1

ANTIBIOTICE

Pentru clinicienii de astăzi, antibioticele reprezintă „monstrul sacru” al terapeuticii. „Era

antibioticelor”, începută cu 6 decenii în urmă, a schimbat esenŃial viziunea medicilor asupra relaŃiilor cu

mediul, punându-i la adăpost de una din angoasele lor seculare, aceea a morŃii prin infecŃie.

Într-adevăr, începând din anul 1940, antibioticele au adus cele mai mari beneficii terapeutice,

reprezentând medicaŃia cu cea mai frecventă prescriere. Rezultatele benefice iniŃiale sunt astăzi „întunecate”

de numeroase reacŃii adverse, dar mai ales de schimbarea ecologiei microbiene prin apariŃia germenilor

rezistenŃi – parŃial sau total – la antibioticele „clasice” şi „de rezervă”. Devalorizarea unor antibiotice a

generat afirmaŃia: „Trăim sub ameninŃarea unei lovituri de stat a bacteriilor, individul fiind ca o cetate

asediată, în condiŃiile unor muniŃii numărate”.

Clasificarea antibioticelor

SubstanŃele antimicrobiene sunt împărŃite în şase mari categorii: betalactamine; înlocuitori ai

betalactaminelor (în sensibilizare şi rezistenŃă); aminoglicozide şi polipeptide; antibiotice „clasice” – cu

spectru larg; chimioterapice sistemice şi urinare; tuberculostatice.

BETALACTAMINELE

Betalactaminele, cu nucleu betalactam, grupul de antibiotice cel mai important şi cu membrii cei mai

numeroşi, reunesc patru familii principale: peniciline naturale şi semisintetice (7 generaŃii); carbapeneme;

monobactami; cefalosporine (3 generaŃii).

PENICILINE

Peniciline naturale

Penicilinele naturale se obŃin din ciupercile genului Penicillium (notatum, chrysogenum, crustosum);

ele au un nucleu betalactamic biciclic (acidul 6 – aminopenicilanic).

GeneraŃia I cuprinde peste 20 de tipuri de peniciline biosintetice, naturale (penicilinele: G, X, F, K, V

etc).

Benzilpenicilina – Penicilina G

Este cea mai cunoscută penicilină naturală, în practică folosindu-se sărurile sale anorganice (de sodiu,

potasiu), numite – dată fiind puritatea lor – peniciline cristaline, termostabile şi solubile în apă. În plus, se

utilizează des şi sărurile organice ale penicilinei (insolubile, deci, în suspensii apoase), cea mai utilizată fiind

sarea procainică.

2

Benzilpenicilina cristalină

Penicilina este o substanŃă albă, inodoră, amară. Este instabilă în soluŃii apoase (se hidrolizează), de

aceea soluŃiile de penicilină nu se păstrează mai mult de 24 de ore la frigider.

Penicilina se absoarbe foarte bine administrată intramuscular. Difuzează apoi în sânge, în 15 – 30 de

minute instalându-se o penicilinemie maximă, care se menŃine astfel aproximativ 3 ore, după care diminuă şi

dispare din sânge. În practică, repetarea injecŃiilor se face la maxim 6 ore. Penicilina pătrunde bine în Ńesuturi,

dar aproape deloc în Ńesutul nervos, meninge, măduvă osoasă, lichidul cefalorahidian şi placentă. Difuzează

foarte greu prin seroase (pleură, pericard, articulaŃii etc) datorită moleculei mari, dar şi faptului că se combină

cu albuminele serice.

Ca mecanism de acŃiune, penicilina împiedică procesul de formare al peretelui celular bacterian

(celulele microbiene, lipsite de perete, sunt expuse forŃelor osmotice şi mor). Ca urmare, în interiorul bacteriei

se acumulează produşi care stânjenesc sinteza de proteine şi acizi nucleici, bacteriile devin gigante, nu se mai

pot înmulŃi şi se autolizează (efect bactericid).

