curs echipamente kms alexe

`

ECHIPAMENTE, INSTALAŢII ŞI APARATURĂ SPECIFICĂ ÎN

KINETOTERAPIE CURS STUDII DE LICENŢĂ

Autor

Lector Univ. Dr. Alexe Dan Iulian

Editura Alma Mater Bacău – 2013

Referenţi ştiinţifici Prof. Univ. Dr. Mârza Doina,

Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău Prof. Univ. Dr. Raţă Gloria, Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău

Caseta CIP

ISBN 978-606-527-294-1

NOTĂ Informaţia prezentată în acest material de studiu este o parte din manuscrisul care

stă la baza elaborării unei cărţi de specialitate pe această tematică, carte care va fi publicată în anul 2014.

Materialul din această lucrare (suport de studiu) nu poate fi reprodus în scopuri comerciale, fără permisiunea expresă a autorului şi deţinătorului drepturilor de autor. Deţinătorul drepturilor de autor este Alexe Dan Iulian.

Reproducerea informaţiilor originale existente în această carte, pentru scopuri necomerciale (utilizare informaţii pentru cursuri universitare, cărţi, reviste şi alte genuri de publicaţii) este permisă doar prin notificare scrisă din partea autorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ALEXE, DAN IULIAN Echipamente, instalaţi şi aparatură specifică în kinetoterapie : curs studii de licenţă / Alexe Dan Iulian ; referenţi ştiinţifici: prof. univ. dr. Mârza Dănilă Doina, prof. univ. dr. Raţă Gloria. - Bacău : Alma Mater, 2013 Bibliogr. ISBN 978-606-527-294-1 I. Mârza Dănilă, Doina II. Raţă, Gloria 615.825

Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Cuprins

Cuvânt înainte ............................................................................................................................ 5 Unitatea de curs I. Noţiuni terminologice.................................................................................... 6

Scop şi obiective operaţionale ............................................................................................. 6 1.1. Termeni şi expresii terminologice generale .......................................................................... 7 1.2. Noţiuni şi expresii terminologice utile................................................................................ 10 1.3. Terminologia specifică disciplinei...................................................................................... 13 Rezumat ................................................................................................................................... 16 Bibliografie .............................................................................................................................. 16 Evaluare ................................................................................................................................... 17 Unitatea de curs II. Obiecte, materiale şi instrumente. Rolul şi eficienţa lor în kinetoterapie .... 18

Scop şi obiective operaţionale ........................................................................................... 18 2.1. Utilizarea diferitelor obiecte şi instrumente în kinetoterapie ............................................... 18 2.2. Eficienţă, avantaje, dezavantaje, limite în utilizarea obiectelor şi instrumentelor în kinetoterapie............................................................................................................................. 20 2.3. Măsuri de siguranţă şi protecţie în utilizarea diferitelor obiecte în kinetoterapie ................. 21 2.4. Tipuri de obiecte, materiale şi instrumente ce pot fi utilizate şi în kinetoterapie.................. 22 2.5. Trusa pentru testarea sensibilităţii ...................................................................................... 62 2.6. Instrumente destinate măsurării şi evaluării unghiurilor şi indicilor de forţă şi de viteză ..... 63 2.7. Instrumente destinate măsurării şi evaluării distanţelor, lungimilor, grosimilor şi circumferinţelor ........................................................................................................................ 65 Rezumat ................................................................................................................................... 66 Bibliografie .............................................................................................................................. 66 Evaluare ................................................................................................................................... 67 Unitatea de curs III. Utilizarea aparatelor de fitness în kinetoterapie ......................................... 68

Scop şi obiective operaţionale ........................................................................................... 68 3.1. Banda pentru mers şi alergare (Covorul rulant) .................................................................. 71 3.2. Bicicleta ............................................................................................................................ 74 3.3. Helcometru ........................................................................................................................ 78 3.4. Aparatele multifuncţionale ................................................................................................. 80 3.5. Mingea de fitness (Gym ball) ............................................................................................. 81 3.6. Mingea Bosu (Bosu ball) ................................................................................................... 82 3.7. Conceptul Step360 Pro ...................................................................................................... 84 3.8. Materialele elastice (coarda, banda, extensorul) ................................................................. 85 3.9. Alte obiecte specifice unei săli de fitness ........................................................................... 86 Rezumat ................................................................................................................................... 86 Bibliografie .............................................................................................................................. 86 Evaluare ................................................................................................................................... 87 Unitatea de curs IV. Mecanoterapia .......................................................................................... 88

Scop şi obiective operaţionale ........................................................................................... 88 4.1. Mecanoterapie – delimitare concept ................................................................................... 88 4.2. Rol, importanţă şi eficienţă ................................................................................................ 89 4.3. Clasificare ......................................................................................................................... 89 4.4. Scripetoterapia................................................................................................................... 91 4.5. Suspensoterapia ................................................................................................................. 96 4.6. Mobilizările mecanice pasive ........................................................................................... 102 4.7. Tracţiunile / Elongaţiile mecanice .................................................................................... 104 4.8. Dispozitive şi aparate pneumatice .................................................................................... 105 Rezumat ................................................................................................................................. 106 Bibliografie ............................................................................................................................ 107 Evaluare ................................................................................................................................. 107

Unitatea de curs V. Echipamente, instalaţii, obiecte şi aparatură în educarea şi reeducarea posturii, echilibrului şi mersului ..............................................................................................108

Scop şi obiective operaţionale .........................................................................................108 5.1. Postura, Echilibrul, Mersul – aspecte generale..................................................................108 5.1.1. Forme de manifestare a echilibrului şi a posturii ............................................................110 5.1.2. Variante de mers............................................................................................................111 5.1.3. Tulburările de mers .......................................................................................................112 5.2. Dispozitiv cadru cu bare paralele ......................................................................................113 5.3. Cârja, ortezele, bastonul şi cadrul-suport pentru mers .......................................................114 5.4. Sistem modular cu trepte şi paralele .................................................................................116 5.5. Bicicleta ergometrică şi covorul rulant .............................................................................117 5.6. Discurile şi plăcile de echilibru.........................................................................................119 5.7. Mingile ............................................................................................................................120 5.10. Alte obiecte, materiale şi instrumente cu rol în educarea sau reeducarea posturii, echilibrului şi mersului............................................................................................................121 5.11. Rolul diferitelor suprafeţe în educarea şi reeducarea echilibrului, posturii şi mersului.....122 5.12. Platformele de forţă, posturograful, sistemele de analiză a mişcării.................................123 Rezumat..................................................................................................................................124 Bibliografie.............................................................................................................................124 Evaluare..................................................................................................................................125 Unitatea de curs VI. Camera de stimulare senzorială ...............................................................127

Scop şi obiective operaţionale .........................................................................................127 6.1. Stimulare senzorială – Stimulare senzorio-motrică. ..........................................................127 6.2. Camera de stimulare senzorială - concept, scop, istoric.....................................................128 6.3. „Beneficiarii” camerei de stimulare senzorială..................................................................129 6.4. Importanţa camerei de stimulare senzorială ......................................................................130 6.5. Componente specifice camerei de stimulare senzorială şi experienţe pe care acestea le oferă beneficiarilor...........................................................................................................................131 6.6. Amenajarea unei camere de stimulare senzorială ..............................................................135 6.7. Avantaje pentru kinetoterapeut .........................................................................................136 Rezumat..................................................................................................................................136 Bibliografie.............................................................................................................................137 Evaluare..................................................................................................................................138 Unitatea de curs VII. Utilizarea aparaturii de cercetare în kinetoterapie...................................139

Scop şi obiective operaţionale .........................................................................................139 7.1. Posturograful....................................................................................................................139 7.2. Platformele de forţă..........................................................................................................144 7.3. Simulatoarele ...................................................................................................................145 7.4. Kinograful / Miograful .....................................................................................................148 7.5. Sisteme de analiză a mişcării ............................................................................................151 Rezumat..................................................................................................................................156 Bibliografie.............................................................................................................................157 Evaluare..................................................................................................................................158


5

Cuvânt înainte

Utilizând terapia prin mişcare, ca principal mijloc de lucru, kinetoterapeuţii

apelează astăzi la o diversitate de procedee şi metode de recuperare, tonifiere a

diferitelor segmente, a corpului în ansamblul său, la procedee şi metode de profilaxie,

creştere, dezvoltare şi educare a diferitelor capacităţi şi funcţii biologice. Aceste

procedee şi metode implică efectuarea de mişcări active sau/şi pasive, mişcări generate

fie de persoana implicată direct în intervenţia kinetoterapeutică, fie de kinetoterapeut, fie

de amândoi.

Din multitudinea de procedee sau metode, active sau pasive, atât persoana

implicată direct în procesul de recuperare, tonifiere, dezvoltare sau educare, cât şi

kinetoterapeutul pot apela şi la procedee şi metode a căror eficienţă este crescută de

utilizarea unor dispozitive, aparate, obiecte, echipamente sau instalaţii specifice sau

nespecifice.

Complexitatea acestor dispozitive, aparate sau instalaţii specifice, diversitatea

lor, dar mai ales utilizarea lor este dependentă de obiectivele care sunt urmărite în

intervenţia kinetoterapeutică, de reperele morfofuncţionale ale persoanei căreia îi sunt

adresate, de funcţiile proprii pe care le oferă spre exploatare.

Din punct de vedere teoretic, parcurgerea acestei lucrări vizează familiarizarea

tuturor celor interesaţi (studenţi, cadre didactice de specialitate, kinetoterapeuţi etc.) cu

aspectele interesante, originale şi utile ale folosirii diferitelor aparate şi dispozitive

specifice în intervenţia kinetoterapeutică.

În delimitarea conceptelor şi descrierea aparatelor, dispozitivlor, obiectelor sau

instalaţilor specifice; am încercat să propunem o succesiune logică de informaţii, care

să faciliteze reţinerea de către cititor a celor mai importante (şi utile în practică)

informaţii.

Pentru realizarea unei autoevaluări utile, la sfârşitul fiecărui capitol sunt propuse

fie teme de realizat fie itemi de verificare a nivelului cunoştinţelor acumulate (pe această

cale s-a urmarit ca această lucrare să fie în acelaşi timp şi caietul dumneavoastră de

studiu individual). De asemenea, fiecare capitol, este finalizat cu un mic rezumat (o

sinteză a noţiunilor abordate) şi cu surse bibliografice care au stat la baza informării

pentru expunerea noţiunilor respective.

Autorul Lector univ. dr. ALEXE DAN IULIAN

Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău

6

Unitatea de curs I. Noţiuni terminologice

Scop şi obiective operaţionale

Scopul acestui capitol este de a evidenţia principalele noţiuni terminologice (generale, specifice, utile) şi a unor expresii specifice, care pot facilita înţelegerea utilizării diferitelor aparate, dispozitive, echipamente, instalaţii şi obiecte în posibile programe de intervenţie kinetoterapeutică (cu rol în recuperarea, tonifierea, dezvoltarea, creşterea, facilitarea, educarea şi reeducarea unor funcţii şi capacităţi la diferite persoane aflate în situaţii speciale).

Obiective Parcurgerea acestei unităţi de studiu va permite cititorului:

- să cunoască şi să înţeleagă noţiunile de bază şi specifice terminologiei din domeniul kinetoterapiei;

- să cunoască definiţiile diverselor concepte specifice utilizării anumitor aparate, dispozitive şi obiecte;

- să cunoască şi să înţeleagă diferenţa între anumiţi temeni conceptuali, Atunci când fiecare dintre noi încearcă să abordeze un domeniu de activitate, să

îi descopere anumite înţelesuri generale, să-i înţeleagă sensurile şi să desluşească un minim de informaţii care să îi permită formularea unei idei (chiar şi generale), apare inevitabil un „obstacol”: limbajul specific şi tehnic domeniului respectiv ne „împiedică” iniţial demersul nostru de cunoaştere.

Acest limbaj specific constituie terminologia domeniului respectiv, terminologie care împrumută noţiuni şi concepte din domenii generale ale ştiinţei umane, dar şi îşi dezvoltă propriile noţiuni, concepte, termeni etc..

Literatura de specialitate susţine faptul că terminologia ar reprezenta baza comunicării între specialişti. Considerăm totuşi această prezentare ca fiind una prea generalistă, atât timp cât doi indivizi pot susţine o discuţie normală despre un anumit concept sau termen tehnic dintr-un anumit domeniu de activitate, fără a fi vreunul specialist în domeniul respectiv.

Analizând, totuşi, diferite dicţionare, putem sintetiza că terminologia ar reprezenta totalitatea termenilor de specialitate, a noţiunilor proprii pe care o ştiinţă, o disciplină, o activitate le utilizează pentru a-şi evidenţia aspectele şi sensurile particulare, proprii.

Rolul terminologiei este „acela de a pune o oarecare ordine, de a da înţeles noilor concepte, de a le adapta şi de a le da termeni cât mai potriviţi cu legile organice ale limbii”.1 Conform Ordinului traducătorilor, terminologiilor şi interpreţilor acreditaţi din Québec, terminologia „repertoriază termenii specifici unui anumit domeniu de activitate, îi defineşte şi le caută echivalenţi. De asemenea, defineşte termenii folosiţi pentru întreprinderi, baze de date, glosare, dicţionare şi lexicoane, cu scop de standardizare”2. Fiecărui domeniu al cunoaşterii îi este specifică o terminologie proprie. Acest aspect nu înseamnă că, obligatoriu, orice cuvânt face parte dintr-o terminologie anume, ci numai din limba comună. De asemenea, există foarte multe cuvinte care aparţin şi limbii comune şi unei anumite terminologii (exemplu cuvântul „accelerare” face parte din limbajul comun, însă face parte, la fel de bine, şi din terminologia specifică mai multor domenii: fizică, biomecanică, sport, construcţii de maşini, energie nucleară etc..).

1 Moţet, D., (2009), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a Editura SemnE, Bucureşti, p.407; 2 http://www.ottiaq.org/ottiaq_en_bref/terminologie_fr.php (accesat septembrie 2012)


7

În această unitate de studiu, vom prezenta pe scurt diferite noţiuni (concepte, termeni) a căror cunoaştere va facilita înţelegerea informaţiilor din prezenta lucrare. Nu vom insista asupra unor descrierii detaliate a lor, ci vom face doar o evidenţiere a principalelor aspecte aşa cum sunt ele expuse în diferite dicţionare, enciclopedii sau cărţi de specialitate.

Motivaţia care a stat la baza expunerii şi delimitării anumitor termeni, concepte şi expresii este dată de faptul că, pe parcursul acestei lucrări, vom face dese trimiteri la aceşti termeni, pentru a reliefa rolul pe care anumite aparate, dispozitive, instrumente, echipamente, obiecte şi instalaţii îl deţin în procesele şi intervenţiile pe care un kinetoterapeut le-ar putea efectua în practica profesiei sale.

1.1. Termeni şi expresii terminologice generale

▪ kineziologie. Conform literaturii de specialitate, termenul a fost utilizat iniţial de introdus în 1857 de către Dally, desemnând „ştiinţa care studiază mişcările organismelor vii şi a structurilor ce participă la aceste mişcări”. Conform Enciclopediei Educaţiei fizice şi Sportului (în continuare Enciclopedia EFS) din România (2002), kineziologia ar studia caracteristicile mecanice ale mişcării, fiind asociată în literatura anglo-saxonă cu biomecanica mişcărilor;

▪ kinetologia delimitează un concept care ar avea ca obiect de studiu „mişcarea umană şi structurile care participă la aceste mişcări” (D. Moţet, D. Mârza, 1995). Din alt punct de vedere, kinetologia ar reprezenta o disciplină care utilizează exerciţiul fizic şi mijloacele balneofizioterapeutice în scop profilactic şi terapeutic. Prin mijloacele sale specifice, kinetologia contribuie la înlăturarea efectelor afecţiunilor, traumatismelor şi tulburărilor, a sechelelor, la recuperarea mai rapidă a persoanelor în situaţii biologice speciale. La nivelul sportivilor de performanţă, unele mijloace ale sale favorizează atât procesele de refacere, cât şi pe cele de adaptare superioară la cerinţele competiţionale specifice;

▪ terapie. Termenul, sinonim cu „terapeutică” descrie, conform dicţionarelor totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor prin care se acţionează pentru tratarea bolilor. În opinia lui D.Moţet (2009b), termenul de terapie (din greaca veche - therapeuein) ar putea fi folosit cu sensul de ramură a ştiinţelor medicale care studiază mijloacele şi metodele de intervenţie cu scopul de a preveni, a ameliora şi a vindeca bolile;

▪ kinetoterapia studiază, conform opiniei exprimate de D. Moţet, D. Mârza (1995), „mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură omului mişcările (activităţile motrice) normale, în acelaşi timp, studiind şi elaborând principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic, cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator”;

▪ chinestezie. Acest termen desemnează o „formă a sensibilităţii care face posibilă perceperea propriilor mişcări”3, având la bază, conform Enciclopediei EFS funcţia analizatorului mioartrokinetic care recepţionează, prin proprioceptori, excitaţiile de la nivelul muşchilor, tendoanelor şi articulaţiilor şi le transmite la centrii corticali unde sunt analizate, sintetizate şi transformate în senzaţii specifice;

▪ cenestezie psihică. Complementar termenului de chinestezie, cenestezia psihică delimitează o „impresie generală, nediferenţiată, care rezultă din totalitatea senzaţiilor primite de la organele interne, caracterizându-se printr-o dispoziţie plăcută sau neplăcută; sensibilitate care reflectă propria existenţă fizică”4. Conform Enciclopediei EFS (2002), cenestezia psihică vizează un ansamblu de informaţii

3 Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti; 4 Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;

8

senzoriale, proprioceptive şi interoceptive care ar constitui baza perceperii difuze a propriului corp. Plecând de la aspectele prezentate anterior, am putea susţină că acest concept pune accentul pe conştientizarea schemei corporale;

▪ schema corporală reprezintă în opinia noastră o imagine subiectivă a importanţei pe care sistemul nervos central o acordă posturilor, atitudinilor şi segmentelor corporale;

▪ profilaxie este un termen ce delimitează în literatura de specialitate din diferite domenii (medical, sportiv) ansamblul metodelor, mijloacelor şi procedeelor prin care se acţionează pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei (împiedicarea apariţiei îmbolnăvirilor, limitarea extinderii unei boli deja apărute, înlăturarea complicaţiilor şi consecinţelor grave ale bolii respective);

▪ motricitate. Ca şi termen general, motricitatea ar reprezenta un ansamblu al funcţiilor fiziologice care asigură mişcarea. Sinteza opiniilor exprimate de A.C.Dragnea (1999, 2002), având la bază diferite dicţionare, ne permite să considerăm motricitatea ca o capacitate a activităţii nervoase superioare de trecere rapidă de la un proces de excitaţie la altul şi priveşte atât forma mişcării, cât şi reperele subiective pe care aceasta le determină;

După D. Moţet (2009a), motricitatea se referă la proprietatea centrilor nervoşi de a declanşa contracţia musculară, în timp ce Enciclopedia EFS (2002) o raportează ca o însuşire a fiinţei umane de a efectua mişcări având la bază reflexe dependente ca număr şi calitate de cerinţele modului de viaţă al fiecărui individ;

▪ calitate motrică. Determinată ca fiind „aptitudinea individului de a executa mişcări exprimate în indici de viteză, de forţă, de rezistenţă, de îndemânare, de mobilitate”5, calitatea motrică se bazează pe mecanisme fiziologice, biochimice şi psihice. Nivelul ei „se apreciază pe baza interrelaţiei dintre masa, spaţiul, timpul şi efectul desfăşurării mişcării individuale, cu ajutorul examenelor de laborator, a testelor sau probelor de control”6;

▪ coordonarea motorie este un concept delimitat în literatura din domeniul kinetoterapiei ca o „activitate fiziologică care priveşte combinarea contracţiei mai multor muşchi, astfel încât să execute în mod corect mişcarea determinată; depinde de centrii nervoşi ai creierului şi cerebelului”7;

▪ coordonarea mişcării. Delimitată drept „coordonare a mişcării” termenul spus analizei este prezentat în Enciclopedia EFS (2002) mai mult din punct de vedere fiziologic şi ar reprezenta o activitate a Sistemului Nervos Central datorită căreia fiecare muşchi necesar efectuării unei mişcări se contractă cu intensitatea adecvată şi numai când este necesar pentru a asigura execuţia exactă a mişcării respective. După D. Moţet (2009a, p.242) coordonarea mişcării reprezintă „integrarea şi intercondiţionarea eficientă a componentelor actului motric care se realizează în timpul învăţării şi perfecţionării acestuia; coordonarea se realizează pe baza unor relaţii neuromusculare, endocrine, psihologice, metabolice şi biomecanice; presupune caracteristici de timp, spaţiu, , forţă, viteză, intensitate, direcţie şi formă; se realizează cu maxim de eficienţă şi minimum de cheltuială energetică”;

▪ capacitate motrică – potenţialul prin care un individ poate efectua eforturi variate, ca dozare şi complexitate;

▪ capacitate psihomotrică – ansamblul posibilităţilor de exprimare prin răspunsuri motrice a funcţiilor complexe de coordonare a comportamentului;

▪ condiţia fizică este un termen relativ puţin utilizat de specialişti, delimitând un nivel superior al pregătirii fizice pe care o persoană o poate atinge în urma unor activităţi motrice desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp;

5 Nicu, A., coord. (1973), Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, p.149; 6 M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.93; 7 Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a, Editura SemnE, Bucureşti, p.242;


9

▪ capacitate vitală. Conform Enciclopediei EFS din România (2002), capacitatea vitală reprezintă volumul de aer care poate fi eliminat din plămâni printr-o expiraţie forţată;

▪ performanţă. Acest termen este definit ca „rezultat obţinut de un individ în efectuarea unei sarcini date, percepută, măsurată şi evaluată de el sau de un observator”8;

▪ performanţă motrică desemnează punerea în valoare a comportamentului motor al unui individ prin intermediul mişcărilor;

▪ performanţă sportivă. Delimităm termenul ca fiind un rezultat superior ca valoare, obţinut într-o competiţie sportivă şi raportat la o scală de evaluare unanim acceptată;

▪ experienţă motrică. Sinteza literaturii de specialitate din domeniul sportiv ne permite să delimităm experienţa motrică ca fiind un ansamblu de deprinderi şi priceperi motrice achiziţionate în timp în procesul practicii activităţilor corporale;

▪ inteligenţa motrică reprezintă o posibilitate, un potenţial individual de rezolvare a diferitelor sarcini psihice şi motrice în situaţii specifice activităţilor practice;

▪ traumatism. Termenul reprezintă un „ansamblu de tulburări fizice sau psihice provocate de o violenţă exterioară; violenţa însăşi”9 sau „tulburare sau leziune locală sau generală, produsă de forţe externe sau interne […], În activitatea sportivă, cele mai multe traumatisme sunt rezultatul forţelor externe reprezentate de agenţi mecanici – lovituri, presiuni, tracţiuni – care produc contuzii, plăgi, fracturi”10;

▪ afecţiunea reprezintă o „alterare de natură organică sau funcţională a stării normale a unui organism; boală, maladie”11;

▪ tulburarea este alterarea funcţiei unei structuri anatomice; ▪ leziunea este alterarea structurii anatomice; ▪ redoarea desemnează limitarea mobilităţii unei articulaţii, rigiditate musculo-

articulară; ▪ escară defineşte o afecţiune a ţesuturilor datorită acţiunii unor factori fizici,

chimici sau mecanici care determină diminuarea şi chiar pierderea troficităţii; ▪ postura. Studiul literaturii de specialitate ne-a permis să sintetizăm astfel

definiţia acestui termen/ concept: funcţie şi/sau potenţial al corpului de a menţine, prin implicarea coordonată a componentelor sistemului nervos şi a aparatului locomotor, a anumitor procese, funcţii şi relaţii care să asigura stabilitatea şi echilibrul corpului, precum şi integrarea optimă în ambianţă. Se vorbeşte, în literatura din domeniul biomecanicii umane, despre postură globală şi posturi locale, unde postura globală este constituită din posturi locale, segmentare;

▪ tonusul muscular reprezintă, conform Enciclopediei EFS (2002) o uşoară dar permanentă stare de tensiune activă a musculaturi (striate şi netede), involuntară şi variabilă ca intensitate. Ea ar rezulta din intrarea succesivă în acţiune a unor grupe mici de fibre din muşchi, ca răspuns reflex la excitaţii pornite din proprioceptori (musculatura striată) sau interoceptor (musculatura netedă). Sursele din domeniul fiziologiei sportului, a biomecanicii şi anatomiei aplicate, ne evidenţiază faptul că tonusul musculaturii striate are rol esenţial în menţinerea posturii corpului şi a segmentelor sale, în dinamica şi statica mobilizării articulare, în desfăşurarea activităţii aparatului locomotor prin realizarea contracţiilor izotonice şi izometrice. Studiile şi cercetările ştiinţifice au demonstrat că tonusul muscular îşi modifică caracteristicile în funcţie de o gamă variată de factori interni (vârstă, stări afectiv-emoţionale, oboseală, somn, activitate intelectuală etc..) sau externi (temperatură);

8 Dragnea, C., A., Teodorescu-Mate, S., (2002), Teoria Sportului, Editura FEST, Bucureşti, p.75; 9 Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti; 10 M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.380; 11 Litera Internaţional (2002), Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti;

10

▪ troficitate – „proprietate a materiei vii de a-şi păstra structura normală prin asigurarea nutriţiei necesare”12;

▪ echilibrul reprezintă: - potenţialul omului de a menţine sub control corpul şi segmentele sale, prin

intermediul structurilor neurofiziologice şi anatomice capabile să genereze mişcări compensatorii destinate controlului efectelor forţelor interne şi externe ce tind să destabilizeze;

- „funcţie şi proces ce permite individului să conştientizeze poziţia corpului şi a segmentelor sale în spaţiu, să menţină, să modifice şi să controleze această poziţie, în raport cu prezenţa sau absenţa suprafeţei de sprijin şi/sau a unei sarcini motrice ce apare la un moment dat”13.

▪ prehensiunea delimitează, conform opiniei exprimate de F.Marcu (2000), acţiunea mâinii de a prinde, de a apuca cu ajutorul degetelor; este considerată a fi deprindere motrică înnăscută;

▪ elongaţie (în practica terapeutică, se foloseşte frecvent şi termenul de tracţiune continuă sau alternantă) reprezintă, conform dicţionarelor generale sau de specialitate, extensie sau întindere accidentală sau terapeutică a unor ligamente. Ea se pot efectua manual sau folosind anumite obiecte, instrumente, aparate, instalaţii;

▪ deficienţă fizică este delimitată ca fiind un „aspect somatic anormal însoţit de tulburări ale staticii şi motricităţii umane”14;

▪ dizabilitate. Este cunoscut faptul că în societate actuală termeni ca afectare, handicap sau dizabilitate sunt adesea utilizaţi alternativ de multe persoane fără a cunoaşte exact ceea ce exprimă fiecare dintre ei. Totuşi, prin clarificarea unor aspecte în cadrul conferinţelor şi simpozioanelor organizate pe plan mondial sub egida UNESCO şi OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), termenul de „handicap” a început să fie abandonat, folosindu-se mai des cel de dizabilitate. Dizabilitatea reprezintă termenul generic pentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii în participare:

- afectare este o pierdere sau o anormalitate a structurii corpului sau a unei funcţii fiziologice (anormalitatea reprezentând variaţia semnificativă de la norma stabilită statistic pentru o populaţie);

- limitările activităţii sunt dificultăţi cu care se poate confrunta un individ în executarea activităţilor. Limitarea activităţii poate fi orice deviere, uşoară sau gravă, cantitativă sau calitativă, înregistrată în executarea unei activităţi, faţă de modul sau măsura în care se aşteaptă executarea acelei activităţi de către persoane care nu au o problemă de sănătate;

- restricţiile în participare reprezintă problemele cu care se poate confrunta un individ în implicarea sa în situaţii existenţiale ”15.

1.2.Noţiuni şi expresii terminologice utile

În acest subcapitol vom prezenta o serie de termeni şi expresii utile asupra cărora vom face des referire în această lucrare, mai ales atunci când vom delimita rolul pe care îl au în cadrul intervenţiei kinetoterapeutice obiectele, aparatele, instrumentele, dispozitivele, echipamentele şi instalaţiile expuse în această lucrare. Astfel:

creştere – proces de mărire a dimensiunilor corpului, a segmentelor sau a unor părţi din segmentele sale. Atunci când facem referire la o capacitate sau potenţial, creşterea se referă la latura cantitativă a procesului; 12 Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti; 13Alexe D., I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa emisferelor cerebrale, în vederea orientării în probe tehnice de atletism, Teză Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, p.58; 14 M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.136; 15 OMS (2004), Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF), Editura MarLink, Bucureşti, p.217;


11

dezvoltare. Prezentăm două dintre cele mai uzuale sensuri ale acestui termen:. Atunci când o abordăm din punct de vedere anatomic, dezvoltarea (fizică) reprezintă, conform Enciclopediei EFS (2002), un proces de schimbare a formei şi proporţiilor corpului în perioada de creştere. Atunci când facem referire la o capacitate sau potenţial, dezvoltarea se referă la latura calitativă a procesului;

educare. Termenul delimitează, conform dicţionarelor explicative, procesul de influenţare intenţionată, sistematică şi organizată a dezvoltării intelectuale, morale şi fizice. Este un proces care se ocupă cu formarea şi dezvoltarea unor deprinderi pe care persoana nu le-a avut niciodată. Din punct de vedere sportiv şi kinetoterapeutic, educarea pune accentul pe îmbunătăţirea calitativă a anumitor capacităţi şi procese specifice;

reeducarea are ca scop o redobândire a potenţialului unei funcţii sau al unui proces, ca urmare a pierderii temporare. În domeniul medical şi al terapiilor de recuperare, termenul face referire la procesul de a deprinde o persoană să se folosească din nou de acea parte a corpului sau de acea facultate biopsihică diminuată parţial în urma unei afecţiuni, a unui traumatism sau un accident. În domeniul sportiv, reeducare este sinonimă cu termenul de corectare, de îndreptare a unui atitudini, tehnicii sau tactici însuşită greşit. Literatura de specialitate oferă şi înţelesul de a reforma la un subiect anumite deprinderi pe care le-a avut şi le-a pierdut. „Reeducarea este necesară uneori după îmbolnăviri si accidente care alterează structura elementelor anatomice şi tulbură funcţiile fiziologice, nu numai ale aparatului locomotor, ci si ale celorlalte organe şi funcţii, mai ales circulatorii, trofice, de sensibilitate, secretorii etc.. Aceste tulburări complexe, cunoscute sub numele de tulburări fiziopatologice, continuă să se manifeste si să producă suferinţă şi deficienţe funcţionale multă vreme, chiar după ce leziunile sau îmbolnăvirile care le-au produs s-au vindecat. Ele se datorează, în general, unor tulburări ale sistemului nervos vegetativ si se tratează prin reeducare funcţională, care constă în mişcări metodice, masaj si fizioterapie. Atunci când si componentele psihice ale mişcării (voinţa, curajul, perseverenţa etc..) sunt alterate, este necesară reeducarea psihomotrică”16;

corectarea este un proces care se ocupă cu îndreptarea abaterilor de la o norma considerată reper, etalon;

recuperarea este delimitată, în literatura de specialitate, ca un proces de vindecare totală sau parţială, din punct de vedere fizic, psihic, biomecanic a unei mişcări, funcţii, capacităţi. Recuperarea se poate produce spontan sau ca urmare a unui proces de reeducare;

recuperare funcţională. „Componentă a acţiunii complexe de recuperare, prin care se asigură redobândirea capacităţii funcţionale a unui organ sau a unui sistem, pierdută prin accidentare sau prin îmbolnăvire, suprasolicitare. Utilizează solicitări specifice funcţiei deficitare, gradate cu grijă şi asociate, în funcţie de particularităţile cazului, cu medicaţie adecvată, masaj şi procedee balneofizioterapeutice”17;

tonifiere – creşterea stării de tensiune activă a musculaturii (striate şi netede); descărcare. Adaptând descrierea standard propusă de dicţionare la specificul

domeniului activităţilor corporale, putem susţine că „descărcarea” ar reprezenta suprimarea sau diminuarea efectelor determinate de tensiunile acumulate de organism sau de forţele care acţionează asupra corpului sau segmentelor sale. Din punct de vedere sportiv, descărcarea poate însemna şi scăderea controlată a stării de tensiune activă excesivă a musculaturii striate (a tonusului) acumulate în efort fizic, prin contracţii musculare;

16 16 Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău, p.70; 17 M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.313;

12

posturare - ansamblul proceselor de coordonare globală şi segmentară a părţilor corpului pentru a obţine o atitudine corectă, stabilă şi echilibrată spaţial. Conform lui A.Ionescu, posturarea reprezintă „Posturările reprezintă atitudini impuse corpului întreg sau doar unor părţi ale lui, în scop terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic”18;

redresarea – aducerea, revenirea la poziţia şi la funcţionarea normală a unei capacităţi sau a unui segment corporal după o perturbare, dezechilibrare; sinonim: îndreptare, normalizare, refacere;

compensare. Acest termen delimitează, după D. Moţet (2009a), un mecanism biologic de menţinere a funcţiilor vitale ale organismului în caz de leziune sau tulburare funcţională gravă a unor organe prin modificări secundare care restabilesc echilibrul. În opinia specialiştilor, compensarea poate asigura un anumit grad, variabil, de funcţionalitate şi, implicit, de autonomie, înlocuind funcţiile diminuate sau pierdute.

relaxare. Conform Enciclopediei EFS (2002, p.315), relaxarea este privită ca o stare de destindere survenită după solicitări fizice sau psihice, caracterizată prin absenţa contracţiilor musculare şi a tensiunilor psihice. Raportând la activitatea musculară, aceeaşi sursă susţine că relaxarea este o stare fiziologică a muşchiului caracterizată prin absenţa tensiunii sale interne. În această stare, muşchiul nu produce forţă de tracţiune asupra capetelor sale de inserţie;

stimulare. În sens biologic, stimularea se referă la a excita, a activa un organ, o funcţie a cărei activitate a fost limitată, diminuată sau afectată;

adaptare – „ansamblu de procese, activităţi prin care se trece de a un echilibru mai puţin stabil, între organism şi mediu, la un echilibru mai stabil; sau totalitatea modificărilor morfofuncţionale adecvate ale materiei vii, determinate de noile condiţii de mediu”19 sau „complex de modificări morfofuncţionale prin care organismul reacţionează la excitaţiile provenite din mediul intern sau extern; poate fi imediată sau tardivă”20;

readaptarea visează posibilitatea de a reveni treptat la homeostazia organismului diminuată sau pierdută în urma anumitor procese, afecţiuni, traumatisme sau leziuni, dar şi posibilitatea de a modifica starea iniţială pentru a obţine o altă stare dorită. Dacă se iau în analiză şi implicaţiile psihice, readaptarea include reintegrarea în viaţa socială;

reabilitarea reprezintă, conform literaturii de specialitate, un sistem complex de tehnici terapeutice cursive de readucere în stare activă, prin reeducare, exerciţii şi fizioterapie a unor funcţii mai mult sau mai puţin alterate în urma unor procese patologice;

facilitare - favorizarea producerii unui fenomen; facilitare neuromusculară proprioceptivă. Pornind de la definiţia „facilitării”

specialişti din domeniul biomecanicii, medicinii, a medicinii sportive, a fiziologiei sportului etc.. delimitează termenul analizat ca reprezentând uşurarea, încurajarea sau accelerarea răspunsului motor voluntar prin stimularea proprioceptorilor din muşchi, tendoane, articulaţii, la acestea adăugându-se şi stimularea extero- şi telereceptorilor;

escaladare - deprindere motrică utilitar-aplicativă de ascensiune pe o suprafaţă înclinată, utilizând membrele inferioare, membrele superioare şi anumite puncte de sprijin;

18 A.Ionescu (1994), citat de D.Mârza (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău, p.18 19 Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a, Editura SemnE, Bucureşti, p.88; 20 M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.28;


13

căţărare - deprindere motrică utilitar-aplicativă de urcare pe aparate special construite (frânghie, scară fixă etc..) sau pe zone şi obiecte din natura (munte, copaci) utilizând membrele inferioare şi superioare şi folosind tehnici diferite;

târâre - deprindere motrică utilitar-aplicativă de deplasare paralelă, cu suprafaţa de sprijin, a corpului şi segmentelor sale;

flotabilitate – posibilitate a organismului sau a unui corp de a pluti atunci când este scufundat într-un lichid; în domeniul activităţilor corporale, termenul este în strânsă dependenţă cu activităţile nautice şi cu terapia prin apă;

alunecarea este definită în dicţionare atât prin acţiune corpului de a-şi pierde parţial sau total echilibrul, călcând pe o suprafaţă lucioasă, cât şi prin acţiunea de a se mişca lin, fără a întâmpina vreo rezistenţă;

derulare (mers) – „componentă a tehnicii mersului şi alergării, produsă după contactul cu solul pe talpa piciorului de sprijin, pentru transmiterea greutăţii corpului succesiv pe călcâi, pe pingea şi apoi spre vârf, în mişcarea omului de deplasare dinapoi spre înainte”21;

flexibilitate – potenţialul structurilor anatomice şi a unor lanţuri biomecanice de a efectua o gama larga de mişcări cu amplitudine;

ghemuire cu amortizare - coborârea lentă a centrului general de greutate prin flexia controlată a membrelor inferioare.

1.3.Terminologia specifică disciplinei

▪ echipament -„ansamblu de piese, de dispozitive şi de mecanisme, împreună cu elementele de legătură, aparţinând unei instalaţii, unei maşini etc.. şi îndeplinind o anumită funcţie în cadrul acestor sisteme tehnice”22; ▪ instalaţie - ansamblu de obiecte, instrumente, dispozitive, maşini unelte montate

astfel încât să formeze un tot unitar în scopul executării unei funcţii sau operaţii în diferite activităţi sau procese (adaptare după Dex”98); ▪ aparat - ansamblu de piese montate sau dispozitiv de construcţie specială, cu

dimensiuni standardizate, care serveşte pentru o operaţie mecanică, tehnică, ştiinţifică; ▪ dispozitiv - „ansamblu de piese legate între ele într-un anumit fel (de obicei

imobil) şi care îndeplineşte o funcţie bine determinată într-un sistem tehnic”23; ▪ instrument. Sinteza diferitelor dicţionare ne evidenţiază următorul sens al

termenului analizat: obiect acţionat manual, folosit la îndeplinirea unor operaţii în practica activităţii specifice unui domeniu; unealtă; ▪ obiect - corp solid, prelucrat, care poate fi perceput prin simţuri şi are o anumită

întrebuinţare; ▪ biomecanica. Conform literaturii de specialitate, biomecanica vizează studiul

mişcărilor active, a poziţiilor şi atitudinilor fixe ale corpului şi segmentelor sale la oameni şi animale, din punct de vedere al legilor mecanicii; ▪ biometria - „ştiinţă care aplică metodele statistice şi analizele matematice la

fenomenele biologice24. Accesaşi sursă susţine şi faptul că sensul secundar de ”măsurători asupra corpului omenesc” este utilizat în domeniul educaţiei fizice şi sportului, sens care este sinonim cu antropometria; ▪ antropometrie – metodă de măsurare şi evaluare a creşterii şi dezvoltării fizice,

prin înregistrări cifrice, făcute în cele trei planuri spaţiale asupra corpului şi a segmentelor sale;

21 Idem 17, p.140 22 Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti; 23 Idem19

24 M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.80;

14

▪ somatoscopie. Enciclopedia EFS (2002) descrie somatoscopia ca o metodă de măsurare şi evaluare, bazată pe calificative sau descrieri, şi nu pe cifre cum este antropometria. Ea măsoară şi evaluează tot creşterea şi dezvoltarea fizică, însă cu ajutorul privirii, având astfel o precizie relativă. Permite aprecierea reperelor sub aspect global şi analitic, descrierea caracteristicilor corporale putând fi făcută amplu şi complex, sesizându-se particularităţile fiecărui individ şi eventualele deficienţe fizice. Somatoscopia completează şi nuanţează datele rezultate din examenul antropometric; ▪ mecanoterapie - formă de terapie prin mişcări active sau pasive, efectuate cu

ajutorul aparatelor mecanice care pot regla amplitudinea mişcării, utilizată pentru creşterea forţei şi a mobilităţii articulare (adaptare după definiţia prezentată în Enciclopedia EFS, 2002, p.242). Conform anumitor dicţionare, mecanoterapia ar reprezenta o denumire generală pentru terapeutica prin masaj, prin gimnastică medicală, prin aparate mecanice, aplicată mai ales în boli articulare sau neuromusculare (DEX, 1998) sau un tratament al unor boli prin mobilizarea articulaţilor, a muşchilor cu ajutorul a diferite instalaţii mecanice (F.Marcu, 2000).

Aparatura specifică mecanoterapiei permite, conform Enciclopediei EFS (2002), ca în funcţie de particularităţile persoanei care lucrează la aparatul respectiv, să se efectueze mişcări pasive sau active, produse prin contracţii dinamice concentrice şi excentrice, amplitudinea mişcărilor fiind reglată după starea specifică a articulaţiilor care sunt implicate în efort. ▪ ergometrie - disciplină care se ocupă cu măsurarea lucrului mecanic efectuat în

cadrul eforturilor musculare desfăşurate la aparate speciale (ergometre). Specificul efortului muscular variază în funcţie de scopul urmărit şi de tipul aparatului; ▪ ergospirometrie – metodă de măsurare şi evaluare a funcţiei respiratorii cu

ajutorul unui aparat special (spirometru); ▪ scripete – dispozitiv alcătuit dintr-o roată de material rezistent, prevăzută cu un

şanţ periferic prin care trece un cablu/ coarda, având rol în transmiterea unei forţe care serveşte la ridicarea unor greutăţi; ▪ scripetoterapie – tip de mecanoterapie inventată de Charles Rocher ce include

procedee de educarea şi reeducare activă şi pasivă, creştere şi dezvoltare cu ajutorul unui mecanism bazat pe scripeţi. Poate avea efecte şi de creştere şi dezvoltare, mobilizare şi tonifiere la nivelul structurilor biomecanice interesate; ▪ suspensoterapie. Bazându-se pe regulile şi principiile mecanice şi fiziologice

stabilite de Guthrie Smith, suspensoterapia constă în tehnici de suspendare globală sau segmentară, prin mobilizări active sau pasive, având ca scop scoaterea corpului şi a segmentelor sale din sfera gravitaţiei. Prin acest tip de terapie, forţele gravitaţiei care acţionează asupra corpului sunt suprimate; ▪ chiroterapia reprezintă o „tehnică specială care presupune depărtarea

suprafeţelor articulare (tracţiune) şi / sau mişcare paralelă între ele”25. Generând întindere mecanică, acest tip de terapie ar inhiba receptorii durerii şi ar activa pe cei ai mişcării, determinând totodată şi îmbunătăţirea metabolismului structurilor articulare, reducerea tensiunii articulare şi reglarea tonusului muscular; ▪ posturografie – metodă de determinare a stabilităţii posturale, a celor mai mici

devieri de la o postura normală, a dispoziţiei spaţiale a corpului şi a fiecărei articulaţii în parte. Oferă informaţii despre informaţii despre controlul motor sau funcţia de echilibru în diferite condiţii de mediu; ▪ cameră de stimulare senzorială – locaţie special amenajată unde se pot

desfăşura activităţi specifice şi adaptate, care să stimuleze procesele senzoriale. Este proiectată pentru a elimina excitaţiile din mediu, promovând şi încurajând relaxarea, activitatea intelectuală şi dezvoltarea senzorială;

25 Şalgău, S., Mârza, D., (2007), Asistenţă biologică şi kinetoterapie în sport, Editura PIM, Iaşi, p.164;


15

▪ platformă de forţă – dispozitiv complex (parte componentă a sistemelor de analiză analogică şi digitală a mişcării) destinat pentru determinarea forţelor de apăsare asupra solului, a timpului de contact cu solul, a oscilaţiilor centrelor de presiune a tălpilor la nivelul solului şi a oscilaţiilor proiecţiei centrului general de greutate a corpului uman; ▪ marker – dispozitive speciale fluorescente ataşate de corp, de obicei, pentru a

reprezenta cele mai bune estimări ale centrelor articulaţiilor. Amplasarea lor se face astfel încât să permită identificarea adevăratelor centre de rotaţie în raport cu reperele anatomice; ▪ plăci de echilibru – instrumente sau dispozitive destinate atât măsurării şi

evaluării capacităţii de menţinere a echilibrului, cât şi educării şi reeducării acestuia. Sunt formate dintr-o placă din material rezistent, suprapusă peste un cadru, de regulă, sub forma unei semisfere, care produce instabilitate. Pot fi utilizate şi pentru redobândirea sau dezvoltarea forţei articulaţiei gleznei şi a genunchiului în vederea educării şi reeducării mersului; ▪ discuri de echilibru (eng. balancefit) - instrumente sau dispozitive destinate atât

măsurării şi evaluării capacităţii de menţinere a echilibrului, cât şi educării şi reeducării acestuia. Sunt formate dintr-un cauciuc special, au forma uşor sferică şi pot fi umplute cu aer. Pot avea suprafaţa lucioasă sau cu rugozităţi (pentru aderenţă crescută sau stimulare proprioceptivă la nivelul tălpilor picioarelor); de asemenea, pot fi utilizate şi pentru redobândirea sau dezvoltarea forţei articulaţiei gleznei şi a genunchiului în vederea educării şi reeducării mersului; ▪ simulator - ansamblu de dispozitive / aparate care simulează, în condiţii de

laborator, situaţiile posibile dintr-o activitate. Este utilizat pentru verificarea şi/sau antrenarea reacţiilor oamenilor în anumite condiţii, atunci când activităţile specifice unui domeniu nu pot fi realizate datorită anumitor condiţii (meteo, costuri, dizabilitate, etc..); ▪ covor rulant – dispozitiv mecanic sau electric, având funcţii complexe de

măsurare, care utilizează o bandă lungă, continuă, de cauciuc / piele, ce serveşte la uşurarea transportului în plan orizontal sau oblic; poate fi utilizat pentru creşterea sau dezvoltarea unor capacităţi, pentru educarea sau reeducarea unor capacităţi sau funcţii specifice locomoţiei; ▪ bicicletă ergometrică - dispozitiv mecanic sau electric, având funcţii complexe

de măsurare, pus în funcţiune prin două pedale acţionate cu picioarele; poate fi utilizat pentru creşterea sau dezvoltarea unor capacităţi, pentru educarea sau reeducarea unor capacităţi sau funcţii specifice locomoţiei; ▪ atelă – piesă utilizată pentru imobilizarea oaselor fracturate, cu o lungime

suficientă pentru a permite blocarea articulaţiei proximale şi a celei distale faţă de fractură (Enciclopedia EFS, 2002); ▪ orteză – „dispozitiv adăugat corpului unei persoane pentru a susţine, a poziţiona,

a imobiliza, a corecta diformităţi, a asista forţa musculară, a modifica tonusul muscular sau a promova mişcarea unor segmente”26 sau „denumire pentru orice aparat ortopedic destinat protejării, imobilizării sau susţinerii corpului sau a unei părţi a acestuia (atele, gulere, corsete, ghete ortopedice)”27 ; ▪ kinezimetru – instrument pentru măsurarea unei mişcări; ▪ dinamometru. Descrierea dată de Enciclopedia EFS (2002), ne evidenţiază

următoarele aspecte privind dinamometrul: aparat de măsurare a forţei musculare, având la bază un element deformabil – elastic, care acţionează un ac indicator în momentul în care se exercită asupra lui o anumită tracţiune sau presiune (datele indicate sunt evidenţiate pe un cadran în kgf);

26 Sbenghe, T., (2002), Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti, p.488; 27 Moţet, D., (2009b), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.2, Ediţia I-a Editura SemnE, Bucureşti, p.58;

16

▪ goniometru - instrument sau aparat de măsurare şi evaluare a valorii unghiurilor realizate la nivelul articulaţiilor; măsoară amplitudinea unghiurilor în articulaţii; ▪ kinograful / miograful - aparat pentru înregistrarea grafică a contracţiei

musculare, cu ajutorul căruia se pot face aprecieri asupra mărimii, a formei şi a duratei acesteia (Dex “98); ▪ chinogramă – „înregistrare fotografică pe bandă video sau pe hârtie a fazelor

succesive ale unei execuţii tehnice, servind studiului caracteristicilor spaţio-temporale ale mişcării; înregistrează elementele caracteristice ale actului motric cu un anumit număr de imagini pe secundă (24 sau 32)”28; ▪ electrod – conductor electric (metalic sau de cărbune) prin care curentul electric

intră (anod) şi iese (catod) într-un sau dintr-un mediu oarecare. Conform dicţionarelor explicative, are, de regulă, conductivitatea electrică mai mare decât a mediului respectiv; ▪ electromiograma - diagramă care reprezintă curenţii electrici generaţi de

activitatea musculară; oferă repere asupra normalităţii sau anormalităţii contracţiei musculare; ▪ senzor - dispozitiv (ultrasensibil) care sesizează un anumit fenomen (DEX '98).

