia, aşezările şi

activităţile economice, au pus în evidenţă două importante regiuni, astfel : Regiunea Norrland,

înţelegând mai ales Câmpia şi litoralul Golfului Botnic între Lulea şi Stockholm şi Regiunea

Sudică (Varmland, Svealand, Gotaland şi Scania).

Regiunea Norrland. Aici domină câteva activităţi: exploatarea şi prelucrarea parţială a

minereurilor de fier şi neferoase; exploatarea şi prelucrarea masei lemnoase cu obţinerea

celulozei şi hârtiei, mobilei, cherestelei etc.; valorificarea energetică a reţelei de ape. Se remarcă

centrele: Lulea, Pitea, Hornefors, Sundsvall, Hudiksvall.

Regiunea Sudică. Foarte complexă din punct de vedere economic. Aici se întâlnesc:

industria (extractivă, energetică, metalurgică, construcţii de maşini, chimică şi petrochimică,

textilă). Agricultura, mai ales în Scania, are caracter intensiv, asociindu-se cerealicultura cu,

cultura plantelor tehnice, a celor furajere cu creşterea animalelor, pescuitul. Comunicaţiile

înregistrează o mare densitate. Centre mai importante în afară de capitala, Stockholm sunt:

Göteborg, Malmö, Orebro, Motala, Vasteras, Uppsala.

Din punct de vedere cultural şi al tradiţiilor pe care le conservă, se detaşează regiunea

dalarna, situată în partea centrală a Suediei. Este locuită încă de acum 5000 de ani, cănd

retragerea calotei glaciare a permis acostarea pe malurile Dalarnei de la golful Botnic a unei

populaţii ce folosea ambarcaţiuni primitive. Condiţiile climatice încă destul de aspre, precum şi

existenţa unei bogate faune au contribuit la crearea statutului de vînători-culegători. Treptat

climatul se transformă, astfel încît cu 4000 de ani în urmă se poate vorbi de existenţa unei

agriculturi intensive şi de dezvoltarea primelor ferme.

În acelaşi timp cu vikingii, populaţia a crescut din punct de vedere numeric localizîndu-se

în jurul lacurilor Siljan şi Runn. Aceste populaţii s-au ocupat în special cu prelucrarea fierului.

Secolul al XIV-lea este caracterizat de creştinarea locuitorilor Dalarnei, acest lucru fiind

cunoscut datorită „Dalalagen” – un vechi set de legi ce datează din prima parte a acestui secol.

Populaţia Dalarnei are o lungă tradiţie în ceea ce priveşte opoziţia faţă de cei care au

încercat să o domine. Importanţa minelor pe care le deţineau şi care produceau cupru, fier şi

argint a făcut ca locuitorii să devină o importantă forţă politică începînd cu secolul al XIII-lea.

Apariţia Ligii Hanseatice – confederaţie a oraşelor din nordul Germaniei – a fost foarte

importantă pentru Dalarna. Această confederaţie se bucura de independenţă şi autonomie,

asemenea oricărui stat, controlînd comerţul în Europa Nordică. Uniunea de la Kalmar (1397),

care a contribuit la unificarea celor trei regate ale Suediei, Norvegiei şi Danemarcei, a încercat să

distrugă monopolul Hansei. Populaţia Dalarnei însă nu a fost de acord cu această Uniune. Au

fost impuse astfel taxe iar o parte a populaţiei a fost strămutată, acţiuni care au determinat

răzvrătirea Dalarnei. În perioada ce a urmat regiunea a ieşit la rampă prin acţiunile sale împotriva

regalităţii (în special a celei daneze). Mai mult decît atît locuitorii săi au sprijinit familia Vasa,

prin reprezentantul său Gustav Eriksson Vasa pentru a urca pe tronul Suediei. Interesantă este

legenda care aminteşte de această decizie a celor din Dalarna, care iniţial nu au dorit să-l sprijine

pe Gustav în momentul în care acesta le-a cerut ajutorul, refuzul lor determinîndu-l să plece către

Norvegia în exil. A doua zi însă locuitorii din Mora şi-au schimbat părerea, doi reprezentanţi

plecînd şi ajungîndu-l pe viitorul rege, la Salen la 90km de Mora unde l-au asigurat de sprijinul

lor. Acest eveniment este comemorat în fiecare an, cînd mii de bărbaţi, femei şi chiar copii din

întreaga lume, parcur pe ski-uri cei 90 de kilometri dintre Mora şi Salen, în cadrul unei

competiţii ce poartă denumirea de Vaasaloppet.

Sfîrşiul sec. Al XVI-lea şi secolul al XVII-lea au fost foarte dificile. Recoltele au fost

compromise, foametea şi rîzboaiele din Europa afectînd şi populaţia Dalarnei. Ceea ce fusese o

preocupare adiacentă, meşteşugăritul, devine o ocupaţie de bază. Sunt cunoscute: pielea de

Malung, căluţul de lemn – Dalahasten şi cuţitele de Mora. Aceste tradiţii sunt foarte bine

conservate şi în prezent Dalarna fiind inima folclorului suedez.

Dalahasten este căluţul de lemn, colorat, în culori vii. Pentru mulţi reprezintă naturalul,

originalul simbol al Suediei, mai puternic în semnificaţii decît steagul naţional. Şi-a făcut

intrarea pe scena culturală mondială la expoziţia universală de la New York din 1939.

Suedezilor le place să spună că„a luat naştere la lumina focului, după o zi de lucru în pădure, în

timp ce zăpada acoperea ferestrele, iar vîntul şuiera pe la toate colţurile. Acesta trebuia sa fie

un cal, în acelşi timp tovarăş de muncă, prieten şi simbol al puterii”. Deşi iniţial a fost mai mult

o jucărie, conontaţiile ulterioare l-au tansformat într-un simbol în adevăratul sens al cuvîntului.

În secolul XX, provincia a suferit numeroase transformări. Mii de locuri de muncă s-au

pierdut în industria minieră. Chiar şi în aceste condiţii, aceasta nu a dispărut ci s-a transformat,

structura sa modficîndu-se.

Locuitorii Dalarnei păstrează moştenirea culturală, tradiţiile lor. Oriunde s-ar duce iau cu

iei şi o parte din ceea ce înseamnă şi reprezintă Dalarna.

Principalele oraşe ale provinciei sunt:

- Falun (55000 loc.), sediul guvernului provincial, centru administrativ şi

cultural; istoria oraşului este legată de minele de cupru (sf.sec.XIII), acesta

devenind sediul Stora Kopparberg – probabil cea mai veche companie mineră

din lume; mina a fost închisă la începutul anilo 90; este în acelaşi timp

deţinătorul unui dintre preparatele culinare tradiţionale suedeze, cîrnăciorul

Falkuroy.

- Borlange, centru industrial cu o populaţie de 48000 loc

Minele de cupru de la Falun

Costum tradiţional din Dalarna

Stockholm

Apare pentru prima oară menţionat în 1252, cînd datorită minelor de fier de la

Bergslagen, a devenit un important centru al comerţului cu fier. La sfîrşitul secolului XIX,

Stockholm redevine principalul centru comercial al Suediei. Oraşul începe să se extindă dincolo

de limitele sale. Se înfiinţează o serie de instituţii culturale şi ştiinţifice, printre care se numără şi

Institutul Karolinska. Spre sfîrşitul secolului XX, capitala Suediei devine un oraş modern, multe

dintre sit-urile tradiţionale (cartiere vechi), printre care şi Klara au fost distruse, în locul lor

apărînd cartiere moderne. Expansiunea oraşului a dus la apariţia unor noi districte cum ar fi

Rinkeby, Tensta sau Sollentuna. Nucleul original însă al oraşului îl constituie „oraşul dintre

poduri”, Gamla Stan, dezvoltat pe trei insule Stads, Helgeands şi Riddar . Majoritatea clădirilor

din acest centru datează din secolele XVI-XVII fiind în prezent protejate de lege.

Gamla Stan

Clădiri din Gamla Stan

DANEMARCA

Aşezările şi activităţile umane au individualizat două mari regiuni: vestul Jutlandei, cu

unele diferenţieri pe cele două laturi (vestică şi estică) şi Arhipelagul Danez (Sjaelland, Fуn,

Lolland).

Regiunea Jutlandei se caracterizează prin asocierea activităţilor industriale cu cele

agricole, de transport şi comerciale. Oraşele sunt dispuse pe două aliniamente, vestic şi estic, cu

activităţi preponderent industriale al celor din est şi cu activităţi comerciale, agricole şi

pescăreşti, al celor din vest. Oraşele au un număr redus de locuitori (Hirtshals, Hanstholm, Hvide

Sande) chiar şi cel mai important de pe această latură, Esbjerg (cca 83 mii loc.). Este un centru

metalurgic, al industriei energetice, un foarte activ port.

Ca subunitatea estică, şi centrele de pe litoralul vestic sunt legate prin căi de comunicaţie

feroviară şi rutieră, de la nord la sud, dar şi cu centrele din est.

Faţada estică, mult mai populată cu oraşe ca Ålborg, Århus, Horsens, se remarcă prin

activităţi industriale complexe, industrie energetică (termocentrale), Ålborg, Århus, Kolding,

Apenrade, industrie textilă (Silkeborg, Århus, Vejle), industrie alimentară (Ålborg, Århus,

Kolding, Randers), prin legături şi comunicaţii

active, strâns dependente de principala cale feroviară care străbate peninsula de la nord către sud,

trecând şi pe teritoriul Germaniei. Agricultura are caracter intensiv nelipsind din culturi grâul,

orzul, plantele tehnice, dar nici fermele pentru creşterea porcilor.

Regiunea arhipelagului danez. Cuprinde principalele insule Sjaelland, Fуn, Lolland, în

care se găsesc oraşe importante ale ţării (Odense, Nakskov), inclusiv Copenhaga.

Subregiunea Copenhaga sau, împreună cu alte centre, Marea Copenhagă concentrează

aproape jumătate din producţia industrială a ţării, (industria construcţiilor navale), cea mai mare

parte a traficului comercial cu rol major în schimburile nord-europene, dar şi locale (traficul

peste strâmtoarea Oresund între Copenhaga şi Malmö, între Helsingǿr şi Kelsingborg).

A doua subregiune este formată din oraşele Nakskov, Odense din insuele Fуn şi Lolland

ş.a cu funcţii portuar-industriale (industria construcţiilor de maşini, nave, energetică,

electrotehnică, alimentară) şi comerciale, cu arii de influenţe în spaţiul insular în care se găsesc.

Există o agricultură intensivă, bazată pe cerealicultură şi creşterea porcilor.

Insula Oraşe

Sjaelland Copenhaga

Fÿn Odense

Lolland Nykøping

Culturi

Creşterea animalelor

Sfeclă de zahăr

Legumicultură

Bovine

Porcine

Copenhaga

Două dintre simbolurile Danemarcei, Mica Sirenă şi Legoland

FINLANDA

Avînd în vedere prezenţa unor resurse, a unor centre regionale sau locale cu activităţi

specifice, a schimburilor, implicit a căilor de comunicaţie în Finlanda s-au conturat două regiuni:

regiunea cîmpiei litorale vestice şi sud-estul.

Regiunea cîmpiei litorale include centre importante precum Pori, Vaasa, Oulu, Kemi.

Este bine reprezentată siderurgia neferoaselor, avînd în vedere şi prezenţa materiei prime,

industria chimică şi petrochimică, industria mobilei şi celulozei, acestea din urmă activităţi cu

caracter tardiţional.

Sud-estul include regiunea lacurilor unde se remarcă aria de influenţă a oraşului Tampere

(cel mai important centru al industriei textile europene). În sudul extrem se află Helsinki, capitala

şi Turku, centru universitar important.

Identitatea culturală finlandeză, s-a născut în secolul XIX, în cadrul unui proces de

renaştere naţională, sub dominaţia rusească, culminînd printr-un crez popular: „nu suntem

suedezi şi nu vrem să devenim ruşi, aşa că lăsaţi-ne să fim finalndezi”.

În prezent succesul modelului cultural finlandez se datorează în primul rînd accentului

pus pe educaţie, învăţămînt, Finlanda fiind primul stat european care a a vut o rată a alfabetizării

de 100% (la începutul secolului al XX-lea). Faptul că în prezent firmele finlandeze se impun în

cadrul activităţilor sectorului cuaternar (informatică, tehnologia informaţiei) la nivel global

reflectă atenţia autorităţilor acordată cercetării şi învăţămîntului de toate gradele.

Helsinki

Test de autoevaluare

Studierea acestui subcapitol v-a dat posibilitatea să

cunoaşteţi principalele regiuni geoeconomice din ţările

Europei de Nord, atribuindu-i-se fiecăreia locul şi rolul în

structura economică a ţării

a) Evidenţiaşi prin ce activităţi se desprinde fiecare din

regiunile prezentate

b) Care sunt oraşele cu o influenţă deosebită în peisajul

geografic al fiecărei regiuni

c) Există diferenţieri deseori importante în peisajul

agricol al regiunilor; amintiţi-le şi comentaţi-le.

EUROPA DE VEST INSULARĂ

3.3. Unităţi naturale importante ca peisaj:

Scoţia, Ţara Galilor, Bazinul Londrei

ARHIPELAGUL BRITANIC

Scoţia. Culmile muntoase din Scoţia, au altitudini maxime care nu trec de 1700 m şi o

desfăşurare generală nord-est sud-vest.

Îndelungata peneplenizare alături de tectonică a generat aşa numitele highlands porţiunile

înălţate (culmile) şi lowlands, în general depresiuni sau culoare deseori cu canalele care fac

legătura între o parte şi alta a Scoţiei.

Mişcările paleogene au individualizat sau definitivat unele din masive luând naştere

horsturile şi grabenele amintite anterior (highlands, lowlands) după cum perioada de linişte

tectonică ce a urmat a permis formarea unor suprafeţe de eroziune de mică altitudine aşa cum

apar în Scoţia de Nord-Vest.

Scoţia, ca întreg arhipelagul Britanic, face parte din zona pădurilor cu frunze căzătoare,

inclusă în zona climatică temperată, dar nu lipsesc nici coniferele în partea superioară a culmilor.

Pădurea apare uşor stratificată cu un etaj superior format din fag, carpen, frasin şi stejar sub

care se află un strat arbustiv din care nu lipsesc cornul şi alunul iar pe parter ierburi.

Ţara Galilor (Wales). O regiune cu munţi joşi şi coline. Munţii Cambrieni nu depăşesc

în altitudine 1100 m (Vf. Snowdon – 1085 m). Relieful corespunde unor aliniamente de fractură

pe direcţia SV-NE, faţă de care s-au organizat înălţimile, dar şi sistemele hidrografice. Pe

cuvertura sedimentară monoclinală alcătuită din gresii, conglomerate etc. s-a dezvoltat în sudul

Ţării Galilor un relief de cueste. Relieful glaciar este destul de răspândit, mai cu seamă în Parcul

Naţional Snowdonia (lacuri glaciare, circuri, văi glaciare, morene etc.).

Bazinul Londrei. Cuvertura sedimentară mezozoică dar şi neozoică, extinsă mai ales în

bazinul Londrei, a constituit suportul apariţiei unui relief corespunzător structurii şi litologiei.

Astfel, pe structura monoclinală, dar şi uşor cutată a acestui bazin, a luat naştere relieful

structural: cueste, tipuri de depresiuni şi văi etc.

Asocierea spaţială a condiţiilor fizico-geografice a dat naştere unor peisaje asupra cărora

intervenţia omului s-a manifestat simţitor. Se deosebesc astfel: peisajul litoralului, peisajul

câmpiilor şi depresiunilor, peisajul colinelor şi culmilor muntoase.

În câmpii (Câmpia Glasgow, Câmpia Liverpool, Câmpia din jurul golfului Solway) apar

uneori martori de eroziune aparţinând treptelor înalte. Asupra unei bune părţi a câmpiilor şi-a pus

amprenta modelarea glaciară lăsând urme evidente. Sub pâlcurile de păduri, care altădată aveau o

mult mai mare răspândire se întâlnesc soluri brune de pădure iar în câmpii soluri de lande (pe

nisipuri).

Peisaje

- al câmpiilor ---modelare glaciară,

fluviatilă etc., culturi

- al litoralului---estuare, golfuri, faleze,

oraşe porturi

- al colinelor şi culmilor muntoase ---

tocite, cu caracter structural, pădure

EUROPA DE VEST CONTINENTALĂ

Unităţi naturale importante ca peisaj: Masivul Central Francez, M. Vosgi, M. Alpi, M. Pirinei, Bazinul Aquitaniei, Bazinul

Parisului, Câmpiile periferice (vestice), Platourile hercinice

Masivul Central Francez. Este situat în centrul ţării şi prezintă o mare varietate a

formelor de relief şi peisajelor. Constituie un bastion hercinic intens şlefuit, compact cu o

altitudine medie de aproximativ 700 m..

În partea centrală, în Auvergne, se ridică edificii vulcanice de vârstă terţiară sau mai noi

care şi-au păstrat în mică măsură forma iniţială. Totuşi regiunea vulcanică cea mai complexă

poartă numele de Cantal. Aici se găsesc foste cratere, destul de erodate, reprezentativ fiind

Plomb du Cantal (1858 m).

A doua treaptă în peisajul reliefului este constituită din podişuri, unele situate la altitudini

mai mari (ex. Forez, Margeride aflate la peste 1400 m), altele ceva mai jos chiar sub 1000 m

(Marche, Limousine, Segala). O parte din acestea sunt formate pe cristalin, scăzând în altitudine

de la est către vest. Ele se înscriu într-o veche peneplenă şi sunt străbătute de văi, care, datorită

înălţărilor terţiare, s-au adâncit, creând în profilul longitudinal numeroase rupturi de pantă.

Cea de-a treia treaptă de relief o reprezintă depresiunile (culoarele). Ea a rezultat din

mişcările pe verticală suferite de întregul Masiv Central prin scufundarea unor porţiuni pe linii de

flexură şi în limitele cărora se găsesc depresiuni cu caracter de culoare (în lungul văilor Loire şi

Allier şi se numesc: Limagne pe Allier şi afluenţi; Forez, Roanne pe Loire).

Munţii Vosgi. Sunt situaţi în nord-estul ţării între Bazinul Parisului în vest şi Câmpia

Alsaciei în est. Altitudinile maxime se găsesc în jumătatea sudică şi trec de 1400 m (Balon de

Guebwiller - 1426 m). Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline, gresii, granite. Versantul dinspre

Câmpia Alsaciei este fragmentat de o bogată reţea de ape care şi a creat văi destul de adâncite.

Munţii Vosgi sunt traversaţi prin trecători impracticabile iarna. Primesc peste 1000 mm

precipitaţii medii anuale.

Iernile sunt destul de reci şi bogate în zăpadă, iar toamnele ploioase. Sunt bine împăduriţi

cu păduri de brad, de amestec brad, stejar şi fag, iar spre poale numai de foioase. Culmile înalte

sunt acoperite cu o bogată cuvertură ierboasă de pajişti şi fâneţe.

Munţii Alpi se găsesc în partea de est a Franţei şi se desfăşoară sub forma unui arc pe

cca. 350 km, cu convexitatea spre vest. Au apărut odată cu orogeneza alpină. Individualizarea

principalelor grupe sau culmi s-a făcut pe seama amplelor mişcări tectonice, proprii epocii

şariajului. Pachetele foarte groase de roci sedimentare s-au alăturat cristalinului existent care a

rămas sub forma unei axe mediane, mai mult sau mai puţin unitare. Aceste pachete, în bună

măsură calcaroase, flanchează spre vest şi est nuclee mediane (cristaline).

Altitudinea maximă în Alpii Francezi depăşeşte 4000 m (4807 m Mont Blanc). Sunt

străbătuţi de văi puternic adâncite, cum sunt Durance, Drome, Isere, Rhone. Eroziunea legată

de îngheţ-dezgheţ ca şi cea torenţială şi glaciară au avut şi un rol important în fasonarea

reliefului. Ea a generat şi continuă să creeze creste, abrupturi, văi şi circuri glaciare, mari

conuri de dejecţie.