Datorită activităŃii bactericide, penicilina G cristalină îşi păstrează, după aproape cinci decenii,

indicaŃia majoră de elecŃie asupra bacteriilor (Gram pozitive) care nu şi-au selectat mutante rezistente;

streptococi beta-hemolitici, pneumococi, streptococi viridans, stafilococi albi şi aurii nesecretori de

penicilinază, coci gram pozitivi anaerobi, neiserii, bacil cărbunos, clostridii anaerobe, corinebacterii, listerii,

spirochete, leptospire, fusobacterii, actinomicete, unele pasteurele şi altele. Consecutiv acestei activităŃi,

penicilina G se foloseşte larg, fie în monoterapie, fie în asociere sinergică cu aminoglicozidele (streptomicina)

în variate infecŃii specifice, indiferent de gravitate.

Astfel, penicilina G rămâne antibioticul de primă alegere în infecŃii streptococice, în pneumonia

crupală, în antrax, rujet, cărbune emfizematos, gangrenă gazoasă, spiroketoză aviară, listerioză, leptospiroze.

SoluŃiile injectabile se prepară aseptic, calculând 100.000 U.I./ml ser fiziologic sau ser glucozat;

soluŃiile se vor folosi în următoarele 24 de ore. Durata tratamentului este de 5 – 7 zile şi se continuă 1 – 2 zile

şi după vindecare. Dozele se administrează din 6 în 6 ore, intramuscular, prima doză fiind de atac. Rezultatele

optime se obŃin prin asocierea cu alte chimioterapice (dar nu cu tetracicline sau cloramfenicol).

Dozele (pro dosis) sunt:

- 1000 – 2000 U.I./kgc la A.M.

- 5000 U.I./kgc la A.m.

- 20.000 – 50.000 U.I./kgc a.m.

- 10.000 – 20.000 U.I./kgc la păsări.

În cazul infecŃiilor pleurale, pericardice, peritoneale, articulare, soluŃia de antibiotic se va introduce

direct în aceste cavităŃi (in situ), după eliminarea în prealabil a produşilor patologici ai inflamaŃiei (puroi etc),

3

o dată la 12 – 24 de ore, 200.000 – 400.000 U.I la A.M. şi 50.000 – 80.000 U.I. la celelalte specii.

Intraarticular, concentraŃia soluŃiilor va fi mai mare - 20.000 U.I./3 – 5 ml vehicul, doza putându-se repeta.

În comerŃ sunt flacoane de 200.000 U.I., 400.000 U.I., 1.000.000 U.I., 5.000.000 U.I. Fenoximetilpenicilina – Penicilina V – Ospen – Oracilina

Este o penicilină naturală, care se obŃine prin biosinteză, cu spectru similar cu al penicilinei G. Pulbere

cristalină, albă, fără miros, cu gust amar, foarte greu solubilă în apă, stabilă în mediul acid din stomac

(antiacidă, ca şi feneticilina şi propicilina – peniciline potasice), de uz oral. Doza orală, recomandată la câine,

este de 20.000 – 30.000 U.I./kgc, pro dosis, din 6 în 6 ore.

Intercalarea dozelor de penicilină V, alternând cu administrări de penicilină G, are efect „tip

probenicid” (împiedică procesul de secreŃie tubulară a penicilinei), de menŃinere mai îndelungată a nivelelor

serice ridicate ale penicilinemiei.

În comerŃ există comprimate de 200.000 U.I. Benzil penicilina procainică (forme de depozit retard)

Deoarece în medicina veterinară repetarea injecŃiilor la 4 – 6 ore este laborioasă, se pot utiliza

preparate care reunesc calităŃile penicilinei cristaline (penicilinemie promptă şi ridicată) cu ale penicilinei

procainice (procain – penicilina), pulbere insolubilă în apă şi cu absorbŃie lentă, amară, care dă o

penicilinemie de durată, dar cu valori joase. Sunt preparate numite „retard”. Astfel de preparate sunt

suspensii greu absorbabile ca: Efitard, Moldamin, Tripedin, utilizate în tratamentul infecŃiilor cronice şi

subacute. În vederea lărgirii spectrului antimicrobian unele preparate conŃin şi Streptomicină, Propamicin,

Endomiocel (românesc) sau Tardomiocel M (german).