O definiţie mai completă este cea dată de F.Marcu (2000), conform căruia senzorul este un „dispozitiv pentru generarea unui semnal care să indice apariţia unei situaţii date sau să reprezinte variaţia unui parametru într-un fenomen”; ▪ rugozităţi - mici ridicături, neregulate ca formă, de pe suprafaţa unui obiect, ce

pot avea rol în stimularea sensibilităţii nervoase la persoanele cu afecţiuni proprioceptive şi neurologice; ▪ cameră video – aparat care ţine de sistemele de înregistrare şi de transmitere a

imaginii; ▪ software. Termen utilizat în limbaj informatic care delimitează o „suită de limbaje

şi de programe care permit unui sistem electric de elaborare a datelor să-şi dezvolte operaţiile pentru care este destinat”29. O altă descriere, prezintă termenul analizat ca fiind un „ansamblu de activităţi (codificare, organizare, analiză, programare) pentru calculatoarele electronice”30.

Rezumat

În cadrul acestei unităţi de studiu au fost detaliaţi peste 100 de termeni (noţiuni, concepte) şi expresii a căror studiere facilitează înţelegerea acestui manual. Chiar dacă unii dintre ei au o multiplă semnificaţie, noi am încercat să evidenţiem şi să expunem doar semnificaţia sau sensul

pe care aceşti termeni îl pot avea în practica terapiei prin mişcare (kinetoteraopie). Studierea lor va asigura o bază optimă pentru aprofundarea efectelor pe care le pot avea programele de kinetoterapie ce includ aparate, dispozitive, instrumente şi obiecte portative. De asemenea, delimitarea clară a termenilor amintiţi face posibilă eliminarea eventualelor greşeli de terminologie.

Bibliografie 1. Academia Română, (1998), (DEX '98), Dicţionarul explicativ al limbii române,

Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;

28 M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.104; 29 Marcu, F., Maneca, C., (1986), Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Bucureşti; 30 Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;


17

2. Academia Română, (2010), Dicţionar de termeni muzicali, Institutul de Istoria Artei "G.Oprescu", Editura Enciclopedică, Bucureşti (http://dexonline.ro/surse, adresă web accesată în noiembrie 2012);

3. Alexe D., I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa emisferelor cerebrale, în vederea orientării în probe tehnice de atletism, Teză Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti;

4. Baciu, Cl., (1990), Programe de gimnastică medicală, Editura Stadion, Bucureşti; 5. Dragnea, C., A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti; 6. Dragnea, C., A., Teodorescu-Mate, S., (2002), Teoria Sportului, Editura FEST,

Bucureşti; 7. Litera Internaţional (2002), Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura

Litera Internaţional, Bucureşti; 8. Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi; 9. Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti; 10. Marcu, F., Maneca, C., (1986), Dicţionar de neologisme, Editura Academiei,

Bucureşti; 11. Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău; 12. Moţet, D., Mârza, D., (1995), Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului in

kinetoterapie (activităţi motrice): Note de curs, Universitatea Bacău 13. Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Volum I, Ediţia I-a Editura

SemnE, Bucureşti; 14. Moţet, D., (2009b), Enciclopedia de kinetoterapie, Volume II, Ediţia I-a Editura

SemnE, Bucureşti; 15. M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,

coord. Nicu Alexe, Editura Aramis, Bucureşti; 16. Nicu, A., (coord. 1973), Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion,

Bucureşti; 17. Raţă, G., Raţă, B., C., (2006), Aptitudinile în activitatea motrică, Editura Edusoft,

Bacău; 18. Şalgău, S., Mârza, D., (2007), Asistenţă biologică şi kinetoterapie în sport, Editura

PIM, Iaşi; 19. Sbenghe, T., (1996), Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale

membrelor, Editura Medicală, Bucureşti;

Evaluare

1. Precizaţi care sunt deosebirile dintre următorii termeni: educare, dezvoltare, creştere, reeducare.

2. Precizaţi care sunt deosebirile dintre următorii termeni: reabilitare, recuperare şi readaptare.

3. Enumeraţi 10 termeni specifici acestei discipline de învăţământ.

18

Unitatea de curs II. Obiecte, materiale şi instrumente.

Rolul şi eficienţa lor în kinetoterapie


Scopul acestei unităţi de studiu este cunoaşterea unei game cât mai variate de obiecte, materiale şi instrumente pe care un kinetoterapeut le poate utiliza în aplicarea unui program sau intervenţii kinetoterapeutice, precum şi rolul pe care îl pot avea aceste obiecte, materiale şi instrumente în practica profesiei. Obiective

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: să-şi formeze o imagine de ansamblu asupra varietăţii obiectelor şi

instrumentelor ce pot fi utilizate în elaborarea programelor kinetoterapeutice; să înţeleagă rolul pe care fiecare obiect sau instrument îl poate avea, atunci când

este adaptat la specificul obiectivului propus pentru intervenţia kinetoterapeutică; să cunoască diverse modalităţile de utilizare a diferitelor obiecte şi instrumente

simple şi larg folosite în practica activităţilor motrice.

2.1. Utilizarea diferitelor obiecte şi instrumente în kinetoterapie

Ştiind că fiecare afecţiune prezintă prin mai multe faze de manifestare, unele mai intense, altele mai puţin intense şi cunoscând faptul că procesele recuperării, reabilitării, refacerii se pot orienta pe mai multe etape (în funcţie de particularităţile persoanelor implicate, de specificul afecţiunii / traumatismului, de vârsta subiecţilor, de condiţia lor fizică, etc..), putem susţine că atingerea obiectivelor orientate spre redobândirea de către persoanele cu nevoi speciale a facilităţilor diminuate se poate realiza şi prin utilizarea, mai mult sau mai puţin amplă a aparatelor, echipamentelor, instrumentelor şi instalaţiilor din diferite domenii. Totuşi, de multe ori până la utilizarea anumitor echipamente, aparate, dispozitive sau instalaţii, persoana cu nevoi biologice speciale este nevoită (sau chiar îi este indicat de către specialist) să folosească anumite obiecte, unele extrem de simple.

De aceea înainte de a aborda teoretic diferitele aspecte referitoare la echipamentele, instalaţiile sau aparatele cunoscute ca având un rol important în kinetoterapie, am considerat util să enumerăm câteva obiecte care pot avea un rol extrem de simplu dar uneori extrem de util în recuperarea, reeducarea, tonifierea, dezvoltarea sau educarea anumitor funcţii, aptitudini sau procese.

Bineînţeles, utilizarea anumitor obiecte, materiale sau instrumente în intervenţia kinetoterapeutică este dependentă de mulţi factori de care trebuie ţinut cont, însă oferă avantajul accesului mult mai rapid şi uşor la facilităţile pe care le pot oferi obiectele şi instrumentele, comparativ cu aparatura sau instalaţiile mai sofisticate, care necesită de cele mai multe ori prezenţa unui specialist la locul respectiv.

Elaborarea şi aplicarea programelor kinetoterapeutice în practica intervenţiilor destinate reabilitării unor funcţii, redobândirii unor capacităţi diminuate, dezvoltării sau educării unor aptitudini şi capacităţi specifice impune respectarea obligatorie a unor reguli şi principii minime (principiul gradării efortului, principiul participării conştiente şi active, principiul menţinerii nivelului condiţiei fizice etc..).

Astfel, în funcţie de starea persoanei cu nevoi biologice speciale, de natura afecţiunii / traumatismului, de limita posibilităţilor de mişcare la momentul respectiv, se poate apela:


19

▪ iniţial la aparate, echipamente şi instalaţii şi ulterior la obiecte, instrumente sau materiale, în cazul în care motricitatea, psihomotricitatea sau capacitatea de efort sunt grav afectate şi implică un ajutor special acordat persoanei afectate;

▪ iniţial la obiecte, instrumente sau materiale şi ulterior la aparate, echipamente sau instalaţii, atunci când motricitatea, psihomotricitatea sau capacitatea de efort nu sunt grav afectate, ci doar limitate temporar, iar persoana poate efectua singură anumite mişcări.

Utilizarea diferitelor obiecte, instrumente, materiale în kinetoterapie trebuie subordonată obiectivelor generale şi specifice, dar trebuie ţinut cont că „stabilirea obiectivelor se subordonează stării patologice instalate la pacient şi se realizează pe baza evaluării corecte şi complete realizată de către echipa medicală de recuperare”31. În aceste condiţii, utilizarea diferitelor obiecte, instrumente, materiale în kinetoterapie trebuie permanent adaptată la rezultatele evaluărilor iniţiale şi intermediare care trebuie efectuate constant. Astfel, atingerea obiectivelor impune:

▪ includerea în intervenţia kinetoterapeutică numai a acelor obiecte sau instrumente care determină modificări pozitive sau care încă pot fi eficiente în cadrul programelor de recuperare, reabilitare, dezvoltare etc..;

▪ excluderea din intervenţia kinetoterapeutică a acelor obiecte sau instrumente care nu mai determină modificări sau care nu îşi mai justifică prezenţa din punct de vedere al eficienţei dovedite;

▪ menţinerea în intervenţia kinetoterapeutică numai a acelor obiecte sau instrumente care încă îşi justifică prezenţa datorită utilităţii lor dovedite, în diferite etape ale procesului de recuperare sau chiar în diferite etape ale unei şedinţe.

De asemenea, susţinem şi faptul că utilizarea diferitelor obiecte sau instrumente în şedinţele de recuperare, reabilitare, educare, tonifiere etc.. ar trebui să se facă sub stricta îndrumare a specialiştilor în motricitate (profesor de educaţie fizică, kinetoterapeut, instructor etc..), în condiţiile în care numai aceştia cunosc mai bine:

» modalitatea de folosire a unor obiecte sau instrumente specifice; » poziţiile din care pot fi utilizate acestea; » dozarea corespunzătoare, adaptată la:

▪ etapa recuperării sau a educării/ dezvoltării, creşterii anumitor capacităţi sau aptitudini interesate;

▪ limita inferioară sau superioară a posibilităţilor de mişcare (corect evaluate) ale persoanei cu nevoi biologice speciale;

▪ simptomatologia afecţiunii sau traumatismului; » momentul încetării utilizării anumitor obiecte sau instrumente; » momentul introducerii în intervenţia kinetoterapeutică a altor obiecte, materiale

sau instrumente; » să dea indicaţiile metodice necesare; » să modifice sau să adapteze programul de exerciţii cu obiecte sau instrumente;

Principiul gradării efortului trebuie respectat obligatoriu atunci când indicăm persoanei afectate să utilizeze obiecte sau instrumente specifice. Dozarea efortului de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex sunt reguli ce se impun a fi respectate. De asemenea, obiectele sau instrumentele utilizate vor viza la început exerciţii simple, elementare, dintre cele mai uşoare, pentru ca ulterior, în funcţie de reactivitatea persoanei cu care se lucrează, să se treacă la exerciţii din ce în ce mai complexe.

31 Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău;

20

2.2. Eficienţă, avantaje, dezavantaje, limite în utilizarea obiectelor şi instrumentelor în kinetoterapie

Eficienţa în utilizarea obiectelor şi instrumentelor în kinetoterapie poate depinde de mai mulţi factori:

▪ experienţa specialistului în elaborarea programelor de recuperare care includ obiecte şi instrumente specifice;

▪ cunoaşterea optimă a particularităţile morfofuncţionale, de vârstă şi patologice ale persoanei cu nevoi biologice speciale;

▪ cunoaşterea gradului de reactivitate a persoanei cu nevoi biologice speciale; ▪ cunoaşterea facilităţilor pe care le poate oferi utilizarea unor obiecte sau

instrumente; ▪ tipul de efort şi caracteristicile acestuia; ▪ cunoştinţe despre dozarea efortului şi durata necesară refacerii capacităţilor

neuromusculare după eforturi specifice; ▪ nivelul de cunoştinţe de biomecanică, anatomie şi fiziologie ale

kinetoterapeutului; ▪ experienţa şi creativitatea specialistului în elaborarea programelor de recuperare

care includ obiecte sau instrumente; ▪ experienţa motrică şi condiţia fizică a persoanei afectate, implicată în procesul

recuperării, reabilitării, readaptării etc..; ▪ implicarea activă în propria recuperare a persoanei respective etc..

Avantajele utilizării anumitor obiecte şi instrumente în kinetoterapie sunt:

costul lor comparativ cu cel al aparatelor, echipamentelor sau a unor instalaţii (de cele mai multe ori, preţul unor astfel de obiecte sau instrumente este unul care permite achiziţionarea lor în număr şi diversitate mare de către kinetoterapeut sau chiar de către persoana afectată, pentru a lucra la domiciliu după programul elaborat de kinetoterapeut. Bineînţeles, exerciţiile la domiciliu vor fi efectuate numai după indicaţiile specialistului şi numai după ce acesta consideră că persoana afectată poate lucra astfel);

spaţiul de depozitare sau de utilizare. Acesta este unul mic, uşor de amenajat şi nu necesită condiţii speciale;

uşurinţa în folosire, mai ales în anumite etape; posibilitate localizării efectului la anumite grupe musculare sau anumite articulaţii

în anumite planuri şi direcţii, fără a implica în efort alte structuri anatomice auxiliare sau complementare;

folosirea lor în procesul propriei recuperări, educări sau dezvoltări a unei capacităţi, funcţii etc.. în acelaşi timp cu efectuarea altor activităţi cotidiene (exemplu: utilizarea de extensoare palmare sau benzi elastice în acelaşi timp cu lectura unei cărţi sau vizionarea unei emisiuni);

imposibilitatea înlocuirii lor de către nici un aparat, instalaţie sau echipament în anumite momente, etape din intervenţia kinetoterapeutică a anumitor afecţiuni sau traumatisme;

posibilitatea creării unor instalaţii specifice prin alăturarea anumitor obiecte (exemplu: bandă elastică şi baston gimnastică cu scară fixă sau bancă gimnastică etc..);

transportul lor facil pe diferite distanţe (pentru a permite derularea programelor de exerciţii în diferite medii: în aer liber, într-un cabinet sau chiar în alte localităţi, atunci când persoana cu nevoi biologice speciale trebuie să se deplaseze în afara localităţii de domiciliu);


21

Limitele în utilizarea anumitor obiecte şi instrumente în intervenţia kinetoterapeutică sunt determinate de:

particularităţile morfofuncţionale şi patologia persoanei; particularităţile de exprimare a indicilor de forţă, viteză, mobilitate, rezistenţă

locală şi generală de la un anumit moment; caracteristicile de duritate, elasticitate, lungime, greutate, lăţime sau grosime ale

obiectului sau instrumentului utilizat în intervenţia kinetoterapeutică; nivelul de cunoştinţe ale persoanei afectate, referitoare la exerciţiul fizic şi la

dozarea acestuia; gradul de reactivitate a persoanei cu nevoi biologice speciale la efectuarea

anumitor mişcări cu ajutorul obiectelor sau instrumentelor; experienţa şi creativitatea specialistului în elaborarea programelor de recuperare

care includ obiecte sau instrumente; Dezavantajele utilizării anumitor obiecte şi instrumente în kinetoterapie:

caracteristicile de duritate, elasticitate, lungime, greutate, lăţime sau grosime ale obiectului sau instrumentului utilizat în intervenţia kinetoterapeutică (exemplu: o bancă de gimnastică puţin probabil că va avea persoana afectată la domiciliu);

imposibilitatea utilizării eficiente a anumitor obiecte fără prezenţa şi ajutorul altor persoane (exemplu: utilizarea mingiilor de diferite mărimi sau greutăţi în reeducarea deprinderii de aruncare);

folosirea anumitor obiecte sau instrumente decât în anumite etape ale programului de recuperare etc..

rezistenţa limitată în timp a anumitor obiecte, fapt ce implică procurarea altora noi;

accesul limitat, în anumite momente, la utilizarea lor datorită lipsei acestora pe piaţa (unele obiecte din cele expuse de noi nu sunt fabricate la scară comercială, necesitând comenzi speciale care pot dura mult până la onorarea lor şi transportul către persoana interesată).

2.3. Măsuri de siguranţă şi protecţie în utilizarea diferitelor obiecte în kinetoterapie

Suntem convinşi de faptul că o mare parte a cititorilor acestor rânduri pot intui deja la ce vom face referire în acest subcapitol, însă considerăm de datoria noastră să insistăm şi să punem accentul pe importanţe ce trebuie acordată măsurilor de siguranţă şi protecţie în utilizarea practică a diferitelor obiecte şi instrumente la care noi am făcut referire în unitatea de curs II.

Astfel, considerăm că, în utilizarea diferitelor obiecte şi instrumente în kinetoterapie, trebuie să se respecte următoarele:

▪ asigurarea spaţiului necesar de lucru impus de mărimea sau caracteristicile obiectelor folosite (exemplu: bancă gimnastică, scară fixă, bandă elastică, minge de fitness, minitrambulină etc..);

▪ asigurarea spaţiului de lucru cu materiale de protecţie (saltele, bureţi), aşezate în jurul anumitor instrumente (exemplu: în reeducarea mersului sau a echilibrului pe placi sau discuri de echilibru, trebuie amenajat spaţiu astfel încât să protejeze persoane în eventualitatea unei dezechilibrări sau căderi involuntare);

▪ evaluarea corectă a posibilităţilor de mişcare ale persoanei cu nevoi biologice speciale, implicată în intervenţia kinetoterapeutică;

▪ iluminarea corespunzătoare a spaţiului unde se desfăşoară intervenţia knetoterapeutică, astfel încât anumite obiecte mai mici să fie optim vizibile;

22

▪ utilizarea unor obiecte sau instrumente numai la indicaţiile şi sub forma prezentată de specialist (profesor de educaţie fizică, kinetoterapeut);

▪ respectarea dozării indicate de specialist; ▪ cunoaşterea unor caracteristici de fabricaţie a unor obiecte (exemplu: culorile la

benzile elastice indică duritatea şi rezistenţa pe care o opun la întindere, fapt pentru care trebuie să se elaboreze cu atenţie programul de recuperare);

▪ cunoaşterea optimă a modalităţii de realizarea a prizelor pe obiectele şi instrumentele folosite;

▪ asigurarea unor legături optime (puternice, stabile, sigure) între obiecte sau/şi instrumente atunci când ele sunt incluse în instalaţii specifice;

▪ asigurarea igienei optime (dezinfectarea) obiectelor după utilizarea lor etc..

2.4. Tipuri de obiecte, materiale şi instrumente ce pot fi utilizate şi în kinetoterapie

În acest subcapitol al unităţii de curs vom evidenţia câteva exemple de obiecte, materiale şi instrumente, care pot facilita şi eficientiza activitatea unui kinetoterapeut. Deşi sunt foarte mult obiecte şi instrumente ce pot fi utilizate, nu avem pretenţia de a susţine că am evidenţiat un anumit procent din lista care ar putea exista şi nici că le-am enumerat pe cele mai importante.

Totuşi, considerăm că enumerarea noastră vă prezintă unele dintre cele mai uzuale obiecte, care pot fi folosite cu succes în intervenţia kinetoterapeutică. De asemenea, simplitatea şi larga lor răspândire pe piaţa permite achiziţionarea facilă a acestor obiecte pentru eventualitatea asigurării unui minim de material pentru dotarea unui cabinet de kinetoterapie sau pentru utilizarea acestora la domiciliul consumatorului de servicii terapeutice.

Pentru exemplificare, vom prezenta obiectul/ materialul / instrumentul şi rolul pe care l-ar putea avea acesta în aplicarea programelor specifice de kinetoterapie. De asemenea, tot cu rezervă susţinem că pentru fiecare obiect sau material nu „închidem” lista cu rolurile pe care le poate avea respectivul obiect în practica terapiei prin mişcare (listă care cuprinde peste 80 de roluri diferite). Cum am specificat la capitolul anterior, experienţa, imaginaţia şi creativitatea unui specialist în kinetoterapie pot determina şi alte roluri în care pot fi utilizate diferitele obiecte, materiale sau instrumente.

Propunem astfel următoarele obiecte / materiale / instrumente:

mingi (diferite dimensiuni, forme şi greutăţi: de bumbac, mingi care se pot strânge şi deforma sub o anumită presiune, minge medicinală, de tenis de câmp, de tenis de masă, minge de fitness - gym ball, minge de baschet, fotbal, handbal, volei, minge de oină, minge din silicon, mingia Koosh, minge din polistiren etc..).

Fig. nr.2 - Mingi de diferite dimensiuni, forme, greutăţi Aceste mingi pot avea rol în:

▪ autoorganizarea spaţio-temporală (lucru cu mingi în oglindă, aruncări şi prinderi de diferite mingi, rostogoliri etc..);


23

▪ adaptarea forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea mingii);

▪ corectarea deficienţelor de postură generală; ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale; ▪ creşterea capacităţii de efort; ▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; ▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor; ▪ creşterea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de

recuperare prin hidroterapie (mingea de volei sau baschet, mingea de fitness etc..);

▪ creşterea capacităţii vitale (umflatul unor mingi uşoare din plastic, suflatul unor mingi de tenis de masă pe o suprafaţă etc..);

▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii spatelui (mingea de fitness gymball);

▪ dezvoltare fizică armonioasă; ▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii; ▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea rezistenţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea oboselii locale sau periferice; ▪ diminuarea obezităţii (rol indirect în scăderea greutăţii corporale prin exerciţii

constante cu diferite mingi); ▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (în cazul unei persoane care

încearcă să-şi educe sau reeduce echilibrul la minitrambulină şi se „crispează”, implicând solicitare nervoasă şi concentrare psihică mai mult decât este nevoie. Se aruncă către persoana în cauză o minge, în diferite direcţii şi se solicită prinderea ei fără a cădea de pe trambulină);

Fig. nr.3 - Mingi de diferite dimensiuni, forme, greutăţi

▪ educarea şi reeducarea motricităţii; ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; ▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii; ▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu (deplasări faţă de mingi utilizate ca

repere, aruncări şi prinderi de mingi de la diferite distanţe etc..); ▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru

posturare (exemplu: stând pe o minge medicinală sau minge de fitness; din stând pe ambele picioare sau pe un picior, pe o minitrambulină sau placă de echilibru, prinderea unei mingi de volei sau baschet aruncate de către kinetoterapeut);

▪ educarea şi reeducarea schemei corporale; ▪ educarea şi reeducarea mersului; ▪ educarea creativităţii (jocuri cu mingi); ▪ educarea vitezei de execuţie; ▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine;

24

▪ educarea şi reeducarea prehensiunii (exemplu: în cazul persoanelor afectate de hemiplegie, se va lucra cu mingi de diferite materiale, care se pot deforma: minge Koosh, mingi din speciale din cauciuc etc..);

▪ educarea şi reeducarea preciziei de aruncare a unui obiect; ▪ educare şi reeducare kinestezică; ▪ educarea repertoriului de percepţii; ▪ educarea şi reeducarea inteligenţei motrice (utilizarea diferitelor procedee de

aruncare sau prindere a unor mingi din diferite poziţii, ocolirea lor rapidă fără a se indica traseul etc..);

▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (aruncări de diferite mingi la puncte sau coşuri fixe sau mobile);

▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (rulare cu partea dorsală peste mingea de fitness simplă sau dublă);

▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă (manevrarea de mingi din cauciuc de diferite consistenţe şi mărimi - tip „antistres”);

▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor articulare şi periarticulare;

▪ formarea reprezentării asupra mişcării; ▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere; ▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere

din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment (exemplu: menţinerea unei mingi la ceafă pentru a alinia sau postura axa umerilor în exerciţiile destinate corectării scoliozei, atunci când se urmăreşte lucru efectiv la nivelul centurii pelviene);

▪ mobilizarea pasivă a unui membru (mingea de fitness utilizată ca şi cadru de sprijin sau rulare pe aceasta);

▪ posturare; ▪ profilaxie; ▪ reabilitarea funcţiei motorii; ▪ readaptare globală şi segmentară; ▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic; ▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol (exerciţii cu mingi medicinale); ▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării; ▪ refacerea capacităţii de efort; ▪ relaxare psihică şi fizică (diferite jocuri care implică utilizarea mingilor); ▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat (rularea pe sol a unei mingi

medicinale, mingi de oină, mingi de rugby, mingi de handbal etc..); ▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ rol auxiliar pentru ocolirea de obstacole – ca etapă în reeducarea mersului; ▪ rol auxiliar de protecţie; ▪ stimularea activităţii intelectuale la copii cu cerinţe educative speciale (exemplu:

mingi de diferite culori, consistenţe, forme, dimensiuni care să le stimuleze implicarea în activităţi ludice);

▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (mingi cu suprafeţe rugoase);

▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

greutăţi de diferite forme şi dimensiuni (saci de nisip, greutăţi, discuri, bile de metal, sticle “pet” umplute cu lichide sau nisip, cuburi de diferite mărimi şi greutăţi, centură cu greutăţi etc..)


25

Fig. nr.4 - Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme

Acestea pot avea rol în: ▪ adaptare forţei la sarcina de executat; ▪ corectarea deficienţelor de postură (prin lucru cu greutăţi care să dezvolte

anumite grupe musculare implicate în reglarea posturii) ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (exemplu: exerciţii cu greutăţi pentru

coborârea unui umăr şi ridicarea celuilalt în corectarea scoliozei); ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui (exemplu: atârnat la ); ▪ consolidarea forţei, a rezistenţei specifice; ▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; ▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor; ▪ creşterea capacităţii de efort; ▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea a rezistenţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare; ▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii şi educarea repertoriului de percepţii;

Fig. nr.5 - Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; ▪ diminuarea obezităţii (scăderea greutăţii corporale prin lucru activ cu gantere,

săculeţe cu nisip etc..); ▪ diminuarea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de

recuperare prin hidroterapie (exerciţii de gimnastică în apă ce necesită

26

menţinerea corpului la sol sau exerciţii cu îngreuiere prin ataşarea de greutăţi la nivelul gleznelor sau genunchilor);

▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii, a mersului (ataşarea unor săculeţe cu nisip la nivelul gleznelor în exerciţii pe diferite plăci de echilibru);

▪ educarea şi reeducarea motricităţii; ▪ educarea creativităţii şi a inteligenţei motrice (greutăţi de diferite forme – cuburi,

triunghiuri - pentru ridicat şi construit diverse structuri); ▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (coloană, umeri, genunchi,

glezne); exemplu: din atârnat la scară fixă, se ataşează săculeţe cu nisip de glezne / genunchi / coapse / bazin;

▪ educare şi reeducare kinestezică; ▪ educare şi reeducare prehensiune (ataşarea unor greutăţi mici la nivelul

falangelor degetelor şi exerciţii de flexie şi extensie cu acestea); ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (menţinea în mână a

unor greutăţi pe parcursul unor exerciţii tip stretc.hing); ▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine; ▪ educarea şi reeducarea prehensiunii, a apucării cu degetele (exerciţii cu gantere

de greutăţi diferite -0,2kg, 0,5kg - cu grosimi diferite ale mânerelor); ▪ educarea detentei (exerciţii de sărituri cu greutăţi ataşate de membrele inferioare

sau superioare); ▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (aruncarea unor greutăţi

diferite la distanţe diferite sau la puncte fixe); ▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru

posturare (exemplu: menţinerea echilibrului pe un picior la minitrambulină, cu diferite greutăţi doar într-o mână);

▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor articulare şi periarticulare;

▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă; ▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere ▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere

din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment (exemplu: ataşarea unor săculeţe cu nisip pe acele segmente care se doresc a nu fi implicate în mişcare);

Fig. nr.6 - Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme

▪ măsurarea şi evaluarea indicilor de forţă; ▪ menţinerea sau dezvoltarea tonusului muscular; ▪ profilaxie; ▪ reabilitarea funcţiei motorii; ▪ refacerea capacităţii de efort ▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;


27

▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură corectă prin autocontrol (exerciţii corective din diferite poziţii cu săculeţe de nisip ataşaţi la mâini, glezne etc..);

▪ rol auxiliar în scripetoterapie; ▪ rol auxiliar în execuţia diferitelor exerciţii la anumite aparate care trebuie să

opună rezistenţă; ▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

baston de gimnastică

Acest obiect poate fi utilizat de către kinetoterapeut în: ▪ adaptare forţei la sarcina de executat; ▪ autoorganizarea spaţio-temporală; ▪ consolidarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice; ▪ consolidarea deprinderii motrice utilitar aplicative – târâre (culcat facial, târâre cu

bastonul apucat cu ambele mâini); ▪ coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins; ▪ corectarea deficienţelor de postură generală; ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale; ▪ corectarea mişcărilor (în faţa unei oglinzi, efectuarea unor îndreptări cu bastonul

în diferite poziţii); ▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; ▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor; ▪ creşterea capacităţii de efort; ▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretc.hing utilizând

bastonul); ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (exerciţii tip stretc.hing

sau mobilizări active sau pasive cu bastonul în diferite poziţii);

Fig. nr.7 - Bastonul de gimnastică

▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice, a rezistenţei generale şi specifice în

execuţia anumitor mişcări; ▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin contribuţia la creşterea dimensiunilor masei

musculare; ▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (adaptarea unor prize pe baston

sau folosirea acestuia în anumite direcţii sau poziţii, care să distragă atenţia persoanei cu nevoi biologice speciale de la execuţia anumitor mişcări mai complexe sau să distragă atenţia pentru a evita crisparea în timpul execuţiei mişcărilor specifice, destinate recuperării sau educării);

▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii; ▪ dezvoltarea condiţiei fizice ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui (lucru cu bastonul în exerciţii tip stretc.hing);

28

▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; ▪ educarea vitezei de reacţie şi de execuţie; ▪ educarea şi reeducarea prehensiunii; ▪ educarea şi reeducarea preciziei (utilizarea bastonului în atingerea anumitor

obiecte sau în rularea pe sol a unor mingi, ca parte componentă a pârghiei biomecanice a unui membru superior);

▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii ▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu; ▪ educarea şi reeducarea schemei corporale; ▪ educarea şi reeducarea mersului; ▪ educarea şi reeducarea motricităţii; ▪ educarea creativităţii şi a imaginaţiei; ▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (aflate la nivelul coloanei,

umerilor, genunchilor, gleznelor etc..); ▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru

posturare; ▪ educarea repertoriului de percepţii; ▪ educarea forţei explozive la nivelul membrelor inferioare (sărituri peste bastoane) ▪ educarea şi reeducarea inteligenţei motrice; ▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (rularea bastonului pe sol cu o

anumită forţă şi viteză); ▪ evaluare somatofuncţională (poziţionarea bastonului pe umeri pentru evaluarea

deviaţiilor de coloană); ▪ educare şi reeducare proprioceptivă; ▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă; ▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

articulare şi periarticulare; ▪ limitarea amplitudinii de mişcare în cazul anumitor traumatisme (rol de atelă); ▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere

din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment (exemplu: limitarea mişcării genunchiului sănătos atunci când subiectul se fereşte să lucreze cu membrul afectat doar din teamă de o posibilă durere, când în realitate el nu are. ”Obligăm” astfel subiectul respectiv să lucreze cu membru sau segmentul anatomic pentru care se elaborează programul de recuperare);

▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a-l nu suprasolicita (exemplul de mai sus);

▪ mobilizarea pasivă a unui membru; ▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos; ▪ posturare; ▪ profilaxie (tonifierea grupelor musculare ale trenului superior pentru a preveni

instalarea cifozei); ▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării; ▪ readaptare globală şi segmentară; ▪ relaxare fizică şi psihică (exerciţii tip stretc.hing); ▪ refacerea capacităţii de efort; ▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ rol auxiliar în reeducarea mersului (ocolirea de bastoane, mers printre două

rânduri de bastoane aşezate paralel la distanţe din ce în ce mai mici, rularea bastonului pe sol cu talpa piciorului etc..);


29

▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat (rularea înainte/înapoi a bastonului pe sol cu talpa piciorului);

▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic; ▪ reeducarea mişcărilor care necesită precizie; ▪ reeducarea senzaţiei de alunecare (stând peste bastoane apropiate, aşezate pe

sol, cu sprijin de mâinile kinetoterapeutului care trage subiectul înspre el,, deplasare prin alunecare);

▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură corectă prin autocontrol;

▪ reabilitarea funcţiei motorii; ▪ stimularea activităţii intelectuale (utilizarea bastoanelor colorate în camera de

stimulare senzorială) ▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (procedee de masaj cu

bastonul – rularea cu uşoară apăsare a bastonului peste zonele mari musculare); ▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

scara fixă: rol în formarea deprinderilor de căţărare

Fig. nr.8 - Scară fixă (spalier)

▪ adaptare forţei la sarcina de executat (reeducarea mişcărilor care necesită

precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..); ▪ autoorganizarea spaţio-temporală; ▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; ▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor; ▪ compensare; ▪ creşterea capacităţii de efort ▪ corectarea deficienţelor de postură generală; ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale; ▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretc.hing); ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (exerciţii tip stretc.hing); ▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea a rezistenţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare; ▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii; ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui (atârnat la scară fixă); ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;

30

▪ educarea şi reeducarea prehensiunii; ▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii ▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu; ▪ educarea şi reeducarea schemei corporale; ▪ educarea şi reeducarea mersului; ▪ educarea şi reeducarea motricităţii ▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru

posturare; ▪ educarea repertoriului de percepţii; ▪ educare şi reeducare inteligenţă motrică (prin includerea mai multor scări fixe în

parcursuri aplicative); ▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie; ▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare; ▪ educare şi reeducare proprioceptivă; ▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi coordonării fine; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă; ▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

articulare şi periarticulare; ▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative – târâre (scară fixă pe

orizontală) şi reeducarea acestora atunci când ele au fost parţial pierdute ca urmare a unor afecţiuni;

▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative – căţărare - şi reeducarea acestora atunci când ele au fost parţial pierdute ca urmare a unor afecţiuni;

▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment, pentru a localiza mai bine efectul la nivelul segmentului cu care se lucrează;

▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a nu-l suprasolicita;

▪ măsurarea şi evaluarea gradului de mobilitate la nivelul articulaţiilor; ▪ posturare; ▪ profilaxie (exerciţii pentru întărirea, consolidarea forţei specifice anumitor zone); ▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării; ▪ readaptare globală şi segmentară; ▪ refacerea capacităţii de efort; ▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat (ridicări succesive sau alternative

pe pingea); ▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic; ▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol; ▪ reabilitarea funcţiei motorii; ▪ stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale

(camera senzorială: fiecare şipcă a unei scări fixe poate fi vopsită în culori diferite şi/sau „învelită” în materiale de diferite consistenţe, solicitându-se copilului să apuce şi să urce numai pe anumite culori sau materiale);

▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate; oglinda îşi are importanţa sa dovedită în eficienţa aplicării unui program de

recuperare, dezvoltare, educare sau reeducare, fapt ce o face indispensabilă din orice cabinet de kinetoterapie. Poate avea rol în:

autoorganizarea spaţio-temporală; educarea şi reeducarea orientării în spaţiu;


31

corectarea mişcărilor; educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (rol auxiliar); educarea şi reeducarea schemei corporale; reeducarea reprezentării asupra mişcării; stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale

(camera senzorială); educarea repertoriului de percepţii;

Fig. nr.9 - Oglinzi de perete pentru cabinet sau sală fitness / recuperare

▪ banca de gimnastică este unul dintre obiectele care pot oferi o gamă largă de

posibilităţi de reabilitare şi recuperare funcţională a diferitelor structuri anatomice, poate constitui punct de sprijin sau reper în efectuarea unui vast complex de exerciţii de dezvoltarea şi educare a aptitudinilor psihomotrice, etc..

Fig. nr.10 - Bănci de gimnastică

Banca de gimnastică este un instrument de origine suedeză, confecţionat din

lemn stratificat. Pentru a preveni accidentările în timpul utilizării sale, banca este rotunjită la colţuri şi margini şi are picioare (de suport) prevăzute cu material antiderapant.

În kinetoterapie, este utilizată de regulă în reeducarea şi reabilitarea afecţiunilor coloanei vertebrale, reeducarea neuro-motorie a copiilor cu afecţiuni neurologice congenitale sau dobândite, afecţiuni reumatismale, în dezvoltarea forţei musculare sau pentru educarea şi reeducarea mobilităţii.

Banca de gimnastică poate avea rol în: ▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită

precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..); ▪ autoorganizarea spaţio-temporală şi orientare spaţio-corporală (mers pe banca

de gimnastică, cu sau fără rotaţii de 1800 sau 3600) ▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; ▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor; ▪ compensare; ▪ creşterea capacităţii de efort; ▪ consolidarea forţei, a rezistenţei; ▪ corectarea deficienţelor de postură generală; ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale;

32

▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretc.hing utilizând banca drept suport);

▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (exerciţii tip stretc.hing utilizând banca drept suport: culcat dorsal, cu mâinile apucate de deasupra capului, se execută ridicarea bazinului de pe bancă prin extensia coloanei; din culcat atârnat pe bancă aflată în sprijin oblic pe o scară fixă, etc..);

▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea a rezistenţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare; ▪ diminuarea obezităţii (scăderea greutăţii corporale ca urmare a exerciţiilor la, pe

şi cu banca de gimnastică); ▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii; ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui; ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; ▪ educarea şi reeducarea prehensiunii, a apucării cu degetele (exemplu târâre prin

tracţiuni pe bancă); ▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii; ▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu; ▪ educarea şi reeducarea mersului; ▪ educarea şi reeducarea motricităţii (utilizând banca drept obstacol peste care se

poate sări, pe care se poate merge sau alerga, cu care se pot executa diferite exerciţii de forţă şi coordonare);

▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare; ▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru

posturare; ▪ educarea repertoriului de percepţii; ▪ educarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză; ▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie; ▪ educare şi reeducare kinestezică; ▪ educarea şi reeducarea coordonării generale; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă; ▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

articulare şi periarticulare; ▪ formarea sau reeducarea deprinderii pe verticală; ▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază - săritură, ▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - escaladare, ▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - târâre ▪ limitarea amplitudinii de mişcare în primele faze ale unui traumatism (două bănci

prinse bine pot constitui o targă improvizată pentru transport subiect sau pentru a stabiliza starea acestuia);

▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment (exemplu: aşezarea tălpii unui membru inferior pe bancă atunci când se lucrează pentru corectarea scoliozei);

▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a nu-l suprasolicita (când un membru inferior afectat, nerefăcut complet, oboseşte în timpul programului de recuperare, se poate aşeza pe bancă şi se lucrează compensatoriu pentru alte grupe sau segmente);

▪ măsurare şi evaluare; ▪ posturare prin reeducarea reprezentării asupra mişcării;


33

▪ profilaxie (exerciţii corective pentru menţinerea tonusului musculaturii spatelui); ▪ readaptare globală şi segmentară; ▪ refacerea capacităţii de efort; ▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ rol auxiliar în cadrul anumitor parcursuri aplicative; ▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat; ▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic; ▪ reeducarea senzaţiei de alunecare (pe suprafaţa lucioasă a băncii, se adaugă

substanţe care măresc alunecarea şi se execută cu subiectul, ajutat şi asigurat de kinetoterapeut, alunecări – kinetoterapeutul poate împinge sau trage uşor subiectul);

▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură corectă prin autocontrol;

▪ reabilitarea funcţiei motorii; ▪ stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale; ▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

plăci de echilibru (de diferite forme, dimensiuni şi greutăţi) constituie mijloace

extrem de utile în educarea şi reeducarea echilibrului şi a stabilităţii, a mersului, în recuperarea funcţională a articulaţiilor membrelor inferioare, în efectuarea mişcărilor compensatorii.

Fig. nr.11 - Plăci de echilibru (tip Freeman)

Pot avea rol în: ▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită

precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..); ▪ autoorganizarea spaţio-temporală; ▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; ▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor; ▪ creşterea capacităţii de efort ▪ consolidarea forţei şi a rezistenţei generale şi specifice; ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; ▪ dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice; ▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică; ▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; ▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie; ▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu ▪ educarea şi reeducarea schemei corporale; ▪ educarea creativităţii (prin găsirea celor mai potrivite poziţii de menţinere a

echilibrului pe placă); ▪ efectuarea elongaţiilor la nivelul zonelor ligamentare ale articulaţiei gleznei; ▪ educarea repertoriului de percepţii; ▪ educare şi reeducare inteligenţă motrică;

34

▪ educare şi reeducare proprioceptivă (menţinerea echilibrului pe plăci cu diferite suprafeţe rugoase);

▪ educare şi reeducare kinestezică; ▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a coordonării fine; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;

Fig. nr.12 - Plăci de echilibru (Freeman - stânga, Castaing- centru şi Zador - dreapta)

▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

articulare şi periarticulare; ▪ formarea reprezentării asupra mişcării; ▪ învăţarea şi educarea amortizării prin flexia articulaţiilor membrelor inferioare; ▪ măsurare şi evaluare, posturare şi profilaxie; ▪ mobilizarea activă; ▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării ▪ readaptare globală şi segmentară; ▪ relaxare psihică şi fizică; ▪ refacerea capacităţii de efort; ▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor

exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ reabilitarea funcţiei motorii;

Fig. nr.13 - Placă oscilantă Dotte

▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic; ▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol; ▪ recreare şi dezvoltare personală; ▪ stimularea proceselor afective şi intelectuale la copii cu diferite cerinţe educative

speciale; ▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

discuri de echilibru (eng. balancefit discs). Sunt obiecte special concepute

pentru educare şi reeducare echilibru, stabilitate, control motor, orientare spaţială în condiţii speciale, coordonare motrică fină şi grosieră, dezvoltare forţă la nivelul articulaţiilor membrelor inferioare şi chiar şi stimularea sensibilităţii nervoase superficiale (datorită rugozităţilor de pe suprafaţa lor).

Nu vom insista aici în evidenţierea rolurilor, sugerându-vă să revedeţi rolurile expuse anterior la plăcile de echilibru.

Menţionăm doar faptul că utilizarea acestor instrumente poate solicita kinetoterapeutului cunoştinţe atât de specialitate, cât şi referitoare la măsurile de precauţie, de prevenire a accidentelor de lucru sau de protecţie.

Datorită caracteristicilor de fabricaţie aceste discuri sunt extrem de utile în reeducarea mersului, a echilibrului sau a propriocepţiei la nivelul membrului inferior. De asemenea, sunt extrem de uşor de folosit şi transportat (având caracteristici pneumatice).


35

Fig. nr.14 - Discuri de echilibru

minitrambulina reprezintă, de multe ori, un obiect extrem de util prin

multitudinea influenţelor pe care le poate exercita asupra structurilor psihice şi biologice ale persoanelor aflate în situaţii biologice speciale.

Poate avea rol în: ▪ învăţarea şi educarea ghemuirii cu amortizare pentru prevenirea posibilelor

accidentări la nivelul articulaţiilor mari ale membrelor inferioare; ▪ reeducarea ghemuirii cu amortizare necesară pentru a reeduca execuţia

anumitor mişcări (sărituri cu desprindere de pe ambele picioare sau de pe un singur picior);

Fig. nr.15 - Minitrambulină (simplă şi cu mâner)

▪ adaptare forţei la sarcina de executat (coordonarea forţei în funcţie de greutatea

de învins); ▪ autoorganizarea spaţio-temporală; ▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; ▪ creşterea capacităţii de efort şi de performanţă a sportivilor; ▪ consolidarea şi dezvoltarea forţei, a rezistenţei; ▪ diminuarea oboselii locale sau periferice prin modificarea tonusului general şi

local; ▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare; ▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică;

36

▪ diminuarea obezităţii (scăderea greutăţii corporale prin programe tip fitness executate la minitrambulină);

▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii şi educarea repertoriului de percepţii; ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul anumitor structuri anatomice; ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; diminuarea impotenţei

articulare posttraumatice ▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie, de repetiţie; ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; ▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii ▪ educarea şi reeducarea schemei corporale; ▪ educarea şi reeducarea mersului, ▪ educarea creativităţii şi inteligenţei motrice (diverse desprinderi cu mişcări variate

ale segmentelor în faza de zbor, cu întoarceri, ridicări de genunchi la piept, etc..); ▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare; ▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru

posturare; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă pentru ameliorarea posibilităţilor

funcţionale ale elementelor articulare, periarticulare şi musculare; ▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază – săritură, sau reeducarea

desprinderii pe verticală; ▪ formarea reprezentării asupra mişcării; ▪ creşterea amplitudinii de mişcare; ▪ măsurare şi evaluare ▪ posturare; ▪ relaxare psihică şi fizică; ▪ refacerea capacităţii de efort; ▪ rol auxiliar pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat (ridicări pe pingea din stând pe

minitrambulină); ▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic al

membrului inferior; ▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol; ▪ reabilitarea funcţiei motorii; ▪ recreare şi dezvoltare personală; ▪ stimularea activităţii afectiv-emoţionale şi intelectuale la copii cu diferite cerinţe

educative speciale; ▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

cilindrii (rulouri, role) şi semicilindri de diferite dimensiuni, greutăţi şi

consistenţe (burete, spumă, PVC, fibră sticlă etc..). Pot fi utilizaţi în diverse complexe de exerciţii destinate fie dezvoltării şi educării unor capacităţi, fie educării şi reeducării unor funcţii parţial diminuate, fie stimulării relaxării, a detensionării unor zone anatomice etc..

Rolele din spumă sub forma cilindrilor sunt des utilizate pentru exerciţii Pilates şi Bobath, exerciţii pentru abordarea afecţiunilor coloanei vertebrale, exerciţii de echilibru / stabilitate, exerciţii de rezistenţă, dar şi de tip stretc.hing. De asemenea, astfel de instrumente pot fi folosite şi pentru masaj şi relaxare.

În funcţie de duritatea şi dimensiunea unui cilindru, aceşti cilindri sau semicilindri pot fi utilizaţi la: ▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită

precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..); ▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;


37

▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor; ▪ compensare;

Fig. nr.16 - Cilindru si semicilindru pentru educare şi reeducare echilibru; pentru posturare sau

corectare; pentru mobilizare sau dezvoltare forţă specifică ▪ creşterea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de

recuperare ce implică utilizarea bazinelor cu apă; ▪ creşterea capacităţii de efort; ▪ consolidarea forţei, a rezistenţei; ▪ corectarea deficienţelor de postură generală; ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale; ▪ diminuarea oboselii locale sau periferice, prin exerciţii de stretc.hing cu accent pe

relaxarea anumitor zone tensionate; ▪ dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii; ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui (fig. nr.16) ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; ▪ educarea şi reeducarea prehensiunii; ▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (fig. nr. 17), a mersului;; ▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu, schemei corporale; ▪ educarea creativităţii (cilindri de diferite culori şi mărimi); ▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru

posturare (stând într-un picior pe un cilindru sau semicilindru - fig. nr. 18);

Fig. nr.17 Fig. nr.18

Semicilindru pentru educare şi reeducare echilibru; Utilizare semicilindru pentru mişcări compensatorii

38

▪ educare şi reeducare kinestezică (mers pe cilindri din burete sau spumă); ▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă ▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

articulare şi periarticulare; ▪ formarea reprezentării asupra mişcării; ▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - rulare ▪ mobilizarea activ-pasivă a unui membru (rularea unui cilindru cu braţul întins); ▪ posturare, readaptare globală şi segmentară; ▪ relaxare psihică şi fizică; ▪ rol auxiliar: de protecţie, sprijin pentru execuţia unor exerciţii fără/ cu alte obiecte; ▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat (rularea pe sol); ▪ reeducarea derulării tălpii pe sol în cazul afecţiunilor care au necesitat ulterior

reeducarea mersului; ▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol;, ▪ stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale

(cilindri de diferite culori sau consistenţe pentru camera de stimulare senzorială); ▪ stimularea sensibilităţii superficiale şi profunde (masaj cu rulouri din spumă);

Fig. nr.19 – Cilindru gonflabil cu rol auxiliar de sprijin Fig. nr.20 – Rulou pentru masaj

saltele de diferite forme, dimensiuni şi consistenţă: din burete, din plastic

umplute cu apă sau nisip, din material textil umplute cu apă sau nisip, cu husă simplă, fină sau cu husă care prezintă rugozităţi (cameră de stimulare senzorială).

Saltelele sunt folosite de regulă pentru efectuarea exerciţiilor de gimnastică, deoarece asigură un contact moale şi protecţie pentru articulaţii şi musculatură. Prezintă suprafeţe antiderapante, fiind indispensabilă unui cabinet de kinetoterapie deoarece asigură o distribuţie optimă a presiunii în timpul şedinţelor de tratament.

Fig. nr.21

Saltele de diferite dimensiuni, consistenţe, forme Fiind fabricată din diferite materiale, de regulă cu rol de amortizare a greutăţii,

salteaua are un rol important şi în termoizolare, asigurând totodată un contact moale şi confortabil, necesar efectuării programului de exerciţii destinate gimnasticii profilactice sau recuperatorii.


39

Saltelele, utilizate de regulă pentru exerciţii standard de gimnastică sau pentru poziţionări, pot fi folosite cu succes, atât pentru exerciţii fizice de dezvoltare fizică generală, de educarea a mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare – stretc.hing, cât şi pentru exerciţii orientate spre corectarea deficienţelor fizice funcţionale.