Munţii Pirinei, o regiune muntoasă masivă, cu înălţimi care trec de 3000 m. Se întind pe

circa 400 km de la est către vest. Prezintă un abrupt pronunţat spre Câmpia Acvitaniei şi unul

mai domol către Ebru. Munţii Pirinei au fost conturaţi, puţin înaintea Alpilor, faza pireneană

(eocen mediu-oligocen) fiind considerată ca încheind evoluţia tectonică a Pirineilor. Cumpăna

de ape urmăreşte o serie de blocuri cristaline ridicate, acoperite către sud şi nord de sedimentar

cutat, deseori deformat. Sunt fragmentaţi de văi puternic adâncite şi înşeuări care permit

comunicarea între Franţa şi Spania. Nenumărate sunt circurile şi crestele glaciare. Pirineii se

împart în trei subunităţi: Occidentali, Centrali şi Orientali.

Pirineii Occidentali sunt culmi alungite care nu depăşesc 2000 m, formate din pachete

groase, mai ales de calcar. Culmile sunt separate fie de văi adânci, fie de depresiuni. Au un

climat oceanic, ploios, cu zăpezi trecătoare. Sunt acoperiţi cu păduri de stejar şi brad, dar şi

pajişti şi fâneţe.

Pirineii Centrali trec de 2500 m, sunt formaţi din şisturi cristaline, granite pe seama cărora

au apărut culmi înalte, greoaie dar şi vârfuri semeţe (Pic d’Aneto, Pic du Midi 2877 m). Gheţarii

de platou, ca de altfel întreg relieful glaciar cu peste cele 600 de lacuri glaciare mici şi relieful

fluviatil evident în întregul compartiment muntos şi mai ales în etajul alpin măresc frumuseţea

peisajului.

Pirineii Orientali se găsesc între înşeuarea Puymorens şi Marea Mediterană. Sunt formaţi

din mai multe culmi (Canigou, Carlitte) destul de şlefuite, separate prin depresiuni tectonice

sau de contact.

Un climat mediteranean uscat şi cald, cu ploi violente, cu versanţi puternic ravenaţi,

acoperiţi de păduri, tufişuri, iar la poale şi depresiuni terenuri irigate marchează nota peisajului.

Bazinul Parisului şi Bazinul Acvitaniei. O bună parte a teritoriului ţării este ocupat de

câmpii, unele colinare, în general situate sub 350 m altitudine. Multe din ele au fost bazine de

sedimentare (mezo-neozoice) umplute cu materiale diferite caprovenienţă din care nu

lipsesc calcarele, nisipurile, argilele, marnele.

Bazinul Parisului este delimitat de Masivul Central Francez în sud, Masivul Ardeni în

nord, Masivul Armorican în vest şi Câmpia Saône, Munţii Vosgi în est. În această cuvetă

umplută cu depozite sedimentare mezozoice şi neozoice din ce în ce mai recente spre centru,

stratele înclină spre mijlocul bazinului. Aşezarea concentrică a structurii este mai evidentă în est

şi parţială în celelalte regiuni. Sistemele hidrografice au creat liniile majore ale reliefului,

definitivat treptat, pentru ca astăzi să reprezinte cel mai tipic şi extins relief - structural din

Europa Atlantică. Există un relief de cueste din Lorena până în Champagne cu dezvoltare

spaţială, înălţimi, grad de fragmentare diferit de la vest către est care se repetă şi în bazinul

Londrei. Principalele râuri care traversează regiunea sunt: Loire, Seine, Meuse, ate. Unele ca şi

afluenţii lor au văi destul de largi delimitate de versanţi abrupţi (Loire), altele curg pe o mică

pantă, meandrând.

Suntem în prezenţa unui climat de tip parizian, adică un climat continental nuanţat sau

un climat oceanic degradat, remarcat prin veri calde cu ploi şi ierni reci, cu ger şi zăpadă, din ce

în ce mai severe către est.

Relief structural

- Cueste : Lorena; Champagne;

Brie; Beace

- Suprafeţe erozivo-structurale

- Tipuri de depresiuni

(Woevre) şi văi

Câmpiile periferice (vestice). Sunt cuprinse în această unitate regiunile de joasă

altitudine, situate între ţărmul de la Marea Nordului în vest, Câmpia Germaniei şi Masivul

Şistos Rhenan în est. Este vorba de Câmpia Flandrei, regiunile Zeeland, Holland şi Friesland. În

afară de Câmpia Flandrei care se află pe teritoriul Belgiei şi mai la sud al Franţei, restul unităţilor

fac parte din Polderlandul olandez (o fostă regiune acoperită de apele mării şi transformată de

om în uscat prin separarea de mare printr-un lung cordon litoral).

Climă temperat-oceanică, se remarcă prin temperaturii medii pozitive (ianuarie 0 ... 20C şi

circa 16 ... 180C în iulie). Cad aproximativ 700 – 750 mm precipitaţii aproape tot anul.

Platourile cu altitudine medie şi joasă. Sunt întâlnite în Belgia (regiunile Brabant,

Hesbaye, Condröz, Hainaut, Lorena belgiană, Gutland (sudul Luxemburgului) şi Limburg (sudul

Olandei). Altitudinile sunt cuprinse între 200 şi 350 m, iar alcătuirea petrografică este

predominant sedimentară (calcare, gresii, marne). Clima temperată cu o uşoară nuanţă de

continentalitate spre est.

Platourile înalte. Sunt situate în sud-estul Belgiei grupând câteva interfluvii cu un grad de

fragmentare mai accentuat şi cu altitudini ce nu trec de 700 m (culmea Botrange - 694 m în

înălţimile Fagnes) în nordul Luxemburgului. Regiunea este împădurită cu păduri de foioase dacă

ţinem cont de cantitatea de precipitaţii ridicată (1000 – 1300 mm), alături de păşuni şi fâneţe.

Peisajele Beneluxului:

I. În general polderland

II. Câmpii fluvio-marine, lacuri,

canale, terenuri cultivate

III. Platouri joase cultivate, păşuni

IV. Platouri înalte

3.4. DIFERENŢIERI REGIONALE

MAREA BRITANIE

Scoţia. Activităţile sunt legate mai ales de preocupări în industria extractivă (cărbune),

construcţii navale, petrochimie (Dundee), electronică, în comerţ, administraţie. O zonă de

dezvoltare (Clyde Valley-Firth of Forth) impune caracterul modernităţii şi high-tech.

Nordul (Lake District), se remarcă prin industria siderurgică, exploatarea gazelor

naturale din Marea Irlandei, construcţia navelor, turism. Principalul centru este Barrow.

Nord-Vestul. Regiune destul de populată, cu oraşe mari şi cu rol deosebit în peisajul

economic englez (Liverpool, Manchester, Preston). Există două importante conurbaţii:

Merseyside şi Yorkshire. Aici se află liderii dezvoltării industriale declanşate de Revoluţia

Industrială (Liverpool şi Manchester) şi fosta capitală a industriei textile - Manchester. Este una

dintre cele mai populate regiuni cu rol în dezvoltarea regională. Sunt active industriile:

construcţii de nave, chimică şi petrochimică, electronică. Ample activităţi portuare, de transport

şi comerciale.

Nord-Estul. Regiune complexă din punct de vedere economic: activităţi industriale

(exploatări de cărbune, siderurgie neferoasă, construcţii de nave, de automobile, petrochimie);

regiune conectată la centrul de exploatare a petrolului din Marea Nordului numit Ekofisk);

activităţi de pescuit - Hull fiind portul flotei de pescuit. Este una din regiunile Marii Britanii cu

activităţi turistice eficiente. Se remarcă în mod deosebit oraşele: Newcastle, Leeds, Bradford,

Hull, Middlesbrough.

Ţara Galilor. Regiune cu o recunoscută identitate culturală, politică şi economică. Un

loc de refugiu al celţilor. O economie orientată către sectorul terţiar, cu ramuri şi servicii „High

Tech”. În acest sens există în sudul Ţării Galilor regiunea Ronda Walley, cunoscută sub

denumirea de Toyota Valley.

După 1980, regiunea este subvenţionată de importante investiţii japoneze susţinând

procesul de reconversie industrială. Există încă: siderurgie, construcţii de maşini, activităţi

portuare, de transport şi comerciale (Swansea, Cardiff, Newport).

Midlands. Conurbaţie (Midlands) de primă importanţă având ca centru, metropolă

orientată pe servicii, Birmingham împreună cu Dudley şi Walsall, Leicester, Derby, Nottingham.

Activităţi care se concentrează îndeosebi în jurul oraşului Birmingham, concentrare industrială

de tip metropolitan (industrie constructoare de maşini, industrie siderurgică, având ca materie

primă fierul vechi, iar ca centru specializat Dudley – cu industrie petrochimică: cauciuc, mase

plastice) şi una multipolară: exploatare de cărbuni, siderurgie, construcţii de maşini

(autovehicule) cu centre: Leicester, Derby, Nottingham. Birmingham este un centru comercial

internaţional.

Regiunea de Est. Reprezintă o zonă istorică a ţării cu mărturii ale invaziilor anglilor.

Descoperirea petrolului şi gazelor în platforma Mării Nordului au impus o altă direcţie

evoluţiei economice a regiunii, încât oraşele Norwich şi Bacton capătă noi funcţii.

Regiunea de Sud-Vest. Activităţi comerciale şi de transport, turistice, industriale. Au un

rol deosebit oraşele: Plymouth, Portsmouth, Southampton.

Regiunea de Sud-Est (şi Marea Londră). Regiune cu un potenţial industrial şi al

serviciilor ridicat. Londra joacă un rol polarizant. Activităţile care se desfăşoară în lungul

estuarului Tamisa şi în conurbaţia Londrei sunt extrem de importante pentru oraşul propriu-zis,

Ekofisk!

(punct petrolier)

Reconversie industrială

Rhonda Valley (Toyota Valley)

(High tech)

Concentrare:

- metropolitană

(Birmingham)

- multipolară

(Leicester,

Derby,

Nottingham)

cât şi pentru împrejurimi. Oraşele satelit Basildon, Bracknell, Crawley, Harlov, Hartfiels etc. au

astăzi un rol din ce în ce mai important în distribuţia populaţiei, decongestionarea regiunii etc. Un aspect important în actuală etapă post-industrială de dezvoltare îl constituie glisarea economică

de la sectoarele primar-secundar către terţiar-cuaternar. Mai mult decît atît, a devenit de mare actualitate

moştenirea industrială, vechile amplasamente care au jucat un rol important în promovarea şi susţinerea

revoluţiei industriale, şi care în prezent face obiectul unor ample procese de reconversie asociate

regenerării urbane.

Birmingham – unul dintre centrele care au susţinut revoluţia industrială şi cel mai

important centru industrial al regatului. După criza din anii 80, oraşul a suferit o serie de

transformări structurale, atît din punct de vedere al arhitecturii urbane cît şi din punct de vedere

al structurii sociale. Daca în cazul celei dintîi sunt evidente aspectele legate de regenerarea

vechilor spaţii în ceea ce priveşte societatea, evoluţia a fost condiţionată de caracterul

multicultural al oraşului (aici se găseşte cel mai mare procent de locuitori non-britanici).

Liverpool – reprezentantul unei dintre primele dualităţi economice din Europa, alături de

Manchester. Noile direcţii de dezvoltare şi management urban au revigorat spaţiile care au fost

afectate de etapele de criză. Fostele docuri Albert, unul dintre simbolurile oraşului au fost

incluse într-un amplu proces de renovare şi schimbare a profilului iniţial.

Manchester – cel mai important centru al industriei textile din sec.XIX, în prezent se

identifică ca un important centru financiar. La fel ca şi în cazul fostului partener, Liverpool,

Manchester a beneficiat de noile abordari ale regenerarii urbane.

Londra, capitala regatului a reuşit să-şi impună statutul de centru decizional la nivel

global în domeniul financiar şi prin transformarea fostelor docuri în areale în care funcţionează

instituţii ce aparţin acetui domeniu.

FRANŢA

Regiunea pariziană. Este dominată de prezenţa oraşului Paris, o aglomerare urbană cu

peste 9,3 mil. loc., situată în centrul Bazinului Parisului, pe fluviul Seine. Parisul cuprinde

aglomeraţia restrânsă sau oraşul propriu-zis şi aglomeraţia extinsă care include şi aglomeraţia

precedentă plus a doua coroană de banlieue. Urbanizarea are caracter discontinuu. Cinci centre

mari Cergy-Pontoise, Marne-L-Valee, Saint-Quentin, Evry, Melun-Senart, preiau o serie de

activităţi ce aparţineau însăşi capitalei stabilizând populaţia. La circa 100-200 km se întâlneşte o

altă centură de oraşe: Orleans, Tours, Amiens, Rouen, Reims, cu care Parisul menţine legături

funcţionale. Cea mai dinamică zonă este Sena inferioară (Bass Seine) cu activităţi industriale

multiple (petrochimie, siderurgie, industria automobilelor şi avioanelor, industria textilă,

chimică). Activităţile portuare, având în vedere prezenţa celor două porturi, Le Havre şi Rouen

(380.000 loc.), au un loc deosebit în structura economiei.

Regiunea pariziană

REGIUNEA PARIZIANĂ

Aglomerarea

restrânsă (oraşul

propriu-zis)

Aglomerarea

extinsă (oraşul şi a

doua coroană

de banlieue)

La Defense – una dintre zonele pariziene care a suferit transformări structurale profunde

prin reorientarea economică şi prin intermediul unei arhitecturi moderniste.

Blois – oraş care păstrează aerul medieval

Tours – unul dintre susţinătorii turismului cultural de pe valea Loire

Regiunea nordică. Puternică regiune industrială (industria extractivă, constructoare de

maşini, chimică, alimentară) cu industrie textilă şi carboniferă tradiţională. Prezenţa conurbaţiei

tripolare Lille – Roubaix - Tourcoing se alătură activităţilor portuar-industriale din perimetrul

oraşelor Dunkerque, Calais, Boulogne.

Se remarcă porturile Dunkerque, port de nivel european şi Calais. Această regiune cu o

desfăşurare lineară este străbătută de autostrăzi, căi ferate rapide, canale, care permit o legătură

eficientă între centrul Franţei şi regiunile vecine.

Regiunile de Est şi Nord - Est. Este vorba de Lorena şi Alsacia, o puternică arie

industrială, cu o pondere susţinută a industriei extractive (cărbuni, fier, săruri) şi a celei

prelucrătoare (siderurgia, chimică şi petrochimică a industriei construcţiilor mecanice). În lungul

celor două axe industriale Moselle şi Meurthe, adevărate bulevarde industriale, se găsesc

puternice centre urban-industriale, cum sunt Nancy, Metz, Thionville pe Moselle şi Saint-Die,

Raon l’Etope, Luneville pe Meurthe. De altfel Nancy, Metz şi Thionville formează un aliniament

urban tripolar, cu mare rază de influenţă, oraşul Nancy având funcţie de metropolă de echilibru.

Alsacia este dominată de prezenţa oraşului Strasbourg, oraş cu peste 380.000 locuitori.

Cuprinde zona industrială de-a lungul canalului care însoţeşte Rhinul, zona de antrepozite,

rezervoare de petrol, depozite de cărbune, zona şantierului naval. La sud şi nord de Strasbourg,

pe Rhin, se găsesc multe centrale hidroelectrice, oraşul Strasbourg, metropolă regională, este

încadrat între canalul Rhône-Rhin în sud şi marne-Rhin în nord. El s-a dezvoltat teritorial mai

ales către est. Este străbătut de importante căi rutiere şi feroviare. Celălalt oraş, Mulhouse, centru

al construcţiilor mecanice, industriei textile şi chimice, asigură cu produse industriale economia

regiunii.

Aliniament urban tripolar

Nancy-Metz-Thionville

(metropolă de echilibru)

Regiunea Rhône - Alpi. Cu importante resurse hidroenergetice în Alpi, carbonifere,

forestiere şi pastorale în Masivul Central Francez (St. Etienne) şi o intensă activitate industrială

(construcţii de maşini – Lyon-St. Etienne), electrometa-lurgie, industria lemnului, dar mai ales

textilă şi chimică.

Gruparea Lyoneză constituie un alt pol economic al ţării. Există şi o agricultură foarte

diversificată în culoarul Rhône şi pe văile cu care confluează, precum şi o activitate turistică.

Oraşul Lyon, importantă metropolă de echilibru are o populaţie de peste 1 milion locuitori.

Împreună cu Grenoble, capitală regională, centru industrial, turistic şi universitar şi cu St.

Etienne de asemenea capitală regională şi centrul conurbaţiei cu acelaşi nume, alcătuiesc un areal

economic puternic.

Regiunea Sudică. Cuprinde două secţiuni şi anume: mediteraneană şi sud-vestică.

Regiunea mediteraneană, foarte dezvoltată, cu agricultură, pomicultură, viticultură, cu activităţi portuare şi industriale, precum şi turistice-balneare.

Câteva oraşe au o foarte mare influenţă în spaţiul economic de aici şi anume: Marseille, cu o populaţie de peste 1 milion locuitori, cu o activitate complexă (portuară, industrială, comercială, turistică etc.)

Câteva centre din jurul său: Fos, La Bere, Lavéra; Toulon (peste 400.000 loc), port cu un şantier naval activ; Nice (peste 500.000 loc.) principalul centru al Coastei de Azur, Montpellier (peste 200.000 loc.) centru industrial şi universitar, prefectură, important pol de atracţie. În afara oraşului Montpellier, în regiunea Languedoc-Roussillon mai sunt câteva centre: Perpignan, Nîmes, Beziers, Arles cu activităţi în industria construcţiilor de maşini, industria textilă, petrochimic (Frontignan), platforme de distribuire a legumelor şi fructelor.

La est de Rhône, în regiunea Provence-Alpes-Cote d'Azur, oraşele Marseille, Nice, Toulon şi altele cum sunt Grasse, Cannes, Antibes alcătuiesc unii d in t r e tehnopolii ţării care asociază numeroase întreprinderi industriale, institute tehnologice, de învăţământ şi cercetare. Prin urmare pe Coasta de Azur se poate vorbi în aceeaşi măsură de prezenţa turismului şi industriei.

Subregiunea sud-vestică are unele resurse energetice (petrol, gaze), industria construcţiilor de maşini (avioane - Bordeaux, Toulouse), reprezentativă pentru Franţa, industria petrochimică, activităţi portuare. Cele două centre - Bordeaux (peste 690.000 loc.) şi Toulouse (peste 650.000 loc.), prin funcţiile lor, dezvoltă un mare hinterland de influenţă.

Regiunea Vestică, de fapt continuarea spre nord a celei sud-vestice, se remarcă prin activităţi agricole, portuare şi industriale. Oraşele porturi Nantes, St. Nazaire, La Rochelle şi Brest, sunt şi centre active ce şi-au asumat funcţiile amintite dar mai ales funcţia portuar-comercială. Este o regiune de intens trafic al petrolului, lemnului, cerealelor şi a multor produse alimentare, dar şi industriale, o regiune activă pentru creşterea animalelor (Bretagne, Normandie, Loire).

OLANDA

Se disting patru regiuni: de Vest, de Nord, de Sud, de Est.

Regiunea Nordică se remarcă prin producţia de gaze naturale (exploatarea pe uscat şi

din platforma continentală), pe baza cărora se dezvoltă industria chimică, a aluminiului etc.

Prezentă este şi industria energetică (termoenergie). Agricultura (creşterea animalelor) ocupă

un loc important în structura economiei regiunii. Principalele centre sunt: Groningen,

Leeuwarden, Delfzijl.

Regiunea Vestică. Conurbaţia Randstad – Holland (peste 5,9 mil. loc.) se prezintă sub

forma unui inel incomplet, desfăşurat între gurile Rhinului şi vechiul golf Zuidersee.

Cuprinde mai multe centre urbane: Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht, Haarlem,

Dodrecht, Leiden, Hilversum. Au fost separate trei regiuni industriale: 1. Amsterdam (pe râul Amstel) – Ijmuiden –

Haarlem: industrie constructoare de nave, avioane, autovehicule, industrie petrochimică, chimică, industrie siderurgică, electronică. 2. Rotterdam – Dodrecht – Haga: industrie petrochimică, chimică, energetică, construcţii de nave. 3. Utrecht: electronică, metalurgie.