PENICILINE DE SEMISINTEZĂ (ANTISTAFILOCOCICE – GENERAłIA A II-A)

Penicilinele semisintetice antipenicilinazice (au proprietatea de a rezista penicilinazei stafilococice şi

colibacilare) cuprind meticilina şi grupul izoxazolilpenicilinelor.

Aceste peniciline se pot administra per os, posedă un spectru larg de acŃiune, dau niveluri sanguine

ridicate (dar scurte), motiv pentru care se repetă la 6 ore. Toate sunt pulberi albe, solubile în apă, dozele

orientative (pro dosis) fiind de 20 mg/kgc.

Meticilina sodică, de uz exclusiv parenteral, nu mai este folosită astăzi atât din cauza proporŃiei

ridicate de stafilococi meticilino-rezistenŃi (15 – 30 %), cât şi a frecvenŃei mai mari a reacŃiilor adverse

(nefrotoxicitate). În plus, stafilococii meticilino-rezistenŃi devin, prin mecanism rămas neelucidat, rezistenŃi la

toate cefalosporinele.

4

Grupul izoxazolil cuprinde oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina, flucloxaciclina şi nafcilina (cele mai

active) de uz oral dar şi parenteral.

Oxacilina sodică - indicaŃia majoră, aproape exclusivă, este reprezentată de infecŃiile severe cu

stafilococi penicilino-rezistenŃi, producători de penicilinază.

În comerŃ, există capsule operculate de 0,25 g şi 0,5 g, flacoane a 0,25 g, 0,5 g şi 1 g. Cloxacilina sodică – Orbenin – Rezistopen – are acelaşi mod de prezentare comercială.

Există două suspensii de cloxacilină, utilizată pentru prevenirea mastitelor clinice care apar după

fătare. Se introduc în mamelă cu mai mult de 4 săptămâni înaintea fătării, după ultima mulsoare, înainte de

înŃărcare.

Cele două suspensii sunt:

- Cloxacilina suspensie (Masticilin) conŃine: cloxacilină 8,3 g, stearat de aluminiu 8,3 g şi ulei de

parafină ad 100 g.

- Sinteclox (Sporofug, Ampiclox, Mastitis C.A.) conŃine: cloxacilină 3 g, ampicilină 2 g, stearat de

aluminiu 5 g şi ulei de parafină ad 100 g. Prin asocierea celor două peniciline semisintetice s-a urmărit

lărgirea spectrului de activitate, întrucât cloxacilina este rezistentă la penicilinaza stafilococică, iar ampicilina

la cea colibacilară.

În comerŃ există tuburi a 12 g, fiecare sfert urmând să primească câte o jumătate de tub. Nafcilina sodică - este o penicilină semisintetică, rezistentă la penicilinaze, care poate fi administrată

atât oral - per os, cât şi parenteral. Se utilizează cu rezultate foarte bune în tratamentul infecŃiilor respiratorii,

mamare, ale pielii şi osteomielitei supurative.

Se administrează intramuscular, de 4 – 6 ori/zi, 10 mg s.a./kgc.

Suspensiile veterinare cu nafcilină respectiv, preparatele Nafpenzal – D.C. Dry Cow (utilizat în

prevenirea şi terapia mamitelor la vacile aflate în repaus mamar) şi Nafpenzal – M.C. Milking Cow (utilizat

pentru tratamentul mamitelor la vacile în lactaŃie), comercializate sub formă de seringi cu 3 g conŃinut

(nafcilină, benzilpenicilină procainică şi dihidrostreptomicină sulfat), sunt administrate intramamar, câte o

seringă în fiecare sfert.

AMINOPENICILINE – GENERAłIA A III-A

Sunt substanŃe care au o structură chimică asemănătoare penicilinei G, cu spectru antimicrobian

„lărgit”, fiind active şi pe unii dintre germenii Gram negativi. DiferenŃele dintre aminopeniciline constau, în

special, în procentul de biodisponibilitate sistemică, rezultat în urma administrării orale a acestora.