Permiţând efectuarea de exerciţii din diferite poziţii (aşezat, pe un genunchi, pe ambii genunchi, culcat/decubit dorsal, facial, lateral), salteaua este utilă în recuperarea şi reeducarea afecţiunilor coloanei vertebrale (spondiloză, discopatie, hernie de disc, scolioză, lordoză, cifoză, spondilita anchilozantă, lombalgii, sciatică etc..) sau a afecţiunilor membrelor inferioare (gonartroza, coxartroza, etc..).

Pot avea rol în: ▪ adaptare mobilităţii şi a forţei articulaţiilor membrelor inferioare la sarcina de

executat (în etapele iniţiale destinate reeducării mersului, stabilităţii) ▪ compensare ▪ creşterea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de

recuperare ce implică mediul acvatic (saltele gonflabile); ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale; ▪ diminuarea oboselii locale sau periferice, relaxare ▪ dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii (saltele de diferite mărimi, forme, texturi –

exemplu: camera de stimulare senzorială); ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui (utilizarea exerciţiilor de tip stretc.hing la saltea); ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; ▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii; ▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu; ▪ educarea şi reeducarea mersului; ▪ educarea repertoriului de percepţii; ▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie; ▪ educare şi reeducare kinestezică (exerciţii dinamice executate pe saltele de

diferite mărimi); ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă ▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

articulare şi periarticulare; ▪ formarea sau reeducarea desprinderii pe verticală; ▪ formarea reprezentării asupra mişcării; ▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază - săritură, ▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - târâre ▪ învăţarea ghemuirii cu amortizare pentru protecţia articulaţiilor membrelor

inferioare la aterizarea de la înălţimi diferite; ▪ posturare; ▪ rol auxiliar pentru sprijin, protecţie, asigurare, ajutor; ▪ readaptare globală şi segmentară; ▪ relaxare psihică şi fizică (suport pentru aplicarea masaj); ▪ reeducarea senzaţiei de alunecare (saltele gonflabile cu suprafeţe lucioase,

utilizate de regulă în spaţiile special amenajate pentru copii); ▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol; ▪ stimularea activităţii intelectuale şi senzoriale (camera senzorială); ▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde ▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul membrelor;

40

mese de diferite dimensiuni şi forme (masă de masaj, masă standard, masă

mică pentru sprijin picioare - lădiţă, masă de tracţiuni/elongaţii, masă-pat Bobath, masă pentru inversiune etc..).

Fig. nr.22

Mese de diferite tipuri

Pot fi utilizate în: ▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ rol auxiliar – sprijin pentru efectuarea manipulărilor (fig. nr.24 ); ▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol; ▪ reabilitarea funcţiei motorii; ▪ corectarea deficienţelor de postură generală; ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (în special, în corectarea scoliozei); ▪ diminuarea oboselii locale sau periferice, detensionare musculară (masa

elongaţii/tracţiuni); ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui (masă tracţiuni/elongaţii/ decompresie – fig. nr.23) ▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (aflate la nivelul coloanei,

umerilor, genunchilor, gleznelor etc..); ▪ evaluare somatofuncţională; ▪ educare şi reeducare kinestezică;

Fig. nr.23

Mese pentru elongaţii (tracţiuni)

▪ efectuarea de mobilizări ale segmentelor persoanei cu nevoi biologice speciale prin adoptarea unor poziţii care să faciliteze schemele de mişcare vizate (masă Bobath – fig. nr.24 );

▪ recuperarea afecţiunilor neurologice ce afectează sfera motricităţii (fig. nr.24 ); ▪ recuperarea şi reeducarea deficienţelor neuromotorii (fig. nr.24 );


41

Fig. nr.24

Mese Bobath ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă ▪ mobilizarea pasivă, pasiv-activă sau activă a unui membru; ▪ posturare; ▪ readaptare globală şi segmentară;

scaunul şi fotoliile de diferite tipuri, dimensiuni si forme (scaun simplu cu 4 sau

3 picioare cu sau fără spătar, scaun rotativ simplu sau computerizat, scaun balansoar, scaun şi fotoliu pentru masaj, fotolii speciale de stimulare senzorială, saci-fotoliu cu bile „bean bags” etc..).

Fig. nr.25

Scaune/ Fotolii pentru masaj


Scaun balansoar Scaune birou (simplu sau rotativ)

42

Fig. nr.27 Fig. nr.28 Fig. nr.29

Scaun rotativ computerizat „Bean bags” (saci cu bile) Scaun-fotoliu pentru stimulare pentru vestibulometrie pentru relaxare sau posturare senzorială şi posturare

Principalul lor al scaunelor sau fotoliilor este acela de sprijin pentru execuţia

numitor mişcări, pentru odihnă în pauzele dintre exerciţii sau sprijin pentru execuţia altor procedee de recuperare (masaj, mobilizări pasive, active sau pasiv active, stretc.hing etc..). Nu poate fi neglijat nici rolul important pe care scaunele îl au în efectuarea posturărilor în efectuarea exerciţiilor destinate corectării scoliozelor (scaunul poate fi utilizat astfel pentru reglarea axei bazinului în vederea execuţiei mişcărilor de corectare la nivelul centurii scapulare).

Scaunele sau fotoliile pot fi utilizate şi în: ▪ autoorganizarea spaţio-temporală (exerciţii din stând sau pe genunchi pe

suprafaţa de sprijin a scaunului, scaunele balansoar, scaunele rotative etc..); ▪ compensare (scolioze); ▪ consolidarea forţei (scaunele mai mici şi mai simple pot fi utilizate ca şi greutăţi

sau contragreutăţi); ▪ corectarea deficienţelor de postură generală; ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale; ▪ diminuarea oboselii locale sau periferice şi creşterea relaxării musculare

(scaunele automatizate de masaj, scaunul-fotoliu cu bile – „bean bag”); ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui (după exerciţii efectuate timp îndelungat în poziţia stând); ▪ educarea şi reeducarea prehensiunii (exerciţii de flexie şi extensie pe spătarele

diferitelor scaune cu mutarea uşoară a acestora în diverse locuri); ▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii; ▪ educarea şi reeducarea mersului; ▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă; ▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere

din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment; ▪ rol auxiliar: mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului

sănătos (exemplu coardă elastică utilizată la ridicarea gambei); ▪ relaxare psihică şi fizică (scaunele pentru masaj) ▪ rol auxiliar pentru ocolirea de obstacole (ca etapă în reeducarea mersului, a

echilibrului şi stabilităţii, a orientării în spaţiu); ▪ rol auxiliar pentru efectuarea de elongaţii/tracţiuni; ▪ stimularea senzorială (fotoliile colorate, cu forme de animale şi protejate de

materiale de diferite texturi);

roata de fitness / roata de recuperare Sunt două instrumente utilizate în kinetoterapie, în special, pentru dezvoltarea

forţei musculare la nivelul membrelor inferioare, pentru recuperarea afecţiunilor centurii scapulare şi mai ales a afecţiunilor umerilor.


43

Roata de fitness („gym roller” – fig. nr.30) este destinată în special dezvoltării forţei umerilor, a musculaturii superioare dorsale, laterale şi anterioare a trunchiului, a musculaturii abdomenului, însă în funcţie de priză şi de exerciţiile efectuate cu sau fără alte instrumente sau dispozitive fixe (scaun, scară fixă, bancă gimnastică), ea poate fi foarte bine adaptată şi pentru corectarea deviaţiilor de coloană (cifoză), pentru posturare, coordonare, pentru creşterea mobilităţii bazinului


Roată fitness Diferite tipuri de roţi pentru recuperare umăr, spate, centură scapulară

Roata pentru recuperare (fig.nr.31 şi nr.32) este un instrument/ dispozitiv destinat

creşterii amplitudinii de mişcare a articulaţiei umărului. Datorită posibilităţii de reglare a mânerului, care poate culisa pe tijele metalice din

interiorul acestuia, cercul permite creşterea mişcării în diametru pentru efectuarea cu amplitudine a circumducţiilor. De asemenea, roata poate fi prevăzută cu trepte diferite de opunere a rezistenţei împotriva direcţiei mişcării (educarea coordonării şi dezvoltarea forţei). Roata pentru recuperare poate fi utilizată atât în plan vertical (fig. nr.31, poziţia subiectului fiind fie stând lateral, fie aşezat–lateral pentru executanţi imobilizaţi în scaun cu rotile), cât şi în plan orizontal (fig. nr.32, poziţia executantului putând fii la fel, stând lateral sau aşezat lateral faţă de roată). Pentru creşterea eficienţei şi un lucru biomecanic eficient şi complet, acest instrument permite rotaţii în ambele sensuri (de la dreapta la stânga şi invers, de la stânga la dreapta).

a) b) c)

44

d) e) f)

Fig.nr.32 (a,b,c,d,e,f) – Utilizarea roţii de recuperare în plan orizontal

Roţile (fitness, recuperare) pot fi utilizate în special, în:

▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită precizie, coordonarea forţei în funcţie de rezistenţa de învins, etc..);

▪ autoorganizarea spaţio-temporală; ▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; ▪ creşterea capacităţii de efort specific şi nespecific la nivelul sportivilor; ▪ compensare; ▪ consolidarea forţei, a rezistenţei ▪ corectarea deficienţelor de postură generală; ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (cifoze, scolioze); ▪ corectarea asimetriilor musculare ▪ dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice; ▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare; ▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică; ▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii proprioceptive; ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul centurii scapulare şi a coloanei

vertebrale cervicale; ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice, în special la nivelul umărului; ▪ educarea vitezei de execuţie; ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; ▪ educarea şi reeducarea prehensiunii; ▪ educarea şi reeducarea schemei corporale; ▪ educarea creativităţii (roata de fitness); ▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare sau a exerciţiilor de stretc.hing

specific zonei membrelor superioare şi părţii superioare a trunchiului, prin efectuarea anumitor prize cu mâinile, poziţionări şi întinderi de musculatură specifică;

▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru corectare şi creştere tonus muscular local;

▪ educarea repertoriului de percepţii ▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie ▪ evaluare funcţională; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă ▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

articulare şi periarticulare; ▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos; ▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării; ▪ readaptare globală şi segmentară;


45

▪ relaxare psihică şi fizică, refacerea capacităţii de efort; ▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic; ▪ stimularea activităţii intelectuale - adaptarea unor roţi de recuperare pentru copii

cu diferite cerinţe educative speciale prin adăugarea unor cadrane numerotate sau colorate şi solicitarea către copii de a opri din mişcare roata

▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (utilizând o roată de fitness mai mică pentru masaj);

▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul trenului superior; cercul de gimnastică şi cercul pentru fitness şi masaj sunt două obiecte/

instrumente ce pot îndeplini diferite roluri, în funcţie de modalitatea de amplasare şi execuţie a exerciţiului, în funcţie de priza efectuată cu mâinile sau de segmentul anatomic care intră direct în contact (mână, antebraţ, braţ, gât, trunchi, coapsa, gambă, gleznă) şi chiar şi în funcţie de amplasarea lor în cadrul unor instalaţii (atunci când sunt utilizate împreună cu alte obiecte sau dispozitive, gen: coardă sau bandă elastică, spalier, masă)

Fig.nr.33 – Cerc pentru fitness şi masaj Fig.nr.34 – Cerc de gimnastică

Pot fi utilizate în: ▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită

coordonarea generală a segmentelor anatomice); ▪ autoorganizarea spaţio-temporală; ▪ consolidarea rezistenţei generale şi specifice; ▪ corectarea deficienţelor de postură generală; ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (scolioze în C); ▪ corectarea asimetriilor musculare; ▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică; ▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii proprioceptive; ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale; ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice, în special la nivelul umărului; ▪ educarea vitezei de execuţie şi de repetiţie; ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; ▪ educarea şi reeducarea prehensiunii; ▪ educarea şi reeducarea schemei corporale; ▪ educarea creativităţii şi a inteligenţei motrice (se solicită subiectului, fără a i se da

indicaţii, să utilizeze cercul de gimnastică în diverse exerciţii); ▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare sau a exerciţiilor de stretc.hing

specific zonei membrelor superioare şi părţii superioare a trunchiului, prin efectuarea anumitor prize cu mâinile, poziţionări şi întinderi de musculatură specifică;

▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru creştere tonus muscular local;

46

▪ educarea echilibrului dinamic instabil (rotaţii ale cercului de gimnastică în jurul trunchiului sau gâtului);

▪ educarea repertoriului de percepţii (cercul de fitness şi masaj); ▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie, a ambidextriei (rularea pe sol

a cercului cu anumite viteze în cadrul parcursurilor aplicative, unilateral sau utilizând alternativ ambele mâini);

▪ evaluare funcţională; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă; ▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

articulare şi periarticulare; ▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos; ▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării; ▪ readaptare globală şi segmentară; ▪ relaxare psihică şi fizică, refacerea capacităţii de efort; ▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic; ▪ stimularea activităţii intelectuale la copii cu cerinţe educative speciale; ▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (utilizând o cercul de

fitness şi masaj, fig. nr.33); ▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul trenului superior;

flexoare – extensoare palmare / cleştele flexibil / inel flexibil – sunt

instrumente destinate exclusiv utilizării lor la nivelul articulaţiilor şi musculaturii mâinii. Totuşi, prin execuţia flexiilor şi extensiilor repetate, este influenţată şi musculatura antebraţului şi braţului.

Fig.nr.34 – Flexor palmar Fig.nr.35 – Inel flexibil

Fig.nr.36 – Flexor şi extensor palmar Fig.nr.37 – Variante de cleşte flexibil Rolul principal al acestor instrumente: ▪ facilitare neuromusculară proprioceptivă; ▪ reeducarea mobilităţii articulare la nivelul articulaţiilor mâinii; ▪ consolidarea şi dezvoltarea forţei şi rezistenţei locale; ▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită

precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..); ▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (efect antistres);


47

▪ diminuarea redorii articulare; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; ▪ educarea şi reeducarea prehensiunii; ▪ educarea şi reeducarea schemei corporale; ▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (fig.nr.36) ▪ evaluarea funcţională; ▪ profilaxie; ▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării; ▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul membrului superior, în

perioadele de covalescenţă, după imobilizări (faşe, ghips, atele etc..);

materiale textile: (prosop, huse de diferite texturi, eşarfă) sunt utilizate fie direct, ca şi obiecte cu scop bine precizat, fie indirect (elemente ajutătoare, facilitatoare pentru realizarea unor mişcări). În această categorie de obiecte pot fi introduse multe materiale textile (calitate şi rolul lor fiind dependente de compoziţia acestora), noi accentuând aici:

» eşarfa („bucată de pânză de formă triunghiulară utilizată în imobilizarea temporară, în flexie , a unui membru”32). Conform specialiştilor din domeniul recuperării, eşarfa permite, în regim de urgenţă, susţinerea în flexie a unui membru traumatizat pentru a atenua durerea, pentru a evita agravarea deplasării unor capete articulare sau, după tratament, pentru a susţine acest membru şi pentru a-l proteja.

» fularul (utilizat fie în loc de eşarfă, când aceasta lipseşte, pentru imobilizarea temporară, fie pentru posturare, atunci când este apucat cu ambele mâini urmărindu-se alinierea segmentelor pentru corectarea poziţiei centurii scapulare în cazul exerciţiilor destinate corectării cifozei, cifolordozei, scoliozei. De asemenea, făcut sul, poate fi utilizat ca pernă pe o banchetă, ca mijloc de posturare a coloanei vertebrale cervicale sau lombare, ca sprijin pentru susţinerea la un nivel mai ridicat a unui membru inferior comparativ cu celalalt în anumite exerciţii, etc..);

» prosopul, în funcţie de lungimea, grosimea şi textura fibrelor poate fi utilizat ca:

- mijloc de posturare (vezi exemplul de la fular) sau imobilizare; - mijloc de susţinere a capului, coloanei sau membrelor inferioare sau

superioare într-o anumită poziţie; - mijloc igienic şi relaxator (rol auxiliar în masaj); - mijloc de menţinere ridicată a temperaturii locale (masaj); - mijloc de menţinere scăzută sau de scădere a temperaturii în situaţii

care solicită primul ajutor (udat cu apă rece sau susţinând gheaţă, poate fi utilizat ca şi compresă rece);

- mijloc de dezvoltare a forţei la nivelul tălpii, în cazul corectării piciorului plat (prin apucarea acestuia prin flexia degetele cu ridicarea bolţii plantare şi încercarea de a strânge sub boltă prosopul);

- mijloc de masaj etc.. » elementele speciale de îmbrăcăminte (veste speciale de care se

ataşează diferite greutăţi sau care sunt folosite pentru imobilizarea unui membru superior sănătos, „obligând” astfel subiectul să lucreze cu membrul afectat);

» husele (fie cu rol de protecţie sau rol igienic pentru banchete sau mesele de kinetoterapie, fie cu rol de stimulare senzorial-tactilă, auditivă şi vizuală în cadrul camerelor de stimulare senzorială).

32 Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a, Editura SemnE, Bucureşti, p.298;

48

» frânghia, funia (utilizată în creşterea forţei musculare, în educare şi reeducare orientare în spaţiu şi echilibru dinamic spaţial – când subiectul stă suspendat, în posturare sau scripetoterapie etc.. De asemenea, poate fi utilizată cu rezultate foarte bune şi pentru reeducarea prehensiunii, pentru stimulare tactilă şi proprioceptivă);

» echipamentul de protecţia muncii (obligatoriu pentru un igiena şi protecţia unui kinetoterapeut dar şi pentru igiena persoanei implicate în recuperare).

coarda elastică, bandă elastică, extensor, cordon elastic.

Prin construcţia lor, obiectele şi instrumentele elastice, despre care discutăm aici, au diferite culori, de regulă pentru a indica gradul de rezistenţă al materialului din care sunt făcute (foarte uşor, uşor, mediu, tare, foarte tare) şi astfel, pentru a propune utilizatorului o solicitare diferită în timpul mişcărilor.

Rezistenţa pe care o coardă/ bandă elastică o opune poate fi crescută sau diminuată prin scurtarea sau mărirea lungimii benzii atunci când este utilizată (priza sau distanţa prizei faţă de punctul fix).

Obiectele sau instrumentele elastice au avantajul că: - sunt uşor de depozitat necesitând puţin spaţiu într-un cabinet de kinetoterapie; - solicită puţine resurse financiare (cost scăzut); - oferă posibilitatea conceperii unui număr foarte mare de exerciţii.

Fig.nr.38 – Corzi / Cordoane elastice de diferite culori (grade de rezistenţă)

Fig.nr.39 – Benzi elastice de diferite culori şi forme

Fig.nr.40 – Extensoare de diferite forme


49

Aceste instrumente, construite pentru activităţi de tip fitness pot fi utilizate, în funcţie de priză, astfel:

ambele capete ale obiectelor sunt apucate de către utilizator; un capăt al obiectului elastic se fixează pe un suport stabil, iar celălalt capăt se

apucă sau se leagă de/pe membrul afectat sau de membrul care execută mişcarea (talpă, gleznă, gambă, genunchi, coapsă, zonă lombară, trunchi, gât, cot, braţ, antebraţ, subaxilar etc.. );

ambele capete sunt fixate pe suporturi stabile/ instabile, iar subiectul foloseşte mijlocul corzii/ benzii elastice.

Fig.nr.41 – Variante de exerciţii efectuate cu banda/coarda elastică

Acestea pot avea rol în:

▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins);

▪ autoorganizarea spaţio-temporală (utilizarea unei benzi elastice înaintea unei oglinzi);

▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; ▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor (readaptare sau dezvoltare

pentru atingerea formei sportive); ▪ compensare; ▪ consolidarea şi/sau dezvoltarea forţei şi rezistenţei; ▪ corectarea deficienţelor de postură generală; ▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale; ▪ creşterea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; ▪ creşterea capacităţii de efort;

Fig.nr.42 – Variante de exerciţii efectuate cu banda/coarda elastică

▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui; ▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare;

50

▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii şi educarea repertoriului de percepţii; ▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretc.hing cu banda,

coarda sau extensorul); ▪ diminuarea obezităţii (datorită atractivităţii exerciţiilor, intensitatea şi volumul de

lucru pot fi destul de ridicate de lucru, fapt ce poate duce în timp la scăderea greutăţii corporale);

▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; ▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică; ▪ educarea vitezei de execuţie; ▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (corzile elastice pot fi utilizate

pentru a postura sau echilibra corpul într-o poziţie stabilă); ▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu; ▪ educarea şi reeducarea schemei corporale şi a reprezentării asupra mişcării; ▪ educarea şi reeducarea mersului (indirect prin creşterea forţei anumitor grupe

musculare şi creşterea mobilităţii articulare); ▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (aflate la nivelul coloanei,

umerilor, genunchilor, gleznelor etc..); ▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru

posturare (exemplul cu benzi sau corzi elastice prinse de mingea de fitness, de aparate de fitness sau de stâlpi);

▪ elongaţii/ tracţiuni; ▪ evaluare funcţională; ▪ educare şi reeducare proprioceptivă; ▪ educare şi reeducare kinestezică; ▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă; ▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

articulare şi periarticulare; ▪ formarea sau reeducarea desprinderii pe verticală (sărituri peste corzi elastice); ▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază – săritură; ▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere

din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment astfel încât solicitarea să fie suportată doar de alte grupe musculare;

▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a nu-l suprasolicita;

▪ mobilizarea pasivă a unui membru; ▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos

(exemplu coardă elastică utilizată la ridicarea gambei); ▪ posturare; ▪ readaptare globală şi segmentară; ▪ relaxare psihică şi fizică (exerciţii tip fitness); ▪ recuperarea articulaţiei genunchiului, a articulaţiei coxofemurale, a articulaţiilor

umărului şi a pumnului, după afecţiuni sau intervenţii chirurgicale; ▪ recuperarea funcţională la nivelul unui muşchi sau lanţ muscular; refacerea

capacităţii de efort; ▪ rol auxiliar în efectuarea unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ reeducarea senzaţiei de alunecare – suprafeţe lucioase ▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol; ▪ reabilitarea funcţiei motorii;


51

▪ educarea experienţelor tactile şi vizuale la copii cu diferite cerinţe educative speciale (camera senzorială);

▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate etc.. faşa sau bandajul elastic / orteza elastică (genunchiera, glezniera, cotiera,

centura lombară, ortezele elastice pentru umăr, faşele speciale pentru încheietura mâinii etc..).

Toate aceste obiecte pot fi de diferite dimensiuni şi grosimi, deţin rezistenţă la întindere mai mare sau mai mică.

Atât faşele elastice, cât şi ortezele elastice pot prezenta grade diverse de elasticitate, pot sau nu să restricţioneze mişcarea anumitor zone anatomice, pot ajuta la suportul articulaţiilor inflamate şi grăbesc vindecarea în zonele unde sunt utilizate.

Pentru fixare deţin benzi adiţionale, mărind astfel stabilitatea structurilor anatomice interesate şi, datorită, includerii unor bucăţi de burete special sau silicon (ortezele elastice), au rol în protecţia articulaţiilor la şocuri, lovituri, efort muscular excesiv, asigurând compresie locală, susţinere, limitare controlată etc..

Datorită tehnologiei existente astăzi, atât faşele elastice, cât şi ortezele sunt prevăzute cu pori speciali care permit pielii să respire.

Fig.nr.43 – Variante de faşe şi bandaje elastice

Conform datelor existente în literatura de specialitate, calitatea materialului din

care sunt confecţionate aceste faşe sau orteze elastice influenţează perioada şi eficienţa programului kinetoterapeutic, prin avantaje superioare pe care le oferă în recuperarea afecţiunilor/ traumatismelor sau în ajutorul oferit în execuţia anumitor mişcări. Datorită calităţii superioare, unele faşe/ orteze:

- asigură un suport mai bun în jurul articulaţiei, mărind astfel stabilitatea zonei respective (a ligamentelor, oaselor);

- articulaţia asigurată prin faşă respectivă este doar parţial imobilizată, astfel încât funcţionalitatea biomecanică a zonei să fie una optimă;

- oferă protecţie superioară a tendoanelor la solicitări datorită unor ranforsări speciale cu alte substanţe sau materiale (fibre sintetice, silicon);

52

- prezintă o retenţie superioară de căldură (căldura permite creşterea fluxului sanguin în zona lezată şi astfel grăbeşte recuperarea);

Bineînţeles că faşele sau ortezele elastice se folosesc în intervenţia kinetoterapeutică numai dacă avantajele sunt mai mari pentru recuperarea afecţiunii sau traumatismului respectiv sau dacă etapa în care se află recuperarea impune prezenţa lor.

Obiectivul oricărui program de exerciţii kinetoterapeutice este de a facilita şi grăbi execuţia lor prin mişcări naturale, fără ca structurile anatomice interesate să fie susţinute artificial prin existenţa unor astfel de obiecte.

Fig.nr.44 – Orteze elastice cu rol în susţinere/ suport

În categoria faşelor, bandajelor şi ortezelor elastice includem şi:

» genunchiera. Este delimitată, în literatura din domeniul terapiilor de recuperare, ca fiind o orteză destinată menţinerii în poziţie normală a articulaţiei genunchiului, în situaţii impuse de o traumă mecanică la nivelul acesteia. Enciclopedia EFS (2002) prezintă şi aspectul profilactic al genunchierei, delimitând-o a fi o apărătoare pentru genunchi, confecţionată din ţesătură elastică, cu scop de protejare a articulaţiei;

» glezniera – „şosetă elastică fără vârf şi călcâi, întrebuinţată în scopul protejării gleznei, utilizată cu precădere în cazul gleznelor la care s-au produs traumatisme”33;

» cotiera este un „bandaj elastic folosit pentru protejarea articulaţiei cotului […], mai ales după traumatisme şi în perioade de mare solicitare a acestei articulaţii”34.

Rolul principal al acestor instrumente:

▪ creşterea temporară a performanţei motrice pe durata unui traumatism; ▪ corecţia mişcărilor; ▪ reducerea senzaţiilor dureroase şi diminuarea crispării mişcărilor efectuate în

perioada recuperării (mai ales în primele zile-săptămâni); ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul unor segmente anatomice implicate în

efectuarea locomoţiei sau a activităţilor motrice specifice; ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; ▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii; ▪ educarea şi reeducarea schemei corporale (fixarea sau menţinerea unor

articulaţii şi oase în poziţii corecte atunci când se reiau activităţile motrice); ▪ educarea şi reeducarea mersului; ▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

articulare şi periarticulare; 33 M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.186; 34 Idem 32, p.122;


53

▪ facilitarea efectuării anumitor deprinderi motrice utilitar aplicative - escaladare, căţărare;

▪ limitarea amplitudinii de mişcare, în primele faze ale unui traumatism; ▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere

din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment; ▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a

nu-l suprasolicita; ▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos; ▪ posturare, profilaxie şi protecţie; ▪ readaptare globală şi segmentară; ▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;

cadrele pentru mers / bastonul ortopedic / rolatorul pentru mers (cadrul cu

roţi pentru mers) – instrumente şi dispozitive construite în scop medical, ortopedic de recuperare, pentru reeducarea mersului, a echilibrului şi stabilităţii. Pot fi utilizate de către kinetoterapeut: ▪ ca instrumente sau dispozitive pentru reeducarea mersului la:

- persoane cu musculatura atrofiată; - persoane cu grad diminuat de mobilitate articulară; - persoane cu indici scăzuţi de forţă musculară;

▪ ca elemente ajutătoare în execuţia unor structuri de exerciţii ce presupun stabilitate în ortostatism (exemplu: subiect temporar aflat în scaun cu rotile, implicat în proces de reabilitare a funcţiei motrice, în special a locomoţiei, vine la şedinţa de kinetoterapie, iar specialistul concepe anumite exerciţii care pot fi efectuate de către subiect însă numai cu ajutor parţial, în ortostatism. Existenţa unui astfel de cadru ortopedic facilitează derularea programului de recuperare);

▪ ca mijloace de posturare şi limitare (subiectul îşi fixează un segment pe acest cadru, pentru a limita sau diminua implicarea acestui segment în mişcare, mişcare care se doreşte a fi efectuată cu lucru mecanic susţinut de către un alt segment interesat);

Fig.nr.45 – Cadru ortopedic pentru mers Fig.nr.46 – Baston ortopedic

▪ ca mijloace de sprijin pentru exerciţii timp stretching, pentru mobilizări; ▪ ca părţi componente ale unor instalaţii simple, destinate creşterii forţei şi

stabilităţii pentru reeducarea mersului (scară fixă, bandă elastică, cadru ortopedic sau rolator ortopedic); Bastonul ortopedic cu 4 puncte de sprijin (fig. nr.46) poate fi utilizat în etapele

iniţiale sau intermediare ale unei intervenţii kinetoterapeutice destinate reeducării mersului şi echilibrului dinamic. Ca facilităţi, oferă persoanei cu nevoi biologice speciale posibilitatea reglării înălţimii, putându-se folosi cu orice mână şi mărind siguranţa la deplasările pe scări.

54

Rolatorul pentru mers (fig. nr.47) prezintă conform fişei tehnice două roţi montate în interiorul cadrului, roţi ce pot fi blocate prin manete speciale. Poate prezenta şi o minibanchetă ataşabilă destinată pauzelor pentru odihnă din timpul şedinţelor de recuperare (minibancheta se poate demonta reducând greutatea dispozitivului)

Fig.nr.47 – Variante de rolator pentru mers

materiale din cauciuc. În această categorie, am introdus alte 4 tipuri de obiecte,

din cauciuc, ţinând cont de faptul că puteam introduce aici şi inelele de cauciuc (inelele flexibile), benzile şi corzile elastice, rulourile de masaj, cilindri / rulourile fitness, discurile de echilibru (balancefit), saltelele de fitness (folii neopren) etc.. Cum pe ultimele le-am abordat la începutul acestui subcapitol, pentru a nu ne repeta, vom prezenta doar următoarele 4 obiecte pe care un kinetoterapeut le poate utiliza în vederea atingerii obiectivelor profesiei sale:

a) cauciuc poros (cunoscut mai bine sub numele de „burete”) este un obiect spongios, uşor, cu diverse întrebuinţări în kinetoterapie. El poate fi folosit sub forma: - buretelui de protecţie (saltele, interiorul huselor pentru protecţia banchetelor,

burete de aderenţă pentru aparate fitness, burete protector pentru amenajarea anumitor spaţii);

- buretelui de posturare (www.help-devices.ro, fig.nr.48); - buretelui de masaj; - spumă-burete pentru flotabilitate – utilizat în activităţile ce implică jogging

(aquajogging) sau gimnastică de recuperare în apă (aquagym);

Fig.nr.48 – Tipuri de burete pentru posturare (diferite forme)

b) baloanele - de diferite forme, dimensiuni, culori sau consistenţe; c) mingea Koosh – obiect confecţionat din aproape 2000 de filamente de cauciuc

natural prinse de o bilă mică şi fină de cauciuc (fig. nr.49, inventator Scott Stillinger, 1986).

d) mingi de mână („freeballs Hand” – fig.nr.50), de diferite dimensiuni, culori şi densităţi.


55

Fig.nr.49 – Koosh Ball (minge cu filamente de cauciuc) Fig.nr.50 – „freeballs Hand”

Aceste obiecte din cauciuc pot fi utilizate cu eficienţă crescută în:

▪ adaptare forţei la sarcina de executat (exemplu: folosirea mingilor de mână pentru coordonare fină la nivelul degetelor);

▪ creşterea capacităţii vitale (umflatul baloanelor); ▪ diminuarea oboselii prin inducerea relaxării sau distragerea atenţiei (mingile de

mână sau cele Koosh utilizate cu scop antistres); ▪ dezvoltarea forţei şi a rezistenţei specifice la nivelul articulaţiilor degetelor; ▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii; ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui (bureţii de posturare); ▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; ▪ educarea şi reeducarea prehensiunii; ▪ educarea şi reeducarea preciziei (manevrarea mingilor mici de mână din cauciuc

în anumite direcţii cu anumite viteze); ▪ educarea şi reeducarea schemei corporale; ▪ educarea şi reeducarea abilităţilor motorii (există astăzi centre de recuperare

neuromotorie care aplică, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, jocuri de mişcare, de atenţie, de coordonare, etc.., cu ajutorul mingilor Koosk şi a rachetelor de tenis sau paletelor de tenis de masă);

▪ educarea creativităţii şi a inteligenţei motrice; ▪ educarea repertoriului de percepţii ▪ evaluare funcţională în anumite etape destinate testării nivelului de prehensiune

sau mobilitate articulară la nivelul degetelor; ▪ educare şi reeducare proprioceptivă (manevrarea de mingi mici de cauciuc - tip

„antistres” sau Koosh); ▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine ▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere; ▪ posturare şi protecţie (buretele de posturare); ▪ relaxare psihică şi fizică; ▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate

(buretele de posturare); ▪ reabilitarea funcţiei motorii; ▪ stimularea activităţii intelectuale şi a sensibilităţii tactile şi vizuale (utilizarea

mingiilor Koosh şi a baloanelor, toate divers colorate la copii cu diferite cerinţe educative speciale în camera de stimulare senzorială);

▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (masaj); ▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul articulaţiilor mâinii etc..

56

materiale didactice (cărţi, atlas, tratate, dvd 3D, planşe, manechin articulat, machetă – model funcţional al unor articulaţii, machetă coloană vertebrală, mulaje). Am introdus şi această categorie considerând-o utilă în înţelegerea şi eficientizarea profesiei de kinetoterapeut.

Chiar dacă nu intervin direct în procesele de recuperare, educare, reeducare, dezvoltare, adaptare etc.., materialele didactice pe care ar trebui să le deţină orice kinetoterapeut, într-un cabinet sau clinică de recuperare, au o importanţă deosebită.

Pe lângă faptul că permite permanent un „upgrade” informaţional al kinetoterapeutului (existând destul de des situaţii când informaţia în anumite detalii tehnice se mai uită sau specialistul nu a reuşit să devină sigur pe anumite detalii, neavând situaţii prea multe de un anumit tip care să-l „oblige” să utilizeze informaţie specifică), materialele didactice pot „ajuta” la creşterea implicării active a persoanei cu nevoi biologice speciale în propria recuperare:

» prin conştientizarea corectă a simptomelor unei afecţiuni; » prin conştientizarea construcţiei şi a biomecanicii unei articulaţii; » prin argumentarea cu ajutorul imaginilor, planşelor sau modelelor – machetă

funcţionale ale unor articulaţii a realizării unor mişcări specifice, necesare recuperării funcţionale;

» prin stimularea reeducării schemei corporale; » prin informaţia exactă şi ştiinţifică despre execuţia corectă a unei mişcări şi

beneficiile acestei execuţii corecte etc..

Fig.nr.51 – Imagini de pe un DVD cu anatomie 3D

Fig.nr.52 – Mulaj (machetă) Fig.nr.53 – Carte/Atlas Anatomie Fig.nr.54 – Planşă anatomie pietrele / rocile (de diferite dimensiuni, consistenţe şi greutăţi) sunt utilizate,

cu precădere, de către kinetoterapeut în 5 situaţii specifice intervenţiei kinetoterapeutice:


57

▪ pentru stimulare proprioceptivă, prehensiune (exemplu: apucarea, manevrarea rocilor vulcanice sau a pietrelor de diferite mărimi, forme, cu diferite densităţi ale rugozităţilor etc. pentru stimularea sensibilităţii propriocepţiei);

▪ pentru evaluarea sensibilităţii (tactile şi proprioceptive); ▪ pentru stimulare senzorială în cadrul camerelor de stimulare specifice:

- stimulare tactilă prin atingere, - stimulare proprioceptivă prin apucare, manevrare, - stimulare vizuală - utilizarea pietrelor de diferite mărimi, forme, culori; - stimulare auditivă prin utilizarea pietrelor pe diferite suprafeţe (sticlă, tablă,

plastic, ciocniri între de diverse pietre); - stimulare olfactivă (roci parfumate);

▪ pentru relaxare, încărcare energetică şi aplicarea termoterapiei (masaj cu pietre calde bazat pe practici tradiţionale chineze);

▪ pentru dezvoltare forţă (introduse în săculeţe ele pot deveni contragreutăţi sau rezistenţe de învins)

Fig.nr.55 – Pietre vulcanice pentru masaj şi termoterapie

Fig.nr.56 – Pietre luminoase Fig.nr.57 – Pietre vulcanice Fig.nr.58 – Roci minerale (stimulare vizuală) (stimulare tactilă, proprioceptivă) (stimulare tactilă şi vizuală)

Utilitatea pietrelor poate fi determinată şi prin rolurile pe care acestea le pot

deţine în: ▪ stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale

(camera senzorială) ▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (pietre sau roci de

diferite tipuri); ▪ masarea anumitor zone musculare; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă; ▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice; ▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie, de repetiţie (mutarea rapidă a unei

grămezi de pietre uşoare dintr-un loc în altul, sau introducerea lor pe rând, contracronometru în anumite recipiente);

▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine (aruncarea unor pietre minerale de diferite forme şi mărimi la ţintă fixă – într-un coş aflat la o anumită distanţă; se poate executa şi contracronometru);

▪ educarea şi reeducarea prehensiunii;

58

▪ educarea şi reeducarea preciziei, a coordonării oculo-motorie (aruncarea pietrelor colorate în diverse locuri, la puncte fixe);

▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (mers pe pietre de diferite forme şi dimensiuni);

▪ educarea şi reeducarea mersului; ▪ educarea creativităţii şi inteligenţei motrice (suprapuneri de pietre, construcţii din

pietricele de diferite forme şi mărimi); ▪ relaxare psihică şi fizică (utilizarea rocilor de un anumit tip pentru masaj); ▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui (punerea unor pietre clade sau uşor fierbinţi pe anumite zone ale spatelui);

▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere; ▪ educare şi reeducare proprioceptivă (manevrarea de pietricele de diferite forme,

consistenţe şi mărimi); ▪ educarea repertoriului de senzaţii şi percepţii (mers desculţ pe diferite tipuri de

roci şi pietre); ▪ evaluare sensibilitate; ▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (în cazul unei persoane care

încearcă să-şi educe sau reeduce echilibrul la minitrambulină şi se „crispează”, implicând solicitare nervoasă şi concentrare psihică mai mult decât este nevoie. Se aruncă către persoana în cauză diferite pietre în diferite direcţii şi se solicită prinderea ei fără a cădea de pe trambulină) etc..;

▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate; ▪ rol auxiliar pentru ocolirea de obstacole;

nisipul. Recipientele sau sectoarele amenajate cu nisip pot fi cu succes utilizate

şi de către kinetoterapeut în vederea realizării obiectivelor programelor sale de recuperare, reeducare sau dezvoltare, tonifiere, menţinere, evaluare etc..

Nisipul, în funcţie de granulaţia sa, poate fi util în: ▪ stimularea sensibilităţii tactile şi proprioceptive la nivelul tălpilor picioarelor sau a

mâinilor (mers prin nisip, apucarea unei cantităţi de nisip prin prehensiune); ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă; ▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice la nivelul articulaţiilor gleznei, genunchilor

sau coxofemurale în programe de recuperare funcţională a acestor articulaţii după afecţiuni şi traumatisme;

▪ creşterea mobilităţii articulare; ▪ creşterea rezistenţei musculare specifice şi dezvoltarea masei musculare în

cazul sportivilor de performanţă aflaţi în covalescenţă (alergări sau sărituri prin nisip pe plajă sau în sectoare cu nisip din cadrul bazelor de atletism);

Fig.nr.59 – Lăzi cu nisip Fig.nr.60 – Jogging pe nisip pentru stimulare şi dezvoltare psihomotrică a copiilor


59

▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie, şi dezvoltarea forţei în regim de viteză (sărituri în nisip);

▪ educarea şi reeducarea prehensiunii, a preciziei, a coordonării oculo-motorie (mişcări de flexie-extensie a degetelor prin nisip);

▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (mers prin nisip, sărituri pe ambele picioare în nisip sau pe un picior, sărituri peste coardă elastică în nisip);

▪ educarea şi reeducarea mersului; ▪ educarea creativităţii şi inteligenţei motrice, dezvoltare personală psihomotrică (la

copii cu cerinţe educative speciale sau la copii normali, prin construcţii în nisip); ▪ relaxare psihică şi fizică prin descărcarea tensiunii acumulate la nivelul unor

segmente anatomice (utilizarea săculeţelor cu nisip cald pe diferite zone tensionate);

▪ educare şi reeducare proprioceptivă; ▪ educarea repertoriului de senzaţii şi percepţii (mers desculţ pe diferite tipuri de

roci şi pietre); ▪ evaluarea nivelului de sensibilitate tactilă şi proprioceptivă; ▪ rol auxiliar: suprafaţă de lucru pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau

aparate; ▪ rol auxiliar de greutate, în cadrul săculeţelor cu nisip pentru scripetoterapie;

creioane, pixuri, pensoane, pene, plastilina, jetoane, cărţi de joc, bile mici

de sticlă, beţişoare plastic, (dimensiuni şi forme diferite, viu colorate). Toate sunt obiecte, instrumente ce sunt utilizate extrem de mult şi cu eficienţă

dovedită de către specialistul în terapie ocupaţională. Acest aspect nu limitează cu nimic rolul pe care kinetaterapeutul îl poate avea în atingerea obiectivelor sale prin utilizarea obiectelor amintite anterior.

Diferenţa între un kinetoterapeut şi un terapeut ocupaţional în ceea ce priveşte utilizarea creioanelor, pixurilor, pensoanelor, plastilinei şi a altor obiecte de acest gen este dată de modalitatea de folosire, de obiectivul care se urmăreşte, de dozare şi de mişcările solicitate persoanei implicate în procesul terapeutic.

Fig.nr.61 – Beţişoare colorate Fig.nr.62 – Pensoane Fig.nr.63 – Plastilină

Tot aici putem aminti şi despre mărgele sau biluţele de sticlă viu colorate,

inele de plastic.

Fig.nr.64 – Bile sticlă Fig.nr.65 – Inele tactile Fig.nr.66– Mărgele plastic

60

Toate obiectele prezentate anterior pot fi utilizate cu succes în: - reabilitarea motorie; - dezvoltarea motricităţii; - reeducarea coordonării fine; - creşterea preciziei de apucare (prehensiune); - educarea şi reeducare proprioceptivă; - reeducarea mobilităţii la nivelul articulaţiilor degetelor; - diminuare sau eliminare tensiuni psihice; - diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; - educarea şi reeducarea prehensiunii; - educarea şi reeducarea preciziei ; - educarea creativităţii; - stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde; - măsurare şi evaluare nivel de sensibilitate; - ridicarea bolţii plantare (pensoane, creioane); - educarea repertoriului de percepţii etc..

obiecte din diferite ramuri sportive (exemplu: skateboardul, patinele, schiurile,

dispozitivele kangoo-jump, rolele, sania, paleta de tenis de masă, racheta de tenis de câmp sau de badminton, crosa de golf, kaiacul, suliţa atletism, minge de oină, etc..). Aceste obiecte, în afara rolului pentru care au fost create, pot fi utilizate cu succes de către kinetoterapeut în diferite etape ale intervenţiei sale, bineînţeles adaptând posibilităţile de mecanică şi caracteristicile obiectelor la specificul subiectului cu care se lucrează, la capacităţile de moment ale acestuia şi mai ales la specificul şi simptomatologia afecţiunii, traumatismului sau a condiţiei fizice deficitare.

Fig.nr.67 – Skateborg Fig.nr.68– Patine Fig.nr.69– Role

Fig.nr.70 – Ghete KangooJump Fig.nr.71– Schiuri Fig.nr.72– Sanie Confecţionate din diferite materiale plastice şi metalice, cu protecţie la nivelul gleznei (role, patine, ghete kangoo, schiuri) sau fără protecţie (skateborg), obiectele şi instrumentele amintite au specificaţii tehnice clare (sarcină maximă suportată exprimată în kg, sistem de frânare standard sau avansat, lungime, lăţime sau înălţime adaptată atât la înălţimea persoanei, cât şi la nivelul de motricitate). Ţinând cont de aceste specificaţii şi cunoscând manifestările anumitor traumatisme sau afecţiuni, un kinetoterapeut poate le utiliza în:

▪ educarea şi reeducare echilibru, în special forma dinamică instabilă a echilibrului;


61

▪ creşterea şi tonifierea masei musculare; ▪ dezvoltarea forţei musculare la nivelul membrelor inferioare şi a trunchiului

(patine, role, ghete kangoo) sau a membrelor superioare şi trunchiului (rachetă, paletă, suliţă, minge oină, imitări specifice de lovituri cu crosă golf etc..);

▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu (ghetele kangoo, sania, schiurile, patinele, skateborgul, kaiac);

▪ educarea şi reeducarea sensibilităţii tactile şi proprioceptive ; ▪ reeducarea senzaţiei de alunecare pe uscat (sanie, schi, skateborg) sau pe apă

(kaiac); ▪ reeducarea motorie (reeducarea mişcărilor simple şi complexe de pronaţie,

supinaţie, circumducţie, rotaţie internă şi externă, eversie, flexie/extensie în lanţul triplei flexii/extensii, adducţie, abducţie etc. – rachete, palete, suliţă atletism etc.)

▪ educarea şi reeducare coordonare motrică şi psihomotrică (minge şi crosă golf, skateborg, ghete kangoo etc.);

Fig.nr.73 – Paletă Fig.nr.74– Rachetă Fig.nr.75 – kaiac Fig.nr.76– Golf

▪ dezvoltarea capacităţii vitale prin solicitarea crescută pe plan aerob; ▪ creşterea arderilor la nivelul ţesutului adipos (prin creşterea oxidării datorate

efortului aerob – kangoo-jump, patine, role); ▪ diminuarea sau eliminarea stresului; ▪ educarea repertoriului de percepţii; ▪ educare şi reeducare proprioceptivă; ▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă; ▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; ▪ educarea şi reeducarea mersului; ▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică; ▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; ▪ adaptare forţei la sarcina de executat ; ▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate; ▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic; ▪ relaxare psihică şi fizică etc..

jucării (de diferite forme, dimensiuni, greutăţi, având numeroase funcţii). Astfel

de jucării (cu vârfuri ascuţite, jucării vibratoare, jucării mişcătoare, muzicale sau cu fibre optice) se folosesc de regulă în educarea creativităţii, dezvoltarea proceselor intelectuale şi foarte mult în stimulare senzorială (vizuală, tactilă, auditivă şi proprioceptivă). Bineînţeles, în funcţie de creativitatea şi experienţa kinetoterapeutului ele pot fi optim utilizate şi în: educarea coordonării, a orientării în timp şi spaţiu, în formarea sau consolidarea preciziei de apucare, în redobândirea prehensiunii prin redobândirea mobilităţii articulare la nivelul mâinilor, diminuarea oboselii şi a efectelor stresului prin inducerea relaxării, a participării activ-distractive etc..

62

2.5. Trusa pentru testarea sensibilităţii

Deşi o parte din obiectele, instrumentele (unele putând fi considerate chiar dispozitive), despre care oferim informaţii în acest subcapitol, au fost şi sunt în continuare incluse în categoria instrumentelor ce ţin de domeniul medical, ele pot fi utilizate şi de către kinetoterapeut în anumite situaţii sau etape ale intervenţiei sale ce impun măsurarea şi evaluarea sensibilităţii.

Fig.nr.77 – Modele de truse pentru testarea sensibilităţii

Evaluarea sensibilităţii la persoanele cu nevoi biologice speciale incluse în

programele de recuperare prin kinetoterapie este utilă pentru a determina: ▪ iniţial – nivelul de sensibilitate avut de subiect înaintea începerii terapiei prin

mişcare sau chiar diferenţa de sensibilitate (de exemplu tactilă, cutanată sau dureroasă) între anumite segmente anatomice;

▪ intermediar – nivelul de sensibilitate la care s-a ajuns în anumite etape ale recuperării (pentru a stabili dacă obiectivele intermediare , de etapă au fost atinse, dacă programul şi exerciţiile sunt cele optime etc..);

▪ final – nivelul de câştig obţinut în recuperarea anumitor funcţii.

Fig.nr.78 –Roata Dinţată Fig.nr.79 – Roata dinţată Wartenberg

În această trusă de testare a sensibilităţii şi reflexelor am introdus:

» roata dinţată (fig.nr.78) sau „Wartenberg pinwheel” (fig.nr.79) » ciocănele (fig. nr. 80, 81, 82): Babinski, Taylor şi Buck; » estezimetrul gradat (în două puncte sau în trei puncte – fig. nr.83) - „un

instrument pentru măsurarea sensibilităţii tactile”35; » pene, pămătuf ; » roci vulcanice şi minerale; » obiecte ascuţite (beţe plastic, burete sârmă); » obiecte sau suprafeţe care prezintă rugozităţi sau diferite consistenţe ale

materialului textil (pentru testarea sensibilităţii plantare: covoraşe, discuri de echilibru cu rugozităţi, iarbă artificială etc..).