- învăţământ activităţi - cercetare industriale

Marseille

Nice

Toulon

Grasse, Cannes …

M

T e h n o p o l i

C

O

A

S

T

A

D

E

A

Z

U

R

- Fos

Industrie - La Bere

- Lavéra

Turism - Nice

- Cannes

Regiunea Estică, cu principala grupare industrială Arnhem – Nijmegen (industria

textilă, metalurgică, electronică, exploatarea gazelor naturale).

Regiunea Sudică se distinge prin dezvoltarea industriei siderurgice, chimice,

petrochimice, constructoare de maşini, industriei textile. Terenurile sunt cultivate cu secară,

ovăz, cartofi, plante furajere etc. Regiuni industriale importante: 1. Tilburg – Breda; 2.

Eindhoven; 3. Maastricht – Haarlem.

Olanda poate fi considerată astăzi, şi pe bună dreptate, laboratorul social al occidentului

şi prin extindere al întregului spaţiu european. Tradiţia olandeză în ceea ce priveşte toleranţa a

contribuit la eliminarea, în mare parte a tabu-urilor sociale, diversitatea culturală putîndu-se

exprima aproape fără piedici.

Oraşele olandeze, reflectă un cosmopolitism asumat, subordonat unei stări de normalitate.

Existenţa marilor porturi precum Rotterdam sau Amsterdam sau a centrelor universitare Utrecht,

Maastricht nu face decît să contribuie pe de-o parte la perpetuarea toleranţei dobîndite de-a

lungul secolelor de comerţ pe mare, iar pe de altă parte la păstrarea acesteia în actualul context al

globalizării.

Conurbaţia Randstad - Holland

Amsterdam – capitala economică a Olandei şi unul dintre cele mai liberale oraşe ale

Europei

BELGIA

Funcţional, dar în strânsă legătură cu potenţialul uman şi economic, în Belgia se disting trei

regiuni importante şi anume: 1. Regiunea Centrală. 2. Regiunea de Vest (Flandra) şi 3. Regiunea Sudică şi Sud-Estică.

Regiunea Centrală. Include regiunile: Bruxelles, Brabant, Limburg, Hainaut, Liege, iar

dintre oraşele mai importante: Bruxelles, Anvers, Liege, Charleroi, Namur . Aici este concentrată cea mai mare parte a industriei ţării pe cele două axe Antwerpen -

Bruxelles şi Mons-Charleroi – Namur - Liege (siderurgică, constructoare de maşini, chimică), o mare densitate a căilor de comunicaţii.

Regiunea de Vest (Flandra). Se desfăşoară la vest de râul Schelde până la ţărmul Mării

Nordului. În peisajul urban se remarcă oraşele: Gand, ale cărui legături cu Antwerpen şi cu

litoralul se realizează prin Kanal van Gent, noul Terneuzen care face legătura cu portul

Terneuzen la estuarul Westershelde şi direct cu Antwerpen prin intermediul râului Schelde. Alte oraşe sunt Brugge, Ostende, ambele cu funcţii industriale şi comerciale. Aici, având în vedere tradiţia, este concentrată cam 85% din industria textilă: prelucrarea primară a lânii, bumbacului, mătăsii, iutei, inului şi produselor sintetice. Dintre centre se remarcă: Kortrijk, Brugge, Gând, Aalst, Menen, Tielt, Eeklo, Lokeren, Ronse.

Regiunea de Vest este un important furnizor de produse agricole şi anume: cerealele (grâu, ovăz). Pe terenurile nisipoase se cultivă cartof, secară, plante furajere, sfeclă de zahăr, iar în regiunea litorală, pe poldere - legume, ovăz, orz.

Regiunea Sudică şi Sud-Estică. Cuprinde regiunile Namur (jumătatea sudică) şi

Luxemburg având ca centre mai de seamă Aarlen, Givet, Jemelle, Dinant.

Resursele naturale: pădurea, păşunile şi fâneţele, material de construcţii au restrâns

întrucâtva activităţile industriale. Preocuparea majoră se referă la valorificarea pădurii, a păşunilor

şi fâneţelor prin industria lemnului şi creşterea animalelor. Ardenii oferă suficiente posibilităţi şi

pentru dezvoltarea turismului.

Agricultura şi industria

în Belgia şi Luxemburg

Brugge – un oraş care păstrează şi în prezent influenţa modelului cultural flamand

Agricultura Belgiei

Bruxelles – un important vechi centru comercial care în prezent şi-a asumat rolul de

centru de decizie politică ,economică şi militară al spaţiului european.

Test de autoevaluare

Studierea acestui subcapitol v-a dat posibilitatea să

cunoaşteţi principalele regiuni geoeconomice din ţările

Europei de Vest, atribuindu-i-se fiecăreia locul şi rolul în

structura economică a ţării

a) Evidenţiaşi prin ce activităţi se desprinde fiecare din

regiunile prezentate

b) Care sunt oraşele cu o influenţă deosebită în peisajul

geografic al fiecărei regiuni

c) Există diferenţieri deseori importante în peisajul

agricol al regiunilor; amintiţi-le şi comentaţi-le.

EUROPA CENTRALĂ

3.5. Unităţi naturale importante ca peisaj: Munţii Alpi, Podişurile prealpine, Munţii

Carpaţi, Masivele hercinice.

Munţii Alpi. Alpii se desfăşoară arcuit, între Marea Ligurică şi Câmpia Panonică,

aproximativ între Nice şi Viena pe o lungime de peste 1.200 km. Lăţimea lor variază între 125

km şi 265 km, fiind mai mare în compartimentul estic.

Se remarcă totodată o simetrie altimetrică transversală, zonele centrale fiind şi cele mai

înalte.

Munţii de pe latura internă şi externă a lanţului alpin, în general cu altitudini sub 3.000 m,

formează şirurile unităţilor prealpine. În timp ce Alpii de Vest se desfăşoară arcuit, Alpii de Est

au orientare vest-est, răsfirându-se digital spre Câmpia Panonică, în bună parte datorită formării

unor mici bazine tectonice intramontane (Graz, Klagenfurt, Maribor, Ljubljana).

Alpii au rezultat din coliziunea plăcii Eurasiatice şi Africane care a antrenat un mare volum

de roci sedimentare acumulate în trei fose inclusiv depozite vulcanice aduse de pe uscaturile

vecine. Importante mase de roci au fost deplasate pe mari distanţe.

Structural, Alpii se caracterizează printr-o simetrie accentuată, având în centru o zonă

cristalină (şisturi cristaline, granite, gnaise), iar pe flancuri câte o zonă sedimentară formată din

şisturi, calcare, gresii etc.

Stilul, intensitatea şi vârsta recentă a mişcărilor tectonice au făcut din Alpi cel mai măreţ

edificiu orogenic european. La impunerea sa în peisaj au contribuit prin contrast sectoarele de

scufundare vecine (Câmpia Panonică, Câmpia Padului, valea Rhônului, Marea Ligurică), spre

care trecerea se face rapid. Sistemul fluviatil, cel glaciar şi periglaciar au rol fundamental în

modelarea reliefului.

Prealpii prezenţi pe latura vestică şi nordică (Provence, Bavariei, Austriei) dar şi în sud

(Piemontul şi Dolomitici) nu depăşesc 2000-3000 m şi sunt alcătuiţi fie din calcare şi dolomite

fie din şisturi, gresii etc.

Alpii constituie un important castel de ape. Dunărea este colectorul principal pentru apele

de pe latura nord-estică şi estică, Rhinul pentru sectorul central-nordic, Rhônul pentru cel extern,

nord-vestic şi vestic, iar Padul pentru cel sudic. Puţine râuri se varsă direct în mările anexe ale

Mediteranei.

În pleistocen, Alpii au cunoscut cel puţin patru faze glaciare: Günz, Mindel, Riss şi Würm,

ultimele două lăsând importante urme. Datorită altitudinii mari şi umidităţii ridicate, în Alpi s-a

menţinut o zonă glaciară extinsă chiar şi în holocen.

Se admite o ridicare actuală a Alpilor cu cca 0,6mm/an.

Clima este în general temperată de munte, influenţată local de poziţia Alpilor la contactul

cu Europa Sudică, de orientarea şi lungimea culmilor şi de asemenea de altitudine şi de

configuraţia reliefului. Zona prezintă variaţii regionale între părţile de vest şi de nord, mai

umede şi cu diferenţieri anotimpuale atenuate, şi cele estice, mai continentalizate.

Atât flora cât şi fauna Alpilor cunosc o mare varietate de genuri şi specii. Se întâlnesc peste

5000 de specii de plante vasculare, numai Alpii Mediteraneeni dând circa 2800 de specii.

În general, versanţii sudici, mai însoriţi, au un suport de căldură mai mare; sunt acoperiţi cu

păduri de pin şi zadă, pot fi cultivaţi şi oferă condiţii mai optime instalării aşezărilor umane,

comparativ cu cei nordici, mai umbriţi şi mai răcoroşi, apţi pentru dezvoltarea pădurilor de brad

şi molid.

Fauna este cea adecvată biotopurilor menţionate. Ca element specific, se remarcă marmota

alpină.

Europa Centrală - Areale cu mari concentrări de populaţie

Podişurile prealpine (podişurile Elveţiei, Bavariei şi Austriei) au forma unui triunghi cu

baza sprijinită pe culmile Prealpilor în sud-vest şi în sud şi cu cele două laturi închise de Munţii

Pădurea Cehiei, Munţii Pădurea Bavariei, de culmile Jura Franconiană, Jura Suabă şi de Munţii

Jura. În ansamblu, reprezintă o zonă depresionară interpusă între Alpi, Jura şi zona hercinică a

Europei Centrale.

Gheţarii pleistoceni coborâţi din Alpi au acoperit în totalitate Podişul Elveţiei (pătrunzând

şi în Munţii Jura), jumătatea sudică a Podişului Bavariei şi liziera sudică a celui austriac. Clima

are un caracter de adăpost. În Elveţia, media lunii ianuarie este între 1-3ºC, iar a lunii iulie 15-

18ºC. Precipitaţiile sunt abundente (700-800 mm anual). Föhnul se resimte şi aici, îndulcind

clima, fapt la care contribuie şi influenţa termică a marilor lacuri.

Munţii Carpaţi, respectiv sectorul lor de Nord-Vest, ocupă aproape trei sferturi din

teritoriul Slovaciei. S-au format odată cu întregul sistem alpin.

De la nord, de la graniţa cu Polonia, către sud se disting:

– Tatra Mare (Tatra Înaltă – Vysoké Tatry) un „horst” cristalin, granitic, definitivat prin

mişcările neotectonice,

– spre sud, dincolo de Culoarul tectonic longitudinal Váh, până la Culoarul Hron, se ridică

Tatra Mică (Tatra Joasă – Nizke Tatry) tot un compartiment cristalin

– La sud de Depresiunea Hron (limitează la sud masivul Tatra), un culoar tectonic miocen pe

o distanţă mult mai mare decât precedentele sisteme muntoase, se desfăşoară Munţii Meta-liferi

ai Slovaciei;

În afara celor trei grupe muntoase reprezentative, care ocupă centrul Slovaciei, către vest se

ridică alte câteva masive cum sunt: Carpaţii Mici (Male Karpaty) de 768 m altitudine; Carpaţii

Albi (Bîle Karpaty) sub 1000 m.

- Beskizii, Tatra Mare şi Tatra Mică, Javorniky, Vihorlat. Aparţin zonei externe a orogenului

alpin, zonă de fliş intens cutată încadrată Platformei Beskidice (Beskizii de Vest şi Est).

Masivele hercinice

Este vorba de un ansamblu de platouri joase şi masive medii constituite în unele locuri din

aflorimente ale soclului hercinic, în altele din cuvertura sedimentară mezozoică sau terţiară.

Relieful este reprezentat de un mozaic foarte nuanţat, cu masive vechi ce corespund

aflorimentelor soclului.

a. Masivele zonei interne, mult mai apropiate de Alpi şi de Carpaţi, au fost puternic înălţate

şi decupate în blocuri, delimitate de falii.

b. Masivele zonei externe. Extremitatea lor occidentală este traversată de Meuse, vale

epigenetică şi antecedentă. Reţeaua hidrografică este convergentă către centrul masivului unde

Sieg, Lahn şi Moselle întâlnesc Rhinul printr-o dispunere inversă celei normale. Aceasta se

explică prin existenţa fracturilor meridiene care au ghidat cursul Rhinului, ca şi a micilor cuvete

sedimentare terţiare din interiorul masivului.

Unităţile naturale din Germania:

1. Marşe şi poldere

2. Câmpii

3. Coline morenaice

4. Depozite loessoide

5. Masive vechi

6. Bazine de sedimentare (al Germaniei de Sud-Vest)

7. Relief vulcanic

8. Alpii şi Podişul Bavariei

9. Limita glaciaţiunilor de calotă (a),

alpină (b)

Câmpia Nord-Europeană reprezintă un sector vast al unei arii de subsidenţă, din care o

parte este scufundată sub apele M. Baltice şi M. Nordului. Soclul hercinic este acoperit de o

groasă cuvertură sedimentară mezozoică şi terţiară care ajunge până în Pliocen, fiind complet

mascată de formele de acumulare cuaternară. Morenele desenează arcuri de cerc paralele,

corespunzătoare la o primă aproximare glaciaţiilor succesive (fazelor glaciare).

Glaciaţiunile cele mai vechi, Elster (Mindel) şi Saale (Riss), au lăsat morene în Olanda,

Belgia şi pe marginile masivelor vechi. Formele caracteristice au fost distruse în întregime de

către solifluxiunea periglaciară ulterioară.

Patrulaterul Boemiei

Podişul Boemiei, situat în partea central-vestică a Cehiei, este inclus regiunii varisce

încadrată de numeroase falii şi falii transformante. Altitudinile medii se înscriu în jurul valorii de

500 m. Este traversat de cursul superior al Elbei (Labe) şi a afluentului său Vltava.

Colinele Ceho-Morave. Denumirea confirmă aspectul morfografic al regiunii (Colinele

Oderului). Altitudinile nu depăşesc 900 m, iar culmile apar fie aliniate pe direcţia nord-vest

sud-est, fie grupate.

Munţii Metaliferi (Erzgebirge sau Krušne Hory). Culmile sunt orientate pe direcţia nord-est

sud-vest. Altitudinea maximă se înregistrează în vârful Klinovec (1244 m).

Pe latura sud-estică, la o altitudine mai coborâtă, se găsesc Munţii Pădurea Boemiei (sau

Cehiei), care spre Germania poartă denumirea de Pădurea Bavareză.

Sub raport climatic şi nu numai, există diferenţieri între ele două trepte de peisaj: munte şi

podiş. Spre exemplu, precipitaţiile variază între 500 şi 700 mm în podiş şi peste 1.500 mm în

munţi. Cantitatea medie anuală la Praga este de 510 mm.

Apele care străbat ţara sunt destul de numeroase şi se îndreaptă către Marea Baltică (Odra),

Marea Neagră (Morava afluent al Dunării), Marea Nordului, Elba (Labe).

Vegetaţia este alcătuită din păduri de foioase, în cea mai mare parte, înlocuite în altitudine

de pădurile mixte, foioase şi conifere, iar mai sus pădurile de molid şi brad. Solurile: sub covorul

vegetal se găsesc argiluviosoluri, cambisoluri şi spodosoluri. În podişul Boemiei, regiunea

Polabiei, apar rendzinele.

3.6. DIFERENŢIERI REGIONALE

GERMANIA

Regiunea Landurilor din Vest (Renania de Nord Westfalia, Rhenania Palatinat,

Saarland). Se suprapune în cea mai mare parte Axei Rhenane. Axa Rhenană, (regiune puternic urbanizată şi industrializată), se înscrie în lungul fluviului

Rhin, separând în general munţi cu altitudine mijlocie, podişuri şi depresiuni sau traversând câmpii. Axa propriu-zisă începe de la Basel sau mai exact de la Mulhouse, trece prin Câmpia Alsaciei,

separând hercinidele Vosgi şi Pădurea Neagră. Mai departe, spre nord, separă munţi şi podişuri aparţinând regiunii Şistos-Rhenane. Majoritatea acestora sunt alcătuite din şisturi cristaline perforate pe alocuri de eruptiv şi acoperite cu o cuvertură mezozoică. Dezvoltarea laterală a culoarului a generat arii depresionare (câmpii), cum sunt Koblenz, la confluenţa Rhinului cu Moselle, Köln ş.a. În treimea inferioară, Rhinul traversează o parte a câmpiei nord-europene de pe teritoriul Olandei complexă din punct de vedere genetic (glaciară, fluviatilă, maritimă) cu altitudini sub 60 m. Polderele formează aici un important suport productiv pentru activităţile agricole.

În lungul axei, având în vedere dezvoltarea în latitudine, se întâlneşte climatul temperat conti-

nental cu frecvente invazii de mase boreale în regiunea Masivului Şistos-Rhenan, temperat

continental de adăpost cu veri călduroase în Alsacia şi temperat-oceanic mai umed în câmpiile

nordice. Cu mici diferenţieri, cantitatea de ploaie căzută se înscrie în valori cuprinse între 500-

750 mm, cu frecvente zile şi nopţi friguroase şi geroase în sezonul rece.

Culoarul Rhin constituie de asemenea o axă de vechi schimburi dinspre bazinul Mediteranei

spre inima Europei şi în continuare spre nordul acesteia, prelungire firească a culoarului Rhône.

Populaţia este concentrată cu deosebire în bazinul Ruhr unde valorile densităţii ajung la

4.000-5.000 loc./kmp şi unde există câteva oraşe mari: Köln, Düsseldorf, Essen şi multe alte cen-

tre mai mici cu care interferează funcţional. În general, valoarea medie a densităţii populaţiei în lungul axei depăşeşte 180 loc./kmp,

îndeosebi în lungul microaxelor (Rhin-Neckar, Rhin-Main), în care o serie de centre urbane cum sunt: Frankfurt, Wiesbaden, Mannheim, Heidelberg concentrează prin specificul lor industrial un volum mare de activităţi.

Valorile foarte mari d in regiunea Ruhr sunt legate de antrenarea forţei de muncă din landurile apropiate (Rhenania, Westfalia ş.a.). Regiunea Rhinului însumează 40% din populaţia urbană a ţării. Pentru centrele situate în bazinul Ruhr, resursele de subsol au generat multiple activităţi industriale. Activitatea industrială a evoluat pe baza unei infrastructuri de transport eficiente, mare densitate a căilor rutiere şi ferate, canale de navigaţie continuu modernizate.

În afară de industria petrochimică, prezentă atât în regiunea Ruhr, dar mai ales în lungul Rhinului, s-au dezvoltat siderurgia (Duisburg, Dortmund), industria metalurgiei neferoase (Freiburg), industria construcţiilor navale, a automobilelor (Bochum). Axa Rhinului se remarcă şi printr-o agricultură variată unde coexistă cultura unor cereale precum în Câmpia Köln, cu viticultura si pomicultura în regiunea Alsaciei, ca şi pe culoarele Main, Neckar, împreună cu creşterea animalelor (peste 60% din valoarea producţiei agricole în regiunea Rhin de pe teritoriul Olandei).

Regiunea Landurilor de Nord (Saxonia Inferioară, Bremen, Schleswig-Holstein, Hamburg, Mecklemburg-Vorpommern). Activităţile economice se desfăşoară pe două aliniamente: unul portuar (Bremen, Hamburg, I.übeck, Rostock cu industrie portuară (siderurgie, construcţii de nave), petrochimie, industrie alimentară (pescuit) şi un aliniament continental, către interior, cu activităţi dispersate (extracţia gazelor naturale, industria mecanică, agricultură, cartof, cereale, creşterea animalelor, sfecla de zahăr); două oraşe importante, Hannovra şi Wolfsburg - cu activităţi industriale, de transport şi comerciale.