5

Ampicilina sodică – este o pulbere albă, higroscopică, inodoră, amară, fiind bactericidă la concentraŃii

puŃin superioare celor bacteriostatice. Biodisponibilitatea sistemică, după administrarea orală, este de 50 %.

Ampicilina este o penicilină cu spectru larg, activă pe unii dintre bacilii gram negativi. Astfel, pe lângă

toŃi germenii penicilino-sensibili, ampicilina este activă pe enterococul penicilino-rezistent, precum şi pe

hemofili şi colibacili: unele tulpini de Proteus, klebsielele şi salmonelele sunt sensibile. În schimb, ampicilina

este inactivă pe Piocianic, Enterobacter, Bacteroides fragilis şi pe stafilococii secretori de penicilinază. FaŃă

de germenii penicilino-sensibili, activitatea este prezentă, dar mai slabă.

Ampicilina are concentrare biliară înaltă (antibiotic biliar); se concentrează mai bine decât penicilina

în lichidul cefalorahidian şi în parenchimul renal. Este foarte bine suportată de organismul animal, având

reacŃii adverse şi contraindicaŃii reduse. Ampicilina are indicaŃii terapeutice largi în infecŃii virale ale tractului

urinar, gastrointestinal, angiocolite, meningite, ale căilor respiratorii, endocardite, septicemii.

Dozajul, la toate speciile de animale:

- oral – 20 mg/kgc, de 2 – 4 ori/zi;

- parenteral (i.m.) – 10 mg/kgc, o dată pe zi, dar în infecŃiile acute se recomandă ca aceeaşi doză

(pro dosis) să fie administrată de 2 ori/zi.

Prezentare comercială: pulbere hidrosolubilă 10 %, buvabilă; flacoane cu suspensie apoasă injectabilă

10% de 20, 50, 100 ml; capsule operculate a 0,25 g şi 0,5 g.

Recent, grupul aminopenicilinelor (având cap de serie ampicilina) s-a lărgit cu numeroşi esteri şi

derivaŃi (betacilina, epicilina, metampicilina, pivampicilina, talampicilina, becampicilina, sarmoxicilina şi

multe altele); aceste medicamente noi nu s-au dovedit superioare ampicilinei, cu o singură excepŃie -

amoxicilina.

Amoxicilina – este o alfa-amino-p-hidroxibenzil-penicilină, de uz oral şi parenteral, cu o

biodisponibilitate superioară ampicilinei, absorbŃia intestinală fiind aproape completă, neafectată de alimente

şi sucul gastric (este mai rezistentă la aceasta decât ampicilina); are reacŃii adverse mai reduse şi eficacitate

mai bună în infecŃiile pulmonare, în boli diareice, în infecŃiile urinare, genitale şi mamare.

Doza la toate speciile de animale:

- oral –20 mg/kgc, de 2 – 4 ori/zi;

- parenteral (s.c., i.m.) – 15 mg/kgc (1 ml/10 kgc), o singură administrare (în caz de necesitate

tratamentul se poate repeta după 24 – 48 de ore) în cazul utilizării suspensiilor uleioase 15 %

„Long Action” – Clamoxil L.A., Vetrimoxin L.A., Amoxylrom, Amoxyl (Ospamox) etc.

Prezentare comercială: suspensie uleioasă 10 %, 15 %, pulbere hidrosolubilă 25 % s.a. în flacoane de

20, 50, 100 g, comprimate 0,15 g s.a., cutii cu 10 comprimate.

6

AMIDINOPENICILINE – GENERAłIA A IV-A

Mecilinan (de uz parenteral) şi esterul său Pivmecilinan (de uz oral), sunt amidinopeniciline, înrudite

cu ampicilinele, dar cu spectru antibacterian limitat, fiind active numai pe unii dintre bacilii Gram negativi

aerobi: proteus, colibacili, klebsiele, enterobacter, salmonele, shigele. Pe aceşti germeni, mecilinanul este de

10 ori mai activ decât ampicilina (la acelaşi dozaj), fiind indicat în infecŃii sistemice şi urinare.