35 Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a, Editura SemnE, Bucureşti, p.298;


63

Fig.nr.80 Fig.nr.81 Fig.nr.82 Fig.nr.83 Ciocan Babinski Ciocan Taylor Ciocan Buck Estezimetrul gradat

2.6. Instrumente destinate măsurării şi evaluării unghiurilor şi indicilor de forţă şi de viteză

A. Măsurarea unghiurilor la nivelul articulaţiilor, părţilor din segmentele anatomice sau chiar a unghiurilor dintre diferitele segmente poate oferi unui kinetoterapeut repere clare privind:

▪ desfăşurarea corectă a mişcărilor în spaţiu din punct de vedere biomecanic; ▪ gradul de pierdere al mobilităţii sau nivel la care a scăzut mobilitatea articulară în

urma unui traumatism sau al unei afecţiuni funcţionale; ▪ „câştigul” obţinut în creşterea amplitudinii unor mişcări sau a unor articulaţii, în

urma unui program de recuperare destinat acestui obiectiv; ▪ asimetria în derularea unor mişcări standard etc..

Cele mai utilizate instrumente şi dispozitive pentru măsurarea unghiurilor în practica kinetică sunt: goniometrul (fig.nr.84) - instrument destinat măsurării unghiurilor şi a

amplitudinii mişcărilor de la nivelul unor articulaţii (D. Moţet, 2009a); coxanchilometrul, după D. Moţet (2009a), varianta de goniometru, destinat

măsurării gradului de diformitate a unui şold anchilozat; fleximetrul - instrument pentru măsurarea amplitudinii de flexiune a unei

articulaţii (D. Moţet, 2009a);

Fig.nr.84 – Goniometru digital (stânga) sau manual (centru şi dreapta)

B. Măsurarea indicilor de forţă la nivelul unor muşchi sau a unor grupe de

muşchi poate oferi unui kinetoterapeut repere privind: ▪ forţa specifică unui muşchi în condiţii biologice normale sau în lipsa acestor

condiţii (afecţiuni, traumatisme); ▪ forţa specifică unor grupe de muşchi implicaţi în anumite mişcări; ▪ diferenţa de forţă a unui muşchi între două etape ale unui program de dezvoltare,

tonifiere;

64

▪ diferenţa de manifestare a forţei la nivelul aceluiaşi muşchi, dar la ore şi după activităţi diferite;

▪ asimetria de forţă între două grupe de muşchi identice; Cel mai utilizat instrument şi dispozitiv pentru măsurarea forţei muşchilor este

DINAMOMETRUL (fig.nr.85 şi 86). După D. Moţet (2009a, p.266), acesta este un dispozitiv pentru măsurarea forţei diferiţilor muşchi sau grupe musculare, în condiţii fiziologice sau cazuri patologice, pentru aprecierea atât a forţei musculare, cât şi a integrităţii sistemului neuromuscular.

Fig.nr.85 – Dinamometru hidraulic digital Fig.nr.86 – Dinamometru pneumatic

Valorile evidenţiate de acest instrument sunt date în kgf, şi pot fi afişate (în

funcţie de tip) fie digital (afişare ecran LCD – fig.nr.85) fie de un ac indicator pe un cadran gradat (fig.nr.86) B. Măsurarea indicilor de viteză se realizează de regulă cu diferite

instrumente. Cel mai utilizat este cronometrul – dispozitiv / instrument sub forma unui ceas special, cu o funcţionalitate bine determinată pentru măsurarea cu exactitate a perioadelor şi intervalelor de timp.

În funcţie de caracteristicile sale, poate fi legat la o mini-imprimantă, oferind în timp real pe suport de hârtie datele măsurate. În funcţie de caracteristica setată şi capacitatea de memorare, un cronometru poate măsura de la minim două unităţi până la „n” de unităţi timp (de regulă 100), oferind chiar şi timpii intermediari, cu diferenţe calculate automat.

Fig.nr.87 – Cronometru digital (simplu si cu imprimantă) Fig.nr.88 – Cronometru mecanic


65

2.7. Instrumente destinate măsurării şi evaluării distanţelor, lungimilor, grosimilor şi circumferinţelor

În această categorie am introdus câteva dintre cele mai uzuale obiecte pe care un kinetoterapeut le-ar putea folosi în măsurarea şi evaluarea distanţelor (dozarea pentru anumite exerciţii), lungimii anumitor segmente sau anverguri interesate, precum şi a circumferinţelor (diametrelor) unor segmente (coapse, gambe, antebraţ, braţ etc.). banda metrică / ruleta / rigla, care au ca principală utilizarea: ▪ măsurarea distanţelor de parcurs (exemplu: evaluarea distanţei parcurse fără

ajutor sau sprijin în diferite etape ale reeducării mersului) sau a anvergurii între două repere anatomice;

▪ măsurarea oscilaţiilor laterale faţă de o linie dreaptă în cazul programelor destinate educării şi reeducării mersului;

▪ măsurarea circumferinţelor anumitor segmente anatomice (exemplu: măsurarea diametrului coapsei ca reper în determinarea tonicităţii musculare a acesteia);

▪ măsurarea lungimii pasului între două şedinţe ale unui programul kinetic de reeducare a mersului – scop: constatarea eficienţei lucrului efectuat de către subiect sau determinarea eficienţei anumitor exerciţii) etc..

Fig.nr.89 – Banda pentru măsurare (stânga, centru) şi ruleta (dreapta)

Prin măsurarea circumferinţelor cu ajutorul benzii metrice / ruletei se pot evalua:

» asimetria de masă musculară între două segmente identice; » asimetria de tonus muscular între două segmente identice; » diferenţa de masă musculară între două etape ale intervenţiei kinetoterapeutice; » diferenţa de tonus muscular între două etape ale intervenţiei kinetoterapeutice; » amploarea atrofiei musculare faţă de valoare normală a masei musculare a

subiectului evaluată la un moment dat; compasul antropometric şi şublerul.

Şublerul este un instrument alcătuit dintr-o riglă gradată cu două braţe perpendiculare (unul glisează), între care se prinde un obiect/material/ ţesut care trebuie măsurată. Este utilizat pentru măsurarea lungimilor şi grosimilor mici.

Compasul antropometric măsoară distanţele dintre anumite repere anatomice. Tipurile de compasuri antropometrice sunt: pelvimetrul, toracometrul, compasul pentru cap, compasul pentru umeri etc..;

În imaginile de mai jos, evidenţiem exemple de astfel de instrumente care au stat la baza compasurilor antropometrice şi a şublerelor moderne (sursa: E. Zimmermann, 1928. Psychologische und Physiologische Apparate: Liste 5036).

36http://vlp.mpiwg-berlin.mpg.de/technology/search?-format=search&-op_subcategory=eq&subcategory=anthropometry

66

Fig.nr.90 – Compas Petersen (cap) Fig.nr.91 – Compas glisant Martin Fig.nr.92 – Compas Zirkel

Fig.nr.93 – Şublerul Martin Fig.nr.94 – Compas Dr. Hübscher Fig.nr.95 – Şublerul Bertillon (urechi)

Rezumat

Utilizarea diferitelor obiecte, instrumente, materiale în kinetoterapie trebuie subordonată obiectivelor programelor de recuperare, posibilităţilor de mişcare, din momentul respectiv, ale persoanei afectate, precum şi rezultatelor evaluărilor constante.

Asocierea obiectelor sau instrumentelor în cadrul aceloraşi programe de recuperare trebuie să subordoneze scopului programului şi obiectivelor vizate.

Utilizarea diferitelor obiecte sau instrumente în şedinţele de recuperare, reabilitare, educare, dezvoltare, creştere, tonifiere etc. ar trebui să se facă având în centrul persoana cu nevoi biologice speciale şi posibilităţile acesteia, dar şi eficienţa dovedită a fiecărui obiect sau instrument.

,Eficienţa utilizării obiectelor sau instrumentelor este diferită, în funcţie de caracteristicile fiecărui obiect, dar şi de trauma, afecţiunea pentru care ele sunt întrebuinţate.

Clasificarea obiectelor, instrumentelor sau materialelor poate fi adaptată la specificul funcţiilor pe care acestea le pot îndeplini, dar şi la efectele pe care le pot determina prin folosirea lor.

După cum s-a putut observa, utilitatea obiectelor şi instrumentelor poate fi una foarte largă, diferitele obiecte sau instrumente evidenţiate, deşi simple, pot determina efecte complexe asupra structurilor, funcţiilor sau capacităţilor vizate de obiectivele intervenţiei kinetoterapeutice.

Bibliografie

1. Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;

2. Chiriac, M., (2000), Testarea manuală a forţei musculare, Editura Universităţii din Oradea;

3. Cordun M., (1999), Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti; 4. Cordun, M., (2009), Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti; 5. Manole, V., (2009), Recuperare în traumatologie sportivă, Editura Alma Mater,

Bacău;


67

6. Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti; 7. Mârza, D., (2011), Bazele generale ale kinetoterapiei. Curs pentru Studenţi,

Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, Bacău; 8. Mârza, D., (1998), Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău; 9. Mârza, D., Dobreci, L., D., (2011), Masaj terapeutic-recuperator, Editura Alma

Mater, Bacău; 10. Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a Editura SemnE,

Bucureşti; 11. Moţet, D., (2009b), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.2, Ediţia I-a Editura SemnE,

Bucureşti; 12. M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,

Editura Aramis, Bucureşti; 13. Ochiană, G., (2006), Kinetoterapia în afecţiuni neurologice. Curs pentru studenţii

secţiilor de kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi; 14. Sbenghe, T., (2002), Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti; 15. Sbenghe, T., (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Editura

Medicală, Bucureşti; 16. www.help-devices.ro 17. http://vlp.mpiwg-berlin.mpg.de/technology/ 18. http://www.rehaboutlet.com/sensation_measurement.htm 19. http://diagnostic-supplies.medical-supplies-equipment-company.com/

Evaluare

1. Prezentaţi cel puţin 15 roluri pentru care următoarele obiecte/ instrumente pot fi utilizate într-o intervenţie kinetoterapeutică: placa de echilibru, flexoarele şi extensoarele palmare, scara fixă, nisipul, materialele din cauciuc.

2. Care dintre următoarele roluri sunt corecte pentru utilizarea mingilor sau benzilor elastice a discurilor de diferite forme, dimensiuni, culori?

a) educarea şi reeducarea motricităţii; b) educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; c) educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii; d) creşterea forţei musculare e) educarea şi reeducarea orientării în spaţiu; f) diminuarea rezistenţei generale; g) educarea şi reeducarea mersului;

3. Goniometrul este: a) instrument pentru măsurarea forţei diferiţilor muşchi; b) instrument destinat măsurării unghiurilor mişcărilor de la nivelul unor

articulaţii; c) instrument pentru măsurarea circumferinţelor anumitor segmente

anatomice d) instrument destinat măsurării amplitudinii mişcărilor de la nivelul unor

articulaţii; 4. Obiectele din diferite ramuri sportive pot fi utilizate în:

a) scăderea forţei musculare segmentare şi generale; b) educarea şi reeducarea orientării în spaţiu; c) inhibarea funcţiei proprioceptive ; d) reeducarea senzaţiei de alunecare pe uscat sau pe apă; e) reeducarea motorie şi creşterea forţei musculare; f) diminuarea coordonării motrice şi psihomotrice; g) educarea şi reeducarea sensibilităţii tactile şi proprioceptive ;

68

Unitatea de curs III. Utilizarea aparatelor de fitness în kinetoterapie


Scopul: înţelegerea aspectelor referitoare la principalele aparate, instalaţii, obiecte, echipamente, dispozitive sau instrumente specifice conceptului de fitness şi a posibilităţilor pe care acestea le oferă în execuţia mişcărilor incluse într-un program kinetoterapeutic. Obiective

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: să înţeleagă argumentele utilizării aparatelor, instalaţiilor şi obiectelor de fitness

în recuperarea, reabilitarea, educarea şi reeducare, dezvoltare etc.. diferitelor funcţii, capacităţii, aptitudini diminuate sau pierdute parţial;

să cunoască caracteristicile tehnice ale aparatelor, obiectelor şi instrumentelor de fitness;

să-şi formeze o idee de ansamblu asupra eficienţei utilizării în intervenţia kinetoterapeutică a unor aparate, instalaţii şi obiecte specifice conceptului de fitness;

Aparatele, echipamentele, obiectele, instrumentele şi instalaţii construite de către

diferite firme pentru ceea ce astăzi societatea numeşte „fitness” sunt extrem de variate, complexe, cu funcţii mai mult sau mai puţin complexe, dar orientate de regulă pentru:

▪ menţinerea sau creşterea capacităţii de efort a populaţiei nesportive (pentru ceea ce unii spun „creşterea condiţiei fizice”);

▪ dezvoltarea capacităţilor psihomotrice; ▪ menţinerea sau creşterea capacităţii de efort a populaţiei sportive (menţinerea

sau atingerea unei forme sportive superioare); ▪ dezvoltarea sau educarea aptitudinilor psihomotrice (viteză, forţă, coordonare,

rezistenţă şi a formelor combinate, complexe de manifestare ale acestora); ▪ combaterea prin efort fizic a efectelor negative ale diferitelor afecţiuni fizice sau

psihice specifice omului contemporan, determinate de obezitate, stres, anxietate, stil de viaţa etc.. Rolurile, eficienţa şi importanţa aparatelor de fitness sunt date de utilitate lor la

scară largă, utilitatea raportată la caracteristicile de vârstă a utilizatorilor, la complexitatea şi diversitatea mişcărilor pe care le permit a fi efectuate, la caracteristicile tehnice şi de construcţie ce permit amplasarea lor mai mult sau mai puţin facilă în diferite spaţii.

Având la bază mişcarea, realizată prin diferitele tipuri de contracţii (izotonice, izometrice) mobilizări, tracţiuni / elongaţii, aparatele de fitness au început să fie utilizate de foarte mulţi ani şi pentru reabilitarea unor funcţii diminuate, pentru procesele de recuperare a diferitelor structuri anatomice afectate în activităţile zilnice, sportive sau în accidentele de viaţă sau de muncă.

Astăzi, multe din intervenţiile kinetoterapeutice încep, sunt continuate sau se finalizează prin intermediul aparatelor, echipamentelor, obiectelor şi instalaţiilor concepute pentru fitness.

Datorită multiplelor funcţii pe care le pot avea, datorită multiplelor mişcări pe care le pot iniţia, conduce şi/sau finaliza aparatele de fitness ocupă unul dintre locurile fruntaşe în ceea ce privesc aparatele utilizate de către kinetoterapeuţi.


69

De cele mai multe ori inventatorii diferitelor tipuri de aparate de fitness au vizat definirea masculinităţii (în cazul bărbaţilor) şi a siluetei, supleţei şi feminităţii sportive (în cazul femeilor), la baza construcţiei acestor aparate stând ideile de dezvoltare şi definire a musculaturii, de control şi reglare a greutăţii corporale, de menţinere optimă a stării de sănătate.

Totuşi, atât vechile, dar mai ales noile concepte de aparate de fitness îşi lărgesc aria de funcţionare şi includ posibilităţi de utilizare a lor şi pentru recuperarea, reabilitarea sau reeducarea motricităţii şi psihomotricităţii afectate în anumite evenimente din viaţa omului.

Practic, astăzi munca unui kinetoterapeut ar fi cu mult mai dificilă, iar succesul intervenţiei kinetoterapeutice s-ar lăsa mult aşteptat dacă aparatele de fitness nu ar fi concepute şi adaptate şi pentru specificul acestui tip de intervenţie.

Clasificarea acestor tipuri de aparate, instalaţii şi echipamente ar putea ocupa foarte mult, ţinând cont de varietatea lor dar şi a criteriilor pentru care s-ar putea evidenţia o clasificare. Nu vom detalia, fiind ferm convinşi că cei care citesc aceste rânduri au o cultură generală optimă (dacă nu chiar foarte bună) în ceea ce priveşte această categorie de aparate cu rol în kinetoterapie.

De aceea, în această unitate de curs vom evidenţia pe scurt câteva din cele mai uzuale aparate şi instalaţii fitness utilizate cu succes şi în kinetoterapie.

Obiective kinetoterapeutice (generale şi specifice intermediare) ce pot fi

atinse prin utilizarea aparatelor de fitness (preluate şi adaptate după D.Mârza37):

» promovarea relaxării ▪ creşterea confortului psihic şi fizic, înlăturarea efectelor distresului:

- îmbunătăţirea controlului motor; - îmbunătăţirea controlului asupra unor funcţii ale organismului (respirator,

cardiovascular, digestiv); - promovarea participării active şi conştiente în cadrul programului de

recuperare, reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere etc.; » reeducarea sensibilităţii

▪ creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru toate tipurile de sensibilitate (exterocepţie-propriocepţie-interocepţie);

▪ menţinerea unui nivel optim al sensibilităţii, necesar asigurării calităţii vieţii la persoanele de vârsta a III-a;

▪ perfecţionarea unor tipuri complexe de sensibilităţi specifice unor activităţi umane (simţul spaţio-temporal);

▪ sesizarea stării de anormalitate a unor atitudini deficiente / mişcări substituite; ▪ educarea şi reeducarea echilibrului prin stimularea funcţiilor centrilor specifici

de la nivelul aparatului vestibular; » corectarea posturii şi aliniamentului corpului şi a segmentelor sale

▪ obţinerea dezvoltării fizice armonioase a corpului / a relaţiei dintre diferitele segmente corporale, cu stimularea interacţiunii dintre organele interne şi sistemul neuromioartrokinetic;

▪ combaterea atitudinilor defectuoase ale aparatului locomotor; ▪ stimularea dezvoltării simetrice a aparatului muscular; ▪ profilaxia secundară a dezechilibrelor posturale; ▪ profilaxia terţiară a deficienţelor; ▪ realinierea segmentelor corporale, prin mijloace orto-protetice; ▪ tonifierea, în condiţii de scurtare sau de alungire, a musculaturii striate;

37 Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău;

70

▪ scurtarea / alungirea structurilor moi periarticulare, alungite / scurtate unilateral, pentru asigurarea echilibrului funcţional;

▪ formarea reflexului de atitudine corporală corectă în statică / dinamică. » educarea / reeducarea / reabilitarea controlului, coordonării şi echilibrului

▪ promovarea capacităţii de contracţie a unuia sau a mai multor muşchi sinergici;

▪ promovarea capacităţii de control asupra mişcării realizate de un muşchi sau de un grup muscular sinergic;

▪ promovarea capacităţii de diferenţiere a contracţiei unui muşchi / grup muscular sinergic de a altui muşchi / grup muscular sinergic (contracţie agonist - antagonist);

▪ promovarea capacităţii de contracţie selectivă, cu diferite intensităţi, a unui muşchi sau grup muscular sinergic;

▪ îmbunătăţirea controlului muscular, prin formarea / perfecţionarea imaginii corecte a mişcării;

▪ îmbunătăţirea controlului muscular, prin performarea reflexelor medulare; ▪ îmbunătăţirea controlului / coordonării musculare prin feed-back; ▪ învăţarea mişcărilor paleative (ex: mers în 2/4 timpi); ▪ educarea şi reeducarea coordonării; ▪ creşterea capacităţii de coordonare pentru 2-3 mişcări efectuate simultan; ▪ automatizarea mişcărilor uzuale (mers cu sau fără sprijin, alergare uşoară); ▪ controlul centrului general de greutate în cadrul bazei de susţinere (pe

suprafeţe de sprijin mobile); ▪ îmbunătăţirea echilibrului static / dinamic, prin antrenarea selectivă a funcţiei

aparatului vestibular; ▪ învăţarea strategiilor de control al echilibrului (strategia gleznelor,

genunchilor, şoldurilor, paşilor mici); » reeducarea respiratorie:

▪ dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare; ▪ tonifierea (pe amplitudine maximă) a grupelor musculare implicate în actul

respirator; ▪ promovarea controlului / coordonării respiraţiei (frecvenţa, controlul volumului

curent, ritmul, controlul fluxului de aer) în repaus – mişcare - efort; ▪ formarea deprinderii de a respira corect în repaus – mişcare - efort;

» creşterea capacităţii de efort ▪ realizarea influenţării selective a aparatelor şi sistemelor organismului şi a

pregătirii lui pentru efort; ▪ creşterea capacităţii de efort, cu monitorizarea parametrilor subiectivi

(senzaţie de oboseală, vertij, durere, diminuarea temporară şi parţială a capacităţilor intelectuale, pierderea parţială a autocontrolului), a parametrilor funcţionali ai aparatelor: cardiovascular (frecvenţă cardiacă), a parametrilor de consum energetic;

▪ scăderea în greutate a persoanelor supraponderale; ▪ menţinerea capacităţii de efort la persoanele adulte sănătoase / recuperate

sau a celor de vârsta a III a; ▪ creşterea capacităţii de efort sau monitorizarea acesteia la sportivii de

performanţă; ▪ revenirea organismului după efort la parametrii de repaus.

» recuperarea mobilităţii ▪ tonifiere musculară, în condiţii de scurtare; ▪ menţinerea unei cocontracţii musculare eficiente în timpul mişcărilor pe

direcţiile anatomofiziologice;


71

▪ obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale, ▪ menţinerea / îmbunătăţirea mobilităţii articulare,

» consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare; » consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei musculare.

Plecând de la facilităţile pe care le oferă şi pentru care aceste aparate au fost concepute, putem susţine că aparatele de fitness pot fi:

▪ mijloace profilactice, cu utilizare largă urmărind menţinerea sau creşterea capacităţii de efort la persoanele sănătoase;

▪ mijloace generale şi specifice de pregătire atunci obiectivul vizează creşterea sau menţinerea formei sportive la un anumit moment în sportul de performanţă;

▪ mijloace de recuperare, reabilitare, educare, reeducare cu utilizare adaptată la specificul situaţiei impuse de starea de sănătate a utilizatorului (etapă recuperare, particularităţi individuale, reactivitate specifică a utilizatorului, experienţă motrică, stadiu de evoluţie/involuţie a afecţiunii etc..). Tot în această categorie este inclus şi efectul curativ vizat prin utilizarea aparatelor de fitness în stadiile terminale (de regresie) ale bolilor cronice Indicaţii! Utilizarea aparatelor de fitness în kinetoterapie trebuie să respecte anumite reguli

date de specificul acestor aparate, iar kinetoterapeutul să conştientizeze şi să ţină cont (atunci când apelează la astfel de aparate) de contraindicaţiile inerente. De asemenea, trebuie avut în vedere ca efortul executat de persoana cu nevoi speciale, implicată în intervenţia kinetoterapeutică, să fie adaptat în funcţie de dinamica valorilor individuale ale principalilor parametrii funcţionali influenţaţi (frecvenţă cardiacă, frecvenţă respiratorie, tensiune arterială).

3.1. Banda pentru mers şi alergare (Covorul rulant)

Benzile pentru mers şi alergare (cunoscute şi sub denumirea de covor rulant) sunt aparate de fitness concepute şi destinate stimulării activităţii psihomotrice active şi/sau sportive a omului.

Ele au fost construite atât pentru scop comercial (în special pentru a stimula implicarea omului modern, din localităţile urbane, în activităţi dinamice, sportive, facilitându-i acestuia accesul la efectele date de practicarea alergării, unul din principalele mijloace care acţionează pozitiv asupra funcţiilor şi aparatelor organismului uman), cât şi pentru scop terapeutic (recuperare, reabilitare, educare, reeducare, tonifiere, facilitare neuromusculară şi proprioceptivă etc..).

Fig. nr.96 a – Modele de benzi pentru alergare şi mers

Datorită faptului că sunt foarte practice, nu ocupă un loc foarte mare şi nu au o

greutate foarte mare, ele pot fi uşor de utilizat, de amplasat în spaţii închise (cabinete,

72

birouri, apartamente personale etc.), oferind posibilitatea practicării activităţilor sportive prin alergare sau a celor de recuperare, educare şi reeducare, facilitare neuromusculară şi proprioceptivă şi atunci când anumite condiţii din medii nu permit (vânt puternic, ploaie, soare excesiv, temperatură crescută, presiune atmosferică etc.).

În ceea ce priveşte utilitatea benzilor pentru mers şi alergare în activitatea unui kinetoterapeut, experienţa noastră ne permite să susţinem că aceste aparate de fitness, alături de diferitele tipuri de biciclete (ergometrice, eliptice, magnetice etc..) sunt printre cele mai folosite aparate în majoritatea etapelor din cadrul anumitor programe de recuperare/ reabilitare a anumitor funcţii parţial afectate sau diminuate, ca urmare a unui traumatism sau afecţiune.

Componente de bază Având un design design simplu şi funcţional, fiind uşor de utilizat, incluzând din

fabricaţie multe funcţii, majoritatea benzilor pentru mers şi alergare întâlnite astăzi pe piaţă au ca şi componente:

▪ un cadru stabil, din materiale rezistente, dar uşoare în acelaşi timp. Acest cadru prezintă mânere (de diferite lungimi, în funcţie de specificul pentru care a fost concepută banda: pentru timp liber şi activităţi sportive sau pentru recuperare, pentru tineri, adulţi sau pentru vârstnici sau pentru toate categoriile). De regulă, aceste mânere au sau ar trebui să deţină o suprafaţă care asigură o aderenţă mare a mâinilor la contact, chiar şi când acestea sunt umede, ca urmare a transpiraţiei locale;

▪ suprafaţă pentru mers şi alergare (covorul rulant) cu anumite dimensiuni, în funcţie de caracteristicile oferite de producător (lungime între 100 – 200 cm, lăţime între 40 şi 60 cm);

▪ unul sau două motoare, cu putere diferită (în funcţie de producător şi preţ, pot fi mai mult sau mai puţin silenţioase sau rezistente în timp);

▪ computer cu multiple funcţii, afişaj mecanic (cele vechi) sau electronic – foto nr.96 b (astăzi led, cristale lichide chiar cu funcţie de touchscreen);

▪ buton mare de siguranţă, pentru a opri banda în caz de urgenţă;

Fig. nr.96 b – Modele de afişaj pentru benzi de alergare

Opţional, în funcţie de constructor sau facilităţile oferite (preţ comercial ridicat),

benzile pentru mers şi alergare mai pot deţine: ▪ suprafeţe cu suspensie multipunct pentru absorbţia cât mai mare a şocurilor şi a

vibraţiilor, la nivelul genunchilor şi gleznelor; ▪ suport lateral pentru picioare, cu suprafaţă de aderenţă optimă; ▪ ventilator de intensitate reglabilă şi control al direcţiei, cu putere de transmitere a

curenţilor de aer la diferite distanţe (30-100m, pentru confortul persoanei care desfăşoară activitatea);

▪ senzori pentru detectarea frecvenţei cardiace (puls), incorporaţi în mânerele laterale pentru sprijin, sau în barele frontale de susţinere. Unii producători oferă


73

suplimentar şi o curea pentru monitorizarea pulsului în timpul alergării, când subiectul nu mai poate menţine mâinile pe mânerele aparatului, folosindu-le în alergare. Curea respectivă se ataşează în jurul trunchiului, la nivelul pieptului;

▪ spaţii pentru depozitare (telefoane, sticle mici cu diferite lichide, prosoape); ▪ bucşe de calitate, pentru o funcţionare silenţioasă;

Facilităţi standard /suplimentare oferite de majoritatea benzilor de alergare:

▪ selectarea vitezei de rulare a benzii: între 0.3 - 24 km / h (pentru persoanele care se află în perioada de recuperare, reabilitare sau reeducare a mersului şi echilibrului);

▪ selectarea gradului de înclinare a platformei pe care rulează banda (înclinarea în trepte cu valori cuprinse între 0% – 15%);

▪ monitorizarea şi evaluarea frecvenţei cardiace, a dozării efortului şi a intensităţii acestuia (km parcurşi, timpul total de alergare sau mers, viteză de execuţie şi repetiţie, de deplasare);

▪ evaluare energetică (calorii consumate); ▪ posibilitatea (numai la anumite modele) ca banda pentru mers şi alergare să fie

rabatabilă (avantaj la depozitare); ▪ sarcină maximă admisă (diferă de la o firmă la alta, de la un model la altul); ▪ programe standard de lucru (prestabilite) sau posibilitatea programării

personalizate. Programele incluse în computerul benzii pot fi clasice (prestabilite) sau personalizate, se pot seta manual sau electronic;

▪ funcţie „REVERSE” - inversarea sensului de mers sau de alergare a benzii.

Fig. nr.97 – Includerea benzii pentru mers Fig. nr.98 – reeducare mers pe „covor rulant” şi alergare într-o instalaţie specială

Datorită utilităţii sale ridicate, banda pentru mers şi alergare a fost introdusă şi în

cadrul instalaţiilor (fig. nr. 97) destinate recuperării/ reabilitării/ reeducării anumitor funcţii şi capacităţi sau a unui nou nivel de motricitate după anumite afecţiuni, după operaţii la nivelul membrelor inferioare sau al coloanei vertebrale.

Unul din avantajele utilizării benzii pentru mers şi alergare este dat de posibilitatea efectuării exerciţiilor cu un anumit tempo, ritmicitate, dificultate, în funcţie de obiectivul proiectat.

Raportând la faptul că nu întotdeauna condiţiile meteo permit efectuarea exerciţiilor de mers şi alergare în aer liber, dar şi datorită faptului că în anumite etape ale recuperării, unui kinetoterapeut i-ar fi mult mai dificil, din punct de vedere al relaţiei terapeutice cu persoanele incluse în recuperare, să-şi desfăşoare activitatea într-un spaţiu deschis, banda pentru mers şi alergare îşi confirmă încă o dată utilitatea.

74

3.2. Bicicleta

Datorită faptului că atât pe piaţa comercială, cât şi în multe surse bibliografice din varia lucrări, cărţi, cursuri etc.., acest aparat este prezentat ca: „bicicletă ergometrică”, „bicicletă ergonomică”, „bicicletă medicinală” (termen impropriu, în opinia noastră) sau „cicloergometru” considerăm că o explicare a acestei situaţii prin referire la aspectele terminologice va aduce un plus de informaţii cititorului, lăsând la aprecierea sa cum va denumi ulterior acest aparat de fitness.

Astfel, conform diferitelor ediţii de dicţionare de neologisme: ▪ ergonomic(ă) delimitează un adjectiv cu referire la un obiect, instrument, aparat,

„care asigură un confort sporit în utilizare”; ▪ ergometric (ă), termen provenit din cuvântul francez ergométrique, delimitează

un adjectiv cu referire la un obiect, instrument, aparat „care necesită un anume efort mecanic”. Fl.Marcu, C.Maneca, (1986), asociind termenul de ergometric cu bicicleta ca aparat, descriu bicicleta ergometrică drept ”aparat în formă de bicicletă fără roţi, servind pentru aprecierea adaptării la efort în diferite sectoare de muncă şi discipline sportive”. Cum ergometria este o „disciplină care se ocupă cu determinarea eforturilor

fizice (musculare) prin măsurarea lucrului mecanic efectuat”38, putem susţine că asocierea termenului de bicicletă cu unul din cei doi termeni prezentaţi anterior (ergonomic şi ergometric) se poate face corect terminologic în situaţia următoare: expresia bicicletă ergometrică cu caracteristici şi componente ergonomice.

Caracteristica principală a utilizării bicicletelor ergometrice este dată de rezistenţa opusă de banda de rulare care culisează pe roata portantă (componentă esenţială a aparatului), rezistenţă măsurată în Kg-forţă/ pe rotaţie sau watti.

Fig. nr.99 – Biciclete ergometrice verticale

Această rezistenţă la rulare poate fi mai mică sau mai mare, în funcţie de

caracteristicile tehnice oferite de producător. De aceea pe piaţă pot fi întâlnite biciclete ergometrice care oferă rezistenţă cu creşterea dificultăţii la rulare într-un număr mai mic sau mai mare de trepte (5 trepte, 7 trepte, 10 trepte etc..).

Acestea oferă posibilitatea diversificării tipului de efort şi a exerciţiilor, atât prin creşterea dificultăţii (alegerea unor trepte superioare), cât şi prin menţinerea sau diminuarea rezistenţei opuse de banda de rulare alegerea unor trepte descendente, inferioare).

38 Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;


75

Cu toate că am specificat deja la începutul acestei unităţi de curs obiectivele la atingerea cărora participă şi bicicleta ergometrică, evidenţiem o sinteză a principalelor activităţi pentru care acest aparat de fitness şi-a dovedit utilitatea. Astfel, o bicicletă ergometrică poate fi folosită cu succes în:

- evaluare (testarea capacităţii individuale de efort, testarea forţei la nivelul membrelor inferioare);

- profilaxie şi relaxare (menţinerea unei stări fizice şi psihice pozitive, menţinerea şi creşterea capacităţii vitale, a aportului de oxigen la nivel alveolar, relaxare cu detensionare psihică etc..);

- recuperare, reabilitare (adaptarea respiraţiei şi circulaţiei la efort, tratarea redorilor articulare, diminuarea atrofiilor musculare, redobândirea mobilităţii articulare etc..). Atunci când bicicleta este utilizată pentru recuperarea unor boli cardio-vasculare este indicată o creşterea a atenţiei pentru conceperea dozării efortului şi a adaptării acestei dozări la posibilităţile şi reactivitatea persoanei vizate;

- creştere, dezvoltare, educarea, reeducare (creşterea forţei, educarea şi reeducarea coordonării, dezvoltarea rezistenţei locale şi generale); NOTĂ 1!

Pe diferite site-uri sau în magazinele specializate care oferă spre comercializare aparatură de fitness, se pot întâlni şi expresii de genul „bicicletă de fitness ergometrică”, „bicicletă de fitness magnetică”, „bicicletă ergometrică magnetică”, „bicicletă ergometrică mecanică”, „bicicletă eliptică magnetică”, „bicicletă medicinală” etc.. Acestea sunt doar denumiri de marketing a acestor produse şi nu tipuri de biciclete. Excepţie face bicicleta eliptică (figurile nr.101-104), care prezintă o acţionare diferită a mecanismului, (fără sprijin din aşezat), dar care poate fi introdusă tot în categoria bicicletelor ergometrice. Astfel, pe piaţa am putea susţine că pot fi întâlnite două tipuri principale de biciclete ergometrice:

▪ bicicletă ergometrică STANDARD, cu acţionarea a mecanismului din poziţia aşezat (fig.nr.99-100). acestea pot fi verticale (fig.nr.99) sau orizontale (fig. nr.100);

Fig. nr.100 Fig.nr.101 Fig.nr.102 Bicicletă ergometrică orizontală Biciclete ergometrice eliptice

▪ bicicletă ergometrică ELIPTICĂ, cu acţionare a mecanismului din poziţia stând

(fig.nr.101). Acestea pot fi utilizate şi ca stepper şi pot fi de două feluri, din punct de vedere al modalităţii de utilizare, amplasare în spaţiu:

» biciclete eliptice statice – pentru cabinete, săli de fitness, săli de recuperare (fig. nr.103). Ele sunt fixate în diferite spaţii, iar cadrele sunt

76

stabile, mişcările fiind posibile datorită deplasării diferitelor componente în direcţii diferite.

» biciclete eliptice mobile – pentru activităţi dinamice cu implicarea deplasării pe distanţe diferite în aer liber (fig.nr.104 – 107, fig.nr.108 arată şi posibilitatea transformării unei biciclete eliptice mobile într-una standard). Acestea folosesc acelaşi principiu de utilizare mecanică, numai că sunt prevăzute cu roţi standard (ca la o bicicletă normală) şi permit deplasarea în mediu ambiant, fiind foarte practice şi stimulând educarea şi reeducarea senzaţiilor spaţio-temporale.

Datorită specificului lor şi caracteristicilor tehnice, bicicletele ergometrice eliptice permit efectuarea unor mişcări mult mai dinamice şi cu efect mult mai mare asupra articulaţiilor membrelor inferioare. Includerea lor în programele de recuperare din kinetoterapie, în anumite etape, trebuie efectuată cu unele precauţii referitoare la posibilităţile persoanelor abordate de a menţine postura ortostatică, de a avea indici superiori de echilibru şi stabilitate.

Fig.nr.103 Fig.nr.104 Fig.nr.105 Bicicletă eliptică Biciclete eliptice mobile cu 2 roţi

Fig. nr. 106, 107 – Biciclete eliptice mobile (şi chiar şi statice, prin adaptare) cu 3 roţi – Fig. nr.108

Bicicletele ergometrice (standard, dar mai ales cele eliptice) au fost iniţial

concepute de oamenii de ştiinţă din domeniile sportului şi terapeutic pentru a permite iniţierea, conducerea şi finalizarea unor mişcări dinamice controlate, care, pe cât posibil, să nu mai aibă asupra aparatului locomotor impactul şi uzura (stres-ul fiziologic) cu care sunt asociate formele mai convenţionale de exerciţii de alergare sau cele de tip aerobic (gimnastică aerobică).


77

NOTĂ 2! Expresiile de „bicicletă mecanică” sau „bicicletă magnetică” nu indică două tipuri

diferite de biciclete, ci fac referire la sistemul de frânare. Cele mecanice au curea sau lanţ cu uzură mai rapidă în timp, ce necesită mai des schimbare şi pot prezenta saboţi de frânare, iar cele magnetice, după cum şi denumirea o spune, se bazează pe un sistem de magneţi care permit frânarea instantaneu (multe astfel de biciclete magnetice permit chiar frânarea independentă de acţionarea umană: atunci când nu se mai exercită presiune, forţă asupra pedalelor, frânarea se declanşează automat).

Caracteristicile tehnice prezentate de diferiţi producători sau comercianţi evidenţiază avantajul bicicletelor cu frânare magnetică, datorită faptului că pedalatul se poate exercita mai uşor, mai lin, mai natural fără oscilaţii sau „hopuri”.

Componente de bază Ca şi banda pentru alergat, având un design design simplu şi funcţional, fiind

uşor de utilizat, incluzând din fabricaţie multe funcţii, majoritatea bicicletelor ergometrice ca şi componente:

▪ un cadru stabil, din materiale rezistente, dar uşoare în acelaşi timp; ▪ mânere (de diferite lungimi, în funcţie de specificul pentru care a fost concepută

bicicleta: pentru timp liber şi activităţi sportive sau pentru recuperare, pentru tineri, adulţi sau pentru vârstnici sau pentru toate categoriile). De regulă, aceste mânere au sau ar trebui să deţină o suprafaţă care asigură o aderenţă mare a mâinilor la contact, chiar şi când acestea sunt umede, ca urmare a transpiraţiei locale;

▪ volantă (roată grea, de dimensiuni mari, servind la uniformizarea şi regularizarea mişcărilor ciclice ale unor maşini sau aparate);

▪ mecanism de transmisie şi frânare (pe bază de curea şi saboţi sau pe bază de magneţi);

▪ pedale (acoperite cu material antiderapant); ▪ suport (şa) pentru modelele în care efectuarea pedalării se face din aşezat.

Această şa este reglabilă, pentru a putea adapta unghiurile de execuţie la particularităţile individuale sau la obiectivul urmărit de programul de lucru;

▪ computer cu multiple funcţii, afişaj; ▪ buton de siguranţă (opţional);

Facilităţi standard /suplimentare oferite de majoritatea bicicletelor:

▪ selectarea rezistenţei opuse la pedalare / reglarea manuală mecanică sau electronică a intensităţii de pedalare;

▪ selectarea gradului de înclinare a bicicletei (doar unele modele pentru activităţile de fitness sportiv au această opţiune);

▪ monitorizarea şi evaluarea frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale, a frecvenţei respiratorii, a dozării efortului şi a intensităţii acestuia (km parcurşi, timpul total de alergare sau mers, viteză de execuţie şi repetiţie, de deplasare);

▪ evaluare energetică (calorii consumate); ▪ sarcină maximă admisă (diferă de la o firmă la alta, de la un model la altul); ▪ programe standard de lucru (prestabilite) sau posibilitatea programării

personalizate; ▪ funcţie „REVERSE” - inversarea sensului de pedalare.

78

3.3. Helcometru

Delimitat a fi un aparat special conceput pentru dezvoltarea forţei musculare şi educarea mobilităţii articulare, helcometru permite persoanei care utilizează acest aparat să acţioneze în mod variat asupra structurilor anatomice interesate (musculoligamentare şi articulare).

Mecanismul de bază al helcometrului permite efectuarea de tracţiuni prin utilizarea unor cabluri de care sunt prinse discuri metalice suprapusese. Cu ajutorul cablurilor, a unor scripeţi ficşi sau/şi mobili şi a unor şine metalice, discurile suprapuse (de diferite greutăţi) culisează, permiţând efectuarea anumitor mişcări de tracţiune în direcţii diferite, cu intensităţi diferite.

Datorită simplităţii sale de construcţie, dar în acelaşi timp, datorită utilităţii sale, helcometru permite efectuarea de exerciţii complexe din poziţii diferite (aşezat, stând, pe genunchi, culcat, stând depărtat), în diferite direcţii (înainte, înapoi, lateral), cu o mână sau un picior, cu două mâini sau ambele picioare. Conform surselor bibliografice studiate, care fac referire la acest aparat, helcometru funcţionează pe principiul învingerii rezistenţei unei greutăţi reglabile prin ridicarea sau coborârea acesteia cu ajutorul unui sistem de scripeţi.

Fig. nr.109 - Model helcometru

Tipuri de helcometru: ▪ helcometru simplu (fig.nr.110) ▪ helcometru dublu (fig.nr.111) ▪ helcometru cu suport reglabil pentru poziţia aşezat (fig.nr.112)

Fig.110– Helcometru simplu Fig.111 – Helcometru dublu Fig.112 – Helcometru cu funcţie de sprijin

Componente standard:

▪ cadru metalic, de regulă din oţel rezistent la tensiunile exercitate de tracţiunile repetate ale utilizatorilor;

▪ cabluri / corzi inextensibile din oţel, cu caracteristici autolubrifiante pentru culisarea lor pe roţile scripeţilor;

▪ discuri de greutate; ▪ scripeţi (ficşi, mobili); ▪ mânere pentru exercitarea prizei necesare iniţierii, controlului şi finalizării

tracţiunii (pentru helcometre mai complexe mânerele sunt înlocuite de o tijă special concepută);


79

Fig. nr.113 - Model de helcometru multifuncţional Fig.nr.114 – Helcometru monopost

Fig. nr.115 – variante de exerciţii la helcometru şi grupele musculare care lucrează

80

3.4. Aparatele multifuncţionale

Dezvoltarea foarte mare pe care a înregistrat-o în ultimii ani industria sportului dar şi cea a suplimentelor alimentare, a echipamentelor sportive (aici incluzând construcţia de aparate, cercetările efectuate pentru determinarea preferinţelor publicului larg, produsele de susţinere şi echipamentele sportive, suplimentele alimentare, energizantele etc.) a influenţat apariţia şi consolidarea pe piaţă a unei noi industrii - cea a fitness-ului.

Raportat la ceea ce ne interesează pe noi pentru prezentul suport informativ, putem spune că această industrie a fitness-ului a dus, printre altele, la apariţia spaţiilor amenajate special (sălilor sau centrelor de fitness) şi extrem de bine dotate în aparatură, instrumente şi echipamente.

Referitor la aparatura utilizată, astăzi se pot observa în sălile sau centrele de fitness un număr extrem de mare de aparate, cu funcţii de la cele mai simple către cele mai complexe.

Dezvoltarea ştiinţelor ca urmare a cercetării interdisciplinare asupra activităţii fizice şi psihomotrice umane a dus la apariţia aparatelor multifuncţionale din ce în ce mai complexe. Dacă înainte, în urmă cu un deceniu, pentru exercitarea anumitor grupuri musculare sau implicarea în efort a anumitor structuri musculo-ligamentare şi articulare existau aparate speciale, diferite şi de sine stătătoare, astăzi asistăm la apariţia pe piaţa a multor tipuri de aparate multifuncţionale care înglobează într-unul singur funcţiile deţinute anterior de 3 poate 4 sau chiar mai multe aparate.

Fig. nr.116, 117, 118 - Modele de aparate multifuncţionale fitness

Componentele acestor aparate multifuncţionale sunt extrem de diverse, în funcţie

de scopul vizat de acţiunea mecanică exercitată. Dintre cele standard amintim: cadru metalic, de regulă din materiale foarte rezistente (oţel), care asigură

scheletul pe care se ataşează celelalte componente. Pentru transport şi montare acest suport este alcătuit din piese detaşabile, premontate, ce pot fi ulterior asamblate. În funcţie de complexitatea şi structura sa, dar şi de programul de recuperare / tonifiere / dezvoltare / reabilitare ales de kinetoterapeut, acest schelet poate fi utilizat şi pentru exerciţii propriu-zise, altele decât ceea ce oferă aparatul, atunci când poate fi parte a unei instalaţii improvizate (exemplu: legarea unei benzi elastice de acest suport metalic) sau când poate fi utilizat ca si suport de sprijin pentru menţinerea unor segmente în anumite poziţii (exemplu: menţinerea coloanei drepte prin sprijin de cadrul metalic sau menţinerea în sprijin a tălpii unui picior pe cadru, picior care se doreşte a fi scos din efort pentru a localiza sau focaliza lucrul mecanic pe alt segment interesat);

sistem de scripeţi ficşi şi mobili cu legături inextensibile (cabluri de oţel) - rol bine determinat, cu efect de orientare a direcţiei forţei sau de facilitare a


81

ridicării unei greutăţi superioare. Rolul scripetelui şi componenţa sa este delimitată la subcapitolul 4.4.;

scaune/ bănci cu/fără spătare şi mânere, majoritatea reglabile pe verticală/orizontală (reglare mecanică sau prin sistem hidraulic). Suprafaţa scaunului, dar în special cea a mânerelor poate fi acoperită cu material special antiderapant, rezistent la uzură, sau chiar cu material special care să stimuleze propriocepţia (rugozităţi);

şine de ghidare speciale care să faciliteze alunecarea anumitor greutăţi sau părţi componente (exemplu: băncuţa pentru aşezat în sistemul dedicat efectuării mişcării de „ramat” în cazul simulatorului de vâslit);

greutăţile (structurate pe bucăţi de 1 - 2,5 - 5 - 10 Kg fiecare, acoperind, în funcţie de grupa musculară pe care o solicită, o sarcină cuprinsă între 1 kg şi chiar şi 100kg, poate chiar mai mult, în special la acele aparate unde sistemul de scripeţi este parte componentă şi factor favorizat). Pot oferi posibilitatea efectuării de exerciţii pentru majoritatea grupelor musculare, în diferite etape ale programului de reabilitare / recuperare / tonifiere / dezvoltare etc..;

bare de haltere (cu dimensiuni standard sau olimpice) sau bare-tip„braţ” (pentru suport tracţiuni); Majoritatea aparatelor sunt însoţite şi de scheme complexe de utilizare cu

posibile exerciţii, unele firme producătoare indicând chiar şi grupa de muşchi pentru care se poate lucra.

Kinetoterapeutul poate apela la aceste aparate atât pentru atingerea unor obiective simple (pe termen scurt sau mediu), cât şi pentru obiectivele complexe, pe termen lung, importante fiind:

- conceperea şi adaptarea exerciţiilor la specificul afecţiunii vizate de program; - alegerea dozării optime în funcţie de afecţiunea sau etapa în care se află

persoana pentru care se realizează programul; - determinarea pauzelor dintre execuţii; - asigurarea poziţiilor şi prizelor corecte pentru protecţia celui care lucrează,

pentru a preveni apariţia altor afecţiuni în structurile anatomice care nu sunt vizate direct de exerciţii.

3.5. Mingea de fitness (Gym ball)

Fabricată dintr-un material plastic de tip PVC, cu anumite caracteristici de elasticitate şi aderenţă, mingea de fitness este astăzi unul dintre cele mai cunoscute mijloace de tip fitness.

Datorită complexităţii exerciţiilor care pot fi efectuate cu acest instrument (obiect), ea este printre cele mai des utilizate mijloace de tonifiere, creştere, dezvoltare sau stimulare în special a structurilor musculo-articulare şi ligamentare.

Cunoscută cel mai des ca gym ball sau swiss ball, mingea de fitness mai poate fi regăsită în unele exprimări (în special în limba engleză) şi sub denumirea de:

physioball balance ball birth ball pezzi ball sports ball therapy ball

toning ball body ball pilates ball stability ball swedish ball yoga ball

82

Fig. nr.119 – Utilizarea mingii de fitness

în terapii adresate copiilor

Diferitele şi multiplele efecte pe care le poate determina, face ca mingea de fitness să fie utilizată atât în scop de recuperare, cât şi în scop de tonifiere sau relaxare.

La subcapitolul 2.4. sunt trecute o serie variată de roluri pe care mingea de fitness le poate avea prin utilizarea ei. Specificăm doar faptul că datorită instabilităţii pe care o poate determina, ea necesită un spaţiu de protecţie optim, pentru a preveni eventuale accidentări.

Fig. nr.120 – Utilizarea mingii de fitness

în cazul gravidelor

Tot datorită instabilităţii care apare,, musculatura de postură este foarte mult stimulată, fapt ce face ca efectele acestui mijloc de fitness să fie amplificate: lucrând pentru anumite structuri anatomice, implicăm în efort şi musculatura de susţinere, musculatura posturală. De asemenea, datorită deformărilor permise, ea facilitează menţinerea anumitor poziţii, detensionând şi relaxând.

Fig. nr.121

Dimensiuni diferite ale mingilor de fitness

Conform informaţiilor şi specificaţiilor tehnice existente, mărimea mingii de fitness ce urmează a fi utilizată trebuie raportată la înălţimea celui care o foloseşte.