Regiunea Landurilor Centrale şi Estice (Hessen, Saxonia-Anhalt, Saxonia, Brandemburg, Berlin, Turingia). Există câteva concentrări urban-industriale Berlin-Potsdam, Halle, Leipzig, Dresda, Cottbus şi Magdeburg (industria extractivă – cărbune – şi prelucrătoare - chimică şi petrochimică, construcţii de maşini), industria energetică, textilă, optică; o agricultură bazată pe creşterea animalelor şi cultura unor plante (secară, grâu).

Regiunea Landurilor de Sud (Baden - Wurtemberg, Bavaria). Peisaje foarte diferite, resurse importante şi variate. Centre de referinţă: München, Stuttgart, Nürnberg. Karlsruhe, Ulm, Reutlingen. Macroaxa Rhenană, mai exact (microaxa Rhin - Neckar), cuprinde şi câteva spaţii din landul Baden - Wurtemberg.

Oraşele importante ca centre de influenţă desfăşoară activităţi industriale, comerciale, de comunicaţie şi transport. Sunt prezente activităţi turistice şi agricole (îndeosebi în regiunea Alpilor).

Axa Rhenană

Berlin – capitala federală, reprezintă unul dintre simbolurile unificării Germaniei şi

totodată al rezistenţei din perioada comunistă. Peisajul urban constituie un muzeu în aer liber

care conservă atribute ale perioadei celui de-al doilea război mondial dar şi pe cele ale

dominaţiei sovietice. La ora actuală pe lîngă rolul politic trebuie evidenţiat rolul de centru

cultural, avangardist aflîndu-se în primul rînd al libertăţii de exprimare a scietăţii sau

individului.

Dresden – cunoscut înainte de al doilea război mondial drept „Florenţa de pe Elba”,

capitala Saxoniei este poate cel mai frumos oraş al Germaniei. Deşi distrus aproape în

întregime de bombardamentele aliate din 13-14 februarie 1945, a fost reconstruit încercîndu-se

readucerea la viaţă a arhitecturii iniţiale. În prezent poate fi considerat una dintre capitalele

culturale ale Europei.

Hamburg – cel mai important port al Germaniei, reuşeşte să combine cosmopolitismul

generat de poziţia sa economică cu rigoarea germană.

Munchen – metropola bavareză, a cunoscut un proces amplu de transformare economică,

devenind în prezent unul dintre cele mai puternice centre ale Europei

POLONIA

Gradul de dezvoltare economică, interrelaţiile spaţiale, prezenţa unor tehnopoli, a unor

centre de influenţă au delimitat în Polonia câteva regiuni importante, astfel: Silezia, Polonia Centrală şi Nordul Poloniei.

Silezia sau Regiunea sudică poloneză. Dispune de resurse variate: cărbuni, minereuri neferoase, petrol, material de construcţii, potenţial hidroenergetic, terenuri productive. Aici sunt concentrate importante centre (Katowice, Cracovia, Wroclaw) şi activităţi aparţinând industriei extractive (cărbuni, cupru, sare, sulf) alături de industria prelucrătoare (siderurgie, chimie,

construcţii de maşini). Se întâlnesc terenuri cultivate cu cereale, plante tehnice, alături de creşterea animalelor. De importanţă deosebită pentru economia regiunii este turismul.

Polonia Centrală. Este dominată de prezenţa oraşului Varşovia, importantă metropolă urbană europeană. Se remarcă şi oraşele: Poznan, Bydgoscz, Lublin, Lodź. Principale activităţi industriale: exploatarea unor zăcăminte de cărbune (Lezna), industria constructoare de maşini, industria textilă şi chimica. Se cultivă cereale, plante tehnice, se cresc animale.

Nordul Poloniei. Principala funcţie este cea industrial-portuară (Gdansk, Szczecin, Byalystok, Torun) remarcându-se construcţiile de nave, chimia şi petrochimia, pescuitul şi industria alimentară. Unele culturi (secară), împreună cu creşterea animalelor, impun caracterul unei agriculturi relativ limitate.

AUSTRIA

În general se pot deosebi în Austria două regiuni în care ponderea industriei, a

agr icu l tur i i , comerţului şi a altor activităţi este diferită, astfel:

Regiunea Estică. Cuprinde (provinci i le sau landuri le) : Viena, Niederosterreich,

Oberosterreich, Styria, Karintia şi Burgenland.

Se caracterizează prin existenţa a două areale industriale importante, Viena şi axa

Dunării, şi aria urban-industrială Mur - Murz. (industria siderurgică, industria chimică, industria

construcţiilor de maşini, industria textilă şi electronică). Agricultura se remarcă prin asocierea

unor culturi, cu un puternic sector de creştere a animalelor, inclusiv agricultura periurbană. Regiunea Vestică. Cuprinde provinci i le: Tirol, Salzburg, Voralberg. Are resurse

naturale (forestiere, pastorale, hidroenergetice etc.) de care sunt legate o serie de a c t i v i t ă ţ i industriale. Un important rol îl are de asemenea creşterea animalelor şi mai ales turismul. Se are în vedere turismul montan, legat direct de sporturile de iarnă.

Viena – oraşul muzicii, reprezintă un adevărat centru cultural european şi nu numai.

Important:

Axe urban – industriale:

a. Dunării – Linz

- Viena

b. Mur – Murz: - Graz

ELVEŢIA Potenţialul condiţiilor fizico-geografice, gradul de urbanizare, activităţile economice şi

relaţiile interregionale au individualizat trei mari regiuni şi anume: Regiunea Nordică ce se suprapune în cea mai mare parte axelor urbane Subalpină şi Subjurasiană; Regiunea Vestică în josul lacului Geneve şi Regiunea Sudică Alpină.

Regiunea Nordică. Se caracterizează prin complexitatea cadrului socio-economic:

concentrări ale populaţiei în principalele oraşe ale ţării (Berna, Luzern, Zürich, Basel), cu centre

ale căror funcţii comerciale şi financiar-bancare sunt de referinţă la nivelul ţării (Zürich), mare grad

de dezvoltare a producţiei industriale (metalurgie, chimie, textilă, orologerie, alimentară), mare

densitate a căilor de comunicaţie naţionale şi de tranzit (internaţional) a agriculturii cu specific

periurban, asociată cu extinderea creşterii animalelor.

Regiunea Vestică. Cuprinde două mari oraşe din peisajul urban al ţării, Geneve şi Lausanne, la

care se alătură oraşul Neuchatel. Se remarcă activităţi industriale, agricole (cultura viţei-de-vie)

şi nenumărate legături comerciale.

Regiunea Sudică (Alpină). Prin excelenţă turistică, cu multe staţiuni foarte bine dotate, cu căi

de comunicaţie multiple, cu activităţi silvo-pastorale. Ca aşezări mai importante se remarcă Lugano,

Chur, Brig, St. Moritz.

Important

Axe urban - industriale:

Subjurasiană

- Neuchâtel

- Biel

- Solothurn

- Olten

- Basel

Ind. metalurgică

Ind. chimică

Ind. textilă

Orologerie

Subalpină

- Genéve

- Lausanne

- Berna

- Luzern

- Zürich

Ind. metalurgică

Ind. textilă

Ind. chimică

Ind. electronică

Luzern – oraş important al Elveţiei, centru turistic şi comercial

CEHIA

Asocierea trăsăturilor fizico-geografice, umane şi economice, într-un cadrul omogen au

permis individualizarea următoarelor două macroregiuni: Boemia şi Moravia.

Boemia. Structura geologică confirmă existenţa resurselor de subsol, la care se adaugă

pădurea, apele, solul etc. Zăcămintele de cărbune (bazinul Most, Kladno, Sokolov etc.),

minereurile neferoase şi metalele preţioase (argint) au permis dezvoltarea unei puternice

industrii prelucrătoare (siderurgia). Bine reprezentate sunt şi industria construcţiilor de maşini,

industria chimică (petrochimia) şi industria materialelor de construcţie (inclusiv ceramica). În Boemia există o regiune industrială reprezentativă - Praga- şi altele secundare cum sunt

Boemia de Vest, Nord-Vest (Usti nad Laben, Plzeň, Most, Sokolov, Karlovy Vary) şi Boemia de Sud (České Budĕjovice, Tabor). In centrele menţionate, se exploatează sau se prelucrează fie resurse autohtone (cărbune, neferoase, lemn, material de construcţie), fie importate (petrol, minereuri de fier). La ramurile tradiţionale (siderurgie, lemn, textilă) s-au adăugat unele noi, de vârf (electronica, biotehnologia, agrotehnologia).

O agricultură complexă (policultură) îmbină cultura cerealelor, a plantelor tehnice, legumicultura şi pomicultura. Se cresc animale, îndeosebi pentru carne şi lapte, pentru piei şi lână. Regiunea este traversată de căi ferate, din care unele electrificate, drumuri modernizate etc. Are nenumărate obiective turistice.

Moravia. Este o regiune care are importante resurse de huilă, minereuri de fier, petrol, gaze naturale, materiale de construcţie. Pe seama acestora s-au dezvoltat industria siderurgică, industria construcţiilor de maşini, industria chimică, industria textilă, dar mai ales a pielăriei şi încălţămintei, a materialelor de construcţie.

Principalele centre ale regiunii, cu un mare hinterland de acţiune, sunt: Ostrava - puternic centru industrial (siderurgie, cărbune); Brno - centru cu funcţii complexe, dar în care industria este precumpănitoare, nod de comunicaţii; Olomouc - centru industrial, şi cu rol în comunicaţii; Žilina - centru al industriei încălţămintei, centru cultural.

Praga – „oraşul de aur” combină stiluri ale unor epoci diferite, fiecare însă cu farmecul

său. Este unul dintre pilonii dezvoltării actuale a Cehiei. UNGARIA

Potenţialul economic, uman şi relaţiile intraregionale au determinat separarea a trei regiuni şi anume: Ungaria de Nord şi Nord-Est, Ungaria de Vest (Dunantul) şi Ungaria de Est (Alföld).

Ungaria de Nord şi Nord-Est. Locul principal în regiune îl are Budapesta împreună cu zona sa suburbană. Aici se realizează o bună parte din producţia ţării. Sunt prezente în principal ramurile industriale specifice capitalelor, industria electronică şi electrotehnică, poligrafică, textilă. Se întâlnesc şi alte centre industriale, din care unele cu o mare arie de influenţă (Miskolc, Ozd, Eger, Tokay, Borsod). În regiune sunt prezente şi activităţi care vizează exploatarea unor resurse (cărbune, fier, uraniu etc.), ramuri industriale de bază (siderurgie, construcţii de maşini, industrie energetică, petrochimică).

Există o mare densitate a căilor de comunicaţie. O agricultură dominată de pomi-viticultură, având un puternic rol periurban.

Ungaria de Vest (Dunantul). Cuprinde în general regiunea situată la vest de Dunăre incluzând în mod deosebit Mezoföld-ul şi Kissalföld-ul. Este o regiune cu tradiţii industriale, cu resurse variate şi cu influenţă din partea Vienei şi a Budapestei.

Exploatările de bauxită, cărbune, ca şi utilizarea acestora în industria de prelucrare autohtonă (siderurgia aluminiului), alături de viticultură, creşterea animalelor fac parte din potenţialul economic al regiunii unul de referinţă. Câteva centre se detaşează în peisajul urban: Pécs, Gyor, Koposfar, Szombathely, Sopron, Almàsfuzito.

Ungaria de Est (Alföld şi Felföld). Treptat, fizionomia acestor regiuni se modifică. Ea a trecut de la zonă cu profil agricol la una cu profil agro-industrial. Centrele urbane şi-au modificat treptat funcţiile (de la agricole la industriale sau industrial-agrare).

De referinţă sunt: Debrecen (material rulant, rulmenţi, etc.), Szeged, Szolnok, Bekescsaba, Nyiregyhaza, Kecskemet. Ele şi-au dezvoltat ramuri industriale precum industria construcţiilor de maşini (Debrecen), alimentară şi textilă (Szeged, Bekescsaba), industria textilă şi a

chibriturilor. Cerealicultura (grâul, porumbul) ocupă întinse suprafeţe în regiunea Nyirseg; cultura sfeclei de zahăr, a viţei de vie şi legumicultura în Felföld; a tutunului şi a florii soarelui. Budapesta – capitala Ungariei şi-a asumat rolul de promotor al noilor direcţii de dezvoltare economică, reuşind să îmbine modernizarea cu conservare aspectelor particulare.

Important

Bazinul Panonic Câmpia Panonică (subunităţi):

1. Alföld

2. Felföld

3. Mezoföld

4. Kissalföld

1. Câmpie joasă (0 – 100 m), loessoi-

dă, pe alocuri nisipoasă, mlăştinoasă

2. Interfluviul dintre Tisa şi Dunăre,

altitudini 100 – 200 m

3. În general la vest de Dunăre, uşor

colinară şi cu munţi joşi, insulari

4. Nord-vestul Câmpiei Panonice, la

vest de Gyor.

Test de autoevaluare

3. Europa Centrală cuprinde unităţi majore de relief,

formate în intervalul paleozoic superior – cuaternar.

Principalele trepte de relief sunt câmpiile, podişurile, colinele

şi munţii.

a. În care din acestea relieful a apărut sau definitivat

în Cuaternar şi care sunt rezultatele acestor transformări?

b. În care din ele se constată o etajare

biopedoclimatică evidentă şi în ce constă aceasta?

c. Unde se întâlnesc principalele concentrări umane

(urbane) şi de ce?

EUROPA DE EST

3.7. Unităţi naturale importante ca peisaj: Munţii Ural, Munţii Caucaz, Câmpia Europei

de Est, Câmpia Siberiei de Vest, Podişul Siberiei Centrale, Nord-Estul Siberian, Orientul

Îndepărtat Siberian, Carpaţii Păduroşi, Câmpia Niprului, Câmpia Pricernomorie (Pontică)

Munţii Ural. O parte din cutările paleozoice ural-siberiene, cutarea principală a avut loc la

sfârşitul carboniferului. În etapa alpină au fost înălţaţi pe compartimente de-a lungul unor linii

facturale. Înălţimea maximă 1894 m în vf. Narodnaia. Se află la interferenţa aerului oceanic

atlantic cu cel continental siberian. Există o dispunere zonală bio-pedogeografică (tundra,

pădurile, stepa; solurile de tundră, solurile podzolice etc.). Elemente frecvente întâlnite în

vegetaţia de pădure sunt zada siberiană, bradul siberian, mesteacănul pitic, stejarul, arţarul.

Munţii Caucaz. Important sector al cutărilor alpine, cu o tectonică activă. Altitudinea

maximă se înregistrează în vârfurile vulcanice Elbrus (5633 m) şi Kazbek (5047 m). Obstacol în

calea maselor de aer polar, continentale, atlantice şi a celor dinspre deşerturile Arabiei şi

Iranului. Floră tipic caucaziană, endemisme, relicte.

Câmpia Siberiei de Vest. Întinsă arie acumulativă, cu sectoare subsidente. Are o

altitudine cuprinsă între 150–300 m şi o climă continentală cu ierni reci, îngheţuri persistente,

condiţii de dezvoltare a termocarstului. Tundră arctică, silvotundră, taiga, păduri de foioase,

silvostepă şi stepă.

Podişul Siberiei Centrale. Cuprins între Enisei şi Lena. Aici apare structura precambriană

la zi în nucleele Aldan şi Anabar. Relief vulcanic în regiunea Munţilor Putorana.

Nord-Estul Siberian. Alcătuit din sisteme montane aparţinând etapei tectono - magmatice

mezozoice. Climă continentală cu temperaturi medii ale lunii ianuarie sub – 30°…–40°C.

Tundră, tufişuri şi păduri.

Orientul Îndepărtat Siberian. Format din munţii: Anadâr, Ciukotka, Koriaci, Djugdjur

(1906 m); sunt asociaţi cu depresiuni joase, importante arii de lăsare ca: Anadâr-Penjina,

Amguen ş.a.;

Carpaţii Centrali (Carpaţii Păduroşi). Se desfăşoară aproximativ de la izvoarele

Siretului şi Tisa superioară în sud şi până la Nistru, în nord. Fac parte din sistemul cutărilor

alpine, fiind o continuare spre est a Carpaţilor de Nord-Vest. Înălţimea maximă trece de 2000 m

(vf. Hovârla, 2058 m) în Masivul Cernohora.

Sunt constituiţi predominant din depozite de fliş puternic cutate în intervalul oligocen –

miocen. Postmiocen au fost intens peneplenizaţi, apoi din nou recutaţi până aproape de intervalul

cuaternar.

Culmile alcătuite sunt dispuse pe direcţie NV-SE în trei şiruri: Beskizii în partea estică

formaţi predominant din fliş intens cutat, Gorganii, cu înălţimi ce trec de 1700 m, constituiţi în

bună parte din conglomerate, gresii dure, cu văi transversale şi Carpaţii Pocuţiei în sud-est, cu

cele mai mari înălţimi (peste 2000 m), cu vârful Hovârla (2058 m). Există o etajare a condiţiilor

bioclimatice.

Câmpia Niprului. Este străbătută de Nipru, care şi-a format mai multe terase. Are o

altitudine redusă, de 100 - 150 m. În pleistocen a fost acoperită în jumătatea nordică de gheţari

de calotă (Nipru). În limitele câmpiei se succed, de la nord către sud, pădurile de foioase,

silvostepa şi stepa.

Câmpia Pricernomorie (Pontică) sau şesul situat în partea septentrională a Mărilor Negre

şi Azov. Se desfăşoară din nordul Deltei Dunării (în vest) până în Regiunea Jdanov (est). În vest,

câmpia din nordul Mării Negre până la vărsarea Niprului se remarcă prin altitudine sub 100 m,

un ţărm cu limanuri (Nistrului, Kunduk, Niprului), cu cordoane litorale, sărături; sistemul de

modelare torenţial este prezent, dar şi cel de sufoziune şi tasare prin modelarea

microdepresiunilor şi crovurilor existente, de modelare a falezelor lacustre, de deplasare a

nisipurilor pe plajele existente.

3.8. DIFERENŢIERI REGIONALE

RUSIA 1. Regiunea Europeană de Nord: resurse: cărbuni, petrol, gaze, nichel, crom, păduri. O industrie variată, concentrată în Sankt Petersburg, cu mari întreprinderi ale ind. constructoare de maşini (utilaj electronic, nave, industria lemnului). Agricultura: creşterea animalelor pentru lapte, culturi de in, economie forestieră, păstorit nomad (reni).

Centre economice importante: Sankt Petersburg (5,0 mil. loc.) – centru urban cu funcţii complexe, portuare, culturale; Pskov, Novgorod, Murmansk; R. A. Karelia şi Komi.

2. Regiunea Europeană Centrală a. Subregiunea Moscova: resurse: cărbuni, petrol şi gaze, nichel, fier. O industrie

complexă: constructoare de maşini, siderurgică, chimică, textilă şi alimentară. Agricultura: creşterea animalelor pentru lapte şi carne, avicultura, plante furajere, culturi de cartofi, legume (dezvoltate în jurul marilor centre urbane).

Centre economice importante: Moscova, Samara, Ţariţân, Briansk, Vladimir, Ivanovo, Oreé, Riazan, Smolensk, Tula, Iaroslavl). Moscova (9 mil. loc.), capitala ţării; cel mai mare centru urban al Rusiei, cu funcţii complexe;

b. Subregiunea Volga-Veatka. Industria constructoare de maşini (automobile şi nave, aparatură de măsură şi control, maşini-unelte, produse electrotehnice), chimică, prelucrarea lemnului etc. Agricultura: cultura cerealelor, in, cânepă, cartof etc., creşterea animalelor pentru lapte şi carne. Centre economice importante: Nijni-Novgorod, Kazan, Nijni-Novgorod (1,4 mil. loc.), centru urban cu funcţii predominant industriale.

c. Subregiunea centrală cu cernoziom. Industria alimentară, industria constructoare de maşini (tractoare, maşini agricole, echipamente pentru industria textilă şi alimentară), siderurgică, chimică (cauciuc sintetic, îngrăşăminte chimice etc.).

Agricultura: cultura cerealelor (îndeosebi grâu), sfeclă de zahăr, cartofi, floarea-soarelui etc., şi creşterea animalelor.