Amidinopenicilinele nu sunt folosite în Ńara noastră.

CARBOXIPENICILINE – GENERAłIA A V-A

Dintre penicilinele de semisinteză cu spectru larg, carbenicilina şi ticarcilina sunt denumite peniciline

cu spectru larg active pentru Pseudomonas şi Proteus, ele fiind antibiotice bactericide, ca şi celelalte „surori”

ale acestei grupe.

Carbenicilina sodică – a fost prima penicilină la care s-a descris o activitate antimicrobiană

importantă faŃă de Pseudomonas aeruginosa. Carbenicilina are spectru antibacterian al ampicilinei fiind, în

plus, activă pe Piocianic şi Streptococcus faecalis; având o mare stabilitate faŃă de penicilinaza stafilococică.

De asemenea, este activă faŃă‚ de Proteus şi Enterobacter. În infecŃii severe cu piocianic, carbenicilina, în

doze mari şi pe cale parenterală, se asociază cu gentamicina.

Doza parenterală este de 50 – 200 mg/kgc, divizată în 4 doze pro dosis, la interval de 6 ore.

Prezentare comercială:

- preparatul Pyopen – flacoane injectabile a 1 g şi 5 g, din care se fac soluŃii ex tempore;

- preparatul Geopen – capsule orale a 0,25 şi 0,5 g.

Carindacilina (Geocilin) şi Carbenicilina (Uticilin) sunt indanilcarbeniciline orale (se absorb din

intestin, apoi, prin hidrolizare, eliberează carbenicilină), sunt utilizate în infecŃiile urinare pe piocianic şi cu

alŃi bacili Gram negativi.

Ticarcilina – Aerugipen – Ticar Ticarcilina, de uz parenteral, ca şi Sulbenicilina s-au dovedit a fi de 3 ori mai active faŃă de

Pseudomonas aeruginosa decât carbenicilina.

AsociaŃia ticarcilină – acid clavulanic (inhibitor de ß-lactamază), numită Timentin (denumire

comercială), are un spectru antimicrobian mai larg, cuprinzând şi unele bacterii secretoare de penicilinază.

Temocilina (1981), derivat al ticarcilinei, este mai puŃin activă pe piocianic, dar foarte activă pe alte

enterobacteriacee, precum şi pe brucele şi H. influenzae ampicilino-rezistent. Are timp de înjumătăŃire lung,

putând fi administrat de 1 – 2 ori pe zi.

7

ACILUREIDOPENICILINELE – GENERAłIA A VI-A

Sunt antibiotice recente de mare valoare terapeutică, fiind de 10 – 15 ori mai active pe piocianic,

comparativ cu carbenicilina; în plus, sunt active pe enterococ, B. fragilis şi enterobacteriacee. Aceste

acilureidopeniciline includ: Azlocilina (Securopen), Mezlocilina (Baypen), Piperacilina (Piperacil) şi

Apolcilina.

BETALACTAMAZELE ŞI INHIBITORII DE BETALACTAMAZE

În ultimele trei decenii, selectarea mutantelor bacteriene rezistente faŃă de betalactamine, în general şi

faŃă de familia penicilinelor, în special, a devenit „problema nr. 1” a antibioterapiei. Bacteriile rezistente

produc enzime capabile să scindeze legătura betalactamică a penicilinelor, anulându-le acŃiunea

antibacteriană. Aceste enzime denumite betalactamaze, pot fi penicilinaze, cefalosporinaze sau cu spectru

larg.