Unele specificaţii susţin astfel datele care ar trebui corelate: la 1.50 m – minge de 45 cm; la 1.60 m – minge de 55 cm; la 1.70 m – minge de 65 cm; de la 1.80 m – minge de 75-85 cm. De asemenea, este esenţială şi

cunoaşterea greutăţii suportate, indicaţie oferită de fabricant

Reperele istorice privind acest tip de instrument, utilizat astăzi pe scară largă şi de către kinetoterapeuţi, ne evidenţiază anul 1963, când Aquilino Cosani (fabricant italian) a căutat să dezvolte, prin turnarea de materiale plastice, bile care să reziste la înţepături (Flett, M.,2003).

Conform multiplelor surse din literatura specifică domeniului sportiv şi a fitness-ului, cei mai solicitaţi muşchi, în cadrul exerciţiilor cu mingea de fitness, sunt muşchii abdomenului, fesieri şi ai spatelui (în special ai zonei lombare, musculatura de postură).

Importanţa mingii de fitness în kinetoterapie este accentuată de efectele pe care exerciţiile efectuate cu acest obiect le determină asupra capacităţii de echilibru, asupra educării şi reeducării posturii globale şi asupra stimulării anumitor reflexe, parţial diminuate în anumite afecţiuni.

3.6. Mingea Bosu (Bosu ball)

Inventat în 1999 de Davin Weck, mingea Bosu este un dispozitiv construit prin ataşarea unei platforme rigide pe o emisferă pneumatică din cauciuc. Ca element de marketing, culoarea acestui dispozitiv este, în majoritatea cazurilor, albastră, spre deosebire de mingea de fitness care poate avea culori multiple.


83

Acronimul „BOSU” are la origine expresia “Both Sides Up” (cu ambele părţi în sus), însă, odată cu folosirea sa frecventă, termenul a evoluat şi astăzi este cunoscut ca „Both Sides Utilized” (ambele părţi se pot utiliza).

Fig. nr.122, 123,124 – Contact instabil la nivelul emisferei din cauciuc, sprijin stabil pe platformă

Fig. nr.125 – Contact stabil la nivelul platformei, sprijin instabil pe emisferă

Sprijinul stabil pe platformă şi utilizarea contactului pe emisferă permite, conform diferitelor surse, desfăşurarea în special a activităţilor aerobice sau a celor destinate pregătirii atletice (control neuromuscular, forţă, rezistenţă musculo-ligamentară locală etc..). De asemenea, utilizarea sprijinului pe emisferă şi a contactului pe platformă permite desfăşurarea unei game la fel de variate de exerciţii, însă exerciţiile de bază sunt cele în care stabilitatea şi echilibru sunt obiectivul central al programului. Combinaţia între stabilitate şi instabilitate, combinaţie oferită de construcţia acestui dispozitiv, permite lucrul atât pentru persoanele sănătoase, cât şi pentru persoanele cu afecţiuni ale aparatului locomotor, oferind posibilitatea dozării optime de la nivelul copiilor la cel al vârstnicilor, precum şi de la nivelul persoanelor cu nivel scăzut de capacitate de efort la nivelul sportivilor de performanţă.

Printre cele mai importante obiective care pot fi atinse, cu ajutorul Bosu ball, într-o intervenţie kinetoterapeutică amintim: îmbunătăţirea controlului motor; promovarea participării active şi conştiente în cadrul programului de recuperare,

reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere etc.; perfecţionarea unor tipuri complexe de sensibilităţi specifice unor activităţi umane

(simţul spaţio-temporal); educarea şi reeducarea echilibrului prin stimularea funcţiilor centrilor specifici de

la nivelul aparatului vestibular; stimularea dezvoltării simetrice a aparatului muscular; profilaxia secundară a dezechilibrelor posturale; tonifierea, în condiţii de scurtare sau de alungire, a musculaturii striate; educarea şi reeducarea coordonării;

84

controlul centrului general de greutate în cadrul bazei de susţinere (pe suprafeţe de sprijin mobile);

învăţarea strategiilor de control al echilibrului (strategia gleznelor, genunchilor, şoldurilor, paşilor mici);

creşterea capacităţii de efort sau monitorizarea acesteia la sportivii de performanţă;

menţinerea unei cocontracţii musculare eficiente în timpul mişcărilor pe direcţiile anatomo-fiziologice;

consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare; consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei musculare.

Conform opiniei exprimate pe un site specializat în efectele acestui dispozitiv (www.bosufitness.com) „elementele de bază ale mingii BOSU sunt dictate de structura şi funcţia corpului uman. Două obiective principale ale mingii BOSU sunt controlul centrului de greutate prin rotaţie simetrică a ambelor părţi şi valorificarea tensiunii acumulate la nivelul întregului corp”.

3.7. Conceptul Step360 Pro

Step360 Pro este un dispozitiv conceput pentru a creşte capacitatea organismului de a răspunde la stimuli diferiţi, vizând în special stimularea neuromusculară proprioceptivă (antrenamentul proprioceptiv), concomitent cu stimularea structurilor răspunzătoare de educarea capacităţii de echilibru.

Fig. nr.126, 127,128 – Dispozitiv Step360 Pro (de sine stătător sau parte din instalaţie adaptată)

Ca si construcţie, acest dispozitiv este format dintr-o platformă rigidă plată

(acoperită cu un start de material special, pentru o aderenţă crescută), peste care sunt aşezate două perne / camere pneumatice (umplute cu aer, fig.126-127), din cauciuc. Aceste perne sunt independente una de cealaltă, astfel încât cantitatea de aer (presiunea din interior) să difere în funcţie de exerciţiile proprioceptive gândite şi concepute pentru a fi aplicate.

Datorită structurii şi adaptabilităţii anumitor componente (placa rigidă poate oscila 3600, iar pernele pot fi umflate diferit), Step360 Pro oferă posibilitatea aplicării unui program de recuperare / tonifiere / dezvoltare/ educare / reeducare etc.. foarte variat.

Datorită instabilităţii provocate prin oscilaţiile plăcii rigide, dar şi prin perturbările de echilibru determinate de cele două perne pneumatice, sunt angrenate în efortul muscular foarte multe grupe de muşchi, senzaţiile proprioceptive transmise către sistemul nervos fiind extrem de numeroase şi complexe, fapt ce determina descărcarea de impulsuri nervoase extrem de intense către structurile neuromusculare ce susţin echilibru (musculatura antigravitaţională, de postură, centrii nervoşi ce răspund de anumite reflexe etc..).


85

În funcţie de intensitatea cu care este utilizată, de dozarea aplicată, de etapa în care se utilizează acest dispozitiv, un kinetoterapeut poate folosi Step360 Pro în atingerea unor obiective destul de numeroase.

În principal, acest dispozitiv poate grăbi: reintegrarea sportivilor de performanţă, aflaţi în proces de covalescenţă, după

anumite operaţii la nivelul membrelor inferioare; reeducarea echilibrului, diminuat ca urmare a afecţiunilor la nivelul structurilor

anatomice ale membrului inferior; reeducarea mersului; creşterea forţei şi rezistenţei specifice concomitent cu reeducarea stabilităţii la

nivelul principalelor articulaţii (gleznă, genunchi, coxofemurală); tonifierea musculaturii membrelor inferioare, a abdomenului (fig.129), a braţelor,

spatelui şi trunchiului (fig.131) sau a întreg organismului (fig.129-130).

Fig. nr.129 – Antrenament proprioceptiv Fig. nr.130 Fig. nr.131 pe dispozitiv Step360 Pro

După cum se poate observa din figurile evidenţiate anterior, de platforma rigidă se pot ataşa fie cordoane, fie fişe elastice, având ca scop fie efectuarea unei game mai variată de exerciţii, fie chiar stabilizarea persoanei care execută (în anumite exerciţii cordoanele ataşate pot fi utilizate ca dispozitive de echilibrare).

3.8. Materialele elastice (coarda, banda, extensorul)

Rolurile acestor obiecte şi facilităţile pe care le pot oferi sunt multiple pentru un kinetoterapeut (de la materiale ajutătoare, la materiale care pot limita execuţia unor mişcări până la materiale sau obiecte care pot stimula creşterea forţei musculare, dezvoltarea sau redobândirea mobilităţii parţial diminuate ca urmare a anumitor afecţiuni).

La subcapitolul 2.4., precum şi la începutul acestui capitol sunt evidenţiate o serie extrem de mare de obiective care pot fi atinse cu ajutorul corzilor, benzilor sau a extensoarelor elastice.

Important de reţinut este faptul că, în utilizarea lor, kinetoterapeutul să ţină cont de: raportul dintre avantajele şi dezavantajele folosirii unor astfel de obiecte elastice; etapa din programul aplicat în vederea atingerii obiectivelor intermediare; culoarea şi proprietăţile elastice ale materialelor (ştiind că fiecare culoare a unui

material elastic tip bandă sau coardă indică gradul de elasticitate sau rezistenţa pe care o opune la întinere acel obiect) etc..

86

3.9. Alte obiecte specifice unei săli de fitness

Gantere, greutăţi, bara de greutăţi, stepperul, bara de tracţiuni, flexoare şi extensoare palmare, scara fixă, mingi medicinale sau de fitness etc.. sunt câteva exemple din gama variată de instrumente ce pot fi utilizate cu succes într-o sală de fitness atunci când avem ca obiective fie dezvoltarea sau creşterea unor capacităţii, funcţii, aptitudini sau structuri anatomice, fie educarea, reeducarea, reabilitarea unor funcţii sau a anumitor aptitudini, abilităţi. O mare parte din diferitele obiecte ce pot fi utilizate pentru atingerea obiectivelor unei intervenţii kinetoterapeutice sunt descrise la subcapitolul 2.4. Considerăm că oricare obiect prezent într-o sală de fitness şi, bineînţeles cu rol destinat clar prin fabricaţie pentru efectuarea anumitor mişcări sau funcţii, trebuie să respecte normele de siguranţă şi protecţie specifică.

Eficienţa acestor obiecte este condiţionată şi de nivelul de uzură al lor la momentul respectiv, precum şi de greutatea sau dimensiunea lor raportată la spaţiul de lucru existent sau necesar pentru aplicarea programului de tonifiere / dezvoltare / educarea / reeducare.

Rezumat

Rolurile, eficienţa şi importanţa aparatelor de fitness sunt date de utilitate lor la scară largă, utilitatea raportată la caracteristicile de vârstă a utilizatorilor, la complexitatea şi diversitatea mişcărilor pe care le permit a fi efectuate, la caracteristicile tehnice şi de construcţie ce permit amplasarea lor mai mult sau mai puţin facilă în diferite spaţii.

Având la bază mişcarea, realizată prin diferitele tipuri de contracţii (izotonice, izometrice) mobilizări, tracţiuni / elongaţii, aparatele de fitness au început să fie utilizate de foarte mulţi ani şi pentru reabilitarea unor funcţii diminuate, pentru procesele de recuperare a diferitelor structuri anatomice afectate în activităţile zilnice, sportive sau în accidentele de viaţă sau de muncă.

Varietatea şi complexitatea mijloacelor tip fitness permit oricărui kinetoterapeut să-şi compună şi să aleagă o gamă vastă de exerciţii care să vizeze atingerea obiectivelor specifice unei intervenţii kinetoterapeutice de succes.

Unul dintre avantajele utilizării mijloacelor fitness este dat şi de uşurinţa cu care pot fi procurate (o mare parte nefiind scumpe ca preţ) sau accesate (prin derularea intervenţiei într-un spaţiu amenajat pentru fitness).

Bibliografie 1. Carriere, B., Tanzberger, R., (1998), The Swiss Ball: Theory, Basic Exercises and

Clinical Application. Springer; 2. Cordun, M., (2009), Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti; 3. Flett, M., (2003). Swiss Ball: For Strength, Tone and Posture. Sterling Publishing

Company, Inc.; 4. Hillman, S., K., (2005), Introduction to Athletic Training. Human Kinetics; 5. Klein-Vogelbach, S., (1990), Functional Kinetics: Observing, Analyzing, and

Teaching Human Movement. Springer-Verlag; 6. Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi; 7. Marcu, Fl., Maneca, C., (1986), Dicţionar de neologisme, Editura Academiei,

Bucureşti; 8. Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău; 9. Milligan, J., (2005), Swiss Ball For Total Fitness: A Step-by-step Guide. Sterling

Publishing Company, Inc.;


87

10. Mitchell, C., (2003), Yoga on the Ball. Inner Traditions / Bear & Company; 11. Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a Editura SemnE,

Bucureşti;

Figuri şi Informaţii tehnice (accesate ian-martie 2013): 12. http://www.laurettacurtis.co.uk 13. http://www.aparatura-fitness.ro 14. http://www.reve-shop.ro 15. http://www.opensports.ro 16. http://www.insportline.ro 17. http://www.clubafaceri.ro 18. http://www.expertfitness.ro 19. http://www.3wmagazin.ro 20. http://www.clicksports.ro 21. http://www.aparatefitness.t6.ro

22. http://www.geekalerts.com 23. http://www.store.streetstrider.com 24. http://www.incrediblethings.com 25. http://www.pennypincherjournal.blogspot.com 26. http://www.culturismfitness.ro 27. http://www.expertfitness.ro 28. http://www.childrenstherapystore.com 29. http://www.fitsugar.com 30. http://www.bosufitness.com 31. http://www.allegromedical.com

Evaluare

1. Precizaţi care exprese este corectă: a) Bicicletă ergometrică b) Bicicletă ergonomică c) Bicicletă ergometrică cu caracteristici şi componente ergonomice.

2. Încercuiţi obiectivele care pot fi atinse prin utilizarea mingii de fitness şi a mingii

Bosu ▪ îmbunătăţirea controlului / coordonării musculare prin feed-back; ▪ învăţarea mişcărilor paleative (ex: mers în 2/4 timpi); ▪ educarea şi reeducarea coordonării; ▪ îmbunătăţirea echilibrului static / dinamic, prin antrenarea selectivă a funcţiei

aparatului vestibular; ▪ dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare; ▪ învăţarea strategiilor de control al echilibrului (strategia gleznelor,

genunchilor, şoldurilor, paşilor mici);

3. Aparatele de fitness multifuncţionale au contraindicaţii?

a) DA (argumentaţi) ……………………………………………………………………….. ……………………………………………………………………………………………...

b) NU (argumentaţi) ……………………………………………………………………….. ……………………………………………………………………………………………...

4. Helcometru utilizat pentru recuperarea unui afecţiuni la nivelul părţii superioare a

corpului poate fi: a) helcometru simplu b) helcometru dublu c) helcometru cu suport reglabil pentru poziţia aşezat d) helcometru dublu cu 3 prize e) helcometru simplu cu 2 prize

88

Unitatea de curs IV. Mecanoterapia


Scop: Cunoaşterea principalelor forme de aplicare a mecanoterapiei, al rolului şi eficienţei acestora precum şi a principalelor informaţii referitoare la utilizarea aparatelor, instalaţiilor şi echipamentelor care prin acţiunea lor mecanică pot educa, reeduca, dezvolta, recupera diferite funcţii, procese şi capacităţi ale persoanelor cu nevoie biologice speciale Obiective

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: să îşi însuşească informaţii despre componentele din care sunt construite

diferitele aparate, instalaţii şi echipamente cu acţiune mecanică; să înţeleagă rolul, funcţia şi cum acţionează aparatele mecanice, precum şi

modalitatea lor de adaptare pentru recuperarea, reabilitarea anumitor funcţii sau structuri biologice traumatizate sau afectate;

să cunoască principalele forme sub care mecanoterapia poate fi aplicată (suspensoterapia, scripetoterapia, mobilizările mecanice pasive, terapia prin elongaţii şi dispozitive pneumatice);

să cunoască rolul şi importanţa mecanoterapiei şi a mecanismelor acesteia în intervenţia kinetoterapeutică;

4.1. Mecanoterapie – delimitare concept

Pentru delimitarea conceptului, evidenţiem câtorva puncte de vedere expuse în special în dicţionare. Abordarea teoretică a conceptului nu o regăsim foarte detaliat expusă, existând diferenţe mari în ceea ce privesc anumite opinii ale diferiţilor teoreticieni.

Pentru delimitarea evidenţiată de noi, propunem următoarele puncte de vedere conform cărora mecanoterapia: este o „formă de terapie prin mişcări efectuate cu ajutorul aparatelor mecanice,

utilizată pentru creşterea forţei şi a mobilităţii articulare.”39 ; „terapeutica prin masaj, prin gimnastică medicală, prin aparate mecanice,

aplicată mai ales în boli articulare sau neuromusculare”40; „tratament al unor boli prin mobilizarea articulaţiilor, a muşchilor cu ajutorul a

diferite instalaţii mecanice. (< fr. mécanothérapie)” 41 Aparatura specifică mecanoterapiei permite, conform Enciclopediei EFS (2002),

ca în funcţie de particularităţile persoanei care lucrează la aparatul respectiv, să se efectueze mişcări pasive sau active, produse prin contracţii dinamice concentrice şi excentrice, amplitudinea mişcărilor fiind reglată după starea specifică a articulaţiilor care sunt implicate în efort.

După unii metodă terapeutică consacrată, mecanoterapia constă în efectuarea unor serii de mişcări active, activ-pasive sau pasive cu ajutorul unor echiapamente, instalaţii, aparate mecanice, cu sau fără funcţii computerizate, având ca scop stimularea

39 M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.262; 40 Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti; 41 Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;


89

aparatului neuromioartrokinetic în vederea reintegrării unor persoane în viaţa socială normală din punct de vedere biologic şi biomecanic sau a menţinerii şi chiar a stimulării anumitor funcţii necesare execuţiei anumitor mişcări speciale (persoane sănătoase, sportivi de performanţă etc..).

4.2. Rol, importanţă şi eficienţă

Importanţa şi rolul mecanoterapiei rezidă din beneficiile oferite unei anumite categorii de populaţie, în momentele în care condiţiile de viaţa sau de activitate pot perturba sau limita anumite activităţi.

Pentru un kinetoterapeut, importanţa utilizării diferitelor procedee şi tehnici cu ajutorul mecanoterapiei este mai mult decât mare, atât timp cât permite facilitarea execuţiei anumitor mişcări, fapt ce duce la reintegrarea mai rapidă a persoanei afectate în viaţa normală.

De asemenea, mecanoterapia oferă o alternativă viabilă pentru atingerea obiectivelor unei intervenţii kinetoterapeutice de calitate, oferind posibilitatea elaborării de exerciţii şi programe de recuperare multiple, complexe şi mereu stimulative.

Eficienţa mecanoterapiei este dată şi de: calitatea materialelor din care sunt construite componentele care alcătuiesc

aparatele sau instalaţiile specifice; alegerea corectă a aparatului, instalaţiei sau echipamentului pentru aplicarea

unui anumit program de recuperare / tonifiere/ creştere/ educare/ reeducare (ştiind că anumite afecţiuni nu permit în orice etapă utilizarea anumitor tehnici sau proceduri specifice mecanoterapiei – exemplu: suspensoterapia);

spaţiul în care sunt utilizate echipamentele, instalaţiile sau aparatele; complexitatea funcţiilor sau varietatea exerciţiilor care pot fi efectuate cu aparatul

/ instalaţia / echipamentul mecanic utilizat; numărul de structuri anatomice cărora le poate permite efectuarea de acte

motrice separat sau concomitent (numărul articulaţiilor, a muşchilor implicaţi în efortul vizat de intervenţia kinetoterapeutică);

costurile consumabilelor inerente unor astfel de aparate (gândindu-ne aici la eficienţa financiară pe care o oferă unui kinetoterapeut) etc..

4.3. Clasificare

Clasificarea aparatelor, dispozitivelor, echipamentelor, instalaţiilor şi obiectelor (în continuare delimitate ca A.D.E.I.O.), care pot fi utile profesiei de kinetoterapeut, poate fi efectuată după numeroase criterii, în funcţie de ceea ce se urmăreşte prin rolul sau funcţia acestora.

Vom prezenta în acest subcapitol doar câteva criterii generale de clasificare a aparatelor, dispozitivelor, echipamentelor, instalaţiilor şi obiectelor (A.D.E.I.O.), criterii care îşi găsesc foarte bine aplicabilitatea în intervenţiile kinetoterapeutice.

Astfel: ► după „obiectivul” urmărit de intervenţia kinetoterapeutică (obiectiv

fiziopatologic, de evaluare, de dezvoltare etc..), putem avea: ▪ A.D.E.I.O. cu rol în evaluare; ▪ A.D.E.I.O. cu rol în tonifiere; ▪ A.D.E.I.O. cu rol în educarea unei aptitudini, capacităţi (coordonare,

viteză, echilibru); ▪ A.D.E.I.O. cu rol în educare şi reeducarea funcţională; ▪ A.D.E.I.O. cu rol în dezvoltarea unei aptitudini ;

90

▪ A.D.E.I.O. cu rol în creşterea unei capacităţi (exemplu: creşterea anduranţei musculare generale şi/sau locale, creşterea capacităţii de efort);

▪ A.D.E.I.O. cu rol în mobilizare articulară; ▪ A.D.E.I.O. cu rol în posturare; ▪ A.D.E.I.O. cu rol în imobilizare (blocarea mişcării anumitor segmente prin

imobilizarea articulaţiilor implicate, pentru a corecta, redresa, compensa etc..);

▪ A.D.E.I.O. restrictive (cu rol în limitare execuţiei cu amplitudine a unor mişcări în anumite etape ale intervenţiei kinetoterapeutice);

▪ A.D.E.I.O. cu rol în relaxare (exemplu: pentru masaj); ▪ A.D.E.I.O. cu rol multiplu.

► după „adresabilitate” putem avea:

▪ A.D.E.I.O. cu adresabilitate globală; ▪ A.D.E.I.O. cu adresabilitate regională/ segmentară ▪ A.D.E.I.O. cu adresabilitate mixtă (globală şi regională/segmentară)

► după „patologia” care se urmăreşte a fi abordată de intervenţia kinetoterapeutică, putem clasifica în:

▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni reumatice; ▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni neurologice; ▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni respiratorii; ▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni cardiovasculare; ▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni psihice; ▪ A.D.E.I.O. pentru sechele posttraumatice: ▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni mixte.

► după „locul de desfăşurare” unde pot fi folosite A.D.E.I.O., putem avea:

▪ A.D.E.I.O. utilizate în cabinetul de kinetoterapie; ▪ A.D.E.I.O. utilizate la domiciliul persoanei abordate;

- A.D.E.I.O. utilizate la patul persoanei abordate; ▪ A.D.E.I.O. utilizate în aer liber sau parcuri terapeutice; ▪ A.D.E.I.O. utilizate pentru bazine, căzi (în cazul intervenţiilor

kinetoterapeutice asociate cu hidroterapie); ▪ A.D.E.I.O. cu aplicabilitate mixtă.

► după J.W.Zander (1835 - 1920, medic suedez, considerat a fi „părintele”

mecanoterapiei), aparatele se pot clasifica în: ▪ aparate pentru mişcări pasive; ▪ aparate pentru mişcări active /segmentare; ▪ aparate pentru masaj mecanic; ▪ aparate ortopedice (de redresare pasivă şi activă);

► după D.Moţet (2009), aparatele şi dispozitivele cu rol în kinetoterapie pot fi clasificate în:

▪ aparate specifice pentru exercitarea aparatului neuromioartrokinetic; ▪ aparate ajutătoare, care facilitează mişcările şi deplasarea subiecţilor cu

dificultăţi de locomoţie; ▪ dispozitive simple şi complexe, adaptate la obiectivele recuperării (cu

acţiune permanentă sau temporară); ▪ aparate, dispozitive şi instrumente pentru măsurare şi evaluare


91

4.4. Scripetoterapia

Scripetoterapia este un mijloc complex, util şi eficient de reabilitare, recuperare, educare şi reeducare a unor funcţii biologice, diminuate ca urmare a unor traumatisme sau afecţiuni.

De asemenea, poate reprezenta în acelaşi timp şi un mijloc complex de dezvoltare şi/ sau educare a unor funcţii şi capacităţi necesare desfăşurării unor acţiuni sau activităţi motrice specifice (sportive).

Având la bază ideile lui Charles Rocher (considerat fondatorul acestui tip de mecanoterapie) şi utilizând un mecanism bazat pe scripeţi, scripetoterapia include:

procedee de educare şi reeducare activă şi pasivă; procedee de dezvoltare şi tonifiere; procedee de mobilizare

Sistemele de scripeţi specifice acestui tip de mecanoterapie permit diminuarea acţiunii forţei gravitaţionale asupra segmentelor afectate (pseudo-imponderabilitate) prin tracţiuni şi suspendări antigravitaţionale.

Abordând afecţiuni ale aparatului neuromioartrokinetic, rezistenţa de învins (ca acţiune biomecanică principală), specifică acestui tip de terapie prin mişcare, se poate doza şi adapta uşor, în funcţie de obiectivele programului kinetoterapeutic, dar şi de particularităţile subiectului implicat în procesul recuperator.

Incluzând mai multe obiecte şi instrumente specifice pentru a-şi atinge obiectivele terapeutice, scripetoterapia foloseşte o instalaţie compusă din:

1. cuşca metalică (denumită Rocher, după inventatorul acesteia) 2. bancheta (masă recuperare); 3. coarda/cordelină statică; 4. dispozitive de fixare; 5. greutăţi (rezistenţă de învins); 6. scripeţi (dispozitiv facilitator, denumit şi roată de transmisie).

CUŞCA ROCHER Denumită şi cuşcă de scripetoterapie, cuşca Rocher oferă posibilitatea aplicării

unor structuri de exerciţii special adaptate la posibilităţile de mişcare ale beneficiarilor. Ca şi dispozitiv, ea este confecţionată dintr-un schelet metalic pe care se sudează plasă metalică rezistentă. Poate fi constituită şi din panouri metalice detaşabile, în funcţie de utilitatea dorită. Plasele metalice sudate pe schelet pot avea „ochiuri” cu dimensiuni cuprinse între 30mm X 30 mm şi 40 mm X 40mm.

Avantajul acestui dispozitiv este dat de faptul că permite efectuarea mişcărilor în toate cele trei planuri, cu rezistenţe diferite aplicate din direcţii diferite.

În funcţie de obiective, utilitate, spaţiu şi construcţie, cuşca Rocher poate fi: în două planuri (dispozitiv-instalaţie găsit

sub denumirea de mini-cuşca Rocher, alcătuit dintr-un spalier şi un cadru metalic detaşabil cu plasă metalică); în trei planuri; în patru planuri.

Fig. nr.132 - Cuşca Rocher in 2 planuri

92

Fig. nr.133 - Cuşca Rocher in 4 planuri Fig. nr.134 - Cuşca Rocher in 3 planuri

BANCHETA (Masă recuperare) Dispozitiv accesoriu cu rol de sprijin şi/sau susţinere, cu înălţime fixă sau reglabilă, parte a instalaţiei de scripetoterapie, utilizat pentru efectuarea diferitelor structuri de exerciţii ce implică mişcări active şi/sau pasive. Poate fi: normală (nearticulată – fig.nr.135) poliarticulată, cu segmente reglabile şi cap rabatabil (fig.136 şi 137).

Fig. nr.135 - Banchetă nearticulată Fig. nr.136 şi 137- Banchete poliarticulate, cap rabatabil

COARDA/ CORDELINA Obiect accesoriu din material rezistent, cu o elasticitate foarte scăzută (aproape

inextensibil), de o rezistenţă foarte mare (forţă de rupere câteva zeci sau chiar sute de kilograme, în funcţie de grosime şi material).

Coarda / cordelina poate avea diferite diametre (în funcţie de lăţimea canalului scripetelui); este confecţionată din toroane duble răsucite, condiţionate prin procese

tehnologice complexe pentru a permite o rezistenţă crescută la abraziune (frecare);

pentru multifuncţionalitate, trebuie să deţină o lungime de minim 4-5 m (cel puţin înălţimea corpului de la sol la mâna ridicată sus, prin întinderea membrului superior deasupra capului) DISPOZITIVE DE FIXARE

După cum o spun denumirea lor, aceste dispozitive (chingi, curele speciale, hamuri, faşe, mânere, cârlig etc..) au rol în stabilizarea/fixarea segmentelor în cadrul ansamblului instalaţiei de scripetoterapie. Prin această fixare, stabilizare, aceste dispozitive fie scot din acţiune greutatea unui segment care se doreşte a fi eliminat sau protejat de efort, fie poziţionează în anumite unghiuri unele segmente interesate pentru execuţia mişcărilor vizate. Ele pot fi confecţionate din metal, piele, material plastic, fibră de sticlă sau orice alt material care oferă aderenţă, stabilitate segmentului şi nu provoacă răni sau iritaţii.


93

Ele pot fixa: parţial sau total membru inferior; parţial sau total membru superior; bazinul sau coloana vertebrală, capul sau gâtul.

. Fig. nr.138- chingi pentru fixare/stabilizare segment anatomic

Fig. nr.139 - dispozitive fixare

. Fig. nr.140 - chingi pentru fixare/stabilizare. Fig. n.141 - curele pentru fixare segment

Fig. nr.142 - mânere fixare simple sau dublu ramate (metal sau textil); cârlig (partea dreaptă)

GREUTĂŢILE Reprezintă obiectele, instrumentele sau chiar segmentele anatomice care opun

rezistenţa ce trebuie învinsă prin lucrul mecanic activ , pasiv sau mixt. Greutăţile trebuie „să fie etalonate pentru a şti în orice moment valoarea rezistenţei cu care se lucrează”42.

Ele pot fi reprezentate de: greutatea unui segment al subiectului; săculeţe cu nisip; gantere în huse speciale; discuri metalice; mingi în suport (plasă) etc..

SCRIPETELE / ROATA DE TRANSMISIE Conform literaturii de specialitate, scripetele este un dispozitiv simplu care

permite schimbarea direcţiei unei forţe fără ai modifica intensitatea.

42 Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi, p.46;

94

El este un dispozitiv mecanic format dintr-un disc circular, mobil, pe periferia căruia trece, printr-un şanţ, un cablu la capetele căruia se aplica diverse forte. Discul se învârte în jurul unui ax perpendicular, susţinut de 2 suporţi laterali (uniţi între ei cu un dispozitiv de fixare).

Asupra oricărui scripete acţionează trei forţe: forţa activă (F); forţa rezistentă (R); forţa de sprijin (S).

În practică, în funcţie de poziţia axei scripetelui, se deosebesc doua categorii: scripete fix (fig. nr.143), a căror axa este fixa; scripete mobil (fig. nr.144), a căror axa se poate deplasa.

Fig. nr.143 - Scripete fix Fig. nr.144 - Scripete mobil Fig. nr.145- Sistem scripete fix şi mobil

Scripetele fix are punctul de sprijin (unde se manifestă forţa de sprijin) în axa statică, imobilă a roţii.

Scripetele mobil are punctul de sprijin (acţionează forţa de sprijin) la unul din capetele corzii /cordelinei statice. Sinteza literaturii de specialitate ne evidenţiază faptul că o compunere a forţelor care acţionează în timpul utilizării scripeţilor (fig. nr.146 şi nr.147) poate expune două aspecte:

la scripetele fix - dacă cele trei forţe sunt paralele, la ridicarea unei greutăţi, forţa activă este egală cu greutatea ridicată, iar forţa de sprijin este egală cu dublul greutăţii ridicate;

la scripetele mobil - dacă cele trei forţe (activă, rezistentă şi de sprijin) sunt paralele la ridicarea unei greutăţi, forţa activă este egală cu cea de sprijin, ambele fiind doar jumătate din greutatea ridicată.

Fig. nr.146 - Compunerea forţelor la scripetele fix Fig. nr.147 - Compunerea forţelor la scripetele mobil


95

Fixat pe panourile cuştii Rocher şi în funcţie de locul ocupat în cadrul sistemului, scripetele fix poate fi, la rândul lui de două tipuri: scripete de tracţiune / recepţie. Este primul scripete din montaj, cel care

primeşte efortul segmentului care efectuează mişcarea (V. Manole, 2009): scripete de transmisie . Au o importanţă mecanică mai mică, numărul lor

neinfluenţând sistemul (conform V. Manole, 2009, frecarea la nivelul acestor scripeţi fiind aproape nulă).

Fig. nr. 1478,149,150– Diferite tipuri de scripeţi

Scripetele mobil nu este fixat pe cuşca Rocher şi asupra sa se poate ataşa

greutăţi, având avantajul în situaţia în care capetele corzii sunt paralele, deoarece forţa G (greutate-rezistenţă) se înjumătăţeşte.

Ca şi sisteme sau circuite utilizate în scripetoterapie, amintim în această lucrare

sistemele evidenţiate detaliat în cartea sa de către V. Manole43: sistemul auto-pasiv (scripete-reciproc):

- sistemul auto-pasiv simetric; - sistemul auto-pasiv asimetric;

sistemul rezistent (scripete-greutate). În funcţie de poziţia scripetelui de tracţiune, randamentul mişcării în practica kinetoterapeutică poate diferi. Astfel, cercetările efectuate de Charles Rocher susţin procentele din tabelul nr.1

sistemul ajutător (sistem rezistent utilizat cu rol facilitator).

Tabel nr.1 – Randamentul mişcării în funcţie de plasarea scripetelui de tracţiune în cazul sistemului rezistent (scripete-greutate)

Sistemul rezistent (scripete-greutate) cu scripete de tracţiune:

Randament al mişcării

- plasat la distanţă 85% - plasat perpendicular de bisectoarea unghiului de mişcare 77% - plasat la iniţierea mişcării 89%

Rolul scripetoterapiei poate fi evidenţiat în:

- recuperarea afecţiunilor neurologice şi posttraumatice; - limitarea parţială sau eliminarea efectului forţei gravitaţionale asupra aparatului

neuromioartrokinetic; - diminuarea durerilor specifice reintegrării în activitate motrică; - creşterea amplitudinii mişcărilor în vederea educării sau reeducării mobilităţii la

nivelul articulaţiilor; - dezvoltarea forţei musculare (exerciţii cu contrarezistenţă progresivă); - dezvoltarea rezistenţei generale şi specifice; - reeducarea coordonării (datorită feedback-ului intern şi extern existent);

43 43 Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi, p.49-58;

96

- facilitarea neuromusculară şi proprioceptivă; - facilitarea desfăşurării efortului din timpul şedinţelor de recuperare-reabilitare; - controlul tracţiunilor/elongaţiilor continue sau discontinue ale membrelor; - descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui - diminuarea impotenţei articulare posttraumatice - readaptare globală şi segmentară; - recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic - redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol - creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului; - adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită

precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc.. Avantajele scripetoterapiei

permite subiectului să-şi controleze singur mobilizarea segmentului eliminând teama de durere şi stimulând astfel implicarea activă a acestuia în propria recuperare;

în cadrul sistemului auto-pasiv, mişcarea poate fi limitată prin aplicarea unui limitator pe coarda/ cordelină;

rezistenţa este constantă pe toată amplitudinea mişcării; rezistenţa poate creste treptat prin adăugarea unor greutăţi suplimentare, ceea

ce are un efect psihologic benefic asupra pacientului deoarece acesta îşi conştientizează progresul;

intervenţia kinetoterapeutică este uşurată, creşte motivaţia subiectului datorită vizualizării progresului realizat cu propriile

mişcări (conform specialiştilor din psihoterapie efectul vizual care rezultă din activitatea motrică stimulează motivaţia subiectului, acesta observând că propriile mişcări determină un răspuns mecanic al sistemului de scripeţi pe care îl pune în mişcare, iar acest lucru stimulează implicarea activă şi perseverenţa);

permite reglarea cu precizie a direcţiei şi a valorii forţei care acţionează asupra segmentului corporal de mobilizat.

4.5. Suspensoterapia

Ca orice tip de mecanoterapie, pentru a-şi atinge obiectivele şi a-şi demonstra

eficienţa, suspensoterapia şi-a determinat de-a lungul timpului regulile de utilizare, principiile mecanice, biomecanice şi biologice şi, de asemenea, şi-a probat şi argumentat aplicaţiile terapeutice.

Conform literaturii de specialitate din domeniul kinetologiei, ea constă în suspendarea corpului sau a segmentelor sale, în vederea mobilizării acestora, prin scoaterea lor în afara acţiunii gravitaţiei şi a forţelor de frecare. Înţelegerea acestui tip de terapie şi a influenţelor sale în intervenţia kinetoterapeutică, bazate pe metoda suspendării şi pe principiul mecanic al suspensiei (legătură elastică dintre un sistem tehnic şi elementele sale de sprijin), presupune cunoaşterea ideilor care stă la baza sistemului Guthrie Smith.

Guthrie Smith este considerat cel care a pus bazele acestui tip de terapie, utilizând arcurile, resorturile, benzile, corzile şi cordoanele elastice drept rezistenţă sau drept forţă de tracţiune în aplicarea programelor kinetice de recuperare, reabilitare, reeducare funcţională a aparatului locomotor.


97

Astfel, plecând de la trei idei de bază: un corp elastic se deformează sub influenţa unei forţe externe, iar deformarea lui

încetează şi corpul revine la starea iniţială odată cu încetarea aplicării forţei; gradul de deformare este direct proporţional cu mărimea forţei aplicate (energia

consumată pentru deformarea corpului); dacă forţa aplicată (energia aplicată şi deci consumată) este foarte mare şi

depăşeşte limita de rezistenţă a corpului elastic, acesta se poate deforma ireversibil, Guthrie Smith a conceput principiul de bază al sistemului care îi poartă numele:

pentru mobilizarea diferitelor obiecte (segmente în cazul nostru) se vor utiliza arcuri etalonate care să realizeze întinderi până la o anumită lungime pentru a evita astfel deformarea lor ireversibilă.

În funcţie de afecţiunea sau traumatismul subiectului, în funcţie de obiectivele programului kinetic, dar şi de potenţialul de mişcare al subiectului, un kinetoterapeut poate apela la mai multe tipuri de suspensii, fiecare cu caracteristici aparte.

Alegerea unui anumit tip de suspensie pentru aplicarea intervenţiei kinetice se va face şi ţinând cont de acţiunea forţelor implicate: forţa de tracţiune a elementelor de suspensie reglabile (corzi, benzi, cordoane etc..), forţa gravitaţiei şi forţa rezultată din combinarea primelor două. Fig. nr.151 - Instalaţie pentru suspensoterapie

O importanţă deosebită în acest tip de mecanoterapie o reprezintă plasarea punctului elementului de suspensie (punctul de acrosaj al corzii, benzii, cordonului etc..) în raport cu pivotul articular, deoarece forţele care se creează astfel şi interacţionează sunt diferite, determinând efecte diferite asupra segmentelor anatomice vizate.

Efectele suspensoterapiei sunt dintre cele mai variate, complexe şi depind în foarte mare măsură de modalităţile de aplicare.

Sinteza literaturii de specialitate din lucrările autorilor care au abordat acest gen de mecanoterapie, ne-a permis să subliniem câteva dintre efectele aplicării metodei de suspendare a segmentelor anatomice, efecte ale terapiei prin suspensie:

▪ creşterea amplitudinii de mişcare (în funcţie de alegerea tipului de suspensie); ▪ dezvoltarea forţei musculare; ▪ dezvoltarea rezistenţei musculare locale şi generale; ▪ creşterea excitabilităţii musculare; ▪ inducerea relaxării în stările de spasticitate sau contractură musculară; ▪ coaptare şi decoaptare articulară; ▪ mobilizări articulare analitice, cu consum redus de energie la nivelul articulaţiilor

implicate în procesul de recuperare; ▪ prin suspendări suplimentare ale segmentelor intermediare (pentru a descărca

greutatea acestora în timpul intervenţiei kinetoterapeutice), să se amplifică relaxarea lanţului biomecanic cu care se lucrează:

▪ relaxarea generală a segmentului afectat cu relaxarea muşchilor responsabili de mişcare prin oscilaţii de mică amplitudine;

▪ reeducarea stabilităţii şi coordonării musculare;

98

Rolul suspensoterapiei poate fi pus în evidenţă în: - adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită

precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..): - autoorganizarea spaţio-temporală; - diminuarea oboselii locale sau periferice, prin inducerea relaxării anumitor zone; - dezvoltarea forţei şi rezistenţei, generale şi specifice; - descărcarea tensiunii acumulate la nivelul zonele anatomice interesate; - diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; - diminuarea impotenţei articulare posttraumatice; - educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; - educarea şi reeducarea schemei corporale; - efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare; - educare şi reeducare kinestezică; - facilitarea neuromusculară proprioceptivă; - formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative – căţărare, escaladare; - limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere

din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment ; - mobilizări active, auto-pasive şi pasive; - reeducarea reprezentării asupra mişcării; - readaptare globală şi segmentară; - recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic ; - recuperarea funcţională după politraumatisme, după coalescenţă; - reabilitarea funcţiei motorii; - redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol. - relaxarea întregului corp prin mişcări de balansare, în direcţii diferite (suspensiile

globale); - stimularea circulaţiei prin balans executat dinspre şi înspre cap sau membrele

inferioare (poziţionarea alternativă a capului sau picioarelor în punctele mai înalte). Instalaţia specifică suspensoterapiei cuprinde:

1. puncte fixe de ancorare (cuşca Rocher – fig. nr.152, cadru metalic – fig.nr.153) 2. elemente de fixare a segmentelor imobile, suporturi stabile (mese, banchetă) 3. dispozitive de fixare/ puncte fixe de suspensie (cârlige de agăţare) 4. elemente de suspensie reglabile:

▪ extensibile: arcuri, benzi, resorturi, corzi şi cordoane elastice (fig.nr.154); ▪ inextensibile: cordeline statice, corzi, frânghie sau chiar plase din material

textil rezistent – fig.nr.155); 5. elemente de susţinere confortabilă a segmentelor (chingi, hamuri, glezniere,

curele, genunchere, cotiere, faşe/orteze textile – fig. nr.154 etc..)

Fig. nr.152 - Cuşca Rocher Fig. nr.153 - Variante de cadre metalice pentru suport suspensoterapie


99

Fig. nr.154 - Elemente de suspensie şi de susţinere a segmentelor corpului – Fig.155

Analiza surselor existente în literatura de specialitate ne-a permis să realizăm o

clasificare a tipurilor de suspensii (tabelul nr.2) ce pot fi utilizate în intervenţia kinetoterapeutică, fără a insista pe detalierea acestora (cei interesaţi pot studia lucrările lui Ch.Rocher, T. Sbenghe, V. Manole etc..).

Înainte de a prezenta clasificarea, trebuie să amintim de existenţa a 2 criterii standard de ierarhizare a suspensiilor:

a) după zona anatomică suspendată, putem avea: - suspensie segmentară (se suspendă doar anumite segmente ale corpului); - suspensie globală (se suspendă tot corpul);

b) după tipul elementului de suspensie utilizat, putem avea: - suspensie fixă (elementul de suspensie este inextensibil – frânghie, plasă,

coardă / cordelină statică); - suspensie elastică (elementul de suspensie este extensibil – elastic, bandă

sau coardă elastică, cordon elastic etc..).

Tabel nr.2 – Clasificarea tipurilor de suspensii în suspensoterapie Suspensie pendulară (verticală) Suspensie axială FIXĂ Suspensie excentrică Suspensie segmentară elastică în serie

SEGMENTARĂ

ELASTICĂ Suspensie segmentară elastică în paralel

STABILĂ

TIP

SUSP

ENSI

E

GLOBALĂ INSTABILĂ

Suspensiile globale constau din atârnarea întregului corp prin fixarea corzilor/

benzilor elastice / frânghiilor etc.. într-un singur punct de suspensie (suspensie instabilă – fig.nr.156) sau în mai multe puncte de suspensie (suspensie stabilă - fig.nr.157). Pentru aceasta, elementele de susţinere confortabilă a diferitelor segmente (chingi, hamuri, curele late etc..) se poziţionează la nivelul capului, gâtului, trunchiului, umerilor, coatelor, pumnilor bazinului, genunchilor, gleznelor.

Fig. nr.156 - Suspensie globală instabilă Fig. nr.157 - Suspensie globală stabilă

100

Mişcările efectuate cu ajutorul suspensoterapiei urmăresc realizarea: mobilizărilor pasive; mobilizărilor autopasive; mobilizări activo-pasive; mobilizărilor active.

Mobilizările active sunt cele în care pacientul apelează la suspensoterapie.

Ele au la bază contracţia musculaturii proprii segmentului care se mobilizează şi pot fi: ▪ mobilizări active reflexe. Sunt datorate contracţiilor musculare reflexe, aflate în

afara controlului voluntar al subiectului (au la bază reflexele de întindere/ strech-reflexul, reacţiile de echilibrare, reflexele posturale). Aceste mobilizări stimulează activitatea neuromusculară, fiind utile în tratarea parezelor;

▪ mobilizări active voluntare. Sunt supuse controlului voluntar al subiectului, implicând control gestual motric, contracţie izotonică, dinamică, consum energetic, scurtarea fibrelor musculare şi deplasarea segmentelor. Aceste mobilizări active voluntare pot fi, la rândul lor, de mai multe tipuri:

- mobilizarea liberă (activă pură – fig.nr.158-163), care se realizează fără vreo intervenţie facilitatoare sau rezistivă, cu excepţia gravitaţiei;

- mobilizarea activo-pasivă (activă asistată – fig.nr.164-165), care se realizează cu ajutor, pe direcţia de execuţie a mişcării, mai puternic la iniţierea şi finalizarea mişcării;

- mobilizarea activă cu rezistenţă, care se realizează împotriva unei forţe exterioare care se opune parţial direcţiei de execuţie a mişcării.

Fig. nr.158 - 159 - Mobilizări active libere prin suspensoterapie (culcat facial cu şi fără sprijin)

Fig. nr.160 - 161- Mobilizări active libere prin suspensoterapie (culcat dorsal cu sprijin şi fără sprijin)


101

Fig. nr.162 - 163 - Mobilizări active libere prin suspensoterapie (stând cu sprijin, culcat facial fără sprijin)

Fig. nr.164-165 - Mobilizări activo-pasive

Mobilizările pasive sunt acelea în care kinetoterapeutul sau o altă forţă

exterioară iniţiază şi susţine execuţia mişcărilor. Conform literaturii de specialitate, aceste tipuri de mobilizări se adresează în

special: - menţinerii amplitudinii de mişcare; - creşterii amplitudinii articulare şi excitabilităţii musculare, - ameliorării contracturilor musculare prin „strech” / întinderea muşchiului. În

activitatea sportivă, acest efect poate menţine forma sportivă în perioadele de covalescenţă;

- stimulării sistemului nervos (educarea şi reeducarea schemei corporale), - stimulării tonusului psihic (prin prezenţa kinetoterapeutului); - influenţării circulaţiei sangvine (efectele mecanice ale mişcările pasive asigură o

creştere a circulaţiei sangvine locale); - recuperării subiecţilor neuroplegici, a celor cu suferinţe posttraumatice sau

reumatismale etc.. Mobilizările pasive efectuate prin suspensoterapie:

nu trebuie să provoace durere; trebuie adaptate permanent la starea clinică a persoanei cu nevoi speciale

implicate în procesul kinetoterapeutic; se vor executa pe direcţia biomecanică normală, respectând limitele de

amplitudine la nivelul articulaţiilor solicitate sau a muşchilor întinşi; vor fi precedate de masaj sau termoterapie (pentru a creşte temperatura locală)

şi se vor asocia cu mişcări de facilitare; se vor adopta prize si contraprize corect aplicate; se va adapta forţa şi ritmul de mobilizare la specificul subiectului şi a tipului de

suspensie;

102

Mobilizările pasive efectuate prin suspensoterapie pot fi: tracţiuni continue, discontinue, cu menţineri fixe şi alternante ale segmentelor

în anumite poziţii, în axul segmentului sau articulaţiei (se aplică de către kinetoterapeut sau aparate mecanice);

mobilizarea pasivă pură asistată (cea mai des utilizată mobilizare, efectuată de kinetoterapeut – fig.nr. 166-167);

mobilizarea autopasivă (efectuată de subiectul însuşi prin presiunea corpului sau a unui segment al acestuia, prin acţiunea membrului sănătos sau cu ajutorul unor dispozitive);

mobilizarea pasivă mecanică (a se vedea subcapitolul următor); mobilizarea pasivo-activă (mobilizarea pasivă asistată activ de către subiect).

Fig. nr.166-167 - Mobilizarea pasivă pură asistată de către kinetoterapeut

4.6. Mobilizările mecanice pasive

Mobilizările mecanice pasive sunt acelea în care o forţă exterioară iniţiază şi susţine execuţia mişcărilor. Forţa exterioară este reprezentată de acţiunea unor aparate şi dispozitive special create („atele motorizate electric”) pentru reabilitarea funcţiei motrice.

Chinograma nr.1 - Mobilizarea mecanică pasivă a articulaţiei mâinii


103

Aceste aparate îşi concentrează acţiunea, după cum şi denumirea lor o spun asupra mecanicii mişcării, a biomecanicii segmentelor anatomice interesate în procesul de recuperare, mişcările realizate putând fiind reglate automat.

Practic, principalul lor rol este de a mobiliza articulaţiile organismului pentru a realiza mişcări de bază (flexie, extensie, abducţie, adducţie, rotaţie, pronosupinaţie) iar, odată cu acestea, influenţa este direcţionată şi asupra facilitării neuromusculare proprioceptive (prin acţiune de stimulare a formaţiunilor musculare implicate în realizarea mişcărilor).