Centre economice importante: Voronej (908000 loc.), Kursk, Lipeţk, Tambov, Orel. d. Subregiunea Povolgia. Industria se caracterizează prin producţia mare de petrol, gaze

naturale, energie electrică, prin dezvoltarea industriei petrochimice, a industriei constructoare de maşini (maşini unelte, utilaje petrochimice complexe, automobile etc.). Agricultura: culturi de cereale, plante tehnice, creşterea animalelor. Centre economice importante: Kuibâşev (812000 loc.); Ţariţân (918000 loc.), Saratov, Belarovo.

3. Regiunea Europeană Sudică Caucazul de Nord (teritoriul administrativ Krasnodar

şi Stavropol): Resurse (petrol, gaze naturale); industria constructoare de maşini (maşini agricole, locomotive electrice, maşini unelte, utilaj petrolier), ind. alimentară; agricultura: culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, legume, creşterea ovinelor;

Turism: importante staţiuni balneoclimaterice. Centre economice importante: Rostov pe Don (907000 loc.), Krasnodar, Groznâi,

Stavropol.

4. Regiunea Ural. Resurse (minereuri de fier, cărbune, neferoase, preţioase, lemn,

materiale de construcţie). Industria se remarcă prin: construcţii de maşini (material rulant, tractoare, camioane), utilaje pentru ind. chimică şi petrolieră, ind. chimică, ind. de prelucrare a lemnului etc.;

Agricultura: economie forestieră, cultura sfeclei de zahăr, cereale. Centre economice importante: Ekaterinburg (1,4 mil. loc.), Celiabinsk (1 mil. loc.), Perm,

R. A. Udmurtă.

5. Regiunea Asiatică – Siberia de Vest Caractere specifice:- minereuri de fier, cărbune, petrol, gaze naturale, lemn; industria

petrolului, cărbunelui, gazelor naturale, ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), ind. constructoare de maşini (utilaj pentru industria cărbunelui, maşini-unelte, tractoare, maşini agricole, vagoane

etc.), ind. chimică, ind. alimentară; agricultura: creşterea animalelor (cornute mari), economia forestieră.

Centre economice importante: Novosibirsk (1 mil. loc.), Omsk (1 mil. loc.), centre cu funcţii administrative; Komorovo, Tomsk, Tiumen, Terit. adm. Altai.

6. Regiunea Asiatică – Siberia de Est: resurse (cărbuni, energie electrică). Industrie

energie electrică, metalurgie neferoasă, exploatarea şi prelucrarea lemnului, ind. hârtiei, ind. constructoare de maşini (maşini-unelte etc.). Agricultura: culturi, creşterea animalelor.

Centre economice importante: Krasnoiarsk (900000 loc.); Irkutsk (519000 loc.); Cita, R. A. – Buriată, Tuvină.

7. Regiunea Asiatică – Extremul Orient (teritoriul adm. Primorie şi Habarovsk:

districte Amur, Kamceatka, Sahalin; oraşul Magadan, R. A. Iakuţia) Caractere specifice: cărbuni, metale neferoase, sare, lemn; industria de prelucrare a

lemnului, industria constructoare de maşini (nave); agricultura concentrată de-a lungul fluviului Amur şi a afluentului său Ussuri; vânat, pescuit etc.

Centre economice importante: Vladivostok (526000 loc.), Habarovsk (513000 loc.); Magadan; Iakutsk.

Siberia

- Câmpii

- Podişuri

- Munţi

- Cele mai lungi fluvii din Asia

de Nord (Obi, Enisei, Lena).

- Cea mai întinsă pădure de

conifere (taigaua).

- Cea mai coborâtă temperatură

din Asia (Verhoiansk).

- Cea mai lungă cale ferată din

Asia de Nord (Transsiberianul).

- Cele mai preţioase specii de

animale pentru vânat.

Test de autoevaluare

Rusia la vest de Ural şi Ucraina sunt incluse în cea

mai mare parte Câmpiei Europei de Est.

a) Din nordul acestei câmpii şi până în nordul

Mării Caspice se succed zone biopedoclimatice; care sunt

acestea şi prin ce se detaşează specificul fiecăreia?

b) Care sunt unităţile naturale reprezentative din

partea europeană a Rusiei, mai exact din Câmpia

Europei de Est?

c. Estimaţi consecinţele resurselor Uralului.

EUROPA SUDICĂ

3.9. Unităţi naturale importante ca peisaj: Meseta Spaniolă, Munţii Iberici, Cordiliera

Betică (Munţii Andaluziei), Câmpia Andaluziei, Munţii Apenini, Câmpia Padului, Alpii

Sloveniei, Podişul Karst, Munţii Dinarici, Munţii Pindului, Munţii Balcani, Podişul Anatoliei,

Munţii Pontici, Munţii Taurus

Meseta Spaniolă. Meseta reprezintă un podiş dezvoltat în limitele structurilor

paleozoice, făcând parte din cutările armoricane (hercinice). Ea a funcţionat ca un soclu relativ

rigid înregistrând mişcări epirogenetice pozitive sau negative. Culmile (Sierrele) care străbat

podişul de la nord-est către sud-vest şi pornesc din vestul sistemului muntos iberic şi până la

Oceanul Atlantic sunt rezultatul mişcărilor de cutare ale Alpilor care au cuprins şi acest masiv

producându-i ample dislocări în partea mediană. Aceste sierre formează o culme centrală care

poate fi considerată chiar cordilieră.

Către sud, Castilia Nouă se continuă cu Sierra Morena, cu un versant impunător spre valea

Guadalquivir.

Cele două Castiliii au funcţionat în Terţiar-Cuaternar ca două lacuri (mări interioare) azi în

limitele lor întâlnindu-se relieful de plaja cu lacuri temporare, ulterior drenate fie spre Atlantic

fie spre Marea Mediterană. Ele au adunat mulţimea apelor curgătoare, constituind zone de apel

fapt prezent şi astăzi deşi numărul mare al canalelor au modificat cel puţin parţial parametrii şi

consecinţele drenajului. Princtre cele mai importante ape se numără: Duero, Tajo şi Guadiana.

Regiunea Castiliilor este cea mai secetoasă, cu un climat continental, cu veri foarte calde,

ierni friguroase şi foarte uscate.

În Sierra de Guadarrama şi Sierra de Gredos există o etajare a vegetaţiei după cum

urmează: în partea inferioară etajele termomediteraneean şi mezomediteranean, ce includ stejarul

verde (Quercus rotundifolia), mai sus etajul supramediteranean cu Q. pyrenaica şi Pinus

sylvestris, etajul superior, oromediteranean şi cryomediteranean cu Cystus şi Festuca. Pe unii

versanţi mai însoriţi deci cei sudici pinul este înlocuit cu castanul sau stejarul de plută. (Enrique

Ballcels, Rocamora; C. Pedrocchi V., 1992)

Munţii Iberici se desfăşoară aproximativ între oraşul Burgos în vest şi râul Jucar în est.

Aparţin cutărilor armoricane şi sunt formaţi din granite, cuarţite, gresii şi calcare, acestea din

urmă alcătuind largi sinclinale. Sunt fragmentaţi de către afluenţii Ebrului,dar şi de Duero, Tajo,

Turia, unele din acestea fiind amenajate pentru irigaţii, alimentare cu apă sau obţinerea

hidroenergiei.

Cordiliera Betică sau Munţii Andaluziei. Face parte din categoria munţilor tineri, (cutări

alpine). Ocupă circa ¾ din suprafaţa regiunii Andaluzia. Aici se găseşte cea mai mare altitudine

din toată peninsula Iberică (Pico de Mulhacen - 3478 m în culmea Sierra Nevada; Pico de la

Velete - 3392 m).

Varietatea nuanţelor climatice (topoclimate) impuse mai ales de fragmentarea, altitudinile

şi expunerea versanţilor au determinat o mare diversitate floristică, în care un rol deosebit îl au

speciile endemice (ex. Violeta de Sierra Nevada). Frecvent apare terra-rossa, sol dezvoltat pe

calcare.

Câmpia Andaluziei se întinde în lungul fluviului Guadalquivir, având o largă deschidere

către Oceanul Atlantic.

M e s e t a (F. Schmidt)

- lipsa apei (precipitaţii):

- irigaţii:

S-a format prin colmatarea unui golf, în intervalul terţiar-cuaternar, barat de cordoane

litorale. Contactul cu cordiliera se realizează printr-o treaptă colinară judicios amenajată agricol,

îndeosebi cu culturi comerciale (vie, citrice, măslin).

Munţii Apenini. Sistem de culmi care se desfăşoară pe teritoriul Italiei între pasul Giovi

(472 m) în nord şi Calabria în Sud. Apeninii au lăţimea maximă la paralela oraşului Roma.

Altitudinile maxime depăşesc 2.900 m (vf. Gran Sasso d’Italia sau Mailo (2.795 m) în

culmile Abruzzi şi scad către nord (M-ţii Cimone, 2.165 m) şi sud (Pollino, 2.267 m). Apeninii s-

au ridicat cu ocazia cutărilor alpine, dar cuprind în matricea alpină şi structuri mai vechi,

hercinice. Sun aspect geomorfologic se împart în trei subunităţi: Apeninii de Nord, Centrali şi

Sudici.

Pe cele două laturi, tireniană şi adriatică, Apeninii se termină prin regiuni colinare neogene,

Preapeninii în vest, continuaţi către mare cu câmpii, şi Subapeninii, inclusiv câmpiile litorale

adriatice.

Câmpia Padului. Între culmile subalpine şi Apeninii Nordici se desfăşoară întinsa Câmpie

a Padului. Are o largă deschidere către marea Adriatică. S-a format pe locul unei depresiuni

tectonice (fosa Padului) care a funcţionat mult timp ca un golf, barat apoi de un cordon litoral în

spatele căruia procesul de colmatare a creat această întindere de uscat de joasă altitudine. Este

prin urmare un vechi bazin aluvial.

Litoralul Câmpiei Padului este destul de complex, ca peisaje remarcându-se: laguna

Veneţiei care adăposteşte oraşul Veneţia, mlaştinile din jurul golfului Trieste, lacurile şi

Important

Câmpia Andaluziei

Câmpia Padului

- Foste golfuri colmatate începând

din terţiar

- Ambele cu deschidere la mare

- Drenate de cele mai mari râuri din

peninsule

- Cele mai intens irigate

- Cele mai productive agricol şi

suficient de populate

nisipurile sub formă de dune la sud de deltă extinsă şi la sud de Monfalcone. Se remarcă de

asemenea relieful carstic ce marchează litoralul Istriei.

Învelişul vegetal spontan aproape că nu se mai păstrează, câmpia fiind intens cultivată.

Rarele crânguri de stejar, desişurile de salcie şi de plopi de pe malurile râurilor sunt analoage cu

cele din vegetaţia Europei Centrale.

Alpii Iulieni (Sloveniei) şi Podişul Karst. Peisajele sunt dominate de cele specifice treptei

montane, respectiv de un sector al sistemului alpin, continuare, într-un anumit fel, al Alpilor

Veneţiei (Italia) şi al Alpilor Karawanken (vf. Grintavec, 2558 m), în prelungirea Alpilor Carnici

situaţi la graniţa între Italia şi Austria.

În Slovenia, Alpii se termină către sud-est prin Podişul Karst. Aici se desfăşoară peisajele

specifice treptelor joase ale reliefului, adică ale culoarelor Sava, Drava şi Kupa care traversează

estul ţării îndreptându-se către Dunăre, (Câmpia Panonică). În limita acestor culoare, s-au

individualizat câteva depresiuni carstice – Ljubljana şi Celje – bine populate, iar în complexul

carstic Postojna, dominat de peştera cu acelaşi nume, reprezintă una din cele mai cunoscute şi

vizitate regiuni carstice, inclusiv peşteri din Europa.

Munţii Dinarici. Aparţin cutărilor alpine (dinaridele). Înălţimile depăşesc 2000 m (Vf.

Cyrsnica - 2380 m), iar culmile dispuse pe direcţia nord-vest sud-est sunt relativ paralele

(paralelism impus de afluenţii Savei, Neretvei, Drinei, râului Vrbas). Fenomenele carstice sunt

foarte extinse (depresiuni carstice - Shkoder, văi cu chei, peşteri, polii).

Platourile şi Colinele Rudnik-Miroc din Iugoslavia şi culoarul Morava-Vardar. Trapta

de peisaj ce corespunde colinelor şi platourilor cuprinde regiunea colinară şi de podiş, cu înălţimi

sub 1000 m, fragmentată de către afluenţii Drinei. În ansamblu, formele de relief pozitive,

interfluviile, sunt destul de

şlefuite, aplatizate cu cât ne depărtăm de regiunea Miroč spre vest, datorită şi consistenţei mult

mai reduse a rocilor.

Munţii Albaniei şi Câmpia litorală (Muzakja). Sunt o continuare a Munţilor

Muntenegrului (Mokra Planina). În extremitatea nordică se numesc Prokletije şi trec de 2500 m.

Munţii Albaniei sunt alcătuiţi din calcare mezozoice şi terţiare în bancuri groase, fapt ce a uşurat,

în condiţiile climatice de aici (circa 2.000 mm anual) dezvoltarea reliefului carstic. Însăşi

prezenţa celor trei lacuri tectono-carstice (scuturi, Ohrid, Prespa) demonstrează acest lucru.

Către Marea Adriatică şi în lungul acesteia se află o câmpie joasă, cu lagune şi mlaştini, cu

golfuri şi numeroase promontorii în lungul căreia se găsesc şi câteva din principalele oraşe ale

ţării (Durres, Vlore). Este principala regiune agricolă a ţării.

Munţii Pindului (Voreia, Pindos, Notia, Pindos) ocupă jumătatea occidentală a ţării

depăşind 2.000 m în vârful Smolikas. Sunt prezente formele carstice dezvoltate pe calcare

mezozoice şi terţiare, cu o desfăşurare în benzi meridiane, mai ales depresiuni care cantonează

lacuri, în parte amenajate (L. Kremaston), dar şi un relief ruiniform legat de prezenţa gresiilor, a

marnelor grezoase, mai ales în nord. Se termină printr-un ţărm destul de articulat, cu multe insule

şi peninsule, deseori cu faleze, dar şi cu câmpii litorale fertile datorită irigaţiilor, ca aceea de la

Arta.

Olуmpus, continuare spre sud a culmii Pieria, flanchează spre nord Câmpia Thessaliei. Are

înălţimea maximă de 2.911 m şi se continuă către sud prin culmea Ossa şi mai la sud Othris.

Câmpia Thessaliei este cantonată într-un bazin/depresiune tectonică, foarte fertilă datorită

irigaţiilor. Aici se află unul dintre importantele oraşe din Grecia Continentală şi anume Larissa.

Are un climat cu veri foarte secetoase şi o vegetaţie de tufişuri care au luat locul vechilor păduri.

Munţii Balcani se desfăşoară sub forma a două culmi aproape paralele (planine - datorită

caracterului şlefuit şi cu vegetaţie de păşuni), în nord Stara Planina cu înălţimile cele mai mari

2376 m (vf. Botev), iar în sud, dincolo de valea Tundjei -Sredna Gora (1604 m), culme mult

restrânsă ca dimensiuni.

Între Struma şi Mesta se află Munţii Pirin, apoi Rila (vf. Musala - 2925 m) şi Munţii

Rhodopi (între Mesta şi Mariţa). Sunt formaţi predominant din şisturi cristaline, cu forme

greoaie, au relief glaciar (circuri, văi, carsturi) mai ales în Pirin şi Rila. Înălţimea Vitoşa se ridică

la 2290 m deasupra Depresiunii Sofia.

Câmpia Traciei s-a format într-o regiune de scufundare situată între Rhodopi şi Marea

Neagră. Această depresiune tectonică terţiară s-a colmatat treptat în sud mai ales cu sedimente

marine, iar spre nord fluvio-lacustre, cel mai mare aport avându-l sistemul hidrografic Tundja -

Mariţa.

Câmpia Macedoniei continuă spre vest pe aceea a Traciei, situată fiind în sudul masivelor

traco-macedonene. S-a format pe locul unor mici bazine de scufundare, transformate în golfuri şi

colmatate treptat.

Podişul Anatoliei. Relieful Podişului Anatoliei este reprezentat prin platouri situate la

altitudini care variază între 1.000-1.500 m, o parte din ele conservând suprafeţe de eroziune

dezvoltate pe o structură granitică şi cristalină. Apariţia în partea central-estică (în estul

depresiunii Licaonia) a unor depozite vulcanice neozoice, (Erciyes-3.916 m), demonstrează

existenţa unor mişcări postmiocene însoţite de flexuri în lungul cărora au apărut masele de lavă,

baza viitorului relief.

În partea centrală a podişului se întâlnesc numeroase depresiuni dintre care mai importantă

este cea a Licaoniei. Unele cantonează lacuri (depresiunile Tuz şi Konya), mlaştini şi sărături,

altele sunt lipsite complet de o reţea de ape.

Singurele artere hidrografice care reuşesc să traverseze Podişul Anatoliei sunt Kizil Irmak,

Sakarya, Ieşil Irmak.

Vegetaţia Podişului Anatoliei o reprezintă stepa cu ierburi xerofile de diferite varietăţi:

stepa de nisipuri, de sărătură, de depozite pietroase. Pădurile lipsesc în general. Apar izolat pinul

şi stejarul, îndeosebi spre Marea Marmara.

Munţii Pontici. Însoţind litoralul Mării Negre, Munţii Pontici au o desfăşurare vest-est,

prezentându-se sub forma unor culmi paralele separate de văi longitudinale, adevărate culoare ce

aparţin bazinelor hidrografice Kizil Irmak, Sakarya şi Ieşil Irmak. Altitudinile maxime depăşesc

3.900 m (vf. Kackar, 3.937 m) în Munţii Pontici de Est, ceea ce a permis instalarea glaciaţiei

cuaternare, precum şi existenţa unor gheţari actuali. Ei constituie un obstacol în calea maselor de

aer umed venite dinspre mare.

Pe versanţii dinspre Marea Neagră (Ibrahim Atalay, Kenan Mortan, 2003) se dezvoltă

pădurile de fag şi carpen, apoi de fag cu răşinoase până la 900 m, urmându-le la altitudinile mai

mari pădurile pure de răşinoase.

Munţii Taurus. Pe latura sudică a Podişului Anatoliei se desfăşoară sistemul muntos al

Tauridelor, Munţii Taurus, care formează tot o arie de cutări alpine. Culmile muntoase au aceeaşi

desfăşurare paralelă sau aproape paralelă cu ţărmul mediteranean ca şi a celor din sistemul

Munţilor Pontici. Sunt alcătuite din şisturi cristaline, calcare, gresii şi conglomerate iar

morfologia mai complexă a lor este datorată şi şariajului mult mai amplu.

3.10. DIFERENŢIERI REGIONALE

SPANIA

Sub raportul dotării, aportului naţional şi funcţionalităţii diferitelor regiuni în Spania se

deosebesc:

Regiunea Mediteraneană. Include: Catalonia, Valencia, Murcia, parţial Andaluzia. Este

cea mai populată regiune a Spaniei şi cuprinde cele mai importante oraşe: Barcelona, Valencia,

Murcia, Cartagena, Alicante, Almeria, Malaga.

Condiţiile naturale sunt favorabile dezvoltării unor activităţi comerciale şi de transport,

industriale, şi agricole. Se remarcă rolul oraşului Barcelona cu un profil economic complex

(industrial, deşi multă materie primă se importă): comercial, cultural, administrativ dar mai ales

turistic) incluzând şi oraşele satelit Badalona, Sabadel, Tarrossa, Hospitalet, Valencia – un oraş

industrial (siderurgie) şi comercial; Murcia şi Cartagena – un nucleu al industriei siderurgice,

petrochimice şi a construcţiilor navale; Almeria şi Malaga - centre ale industriei constructoare

de maşini şi ale industriei uşoare; Algeciras – centru petrochimic.

Regiunea se remarcă prin potenţialul şi activităţile turistice dar şi printr-o agricultură în

principal de piaţă. Poate fi alăturată regiunii mediteraneene şi regiunea Aragon – care gravitează

spre Mediterana – cu oraşul Zaragoza, nucleu industrial (construcţii de avioane, industrie textilă),

important nod de comunicaţii legat printr-o magristrală cu Barcelona, situat pe un culoar activ

din punct de vedere agricol (canalul de irigaţie – Canal Imperial de Aragon).