Β-Lactamazele şi clasificarea lor

Clasa Sursa Tip

Inhibate de

clavulanat

ImportanŃă

clinică

Gram pozitive Staphilococcus aureus

-

Plasmid

Penicilinaze

Da

+++

Gram negative Enterobacter

Proteus, E. coli

Proteus, Pseudomonas

E. coli, Salmonella

Pseudomonas

Klebsiella,Bbacteroides,

E. coli, Pseudomonas, Serratia

I II III IV V VI

Cromozomal Cromozomal Plasmid Cromozomal Plasmid Plasmid

Cefalosporinaze Penicilinaze Spectru larg Spectru larg Spectru larg Spectru larg

Nu Da Da Da Da Da

± ±

+++ + ± +

Betalactamazele produse de stafilococii aurii şi epidermidis sunt exoenzime, care inactivează

penicilinele, ampicilinele, carbenicilinele şi acilureidopenicilinele, dar nu şi oxacilinele şi majoritatea

cefalosporinelor.

Beatalactamazele produse de bacteriile Gram negative sunt endoenzime şi sunt împărŃite în şase clase.

Cele din clasa I sunt excretate de piocianic, enterobacter şi serratia; clasele a II-a, a III-a, a IV-a şi a V-a sunt

excretate de majoritatea bacililor gram negativi aerobi, iar clasa a VI-a de Bacteriodes fragilis.

Strategia combaterii bacteriilor rezistente, secretoare de betalactamaze a avut în vedere două obiective:

- descoperirea de noi antibiotice rezistente la betalactamaze (de exemplu, cefalosporinele din

generaŃia a III-a şi aztreonamul, care nu sunt inactivate de betalactamaza piocianicului).

- descoperirea unor substanŃe capabile să distrugă betalactamazele, bacteria rezistentă redevenind

sensibilă la antibiotic; acest al doilea obiectiv a fost realizat prin introducerea în terapeutică a

asocierilor între peniciline cu inhibitori de betalactamaze.

8

Acidul clavulanic – produs de Streptomices clavulagerus, inhibă ireversibil betalactamazele

plasmatice şi cromozomiale ale stafilococului auriu şi gonococului, precum şi pe cele ale bacteriilor Gram

negative din clasele a II-a, a III-a, a IV-a, a V-a şi a VI-a (nu şi pe cele din clasa I, respectiv piocianic şi

enterobacter). Acidul clavulanic acŃionează ca un inhibitor „sinucigaş”. Asociat cu un antibiotic cu spectru

larg, se comportă ca un partener de sacrificare, protejând antibioticul care nu mai este inactivat de

betalactamaza înlăturată.

Astfel, de mare valoare terapeutică este combinaŃia Amoxicilină + Clavulanat de potasiu.

Prin potenŃarea amoxicilinei de către clavulanat, spectrul de activitate se manifestă pe stafilococii şi

gonococii penicilino-rezistenŃi şi pe tulpinele amoxicilino-rezistente de H. influenzae, E. coli, Klebsiella,

Proteus mirabilis, Salmonella, Shigella, Bacteroides fragilis. CombinaŃia nu este activă pe Enterobacter,

Serratia, Proteus morgani şi piocianic.

Amoxicilina + clavulanatul de potasiu difuzează foarte bine în lichidul cefalorahidian. Se elimină prin

urină sub formă activă, realizând niveluri urinare foarte mari; tot sub formă activă se excretă prin bilă şi

materii fecale. Trece prin placentă, realizând niveluri eficiente în lichidul amniotic şi în sângele ombilical.

Doza orală este de 10 mg/kgc, de 2 ori/zi, timp de 5 – 7 zile.

Prezentare comercială: Klamox (Augumentin) – comprimate cu 0,250 g amoxicilină şi 0,125 g

clavulanat de potasiu; Amoksiklav – pulbere hidrosolubilă 12,5 %; Synulox – suspensie injectabilă (0,5

ml/10 kgc, 3 – 5 zile) în flacoane de 100 ml, etc.

O altă combinaŃie este cea dintre Ticarcilină + Clavulanat de potasiu, denumită Timentin, are

aceleaşi calităŃi ca şi combinaŃia de mai sus, dar în plus, este activă şi pe piocianic.

Recent sunt introduse în terapie asocieri de ureidopeniciline cu acid clavulanic.