Mobilizarea mecanică pasivă intervine asupra creşterii amplitudinii de mişcare prin mobilizarea amplă şi controlată a articulaţiilor, excitarea musculară şi declanşarea reflexului de întindere care determină automat contracţie musculară.

Fig. nr.168-169 - Mobilizarea mecanică pasivă a articulaţiei genunchiului

Componentele aparatelor pentru mobilizare mecanică pasivă sunt:

elemente de fixare a segmentelor imobile, suporturi stabile (masă, banchetă, scaun ergonomic);

dispozitive de suport a articulaţiilor; elemente de fixare şi susţinere confortabilă a segmentelor (curele, bureţi speciali,

chingi, etc..); motor electric; telecomandă pentru feedback vizual (fig.nr.170), permiţând ajustarea

permanentă a parametrilor programului de reabilitare motrică. Utilizarea telecomenzii oferă un control permanent al:

- unghiului de mişcare; - amplitudinii mobilizării; - vitezei de execuţie a mobilizării; - pauzei la limita mişcării efectuate; - pauzei pentru odihnă; - a momentului de începere a mobilizării; - a momentului de revenire la poziţia iniţială sau la poziţii intermediare.

Fig. nr.170 - Telecomandă Fig. nr.171-172 - Dispozitive pentru mobilizări din poziţii diferite (aşezat pentru scaun sau culcat pe pat/banchetă)

104

Avantajele aparatelor şi dispozitivelor de mobilizare mecanică pasivă: ▪ schimbările de poziţie se pot efectua cu viteză mică, controlată de către subiect /

kinetoterapeut în funcţie de gradul de toleranţă; ▪ sunt mai puţin dureroase, elimină teama iniţială a subiectului; ▪ implică subiectul în propria recuperare (prin utilizarea funcţiei dată de o

telecomandă); ▪ permit controlul direct al duratei şedinţei de reabilitare; ▪ din punct de vedere al amplasării sale într-o încăpere (cabinet kinetoterapeut,

spaţiu personal acasă la subiect, birou de lucru, etc..) avantajele sunt date de dimensiunile mici, ajustabile şi de greutatea mică pentru transport.

- Fig. nr.173-174 - Mobilizarea mecanică pasivă Fig. nr.175 - Mobilizarea mecanică pasivă a articulaţiilor umărului şi cotului a articulaţiei gleznei

Fig. nr.176-178 - Mobilizări mecanice pasive la nivelul articulaţiilor degetelor

4.7. Tracţiunile / Elongaţiile mecanice

Începem acest subcapitol cu delimitarea celor doi termeni din titlu: elongaţie şi tracţiune, considerând acest aspect util pentru înţelegerea optimă a modalităţii prin aparatele mecanice de tracţiune / elongaţie acţionează asupra structurilor anatomice. Conform diferitelor dicţionare ale limbii române, tracţiunea reprezintă „modul de lucru al unui corp supus acţiunii unei forţe care tinde a-l lungi” (F.Marcu, 2000), iar elongaţia reprezintă „întinderea terapeutică a unui membru al corpului”. În acest subcapitol vom face referire la unul dintre cele mai utilizate aparate / instalaţii în kinetoterapie: masa de tracţiuni sau masa de elongaţii (fig.nr.179 şi 180). Mesele de elongaţii au ca principală acţiune întinderea la nivelul anumitor articulaţii pentru a realiza decompresie (din punct de vedere terapeutic, decompresia sau decompresiunea face referire la „înlăturarea compresiunii / apăsării exercitate asupra unui organ de către un alt organ mărit; decomprimare”). La nivelul coloanei vertebrale (structura anatomică cea mai frecvent supusă elongaţiilor mecanice), decompresia vertebrală rămâne printre cele mai folosite metode nechirurgicale de ameliorarea sau recuperare a afecţiunilor specifice.


105

Fig.nr.179 -180 – Modele de mese pentru elongaţii

Mesele speciale automate (mesele de tracţiuni cu acţiune electrică) permit

efectuarea unor elongaţii sigure, controlate, cu riscuri minime. Din experienţa practică, cunoaştem şi susţinem faptul că aceste aparate pentru

mecanoterapie sunt cel mai des utilizate pentru tracţiuni lombare şi cervicale. Componentele pentru o masă de elongaţii automată:

aparat electronic cu funcţii multiple (unitate centrală), complet programabil. Se poate ajusta forţa şi modalitatea de tracţiune în funcţie de greutatea şi înălţimea persoanei supusă decompresiei;

masă poliarticulată, ajustabilă electric pe înălţime, cu/fără suport pentru aparatul de elongaţii;

întrerupător de panică (pentru persoana căreia i se adresează elongaţia); un set de chingi (unele pentru stabilizare segment, altele pentru elongaţiile

lombare sau cervicale). Opţional se pot ataşa diferite module sau dispozitive (exemplu: modul EMG

pentru electromiogramă la nivelul zonei anatomice supuse elongaţiei în vederea determinării activităţii musculare locale).

Informaţiile utile unui kinetoterapeut sunt cele care indică şi: - forţa de tracţiune lombară sau cervicală (evaluată în mm, cu un anumit grad de

ajustabilitate + - câţiva mm sau %); - distanţa de tracţiune a vertebrelor lombare sau cervicale (evaluată în mm); - perioada de tracţiune totală (evaluată în minute); - timpul de tracţiune (evaluat în minute); - unghiurile de orientare şi unghiul de rotaţie.

4.8. Dispozitive şi aparate pneumatice

Terapia pneumatică (tip de terapie care utilizează aerul comprimat) se aplică cu ajutorul aparatelor sau dispozitivelor pneumatice.

Conform specificaţiilor tehnice evidenţiate de producători, aceste aparate aplică controlul şi direcţionarea curenţilor de aer aflaţi sub presiune mecanică pentru a stimula structurile anatomice interesate, având în acelaşi timp şi efecte asupra circulaţiei sangvine locale şi generale.

Dispozitivele pneumatice utilizează presiunea aerului comprimat în recuperarea, tonifierea sau relaxarea structurilor anatomice interesate (astfel a apărut termenul de presoterapie). Unele dintre cele mai utilizate direcţii ale acestor aparate sunt cele care vizează realizarea drenajului limfatic, a masajului sau a stimulării circulaţiei periferice.

Referitor la drenajul limfatic realizat cu astfel de aparate, prin aplicarea unor materiale textile speciale (costume segmentare – fig.nr.181-182), prevăzute cu spaţii în

106

care pătrunde aerul, se creează presiuni diferite asupra structurilor anatomice implicate în intervenţia terapeutică.

Prin alternarea presiunilor şi a etapelor de lucru (care gradează intervenţia) se pot obţine efecte de drenaj limfatic şi de stimulare a circulaţiei periferice

Fig.nr.181 -182 – Presoterapie prin echipamente pneumatice

(perne cu aer comprimat şi aparate electronice care controlează presiunea) O altă aplicaţie a mecanoterapiei prin presiunea aerului este cea de masaj.

Exemplu: Aparatul cu manşon gonflabil pentru masaj pneumatic. Acest aparat poate fi aplicat la nivelul membrelor şi permite realizarea unei presiuni locale continue sau intermitente (F. Potscka, 1990).

Poate fi utilizat în „tratamentul edemelor organizate, având, cea mai frecventă indicaţie în aşa numitul „braţ gros” consecutiv amputaţiei mamare”44 (se asociază acest tip de masaj oferit de aparatul pneumatic cu tratamentul ganglionilor limfatici).

Rezumat

Mecanoterapia constă în efectuarea unor serii de mişcări active, activ-pasive sau pasive cu ajutorul unor echiapamente, instalaţii, aparate mecanice, cu sau fără funcţii computerizate,având ca scop stimularea aparatului neuromioartrokinetic în

vederea reintegrării unor persoane în viaţa socială normală din punct de vedere biologic şi biomecanic sau a menţinerii şi chiar a stimulării anumitor funcţii necesare execuţiei anumitor mişcări speciale (persoane sănătoase, sportivi de performanţă etc..).

Pentru un kinetoterapeut, importanţa utilizării diferitelor procedee şi tehnici cu ajutorul mecanoterapiei este mai mult decât mare, atât timp cât permite facilitarea execuţiei anumitor mişcări, fapt ce duce la reintegrarea mai rapidă a persoanei afectate în viaţa normală. Scripetoterapia, suspensoterapia şi mobilizările mecanice pasive sunt dintre cele mai utilizate metode specifice mecanoterapiei.

Scripetoterapia este un mijloc complex, util şi eficient de reabilitare, recuperare, educare şi reeducare a unor funcţii biologice, diminuate ca urmare a unor traumatisme sau afecţiuni. Conform literaturii de specialitate, scripetele este un dispozitiv simplu care permite schimbarea direcţiei unei forţe fără ai modifica intensitatea.

Suspensoterapia constă în suspendarea corpului sau a segmentelor sale, în vederea mobilizării acestora, prin scoaterea lor în afara acţiunii gravitaţiei şi a forţelor de frecare. În funcţie de afecţiunea sau traumatismul subiectului, în funcţie de obiectivele programului kinetic, dar şi de potenţialul de mişcare al subiectului, un kinetoterapeut poate apela la mai multe tipuri de suspensii, fiecare cu caracteristici aparte.

44 Mârza, D., (1998), Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău, p.203;


107

Alegerea unui anumit tip de suspensie pentru aplicarea intervenţiei kinetice se va face şi ţinând cont de acţiunea forţelor implicate: forţa de tracţiune a elementelor de suspensie reglabile (corzi, benzi, cordoane etc..), forţa gravitaţiei şi forţa rezultată din combinarea primelor două. Mobilizările mecanice pasive sunt acelea în care o forţă exterioară iniţiază şi susţine execuţia mişcărilor. Forţa exterioară este reprezentată de acţiunea unor aparate şi dispozitive special create („atele motorizate electric”) pentru reabilitarea funcţiei motrice.

Bibliografie

1. Dumolin, J., et coll., (1987), Précis de mécanothérapie, Editeur Masson, Paris; 2. Ionescu, A., N., (1994), Gimnastica medicală, Editura ALL, Bucureşti; 3. Manole, L., (2008), Bazele generale ale kinetologiei, Note de curs, Universitatea din

Bacău; 4. Manole, V., (2009a), Recuperare în traumatologie sportivă, Editura Alma Mater,

Bacău; 5. Manole, V., (2009b), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi; 6. Mârza, D., (1998), Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău; 7. Plas, F., Hagron, E., (2001), Kinetoterapie activă. Exerciţii terapeutice, Editura

Polirom, Iaşi; 8. Potscka, F., (1990), Toute la Kinésiologie, Editeur Le souffle d'or, Paris; 9. Rocher, Ch., (1978), Réeducation psyhomotrice – exercises en suspension et

poulie-thérapie, Editeur Masson, Paris; 10. Sbenghe, T., (1981), Kinetoterapie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Editura

Medicală, Bucureşti; 11. Sbenghe, T., (1996), Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale

membrelor, Editura Medicală, Bucureşti; 12. Sbenghe, T., (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Editura

Medicală, Bucureşti; 13. Sbenghe, T., (2002), Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti;

Figuri şi Informaţii tehnice (accesate ian-martie 2013): 14. http://www.hipocrat2000.ro; 15. http://www.ortoclinic.ro; 16. http://neotech.ro;

17. http://www.romedic.ro; 18. http://www.btl.ro 19. http://www.wikipedia.org

Evaluare

1. După „obiectivul” urmărit de intervenţia kinetoterapeutică (obiectiv fiziopatologic, de evaluare, de dezvoltare etc..), A.D.E.I.O. utilizate în mecanoterapie pot îndeplini mai multe roluri. Enumeraţi cel puţin 7. 2. Delimitaţi componentele aparatelor de mecanoterapie utilizate pentru realizarea elongaţiilor la nivelul coloanei vertebrale. 3. Precizaţi în căteva rânduri în ce constă mecanoterapia prin aparatele pneumatice. 4. Scripetoterapia foloseşte o instalaţie compusă din (alegeţi componentele corecte):

□ cuşca metalică (denumită Rocher, după inventatorul acesteia) □ coarda/cordelină statică; □ dispozitive de fixare; □ dispozitive / puncte fixe de suspensie □ greutăţi (rezistenţă de învins); □ scripeţi (dispozitiv facilitator, denumit şi roată de transmisie). □ motor electric; □ bancheta (masă recuperare);

108

Unitatea de curs V. Echipamente, instalaţii, obiecte şi aparatură în educarea şi

reeducarea posturii, echilibrului şi mersului


Scop: cunoaşterea unei game variate de aparate, echipamente, instalaţii şi obiecte ce pot fi utilizate cu succes de kinetoterapeut în educarea şi reeducarea posturii, mersului şi echilibrului. Obiective

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: să cunoască particularităţile de construcţie şi amplasare a echipamentelor

destinate educării şi reeducării posturii, echilibrului şi a mersului; să înţeleagă aspectele de funcţionare pentru unele dintre cele mai utilizate

aparate, obiecte, echipamente şi instalaţii destinate educării şi reeducării posturii, echilibrului şi a mersului;

5.1. Postura, Echilibrul, Mersul – aspecte generale

Abordarea unor concepte ca postura, echilibrul, mersul impune automat utilizarea unor termeni ca: mişcare, stabilitate, centru general de greutate, sistem nervos central, segmente, pârghii, reflexe, poziţii etc..

Pentru a realiza o mişcare, oamenii apelează la dezechilibrări voluntare, care modifică geometria corpului, cu efect asupra schimbării poziţiei centrului de greutate.

Pentru a menţine stabilitatea corpului şi a segmentelor sale în timpul desfăşurării mişcării, dar şi pentru a realiza o deplasare eficientă, fără oscilaţii şi pierderi prea mari de energie, sistemul nervos pune în funcţiune simultan lanţurile musculare, pârghiile şi segmentele articulare, tendoanele şi ligamentele, aponevrozele cu rol de susţinere a mişcării, ori de corectare şi redresare a acesteia în diferite planuri (Alexe, D.I., 2009).

Este cunoscut faptul că mişcarea unui segment al corpului determină mişcarea altor segmente. Sistemul nervos comandă şi controlează, în acest caz, o ajustare posturală anticipată, care precedă comanda muşchilor legaţi de mişcare. Modificarea poziţiei centrului general de greutate determină, mai mult sau mai puţin, pierderi ale stării de echilibru relativ în care se află corpul, necesitând ajustări permanente pentru controlul poziţiei centrului de greutate

Echilibrul Abordând conceptul din prisma unor specialişti din educaţie fizică şi sport,

echilibrul ar reprezenta acea „stare de repaus caracterizată prin egalizarea forţelor interne şi externe care acţionează asupra corpurilor”45. Această stare poate fi definită, conform sursei amintite anterior, în raport cu anumiţi parametri, cei mai importanţi fiind centrul general de greutate (C.G.G.) şi baza/punctul de sprijin (echilibrul stabil fiind caracterizat prin amplasarea CGG sub baza/ punctul de sprijin, iar echilibrul instabil prin amplasarea CGG deasupra bazei/ punctului de sprijin). (Alexe, D.I., 2009).

Alte abordări teoretice vizează studiul echilibrului din perspectiva analizei menţinerii poziţiei ortostatice (funcţie statică) şi a analizei funcţiei de echilibrare 45 M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4, Editura Aramis, Bucureşti, p.153;


109

propriu-zisă (care vizează coordonarea C.G.G. şi a punctelor de acţiune ale gravitaţiei pe segmentele corporale în timpul mişcării).

Capacitatea de echilibru, conform opiniei lui T. Sbenghe (1999), este un proces complex ce interesează două funcţii importante: pe de o parte recepţia şi organizarea inputului senzorial, iar pe de altă parte programul şi execuţia mişcărilor propriu-zise. Cele două funcţii asigură postura optimă a corpului prin menţinerea centrului de gravitaţie în interiorul bazei de sprijin.

Luând în discuţie faptul că mişcarea perturbă a anumită stare de echilibru în care se află corpul omenesc la un moment dat, cunoscând faptul că redobândirea acestei stării de echilibru se face tot prin mişcare (de compensare, redresare etc.), iar majoritatea mişcărilor umane sunt supuse mai mult sau mai puţin controlului Sistemului Nervos Central, am putea spune că reglarea şi controlul echilibrului la om se realizează prin dezechilibrare voluntară şi controlată, permanent coordonată de structurile nervoase superioare (Alexe, D.I., 2009).

Echilibrul s-ar putea rezuma la „potenţialul omului de a menţine sub control corpul şi segmentele sale, prin intermediul structurilor neurofiziologice şi anatomice capabile să genereze mişcări compensatorii destinate controlului efectelor forţelor interne şi externe ce tind să destabilizeze”; Postura

Menţinerea posturii rezultă din intersectarea complexă a unor reflexe, al căror sediu central, dar nu ultim, se află în nucleii bazali. Orientarea capului, poziţia lui în legătură cu trunchiul, poziţia ortostatică a corpului, menţinerea pe membre sunt rezultatul activităţii reflexe a unui număr mare de muşchi. Aceste reflexe sunt reflexe de tip evoluat, necesitând acţiuni musculare complexe, gradate, coordonate, de mare fineţe.

O serie de boli neurologice, si nu numai ele, pot determina perturbări ale controlului postural în special a posibilităţii de a menţine un ortostatism static sau dinamic. T.Sbenghe (1999,2002) consideră că postura este un răspuns neuromuscular cu scopul menţinerii echilibrului corpului. Un corp este în echilibru când suma tuturor forţelor care acţionează asupra lui este zero.

În ortostatism, corpul este în echilibru atâta timp cât vectorul greutăţii corpului cade în interiorul suprafeţei de sprijin, şi este stabil atâta timp cât sistemul musculo-scheletal se poate comanda cu perturbările de echilibru, şi readuce corpul în poziţia de echilibru.

Menţinerea corpului în poziţie dreaptă, echilibrată, reprezintă de fapt scopul principal al controlului postural la om. Controlul permanent al posturii este o caracteristică a unui sistem nervos sănătos, permiţând stabilitate şi iniţierea mişcărilor dorite. Orice perturbare în echilibru, în controlul postural alterează serios eficienţa efectivă a acţiunilor noastre.

Postura poate fi considerată o funcţie complexă a corpului „bazată pe acţiunea sinergică şi coordonată a elementelor aparatului locomotor, a sistemului nervos central şi periferic, cu ajutorul cărora se menţin stabilitatea, echilibrul şi raporturile constante dintre segmentele corpului, precum şi dintre corp şi elementele mediului înconjurător”46 Mersul Este principala formă de locomoţie a omului, prin care acesta se deplasează dintr-un loc în altul realizând interacţiunea cu mediul în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. Fie că se desfăşoară pe teren plat, în rampă /pantă sau pe suprafeţe variate ca şi consistenţă, fie cu înclinare ascendentă, descendentă sau laterală, mersul implică, în funcţie de modalitatea de contact cu solul, solicitări ale echilibrului muscular global.

46 Cordun, M., (2009), Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti, p.187

110

5.1.1. Forme de manifestare a echilibrului şi a posturii

Performanţa umană, ca şi caracteristică de integrare şi adaptare a individului, este clar determinată şi de modalităţile prin care acesta îşi desfăşoară, într-o stare mai mult sau mai puţin stabilă sau instabilă, activităţile specifice.

Performanţele motrice ale individului în general sunt în strânsă legătură cu manifestarea echilibrului sub diferite forme, manifestare impusă de mişcările voluntare sau involuntare specifice.

Aceste mişcări devin o permanentă sursă de dezechilibru prin modificarea geometriei punctelor de sprijin şi a limitei de stabilitate faţă de suprafaţa de sprijin la care individul îşi raportează cea mai mare parte a reperelor sale biomecanice.

Astăzi specialişti din diferite domenii îşi expun opinia asupra manifestării echilibrului şi a formelor acestuia. Astfel, după Fetz, 1989 (citat J. Weineck 1997) echilibrul motor poate fi: echilibru propriului corp (la rândul său, static sau dinamic) echilibru obiectelor (echilibru obiectelor într-un punct dat sau echilibru obiectelor

în mişcare). Împărţirea clasică, a lui Fleishman (1964), Fetz (1990) şi alţii în echilibrul static,

dinamic şi al obiectelor, este foarte răspândită, însă este una considerată ca fiind generalistă, pur teoretică.

Conform acestor autori echilibrul static ar fi posibil fără mişcare. Multe cercetări cu aparate sofisticate stabilesc totuşi oscilaţii evidente sau aşa numite reacţii poziţionale şi sinergii, mişcări abia sesizabile de compensare, prin care este menţinută sau restabilită starea de echilibru relativ stabilă (D.I.Alexe, 2009).

Problema sistematizării formelor de manifestare a echilibrului este şi ea recunoscută de autorii de mai sus. Aşa numitul echilibru al obiectelor nu este parte componentă a echilibrului corpului, chiar dacă la balansarea obiectelor sunt necesare în mod natural acţiuni motrice complicate.

Realizările de diferenţiere chinestezice-tactile par să fie aici mai importante decât propria capacitate de echilibru.

După V. Keim (2003) echilibrul poate fi: - echilibru static; - echilibru dinamic; - echilibru de rotaţie; - echilibru în zbor (absenţa suprafeţei de sprijin).

După A. Gagea, (1999), formele de manifestare ale echilibrului sunt:

echilibru stabil; echilibru instabil; fără echilibru.

P. Hirtz, (2000)47 propune următoarea clasificare a formelor de manifestare a echilibrului: echilibru de statică – menţinerea şi restabilirea echilibrului corpului la mişcările

fără schimbarea locului (stând pe suprafeţe mobile - plăci basculante cu role şi cu sfere - sau rezistenţa statică pe skateboard);

echilibru la balans – ca formă dominantă a echilibrului translator, locomotor, menţinerea şi restabilirea echilibrului la mişcări cu schimbarea locului – mersul pe role, tricicletă, bicicletă, cu schiuri, patine rotile sau de gheaţă până la schimbările subite de direcţie şi viteză în jocurile sportive sau la alunecarea pe străzile îngheţate;

47 Hirtz, P., Hotz, A., Ludwig, G., (2000), Gleichgewicht, Editura Karl Hofmann, Schorndorf, p.55;


111

echilibru la rotare – menţinerea şi restabilirea echilibrului corpului la şi după mişcări de rotaţie în jurul diferitelor axe;

echilibru în zbor – menţinerea şi restabilirea echilibrului corpului în faza fără sprijin – de la primele mici sărituri trecând prin săriturile la distanţă şi diferitele sărituri la aparate sau sărituri în diferitele sporturi de iarnă până la fazele lungi de zbor la săriturile cu schiurile.

În opinia autoarei V. Grigore (2001), echilibru sesizează senzaţia de verticalitate, senzaţiile de rotaţii verticale sau orizontale şi schimbarea vitezei (acceleraţiei) în execuţia mişcării la nivelul diferitelor segmente, ori ale întregului corp. Astfel, echilibrul poate fi:

- echilibru stabil; - echilibru instabil; - echilibru indiferent; - echilibru stabil îngrădit.

Echilibrul în staţionare şi echilibrul în mişcare sunt două concepte care apar

şi ele în unele lucrări din literatura de specialitate din domeniul sportului. De asemenea, este întâlnită şi exprimarea de echilibru flexibil (A. Hotz, 2003) care ar reprezenta acea formă a echilibrului care este adaptabilă la orice sarcină sau activitate motrică.

Ph. Perrin şi F. Lestienne (1994), făcând referire la A. Thomas (1948) aduc în discuţie în lucrarea lor chiar expresia „echilibru de lux”. Autorii folosesc această expresie atunci când face referire la manifestarea echilibrului la sportivi. Această „formă de manifestare a echilibrului”, prin educarea specifică, constantă şi corect adaptată la obiectiv, va permite sportivului menţinerea echilibrului în situaţii deosebite şi anormale, în timpul execuţiilor din activităţile sportive.

Principala clasificare a tipurilor de postură întâlnită în literatura de specialitate face referire la: postura globală şi posturi segmentare.

5.1.2. Variante de mers

Principalele forme de mers evidenţiate în literatura de specialitate, din punct de vedere biomecanic, sunt: mers pe pingea (jumătatea anterioară a tălpii); mers pe vârfuri (greu sau imposibil de executat de majoritatea populaţiei, fără

pregătire specifică, în sensul creşterii mobilităţii şi elasticităţii structurilor anatomice locale. Este o varianta de mers executată în anumite activităţi sportiv coregrafice – balet, gimnastică sau în situaţii cu sprijin exterior oferit de anumite echipamente sau instalaţii);

mersul pe călcâie; mersul pe partea externă a tălpii piciorului; mersul pe partea internă a tălpii piciorului; mers din ghemuit în ghemuit; mers fandat.

În funcţie de direcţia de deplasare sau de modificarea unghiurilor membrelor

inferioare şi combinarea anumitor mişcări putem avea şi: mersul înainte; mersul înapoi; mers lateral; mersul pe o linie dreaptă; mersul pe două linii paralele; mersul cu pas încrucişat, înainte şi înapoi etc..

112

5.1.3. Tulburările de mers

Rularea corectă a tălpilor în timpul mersului (din punct de vedere al contactului cu solul, al orientării tălpii în unghiurile fiziologice standard) implică manifestarea anumitor indici de forţă musculară, coordonare, mobilitate şi stabilitate.

În cazul afecţiunilor sau traumelor locale, periferice sau globale, a afecţiunilor sistemului nervos central şi periferic, pot apărea deficite funcţionale de mers.

Printre tulburările de mers amintim: mersul antalgic (apare ca urmare a senzaţiilor determinate de durere. Exemplu:

mers şchiopătând regăsit în afecţiunile nervului sciatic, când paşii şi mişcările specifice sunt asimetrice, iar ritmul inegal);

mersul ataxic (ataxia fiind o tulburare a coordonării mişcărilor voluntare din cauza lezării sau a disfuncţiilor unor căi nervoase şi a unor centri nervoşi);

mersul în adducţie (înspre interior) – formă des întâlnită la copiii mici, care încearcă să-şi menţină echilibrul prin adoptarea unei baze largi de sprijin (trapez). Necorectată la timp, această formă de mers devine obişnuinţă, afectând în timp biomecanica articulaţiilor la nivelul membrului inferior, cu uşoare modificări anatomice locale.

mersul în equin (mersul pe vârfuri) - formă des întâlnită la copiii mici, putându-se manifesta la unul sau la ambele picioare. La adulţi, se manifestă prin atingerea solului cu vârful piciorului şi apoi cu călcâiul (este specific poliomelitei, sciaticii paralizante, paraliziei muşchilor pretibiali şi peronieri, datorată paraliziei nervului sciatic popliteu extern);

mersul întrerupt (datorat anumitor boli sau intoxicaţii cu anumite substanţe); mersul cerebelos (mersul nesigur, cu bază mare de susţinere); mersul cosit (spastic, helicoidal). Apare în hemiplegie spastică şi se manifestă

prin aducerea piciorului înainte printr-o mişcare de circumducţie (în arc) datorită imposibilităţii flexiei la nivelul membrului inferior. Membrul inferior afectat este rigid, contractat în extensie;

mersul atipic specific piciorului plat; mersul Trendelenburg (specific afecţiunilor şoldului şi caracterizat prin balans al

trunchiului pe membrul sau membrele afectate. Cauza principală: musculatura abductorilor coapsei insuficient dezvoltată, astfel încât menţinerea echilibrului pelvisului este perturbată în timpul fazei de balans);

mersul cu paşi mărunţi; mers coreic agitat („de păpuşă”, „de paiaţă”) mersul stepat (în buestru) (frecvent la pacienţii cu afecţiuni ale nervului

peroneal sau ale muşchiului tibial anterior. „Piciorul nu mai poate fi flectat înainte şi ridicat; în timpul efectuării pasului, pentru a nu fi târât pe pământ, piciorul este ridicat mult în sus prin flexia mare a coapsei şi azvârlit înainte”48). G.Raveica (2006) expune căteva tipuri de mers la nivelul vârstei a III a (vârsta la

care mersul începe să piardă din calitate, viteză de execuţie şi orientare spaţială): □ mersul târşit (depresie, afecţiuni musculare, osteoartrită, hemiplegie flască, etc..

când persoana merge târând unul din picioare, apelând la baston); □ mersul legănat (artrite coxofemurale şi senilitate la femei); □ mersul înclinat spre înapoi (afecţiuni cerebel, boala Parkinson, etc..); □ mersul anxios (cu teamă de cădere); □ mersul apraxic (în demenţă; apraxia = lipsă de coordonare în mişcări cauzată

de leziuni ale creierului);

48 Raveica, G.,(2006), Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica mersului, Editura Pim, Iaşi, p.106;


113

□ mersul miopatic (specific în luxaţia congenitală de şold; mersul legănat „de raţă” datorat modificărilor la nivelul zonei lombare a coloanei şi a musculaturii lombofesiere); Din punct de vedere patologic mersul poate fi clasificat în:

mersul nedureros, în care aspectul este afectat, ritmul acestuia nu; mersul dureros, în care ritmul mersului este afectat (pas scurt, transfer rapid al

greutăţii de pe piciorul dureros pe celălalt). Tot în categoria tulburărilor de mers includem şi mersul specific care apare în

covalescenţă după diferite intervenţii chirurgicale la nivelul membrelor inferioare, a centurii pelviene sau a coloanei vertebrale.

Factorii care pot determina tulburări de mers pot fi: - de natură genetică; - datorate sarcinii şi naşterii; - datorate bolilor asociate (boli musculare, accidente vasculare cerebrale, afecţiuni

cerebeloase, etc.); - datorate accidentelor, traumatismelor la nivelul membrelor inferioare; - datorate tulburările de creştere (pot determina apariţia piciorului plat cu efecte

directe asupra mersului).

5.2. Dispozitiv cadru cu bare paralele

Se utilizează pentru reeducarea deficitului motor (în special a mersului). Se pot efectua diferite variante de mers, persoana implicată în recuperare având

posibilitatea să se prindă cu mâinile de bare pentru a-si putea controla postura, echilibrul şi mersul.

Fig.nr.183 - Variante cadru cu paralele (reglabil şi simplu) – Fig.nr.184

Confecţionat din piese metalice (structura de rezistenţă), lemn şi plastic (barele pentru susţinere şi suprafaţa pe care se executa rularea tălpilor, suprafaţa antiderapantă), dispozitivul cadru cu bare paralele poate fi utilizat de kinetoterapeut, în special, în etapa mersului fără sprijin pe membrul inferior afectat.

Barele dispozitivului sunt fixate în plan orizontal, paralele cu o lărgime corespunzătoare între ele care să permită deplasarea şi întoarcerea printre ele. De asemenea, aceste bare au înălţime reglabilă, deţin un diametru optim pentru prehensiune şi pot fi învelite într-un material antiderapant.

Acest dispozitiv poate deveni instalaţie prin adăugarea altor piese (hamuri axilare, căpăstru Glisson, obstacole, suprafeţe denivelate peste suprafaţa de mers, scândură aşezată pe muchie etc..), special concepute, orientate şi ataşate în vederea creşterii gradului de eficienţă a exerciţiilor aplicate.

114

5.3. Cârja, ortezele, bastonul şi cadrul-suport pentru mers

Cele mai simple instrumente, obiecte sau dispozitive pentru aplicarea programelor de recuperare în reeducarea mersului, echilibrului şi posturii sunt cadrele-suport, cârjele, bastoanele şi ortezele. Aceste instrumente / dispozitive pot fi de diferite tipuri şi se pot utiliza în funcţie de gradul de tulburare a echilibrului sau a mersului.

Utilizarea cârjelor, bastonului ortopedic şi a cadrului de mers se face în funcţie de capacitatea persoanei de a-şi menţine postura, echilibrul sau de a realiza mersul, dar şi de posibilitatea de a folosi aceste dispozitive ca modalitate de sprijin in execuţia exerciţiilor de recuperare, atunci când menţinerea echilibrului sau mersul impun un ajutor exterior (de regulă, în primele etape ale programului de recuperare, reeducare dar pot fi utilizate şi ulterior).

Fig.nr.185 Fig.nr.186 Fig.nr.187 Fig.nr.188 Variante de cadru pentru mers Cârjă canadiană Cârjă axilară

Cadrul pentru mers constă din patru stâlpi verticali reglabili, uniţi prin bare orizontale, având pentru contact cu solul dopuri antiderapante (fig.nr.185-186). Barele orizontale au mânere antiderapante. De regulă, este folosit înaintea cârjelor şi a bastoanelor datorită stabilităţii mai mari oferite.

Utilizarea cadrelor pentru mers în programul de recuperare / reeducare / reabilitare oferă kinetoterapeutului următoarele avantaje:

- exerciţiile aplicate (deplasările în mers) pot fi efectuate cu minimum de risc de dezechilibrare, deoarece cadrul oferă stabilitate ridicată în planurile antero-posterior şi medio-lateral (condiţia de bază fiind ca cel implicat în efort să aibă o forţă optimă la nivelul membrelor superioare);

- mişcările şi deplasările propuse se pot baza pe un suport mare la sol, sigur, uşor de folosit, în condiţii suficient de mari de echilibru;

- elimină teama persoanei implicată direct în propria recuperare / reeducare, crescând încrederea în forţele proprii şi astfel, ridicând nivelul de participare activă şi de implicare în programul propus;

- pot fi utilizate încă din fazele iniţiale (etapele iniţiale) ale intervenţiei kinetoterapeutice.

Cârjele sunt instrumente utilizate pentru sprijin şi echilibrare în mers.

Kinetoterapeutul poate apela la acestea în momentul în care mijloacele utilizate pentru reeducarea mersului solicită descărcarea totală a greutăţii ambelor membre inferioare sau numai a unuia. Permit aplicarea exerciţiilor în condiţii îmbunătăţite din punct de vedere al bazei de sprijin şi al stabilităţii laterale.

Asigurând unul sau două puncte de contact cu corpul (în cazul celor bilaterale) şi unul sau două puncte de contact cu solul sunt utilizate mai des la persoanele la care gradul de instabilitate în mers este mai ridicat la începutul programului de reeducare, recuperare.


115

Un kinetoterapeut le poate folosi ca mijloc de susţinere şi ajutor pentru persoanele incluse în etapele iniţiale ale unui program destinat descărcării postoperatorii specifice anumitor afecţiuni ale membrelor inferioare.

Cârjele pot fi axilare (fig.nr.188) şi nonaxilare (fig.nr.187)

Fig.nr.189 Fig.nr.190 Fig.nr.191 Variante de baston pentru mers Orteză mobilă Orteză fixă

Bastoanele sunt instrumente prevăzute cu 1, 3 sau 4 picioare (obişnuit, trepied, cvadripied), cu forme diferite ale mânerelor (fig.nr.189) şi confecţionate din lemn, aluminiu sau ale materiale compozite rezistente

Conform literaturii de specialitate din domeniul ortopedic, bastonul este un mijloc de asistenţă a mersului care prezintă un singur punct de contact cu corpul, oferind mai puţină susţinere decât celelalte instrumente (cârja, cadrul pentru mers).

Indicaţie: Atunci când intervenţia kinetoterapeutică impune utilizarea cârjelor sau a

bastoanelor trebuie avut în vedere faptul că exerciţiile de deplasare efectuate cu ajutorul acestor instrumente necesită o musculatură bine dezvoltată a centurii scapulo-humerale şi a membrelor superioare. Ortezele sunt instrumente care pot facilita grăbirea recuperării anumitor structuri anatomice, pot facilita creşterea stabilităţii articulaţiilor şi forţei la nivelul acestora.

Sunt instrumente pe care un kinetoterapeut le poate folosi în aplicarea exerciţiilor în diferite etape ale programului său, în funcţie de afecţiunea abordată sau de nivelul capacităţii de efort a persoanei cu care se lucrează (nivelul forţei locale segmentare, al rezistenţei locale etc.): orteza fixă (fig.nr.191) poate fi utilizată în etapele iniţiale ale programului de

recuperare / reeducare sau, în anumite condiţii şi etapele finale ale intervenţiei sale (exemplu: eliminarea tensiunii psihice şi implicarea activă în efort a membrului vizat în programul de recuperare. Se cunoaşte faptul că de multe ori, persoana cu nevoi biologe speciale, datorită lipsei de curaj, a temei de durere, îşi induce indirect stări subiective şi evită şi prelungeşte utilizarea unui membru inferior afectat anterior. În acest caz, se poate apela la orteză fixă, imobilă, care să blocheze articulaţiile membrului sănătos pentru a implica în efort membrul afectat; bineînţeles, acolo unde kinetoterapeutul, în urma evaluării funcţionale, are informaţii clare despre posibilitatea efectuării mişcării cu membrul afectat dar persoana implicată evită totuşi să înceapă mişcările active cu acest membru);

orteza mobilă (fig.nr.190) poate fi utilizată în etapele intermediare ale unei intervenţii kinetoterapeutice, când stabilitatea, mobilitatea şi gradul de mişcare permit persoanei respective să execute deja anumite mişcări, cu anumiţi indici de amplitudine, viteză, flexie, extensie etc..

116

5.4. Sistem modular cu trepte şi paralele

În acest subcapitol facem referire la cadrele speciale pentru reabilitarea mersului, prevăzute cu trepte şi paralele (denumite în literatura de specialitate şi sisteme modulare de recuperare/reabilitare; „modular stairs”).

Aceste sisteme modulare sunt formate din 4 părţi distincte, create special pentru efectuarea anumitor tipuri de exerciţii destinate reeducării mersului şi stabilităţii în mişcare. Astfel: o primă parte, cu bare paralele montate pe un modul cu 5 trepte (fig.nr.192, A),

având unchi de înclinare de 180 şi o diferenţă de înălţime între trepte de 9.5 cm. Barele paralele pot fi reglabile manual sau hidraulic, sunt prevăzute cu suprafaţă şi mânere antiderapante;

a doua parte, cu bare paralele montate pe un modul cu 3 trepte (fig.nr.192-193, B), având unchi de înclinare de 290 şi o diferenţă de înălţime între trepte de 16 cm. Barele paralele pot fi reglabile manual sau hidraulic, sunt prevăzute cu suprafaţă şi mânere antiderapante;

a treia parte, constituită din modul plan înclinat, fără trepte (fig.nr.192-193, C); a patra parte – modulul de odihnă (fig.nr.192-193, D), cuplat astfel încât să

permită efectuarea pauzelor indiferent de pe care din celelalte 3 părţi se urcă. Sistemul modular este prevăzut cu suporţi paraleli (pentru a crea impresia de

pod) reglabili, acoperiţi cu material termoplastic, având bare paralele ajustabile pe înălţime şi dispuse la o distanţă de 70 cm una de alta (lăţimea dintre barele paralele).

Fig.nr.192-193 – Dispozitiv cu trepte şi paralele pentru recuperare/reeducare mers şi echilibru

Evidenţiem căteva dintre obiectivele vizate de intervenţia kinetoterapeutică prin utilizarea sistemului modular:

- îmbunătăţirea controlului motor; - promovarea participării active şi conştiente în cadrul programului de recuperare,

reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere etc.; - creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru sensibilitatea

proprioceptivă; - reeducarea simţului spaţio-temporal (fixarea reperelor spaţiale în unitate de timp

necesară urcării sau coborârii treptelor); - educarea şi reeducarea echilibrului prin stimulare vestibulară; - combaterea atitudinilor defectuoase ale aparatului locomotor; - stimularea dezvoltării simetrice a aparatului muscular; - profilaxia secundară a dezechilibrelor posturale; - tonifierea, în condiţii de scurtare sau de alungire, a musculaturii striate; - formarea reflexului de atitudine corporală corectă în statică / dinamică;

A

B C

B

D D


117

- educarea / reeducarea / reabilitarea controlului, coordonării şi echilibrului prin feedback;

- îmbunătăţirea controlului muscular, prin formarea reprezentării corecte a mişcării; - învăţarea mişcărilor paleative (exemplu: mers în 2/4 timpi); - automatizarea mişcărilor uzuale (mers cu sau fără sprijin); - controlul centrului general de greutate în cadrul bazei de susţinere (pe modulul

înclinat); - învăţarea strategiilor de control al echilibrului (strategia gleznelor, genunchilor,

şoldurilor, paşilor mici); - formarea deprinderii de a respira corect în repaus – mişcare - efort; - creşterea capacităţii de efort, cu monitorizarea parametrilor subiectivi (senzaţie

de oboseală, vertij, durere, diminuarea temporară şi parţială a capacităţilor intelectuale, pierderea parţială a autocontrolului), a parametrilor funcţionali ai aparatelor: cardiovascular (frecvenţă cardiacă), a parametrilor de consum energetic;

- recuperarea mobilităţii (obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale, menţinerea / îmbunătăţirea mobilităţii articulare etc..);

- consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare; - consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei musculare.

Un dezavantaj major al unui astfel de sistem modular pentru un cabinet de kinetoterapie este dat de spaţiul mare pe care-l ocupă atunci când toate cele 4 părţi sunt unite.

5.5. Bicicleta ergometrică şi covorul rulant

Nu vom mai insita pe descrierea celor două aparate vizate (ele fiind detaliate la subcapitolele 3.1. şi 3.2.) şi nici pe obiectivele care pot fi atinse de către kinetoterapeut prin utilizarea covorului rulant şi a bicicletei ergometrice (numărul acestora fiind foarte mare).

Vom evidenţia faptul că bicicleta ergometrică standard (fig.195) nu este utilizată de kinetoterapeut cu trimitere directă spre reeducarea actelor motrice specifice mersului din punct de vedere biomecanic. Ea este utilizată în special pentru creşterea capacităţii de efort, creşterea forţei şi rezistenţei generale şi locale, reeducarea coordonării generale şi specifice (coordonare intersegmentară, intrasegmentară, fină), redobândirea mobilităţii la nivelul articulaţiilor mari ale membrelor inferioare, îmbunătăţirea controlului motor, stimularea / reeducarea sensibilităţii proprioceptive etc..

Fig.nr.194 – Covor rulant Fig.nr.195 – Bicicletă ergonomică (standard şi eliptică)

Bicicleta ergometrică eliptică şi covorul rulant sunt în schimb utilizate şi

pentru reeducarea senzaţiei de verticalitate, pentru reeducarea mişcărilor coordonate între membrele inferioare şi superioare, pentru stimularea rulării corecte la nivelul

118

solului şi a realizării unui contact ferm, corect şi pe direcţia de deplasare, pentru creşterea stabilităţii la nivelul gleznelor, a genunchilor şi a şoldului (stimularea celor 3 strategii de menţinere a echilibrului din cele 4 existente), pentru stimularea simţului spaţio-temporal şi controlul oscilaţiilor trunchiului în activităţile dinamice impuse de postura ortostatică sau de cele dinamice din timpul mersului, pentru profilaxia secundară a dezechilibrelor posturale din poziţie ortostatică şi pentru stimulare vestibulară, obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale etc..

Gradarea intensităţii exerciţiilor la covorul rulant, pentru situaţii în care se

impune adoptarea unor programe destinate reeducării echilibrului şi a mersului: mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mică de rulare a

benzii covorului; mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mică de rulare a

benzii covorului; mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mai mare de rulare a

benzii covorului; mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mai mare de rulare

a benzii covorului; mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mică de

rulare a benzii covorului; mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mică

de rulare a benzii covorului; mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mai

mare de rulare a benzii covorului; mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mai

mare de rulare a benzii covorului; Aceste etape de gradare a lucrului pe covorul rulant pot fi îngreuiate pentru a

consolida sau perfecţiona, prin: - adăugarea de greutăţi legate de membrele inferioare; - adăugarea de obstacole mici peste care trebuie să păşească subiectul; - prin aşezarea covorului rulant în faţa unor oglinzi; - prin rularea benzii în sens invers (mers cu spatele) etc..

Gradarea intensităţii exerciţiilor la bicicleta ergometrică standard pentru

situaţii în care se impune adoptarea unor programe destinate reeducării echilibrului şi a mersului: pedalat cu sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ,

curea sau magnet) la valoarea inferioară (1-3); pedalat cu sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ,

curea sau magnet) la valoarea intermediară (3-5); pedalat cu sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ,

curea sau magnet) la valoarea superioară (5-7 sau mai mult în funcţie de fabricantul aparatului);

pedalat fără sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea sau magnet) la valoarea inferioară (1-3);

pedalat fără sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea sau magnet) la valoarea intermediară (3-5);

pedalat fără sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea sau magnet) la valoarea superioară (5-7 sau mai mult în funcţie de fabricantul aparatului); Aceste etape de gradare a lucrului pe bicicleta ergometrică standard pot fi

îngreuiate pentru a consolida sau perfecţiona, prin adăugarea de greutăţi legate de membrele inferioare;


119

Bineînţeles, specificăm şi faptul că gradarea intensităţii efortului trebuie raportată şi la durata pauzelor şi la durata timpului de lucru efectiv pe aceste aparate. Astfel, la început durata de efort fizic va fi scurtă cu pauze mai mari, urmând să crească durata efortului cu menţinerea pauzelor mari sau adaptate la specificul efortului, tipul contracţiei musculare şi/sau a numărului de structuri anatomice implicate în lucru mecanic specific..

5.6. Discurile şi plăcile de echilibru

Descrise la subcapitolul 2.4., atât discurile, cât şi plăcile de echilibru au fost iniţial fabricate cu scop evident de stimulare a reeducării / educării echilibrului şi stabilităţii în vederea:

□ reintegrării persoanelor cu deficit sau limitări parţiale ale manifestării echilibrului în activitatea normală, prin redobândirea stărilor funcţionale la nivelul structurilor anatomice şi nervoase responsabile de menţinerea stabilităţii;

□ creşterii gardului de manifestare superioară a echilibrului la persoanele a căror activităţi profesionale impune acest lucru (anumite meserii, sportivi de performanţă etc..); Ulterior, datorită faptului că exerciţiile efectuate pe aceste instrumente/ dispozitive

implică şi au evidenţiat efectele pozitive şi asupra creşterii tonusului muscular, a forţei generale şi specifice la nivel local pentru articulaţiile membrului inferior, asupra stimulării proprioceptive şi implicit a conştientizării controlului motor la nivelul aparatului neuromioartrokinetic etc.., ele au fost incluse şi în programele de recuperare a mersului, de reeducarea a caracteristicilor acestuia şi a posturii globale a organismului.

Utilizarea acestor instrumente solicită kinetoterapeutului cunoştinţe de specialitate, cât şi cunoştinţe referitoare la măsurile de protecţie, sprijin, asistenţă ce se impun: spaţiu mare de siguranţă în jurul acestora, suprafeţe de protecţie care să prevină accidentările în cazul dezechilibrelor ce pot duce la căderi etc..

Datorită caracteristicilor de fabricaţie aceste discuri sunt extrem de utile în reeducarea mersului, a echilibrului sau a propriocepţiei la nivelul membrului inferior, precum şi în realizarea unui control neuromuscular superior (aşa zisul „antrenament proprioceptiv” pentru sportivii de performanţă).

Rolul discurilor şi a plăcilor de echilibru în vederea recuperării structurilor anatomice implicate în desfăşurarea locomoţiei la om poate fi rezumat la: promovarea participării active şi conştiente a persoanei în cadrul programului de

recuperare, reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere etc..; creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru sensibilitatea

proprioceptivă; stimularea funcţiilor nervoase superioare de la nivelul centrilor specifici ai

analizatorilor vestibular şi vizual, ai scoarţei cerebrale şi cerebelului, ai ganglionilor bazali responsabili de manifestarea tonusului, echilibrului, orientării spaţio-temporale etc..

stimularea posturii corecte prin reeducarea atitudinilor, a mişcărilor compensatorii;

tonifierea, în condiţii de scurtare sau de alungire, a musculaturii striate; scurtarea / alungirea structurilor moi periarticulare, alungite / scurtate unilateral,

pentru asigurarea echilibrului funcţional; formarea reflexului de atitudine corporală corectă în statică / dinamică. îmbunătăţirea controlului muscular, prin formarea sau reeducarea reprezentărilor

motrice asupra mişcărilor; stimularea reflexelor medulare; educarea / reeducarea coordonării intrasegmentară şi intersegmentare;

120

educarea / reeducarea celor patru strategii de control al echilibrului (strategia gleznelor, genunchilor, şoldurilor, paşilor mici);

menţinerea unei cocontracţii musculare eficiente în timpul mişcărilor pe direcţiile anatomofiziologice;

obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale, îmbunătăţirea mobilităţii articulare, consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare a membrelor inferioare, a spatelui şi

abdomenului; consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei musculare. creşterea capacităţii de efort;

5.7. Mingile

Despre obiectele sau instrumentelor care pot intra în categoria „mingi” am discutat la subcapitolul 2.4. În acest subcapitol punem accentul în special pe: mingea de fitness suedeză (gymball), mingea Bosu, mingea medicinală şi mingile utilizate în unele jocuri sportive (volei, fotbal, baschet).

Despre rolul acestora în efectuarea a numeroase exerciţii care implică posturări diferite ale segmentelor în vederea corectării unor deficienţe de postură, a atitudinilor corecte etc.. se găsesc foarte multe surse.