Regiunea Nordică. (Navarra, provincia Bască, Cantabria, Asturia, Galicia) oferă condiţii

naturale optime, cu multe precipitaţii, cu zăcăminte de cărbune şi fier cu industrie prelucrătoare,

mai ales siderurgică (feroasă şi neferoasă), apoi chimică şi petrochimică. Oraşele mai importante

sunt: Oviedo, Santander, Gijon, San Sebastian, Bilbao. Sunt prezente construcţiile navale,

aerospaţiale, industria lemnului, industria textilă.

Regiunea Centrală cuprinde cele două Castilii, regiunea Aragon şi Andaluzia. Rolul

principal îl are Madridul, rol de oraş polarizant, în care funcţia industrială este activă prin

industria construcţiilor de maşini (autovehicule, avioane), industria chimică, textilă şi alimentară

cu ramuri tradiţionale, apoi funcţia comercială, cultural-administrativă etc.

Regiunea Sudică (parţial Andaluzia). Corespunde în mare măsură provinciei Andaluzia şi

mai cu seamă culoarului Guadalquivir. Cele patru oraşe: Sevilla, Cordoba, Cadiz, Huelva susţin

o economie agroindustrială complexă cu: siderurgie neferoasă, chimie, industrie constructoare de

maşini, textilă şi o agricultură din care nu lipsesc: cultura viţei de vie, măslinului şi citricelor.

Insulele Baleare şi Canare. În afară de turism se remarcă şi activităţi legate de pescuit şi

agrucultură (cerealicultură şi pomicultură, mai ales citrice şi viţă de vie) şi în mai mică măsură

industrie (textilă, pielărie, ceramică).

Cordoba – oraş important din sudul Spaniei, care păstrează elementele culturale

maure, fapt ce îi conferă un loc aparte în peisajul multicultural european

ITALIA

Structurile economice, legăturile şi schimburile dintre centre, inclusiv modalităţile prin care

se fac, elemente ale cadrului natural cu o implicaţie semnificativă în peisajul socio-economic au

deter-

minat individualizarea în Italia a trei mari regiuni şi anume: Italia de Nord, Italia Centrală şi

Italia de Sud.

Italia de Nord se desprinde ca o unitate foarte bine dotată economic, cu o pondere

substanţială în potenţialul industrial (industria veche şi diversificată) şi agrar (agricultura

complexă a Câmpiei Padului) al ţării, principala poartă a schimburilor economice cu exteriorul

cu mari axe de comunicaţie care leagă Italia de Elveţia, Germania, Austria şi de aici mai departe.

Nenumărate obiective naturale şi socio-economice dintre cele mai importante la scară naţională

şi internaţională susţin activităţile turistice.

Italia Centrală. Dominată de prezenţa oraşului Roma cu o economie relativ echilibrată

industria jucând un rol secundar, cu o ofertă turistică de excepţie.

Italia de Sud (Mezzogiorno). Cu o importantă pondere a activităţilor agricole, cu rolul şi

hinterlnadul cuprinzător al oraşului Napoli şi noile zone industriale formate. Italia de Sud accede

treptat la competitivitatea impusă de celelalte regiuni. Apa este o problemă vitală a sudului. De

aceea în 1906 a început construirea unui apeduct terminat în 1915. În 1950 au fost concepute noi

proiecte. Astfel că regiunea Tarente a devenit una fertilă, productivă unde se cultivă legume,

pomi fructiferi făcând din Apulia un important exportator de produse agricole.

Concentrare majoră a populaţiei

- prealpină (Regiunea urbană

milaneză)

Nonza

Milano Varese

Bergano

Brescia

Novara

Como

Verona

Vicenza

Trieste

- Padului (Torino, Piacenza,

Mantua, Ferrara)

- Emiliei (Piacenza, Parma,

Modena, Bologna, Forli,

Rimini

Areale - Genoa (+ Savona)

- La Spezia

- Livorno (+ Pisa)

Roma – „cetatea eternă” reprezintă o punte de legătură cu antichitatea şi Renaşterea. Imaginea

sa fiind aceea a unui centru cultural primordial.

SLOVENIA

Asocierea unor particularităţi ale cadrului natural cu cele umane şi economice într-o

structură funcţională a permis individualizarea a trei areale astfel: regiunea Mura-Drava având

ca exponent oraşul Maribor cu resurse hidroenergetice, industria de prelucrare, siderurgică,

lemnului, textilă şi activităţi turistice; regiunea Centrală a Savei – principala regiune economică

a ţării, dar şi turistică cu numeroase staţiuni (Bled, Kranjska-Cerjo) şi cea de-a treia regiune, cea

a litoralului la golful Trieste – cu rolul polarizator al portului Koper .

CROAŢIA

Diversitatea cadrului natural, structura social-economică şi condiţiile istorice, poate mai

puţin cele din ultimii cinci ani, au marcat existenţa unor deosebiri spaţiale ale Croaţiei. Astfel, se

disting: o regiune nordică ce include şi Slavonia, în care se găsesc oraşele Zagreb, Osijek, Sisak,

Slovonski-Brod, Karlovać şi care concentrează o bună parte a populaţiei ţării, a industriei şi o

agricultură corespunzătoare. Aici se remarcă industria energetică, dar mai ales industria

alimentară, parţial industria construcţiilor de maşini şi chimică şi o regiune sudică, ce include şi

litoralul, se individualizează prin industria construcţiilor navale (Rijeka, Split, Dubrovnik),

industria metalurgiei neferoase (prelucrarea bauxitei) având ca suport bogăţia resurselor

hidroenergetice, industria lemnului şi industria materialelor de construcţie. Agricultura este

dominată de cultura viţei de vie, a măslinului şi citricelor. Peisajele deosebite, vestigiile antice şi

medievale, prezenţa porturilor ocupă un loc deosebit în dezvoltarea economiei turistice.

IUGOSLAVIA

În limitele administrative ale Iugoslaviei, având în vedere existenţa celor două republici

Serbia şi Muntenegru, ca şi a celor două provincii autonome Kosovo-Metohija şi Vojvodina,

fiecare cu un cadru mai ales socio-economic unitar, în contextul istoric în care s-a dezvoltat, au

putut fi considerate trei entităţi regionale:

Cea mai complexă din punctul de vedere al potenţialului socio-economic în care s-a

dezvoltat este Serbia. Ea cumulează două regiuni industriale semnificative, regiunea Belgrad şi

Culoarul Moraviei, marcate de o economie dezvoltată, de prezenţa unor ramuri industriale

tradiţionale (industria textilă, industria lemnului) şi de vârf (electronică, electrotehnică), a

policulturii (cereale, plante tehnice, viti-pomicultura, creşterea animalelor), a căilor de

comunicaţie de interes european, a unui turism de vocaţie internaţională.

Muntenegru, a doua entitate regională, se remarcă prin potenţialul unor resurse de subsol,

al industriei energetice, al agriculturii mediteraneene, în principal cultura măslinului şi a

citricelor, al turismului dalmatic cu multe staţiuni litorale.

Vojvodina, regiunea complexă din punct de vedere economic este dominată de prezenţa a

două oraşe Novi Sad şi Subotica – centre industriale importante, regiune agricolă de importanţă

naţională (cultura cereale-lor şi a plantelor tehnice), cu două noduri de comunicaţie

internaţionale (Subotica, Novi Sad).

GRECIA

Ponderea unor activităţi, numărul oraşelor cu implicaţii profunde în economia ţării,

valoarea schimburilor şi rolul căilor de comunicaţii separă în Grecia trei regiuni şi anume:

Grecia de Est înţelegând prin aceasta regiunea egeeană inclusiv Tracia şi Macedonia; Grecia de

Vest (ionică) şi Peloponezul.

Grecia de Est se remarcă prin prezenţa celor mai importante oraşe ale ţării şi anume:

Athena, cu zona ei de influenţă care acoperă aproape întreaga ţară, o zonă metropolitană în care

fenomenul urban şi industrial este intens, cea mai mare parte din populaţia activă fiind ocupată în

industrie şi servicii. Acelaşi lucru este specific şi oraşului Salonic şi în mai mică măsură oraşului

Larissa din Thessalia. Aici este concentrată aproape toată industria prelucrătoare (siderurgia,

industria chimică şi petrochimia, industria textilă, a materialului de construcţie) şi o parte din

industria extractivă (bauxită, minereuri de fier, aur, cărbune), industria construcţiilor navale

(Athena-Pireu, Salonic), activitatea de transport în principal maritim, turismul. Flota de transport

ocupă locul patru în lume mai ales prin modernizarea parcului de cargouri (Collection J.R.Pitte,

1994).

Grecia de Vest se caracterizează prin numărul redus al aşezărilor importante (Arta,

Joannina, Agrinio) având şi un relief mult mai accidentat, o agricultură prezentă mai ales în fâşia

litorală cu o agricultură tradiţională, incluzând regiunile muntoase şi agricultura mediteraneană

propriu-zisă. Aici populaţia înregistrează o densitate redusă, iar industria se dezvoltă punctual. O

serie de insule evocă momente din istoria ţării (Corfu-Kerkуra; Lefkada, Kefallonia, Zante),

generând o puternică activitate turistică.

Peloponezul, prin cele două oraşe, Patras şi Corinth, ambele situate la golful şi canalul

Corinth, este marcat de o agricultură care impune specificul economic al regiunii. Se cultivă:

măslin, citrice, viţă-de-vie, tutun. Sunt prezente industria textilă şi extractivă (cărbune, zinc).

Este o regiune turistică extrem de importantă.

Există şi posibilitatea unei alte diferenţieri regionale şi anume: Grecia de Nord - o regiune

dezavantajată, oarecum izolată în plan economic şi cultural.

A urmat o lungă perioadă în care treptat s-a detaşat oraşul Salonic, iar câmpia din jurul

acestuia a devenit una din cele mai productive ale ţării. Trebuie amintit faptul că în Evul Mediu,

golful Salonic era pătruns mult în continent (M. Meunier, 1982) umplut treptat de aluviunile

cărate de Axios şi Alikamon iar lacul Jiannitsa a fost şi el colmatat treptat de depozite

aluvionare. Ulterior au fost construite canale (prezentate anterior) s-au realizat îndiguiri, desecări

etc.

Portul Salonic este situat în estul câmpiei, la contactul cu regiunea înaltă, fiind un port

protejat. El joacă un rol important în traficul naţional şi internaţional.

Grecia Meridională, marcată de prezenţa Atenei – Pireu, Peloponez, Golful Corinth,

fiecare prin specificul său contribuind la individualizarea regiunii sub raport geografic.

Model agricol în Salonic

TURCIA

Potenţialul natural, alături de cel social economic, de tradiţie şi implicarea în evenimente

social-politice au generat structuri diferite, regionale, urbane, industriale şi agricole cu un anumit

specific şi valoare globală astfel:

Regiunea de Nord-Vest. Prin poziţia de interferenţă euro-asiatică regiunea s-a dezvoltat

mai mult decât altele având în vedere potenţialul natural şi schimburile, facilităţile de transport

îndeosebi maritim cu alte regiuni mai ales în afara ţării etc.

Câteva centre de marcă Istanbul, Izmir, Bursa, Adapazari ş.a. polarizează activitatea

regiunii şi nu numai a acesteia.

Istanbul împreună cu suburbiile de aproximativ are o populaţie 4 milioane locuitori. Oraşul

a cunoscut în lungul timpului o complexă metamorfoză sub aspectul dezvoltării teritoriale, al

modernizării inclusiv a numelui. În perioada antică s-a numit Bizanţ (Bizantion). Apoi devine

capitala Imperiul Roman de răsărit când capătă numele de Constantinopol, nume care se

păstrează atât în timpul Imperiului Bizantin cât şi a celui Otoman începând din 1453.

Oraşul Istanbul se remarcă prin funcţia industrială având dezvoltate atât ramuri de vârf

(electronice, electrotehnice) precum şi tradiţionale (industria textilă, industria alimentară, a

pielăriei). Concentrează şi o importantă parte din activitatea comercială şi de transport a ţării.

Este un port de primă mărime specializat în traficul de mărfuri ca şi în cel de pasageri.

Nucleul urban, cu funcţii comerciale, culturale şi administrative, se află localizat pe o mică

peninsulă triunghiulară în care apar, ca şi la Roma, şapte înălţimi. Peninsula este cuprinsă între

golful Cornul de Aur, lung de 7,5 km şi lat de maxim 8 km şi Marea Marmara. În cadrul

nucleului urban se află numeroase unităţi comerciale (inclusiv cele grupate în bazarul construit în

anul 1548, cel mai mare bazar acoperit din lume), culturale şi administrative. Între ansamblurile

arhitectonice se numără Sf. Sofia, un monument al artei bizantine, construit între anii 532-537,

transformată în moschee, Moscheea Albastră (edificiu din 1.609.1,616), monument al artei

otomane, Palatul Topkapi situat pe acropola vechiului Bizanţ etc. Nucleul urban cuprinde şi o

parte din cartierul Beyoglu (vechea Pera), legat prin două poduri, peste Cornul de Aur, de

Stanbul (Istanbul). Pe lângă nucleul urban există zonele rezidenţiale (Sişli, Beşiktaş), inclusiv

cele de pe ţărmul asiatic (Uskudar, Kadikoy), legate cu cele de pe ţărmul european

prin podul de peste Bosfor, lung de peste 1 km, a cărui construcţie a fost terminată în 1973. De

asemenea, se disting zonele portuare şi cele industriale localizate la Cornul de Aur şi în

continuare, pe malul Bosforului fiind două poduri acum.

Pe lângă industrie, comerţ etc., concentrarea urbană Istanbul şi-a dezvoltat şi o agricultură

periurbană care să satisfacă cele mai diverse necesităţi în sfera consumului alimentar.

Alte centre urbane importante din această regiune sunt Izmit (peste 600.000 locuitori) situat

la Marea Marmara, Bursa un centru industrial şi comercial dintre cele mai vechi, cu o populaţie

de peste 34.000 locuitori, Adapazari.

Anatolia Centrală. Este cuprinsă în limitele Podişului Central al Anatoliei. Are un

potenţial industrial mai restrâns în schimb se dezvoltă producţia de cereale, plante tehnice

îndeosebi sfeclă de zahăr, precum şi întreprinderi pentru prelucrarea acestora. Activitatea se

concentrează în jurul oraşului Ankara, capitala ţării din anul 1923. Are o populaţie de peste 2,2

milioane locuitori (1995) şi este unul din cele mai vechi oraşe ale ţării (de aproape 4.000 ani).

Are funcţii comerciale, bancare, de transport şi industriale. Are extins peisajul agricol

periurban. În arhitectura oraşului se îmbină stilul vechi tradiţional cu cel modern de mare

rafinament.

Alte oraşe cu funcţii mai ales industriale sunt: Konya cu o populaţie de peste 24.000

locuitori, Kayseri, Silvas, Eskişehir (260.000 loc.)

Regiunea de la Marea Egee. Se caracterizează printr-o veche şi vie activitate comercial-

portuară având în vedere cadrul natural propice. Treptat aici s-a conturat şi o vie activitate

industrială, de prelucrare în principal a produselor agricole autohtone. Este o regiune tradiţională

în ceea ce priveşte viticultura, cultura măslinului, a tutunului. Pe terenurile irigate s-a extins

cultura bumbacului iar în lungul culoarelor de vale Gediz şi Menderez cultura grâului, a sfeclei

de zahăr. Foarte bine reprezentată în această regiune este industria alimentară. De altfel întreaga

ţară se încadrează în tipul major de agricultură mediteraneeană.

Dintre centrele mai importante ale regiunii amintim: Izmir cu peste 600.000 locuitori cel

mai mare oraş de la Marea Egee cu un pronunţat potenţial industrial, comercial-portuar şi de

transport.

Alte regiuni din limitele acestei ţări sunt: regiunea de la Marea Mediterană cu specific

portuar şi de prelucrare a bumbacului, petrolului mai ales a celui importat, a culturilor de citrice,

a pescuitului şi prelucrării peştelui. Principalele centre sunt: Adana cu peste 400.000 locuitori şi

Mersin cu peste 450.000 locuitori.

Regiunea de la Marea Neagră cu un peisaj dezvoltat, cu ramuri industriale care

prelucrează produsele oferite de agricultură. Mai importante sunt centrele Samsun şi Trabzon.

Ansambluri arhitectonice

de excepţie

- Sf. Sofia

- Moscheea Albastră

- Palatul Topkapi

Test de autoevaluare

Studierea capitolului Europa Sudică atrage atenţia

asupra diferenţierilor economice esenţiale din fiecare

ţară aparţinând Europei Sudice.

a. Explicaţi ce factori majori impun diferenţierile

în peisajele Europei Sudice.

b. Explicaţi de ce regiunile situate în preajma

Mediteranei au un potenţial economic mult mai ridicat

decât celelalte.

c. Ce rol a jucat Marea Mediterană, implicit Mările

Adriatică, Tireniană şi Egee în evoluţia generală a

regiunilor, respectiv a ţărilor din jur?

Conceptul de cultură şi rolul său în analiza regională

Geografii abordează studiul culturii din cîteva puncte de vedere, avantajoase, unul dintre

acestea fiind analiza peisajului cultural. De aceea trebuie să ne apropiem de ceea ce reprezintă

conceptul de cultură.

Acesta nu este întotdeauna înţeles cum trebuie, în majoritatea cazurilor el făcînd referire

la abilităţi precum: gustul pentru muzică, literatură, artă, educaţie. Ca termen ştiinţific cultura nu

se referă numai la aspectele enumerate aici ci, include şi aspectele care ţin de viaţa de zi cu zi:

portul tradiţional, obiceiurile comportamentale, preferinţele culinare, arhitectura caselor, modul

de utilizare a terenurilor, sistemele educaţional, guvernamental şi legislativ.

Aceasta nu înseamnă că antropologii sau sociologii nu au avut probleme în tratarea

conceptului. Dacă facem apel la literatura de bază a vom observa că antropologii au avut

dificultăţi în ceea ce priveşte definirea conceptului de regional. Cultura poate include totalitatea

aspectelor legate de modul de viaţă actuală („modul în care se desfăşoară jocul”) sau standardele

prin care societatea controlează modul de viaţă (”regulile jocului”). Există diferenţieri puternice

în legătură cu această opinie fapt ce a dus la complicarea definiţiilor.

Antropologul E. Adamson Hoebel, a definit în lucrarea sa „Anthropology: The Study of

Man”, cultura ca fiind „sistemul integrat al tiparelor comportamentale care sunt caractristice

societăţii şi care nu sunt rezultatul unei moşteniri biologice; cultura nu este predeterminată

genetic, ea este noninstinctivă…fiind rezultatul activităţii sociale, transmiţîndu-se numai prin

comunicare, învăţare”.

Definiţia ridică o altă întrebare: cum este transmisă cultura de la o generaţie la alta? Este

într-adevăr o chestiune legată, aşa cum insista Hoebel, sau există anumite aspecte ale culturii

instinctive şi deci rezultatul moştenirii genetice ? Această întrebare reprezintă problema socio-

biologilor şi nu în aşa mare măsură a geografiei regionale-culturale, cu toate că anumite teme pe

care le include, cum ar fi teritorialitatea (instinctul uman al posesivităţii teritoriale) şi

proximitatea (preferinţa pentru apropiere sau depărtare a unor societăţi), au o importanţă ridicată

în ceea ce priveşte dimensiunea spaţială.

Chiar şi fără aceste concepte teoretice, cultura ca şi concept nu poate fi definită într-un

mod satisfăcător.

În 1952 antropologii Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn au identificat numai puţin de

160 de definiţii – diferite între ele, dintre acestea extrăgînd-o pe a lor « cultura este alcătuită

din tipare explicite şi implicite, de şi pentru comportament şi transmisă de către simboluri,

constituind achiziţii distincte ale grupurilor umane, incluzînd personificările în opere de artă

(obiecte de artă), partea sa esenţială (ceea ce este derivată şi selectată istoric) fiind alcătuită

din idei tradiţionale şi, în special din valorile ataşate acestora ; sistemele culturale, pe de-o

parte pot fi considerate rezultate ale acţiunii, pe de altă parte ca elemente condiţionate ale

unor acţiuni viitoare ».