Sulbactamul – este un inhibitor de betalactamază care se utilizează în asociere cu ampicilina

(preparatele comerciale Sultamicin şi Unasyn). Are un spectru de activitate antimicrobiană similar cu al

acidului clavulanic, dar este un inhibitor mai slab decât acesta din urmă. Asocierea Ampicilină (2 părŃi) cu

sulbactam (1 parte), respectiv 2/1, are ca rezultat extinderea spectrului ampicilinei la stafilococul auriu

(secretor de penicilinază) şi la unii bacili Gram negativi secretori de betalactamaze.

În curs de producere sunt asocieri de sulbactam cu ureidopeniciline.

CARBAPENEME

Acest grup de betalactamine are la bază un nucleu carbapenemic.

Tienamicina – izolată în 1976 din Streptomyces cattleya, s-a dovedit a fi foarte activă asupra unei

mari varietăŃi de microorganisme, inclusiv faŃă de betalactamaza produsă de Pseudomonas spp. Totuşi, din

punct de vedere al structurii chimice, tienamicina este instabilă. Ulterior, derivatul Imipenem a prezentat o

achiziŃie excepŃională, având un spectru ultralarg (antibiotic „total”) şi o mare stabilitate chimică.

9

Imipenemul combină puterea penicilinelor pe germenii Gram pozitivi (acoperind 90 % din enterococii şi

stafilococii rezistenŃi) cu cea a aminoglicozidelor şi cefalosporinelor din generaŃia a III-a pe germenii Gram

negativi, precum şi pe cea a clindamicinei şi metronidazolului pe anaerobi. Deoarece impenemul este

inactivat renal, a fost asociat cu Cilastatina, substanŃă care blochează dehidropeptidaza renală inactivatoare.

Preparatul Primaxin (imipenem + cilastatină) este eficient în monoterapie, în infecŃii cu germeni

plurirezistenŃi, infecŃii polimicrobiene şi infecŃii mixte cu aerobi şi anaerobi. Doza recomandată la câine şi

pisică este de 2 mg/kgc, perfuzie IV uşoară la 6 – 8 ore interval.

MONOBACTAMII

În 1981 s-au descoperit antibiotice cu o structură neobişnuită, surprinzătoare, în care nucleul biciclic al

betalactaminelor a fost înlocuit cu un simplu inel betalactamic, realizându-se monobactamii, care au la bază

acidul 3-aminomonobactamic.

Primul preparat comercial a fost Aztreonamul (Azactam) la care, prin ataşarea unei grupări

aminotiazol-alfa-oxiimino în catena laterală, se obŃine o creştere spectaculoasă a acŃiunii antibacteriene,

antibioticul devenind refractar la toate betalactamazele bacililor Gram negativi, inclusiv la cele de clasa I

secretate de piocianic şi enterobacter. AcŃiunea excelentă pe piocianic se datorează „catenei miraculoase” care

va fi întâlnită şi la alte 5 cefalosporine din generaŃia a III-a.

Aztreonamul, activ pe toate enterobacteriaceele aerobe, este, în schimb, inactiv pe bacteriile Gram

pozitive şi anaerobi.

CEFALOSPORINELE

Sunt antibiotice sistemice din grupa antibioticelor betalactamice care, structural, sunt apropiate de

peniciline, având la bază acidul 7-amino-cefalosporanic, corespondent al acidului 6-amino-penicilanic.

Mecanismul de acŃiune este similar cu cel al penicilinelor, împiedicând formarea peretelui celular al

microbilor. Ca spectru de activitate, cefalosporinele cuprind în plus faŃă de peniciline şi bacilii Gram negativi

(E. coli, Salmonella, Shigella, Haemophylus, Proteus, klebsiella etc), precum şi stafilococii deveniŃi

penicilino-rezistenŃi.

Sunt recomandate la animalele mici şi om, 20 mg/kgc pro dosis, recte 2 – 4 g/zi (pro die), cu

administrări din 6 în 6 ore.

Exemple de cefalosporine: cefalotina, cefaloridina, cefapirina, cefamandol, cefaxitina, cefaclor,

cefataxima, ceftriaxona etc.