Important pentru un kinetoterapeut este, în opinia noastră, ca alegerea exerciţiilor cu aceste mingi să fie adaptată la afecţiunea ce urmează a fi abordată prin intervenţia practică, prin programul de recuperare / reabilitare / tonifiere etc..

Astfel, se va apela la aceste mingi în special pentru: creşterea stabilităţii la nivelul gleznelor şi a genunchilor (prin stimularea

proprioceptivă a acestor structuri şi prin creşterea forţei musculo-ligamentare); detensionarea musculaturii de postura (antigravitaţionale) contractate (exemplu:

utilizarea gymball-ului sau a mingii Bosu în exerciţiile de relaxare a musculaturii trunchiului, în exerciţiile de menţinere a posturii în aşezat pe un gymball sau minge Bosu, etc..)

rularea pe sol a unor mingi de fotbal / baschet/ volei cu un membru inferior pentru a stimula creşterea forţei musculare şi a mobilităţii, precum şi reeducarea echilibrului pe celalalt membru inferior;

creşterea sau redobândirea unor indici optimi de mobilitate la nivelul articulaţiilor gleznei şi genunchilor (exemplu: utilizarea mingii Bosu ca o platformă de echilibru şi menţinerea stabilităţii pe ambele sau pe un picior; utilizarea mingilor medicinale prin urcări şi coborâri succesive pe ele pe câte un picior, cu menţinere căteva secunde – exerciţiu destinat creşterii forţei musculaturii părţii anterioare a coapsei, dar şi stimulării orientării spaţiale etc..);

Fig.nr.196 – Diferite mingi ce pot fi utilizate în reeducarea posturii, echilibrului şi mersului

rularea unor mingi pe diferite suprafeţe, fie cu trunchiul, fie cu membrele (exerciţii

destinate posturărilor segmentare corecte, dar şi menţinerii stabilităţii şi echilibrului în condiţii variate) etc..;

reeducarea/ educarea vitezei de execuţie pentru mişcările compensatorii la nivelul gleznelor, genunchilor, şoldului, trunchiului, membrelor superioare,


121

mişcări necesare menţinerii posturii globale şi segmentare, cât şi controlului diferitelor perturbări ale echilibrului (exemplu: stând pe un picior pe mingea Bosu, sau pe mingea medicinală; aşezat sau culcat pe mingea de fitness suedeză etc..);

adaptare forţei la sarcina de executat (exemplu: menţinerea echilibrului din stând pe un picior pe diferite tipuri de mingi) ;

tonifierea grupelor musculare atrofiate (exerciţiile de menţinere a echilibrului efectuate pe suprafaţa moale, instabilă, cum este cea a mingii Bosu implică automat contracţii musculare puternice la nivel plantar, a musculaturii gambei şi a musculaturii de susţinere a genunchiului etc.. fapt ce determină creşterea tonusului local şi implicit, general); Ca şi în cazul discurilor şi plăcilor de echilibru, şi aici amintim faptul că utilizarea

mingilor impune kinetoterapeutului cunoştinţe de specialitate, cât şi cunoştinţe referitoare la măsurile de protecţie, sprijin, asistenţă şi supraveghere ce se impun: spaţiu mare de siguranţă în jurul acestora; suprafeţe de protecţie care să prevină accidentările în cazul dezechilibrelor ce

pot duce la căderi; distanţe optime faţă de persoana care lucrează astfel încât ajutorul, sprijinul sau

asistenţa să fie aplicare rapid şi eficient atunci când este necesar.

5.10. Alte obiecte, materiale şi instrumente cu rol în educarea sau reeducarea posturii, echilibrului şi mersului

În funcţie de obiectivul vizat de programul de recuperare / reeducare / tonifiere etc.. (obiectiv care poate urmări fie creşterea forţei şi stabilităţii articulare, fie creşterea masei sau a tonusului muscular, fie stimularea proprioceptivă sau a orientării spaţio-temporale), un kinetoterapeut poate utiliza „n” obiecte, materiale sau instrumente cu rol în educarea / reeducarea posturii, echilibrului sau mersului.

Prezentăm câteva exemple care sperăm să stimuleze imaginaţia şi creativitatea cititorului: banca de gimnastică (exemplul 1: mers pe partea lată sau îngustă, cu sau fără

sprijin sau ajutor, dar permanent cu asistenţă / supraveghere); bureţi sau materiale textile sub formă de role (exemplu: adducţia / abducţia, sau

ducerea întinsă a unui membru inferior spre înainte –înapoi prin rularea pe sol a unui burete – exerciţiu destinat consolidării forţei şi mobilităţii de mişcare în articulaţia coxofemurală; exemplul 2: utilizarea materialelor textile pentru posturări în diferite poziţii de echilibru etc..);â

skateborgul (exemplul 1: stând pe skateborg, cu o mână sau ambele apucat de un baston, la capătul căruia kinetoterapeutul exercită tracţiune şi pune în mişcare skateborgul, la încet cu viteză mică apoi cu creşterea vitezei – exerciţiu destinat reeducării senzaţiei de alunecare, a orientării spaţiale dar mai ales destinat stimulării oculo-vestibulare; exemplul 2: menţinerea stabilităţii pe membru afectat din stând pe un picior pe skateborg, într-una din etapele intermediare sau finale ale programului de recuperare etc..);

minitrambulină (exemplu: uşoare sărituri fie pe un membru inferior, fie pe ambele pentru stimulare vestibulară, creştere forţă şi mobilitate, stimulare mişcări compensatorii de trunchi şi braţe etc..);

spalier (exemple: urcări şi coborâri cu sprijin, ridicări pe vârfuri pentru stimulare plantară şi creştere forţă la nivelul gleznei, a gambei şi a boţii plantare etc..);

gărduleţe, bastoane de gimnastică (exemplu: mers normal sau mers în doi timpi peste gărduleţe, bastoane).

122

5.11. Rolul diferitelor suprafeţe în educarea şi reeducarea echilibrului, posturii şi mersului

Plecând de la suprafeţele cu rol antiderapant care sunt dispuse pe diferite instalaţii pentru asigurarea unor condiţii optime de reeducare a mersului sau echilibrului (exemplu: cadru cu bare paralele), în etapele iniţiale ale unei intervenţii kinetoterapeutice şi ajungând la exerciţiile efectuate în sectoare amenajate cu nisip, cu bureţi de diferite consistenţe, putem susţine că utilizarea unor suprafeţe cât mai variate în programul de reeducare a echilibrului, mersului şi posturii nu poate fi decât un plus de stimuli pozitivi care să grăbească atingerea obiectivelor propuse de kinetoterapeut.

Utilizarea nisipului cu granulaţie diferită, pe lângă rolul avut în stimularea proprioceptivă, poate contribui eficient la creşterea forţei musculo-ligamentare la nivelul structurilor membrelor inferioare, precum şi la creşterea sau redobândirea mobilităţii articulare, ne mai punând în calcul şi stimularea structurilor vestibulare răspunzătoare de menţinerea şi controlul echilibrului.

Fig.nr.197 – Diferite tipuri de nisip (inclusiv amestecat cu scoici fărâmiţate)

Utilizarea sectoarelor cu bureţi de diferite dimensiuni şi consistenţe, a

saltelelor de gimnastică de diferite grosimi, contribuie, la fel ca şi nisipul, la creşterea repertoriului de senzaţii şi percepţii ale persoanei implicate în intervenţia kinetoterapeutică, grăbind atingerea obiectivelor propuse (exemple: mers printr-un sector cu bureţi, mers pe saltele de diferite grosimi, uşoare sărituri pe saltele, cu sprijin şi ajutor apoi fără sprijin şi ajutor etc..).

Fig.nr.198 – Diferite tipuri de bureţi pentru reabilitare/recuperare/ reeducare echilibru, mers, postură

Fig.nr.199 – Diferite tipuri de saltele şi bureţi

pentru exerciţiile destinate reeducării echilibrului, posturii şi mersului


123

Terenul variat ca înclinaţie (din afara oraşului sau de pe o porţiune verde din interiorul oraşului) poate stimula pozitiv reeducarea echilibrului şi a mersului prin contactul tălpii pe sol accidentat, cu adaptarea permanentă a aşezării tălpii pe suprafaţa respectivă, variată ca unghiuri de contact, consistenţă, înclinaţie etc..

În funcţie de nivelul de manifestare a afecţiunii şi de etapa din cadrul programului de recuperare, exerciţiile aplicate pe suprafeţele menţionate se vor efectuala început cu asistenţă, sprijin şi ajutor, urmând ca ulterior să se ajungă până la deplasarea independentă a persoanei implicate direct în recuperare.

5.12. Platformele de forţă, posturograful, sistemele de analiză a mişcării

În această partea a lucrării nu vom insista pe detalierea de informaţii referitoare la aceste tehnici de evaluare (ele urmează a fi prezentate pe larg în altă unitate de curs din această lucrare), ci vom accentua importanţa lor pentru activitatea unui kinetoterapeut.

Aceste aparate, ansambluri de echipamente şi instalaţii au fost fabricate iniţial în scop de evaluare a performanţelor umane în diferite momente (fie în condiţii de manifestare normală, „cotidiană” a anumitor parametrii de mişcare, presiune la sol, etc.. fie în condiţii speciale, cum sunt cele sportive sau cele de reabilitare).

Ulterior, pentru optimizarea programelor de recuperare, reabilitare, reeducare a unor funcţii sau structuri anatomice afectate, aceste aparate / echipamente / instalaţii au fost utilizate inclusiv pentru exerciţii de stimulare vestibulară, neuromusculară proprioceptivă („antrenament de control neuromuscular”, „antrenament proprioceptiv” etc..) sau chiar de creştere a forţei în anumite unghiuri de mişcare.

De ce un kinetoterapeut trebuie să apeleze şi la tehnicile de evaluare ale echilibrului, posturii sau mersului?

Răspunsul este simplu, dar foarte important de reţinut: înainte de a construi, elabora vreun program de recuperare, de educare, de reeducare, de corectare a posturii, echilibrului şi mersului trebuie să plecăm de la anumite repere standard, de la anumite informaţii de bază despre biomecanica mersului, despre caracteristicile sale în diferite planuri de acţiune, despre punctele de sprijin şi oscilaţiile centrului de greutate sau a centrelor de presiune la sol, despre durata menţinerii echilibrului în anumite condiţii (normale sau speciale), despre oscilaţiile de postură care pot perturba echilibrului şi stabilitatea corpului în ortostatism sau în deplasare etc..

Fig.nr.200 – Platforme de forţă şi sisteme de analiză a mişcării

Folosirea unor astfel de aparate, echipamente şi instalaţii de evaluare poate fi

planificată fie la începutul unei intervenţii kinetoterapeutice, pe parcursul şedinţelor de recuperare/ reeducare sau la final, toate vizând evaluarea anumitor parametrii şi funcţii, fie pe durata a mai multor şedinţe consecutive, vizând stimularea sistemului nervos, a

124

analizatorilor şi a centrilor de prelucrare a informaţiilor în vederea implicării superioare a persoanei în propria recuperare.

Una din probleme dificile de rezolvat pentru un kinetoterapeut este accesul la astfel de echipamente, ştiindu-se că ele sunt foarte scumpe şi de regulă, sunt achiziţionate de centrele de cercetare sau anumite clinici de recuperare. Totuşi, nu înseamnă că aceste aparate sunt inaccesibile, existând posibilitatea fie prin protocoale de colaborare fie prin închiriere temporară (în funcţie de posibilităţi) să se asigure accesul la facilităţile oferite de respectivele aparate, echipamente, instalaţii.

Rezumat

Cele mai simple instrumente, obiecte sau dispozitive pentru aplicarea programelor de recuperare în reeducarea mersului, echilibrului şi posturii sunt cadrele-suport, cărjele, bastoanele, ortezele, dispozitivele cu bare paralele. Aceste instrumente / dispozitive pot fi de diferite tipuri şi se pot utiliza în

funcţie de gradul de tulburare a echilibrului sau a mersului. Utilizarea obiectelor, instrumentelor, suprafeţelor, instalaţiilor aparatelor şi

echipamentelor destinate reeducării posturii, echilibrului şi mersului trebuie să vizeze, ca obiective generale, ameliorarea şi stabilizarea pe termen lung a caracteristicilor esenţiale pentru efectuarea deplasărilor, a mişcărilor:

- creşterea tonusului la nivelul structurilor implicate în menţinerea echilibrului şi a posturii;

- creşterea forţei marilor grupe musculare (membre inferioare, abdomen, spate, membre superioare);

- creşterea / redobândirea mobilităţii; - consolidarea sprijinului la sol şi a posturii globale în ortostatism; - restabilirea şi consolidarea lungimii pasului; - reeducarea vitezei paşilor în efectuarea deplasării în mers; - stabilizarea rotaţiilor şi balansului trunchiului în echilibru şi mers (reeducarea

mişcărilor compensatorii pentru evitarea oscilaţiilor de postură); - reeducarea contactului cu solul privind durata optimă de sprijin a pasului pe sol

(pentru a evita tensionarea excesivă a musculaturii, tendoanelor şi ligamentelor); - reeducarea posturii globale şi a posturilor segmentare.

Bibliografie

1. Alexe D.I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa emisferelor cerebrale, în vederea orientării în probe tehnice de atletism, Teză Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti

2. Bourgeois, P., (2007), Évolution de la posture de l’enfant et de l’adolescent de 8 à 21 ans. Sport et cognition., în „Posturologie clinique. Dysfonctions motrices et cognitifs”, API, Ed. Masson, Paris;

3. Cordun, M., (2009), Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti, 4. Cornu, J., Y., Gharbi, T., Guyot, J., (1998), Place de l’information podale dans

l’equilibration: reflexions biomecaniques. În „Pied, équilibre et rachis”, Editions Frison-Roche, Paris

5. Creţu, A., & al., (2007), Contribuţii la evaluarea stabilităţii posturale şi a echilibrului dinamic în unele disfuncţii neurologice, normalitate sau performanţa umană. În volumul Sesiunii Internaţionale de Comunicări Ştiinţifice „Tradiţie şi perspectivă în educaţie fizică şi sport”, iunie 2007, CD, Editura Printech, Bucureşti ;


125

6. Creţu, A., Gherghel, C., L., (2007), Disfuncţii neurologice ce perturbă stabilitatea posturală şi echilibrul dinamic. În volumul Sesiunii Internaţionale de Comunicări Ştiinţifice „Tradiţie şi perspectivă în educaţie fizică şi sport”, iunie 2007, CD, Editura Printech, Bucureşti;

7. GRIGORE, V., (2001), Gimnastica artistică. Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Ed. SemnE, Bucureşti;

8. Hirtz, P., Hotz, A., Ludwig, G., (2000), Gleichgewicht, Editura Karl Hofmann, Schorndorf;

9. Keim, V., (2003), L’équilibre a plusieurs visages – Dépasser la dualité statique-dynamique. În revista „Mobile” numărul 1/2003, OFSPO & ASEP;

10. Lacour, M., & al., (2002) Referentiels spatiaux et controle postural. Illustration de processus vicariants idiosyncrasiques en pathologie vestibulaire, în „Pied, équilibre et traitements posturaux”, 2003, API, Editura Masson, Paris

11. Marcu, V., Matei, C., (2005), Normal şi patologic în evoluţia echilibrului uman, Editura Universităţii din Oradea, Oradea;

12. M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4, Editura Aramis, Bucureşti;

13. Raveica, G., (2006), Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica mersului. Editura PIM, Iaşi;

14. Sbenghe T. (1987), Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare, Editura Medicală, Bucureşti,

15. Sbenghe, T., (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Editura Medicală, Bucureşti,

16. Sbenghe T., (2002), Kinesiologie- Stiinta Miscarii, Editura Medicala, Bucuresti; 17. Thoumie, P., (2007), Vieillissement du contrôle postural, în „Posturologie clinique.

Dysfonctions motrices et cognitifs”, API, Editura Masson, Paris 18. Vlad T., Pendefunda L., (1992), Recuperarea bolnavului hemiplegic adult, Editura

Contact, Iaşi; 19. WEINECK, J., (1997), Manuel dentraînament”, Editure Aubin Imprameur, 4-e

edition revise et augumente, Paris; 20. http://rehabilitation-products.medical-supplies-equipment-company.com

Evaluare

1.Dispozitivul cu bare paralele poate deveni instalaţi ? Argumentaţi. 2. Rolul discurilor şi a plăcilor de echilibru în educarea / reeducarea posturii, echilibrului şi mersului poate fi rezumat la (încercuiţi variantele corecte): promovarea participării active şi conştiente a persoanei la propria recuperare.; diminuarea capacităţii de discriminare specifică pentru sensibilitatea

propriceptivă; stimularea posturii corecte prin reeducarea atitudinilor, a mişcărilor

compensatorii; scăderea controlului muscular, prin blocarea reprezentărilor motrice asupra

mişcărilor; educarea / reeducarea celor patru strategii de control al echilibrului (strategia

gleznelor, genunchilor, şoldurilor, paşilor mici); scăderea mobilităţii articulare şi scăderea forţei musculare; consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei musculare; diminuarea capacităţii de efort;

3. Descrieţi, în propriile cuvinte, efectele pozitive ale exerciţiilor efectuate pe nisip atunci când obiectivul este reeducarea echilibrului şi a mersului.

126

4. Rularea pe sol a unor mingi de fotbal / baschet/ volei cu un membru inferior poate contribui la reeducarea echilibrului şi a mersului ?

a) DA. Argumentaţi …………………………………………………………………. b) NU. Argumentaţi ………………………………………………………………….

4. Din variantele de mers evidenţiate în continuare, subliniaţi care pot fi folosite pentru reeducarea echilibrului:

a. mersul înainte şi/sau înapoi prin nisip; b. mersul pe două linii paralele, ajutat de kinetoterapeut; c. mersul cu pas încrucişat, înainte şi înapoi; d. mers lateral cu sprijin şi ajutor; e. mers lateral fără sprijin şi ajutor; f. mersul pe două linii paralele, fără ajutor de la kinetoterapeut; g. mers pe pingea; h. mers pe saltele; i. mers în scaun rulant; j. mers în interiorul unui dispozitiv cu bare paralele

6. Ordonaţi, prin numere crescătoare, gradarea intensităţii exerciţiilor la bicicletă ergometrică standard pentru programe destinate reeducării echilibrului şi a mersului :

□ pedalat fără sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea sau magnet) la valoarea inferioară (1-3);

□ pedalat cu sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea sau magnet) la valoarea intermediară (3-5);

□ pedalat cu sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea sau magnet) la valoarea inferioară (1-3);

□ pedalat fără sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea sau magnet) la valoarea superioară (5-7 sau mai mult în funcţie de fabricantul aparatului);

□ pedalat fără sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea sau magnet) la valoarea intermediară (3-5);

□ pedalat cu sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea sau magnet) la valoarea superioară (5-7 sau mai mult în funcţie de fabricantul aparatului);

7. Ordonaţi, prin numere crescătoare, gradarea intensităţii exerciţiilor la covorul rulant pentru programe destinate reeducării echilibrului şi a mersului : mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mică de

rulare a benzii covorului; mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mai mare de rulare a

benzii covorului; mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mică de rulare a

benzii covorului; mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mică de rulare a

benzii covorului; mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mai

mare de rulare a benzii covorului; mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mai mare de rulare

a benzii covorului; mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mai

mare de rulare a benzii covorului; mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mică

de rulare a benzii covorului;


127

Unitatea de curs VI. Camera de stimulare senzorială


Scop: cunoaşterea particularităţilor integrării senzoriale şi înţelegerea aspectelor ce pot solicita implicarea unui kinetoterapeut în posibile programe de recuperare sau stimulare a unor funcţii parţial diminuate sau afectate, la persoane aflate în situaţii biologice speciale. Obiective

După studierea acestui subcapitol, cititorul va putea să: să înţeleagă argumentele prin care camera de stimulare senzorială (C.S.S.)

poate fi un mijloc util în abordarea recuperării, reabilitării anumitor funcţii la persoanele aflate în situaţii biologice speciale;

să înţeleagă rolul componentelor, echipamentelor, instrumentelor şi aparatelor specifice camerei de stimulare senzorială;

să cunoască particularităţile acestui procedee metodic de stimulare; să facă diferenţa între stimulare senzorială şi stimulare senzorio-motrică; să cunoască particularităţile beneficiarilor camerei senzoriale.

6.1. Stimulare senzorială – Stimulare senzorio-motrică.

Dorind să prezentăm un concept oarecum nou în ţara noastră (nou nu ca şi apariţie şi existenţă, ci ca şi utilitatea, răspândire şi acces la aplicarea sa în practica domeniului de recuperare sau reabilitare funcţională), am început această unitate de curs cu un subcapitol dedicat delimitării unor expresii mai pretenţioase, spunem noi, ca şi formulare terminologică, dar mai ales ca înţeles.

În cazul persoanelor fără o mare experienţă practică, dar mai ales teoretică, în procesele de reabilitare / recuperare / educare a unor funcţii motrice şi capacităţi psihomotrice, studiul literaturii de specialitate poate fi destul de dificil şi greu de înţeles uneori.

De aceea, în continuare vom evidenţia şi explica, în linii mari, câteva expresii care se aseamănă foarte mult, însă care au un înţeles mai complex: ▪ stimulare senzorială; ▪ stimulare senzorio-motrică; ▪ integrare senzorială.

Stimularea senzorială. Analizând literatura de specialitate cu trimitere la subiectul abordat în prezenta

unitate de curs, putem sintetiza astfel înţelesul dat stimulării senzoriale: ansamblu de procedee ce presupun aplicarea directă sau indirectă a unor stimuli de natură senzorială care determină sau urmăresc răspunsuri sau reacţii comportamentale (relaxare, creştere nivel de atenţie, implicare intelectuală, calmare etc..).

Eficienţa stimulării senzoriale este mai mare, în opinia specialiştilor in domeniul terapeuticii recuperatorii, atunci când subiecţii sunt implicaţi activ în activităţi de grup. Prin intermediul stimulării adecvate a simţurilor, subiecţii abordaţi de acest gen de stimulare, învaţă să se apropie, să se ferească sau să descopere lucruri, locuri, persoane. Prin acest obiectiv urmărit, stimularea senzorială participă activ la dezvoltarea personalităţii subiectului.

128

Stimularea senzorio-motrică Conform opiniei exprimate de M. Raţă (2011), acest tip de stimulare se referă la

o abordare terapeutică diferită care evidenţiază relaţia dintre inputul senzorial şi performanţa motorie, constând în „stimulare directă cu scopul de a obţine răspunsul motor dorit”49.

Conform teoriilor evidenţiate de J. Piaget, explorarea senzorio-motorie stă la baza comportamentului copiilor atunci când ei doresc să înveţe sau să acumuleze informaţii despre propriul corp şi despre mediul înconjurător.

Integrare senzorială

Ca metodă, este iniţiată, aplicată şi dezvoltată de J. Ayres şi are ca scop „de a desensibiliza copilul şi a-l ajuta, încuraja să-şi reorganizeze informaţiile senzoriale, astfel încât să-şi îmbunătăţească procesele la nivel cortical”50 , punând accentul pe stimularea iniţială a trei simţuri: vestibular, tactic şi proprioceptiv. Ulterior, acestor trei simţuri li s-au adăugat şi simţurile: vizual, auditiv şi gustativ. Integrarea senzorială poate fi aplicată în spaţii special amenajate (camere de stimulare senzorială, sală kinetoterapie, sală logopedie) sau în spaţii familiare subiectului (camera proprie din locuinţa familială).

Toate cele trei concepte prezentate anterior pot fi aplicate în cadrul special oferit de specificul camerei de stimulare senzorială.

6.2. Camera de stimulare senzorială - concept, scop, istoric

În diferitele surse de specialitate (tratate, cărţi, reviste, site-uri specializate), camera de stimulare senzorială mai apare sub denumirea de cameră terapeutică de stimulare multisenzorială sau plurisenzorială. În literatura din străinătate, conceptul analizat de noi este denumit şi mediu controlat multisenzorială (controlled multisensory environment - MSE) aplicat în SNOEZELEN ROOM.

Dezvoltată iniţial în Olanda, de către un psiholog în scopuri de relaxare şi distracţie prin petrecerea timpului liber în unităţi sanitare (spitale, centre recuperare), pentru persoanele cu dizabilităţi, camerele senzoriale au început să fie utilizate din ce în ce mai mult cu scop terapeutic.

Fig. nr. 201 – Modele de cameră de stimulare senzorială

Indiferent, de modalitatea de denumire, camera de stimulare senzorială (CSS)

este delimitată astfel: ▪ „cameră artificială, special proiectată, pentru relaxare sau stimulare, care

utilizează muzică, vibraţii uşoare, senzaţii tactile şi aromoterapie şi permite utilizatorilor să se relaxeze şi să-şi aleagă activităţi în ritm propriu. Ea poate

49 Raţă, M., (2011), Modalităţi educaţional terapeutice de abordare a copiilor cu autism, Editura Pim, Iaşi, p.90; 50 Idem31, p.88


129

încuraja educarea aptitudinilor sociale şi poate accentua gradul de cunoaştere senzorială”51;

▪ mediu adresat persoanelor cu deteriorări severe senzoriale sau probleme neurologice, persoanelor cu dizabilităţi sau tulburări intelectuale şi comportamentale, în care se desfăşoară activităţi practice stimulative pentru a creşte implicarea conştientă a persoanelor respective şi pentru forma şi/sau educa comportamente pozitive. Camera de stimulare senzorială poate avea ca scop:

▪ stimularea relaxării psihice; ▪ promovarea şi stimularea activităţii intelectuale; ▪ motivarea subiecţilor pentru implicare conştientă şi activă în diverse activităţi; ▪ activarea comunicării prin atitudine centrată pe subiect;

Istoric Evidenţierea acestui concept, precum şi caracteristicile sale, au avut la bază

studiul literaturii de specialitate pornind de la informaţiile care fac trimitere spre studiile şi cercetările efectuate de Ad Verheul (considerat drept întemeietorul terapiei prin utilizarea camerelor speciale de stimulare senzorială) şi colegul acestuia, Jan Hulsegge, la Hartenberg Centre din Olanda, în anii 1970.

Pornind de la observaţiile efectuate care au evidenţiat că cele mai multe dintre serviciile pentru persoanele cu dizabilităţi erau concentrate pe utilizarea terapiei ocupaţionale şi nu toate persoanele aflate în unităţile sanitare respective aveau acces la ele (caz în care acestea efectiv stăteau fără a beneficia de alte activităţi recreative cu care să-şi ocupe timpul între şedinţele de tratament), Ad Verheul a iniţiat şi dezvoltat un proiectul (ulterior devenit concept) numit snoezelen (din combinarea a două cuvinte olandeze de origine germană "snuffelen" - a căuta, de a explora şi "doezelen" - a adormi, de a amâna), creând spaţii special amenajate pentru distracţia şi/sau relaxarea persoanelor cu dizabilităţi profunde.

Începând din anii ”80, odată cu apariţia cărţii „Snoezelen: Another World”, publicată în 19876 de cei doi specialişti amintiţi anterior, conceptul de „snoezelen” a devenit marcă înregistrată a companiei engleze Rompa.

Dovedite a avea un real succes în stimularea simţurilor, în experimentarea de senzaţii şi în acumularea unor experienţe senzoriale multiple şi complexe, de la introducerea conceptului de Snoezelen, familiile care au copii cu dizabilităţi au început să-şi creeze propriile camere senzoriale în spaţiile proprii de locuit.

Folosind efectele unei terapii creative, camerele de stimulare senzorială au oferit beneficiarilor acestora posibilitatea de a se exprima liber, într-un mediu ambiental „securizat”, care a eliminat presiunea sau obligativitatea de a căuta cuvinte potrivite pentru lucrurile pe care le folosesc sau experienţele pe care trăiesc.

6.3. „Beneficiarii” camerei de stimulare senzorială

Astăzi, stimularea senzorială îşi are rolul său mult mai bine definit decât în trecut, aspect întărit de studiile şi cercetările interdisciplinare efectuate de-a lungul anilor. Aria persoanelor pentru care camera de stimulare senzorială a fost creată s-a lărgit, însă nu în sensul „dorinţei” societăţii sau a specialiştilor de a include tot mai multe categorii de persoane în categoria celor care au nevoie de acest gen de terapie, ci din cauze medicale şi terapeutice, din cauza rezultatelor cercetărilor efectuate în timp.

Având un rol foarte important în transmiterea de informaţii ambientale, cu efect major, în special, asupra dezvoltării personalităţii anumitor categorii de oameni, „snoezelen room” (cum au fost denumite camerele de stimulare senzorială) se 51 http://www.hollandbloorview.ca/programsandservices/communityprograms/snoezelen/what_is_snoezelen.php (noiemb 2012)

130

adresează tuturor subiecţilor care au nevoie atât de relaxare, cât şi de stimularea activităţii intelectuale.

Practic, aceste camere se adresează stimulării majorităţii simţurilor pe care omul le „foloseşte” drept mijloace de relaţionare cu mediul înconjurător şi prin care el se integrează social şi biologic.

Sinteza literaturii de specialitate ne-a permis să concluzionăm că „beneficiarii” „snoezelen room” pot fi: copiii cu nevoi speciale:

- copii cu deteriorări senzoriale severe, probleme neurologice, comportamente autoagresive (autism, ADHD, Sindrom Down);

- copii cu dificultăţi de percepţie sau disfuncţie de integrare senzorială; - copii cu dizabilităţi severe/profunde sau asociate;

utilizatori de scaun rulant care nu a au activitate motorie grosieră; persoane cu afecţiuni mintale/ neurologice (demenţă, afecţiuni ale creierului,

AVC etc..); persoanelor în vârstă; persoanelor care suferă /au suferit de sindromul posttraumatic de stres; persoanelor incluse în terapii de control al durerii (femeile gravide, persoane

care au nevoie temporar de distragerea „atenţiei” de la durerile datorate anumitor afecţiuni etc.);

persoanelor sănătoase care doresc să se relaxeze printr-un mijloc plăcut şi stimulativ, în acelaşi timp.

Fig. nr. 202 – Copil în cameră senzorială Fig. nr. 203 – Adulţi în cameră senzorială

Notă Menţionăm şi faptul că subiectul acestei unităţi de curs poate fi abordat şi din altă

perspectivă decât cea a utilizării informaţiilor, procedeelor sau aparatelor şi echipamentelor pentru persoane aflate în situaţii biologice speciale. Astfel, o cameră de stimulare senzorială poate fi utilizată oricând şi pentru copii sau persoane fără probleme speciale, în funcţie de obiectivul urmărit (de relaxare, antistres, de detensionare psihică, de stimulare a integrării senzoriale şi a dezvoltării personalităţii la copii în primii ani de viaţă, etc.).

6.4. Importanţa camerei de stimulare senzorială

Importanţa sau rolul pe care o terapie bazată pe aplicarea anumitor tehnici sau procedee o are faţă de persoanele implicate este dată de efectele sale benefice, de mijloacele utilizate, de durata de timp necesară pentru a-şi îndeplini rolul, etc..


131

Apelând la o gamă variată de echipamente, aparate, instrumente sau instalaţii specifice, camera de stimulare senzorială îşi evidenţiază importanţa prin faptul că:

▪ stimulează abilităţile necesare dezvoltării senzoriale (cu implicaţii asupra funcţiilor analizatorilor: auditiv, vizual, vestibular, olfactiv, gustativ, kinestezic);

▪ ajută la educarea şi reeducarea coordonării oculo-motorii; ▪ educă motricitatea fină şi grosieră şi dezvoltă procesele cognitive; ▪ creşte capacitate de concentrare asupra unor activităţi specifice, creşte atenţia şi

conştienţa generală asupra mediului înconjurător; ▪ stimulează dezvoltarea limbajului, ▪ elimină excitaţiile din mediu, ajutând subiectul să-şi concentreze atenţia pe

diferite experienţe senzoriale; ▪ diminuează nivelul de excitaţie al sistemului nervos, ajutând astfel la diminuarea

agitaţiei, a anxietăţii şi la creşterea relaxării la persoanele cu afecţiuni specifice (autism, ADHD);

▪ educă controlul asupra mediului şi relaxarea; ▪ stimulează gradul de autonomie al copiilor şi controlul asupra anumitor activităţi; ▪ stimulează socializarea la copii cu dizabilităţi intelectuale (joc cu alte persoane); ▪ educă abilităţile de exteriorizare a propriilor trăiri, emoţii şi dorinţe; ▪ ajută la descoperirea de către subiecţi a propriilor limite şi capacităţi; ▪ sporeşte receptivitatea privind relaţionarea / comunicarea cu specialistul în

terapie (kinetoterapeutul, terapeutul ocupaţional, psihoterapeutul);

6.5. Componente specifice camerei de stimulare senzorială şi experienţe pe care acestea le oferă beneficiarilor

Pentru a prezenta complexitatea şi varietatea obiectelor, instrumentelor, echipamentelor, dispozitivelor, aparatelor sau instalaţiilor specifice sau nespecifice, care se folosesc într-o C.S.S. am avea nevoie de foarte mult spaţiu şi nu am putea susţine că le-am evidenţia pe toate.

Vom pune accentul în această lucrare doar pe câteva dintre cele mai utilizate şi mai prezente obiecte, echipamente, instrumente şi aparate pe care o C.S.S. le foloseşte în vederea atingerii obiectivelor terapeutice urmărite.

Ca şi o clasificare generală, componentele unei C.S.S. pot fi: ▪ componente fizice/ materiale (obiecte, instrumente, echipamente, aparate,

mobilier); ▪ componente educative (jocuri de instruire, de interrelaţionare în ambianţă

adaptată); Experienţele pe care o C.S.S. le oferă „beneficiarilor” pot fi sintetizate astfel:

▪ experienţe senzoriale: - experienţele vizuale (efectele luminoase); - experienţe tactile (atingeri, prehensiune, apăsare, etc..); - experienţe auditive (muzică, sunete din natură, ritmuri muzicale variate); - experienţe gustative (alimente şi băuturi diferite); - experienţe olfactive (aromoterapie care calmează şi stimulează).

▪ experienţe motrice şi psihomotrice (experienţe kinestezice / proprioceptive: efectuarea anumitor mişcări, cu indici de amplitudine, forţă, viteză, coordonare, manevrarea sau transportul unor obiecte, folosirea unor aparate / instalaţii etc..);

▪ experienţe senzorio-motrice (mersul pe suprafeţe diferite, suflatul baloanelor de săpun, pictatul cu degetele, modelajul plastilinei, atingerea şi manevrarea materialelor textile etc..);

▪ experienţe de facilitare şi integrare socială (activităţi ce implică relaţionarea cu alte persoane).

132

Informaţiile existente astăzi despre „beneficiarii” camerei de stimulare senzorială ne expun faptul că aceste persoane sunt sensibile la anumite materiale textile, la anumite sunete, mirosuri sau gusturi la care persoanele normale nu sunt. De asemenea, pot să nu simtă anumite experienţe senzoriale (durere, frig, gust neplăcut) pe care alte persoane le simt. Literatura de specialitate abordează chiar şi cazurile în care avem de-a face cu disfuncţii de integrare senzorială, atunci când structurile nervoase corticale nu sunt capabile să selecţioneze şi să delimiteze ceea ce este util, important sau vital, caz în care poate apărea suprastimularea multisenzorială.

Ţinând cont de cele expuse anterior, dar şi de specificul terapiei aplicate într-o C.S.S. recomandăm ca utilizarea componentelor (în special a celor materiale: obiecte, instalaţii, echipamente, aparate) să se facă în funcţie de particularităţile persoanelor implicate în terapie, în funcţie de vârsta mentală, de vârsta biologică a acestora, dar şi de tipul de afecţiune.

Din categoria componentelor fizice/ materiale cel mai des utilizate obiecte, instrumente, echipamente şi aparate sunt:

a) pentru efecte vizuale: proiectoarele de imagini sau efecte luminoase (fig. nr.204), discuri (CD, DVD) pentru aceste proiectoare, cascade luminoase din „fiberglow” – jucării şi lumini din fibre optice (fig. nr.205), coloanele de apă cu bule de aer sau obiecte în interior (fig. nr.207), acvariile UV, oglinzi care nu se sparg, lămpi, figuri fluorescente, spoturi luminoase (minge de „discotecă”) şi panouri luminoase cu efecte (fig. nr.206), care se aprind intermitent, jucării cu lumini, jucării electronice care se desfac etc..

Conform indicaţiilor evidenţiate de specialişti, copiii care au epilepsie trebuie să fie monitorizaţi cu atenţie atunci când sunt incluşi într-un program ce implică şi efecte vizuale specifice.

Fig. nr.204 - Proiectoare de imagini sau efecte luminoase şi model disc cu imagini

Proiectorul de efecte vizuale poate primi diferite tipuri de discuri speciale, având

o viteză de rotire reglabilă, aspect ce îi oferă posibilitatea adaptării rulării succesiunilor de imagini la diferite secvenţe temporale.

Discurile pentru proiector sunt, de regulă, de două tipuri: discuri cu imprimare fixă, pe a căror suprafaţă sunt incluse diferite motive

(obiecte, fenomene din natură, anotimpuri, desene, animale, flori etc..); discuri cu lichid, de regulă ulei vâscos. În momentul în care proiectorul roteşte

acest tip de disc, lichidul din interiorul discului ia diferite forme. Cum tendinţa lichidului de a se amesteca nu poate fi controlată, imaginile create astfel nu se repetă niciodată. Cascada de lumini cu fibră optică oferă avantaje privind siguranţa utilizării fără

a exista riscul unor leziuni datorate folosirii. Fibrele optice sunt foarte rezistente, sigure şi conduc numai lumină fără curent şi căldură, putând fii chiar muşcate de către copii fără a se accidenta. Pot avea grosimi şi lungimi diferite (0 – 4m), iar cascada creată poate include de la 10 la 400 fibre luminoase.


133

Fig. nr. 205 - Fibre optice cu efecte luminoase

Fig. nr. 206 - Panouri cu efecte luminoase

Fig. nr. 207 - Coloanele de apă cu bule de aer sau obiecte în interior

Cascada de lumini din fibrele optice, coloanele de apă cu bule de aer şi efecte

vizuale, precum şi panourile cu efecte luminoase pot fi alimentate la o sursă de curent. Efectele de lumină pot fi:

pasive (efectele luminoase se schimbă automat de către sursa de lumină); interactive (efectele luminoase pot fi schimbate de subiect).

b) pentru efecte auditive: clopoţei şi instrumente muzicale (xilofon, tobe, boxe –

fig. nr.208), pernă muzicală, jucării care vorbesc sau scot sunete din natură, saltele, paturi sau scaune cu funcţie muzicală, microfoane, CD-uri cu sunete de animale, din natură.

c) pentru efecte olfactive: se folosesc substanţe specifice aromoterapiei (uleiuri şi substanţe cu esenţe care calmează sau stimulează), diferite mirosuri provocate de mâncăruri.

d) pentru efecte tactile: plăcuţe tactile, pensule, perii de masaj, roci diferite, jucării şi obiecte vibratoare, saltele pneumatice sau pline cu apă, minge koosh, bureţi, plastilină, jucării umplute cu biluţe, covoraşe, scaune sau fotolii cu bile (fig.209-213) etc..

134

Fig. nr. 208- Obiecte diverse care produc efecte auditive

Fig. nr. 209 - Plastilina Fig. nr. 210- Mingi Koosh (centru) sau burete (dreapta)

Fig. nr. 211 - Saci cu bile (bean bags) Fig. nr. 212 - Ladă cu nisip Fig. nr. 213 - Roci vulcanice

e) pentru efecte multisenzoriale: perne muzicale vibratoare, mobilierul (diferite forme pentru efecte vizuale cu imagini imprimate şi protejat prin huse speciale pentru efecte tactile), plăcile senzoriale aşezate pe sol cu schimbarea efectelor vizuale la atingere (Lightspace Play Floor cu LED-uri), obiecte din cauciuc impregnate cu diferite esenţe parfumate (mingi din burete special), etc..

Fig. nr. 214 - Mingi multicolore Fig. nr. 215 - Clopoţei Fig. nr. 216 - Covor interactiv

Obiecte/ Instrumente/dispozitive cu rol în stimulare multisenzorială (vizual, tactil şi auditiv)

Plăcile senzoriale (covoraşele interactive – fig.nr.216) aşezate pe sol pot avea diferite niveluri de stimulare şi pot implica gradat (începător, avansat) în efectuarea


135

diferitelor structuri de mişcări şi în percepţia diferitelor efecte. Ele stimulează: educarea coordonării şi a abilităţilor motorii, percepţiile tactile şi vizuale, interacţiunea socială etc..

Fotoliile cu animale (pisica, ursuleţ, iepuraş, broască, şoarece, căţel etc.. – fig. nr.217) sunt proiectate pentru uz interior şi se pot îmbina între ele, stimulând creativitatea, imaginaţia, încrederea în sine şi iniţiativa subiecţilor implicaţi în terapie.

Fig. nr. 217 - Mobilier specific camerei de stimulare senzorială

6.6. Amenajarea unei camere de stimulare senzorială

De regulă, camerele de stimulare senzorială sunt amenajate fie în centre de recuperare de pe lângă universităţi, centre speciale pentru persoane cu dizabilităţi senzoriale etc.., fie în locuinţele personale ale subiecţilor care suferă de astfel de disfuncţii senzoriale.

Totuşi, dacă spaţiu permite, şi un kinetoterapeut îşi poate adapta o minicameră de stimulare senzorială în cadrul unui cabinet.

De ce ar face acest gest, dacă nu preferă să lucreze şi cu astfel de persoane? Răspunsul este simplu: chiar şi pentru şedinţele de recuperare cu oameni

sănătoşi, în special copii, efectuarea diferitelor tehnici ( a gimnasticii recuperatorii, a exerciţiilor destinate reeducării mersului, echilibrului, a posturii, a mobilizărilor, elongaţiilor sau a posturărilor specifice, a tehnicilor de facilitare neuromusculară proprioceptivă etc.) se pot realiza cu rezultate superioare, într-un timp mai scurt şi într-o ambianţă care stimulează implicarea activă a persoanei în propria recuperare/ tonifiere / reabilitare / dezvoltare / reeducare sau educare etc..

Indicaţii de amenajare: spaţiu (camera) să fie pe cât posibil fără accesul luminii exterioare (fără ferestre

sau cu ferestre pictate cu diferite motive); podeaua să fie acoperită cu materiale stimulative (culori, consistenţă; exemplu:

diferite covoare din piese de spumă extrudată); iluminarea camerei să fie una interactivă sau clasică, în funcţie de obiective; pereţii pot fi decoraţi cu panouri cu efecte luminoase; în cameră, se poate amplasa o coloană cu apă şi bule de aer, cu posibilitatea

schimbării culorii interioare; pentru programele de recuperare / reeducare / educare / dezvoltare cu, copii în

cameră este indicat să existe diferite obiecte pe care copiii să le poate manipula fie în timpul efectuării anumitor tehnici de către kinetoterapeut fie în pauză (pentru a motiva copilul, pentru a-l recompensa şi a-i interesul acceptării exerciţiilor specifice intervenţiei kinetoterapeutice);

136

obiectele şi instrumentele din cameră (jucării, piese, unelte etc..) este bine să fie de preferat din materiale care pot fi uşor curăţate, dezinfectate;

în cameră se poate amplasa discret boxe prin care să se audă diferite sunete din natură sau muzică ambientală; Ca regulă generală, spaţiul (camera) de stimulare senzorială, pe care un

kinetoterapeut o poate avea în cabinetul său, trebuie să fie amenajată şi utilată astfel încât să ofere persoanelor implicate în programul de reabilitare/ reeducare / recuperare tec. o ambianţă şi un mediu special, securizat, plăcut, curat, aerisit, stimulativ, relaxator.

De calitatea amenajării unei astfel de camere (atunci când un kinetoterapeut se decidă să o facă) depinde eficienţa tehnicilor şi metodelor de recuperare efectuate într-un astfel de spaţiu, direct dependente de nivelul de implicare şi relaxare psihică a persoanei abordate.

6.7. Avantaje pentru kinetoterapeut

Decizia de a aplica un program de reabilitare/ recuperare / reeducare / creştere şi tonifiere / dezvoltare etc.. într-o ambianţă plăcută şi relaxatoare (cum poate fi cea a unei camere de stimulare senzorială) aparţine exclusiv kinetoterapeutului, însă această decizia şi aplicarea propriu-zisă a ei trebuie să aibă în vedere procentul de reuşită aşteptat al programului, calitatea şi cantitatea obiectivelor propuse spre atingere, avantajele şi dezavantajele posibile.

Aplicarea unor intervenţii care să stimuleze psihomotricitatea la persoanele cu afecţiuni senzoriale este de regulă una reuşită, cu rezultate pozitive aşteptate într-o cameră de stimulare senzorială (bineînţeles cu anumite condiţii care ţin de experienţa kinetoterapeutului, de nivelul pregătirii sale specializate, de nivelul cunoştinţelor sale de psihologie etc..).

Apare întrebarea: poate un kinetoterapeut să-şi mărească eficienţa aplicării intervenţiilor sale într-o cameră de stimulare senzorială, indiferent de tipul persoanei abordate (cu sau fără afecţiuni senzoriale)?

Urmărind aceeaşi abordare pozitivă ca şi la subcapitolele precedente, putem susţine „DA”, un kinetoterapeut poate şă-şi eficientizeze intervenţia, prin faptul că o cameră sau un spaţiu de stimulare senzorială: stimulează comunicarea kinetoterapeut – persoană abordată, crescând

relaţionarea dintre cei doi (o ambianţă plăcută, relaxatoare creşte comunicarea); creşte eficienţa exerciţiilor terapeutice prin diminuarea sau eliminarea agitaţiei, a

stărilor de tensiune nervoasă şi creşterea relaxării; permite cunoaşterea mai rapidă a personalităţii persoanei cu care se lucrează; în cazul copiilor, recompensa prin utilizarea anumitor jucării sau stimularea

vizuală pot diminua tendinţa acestora de a nu se implica profund în execuţia anumitor exerciţii de mişcare sau de a nu permite kinetoterapeutului un anumit grad de libertate pentru aplicarea anumitor tehnici de facilitate neuromusculară;

poate stimula dorinţa de a reveni cu plăcere pentru următoarele şedinte specifice unei intervenţii kinetoterapeutice etc..

Rezumat

Dezvoltată iniţial în Olanda, de către un psiholog în scopuri de relaxare şi distracţie prin petrecerea timpului liber în unităţi sanitare (spitale, centre recuperare), pentru persoanele cu dizabilităţi, camerele senzoriale au început să fie utilizate din ce în ce mai mult cu scop terapeutic.


137

„Cameră artificială, special proiectată, pentru relaxare sau stimulare, care utilizează muzică, vibraţii uşoare, senzaţii tactile şi aromoterapie şi permite utilizatorilor să se relaxeze şi să-şi aleagă activităţi în ritm propriu”52, camera senzorială poate încuraja educarea aptitudinilor sociale şi poate accentua gradul de cunoaştere senzorială, având ca scop:

▪ stimularea relaxării psihice; ▪ promovarea şi stimularea activităţii intelectuale; ▪ motivarea subiecţilor pentru implicare conştientă şi activă în diverse activităţi; ▪ activarea comunicării prin atitudine centrată pe subiect;

Este importantă prin faptul că: ▪ stimulează abilităţile necesare dezvoltării senzoriale; ▪ ajută la educarea şi reeducarea coordonării oculo-motorii; ▪ dezvoltă procesele cognitive; ▪ creşte capacitate de concentrare asupra unor activităţi specifice, creşte atenţia şi

conştienţa generală asupra mediului înconjurător; ▪ elimină excitaţiile din mediu, ajutând subiectul să-şi concentreze atenţia pe

diferite experienţe senzoriale; ▪ educă controlul asupra mediului şi relaxarea; ▪ stimulează controlul asupra anumitor activităţi; ▪ stimulează socializarea la copii cu dizabilităţi intelectuale (joc cu alte persoane); ▪ educă abilităţile de exteriorizare a propriilor trăiri, emoţii şi dorinţe; ▪ ajută la descoperirea de către subiecţi a propriilor limite şi capacităţi; ▪ sporeşte receptivitatea privind relaţionarea / comunicarea cu specialistul în

terapie (kinetoterapeutul, terapeutul ocupaţional, psihoterapeutul); Un kinetoterapeut poate să-şi eficientizeze intervenţia, prin faptul că o cameră

sau un spaţiu de stimulare senzorială: stimulează comunicarea kinetoterapeut – persoană abordată, crescând

relaţionarea dintre cei doi (o ambianţă plăcută, relaxatoare creşte comunicarea); creşte eficienţa exerciţiilor terapeutice prin diminuarea sau eliminarea agitaţiei, a

stărilor de tensiune nervoasă şi creşterea relaxării; permite cunoaşterea mai rapidă a personalităţii persoanei cu care se lucrează; în cazul copiilor, recompensa prin utilizarea anumitor jucării sau stimularea

vizuală pot diminua tendinţa acestora de a nu se implica profund în execuţia anumitor exerciţii de mişcare sau de a nu permite kinetoterapeutului un anumit grad de libertate pentru aplicarea anumitor tehnici de facilitate neuromusculară;

poate stimula dorinţa de a reveni cu plăcere pentru următoarele şedinţe specifice unei intervenţii kinetoterapeutice etc..

Bibliografie

1. Ayres, A., J., (2007), Sensory Integration and the child. 25th anniversary edition, Editura Western Psychological Services, Los Angeles;

2. Golu, P., Zlate, M., Verza, E., (1993), Psihologia copilului. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti;

3. Golu, M., (2005), Bazele psihologiei generale, Ediţia a II a, Editura Universitară, Bucureşti;

4. Horghidan, V., (2000), Problematica psihomotricităţii, Editura Globus, Bucureşti; 5. Horghidan, V., Mitrache, G., (2000), Psihologie normală şi patologică. Note de

curs, ANEFS, Bucureşti; 6. Hulsegge, J., Verheul, A., (1987), Snoezelen: Another World, Chesterfield,

ROMPA International Ltd.; 52 http://www.hollandbloorview.ca/programsandservices/communityprograms/snoezelen/what_is_snoezelen.php (noiemb 2012)

138

7. Moţet, D., (2011), Kinetoterapia în beneficiul copilului. Corectarea deficienţelor fizice la copii, Editura SemnE, Bucureşti;

8. Piaget, J., Barber, I., (2005) - Psihologia copilului (traducere Liviu Papuc), Editura Cartier, Bucureşti;

9. Raţă, M., (2011), Modalităţi educaţional terapeutice de abordare a copiilor cu autism, Editura Pim, Iaşi;

10. Stănescu, M., (2002), Strategii de învăţare motrică prin imitaţie, Editura SemnE, Bucureşti;

11. http://en.wikipedia.org/wiki/Snoezelen/; 12. http://sydney.edu.au/health-sciences/disciplines/speech-pathology/; 13. http://www.hollandbloorview.ca/; 14. http://www.napocensis-mc.ro/; 15. http://www.snoezelen.ro/; 16. http://www.kreativity.ro/; 17. http://www.barryemons.nl/ ; 18. http://www.sensorylearning.com/ 19. http://www.flaghouse.com/ 20. http://www.snoezeleninfo.com/

Evaluare

1. Componentele unei C.S.S. pot fi (încercuiţi variantele corecte): ▪ componente fizice/ materiale; ▪ componente sociale; ▪ componente educative;

2. Experienţele pe care o C.S.S. nu le oferă „beneficiarilor” pot fi (încercuiţi variantele greşite): ▪ experienţe senzoriale; ▪ experienţe motrice şi psihomotrice; ▪ experienţe perceptive; ▪ experienţe senzorio-motrice; ▪ experienţe psihice; ▪ experienţe de facilitare şi integrare socială;

3. Subliniaţi care din următoarele instrumente / obiecte nu oferă efecte tactile: plăcuţe tactile, pensule, perii de masaj, panouri luminoase, roci diferite, jucării şi obiecte vibratoare, saltele pneumatice sau pline cu apă, coloane cu bule de aer, minge koosh, bureţi, plastilină, jucării umplute cu biluţe, clopoţei, covoraşe, scaune sau fotolii cu bile. 4. Considerând că aveţi la dispoziţie un spaţiu de 20 mp, ca şi kinetoterapeut cum l-aţi amenaja astfel încât să includeţi şi aparate, echipamente, instrumente specifice şi obiecte, instrumente, aparate specifice unei camere de stimulare senzorială. ……………………………………………………………………………………………………... ……………………………………………………………………………………………………... 5. Experienţe senzoriale vizate de o C.S.S. sunt (subliniaţi): experienţele vizuale, experienţe tactile, experienţe auditive, experienţe motrice, experienţe gustative, experienţe olfactive, experienţe sociale. ?


139

Unitatea de curs VII. Utilizarea aparaturii de cercetare în kinetoterapie


Scop: cunoaşterea unor sisteme, aparate şi instalaţii destinate cercetării în domeniul ştiinţelor umane interdisciplinare şi a posibilităţilor de adaptare a funcţiilor acestora pentru creşterea eficienţei intervenţiei kinetoterapeutice. Obiective

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: ▪ să cunoască unele dintre cele mai utile şi noi sisteme şi aparate de cercetare ce

pot fi utilizate cu succes şi în kinetoterapie; ▪ să înţeleagă specificul sistemelor de evaluare şi analiză a mişcării; ▪ să cunoască principiile de funcţionare ale posturografelor, platformelor de forţă şi

simulatoarelor; ▪ să înţeleagă eficienţa pe care o oferă accesul la aparatura de cercetare în

anumite momente ale actului kinetoterapeutic.

7.1. Posturograful

Poate fi considerat aparat, dispozitiv sau instalaţie, datorită componentelor sale şi rolului avut în determinarea anumitor parametrii specifici legaţi de atitudinea şi postura corpului, dar şi datorită posibilităţii utilizării sale şi în alt scop decât cel de determinare (măsurare şi evaluare), şi anume în şedinţele de reabilitare, recuperare, educare şi reeducare neuroproprioceptivă. Posturograful determină practic grafia posturii şi a proceselor implicate în menţinerea poziţiei ortostatice la om, în controlul şi manifestarea stabilităţii şi echilibrului static şi dinamic. Posturografia computerizată (PSC), datorită specificului parametrilor analizaţi evaluează stabilitatea posturală, urmărind determinarea informaţiilor despre controlul motor sau despre funcţia de echilibru în condiţii de mediu diferite.

Multitudinea informaţiilor oferite de acest tip de aparatură de evaluare oferă date despre: ▪ oscilaţiile de poziţie ale proiecţiei centrului general de greutate pe suprafaţa de

sprijin (indicator esenţial în determinarea instabilităţii); ▪ oscilaţiile centrelor de presiune pe suprafaţa de sprijin (indicator esenţial al rolului

avut de muşchi, oase, articulaţii în menţinerea echilibrului); ▪ relaţiile interdependente dintre componentele sistemului care asigură echilibrul la

om (implicaţiile analizatorilor vizual şi vestibular şi relaţiile acestora cu sistemul somatosenzitiv);

▪ reacţiile de posturare, echilibrare şi compensare ale unei persoane la medii în care cantitatea de informaţie trimisă de aparatul vizual, vestibular şi sistemul somatosenzitiv este variată (analize efectuate cu ochi deschişi, închişi sau comparaţii ale relaţiei ochi închişi-ochi deschişi în menţinerea stabilităţii);

▪ identificarea sistemului responsabil pentru controlul echilibrului; ▪ factorii de discriminare pentru descrierea echilibrului static şi dinamic la subiecţii

normali sau patologici; ▪ clasificarea în ordinea importanţei a diferitelor aferenţe vizuale, vestibulare şi

proprioceptive responsabile de asigurarea echilibrului; ▪ evaluarea obiectivă şi cuantificată a rezultatelor implicării vestibulare.

140

Datorită dezvoltării tehnologice şi a ştiinţei, astăzi sunt utilizate diferite tipuri de posturografe. Acestea pot determina: ▪ grafia statică a posturii – posturografie statică computerizată; ▪ grafia dinamică a posturii – posturografie dinamică computerizată.

Dintre acestea, pentru determinarea capacităţii de menţinere a echilibrului şi stabilităţii în diferite situaţii, prezentăm componentele a două dintre cele mai utilizate tipuri de posturografe (tabel nr.3).

Tabel nr.3 - Componente specifice posturografului

Posturograf SYNAPSYS Posturograf EQUITEST placa statică (fixă) cu senzori de mişcare pentru achiziţia de date + platformă mobilă Bessou;

placa statică (fixă) şi dinamică, cu senzori de mişcare pentru achiziţia de date

unitatea centrală a unui computer unitatea centrală a unui computer două monitoare (pentru operator şi pentru subiect)

două monitoare (pentru operator şi pentru subiect)

cadru protector cadru protector

Fig. nr.218 – Posturograf Synapsys Fig. nr.219 – Posturograf Equitest

Soft-ul utilizat de posturografe împreună cu platformele de senzori incorporate

oferă indicaţii pertinente de depistare a deficienţelor şi a riscului de căzături, prin cuantificarea performanţelor legate de echilibru.

a) Placa statică/dinamică cu senzori pentru achiziţia de date (fig.nr..220-221A), sub forma unei platforme rigide, cu suprafaţa perfect plată, reprezintă modalitatea de achiziţie a datelor (a oscilaţiilor proiecţiei centrului de greutate pe suprafaţa de sprijin, a oscilaţiilor centrului de presiune, a forţelor şi vectorilor care acţionează în timpul menţinerii şi controlului echilibrului).

Fig. nr. 220 – Platforma statică şi dinamică pentru posturograf Equitest (plan antero-posterior)


141

A B

A

B

Fig.nr.221 - Platformă mobilă Bessou (B) suprapusă peste placa statică (A)

în plan medio-lateral (centru) şi antero-posterior (dreapta)

Platformă mobilă Bessou, specifică posturografului SYNAPSYS, este reprezentată dintr-un dispozitiv rigid din lemn, având două suprafeţe: o suprafaţă fină, plată cu aceleaşi indicaţii ca şi ale plăcii fixe, pe care se sprijină tălpile subiectului în timpul testării şi o suprafaţa semicilindrică, care intră în contact şi se sprijină pe placa fixă pentru achiziţia de date (fig. nr.221). Fiind instabilă, prin amplasarea sa peste placa fixă, platforma Bessou are rol în evaluarea echilibrului dinamic.

Suprafaţa platformei cu senzori prezintă zone de aşezare a tălpilor în planurile antero-posterior (fig.nr.222) şi medio-lateral (fig.nr.223), în funcţie de mărimea tălpilor subiecţilor, precum şi direcţia planului în care se execută evaluarea.


Suprafaţă achiziţie date Suprafaţă achiziţie date plan antero-posterior plan medio-lateral

b) Unitatea centrală a unui computer – prin contactele stabilitate cu placa de

achiziţie, primeşte, stochează şi prelucrează datele.

c) Cele două monitoare au rol diferit: - unul pentru operator/evaluator, controlat de la distanţă (fig.nr.224); - unul pentru subiect, suspendat pe un suport/perete, la o anumită înălţime, ca

un reper fix pentru testările cu feedback vizual (fig.nr.224).

Fig. nr. 224 – Monitoare pentru control şi feedback vizual

AP AP

LAT LAT

142

Monitoarele oferă pentru operator informaţii variate şi complexe (fig.nr.225), provenite de la placa cu senzori pentru achiziţia de date, informaţii despre o serie întreagă de parametrii interesaţi, despre valorile acestora, despre limitele inferioare şi superioare în care se încadrează sau nu reacţiile subiectului aflat pe platformă.

Fig. nr. 225 – Diferite informaţii ce apar pe monitoare în timpul testărilor

Atât în timpul testărilor, dar mai ales la finalul acestora, pe monitoare apar

„sinteze” ale reacţiilor avute de subiecţi, sinteze evidenţiate sub forma: ▪ statokinezigramei (fig.nr.226, măsurarea suprafeţelor acoperite de depărtarea

centrului de greutate şi a centrului de presiune pe suprafaţa de sprijin); ▪ analizei FFT în banda de frecvenţă supusă testării (fig.nr.228); ▪ organizării senzoriale (implicarea diferitelor aferenţe – somatosenzitive,

vizuale, vestibulare - în reglarea echilibrului) (fig.nr.227).

Fig. nr. 226 – Statokinesigrame

Fig. nr. 227 – Organizarea senzorială

în plan antero-posterior (stânga) şi medio-lateral (dreapta)

Smax

SKG


143

Testul de organizare senzorială evidenţiază contribuţia aferenţelor vizuale, vestibulare şi proprioceptive în strategia de menţinere a echilibrului şi este „construit” numai după ce au avut loc toate etapele / probele de evaluare.

Analiza frecvenţelor FFT se bazează pe spontaneitatea oscilaţiilor centrului de presiune pe sol. Aceste analize de frecvenţă (fig.nr.228) permit evaluarea contribuţiei diferitelor bucle de reglare reflexă a controlului postural, care pot fi reflecţia activităţilor vestibulare, vizuale, cerebrale şi proprioceptive. F.F.T.-ul este o reprezentare a amplitudinilor mişcării centrului de presiune al subiectului în relaţie cu frecvenţa oscilaţiilor;

Analizele FFT oferă informaţii despre distribuirea energiei (în procente) în cele 3 zone de frecvenţă cu ochii deschişi şi ce schimburi au loc după închiderea ochilor. Distribuirea energiei în banda de frecvenţă indică:

zona 1 (frecvenţă joasă cu oscilaţiile între 0 şi 0,5 Hz) – controlul vizual-vestibular;

zona 2 (frecvenţă medie cu oscilaţiile între 0,5 şi 2 Hz) – participarea structurilor centrale ale creierului şi cerebelului;

zona 3 (frecvenţă ridicată cu oscilaţiile între 2 şi 20 Hz) – participarea structurilor proprioceptive şi cutanate plantare;

Fig. nr. 228 – Analize FFT în banda de frecvenţă, 3 zone, în planurile

antero-posterior şi medio-lateral, ochii deschişi şi ochi închişi Frecvenţele joase sunt traduse prin mişcări încete, lente, de reglare iar

frecvenţele ridicate, înalte prin mişcări rapid executate.

d) Cadrul protector are rol în evitarea posibilelor accidentări datorate eventualelor dezechilibre:

- pentru posturograf Synapsys - aşezat în jurul platformei de senzori (2700 fiind bine fixat şi acoperit de un burete special, protector);

- pentru posturograf Equitest – susţine subiectul prin hamuri şi corzi (suspensie);

144

7.2. Platformele de forţă

O platformă de forţă este un echipament sau instalaţie bazată pe un dispozitiv cu senzori, având rol în măsurarea şi evaluarea forţei, ca şi caracteristică mecanică a mişcării.

Ea a fost inventată în scopul cercetării anumitor aspecte biofizice, biomecanice sau pentru aplicaţiile specifice evaluării capacităţii de performanţă sportivă, analizând diferite aspecte ale forţei de sprijin implicate în locomoţia umană.

Fig. nr. 229 - Compunerea forţelor în interiorul unei platforme de forţă

Principiul de bază al platformelor de forţă este de a măsura rezultanta forţelor de sprijin prin raportare la un singur punct – centrul platformei.

Fig. nr. 230 - Modele diferite pentru platforme forţă Fig. nr. 231 - Principiul de bază Principalele informaţii pe care platformele de forţă le pot oferi, în urma măsurării

şi evaluării specifice, sunt legate de: » forţa reacţiei la sol / sprijin; » oscilaţia centrului de presiune în poziţii statice sau dinamice (mers), în funcţie de

distribuţia oscilaţiilor centrelor de presiune ale celor două membre inferioare; » analiza manifestării echilibrului; » distribuţia forţelor în poziţii statice şi dinamice;

Componentele unei platforme de forţă standard:

▪ platformă / placă cu senzori de mişcare şi de presiune (senzorii sunt reprezentaţi de celule de sarcină cu rezistenţe variabile, sensibile la presiune şi întindere);

▪ convertor de impulsuri electrice; ▪ cabluri de legătură şi transmisie; ▪ soft de prelucrare date; ▪ computer.

Tipurile de platforme sunt determinate de tipul de captori / senzori utilizaţi, în

sensul în care fiecare categorie de senzori utilizează frecvenţe proprii de emitere.


145

O platformă creată de specialiştii români este platforma pentru proba Miron Georgescu (numele provenind de la inventatorul acesteia). O adaptare a acestei platforme a fost realizată în cadrul Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport din Bucureşti.

Componente: platformă de contact (plăcuţe cupru suprapuse, electrozi), cu suprafaţă utilă de aproximativ 1 m x 1,2 m, cuplată prin interfaţă serială (RS-232) la un calculator.

Informaţiile oferite vizează: - timpii de contact cu solul şi timpii de stat în aer (precizie de 0,001 secunde); - viteza de repetiţie la contactul cu solul (media timpilor de stat pe sol); - înălţimea medie de zbor; - aptitudinile de forţă-viteză (puterea raportată la Kg-corp în watt/kg); - C.V.E. (coeficient de variabilitate energetică - se referă, în opinia lui P. Hillerin, la

capacitatea de control asupra resurselor energetice în mişcarea nespecifică şi aduce date privind calitatea desprinderii la sărituri, punând în evidenţă automatizarea mişcărilor);

- C.V.S (coeficient de variabilitate structurală – se referă, în opinia lui P. Hillerin, la capacitatea de a controla pregătirea contactului cu solul, respectiv reluarea contactului cu solul la sărituri; la pregătirea şi prinderea obiectului din lansări etc.).

Fig. nr. 232 - Proba Miron Georgescu pe platformă forţă (apud. P.Hillerin, 1999)

7.3. Simulatoarele

În diferite dicţionare ale limbii române, simularea este prezentată ca fiind o acţiune de „realizare, cu ajutorul unor programe şi dispozitive speciale, a modelului unui sistem real, pe baza unui număr mare de parametri, pentru a putea prognoza modul de funcţionare a acestuia”.

Definiţia dată „simulatorului” în diferite lucrări de specialitate este: sistem tehnic (aparat, instalaţie), având la bază legile care generează un anumit

proces sau fenomen, construit astfel încât să asigure o corespondenţă biunivocă (n.n. în ambele sensuri, raport reciproc şi exclusiv de unul la unul) între elementele sale funcţionale şi elementele principale ale originalului (G.Dodescu şi colab., 1986);

ansamblu de aparate şi dispozitive care simulează situaţiile posibile într-o activitate, folosit pentru antrenarea şi verificarea reacţiilor operatorilor umani (DEx, 1998);

program sau echipament (de calcul) capabil a reprezenta cu ajutorul unui ordinator funcţionarea unei maşini, a unui sistem sau fenomen (Marcu, F., 2000).

146

Dezvoltat iniţial pentru diferite domenii (în sportul de performanţă, scopul a fost pregătirea anumitor categorii de sportivi de performanţă în situaţii care nu au permis pregătirea în condiţii standard; exemplu simulatoarelor pentru canotaj, schi, golf care au vizat pregătirea de forţă şi rezistenţă specifică şi generală, pregătirea tehnică pe timp de iarnă sau de vară), simulatorul a fost „împrumutat” de foarte multe domenii, atât în cercetarea biomecanică, cât mai ales în fitness, recuperare medicală, kinetoterapie, loisir, etc..

Din punct de vedere biomecanic, anatomic şi fiziologic, în domeniul sportului şi al kinetoterapiei, simulatoarele visează „reproducerea condiţiilor fundamentale în care se desfăşoară în mod natural mişcarea, prin extragerea din sistemul complex sportiv-mediu numai a condiţiilor exterioare sportivului, simulându-se procesele fizice din mediu în dinamica lor”53.

Reconstituirea condiţiilor de mediu, oferită de simulator, permite măsurarea, evaluarea şi informarea rapidă asupra multor aspecte, care, în condiţii naturale reale ar necesita mult mai mult timp şi efort (uneori fiind chiar imposibil de obţinut anumite informaţii). Astfel, simulatoarele, în funcţie de natura lor, oferă date despre:

tehnica fazelor mişcării interesate; forţa şi viteza cu care lucrează anumite grupuri musculare; amplitudinea mişcării; lucrul mecanic efectuat; consumul energetic; unghiurile sub care se desfăşoară actele motrice analizate; raportul dintre informaţia primită, procesarea ei de către subiect şi aplicarea în

practică a noii mişcări (practic, oferă date despre calitatea feedbackului); tipul de efort susţinut (prin calculul intensităţii, frecvenţa cardiacă).

Cel mai cunoscut şi utilizat simulator în programele de recuperare şi tonifiere

kinetoterapeutică este simulatorul de vâslit standard (fig.nr.233), întâlnit de regulă în sălile de fitness.

Datorită faptului că simularea mişcării de „vâslire” angrenează în efort aproape toate grupele musculare, aparatele sau dispozitivele de vâslit sunt dintre cele mai eficiente şi mai utilizate în recuperarea multor afecţiuni şi traumatisme ale aparatului neuromioartrokinetic.

Fig. nr. 233 – Tipuri de simulatoare fără sau cu mijloace de informare (minicalculator, soft)

Totuşi, rolul simulatoarelor de vâslit nu se limitează doar la lucrul mecanic

efectuat din poziţia „canotorului” (aşezat, cu genunchii semiflexaţi, mâinile pe mânerul extensorului specific), complexitatea şi varietatea mişcărilor ce pot fi efectuate fiind foarte mare, în funcţie de:

53 Nicu, A., (1993), Antrenamentul Sportiv Modern, Editis, Bucureşti, p.399;


147

▪ poziţia subiectului (stând lateral sau de o parte şi de alta a aparatului, aşezat cu genunchii întinşi, culcat dorsal cu genunchii îndoiţi şi tălpile pe aparat, pe genunchi cu un genunchi în afara aparatului, culcat dorsal cu tălpile lateral, de o parte şi de alta şi în afara aparatului etc..);

▪ priza pe mânerul de tracţiune (priză în supinaţie, priză în pronaţie, priză la nivelul coatelor etc..);

▪ lungimea cursei cablului de tracţiune şi a minibanchetei glisabile etc.. În afara acestuia, ştiinţa şi tehnologia actuală, a permis construirea a numeroase

simulatoare (de schi, nataţie, golf, ciclism, etc..), toate putând fi adaptate şi la obiectivele specifice unei intervenţii kinetoterapeutice. Astfel:

▪ simulatorul de golf (fig.nr.236) poate fi cu succes adaptat la obiectivele unui program de recuperare a afecţiunilor centurii scapulare, a umerilor, a musculaturii spatelui şi abdomenului, a afecţiunilor centurii pelviene etc..;

▪ simulatorul de schi (fig.nr.235, 237) poate fi cu succes adaptat la obiectivele unor programe destinate educării şi reeducării echilibrului şi stabilităţii, recuperării forţei şi mobilităţii la nivelul gleznelor, genunchilor, articulaţiei coxofemurale, tonifierii musculaturii lombare şi a abdomenului;

▪ simulatorul de ciclism sau ciclism montan (fig.nr.234) poate fi cu succes adaptat la obiectivele unor programe destinate creşterii capacităţii vitale, a capacităţii de efort (condiţiei fizice), unor programe ce urmăresc recuperarea funcţională a articulaţiilor şi structurilor musculo-ligamentare ale membrelor inferioare etc.., dar şi unor programe ce tind spre creşterea performanţei sportive.

Fig. nr. 234 – Simulator de ciclism montan Fig. nr. 235 – Simulator de schi (cu soft Wii)

Fig. nr. 236 – Simulator de golf Fig. nr. 237 – Simulator de schi

Utilizarea simulatoarelor echipate sau nu cu mijloace de informare în timp real

(mini computere, senzori, softuri speciale) prezintă atât avantaje, cât şi limite. Avantaje:

148

spaţiu oarecum mic pe care îl ocupă simulatorul; mulţi parametri evaluaţi în timp scurt; realizarea unui volum mare de lucru (număr mare de repetări); asociat sau nu cu, cameră video, simulatorul oferă informaţii extrem de utile

despre biomecanica mişcării; prin eliminarea factorilor externi care acţionează în mod natural, se poate

consolida tehnica de execuţie corectă a mişcării; facilitarea învăţării motrice pentru reeducarea anumitor capacităţi sau funcţii; observarea optimă a subiectului în timp ce lucrează pentru determinarea unor

greşeli de execuţie sau a unor imposibilităţi de execuţie; analiza comparativă oarecum obiectivă a pregătirii fizice, a creşterii capacităţii de

efort (fapt posibil după mai multe şedinţe de lucru la simulator, comparând datele iniţiale cu cele ale evaluării intermediare sau finale); Dezavantaje:

costul unui astfel de aparat; dificultatea unui spaţiu optim într-un cabinet de kinetoterapie, care să asigure

libertate de mişcare (excepţie fac clinicile de recuperare care îşi permit oarecum un spaţiu mai mare);

lipsa factorilor externi care pot influenţa execuţia optimă a mişcării în mediul real şi chiar şi subiectul pe plan psihologic;

în cazul recuperării sportivilor de performanţă, execuţia prea lungă în timp a mişcărilor specifice pe simulator poate determina formarea unui stereotip dinamic care să nu corespundă cu cel din activitatea practică reală (lipsa informaţiilor referitoare la obstacolele din natură, la factorii de mediu: vânt, presiune atmosferică, apă etc., poate diminua eficienţa execuţiei reale a mişcării).

Kinetoterapeutul (în funcţie de experienţa sa, imaginaţia şi creativitatea de care dă dovadă în elaborarea programului specific, dar mai ales în funcţie de subiectul abordat, de capacităţile şi condiţia acestuia fizică, de afecţiunea şi stadiul acesteia), este cel care apreciază avantajele sau dezavantajele şi stabileşte dacă se va apela la stimulator, în ce etapă a intervenţiei kinetice şi cu ce efort şi cheltuială energetică din partea persoanei cu nevoi biologice speciale incluse în procesul de recuperare/ educare / reeducare/ dezvoltare.

7.4. Kinograful / Miograful

Kinograful este un aparat de laborator destinat înregistrării contracţiei musculare, fiind constituit „dintr-un dispozitiv care asigură fixarea unui capăt al muşchiului şi legarea celuilalt capăt de o peniţă care înscrie deplasarea acestuia în timpul contracţiei pe o hârtie angrenată cu viteză constantă. Înregistrarea permite studierea amplitudinii contracţiei şi durata fazelor acesteia în condiţii fiziologice şi sub acţiunea diferitelor substanţe sau a condiţiilor de mediu”.

Miograful este reprezentat de un aparat destinat evaluării mecanicii contracţiei musculare prin măsurarea lungimii muşchiului în timpul contracţiilor dinamice concentrice.

Dicţionarele limbii române îl prezintă simplu ca fiind un aparat pentru înregistrarea grafică a contracţiei musculare, cu ajutorul căruia se pot face aprecieri asupra mărimii, a formei şi a duratei acesteia.

Conform informaţiilor prezentate de www.unm.edu, miograful ar fi un dispozitiv care este utilizat pentru măsurarea forţei generate de contracţia musculară. El se bazează pe un convertor care transformă impulsul date de forţa contracţiei în impuls


149

electric ce poate fi vizualizat pe un osciloscop sau display-ul unui monitor al unui computer.

Prezentarea definiţiilor anterioare şi studiul literaturii de specialitate pot sugera ideea că miograful şi kinograful sunt unul şi acelaşi aparat, diferenţa fiind, în opinia noastră, doar de perioada când aceste aparate au fost create şi de firma sau persoana care le-a denumit, denumire ce ulterior a fost vehiculată diferit în diverse surse din literatură.

Indiferent de denumire, aparatul / dispozitivul clasic: pentru măsurarea activităţii biomecanice a contracţiilor musculare are ca şi componentele:

cadru suport rezistent, de care se leagă un capăt al muşchiului; o sursă de lumină (bec sau diodă emiţătoare de lumină - LED); o fotocelulă; un braţ de pârghie, conectat la un obturator o peniţă inscriptoare conectată la celălalt capăt al muşchiului

Principiul de funcţionare Lumina care ajunge la fotocelula de la sursa de lumină va face ca acesta să

emită un curent electric, care poate fi detectat şi afişat de către un dispozitiv de înregistrare. Atunci când nu există nici o tensiune aplicată la pârghia, datorată contracţiei sau relaxării musculare, obturatorul previne complet trimiterea oricărei raze de lumină spre fotocelulă şi astfel nu se mai produce nici un curent electric ce ar putea fi afişat .

Când tensiune datorată activităţii musculare determină mişcarea braţului de pârghie, acesta coboară în jos obturatorul iar sursa de lumină începe să ajungă la fotocelulă, care produce curent electric. Curentul electric produs astfel este direct proporţional cu fluxul de fotoni care ajunge la fotocelulă, însă acesta este direct proporţional cu retragerea în jos a obturatorului datorată coborârii braţului de pârghie. Cum braţul de pârghie îşi modifică amplitudinea în funcţie de tensiunea produsă de muşchiul în contracţie, rezultă un aspect clar: curentul electric produs şi expus pe hârtie sau monitor este direct proporţional cu mărimea modificării mecanice a muşchiului.

Prezentarea pe scurt a miografului clasic a vizat înţelegerea principiului de bază care a stat la construirea miografelor performante din zilele noastre. În imaginile de mai jos (fig. nr.238, fig. nr.239, fig. nr.240), prezentăm trei dintre cele mai performante aparate şi dispozitive pentru realizarea electromiografiei:

» MyoDynamics Muscle Strip Myograph System (www.dmt.dk, practic include 4 sisteme clasice de miografie) şi poate măsura benzi musculare de până la 30 mm în lungime;

» The Zebris EMG Bluetooth Measuring System (www.biomechanix.com, înregistrează potenţialul de acţiune prin electrozi lipiţi la suprafaţa pielii, procedură ce se aseamănă cu realizarea unei electrocardiograme). Nu utilizează cabluri de legătură între segmentul anatomic şi aparatul de procesare a impulsurilor.

» Radnoti Wire Myograph System poate măsura activitatea contractilă a fibrelor musculare mici, cu diametrul cuprins între 60 μm şi 1 mm şi lungimea de până la 3mm. După cum se poate observa şi din fig.nr. 240, acest sistem utilizează practic tot 4 ansambluri de dispozitive de realizarea a miogramelor.

150

Fig. nr. 238 Fig. nr.239 - Sistem miografic MyoDynamics Muscle Strip Sistem de miografie prin bluetooth

Fig. nr.240 - Sistem Miograf Radnoti Wire Fig. nr. 241 - Miograful lui Marey (fondatorul miografiei)

(Étienne Jules-Marey, Paris,Germer Baillière, 1873, p. 31)

Variante moderne ale miografului: ▪ electromiograful este un dispozitiv ce determină, prin evaluare standard,

electromiografia. El înregistrează activitatea electrică a muşchilor (starea de tensiune activă musculară produce, conform literaturii din domeniul fiziologiei, impulsuri electrice ale muşchilor, care ar fi direct proporţionale cu nivelul activităţii musculare). Electromiografia vizează activitatea anormală a contracţiilor musculare, ca efect la afecţiuni sau traumatisme ale sistemului nervos periferic şi determină:

- diferenţele dintre anomaliile datorate afecţiunilor activităţii musculare şi cele ale sistemului nervos central;

- diferenţele dintre anomaliile musculaturii datorate afecţiunilor propriu-zise şi a celor datorate neimplicării muşchilor la parametri normali datorită unor afecţiuni sau lipsei motivaţiei;

Fig. nr. 242 - Electromiograful Fig. nr.243 - Electroneuromiograful


151

▪ electroneuromiograf este un dispozitiv ce determină, conform surselor din domeniul medical, studiul conducţiei nervoase senzitive şi motorii, potenţialul de acţiune senzorială, viteza de conducere motorie/ senzitivă, studiul parametrilor undei-F, reflexului-H, reflexul de clipire, răspunsul galvanic al pielii şi oferă posibilitatea realizării investigaţiilor motorii şi senzitive.

7.5. Sisteme de analiză a mişcării

Sistemele cinematice sau de analiză ale mişcării sunt reprezentate de ansambluri de dispozitive şi aparate, special concepute sau combinate, având diferite funcţii (detecţie video, detecţie forţă, timp de contact cu solul, etc..), dar care puse împreună permit determinarea anumitor parametri ai mişcărilor.

Au fost şi sunt concepute în continuare pentru laboratoarele de cercetare, însă acest aspect nu poate reprezenta un obstacol pentru un kinetoterapeut care doreşte să-şi consolideze nivelul de cunoştinţe în biomecanică sau analiză spaţială a mişcării. De asemenea, accesul cuplului kinetoterapeut-subiect la astfel de dispozitive de cercetare (chiar şi numai pentru o simplă evaluare într-un anumit moment al programului de recuperare) poate grăbi reuşita procesului kinetic, atingerea obiectivelor propuse pentru intervenţia kinetoterapeutică.

Prezentarea diferitelor sisteme de analiză a mişcării este extrem de complexă şi necesită cunoştinţe tehnice care ar îngreuia studierea informaţiei din această parte a lucrării. Din acest motiv, nu vom insista decât pe acele detalii minim necesar pentru realizarea unei imagini de ansamblu a ceea ce reprezintă sistemele de analiză a mişcării (vom prezenta componente esenţiale ale acestora şi aspectele pe care aceste sisteme le vizează).

Fig. nr. 244 – Tipuri de analize 3D ale forţelor în timpul mersului

Sintetizând diferite surse din literatura de specialitate, putem determina la

general, trei tipuri principale de sisteme de analiză a mişcării. Acestea au la bază: ▪ sistemele de înregistrări video (2D, 3D); ▪ sistemele cu markeri activi; ▪ sistemele cu markeri pasivi.

În opinia lui M. Whittle, M., (2007), markeri şi sistemele video sunt utilizate pentru a obţine date cinematice (despre mişcare), referitoare la:

» poziţia şi orientarea segmentelor corpului în timpul mişcărilor; » unghiurile sub care articulaţiile se poziţionează; » unghiurile forţelor care acţionează; » indicii de viteză.

152

Ştiind că aceste sisteme de analiză a mişcării includ şi platforme de forţă, putem adăuga faptul că ele oferă şi informaţii despre:

» mărimea forţelor de reacţie la sol sau de impulsie; » timpul de contact cu solul; » progresul realizat între diferite testări, după programe de educare/

reeducare dezvoltare, de creştere a forţei etc..

Fig. nr. 245 – Tipuri de analize 3D ale contactului în timpul mersului (de jos, din lateral, de sus)

A. Sistemele de înregistrări video

Prezintă avantaje în ceea ce privesc recoltarea informaţiilor despre deplasările subiecţilor într-un anumit spaţiu. Detaliile evidenţiate sunt cu atât mai multe cu cât numărul camerelor video este mai mare.

Componente: camere video, magnetoscop, masă mixaj (pentru suprapunere imagini statice, pentru oprire imagine într-o anumită fază a mişcării analizate, decupare imagine, realizare chinogramă etc..).

Avantaje: - derularea imaginii cu încetinitorul; - posibilitatea capturilor de imagini/ analiza unghiurilor de mişcare; - posibilitatea capturilor de imagini/ analiza posturii; - analiza comparativă a două imagini (cu faţa şi cu spatele) ale aceluiaşi subiect în timpul deplasărilor Dezavantaje: - costurile uşor ridicate ale meselor de mixaj, camerelor; - spaţiu special amenajat într-un cabinet;

Fig. nr.246 – Tipuri de analize biomecanice ale fazelor de alergare (înainte şi după intervenţie)


153

Atunci când sunt utilizate în analiza unor mişcări care implică şi existenţa markerilor reflectorizanţi ataşaţi pe subiect, se impune o bună cunoaştere a biomecanicii articulaţiilor implicate în mişcare pentru ca rezultatele să fie reale, obiective şi precise.

Fig. nr.247 – Model de analiză biomecanică a mersului (www.sciencedirect.com)

B. Sistemele cu markeri activi

Marker – dispozitiv special ataşat de corp, de obicei, pentru a reprezenta cele

mai bune estimări ale centrelor articulaţiilor. Amplasarea lui se face astfel încât să permită identificarea adevăratelor centre de rotaţie în raport cu reperele anatomice.

Markeri activi sunt utilizaţi în spaţii special amenajate, a căror lumină ambientală este controlată. Cei mai utilizaţi sunt cei de tip LED (Light Emitting Diode) – diode emiţătoare de lumină, lumină detectată de captori fotoelectrici (fotocelule sensibile la lumină).

LED sunt semiconductori ce determină efecte de electroluminescenţă, fiind printre cele mai mici surse de lumină, însoţite de regulă de un circuit electric pentru modularea (adaptarea) formei radiaţiei luminoase. Culoarea luminii emise de LED depinde de compoziţia şi de starea materialului semiconductor folosit şi poate fi în spectrul infraroşu, vizibil sau ultraviolet.

Fig. nr. 248 – Utilizarea markerilor activi (LED) în analiza mişcărilor

C. Sistemele cu markeri pasivi Conform surselor din literatura de specialitate din domeniul cercetării ştiinţifice,

aceste sisteme utilizează markeri retro-reflectorizanţi (materialul utilizat fiind o sticlă specială care reflectă lumina în aceeaşi direcţie de unde a provenit, către sursa emitentă).

154

Fig. nr. 249 – Utilizarea camerei video, urmărind reperele Fig. nr.250 – Soft şi prelucrare date lăsate de markeri retro-reflectorizanţi, (unghiuri, direcţii, forţe, analize comparative) într-o analiză a mersului (www.sciencedirect.com)

Pentru analiza mişcărilor, laboratoarele de cercetare au dezvoltat de-a lungul

timpului sisteme mult mai complexe care includ: » număr mare de camere video (de la 4 la 8 camere); » minim două platforme de forţă, cu diferite trepte de libertate; » sistem electromiografic cu 8-10 canale; » computere performante.

„Vicon-Peak Motion Analysis System” (fig. nr.251) este un exemplu de sistem performant de analiză a mişcării, fiind format din 8 camere video, o centură specială ataşată subiectului, o bandă rulantă suprapusă peste două platforme de forţă, sistem virtual de analiză software, sistem electromiografic şi un sistem de evaluare a forţei contracţiilor izometrice şi izotonice.

Conform datelor centrului de cercetare al Universităţii din Carolina de Nord (www.med.unc.edu), sistemul „Vicon-Peak Motion Analysis System” permite inclusiv studierea interacţiunilor dintre controlul neuromuscular al mişcării umane şi factorii externi din mediu.

Fig. nr. 251 – Sistem de analiză a mişcării „Vicon-Peak”

SISTEMELE DE EVALUARE TELEMETRICĂ Sistemele telemetrice sunt reprezentate de ansambluri de aparate şi dispozitive

interconectate, care au ca scop evaluarea mişcării în trei dimensiuni. Ele sunt formate din:


155

» camere video cu infraroşu (în număr de 3 până la 12) (fig. nr.252) pentru captarea fazelor mişcării;

» electromiograf – determinarea activităţii normale sau anormale a musculaturii; » platformă forţă; » markeri retro-reflectorizanţi (diametru 5-25mm, formă sferică – G.Raveica,

2006, care apar pe imaginea video sub forma petelor strălucitoare. „Aceste pete sunt numerotate şi conturul lor permite determinarea cu precizie a centrului markerului”)54;

» computere.

Fig. nr. 252 – Camere video „Vicon” cu infraroşu

În cadrul acestor sisteme telemetrice de evaluare, una din condiţiile de bază este

ca amplasarea camerelor video să permită ca fiecare marker să fie „detectat” de ce puţin două camere. Etapele unei examen telemetric de analiză sunt în număr de 5 (G.Raveica, 2006):

▪ evaluare somatofuncţională (măsurători antropometrice, examen clinic); ▪ înregistrări video (un film scurt, cu subiectul filmat din faţă şi profil) ▪ înregistrări cu markeri reflectorizanţi (10-20 markeri ataşaţi pe repere anatomice

precise, proeminenţe osoase) ▪ sprijiniri la sol (fazele pasului de mers la contactul cu solul, direcţia forţelor, date

oferite de platformele de forţă) ▪ electromiograma cinesiologică (G.Raveica, 2006 - înregistrarea prin electrozi de

suprafaţă pentru aprecierea activităţii musculare în timpul ciclului de mers pentru muşchii interesaţi; ulterior se vor compara aceste date cu cele ale tehnicii mersului normal, observându-se posibila existenţă a anomaliilor contracţiilor musculare).

Fig. nr. 253 – Markeri reflectorizanţi ataşaţi de segmentele anatomice

54 Raveica, G., (2006), Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica mersului. Editura PIM, Iaşi, p.87;

156

Fig. nr. 254 – Exemple de sisteme de analiză telemetrică

Utilizarea acestor sisteme de analiză a mişcării a fost orientată iniţial spre

îmbunătăţirea capacităţilor şi performanţelor sportivilor, a astronauţilor, soldaţilor sau a piloţilor de avioane.

Ulterior, constatând beneficiile oferite de o evaluare precisă şi rapidă a anumitor parametri biomecanici, sistemele de analiză a mişcării au fost introduse şi în domeniul terapiilor de recuperare - educarea - reeducare neuroproprioceptivă şi motrică, astfel încât astăzi, munca unui kinetoterapeut poate fi mult simplificată în anumite situaţii (mai ales atunci când diagnosticul biomecanic este stabilit clar sau când activitatea neuromusculară oferă reperele precise de la care să se pornească în procesul recuperării anumitor afecţiuni). Comparând datele şi parametrii existenţi despre efectuarea unei mişcări normale cu datele rezultate în urma evaluărilor oferite de sistemele de analiză amintite se pot stabili mult mai clar obiective pentru programul de recuperare şi se poate etapiza corect intervenţia kinetoterapeutică.

Rezumat

Cunoaşterea unor sisteme, aparate şi instalaţii destinate cercetării în domeniul ştiinţelor umane interisciplinare şi a posibilităţilor de adaptare a funcţiilor acestora pentru creşterea eficienţei intervenţiei practice poate reprezenta un avantaj enorm pentru un kinetoterapeut.

Posturograful poate fi considerat aparat, dispozitiv sau instalaţie, datorită componentelor sale şi rolului avut în determinarea anumitor parametrii specifici legaţi de atitudinea şi postura corpului, dar şi datorită posibilităţii utilizării sale şi în alt scop decât cel de determinare (măsurare şi evaluare), şi anume în şedinţele de reabilitare, recuperare, educare şi reeducare neuropropriceptivă. El determină practic grafia posturii şi a proceselor implicate în menţinerea poziţiei ortostatice la om, în controlul şi manifestarea stabilităţii şi echilibrului static şi dinamic.

Platforma de forţă este un echipament sau instalaţie bazată pe un dispozitiv cu senzori, având rol în măsurarea şi evaluarea forţei, ca şi caracteristică mecanică a mişcării. Ea a fost inventată în scopul cercetării anumitor aspecte biofizice, biomecanice sau pentru aplicaţiile specifice evaluării capacităţii de performanţă sportivă, analizând diferite aspecte ale forţei de sprijin implicate în locomoţia umană. Principiul de bază al platformelor de forţă este de a măsura rezultanta forţelor de sprijin prin raportare la un singur punct – centrul platformei.

Din punct de vedere biomecanic, anatomic şi fiziologic, în domeniul sportului şi al kinetoterapiei, simulatoarele visează „reproducerea condiţiilor fundamentale în care se desfăşoară în mod natural mişcarea, prin extragerea din sistemul complex sportiv-


157

mediu numai a condiţiilor exterioare sportivului, simulându-se procesele fizice din mediu în dinamica lor”55.

Miograful este reprezentat de un aparat destinat evaluării mecanicii contracţiei musculare prin măsurarea lungimii muşchiului în timpul contracţiilor dinamice concentrice.

Sistemele cinematice sau de analiză ale mişcării sunt reprezentate de ansambluri de dispozitive şi aparate, special concepute sau combinate, având diferite funcţii (detecţie video, detecţie forţă, timp de contact cu solul, etc..), dar care puse împreună permit determinarea anumitor parametri ai mişcărilor. Au fost şi sunt concepute în continuare pentru laboratoarele de cercetare, însă acest aspect nu poate reprezenta un obstacol pentru un kinetoterapeut care doreşte să-şi consolideze nivelul de cunoştinţe în biomecanică sau analiză spaţială a mişcării. De asemenea, accesul cuplului kinetoterapeut-subiect la astfel de dispozitive de cercetare (chiar şi numai pentru o simplă evaluare într-un anumit moment al programului de recuperare) poate grăbi reuşita procesului kinetic, atingerea obiectivelor propuse pentru intervenţia kinetoterapeutică.

Bibliografie

1. Academia Română, (1998), Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;

2. Alexe D., I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa emisferelor cerebrale, în vederea orientării în probe tehnice de atletism, Teză Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti;

3. Bouisset, S., (2002), Biomecanique et physiologie du mouvement, Editura Masson, Paris;

4. Dodescu, G., & colab., (1986), Simularea sistemelor, Editura Militară, Bucureşti; 5. Epuran, M., (2005), Metodologia cercetării activităţilor corporale, ediţia a II a,

Editura FEST, Bucureşti; 6. Fonseca da Silva A., F., (2011), Gait and Posture Evaluation in Rehabilitation.

Monograph. Integrated Master Degree on Bioengineering Biomedical Engineering, University of Porto, Porto;

7. Griffiths, I.W., (2006), Principles of biomechanics & motion analysis, ed. L.W.a. Wilkins, USA;

8. Hillerin, P ., Enescu, M., (1997), Raportul automatizare - variabilitate în sportul cu adversitate directă, în volumul Conferinţei "Mutaţii în sportul de performanţă la sfârşit de secol XX", CCPS, Bucureşti;

9. Hillerin, P., (1999) Propunere de interpretare a variabilităţii timpilor de contact cu solul si de zbor in proba "MGM-15", cu indicatori ai calităţii controlului neuromuscular al fazelor interacţiunii de tip motric, în vol. Conferinţei naţionale de psihologie, 27 -29 mai 1999, Bucureşti;

10. Hirtz, P., Hotz, A., Ludwig, G., (2000), Gleichgewicht, Editura Karl Hofmann, Schorndorf;

11. Marcu, F., (2000), Marele Dicţionar de Neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti; 12. M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,

Editura Aramis, Bucureşti; 13. Nicu, A., (1993), Antrenamentul Sportiv Modern, Editis, Bucureşti; 14. Paolino, M., Ghulyan, V., (2005), Clinical Posturography Brochure, Clairval,

Marseille; 15. Raveica, G., (2006), Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica

mersului. Editura PIM, Iaşi; 55 Nicu, A., (1993), Antrenamentul Sportiv Modern, Editis, Bucureşti, p.399;

158

16. Whittle, M., (2007) Gait analysis an introduction. Fourth Edition, Butterworth Heinemann, Oxford Boston;

;MEN SPS v3.8. User manual for static and dynamic posturography , ٭٭٭ .1718. http://www.biomechanix.com.au 19. http://www.dmt.dk/ 20. http://aphelis.net/etienne-jules-marey-myograph/ 21. http://www.inds.co.uk/education/sensors/forceplate.htm 22. http://www.motionanalysis.com 23. http://en.wikipedia.org/wiki/Light-emitting_diode 24. http://www.med.unc.edu/ahs/physical/programs/center-for-human-movement-

science

Evaluare

1. Posturograful oferă date despre (încercuiţi variantele corecte): ▪ oscilaţiile de poziţie ale proiecţiei centrului general de greutate pe suprafaţa de

sprijin; ▪ oscilaţiile centrelor de presiune pe suprafaţa de sprijin; ▪ identificarea sistemului responsabil pentru controlul forţei şi rezistenţei; ▪ relaţiile interdependente dintre componentele sistemului care asigură echilibrul la

om; ▪ evaluarea obiectivă şi cuantificată a rezultatelor implicării olfactive; ▪ reacţiile de posturare, echilibrare şi compensare ale unei persoane la medii în

care cantitatea de informaţie trimisă de aparatul vizual, vestibular şi sistemul somatosenzitiv este variată;

▪ evaluarea obiectivă şi cuantificată a rezultatelor implicării vestibulare. 2. Electromiograful este un dispozitiv ce determină, prin evaluare standard, …………. …………………………………………………………………………………………………….. ……………………………………………………………………………………………………..…………………………………………………………………………………………………….. 3. Principalele informaţii pe care platformele de forţă le pot oferi sunt legate de (încercuiţi variantele corecte): forţa reacţiei la sol / sprijin; analiza manifestării echilibrului; oscilaţia centrului de presiune în poziţii statice sau dinamice (mers), în funcţie de

distribuţia oscilaţiilor centrelor de presiune ale celor două membre inferioare; rezistenţa solului / sprijinului; analiza manifestării coordonării; distribuţia forţelor în poziţii statice şi dinamice; analiza manifestării strategiei paşilor mici în controlul echilibrului.

4. Simulatoarele, în funcţie de natura lor, oferă date despre (încercuiţi variantele corecte): tehnica fazelor mişcării interesate; metodica de efectuare a exerciţilor de corectare; forţa şi viteza cu care lucrează anumite grupuri musculare; amplitudinea mişcării; lucrul mecanic efectuat; consumul energetic; tipul de efort susţinut (prin calculul intensităţii, frecvenţa cardiacă).


159

5. Principale tipuri de sisteme de analiză a mişcării sunt: □ ………………………………………………………….. □ ………………………………………………………….. □ ………………………………………………………….. □ ………………………………………………………….. □ …………………………………………………………..

6. În opinia lui M. Whittle, M., (2007), markeri şi sistemele video sunt utilizate pentru a obţine date cinematice (despre mişcare), referitoare la:

□ ………………………………………………………….. □ ………………………………………………………….. □ ………………………………………………………….. □ ………………………………………………………….. □ …………………………………………………………..

7. Completaţi următoarea fraza cu acele cuvinte care lipsesc:

„Comparând datele şi parametrii existenţi despre efectuarea unei mişcări normale cu datele rezultate în urma evaluărilor oferite de sistemele de analiză amintite se pot stabili mult mai clar ………. pentru ……………………. şi se poate etapiza corect ……………………………...”

curs echipamente kms alexe

Documents