Pentru ncesităţile noastre este suficient să stipulăm că, cultura este alcătuită din credinţe

(religioase, politice), instituţii (legislative, guvernamentale) şi tehnologii 8abilităţi, echipament).

Această noţiune reprezintă o mai bună abordare decît cea adoptată de cei mai mulţi antropologi,

care acum preferă să restrîngă conceptul la interpretarea experienţei umane şi

comportamentului, ca produse ale sistemelor cu semnificaţie simbolică. Este de asemenea

important de a păstra în minte ca definiţiile de acest tip nu sunt niciodată finale sau absolute ; ele

sunt arbitrare şi desentae cu scop teoretic particular. Cultura este definită pentru a facilita

explicarea comportamentului uman.

Antropologii astăzi tind să se concentreze asupra a ceea ce cunosc oamenii, asupra

codurilor şi valorilor, asupra « regulilor jocului ». Sociologii, politologii, psihologii şi istoricii au

cerinţe diferite şi construiesc definiţii operaţionale contrastante.

Geografii sunt atraşi în mod particular de definiţia lui Herskovits, datorită faptului că au

un interes particular în ceea ce priveşte modul în care membrii societăţii exploatează resursele,

maximizează oportunităţile şi se adaptează limitărilor mediului lor natural şi modul în care ăşi

organizează spaţiul. Acest ultim aspect, modul în care societăţile îşi organizează spaţiul

reprezintă cu predilecţie domeniul de cerectare al geografilor. Activitatea umană lasă numeroase

urme care, fie au o durată foarte lungă de existenţă, fie sunt permanente : structurile romane încă

caracterizează anumite regiuni, numeroase drumuri romane evoluînd, fiind în prezent unele

dintre căile majore de transport ale europei. Peste timp regiunile dobîndesc anumite calităţi care

împreună creează un aspect regional, o personalitate şi o atmosferă distinctă. Aceasta reprezintă

în mare parte baza pentru divizarea spaţilui uman în peisaje geografice majore.

Peisajul cultural

Cultura se poate exprima în mai multe moduri, atîta timp cît ea oferă un caracter vizibil

unei regiuni. Estetica joacă un rol important în toate culturile, deseori o singură scenă dintr-o

fotografie sau film ne poate oferi în termeni generali informaţia cu privire la regiunea din care

provine. Arhitectura, îmbrăcămintea, mijloacele de transport şi probabil bunurile transportate ne

pot permite să o identificăm cu succes. Aceasta se întîmplă datorită faptului că populaţiile

aparţinînd unei anumite culturi îşi pun amprenta asupra spaţiului pe care-l ocupă prin construcţii,

căi de transport şi comunicaţii, parcelarea terenului şi utilizarea acestuia. Sunt însă şi cîteva

excepţii. Populaţii nomade lasă un minim de dovezi permanente, iar unele dintre cele care trăiesc

pe marginile deşerturilor (boşimanii) sau în pădurile tropicale (pigmeii) alterează într-o foarte

mică măsură mediul lor natural. In afara acestor exemple însă, umanitatea a reprezentat un agent

activ al schimbării (drumuri, canale de irigaţii, versanţi terasaţi, aşezări urbane şi alte miliarde de

obiecte vizibile de cultură şi artă).

Acest mozaic al amprentelor umane asupra suprafeţei pămîntului poartă denumirea de

peisaj cultural, termen care a intrat în uzul geografic general începînd cu 1920. Carl Ortwin

Sauer, profesor de geografie la Universitatea Berkeley – California, a dezvoltat o şcoală de

geografie culturală, care a fost centrată pe conceptul de peisaj cultural. Într-o lucrare scrisă în

1927 « Descoperiri recente în Geografia Culturală – Recent developments in Cultural

Geography », Sauer a propus cea mai directă definiţie a peisajului cultural, « formele suprapuse

peisajului fizic de către activităţile umane ». El a afirmat că aceste forme rezultă din procesele

culturale – forţele cauzale care influenţează modelele culturale – care acţionează o perioadă

lungă de timp implicînd şi influenţele cumulate ale ocupanţilor succesivi.

Uneori aceste grupuri succesive nu au aceeaşi cultură. Fermele şi aşezările construite de

coloniştii europeni cu un secol în urmă, sunt acum ocupate de către populaţiile africane.

Minaretele islamice se ridică în oraşele din Europa Estică, dovedind hegemonia IMperiului

Otoman pentru o anumită perioadă.

Moscheea Begova - Bosnia

Spania - Andaluzia

În 1929 Derwent Whittlesey introduce termenul de secvenţa de ocupaţie, pentru a

cataloga aceste stadii succesive în evoluţia peisajului cultural al unei regiuni.

Durabilitatea acestui concept al peisajului cultural a fost motivat prin redefinirea sa în

1984 de către J.B.Jackson, care a dat o definiţie asemănătoare lui Sauer « o compoziţie a spaţiilor

create sau modificate de către om care a servit ca infrastructură sau fundal pentru existenţa

colectivă ». Astfel peisajul cultural este alcătuit din construcţii, drumuri, terenuri şi multe altele.

Cu toate acestea posedă o calitate intangibilă, o atmosferă, o aromă, un sens al locului care este

uşor de perceput dar foarte greu de redat, definit. Mirosurile şi sunetele unei pieţe africane sunt

de neuitat, dar încercaţi să înregistraţi aceste calităţi pe o hartă sau în alte moduri obiective,

utilizate într-un studiu comparativ.

Geografii au avut mereu dificultăţi cu înregistrarea aspectelor mai puţin tangibile ale

peisajului cultural, care de cele mai multe ori sunt semnificative în realizarea totală a

personalităţii regionale.

Jean Gottmann a subliniat în lucrarea sa A Geography of Europe, pentru a se distinge de

împrejurimile sale, o regiune are nevoie de mai mult decît un munte sau o vale, o limbă dată sau

anumite însuşiri; are nevoie în mod esenţial de o credinţă puternică bazată pe crezuri religioase,

un punct de vedere social sau pe tipare ale memoriilor politice, deseori pe o combinaţie a celor

trei. Un astfel de regionalism poartă denumirea de iconografie, iar fundamentul său este

explicat astfel : fiecare comunitate a găsit ea însăşi o icoană, sau i-a fost dată, un simbol uşor

diferit de cele moştenite de către vecinii săi. Timp de secole această icoană a fost păstrată şi

îmbogăţită de către comunităţile care au trăit în regiunea respectivă .

Gottman încearcă să definească cîteva dintre calităţile abstracte intangibile care definesc

peisajul cultural. Proprietăţile mai concrete sunt mai uşor de observat şi înregistrat (forma

oraşelor sau a fermelor din diferite regiuni).

Astfel un peisaj cultural nu poate fi surprins în totalitatea sa într-o fotografie sau pe o

hartă, deoarece personalitatea unei regiuni implică mai mult decît organizarea sa spaţială şi

anume apariţia sa uzuală, zgomotele, mirosurile, experienţele împărtăşite de către locuitării săi şi

chiar ritmul în care se desfăşoară viaţa acestora.

Regiuni & culturi. Culturi & etnicitate

Limba, religia şi alte tradiţii deseori sunt durabile şi persistente. Cultura nu este în mod

necesar bazată pe etnicitate, astfel încît în regiunile geografice umane, populaţii de etnii

(elemente etnice diferite) diferite pot dobîndi un peisaj cultural comun, în timp ce populaţii cu

acelaşi fundal pot fidivizate de-a lungul unor limite culturale.

Evenimentele recente din fosta Iugoslavie constituie un exemplu în acest sens. Vechea

Iugoslavie, care s-a destrămat la începutul anilor ’90 a dat naştere unor componente, care mai

întîi au fost afectate, apoi înghiţite, de ceea ce de cele mai multe ori a fost descris drept conflict

interetnic. Cînd criza s-a declanşat în Bosnia-Herţegovina, în inima Iugoslaviei, trei grupuri au

luat parte la războiul civil. Acestea au fost musulmanii bosniaci, sîrbii şi croaşii, în fapt însă toate

grupuri de slavi (Iugoslavia înseamnă „ţara slavilor din sud”). Ce i-a distanţat pe unii de ceilalţi

şi i-a păstrat în sfera conflictului, a fost tradiţia culturală şi nu etnia. Bosniacii musulmani şi

sîrbii şi-au dezvoltat comunităţi diferite în parţi diferite ale fostei Iugoslavii. Musulmanii sunt

descendenţii slavilor care cu secole în urmă au fost convertiţi de la creştinism la islamism.

Fiecăruia dintre aceste grupuri i-a fost frică de dominaţia celorlalţi şi astfel slavii din sud s-au

întors împotriva slavilor din sud, în ceea ce a fost de fapt un conflict cultural.

Chiar şi aşa societatea post Războiul Rece este tînără, confruntîndu-se deja cu numeroase

conflicte inter-regionale. Nu toate dintre acestea au avut etnicitatea drept cauză. Cultura este un

mare unificator dar, în acelaşi timp şi un puternic factor divizant.

CARACTERISTICILE EUROPEI

Spaţiul european constituie, din extremitatea vestică a platformei eurasiatice, o locaţie de

maximă eficienţă pentru conctactele cu restul lumii

Influenţa tîrzie pe care alte state au avut-o asupra Europei rezultă din avantajele pe care

aceasta le-a dobîndit de-a lungul secolelor de dominaţie globală, politică şi economică

Statele naţionale europene au apărut pe neaşteptate din centre de putere, formînd

cartierele generale ale imperiilor coloniale

Europa este marcată de diferenţieri regionale interne foarte puternice (atît culturale cît şi

fizice), dispune de un grad ridicat de specializare, promovînd multiple oportunităţi de

comunicare, schimburi

Mediul natural european dispune de o gamă largă de condiţii topografice, climatice,

biologice şi pedologice alături de o multitudine de resurse industriale

Economiile europene aunt caracterizate de o puternică industrializare şi de un ivel ridicat

al productivităţii. Cu toate acestea nivelul dezvoltării scade în general de la vest către est

Populaţia Europei este în general caracterizată de rate scăzute ale naşterilor dar şi

deceselor, medie de viaţă lungă, constituind unul dintre cele trei grupuri populaţionale ale

lumii, fiind caracterizată de un grad ridicat de urbanizare, o foarte bună pregătire şi

educaţie

Europa este deservită de sisteme de transport şi comunicaţii foarte eficiente care

promovează comerţul precum şi alte forme ale interacţiunii spaţiale internaţionale

După război Europa a făcut un important progres către integrarea economică şi unificarea

politică, forţînd pe mai departe dezvoltarea sa pe aceste coordonate

Poziţia geografică

Reprezintă un atu al continentului european. Distanţele relativ mici au dus la o răspîndire

rapidă a fenomenului economic şi cultural. Configuraţia ţărmurilor, pornind din Europa Sudică şi

ajungînd în Europa Nordică, a permis apariţia însuşirilor necesare navigaţiei – despre care se

poate afirma că s-a dezvoltat treptat, dar a şi stimulat şi menţinut dorinţa de cunoaştere, care mai

tîrziu s-a concretizat în relaţiile comerciale (ex. grecii, vikingii).

Lanţul Alpin – care poate fi considerat o barieră naturală în calea schimburilor, de orice

natură ar fi ele, dispune de culoare prin care fluxurile au pătruns dintr-o parte în alta.

Evoluţia primară a spaţiului european

Grecia Antică

- a stat la baza la baza dezvoltării culturale a spaţiului european

- baza progresului lumii greceşti a fost reprezentată de oraşele state şi ligi ale oraşelor,

care în ciuda diferenţierilor existente între ele au dus la obţinerea progresului în toate

domeniile

- individualismul şi localizarea au fost elemente determinante pentru spaţiul grecesc.

În acelaşi timp ele au avantajat progresul fiecărui oraş în parte, dar au şi menţinut o

discordie internă, actuală şi potenţială, care a dat naştere unor reacţii adverse. Cel

mai bun exemplu îl constituie adversitatea dintre Atena şi Sparta. A urmat o perioadă

de urcuşuri şi coborîşuri pentru spaţiul grecesc, fapt ce a dus în final la înfrîngerea

ultimei ligi a oraşelor greceşti – Liga Aheeană, de către romani.

Roma antică

- şi-a pus amprenta pe mai multe domenii: comunicaţiile, organizarea militară, drept şi

administraţie publică. A promovat progresul social-economic şi cultural în toate

provinciile imperiului.

- Diversitatea culturală din interiorul imperiului nu a determinat stagnarea, prin

inhibarea culturilor locale, ci a dus la progresul prin includerea elementelor noi

- Un alt aspect important îl constituie componenta politică a imperiului roman. Dacă la

nivel european nu se poate vorbi de o interferenţă între sistemul politic şi

administrativ roman şi cele ale zonelor înglobate, fiind vorba de triburi a căror

organizare era mai mult sau mai puţin evidentă, nu acelaşi lucru s-a întîmplat în SE-

ul imperiului, în Asia, unde state precum Mesopotamia sau Assiria dispuneau de

sisteme politice şi sociale bine definite. De aceea putem afirma că Imperiul Roman,

reprezintă prima unitate politică inter-regională.

- În afară de varietatea culturală care a intrat sub controlul său, de schimbul de idei

care a avut loc, au apărut şi o multitudine de posibilităţi de interacţiune economică

- Procesul dezvoltării economice a avut un impact puternic asupra întregii structuri a

europei Mediteraneene şi Occidentale. Suprafeţe care au fost caracterizate numai de

modele de subzistenţă s-au transformat în adevărate centre economice, pentru ca mai

tîrziu să apară pieţele specializate. Putem vorbi acum şi despre primele încercări de

asistenţă know-how şi anume, importul de tehnici agricole din inima imepriului către

periferie.

- Datorită acestor transformări în planul relaţiilor economice, Roma a luat decizia de a

revizui măsurile de suport al progresului, investind cu puteri administrative, politice

cîteva centre importante. Putem vorbi astfel despre primul proces de descentralizare

şi autonomizare. Au apărut regiunile funcţionale. Se observă aici modelul oraşelor-

stat greceşti, adoptat pentru a satisface nevoile imperiului roman. Spre deosebire de

oraşele greceşti, cele romane erau legate de o reţea de comunicaţie paralelă – pe apă

şi pe uscat.

- Influenţa Imperiului Roman se simte însă şi în prezent, numai dacă stăm să ne gîndim

la caracterul economic al unor oraşe, în special cele cu specific portuar, la unele

dintre autostrăzile care urmăresc îndeaproape vechile drumuri romane.

- Transformările pe care Europa le-a suferit sub Imperiul Roman au inclus şi principiul

geografic al arealului funcţional specializat – regiuni care produc bunuri specifice

(ex. africa de Nord –grînarul imperiului, ins. Elba – fier, Cartagina –minereu de

argint)

Diferenţieri

- dacă ne gîndim la perioada de sfîrşit a Imperiului Roman putem evidenţia

următoarele aspecte care ar fi putut influenţa apariţia ulterioară a statelor naţionale:

o distanţa faţă de centru a provinciilor mai îndepărtate, a făcut ca acestea să fie

printre primele care au ieşit de sub jurisdicţia romană. Acest lucru s-a

întîmplat fie din cauza atacurilor popoarelor migratoare, fie din cauză că

interesul economic şi politic faţă de ele a scăzut

o apropierea de centru şi dezvoltarea puternică a unora dintre oraşe a dus la

apariţia unor situaţii de stat în stat. A crescut importanţa conducătorilor

locali, care încep să conducă după legi proprii.

o Aceste depărtări sau apropieri faţă de centru au dus în final la apariţia unor

diferenţieri economice regionale

Renaşterea Europei

- aceasta datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, unii punînd aceasta pe

seama descoperirii Americii de către Columb

- Modelul oraşelor stat greceşti, preluat de către Imperiul Roman se regăseşte

perfecţionat şi mult mai funcţional sub forma Republicilor Maritime din nordul

peninsulei Italice: Venezia, Genoa şi Pisa. Acestea au preluat şi deţinut monopolul

comerţului dintre spaţiul european şi Orient, mai mult decît atît influenţînd geopolitic

Europa (ex. - căderea Bizanţului). Progresul economic, creşterea influenţei politice şi

militare au contribuit la cristalizarea acestor noi centre de puetre europeană. Toscana

sub conducerea familiei De Medici devine unul dintre centele decizionale ale Europei

Mediteraneene şi nu numai, iar prin alipirea Pisei şi unul dintre cei mai importanţi

actori economici. Marile familii italiene (Sforza, Uffizi) joacă un rol important în

dezvoltarea Italiei de Nord.

- marea perioadă de progres şi prosperitate a fost centrată pe Europa Occidentală.

Aceasta se afla în imediata apropiere a noilor căi de comerţ – oceanul, spre deosebire

de Europa de Est care a fost nevoită să facă faţă presiunii otomane.

- Această zonă de protecţie a oferit Europei Vestice posibilitatea de a se angaja în

rivalităţi economice, fără interferenţe cu estul, fapt ce a dus la apariţia unui

naţionalism politic, care treptat, s-a transformat în naţionalism economic, ce a operat

sub forma mercantilismului

Revoluţiile

Revoluţia Agrară

- în analiza evoluţiei economice a Europei avem tendinţa de a pune accentul pe

Revoluţia industrială, înşeleasă ca începutul unei noi perioade de dezvoltare, pierzînd

din vedere o metamorfozare mai puţin dramatică, dar nu lipsită de importanţă şi

anume, cea legată de transformările la nivelul tehnicilor şi practicilor agricole

europene, într-un cuvînt revoluţia agrară.

- Aceasta a început cu mult mai devreme decît Revoluţia Industrială şi a fost capabilă

să susţină creşterea populaţiei în Europa sce. XVII-XVIII.

- S-a concentrat în Regatul Ţărilor de Jos, Belgia şi nordul Italiei. Aceste regiuni s-au

confruntat cu o creştere a populaţiei datorită urbanizării, rezultat al succesului pe care

mercantilism – politică protecţionistă a stetlor europene în sec. XVI-XVIII, care a promovat poziţia economică a

unor state în raport cu celelalte. Achiziţiile de aur şi argint precum şi menţinerea unei balanţe comerciale

favorabile au reprezentat obiectivele centrale ale acestei politici.

l-au avut în comerţ şi activităţi manufacturiere, fapt ce s-a concretizat în stimularea

pieţelor, în reorganizări ale utilizării tehnicilor şi terenurilor agricole.

- Cîteva dintre aceste inovaţii au fost împrumutate de Anglia şi Franţa, unde

proprietatea comunală asupra terenului a lăsat locul iniţiativelor individuale – micii

fermieri: metode de pregătirea solului, rotaţia culturilor, metode noi de cultură.

- Sistemele de distribuţie şi stocare au devenit din ce în ce mai eficiente

- S-a dezvoltat activitatea pastorală

- Revoluţia agrară a impulsionat dezvoltarea manufacturilor

Revoluţia Industrială

În Anglia şi Flandra, manufacturile au atins un grad ridicat de specializare în obţinerea

lînii şi textilelor. În căteva regiuni (ex.- Thuringia, partea central-estică a Germaniei) minereul de

fier era topit, prelucrat, trecîndu-se astfel treptat la o extracţie masivă.

Problema care s-a pus la un moment dat era cea a calităţii şi în special a calităţii

produselor din industria textilă. Acestea trebuiau să concureze cu cele aduse din import, din

China şi India în special mătase. Datorită acestei situaţii, fabricanţii de textile din Anglia au cerut

ajutor legislativ în 1721, adică aprobarea unei legi cu caracter protecţionist. Astfel a început

cursa pentru găsirea unor soluţiii care să ducă la obţinerea unor produse de calitate superioară.

Astfel perioada 1765-1788 este caracterizată de cercetări pentru realiazrea şi

introducerea motorului cu abur (James Watt). Cam în aceeaşi perioadă cărbunele putea fi

transformat în cocs, care la rîndul său dispunea de calităţi superioară, putînd fi folosit la

prelucrarea fierului. În mod direct în jurul bazinelor carbonifere s-au concentrat principalele

centre metalurgice.

Transporturile oceanice au cunoscut o nouă dezvoltare, Anglia beneficiind din plin de

aceste transformări, avînd în vedere dimensiunea imperiului său colonial. Englezii au controlat

fluxurile de materii prime, avînd totodată şi monopolului produselor finite.

În întreaga Europă au apărut centre de dezvoltare, în special în jurul bazinelor carbonifere

– black belt. Vechile regiuni economice industriale au fost revigorate ca urmare a acestor noi

descopeiri.

Revoluţia politică

- a început după 1780

- 1789-1795, Revoluţia Franceză – deşi iniţial a avut la bază idealuri pur umaniste,

Egalitate, Libertate, Fraternitate, în realitate a aruncat Franţa în haos şi distrugere

- 1799 – Napoleon

o A reinstaurat stabilitatea

o A reuşit să schimbe pentru totdeauna harta politico-geografică a Europei

o După înfrîngerea sa au avut loc mişcări revoluţionare aproape în toate statele

(Spania, Portugalia, Italia, Prusia etc.)

Dimensiunile geografice ale modernizării

Johann Heinrich von Thunen (1783-1850) în 1812 a realizat unul dintre primele

modele geografice, avînd în spate o experienţă de peste 40 de ani de exploatare agricolă (a

deţinut o fermă în nord-estul Germaniei, lîngă Rostock). Astfel el a ţinut o evidenţă srtictă a

tranzacţiilor sale, ilustrînd efectele pe care le au distanţa şi costurile cu transportul în ceea ce

priveşte o locaţie productivă. Studiile sale au fost publicate sub titlul Der Isolierte Staat – Statul

izolat, iar mare parte din metodele sale constituie fundamentul teoriei moderne a locaţiei.

Modelul Von Thunen. S-a dorit ca pe baza acestui model să se stabilească influenţele

externe care pot influenţa ecoluţia economică. Pentru aceasta el a creat un laborator regional,

în interiorul căruia putea identifica elemente ce pot condiţiona distribuţia locală a fermelor în

jurul unui singur centru urban. Pentru aceasta a făcut cîteva presupuneri:

- clima şi solul sunt aceleaşi în întreaga regiune

- nu există nici un obstacol care să afecteze suprafaţa plană

- există un singur oraş situat central, în cadrul statului izolat

- producătorii agricoli îşi transportă singuri produsele către piaţă, nu există companii

de transport, făcînd acest lucur cu mijloace proprii. Aceasta presupune asumarea unui

sistem radiar de drumuri de constantă şi egală calitate; cu acest sistem costurile

privind transportul sunt direct proporţionale cu distanţa.

Intensificarea interacţiunilor spaţiale

După încheierea Războiului Rece, Europa s-a constituit într-un mediu propice pentru

interacţiunea şi cooperarea între locuitorii săi, indiferent de statul de provenienţă.

Conceptual, interacţiunea spaţială se organizează în jurul a trei principii dezvoltate de

către Edward Ullman:

1. complementaritate – atunci cînd o regiune deţine un surplus necesar unei alte

regiuni. Aceasta nu însemană că existenţa unei resurse într-o locaţie garantează

dezvoltarea comerţului. Este necesar ca acea resursă să fie în mod specific necesară în

altă parte.

2. transferabilitatea – se referă la uşurinţa cu care poate fi transportat un bun între două

locaţii. În acest caz distanţa trebuie înţeleasă în termenii cost şi timp. Aşadar existenţa

unei resurse sau bun într-o regiune este condiţionată de distanţă care la rîndul său

poate influenţa negativ dezvoltarea comerţului (chiar blocarea acestuia)

3. intervenţia oportunităţii – se referă la potenţialul comercial existent între două părţi,

care chiar dacă se satisfac celelalte două condiţii, de complementaritate şi

transferabilitate, nu se poate pune în valoare decît în absenţa în apropiere a unei surse

de aprovizionare. Ex.: industrializarea Italiei a fost şi este încă dependentă de o serie

de materii prime ce provin din Europa Vestică sau Nordică, în acelaşi timp însă

furnizînd produse agricole şi alimentare (fructe, vinuri etc.). Această dublă

complementaritate nu a fost însă inhibată de restricţiile privind transferabilitatea, în

speţă prezenţa lanţului alpin. Acesta este străbătut de căi rutiere cît şi de căi ferate,

ambele fiind preferate trasnportului naval. La această situaţie se adaugă faptul că nu

a intervenit vreo altă oportunitate care să modifice aceste fluxuri.

Cîteva proiecte majore au contribuit fără doar şi poate la îmbunătăţirea relaţiilor

comerciale:

- deschiderea în 1994 a tunelului pe sub Canalul Mînecii

- crearea unei reţele feroviare de mare viteză după modelul TGV

- se preconizează construcţia a mai mult de 160 km de tuneluri în zona Alpilor, care să

fluentizeze traficul şi să se conformeze cu legislaţia elveţiană, care din 2004 prevede

transportul containerelor exclusiv pe calea ferată

- inaugurarea unei linii de mare viteză, pe bandă magnetică, în 2005 între Berlin şi

Hamburg.

Continuitate & modificare urbană

În cazul Europei se poate vorbi de o preponderenţă a populaţiei urbane, circa 71%, acest

continent reprezentînd unul dintre cele mai urbanizate spaţii. Cifrele sunt mult mai sugestive

dacă avem în vedere raportarea cu caracter regional. Astfel vorbim de 84% grad de urbanizare în

cazul Europei nordice şi 79% în cazul Europei vestice (Belgia 97%, UK 90%, Germania şi

Danemarca 85%).

Principalele efecte ale procesului de urbanizare ar fi relaţionate cu scăderea ratei

mortalităţii dar şi cu costuri de trai mai ridicate, ceea ce în termeni demografici s-ar traduce

printr-o scădere a natalităţii (nr. de copii mai mic decît în spaţiul rural; căsătorii la vîrste mai

înaintate, planificare familială, femeile optează pentru realizarea unei cariere, se preferă

chetuielile legate de bunuri sau recreere decît pentru creşterea copiilor). Această situaţie a dus

la o implozie a populaţiei, ajungîndu-se la o reducere a numărului de tineri, care la rîndul lor

pot susţine o populaţie îmbătrînită ce are nevoie de pensii şi asistenţă medicală. În aceste

condiţii se ajunge la o creştere a taxelor pentru acoperirea deficitului, la o înrăutăţire a

climatului de afaceri, la creşterea şomajului şi intensificarea emigraţiei.

În Europa, oraşele încă joacă un rol comercial important în cadrul culturilor naţionale,

substituindu-se postulatului „Oraşului Primar” al lui Mark Jefferson (1939), care reliefa faptul că

oraşul primordial al unei ţări este întotdeauna „disproporţionat ca mărime şi excepţional de

expresiv pentru capacitatea şi sentimentele naţionale”. Chiar dacă se poate vorbi de o anumită

imprecizie a acestei legi ea poate fi susţinută cu exemple la nivelul spaţiului european,Paris,

Londra, Viena, Stockholm, Varşovia, Atena, centre care se află în topul ierarhiei urbane şi care

şi-au luat partea leului din creşterea populaţiei după Al doilea Război Mondial.

La scară intraurbană însă oraşele europene diferă radical de cele americane (spre

exemplu) în ceea ce priveşte organizarea. Vechimea celor dintîi reprezintă un element definitoriu

pentru această situaţie. Londra prezintă modelul metropolitan tipic european, avînd în partea sa

centrală – oraşul vechi, CBD – central bussines district, care include de administraţia, finanţele,

serviciile, în jurul acestuia dezvoltîndu-se practic oraşul propriu-zis, aşa numita arie

metropolitană.

Trasformări politice & economice

După cădere comunismului şi dispariţia ca stat a Uniunii Sovietice, au apărut 15 noi state

care au impus astfel o redefinire a spaţiului european. Cinci dintre acestea Letonia, Lituania,

Moldova, Ucraina şi Belarus au fost incluse în noua Europă de Est. În acelaşi timp Estonia s-a

alipit Eurpei Nordice din care face însă parte din punct de vedere istoric şi cultural.

Chiar dacă a fost eliminat pericolul unei confruntări militare Est-Vest, nu au fost însă

reduse – în unele cazuri chiar dimpotrivă – divizările culturale interne. Vechile ostilităţi au ieşit

la suprafaţă odată cu accentuarea naţionalismului (cel mai bun exemplu în acest caz fiind

Iugoslavia).

Se poate vorbi deci în unele cazuri de apariţian disoluţiei, ca proces centrifug prin care

populaţii sau regiuni din interiorul unui stat cer şi cîştigă putere politică şi uneori autonomie

(deseori cu fonduri de la centru) prin negocieri sau chiar rebeliune. Multe dintre state înfăţişează

un regionalism intern, dar procesul disoluţiei se declanşează atunci cînd o forţă centrifugă cheie

(care trebuie să menţină unitatea) – ideea de naţional spre exemplu – îşi pierde din valoare pînă

în punctul din care se poate declanşa o mişcare regională de secesiune. Glisarea către separatism

apare mai ales în statele în care guvernele deja au probleme în încercarea de amenţine un stat

naţional viabil. Atît Iugoslavia cît şi Cehoslovacia au fost afectate de decizia aliaţilor după

Primul Război Mondial (1919, Conferinţa de Pace de la Versailles) care a lăsat practic Europa

estică sub forma unui mozaic etnic, fără a ţine cont de realităţile existente (după dizolvarea

Imperiului Austro-Ungar).

Conceptul de disoluţie a fost pentru prima oară utilizat pentru a enumera – ilustra, cursul

evenimentelor politice din UK în cadrul căruia resurecţia separatismului regional pare mai

degrabă o ironie geografică. Acest stat este dominat din punct de vedere populaţional, politic şi

economic de către Anglia, centrul istoric al Arhipelagului Britanic. Celelalte trei componente

Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord au fost ataşate cu secole în urmă. Timpul nu a reuşit să

împiedice aapriţia regionalismului în ciuda dezvoltării generate de revoluţia industrială precum şi

de perioada imperiului colonial. În anii 60-70, Londra a fost forţată să se confrunte cu un răboi

civil în Irlanda de Nord şi cu o accentuare a separatismului în Scoţia şi Ţara Galilor.

Naţionalismul scoţian a devenit extrem de puternic mai ales după identificarea rezervelor de

petrol şi gaze naturale din Marea Nordului.

Forţa financiară => autonomie economică => autonomie politică

Primează aspectul legat de diferenţele culturale, de modul în care centrul distribuie fondurile

Regiunea devine astfel una cheie în peisajul economic britanic. În 1997 Partidul Laburist a

permis atît scoţienilor cît şi galezilor să voteze nu pentru independenţă ci pentru o mai mare

autonomie, autonomie a cărei reflectare a reprezintă parlamentele regionale. Acest fapt a dus la o

limitare a controlului pe care centrul îl avea în ceea ce priveşte relaţiile economice (aferente).

Referendumul prin care scoţienii au votat pentru autonomie a reprezentat un pas important pe

calea disoluţiei. Spre surprinderea guvernului de la Londra, Scoţia, în loc să înceteze cu flirtul cu

separatismul, a fost împinsă să continue pe acelaşi drum de către naţionalişti (bine reprezentaţi ca

principal partid de opoziţie în parlamentul scoţian). Apariţia acestui regionalism puternic în

Regatul Unit, unul dintre cele mai stabile şi durabile state ilustrează impactul pe care procesul de

disoluţie îl poate avea oriunde pe continent.

Un alt exemplu ar putea fi Spania, în care forţele regionale au reuşit să inducă modificări în plan

administrativ şi politic. Au fost semnate astfel acorduri privind autonomia cu ţara Bascilor şi

Catalunya, autonomie reprezentată prin parlamentari proprii, recunoaşterea oficială a limbii,

trasformarea sistemelor de taxe, educaţie. Primul pas fiind făcut alte regiuni ale Regatului

Spaniol au încercat acelaşi lucru, Galicia, iar pe măsură ce stabilitatea economică se va

generaliza probabil că numărul va creşte.

În acelaşi tipar, deşi la scară mai mică se încadrează Franţa cu regiunea Corsica, Italia cu

Padania, Sardinia, Tirolul de Sud, Belgia care ilustrează conflictul dintre flamanzi şi valoni,

Olanda – Frysland, Polonia – Silezia superioară, Grecia şi Albania cu regiunea de frontieră.

Dezvoltare

Subdezvoltare Frustrare

Naţionalism

Cultura pentru a supravieţui are nevoie de o fundamentare economică. Numai o

economie puternică poate da naştere sau susţine curente culturale sau chiar culturi

propriu-zise, chiar atunci cînd este vorba despre o „cultură de consum” (generată de o

economie de consum)

BIBLIOGRAFIE

"The Runes of Kensington". Studies in Honor of Albert Morey Sturtevant.

Westport: Greenwood Press, 1970.

A Pre-Columbian Crusade to America. New York: Twayne, 1962.

A Viking Chapter in American History (from Smithsonian Web Site: Smithsonian Celebrates

1,000th Anniversary of New World's 'Discovery'.

Adam of Bremen; Gesta Hammaburgensis Ecclesiae Pontificum.

Pamphlets, Colloquim Reports, Etc:

Alfred, Kroeber, Theodora Kroeber – A personal configuration, Berkeley, 1970

Atalay I, Mortan Kenan (1997), Türkiye bölgesel coğrafyasi, Istanbul

Back to Modern History SourceBook | Back to Medieval SourceBook

Birot P. (1970), Les regions naturalles du glob, Paris

Blegen, Theodore Christian. The Kensington Rune-stone; New Light on an Old Riddle, ... St

Paul: Minnesota Historical Society, 1968.

Brunnes J. (1994), Human Geography, rand Mc nally, Company, Chicago

Butland G. (1992), North and Latin America, a Regional Geography, London

Caloianu N., Iancu S., Gârbacea V, Hârjoabă I., Marin I. (1982), Geografia Continentelor,

Europa, Ed. Did şi Ped., Bucureşti

Caloianu N., Iancu S., Gârbacea V, Hârjoabă I., Marin I. (1982), Geografia Continentelor,

Europa, Ed. Did şi Ped., Bucureşti

De Blij, H.J., Murphy, Alexander B.- Human geography:Culture,Society and Space, New

York, John Wiley and Sons, 6th rev.ed., 1999

Durant, Will Caesar and Christ MJF Books New York copyright 1944

E., Adamson Hoebel – Anthropology: The Study of Man (ed.3), McGraw-Hill, (1966)

Erik Wahlgren, The Vikings and America, London: Thames and Hudson, Ltd., 1986.

F. Donald Logan, The Vikings in History, Totowa, New Jersey, 1983.

Farrell, R (editor); The Vikings. Phillmore, 1982.

Flom, George Tobias. The Kensington Rune Stone: An Address. Springfield: Phillips

Bros., 1910.

Frere, Sheppard Britannia: A History of Roman Britain, Third Edition Routledge and Paul:

London Copyright 1987

Goerres, M., Frenzel, B. “Ash and Metal Concentrations in peat bogs as indicators of

anthropogenic activity.” In Water, Air, and Soil Pollution 19971200, vol. 100, no. 3-4, pp. 355-

365

Gottman J. (1991), Megalopolis, Oxford Press

Gottmann, J. – A Geography of Europe

Graham-Campbell, James, ed., Cultural Atlas of the Viking World , New York:

Facts on File, 1994.

Gwyn Jones, A History of the Vikings, New York and Toronto: Oxford University Press, 1968.

Landsverk, Ole Godfred. The Kensington Rune-stone: A Reappraisal of the

Circumstances under which the Stone was Discovered. Glendale: Church Press,

1961.

Hall, Robert Anderson. The Kensington Rune-stone is Genuine: Linguistic, Practical

Methodological Considerations. Columbia: Hornbeam Press, 1982.

Harm T de Blij, Peter Muler (1988), Geography-regions and concepts, New York

Holand, Hjalmar R. The Kensington Rune Stone: The Oldest Native Document of

American History. Ephriam, WS: [Private Printing?], 1919.

http://www.abcnews.go.com/sections/science/DailyNews/vikings_000428.html

Ingstad, Helge. Westward to Vinland. Erik J. Friis, Trans. New York: St Martin's

Press, 1969.

John Noble Wilford, "Ancient Site in Newfoundland Offers Clues to Vikings in America", New

York Times, May 9, 2000, posted on web site on May 11, 2000

John, Brinckerhoff Jackson – Discovering the Vernacular Landscape.

Jones, Gwyn; A History of the Vikings. Oxford University Press, 1968.

Kluckhohn, Clyde (1944) – A mirror of man, New York, Fawcett

Lanegran, David. "Communication." In Geography's Inner Worlds: Pervasive themes in

Contemporary American Geography , eds. Ronald Abler, Melvin Marcus, and Judy M. Olson.

New Brunswick, New Jersey: Rutgers University Press, 1992

Whittlesley, Derwent. "Sequent Occupance," Annals of the Association of American

Geographers, Volume XIX, Sept. 1929, Number 2.

de Blij, Harm J. Human Geography: Culture, Society, and Space (5th ed.). New York: John

Wiley and Sons, 1996.

Jordan, Terry G. and Lester Rowntree. The Human Mosaic: A Thematic Introduction to

Cultural Geography (5th ed.). New York: Harper and Rowe, 1990.

Rubenstein, James M. The Cultural Landscape: An Introduction to Human Geography (5th ed.).

Upper Saddle River, New Jersey: Prentice Hall, 1996.

Marin I., Marin M. (2005), Europa, Geografie Regională, ed. Universitară, Bucureşti

Lehman H. (1973), Les civilisations precolumbiennes, Presses, Univ. De la France, paris

Logan, F D.; The Vikings in History. Routledge. 1991.

Magnusson, M and Paulsson, H; The Vinland Sagas. Penguin, 1965.

Original Sources:

Magnusson, Magnus; Vikings! E P Dutton. 1980.

Manning, A.; Birley, R.; Tipping, R. “Roman impact on the environment at Hadrian’s Wall:

Precisely dated pollen analysis from Vindolanda, northern England.” In Holocene 1997 vol. 7,

no. 2, pp. 175-186

Marin I. (1995), Continente, Georgafie Regională, Bucureşti

Marin I. (1999), Geografie Regională. Europa, Asia, Ed. Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti

Marin I. (1999), Geografie Regională. Europa, Asia, Ed. Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti

Marin I., Marin M. (2001), Mediile Terrei şi regiuni geografice pe glob, Ed. Universitară

Marin I., Marin M. (2005), Europa, Geografie Regională, ed. Universitară, Bucureşti

Melville, J., Herskovits – Man and his works

Michael, Aston - Interpreting the Landscape (landscape archaeology and local history), B.T.

Batsford Ltd. London

Mort du paysage – philosophie et esthetique du paysage – Actes du colloque de Lyon,

Collection Milieux (AUF)

National Museum of Natural History, "Vikings: The North Atlantic Saga."

http://www.freerepublic.com/forum/a391b4b4c4693.htm

Neagu Djuvara – Civilizaţii şi tipare istorice, Edit. Humanitas

Norse Discoveries and Explorations in America, 982-1362. New York: Dover

Publications, 1940.

Paterson, Anna Scotland’s Landscape: Endangered Landscape Polygon of Edinborough.

Copyright 2002

Birley, Anthony R. Hadrian: The Restless Emperor Routeledge London copyright 1997

Paul, Claval – Espace et Pouvoir, Press Universitaires de France,1978, Paris

Paul, Claval – Introduction to Regional Geography, Malden Mass,Blackwell, 1998

Redmond, Jeffery R. Viking Hoaxes in North America. New York: Carlton Press, 1979.

Wahlgren, Erik. The Kensington Rune-stone: A Mystery Solved. Madison: University of

Wisconson Press, 1958.

William H. McNeill – Ascensiunea occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu

retrospectiv, Edit. ARC 2000

William W. Fitzhugh and Elisabeth I. Ward (eds.), Vikings: The North Atlantic Saga,

Washington and London: Smithsonian Institution Press, 2000.

Wilson, David; The Vikings and Their Origins. Thames & Hudson, 1970.

Kensington Rune Stone Information: