DEZVOLTARE DURABILĂ Note de curs. Prof.dr. ing. Romeo Ionescu

“ Pământul nu ne aparţine, copii noştri sunt cei care ni l-au împrumutat ” (proverb indian)

Cum putem repartiza bogatia între tarile dezvoltate si cele mai putin dezvoltate ? Cum sa asiguram un trai decent milioanelor de barbati, femei si copii aflati în pericol, acolo unde planeta pare deja asfixiata de exploatarea excesiva a resurselor naturale? Si mai ales, cum sa facem sa lasam o planeta sanatoasa copiilor nostri?

Pentru a raspunde la aceste întrebari a luat nastere conceptul de dezvoltare durabila.

Dezvoltarea durabilă urmareşte şi încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situaţie în care se regăseşte un raport de tipul om/mediu, fie ca e vorba de mediu înconjurător, economic sau social.

Definirea conceptului dezvoltare durabila. Scurt istoric

Conceptul a fost legat initial de problemele de mediu si de criza resurselor naturale, in special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Germenii acestei concepţii au apărut încă din anul 1968, când în lucrările simpozionului "Lupta pentru supravieţuire în megalopolisuri" s-a folosit pentru prima oară termenul de ecologie urbană, recunoscându-se astfel faptul că oraşele sunt o componentă a mediului şi pot fi privite ca ecosisteme.

Termenul insusi este foarte tanar si s-a impus in vara lui 1992, dupa Conferinta privind mediul si dezvoltarea, organizata de Natiunile Unite la Rio de Janeiro. Durabilitatea pleaca de la ideea ca activitatile umane sunt dependente de mediul inconjurator si de resurse. Sanatatea, siguranta sociala si stabilitatea economica a societatii sunt esentiale in definirea calitatii vietii. Discutiile de la care s-a ajuns la dezvoltarea durabila au pornit la inceputul anilor 70. In 1972, Conferinta privind Mediul care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima data in mod serios problema deteriorarii mediului inconjurator in urma activitatilor umane, ceea ce pune in pericol insusi viitorul omenirii. In 1983, isi incepe activitatea Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCED), condusa de Gro Bruntland, dupa o rezolutie adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite. Doi ani mai tarziu, este descoperita gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii si, prin Conventia de la Viena se incearca gasirea unor solutii pentru reducerea consumului de substante care dauneaza stratului protector de ozon care inconjoara planeta. In 1986, la un an dupa catastrofa de la Cernobal, Ucraina (fosta URSS), apare asa-numitul Raport Brundtland, al WCED, cu titlul “Viitorul nostru comun”care da si cea mai citata definitie a dezvoltarii durabile.

Raportul admitea ca dezvoltarea economica nu poate fi oprita, dar ca strategiile trebuie schimbate astfel incat sa se potriveasca cu limitete ecologice oferite de mediul inconjurator si de

resursele planetei. In finalul raportului, comisia sustinea necesitatea organizarii unei conferinte internationale asupra dezvoltarii durabile. Astfel, in 1992, are loc la Rio de Janeiro “Summit-ul Pamantului”, la care au participat reprezentanti din aproximativ 170 de state. In urma intalnirii, au fost adoptate mai multe conventii, referitoare la schimbarile de clima (reducerea emisiilor de metan si dioxid de carbon), diversitatea biologica (conservarea speciilor) si stoparea defrisarilor massive. De asemenea, s-a stabilit un plan de sustinere a dezvoltarii durabile, Agenda 21. La 10 ani de la Conferinta de la Rio, in 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabila.

Fiecare dintre noi, constient sau nu, putem contribui la dezvoltarea durabila. De fapt, putem spune ca avem o gandire durabila atunci cand aruncam deseurile din plastic sau hartie in locurile special amenajate. Recuperarea deseurilor menajere va deveni, probabil, aproape un reflex si in randul romanilor, dar este un proces de durata. Sa nu uitam ca dezvoltarea durabila este, de asemenea, un concept foarte “tanar”. Deocamdata, de reciclarea deseurilor casnice par sa se ocupe, in prezent, doar carutasii care merg printre blocuri in cautare de fier vechi sau alte metale. In urma cu cativa ani, printre blocuri erau amplasate containere pentru colectarea selectiva a deseurilor – sticla, plastic, hartie, o initiativa laudabila care nu strica sa fie reluata. La nivel industrial, lucrurile s-au miscat mult mai repede. Astfel, multe fabrici folosesc deseuri drept combustibil, iar in anumite localitati se încearca implementarea unor sisteme de incalzire casnica pe baza arderii deseurilor. Companiile sunt primele care au constientizat importanta economica (dar si ecologica) a recuperarii si refolosirii deseurilor. Lester Brown atrage atentia, in lucrarea “Planul B 2.0” asupra conflictului dintre civilizatia industriala si mediul ambiant si mentioneaza doua aspecte: tendinta de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime si de hrana, sau consumarea celor regenerabile intr-un ritm superior capacitatii lor de regenerare si deteriorarea fizica si poluarea factorilor de mediu: apa, aer, sol. In acest context, el puncteaza importanta reciclarii deseurilor. Lester Brown a creat in 1974 "Worldwatch Institute" si este promotorul unor serii de studii, materializate in rapoartele anuale privind progresele pe calea structurarii unei societati durabile: "Starea lumii" sau "Semne vitale". "O societate durabila, spune el, este cea care isi modeleaza sistemul economic si social astfel incat resursele naturale si sistemele de suport ale vietii sa fie mentinute".

In 1972, Clubul de la Roma propune modelul unei "creşteri-zero", dar o astfel de soluţie nu

permite dezvoltarea societăţii omeneşti. În aceeaşi gamă se înscriu măsurile de conservare strictă (numită în literatura de specialitate şi prezervare) a sistemelor ecologice naturale. Desigur, în cazul unor specii protejate sau al rezervaţiilor naturale, aceasta este singura soluţie posibilă, şi protecţia naturii trebuie să reprezinte o componentă a oricărei politici de dezvoltare.

În anul 1978, raportul Brundtland vorbeşte despre dezvoltarea durabilă, definită ca "abilitatea

societăţii umane de a asigura satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi". De remarcat aici termenul de "abilitate". În literatura anglo-saxonă se foloseşte termenul de "sustainable development". Acesta a fost tradus atât prin "dezvoltare durabilă", cât şi- în mod forţat- prin "dezvoltare sustenabilă". Ultima traducere derivă din etimologia cuvântului "sustainable", care provine din "sustain"- a (se) susţine şi "able"- capabil. De aici derivă două interpretări care conduc la acelaşi rezultat, respectiv acela de "dezvoltare în limitele capacităţii de suport" : "Capacitate de a susţine"- în acest sens, este vorba de capacitatea resurselor naturale de a susţine dezvoltarea societăţii omeneşti pe timp nelimitat adică de o utilizare durabilă a resurselor naturale. Altfel spus, se vorbeşte despre o utilizare a resurselor naturale în limitele capacităţii de suport.

"Capacitate de autosusţinere"- în acest caz, vorbim despre o dezvoltare care să asigure evoluţia sistemului socio-economic uman pe o traiectorie continuă (fără a afecta existenţa generaţiilor viitoare), dar şi acest lucru conduce la ideea unei evoluţii în cadrul limitelor capacităţii de suport.

Dezvoltarea durabilă este înţeleasă ca un nou tip de creştere economică, radical opus actualului tip, care a dominat economia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, circumscris „folosirii resurselor naturale ale planetei, a formelor de energie convenţionale şi a celor neconvenţionale, concomitent cu protejarea şi conservarea mediului înconjurător”

Indiferent de interpretarea acestui concept, avem de-a face cu o gândire pe termen lung. Problema care rămâne este legată de aplicarea în practică a acestui tip de gândire, ceea ce a determinat apariţia unei definiţii pragmatice a dezvoltării durabile ca integrare a politicilor de mediu în politicile de dezvoltare economică şi socială la nivel local, regional şi global într-o manieră holistă, prin strategii de tip economic politic sau tehnologic. Sistemele ecologice sunt privite ca sisteme-suport al vieţii deci protecţia mediului devine o componentă esenţială a politicii de dezvoltare. În 1992, în cadrul Conferinţei privind diversitatea biologică de la Rio de Janeiro, s-a demonstrat că diversitatea etno-culturală, caracteristică societăţii omeneşti, este o componentă a diversităţii biologice iar calitatea mediului reprezintă o componentă esenţială a calităţii vieţii. În acelaşi context s-a arătat ca diferenţele economice joacă un rol-cheie în aplicarea politicii de dezvoltare durabilă la nivel global.

În cazul dezvoltării aşezărilor umane, definiţia dezvoltării durabile este centrată pe individul uman, în mod similar Convenţiei de la Rio, asigurându-i accesul la resursele de bază, învăţământ, sănătate (incluzând un mediu sănătos), hrană, o locuinţă, un loc de muncă şi o distribuţie echitabilă a veniturilor, iar în sens pragmatic, pe o gândire pe termen lung aplicată în utilizarea terenului, a resurselor, şi în organizarea administrativă.

Deşi iniţial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluţie la criza ecologică determinată de intensa exploatare industriala a resurselor şi degradarea continuă a mediului şi cauta in primul rand prezervarea calităţii mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calităţii vieţii în complexitatea sa, şi sub aspect economic şi social. Obiect al dezvoltării durabile este acum şi preocuparea pentru dreptate şi echitate între state, nu numai între generaţii. Există motive serioase pentru a impune dezvoltarea durabilă?

Conceptul dezvoltării durabile are la baza trei componente: - mediul încojurător, - societatea - economia.

În momentul de faţă, aceste 3 domenii nu sunt corelate astfel încât să se ajungă la un echilibru durabil. De prea puţine ori se ţine cont de impactul negativ asupra mediului sau societăţii, atunci când sunt luate decizii economice. De multe ori, prosperitatea economică se obţine cu efecte dezastruoase pentru mediu şi/sau cu preţul exploatării forţei de muncă.

În 1972, La Stockholm, la Conferinţa mondială a Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, în care cele 113 natiuni prezente îsi manifesta îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umana influenteaza mediul. Sunt subliniate problemele poluarii, distrugerii resurselor, deteriorarii mediului, pericolul disparitiilor unor specii si nevoia de a creste nivelul de trai al oamenilor si se accepta legatura indisolubila între calitatea vietii si calitatea mediului pentru generatiile actuale si viitoare. Reprezentanţii mai multor ţări din lumea întreagă, care aveau suspiciuni asupra viitorului ecologic al lumii, propun înfiinţarea unei comisii mondiale Comisia mondiala de mediu si dezvoltare ("Commission mondiale sur l'environnement et le développement“), comisie ce urma să fie prezidată de D-na Brundtland (Gro Harlem Bruntland, Primul Ministru al Norvegiei la acea data) şi care urma să se ocupe de tendinţele economice şi pericolele care ameninţă planeta şi locuitorii ei si sa ofere solutii cu privire la viabilitatea pe termen lung a societatii umane.

Comisia Brundtland a subliniat existenta a doua probleme majore: dezvoltarea nu înseamna doar profituri mai mari si standarde mai înalte de trai pentru un mic

procent din populatie, ci cresterea nivelului de trai al tuturor; dezvoltarea nu ar trebui sa implice distrugerea sau folosirea nesabuita a resurselor noastre

naturale, nici poluarea mediului ambiant; În 1984, are loc prima întâlnire a acestei comisii, când se promite publicarea unui raport (la cererea lui Javier Pérez de Cuellar - director general al UNESCO), raport ce va fi editat în 1987 cu titlul .

1987 - Comisia Brundtland a elaborat si publicat documentul "Viitorul nostru comun" (« Notre avenir à tous » Raportul Brundtland), prin care s-a formulat cadrul care avea sa stea la baza Agendei 21, a principiilor Declaratiei de la Rio.

Raportul Bruntland, atrage atentia asupra riscului dezvoltării haotice. Mesajul principal al acestui raport a fost că „trebuie gândit într-o manieră globală şi acţionat local” .

Caracteristicile esenţiale ale dezvoltării durabile se pot rezuma prin: echitate, abordare pe termen lung, şi gândire sistemică.

Echitatea implică o distribuţie justă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării între bogaţi şi săraci cât şi între generaţii şi naţiuni.

Abordarea pe termen lung reprezintă luarea în considerare a nevoilor generaţiilor viitoare şi conceperea de şcenarii de dezvoltare echitabilă ce au la bază resursele naturale limitate ale planetei.

Gândirea sistemică se referă la interacţiunile complexe dintre subsistemele planetei a efectelor de propagare dintre local şi global şi a interdependenţelor dintre mediu, economie şi societate.

Dezvoltarea economica poate pune in pericol mediul înconjurător? Stiinta si tehnica moderna, sporind nemasurat puterea omului, au ridicat, in medie, nivelul de

viata de pretutindeni. Dar reversul civilizatiei industriale este contemporane, al progresului material a fost si este inrautatirea mediului natural. Sub impactul dezvoltarii economice au fost poluate, mai mult sau mai putin grav, solul, apa si aerul, au disparut sau sunt pe cale de disparitie multe specii de plante si animale, iar omul este confruntat la randul lui cu diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astazi toate tarile si continentele. Efectele ei sunt resimtite pana si pe intinderile, pana ieri imaculate, ale Antarcticii. S-a calculat ca in timp de un deceniu, devierile civilizatiei au provocat mediului natural pagube mai mari decat intr-un mileniu. Cotitura a intervenit o data cu revolutia industriala si, mai cu seama, cu noua revolutie tehnico-stiintifica. La inceputul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni actionau asupra naturii, cu unelte primitive care practic nu lasau urme cat de cat sesizabile. La mijlocul secolului trecut, deci nu la mult timp dupa declansarea revolutiei industriale, numarul locuitorilor globului ajunge la un miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaste inca manifestari preocupante, cu exceptia anumitor perimetre din unele tari occidentale - incepand cu Anglia - care au urcat primele in "trenul industrializarii", gratie in primul rand masinii cu abur.

Poluarea ca problema globala este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor trei decenii, timp in care populatia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de locuitori. Sunt multi sau putini? Exercita oare numarul lor cu adevarat o "presiune demografica" asupra mediului inconjurator ? Iata intrebari ce-i framanta deja pe demografi, economisti, medici si alti specia-listi, ca si pe oamenii politici.Problema care i-a preocupat pe specialisti de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea daca se poate asigura hrana suficienta populatiei si doar in ultimile decenii si-au indreptat atentia asupra unui aspect care s-a dovedit a fi la fel de important : degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune si alte fenomene, datorate actiunii, voite sau nu, a omului, proces ce afecteaza nu numai posibilitatile de procurare a hranei, ci si alte aspecte ale existentei umane, incepand cu sanatatea.

Nu incape indoiala ca solul este capitalul cel mai pretios de care omul dispune pentru satisfacerea nevoilor si ambitilor sale.La urma urmelor, cel putin pana la inventarea fotosintezei artificiale, cu totii depindem de stratul subtire si roditor de la suprafata Pamantului, de unde se extrag totalitatea resurselor necesare vietii.Or, unul din marile paradoxuri este acela ca omul tinde sa-si pericliteze izvorul vietii si al fortei din nestiinta, lacomie, neglijenta sau din alte cauze.Asa se face ca, in timp ce tehnicile moderne ii ingaduie sa introduca in circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce pana ieri erau socotite inerte pe vecie, in paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate in productie devin improprii cultivarii, datorita tot actiunii omului. De cand omul a inceput sa « lupte » impotriva naturii, suprafata deserturilor a crescut cu un miliard de hectare si procesul avanseaza intr-un ritm accelerat. Se stie, in fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sunt "devorate" de drumuri, de uzine si de orase, tot atatea secvente ale duelului inegal dintre frunza verde si asfalt.

De cand primul topor primitiv a doborit intaiul arbore, padurile au pierdut jumatate din intinderea lor, in timp ce omenirea in acest rasimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori.Distrugerea padurilor, carora li se datoreste in cel mai inalt grad stabilitatea si calitatea a trei

elemente fundamentale ale vietii oamenilor - solul,aerul si apa - s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase. Padurilor le revine un rol insemnat in fixarea stratului, relativ subtire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.

Despaduririle masive au inmormantat sub dune de nisip infloritoare civilizatii nu numai in nordul Africii, ci si in Asia, iar in unele parti ale Europei au impins dezgolirea muntilor si dealurilor pana la limite vecine cu calamitatea.

In afara de protejarea solului, padurea exercita cea mai puternica actiune purificatoare asupra aerului , absorbind bioxidul de carbon si restituindu-l sub forma atat de necesarului oxigen. Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de carbon lansate anual in atmosfera prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiratia oamenilor si animalelor, doua treimi sunt absorbite de paduri, acei "plamani verzi" ai Pamantului, carora le datoram atat de mult. Reimpadurirea e inca un cuvant prea nou si efectele ei prea mici pentru a rascumpara greseala multimilenara care a determinat disparitia a jumatate din arborii planetei. Desigur, in aceasta privinta estimarile sunt foarte precare, si foarte pesimiste. Astazi, cand padurile ocupa cam o treime din suprafata uscatului (circa 4 miliarde de hectare), pe plan modial isi face loc parerea ca aceasta reprezinta un minimum necesar,sub care omenirea nu-si poate permite sa coboare.In conditiile cand raman de rascumparat fata de padure greseli multe si vechi, cand un singur automobil, parcurgand 1000 de kilometri, consuma o cantitate de oxigen suficienta unui om pe timp de un an, iar raurile dezlantuite fac tot mai mari ravagii, spaland nemilos ce a mai ramas din fertilitatea solului, exploatarea nerationala a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump.

Reversul civilizatiei urbane: muntii de deseuri. 2,5 miliarde de oamani in 1950 6,5 miliarde de oamani in 2005 9 miliarde de oamani catre 2050 se presupune o stabilizare.

Astăzi, 87% din 2,2 miliarde de tineri locuiesc în ţări aflate în dezvoltare. Aceşti tineri ar putea să fie un mare atu pentru economia acestor ţări, cu condiţia să se rezolve problemele referitoare la accesul la educaţie, găsirii unei locuinţe (100 din 250 milioane de copii trăiesc în stradă), oprirea propagării SIDA şi reducerea vulnerabilităţii la conflictele armate.

Paleta surselor de degradare a solului este vasta, insa partea cea mai vizibila si aflata la indemana intelegerii oricui priveste acumularea unei enorme cantitati de reziduri de tot felul. Imaginea haldelor de deseuri din jurul uzinelor si impresionanta productie de gunoi din centrele urbane sunt numai doua din aspectele acestui fenomen nociv. Gunoi a existat dintotdeauna, dar notiunea aceasta, ca si atatea altele, si-a modificat serios continutul. Pentru gospodariile taranesti traditionale si deci pentru localitatile rurale, gunoiul insemna aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale, care putrezeau in cateva luni, pentru ca iarna sau primavara sa fie imprastiate pe camp pentru fertilizare.Exista practic o reciclare naturala completa ce se consuma aproape la fel si in perimetrul oraselor, ale caror periferii nu se deosebeau cine stie cat de felul de viata de la sate. Cu totul altfel stau lucrurile intr-o lume a industrializarii si urbanizarii vertiginoase , cand doi din cinci locuitori ai globului traiesc deja in orase - fata de unul din sapte la inceputul secolului.In plus, prolifereaza orasele mari si foarte mari, ajungandu-se ca acela cu peste un milion de locuitori sa depaseasca 200. Or, dupa calcule aproximative, fiecare locuitor din orasele europene "produce" mai

Trebuie să trăim împreuna aproape 7 miliarde de oameni In lume, mai bine de un copil din zece frecventeaza scoala primara, mai mult ca niciodata. Dar intre tari inegalitatile sunt mari.

bine de 1.5 Kg de gunoi pe zi, iar in S.U.A de vreo trei ori mai mult. De obicei, drumul gunoiului sfarseste la periferia orasului, in gropi existente sau pe locuri virane, unde se acumuleaza in gramezi imense, acceptate ca servituti inevitabile, uratind peisajul, poluand solul, aerul si apele subterane. Si mai grav e ca o buna parte din aceste gunoaie, indeosebi materialele plastice, sunt extrem de rezistente la actiunea bacterii-lor si, practic, nu se recicleaza pe cale naturala. Evacuarea rudimentara a gunoaielor a inceput sa puna serioase probleme in zonele puternic urbanizate din Occident inca de acum mai bine de o suta de ani. In 1870, in Anglia, si in 1892, in Germania, pentru marile orase s-a introdus incinerarea gunoaielor, cu valorificarea partiala a caldurii pentru producerea de abur si curent electric. Sistemul de incinerare s-a extins si perfectionat mult, optandu-se pentru arderea centralizata in mari uzine, mai avantajoasa pentru marile orase.

Abstractie facand de unele unitati industriale plasate in plina natura, grosul poluarii atmosferice provine din orase, caci aparitia industriei fie ca are loc in orase, fie creeaza ulterior orase.Asa ca primele victime sunt orasenii.Exista de acum un numar apreciabil de "infernuri ecologice", perimetre urbane unde noxele industrializarii se fac simtite prin efecte combinate : aer viciat, zgomot, aglomeratie.In asemenea locuri - cum sunt orasele San Paulo, Ciudad de Mexico, Detroit, Callacuta, Los Angeles, New York - procentul de imbolnaviri ale cailor respiratorii, inclusiv cancerul pulmonar, este de cateva ori mai mare, inregistrandu-se, de asemenea diversi alti factori de risc pentru sanatatea oamenilor, si nu numai a acelora ce locuiesc la orase. Abordand aceasta problema, specialistii considera ca, pe langa reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare, si, daca se poate, chiar eliminarea totala a unora dintre ele, insanatosirea aerului este de neconceput fara aportul decisiv al ariilor verzi.

Dar daca aerul, asa cum este, deocamdata poate fi respirat pretutindeni pe gratis, nu acelasi lucru se intampla cu apa potabila, care pentru citadini are de mai multa vreme un pret. Si inca in continua crestere. Caci apa, acest al doilea element in ordinea urgentelor omenesti, dupa aer, a devenit si el un produs industrial. In preajma marilor orase si unitati industriale apar instalatii uriase de "tratare" a apelor naturale, prin decantare, filtrare, serilizare de mai multe feluri etc.

La prima vedere, pare paradoxal sa vorbim de nevoia asigurarii apei pe o planeta care dispune de atata apa, incat s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime. Chestiunea e ca 97 la suta din apa globului este sarata, iar din restul de 3 la suta cea mai mare parte se afla in ghetari.Rezulta ca populatia lumii are la dispozitie pentru consumul personal si pentru activi-tatile sale economice numai in jur de 1 la suta din volumul de apa dulce, respectiv cea din rauri, fluvii, lacuri si din unele panze freatice. Chiar si asa, ar fi mai mult decat suficient pe ansamblu, numai ca, asa ca si la alte capitole ale inzestrarii naturale, apa e foarte neuniform repartizata pe intinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic poluata.In ansamblul poluarii, ponderea apelor uzate - menajere si industriale - este covarsitoare.

Daca la poluarea aerului imaginea-simbol este oferita de arborii "perforati" de "ploile acide", la poluarea apei expresia caracteristica ar putea fi considerate "mareele negre", adica poluarea, practic continua, cu petrol a marilor si oceanelor lumii, avand efecte dezastroase asupra florei si faunei marine.

Energia nucleară este responsabilă pentru o acumulare permanentă de deşeuri puternic radioactive din care o parte vor rămâne radioactive pentru sute de mii de ani şi, până acum, nu s-a găsit nici un mijloc general acceptabil de evacuare. În ţările EECAC în special, multe locuri cunoscute de evacuare a deşeurilor periculoase sunt supraîncărcate şi nu sunt izolate în mod adecvat de mediu. O absenţă a posibilităţilor naţionale şi a fondurilor corespunzătoare limitează capacităţile ţărilor de a şi îndeplini angajamentele în baza Convenţiei de la Basel şi deschid posibilitatea ca aceste ţări să devină recipiente importante pentru comerţul internaţional cu deşeuri nocive.

Numeroase ţări din UE raportează rate de recuperare a deşeurilor periculoase mai mari de 40 %. În alte regiuni, situaţia este mai neclară, dar numeroase ţări raportează evacuarea nesatisfăcătoare de deşeuri periculoase.

Se aminteste doar ca mai exista un factor teribil de poluare: armele nucleare, poate cel mai amenintator factor.

Dezvoltare durabilă, noul concept de dezvoltare economică Conceptul de dezvoltare durabila desemneaza totalitatea formelor si metodelor de dezvoltare

socio-economica al caror fundament îl reprezinta asigurarea echilibrului între sistemele socio-economice si potentialul natural.

Cea mai cunoscuta definitie a dezvoltarii durabile este cea data de Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCEF- World Commission on Environment and Development) în raportul "Viitorul nostru comun", cunoscut si sub numele de "Raportul Bruntland".

Conceptul de dezvoltare durabilă se refera la o formă de creştere economică care satisface nevoile societăţii în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi mai ales lung. Ea se fundamentează pe considerentul că dezvoltarea trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor prezente fără să pună în pericol pe cele ale generaţiilor viitoare.

In termeni practici, acest lucru înseamnă crearea condiţiilor pentru dezvoltarea economică pe termen lung, în acelaşi timp, protejând mediul înconjurător.

Din 1987, calificativul durabil a fost asociat cuvântului dezvoltare. In limba engleză

‘sustainable developement’, în franceză “developpement durable”. Era momentul în care oamenii cereau (de fapt impuneau) un nou model de dezvoltare economică,

o orientare calitativă a dezvoltării şi nicidecum o creştere puternică, dar haotică, a economiei mondiale.

Raportul insista asupra necesităţii de a propune o creştere economică care să nu afecteze (penalizeze) generaţiile următoare.

Raportul Brutland a identificat două situaţii de risc major susceptibile să afecteze întreaga planetă: schimbările climaterice datorate acumulărilor de gaze cu efect de seră şi distrugerea gravă a stratului de ozon al stratosferei de către freoni (produsele CFC carbon-fluor-clor).

Pentru prima oară se punea în evidenţă că o dezvoltare economică greşit stăpânită din punct de vedere ecologic, iresponsabilă, poate să ducă omenirea la dispariţie.

Până nu demult, se aprecia că era dezvoltat economic cel care producea, consuma şi construia mereu mai mult, fără să conteze costurile sociale şi mediile afectate. Începând din anii 1980, când se conturează sfârşitul celor 30 de ani “glorioşi” de dezvoltare, începe procesul de mondializare, se ridică tot mai ferm problemele globale de mediu, se accentuează tot mai puternic dificultăţile economice ale ţărilor subdezvoltate, toate acestea au determinat reevaluarea conceptului (prea optimist) de dezvoltare. Disociate în mod progresiv de creşterea economică, mijloacele de măsurare destinate dezvoltării, cum ar fi IDU (indicele dezvoltării umane), au încercat să ţină cont nu numai de nivelul de trai, ci şi de calitatea vieţii, ce nu trebuie în nici un caz redusă la intensitatea consumului. Astfel, modalităţile de dezvoltare nu se mai rezumă la procentul creşterii PIB-lui, iar economia este acum pe rangul de instrument aflat în serviciul societăţii. Aşadar, dezvoltarea durabilă rupe perspectivele pe care le oferea trecutul, care asimila dezvoltarea cu creşterea economică, consumul cu fericirea, urbanizarea cu confortul şi care dădea aparenţa unei repartiţii în mod spontan echitabile a fructelor creşterii economice. Dezvoltarea durabilă pune echitatea ca fiind o condiţie, un mijloc şi un obiectiv al dezvoltării, în funcţie de care economia trebuie să fie modelată şi nu să dicteze reguli de conduită diferiţilor actori sociali.

Indicele dezvoltării umane (IDU, Human Development Index în engleză) este o măsură comparativă a speranţei de viaţă, alfabetizării, învăţământului şi nivelului de trai. În acest fel, este folosit pentru a compara mai bine nivelul de dezvoltare a unei ţări decât PIB-ul pe cap de locuitor, care măsoară doar prosperitatea materială şi nu alţi indicatori socioeconomici. Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul Haq. Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat în fiecare an de Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite şi publicat în Raportul de Dezvoltare Umană.

Ultimul indice al dezvoltării umane a fost realizat în 2006 utilizând date din 2004. În 2004, România a avut un IDU de 0,805, însemnând că ţara are un nivel avansat de dezvoltare umană şi este situată pe locul 60 din lume. Este pentru prima oară când România a atins acest nivel, dat fiind că în 2003, IDU-ul era de 0,796 (locul 64), adică dezvoltare umană medie.

;

██ High human development ██ Medium human development ██ Low human development ██ Unavailable

Ori, această economie, dezvoltată într-o epocă în care resursele naturale păreau să fie inepuizabile, iar capacitatea de a încărca planeta infinită, trebuie să fie azi remodelată în funcţie de noile cerinţe impuse de ecologie. Odată cu deceniul 1980-1990, problemele globale de mediu au început să apară tot mai evident. Institutul Worldwatch estimează că rata naturală de pierdere a speciilor este de 1 la 3 , că

dispar în fiecare an în jur de 1000 de specii, biodiversitatea sărăceşte continuu. Sunt deja câţiva ani buni de când s-a atras atenţia asupra fenomenului încălzirii planetei, care ar putea merge chiar până la 5,8o Celesius. Ţinând cont de faptul că doar 4o Celsius ne separă de ultima eră glaciară, est greu de imaginat amploarea perturbărilor la care va trebui să facem faţă dacă va avea loc o astfel de încălzire.

Conceptul de dezvoltare durabilă ţine cont de aceste constatări alarmante referitoare la degradarea mediului înconjurător şi dereglările macroecologice ce ar putea să aibă loc.

Problema-cheie a dezvoltarii durabile este opozitia între nevoile de crestere ale populatiei si limitele impuse de resursele planetei precum si degradarea continua a mediului.

La Summitul de la Rio în 1992, la care participau 120 de sefi de stat, sunt din nou aduse în centrul atentiei problemele privind mediul si dezvoltarea. Dezvoltarea durabila era vazuta ca: "o noua cale de dezvoltare care sa sustina progresul uman pentru întreaga planeta si pentru un viitor îndelungat". Scopul declarat al Conferintei secolului a fost stabilirea unei noi strategii a dezvoltarii economice, industriale si sociale în lume, cuprinsa sub numele de dezvoltare durabila, "sustainable development".

„Nimic nu se mai poate gândi de acum încolo în domeniul industrial, economic, al vieţii omului, al habitatului fără a se face o evaluare din punct de vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori, economic şi ecologic, va putea să asigure dezvoltarea durabilă”. Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea dintre două aspiraţii umane, care prin conţinutul lor susţin necesitatea dezvoltării economice şi sociale, dar şi a conservării stării mediului înconjurător, ca singura cale pentru creşterea calităţii vieţii.

Natiunile prezente au fost de acord asupra unui plan de dezvoltare durabila numit Agenda 21 si asupra a doua seturi de principii: Declaratia de la Rio cu privire la mediu si dezvoltare si Principiile padurii.

"Oamenii au dreptul la o viata sanatoasa si productiva în armonie cu natura; natiunile au dreptul suveran de a exploata resursele proprii, fara însa a cauza distrugeri ale mediului în afara granitelor proprii." Declaratia de la Rio.

La 10 ani de la adoptarea Agendei 21, în 2002 are loc Summitul de la Johannesburg, Africa de Sud, , 26 augustt - 4 septembrie 2002, în care se studiaza progresul facut spre dezvoltarea durabila si se reafirma angajamentul tarilor participante. Utilitatea acestui sumit nu a fost recunoscută de toti actorii scenei internationale. S-a apreciat că costul organizării a fost exagerat : 80 milioane de euro (finanţare făcută de Africa de Sud si ONU). Această sumă reprezintă 67% din

cheltuielile anuale ale Republicii Mali, sau racordarea a 80.000 de oameni la apă potabilă într-un oraş izolat, cum ar fi La Paz, în Bolivia.

În această situaţie, ar trebui să se înţeleagă că protejarea mediului înconjurător presupune o oprire a dezvoltării economice, o încetinire a creşterii economice, o degradare a condiţiilor de viaţă cu care ne-am obişnuit? Dacă unii oameni sunt convinşi că este aşa, asta se explică prin faptul că ei sunt tributari concepţiei depăşite a dezvoltării moştenită din anii 1950, când conservarea mediului înconjurător nu se împăca deloc cu ideea dezvoltării economice.

De la apariţia primelor formulări privind conceptul de dezvoltare durabilă şi până în prezent, conţinutul acestuia a cunoscut o perfecţionare continuă, prin adăugarea de noi coordonate, valenţe teoretice, metodologice şi practice, ce îşi găsesc reflectarea în peste 60 de interpretări.

Comun acestora este interpretarea lor într-o viziune globală, prin care se reliefează interdependenţele complexe şi dinamice dintre economie, ecologie şi social-uman.

Specificul lor constă din diferenţierea punctelor de vedere prin care este abordată durabilitatea, şi anume: economic, ecologic, socio-cultural, moral si spiritual, temporal. În esenţă, diferitele definiţii privitoare la durabilitate sunt abordate „în viziunea reconcilierii

dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat”, ceea ce înseamnă şi realizarea unui set de obiective economice şi sociale, şi care se referă la asigurarea: ■ creşterii economice cu luarea în considerare a conservării şi protejării resurselor naturale; ■ cerinţelor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi asistenţă medicală pentru oameni; ■ unei noi calităţi a proceselor de creştere economică; ■ creşterii controlate a populaţiei; ■ conservării şi sporirii rezervei de resurse; ■ restructurării tehnologice şi menţinerii sub control a posibilelor riscuri; ■ abordării integrate a protecţiei mediului înconjurător, creşterii economice şi necesarului de energie.

Referindu-se la necesitatea eradicării sărăciei, problemă globală a lumii contemporane, Raportul Brundtland subliniază că „pentru nevoile esenţiale ale lumii sărace prioritatea ar trebui să o reprezinte satisfacerea acestora”. Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă trebuie să asigure o creştere a nivelului de trai al oamenilor, cu accent deosebit asupra prosperităţii lumii sărace, evitând, în acelaşi timp, costurile asupra viitorului.

Mediul înconjurător este în pericol? Este oare chiar asa de grav? În cursul istoriei Pământului, clima s-a schimbat de multe ori, uneori chiar în mod dramatic. Erele mai calde au înlocuit şi au fost înlocuite mereu de ere glaciare. Totuşi, clima din ultimii aprox. 10.000 de ani a fost deosebit de stabilă. În această perioadă s-a dezvoltat şi civilizaţia umană.

Problema mileniului trei, incalzirea globala, este subiectul a numeroase intalniri intre lideri de state din intreaga lume. Si totusi, aceasta problema a fost prezisa inca din secolul XIX. Editia electronica a cotidianului "The Times" prezinta o lista a celor mai importante predictii care s-au transformat in realitate, a celor mai afectate zone de schimbarea climatica si a principalelor trasaturi climatice ale Terrei viitorului. Zece predictii facute de specialisti care s-au indeplinit sau sunt pe cale sa se indeplineasca. 1. Pamantul se va incazli odata cu cantitatea de CO2 degajata in atmosfera (Svante Arrhenius - 1893 ); 2. Schimbari majore in climatul Terrei se vor produce in jurul anului 2000; 3. Nivelul marii va incepe sa creasca; 4. Calota glaciara va incepe sa se topeasca rapid (James Hanson); 5. Uraganele vor creste in intensitate ( Alfred Russel Wallace in 1900 ); 6. Ca rezultat al schimbarii climatice, tot mai multe specii vor disparea; 7. Australia se va desertifica; 8. Bolile tropicale vor fi mai numeroase; 9. Rezervele de hrana se vor diminua; 10. Dioxidul de carbon va acidula Oceanul Planetar.

Cele mai importante zece consecinte ale schimbarii climatice 1. Ierni mai scurte; 2. Mai putine rezerve de ape in numeroase regiuni ale Pamantului; 3. Uragane de o mai lunga durata si de o intensitate mai ridicata; 4. Mai putine nopti racoroase; 5. Conditii meteo mai greu de prezis; 6. Mai putina zapada; 7. Mai multe "valuri" de caldura; 8. Mai putine ploi in numeroase regiuni ale Globului; 9. Futuni puternice in Marea Nordului si sudul Oceanului Planetar; 10. Tendinta de incalzire continua. Cele mai afectate 10 regiuni si specii amenintate de incalzirea globala 1. Africa de Sud - care va pierde diversitatea botanica pentru care este renumita; 2. Amfibienii din toate lumea ( o treime dintre specii sunt deja in pericol sau chiar au disparut ); 3. Recifurile de corali; 4. Speciile care isi au habitatul pe varfurile muntoase ( multe au disparut deja ); 5. Tundra; 6. Oceanul Arctic; 7. Peninsula Antarctica; 8. Australia - unde procesul de desertificare este din ce in ce mai vizibil; 9. Padurile amazoniene, care vor disparea treptat; 10. Padurile boreale. Iata cateva fenomene care au avut loc in ultima vreme:

Un uragan care s-a abătut asupra Americii Centrale, in 1998, a făcut peste 9000 de victime. Se cunosc pagubele imense create de uraganul Katrina, în 2005, in SUA (orasul New Orleans fiind cel mai afectat).

Mexicul a cunoscut in 1998 cea mai mare seceta din ultimii 70 de ani. Intr-o situaţie similară s-a aflat si România căreia, în anul 2000, i-au secat puţurile de apă în multe zone ale ţării.

Ploile si deversările apelor curgătoare (acum 2 ani) de pe teritoriul Chinei, au avut ca efect distrugerea locuinţelor a 14 milioane de locuitori. In anul 2005 Romania a cunoscut 7 „valuri” de inundatii puternice, care au cauzat distrugerea a sute de case; inundatiile au continuat si in anii urmatori (chiar in 2008).

In ultimii 2 ani, India si Orientul Mijlociu au înregistrat cele mai mari călduri pe care meteorologii le-au măsurat vreodată.

In mod concret, in ultimii cca. 100 de ani – de la începutul industrializării – temperatura medie la nivel global a crescut cu cca. 0,6 °C, mai repede decât oricând în ultimii 1000 de ani. Temperatura medie din Europa a crescut până la 1,2 °C (în comparaţie cu 0,6 grade la nivelul globului) în ultimii 100 de ani. Se preconizează că temperatura medie va creşte în continuare între 1,4 şi 5,8°C (variante diferite de prognozare) între 1990 şi 2100, cu creşteri mari în estul şi sudul Europei. Motivul principal al schimbărilor climatice, de care astăzi nu se mai îndoieşte nimeni, este încălzirea globală, creşterea temperaturii la nivelul suprafeţei terestre. Celelalte modificări constatate în sistemul climatic global descind direct de aici: gheţarii şi banchizele polare se topesc, nivelul mărilor creşte, circuitul apei în natură se amplifică, precipitaţiile devin extreme, iar aşa numitele catastrofe naturale se îndesesc.

1998 a fost cel mai fierbinte an al secolului trecut. Ultimul deceniu este considerat cea mai torida perioada din istoria ultimilor o mie de ani...

Temperatura din ultimul secol a fost probabil cea mai crescută din ultimii 1000 de ani. Nivelul mărilor a crescut în ultimul secol cu cca. 10 - 20 cm.

Stratul de zăpadă, de pe latitudinile medii şi înalte din nord, a scăzut, de la finele anilor şaizeci, cu cca. 10%, totodată s-au topit din ce în ce mai mulţi gheţari. Cele mai importante probleme de mediu (figura):

Incălzirea uscatului, fenomen natural sau provocat de oameni ? • Gazele de seră în exces măresc cantitatea de radiaţie absorbită de atmosferă si treptat, are loc

încălzirea planetei. • Incepând cu anii 1850, temperatura medie a Pământului a crescut cu jumătatea de grad. In graficul urmator: Variatia temperaturii uscatului in ultimii 140 de ani.

Figurile urmatoare prezintă evoluţia temperaturilor în ultimii 150 de ani, respectiv 2000 de ani. Temperaturile figurate în graficul din dreapta reprezintă mediile pe câte un interval de 10 ani. (Întrucât nu există măsurători de temperatură directe în această perioadă, temperaturile au fost reconstituite pe baza măsurării grosimii inelelor de creştere ale arborilor şi a grosimii gheţarilor).

Romania este în pericol ? • Pentru România se prognozează o încălzire generală a timpului si o creştere a umidităţii in

perioada rece a anului. • Vara secetele pot fi mai frecvente si mai adânci, insuficienţa de apă in sol poate fi mai sporită. • Precipitaţiile in formă de averse pot conduce la spălarea mai intensă si degradarea in continuare

a solurilor. • Se anticipează o mai mare instabilitate a timpului, poate creşte riscul calamităţilor naturale. • România este singura tara din acest continent care are mari zone desertificate la nord de

paralela 450. Exista semnale clare că nivelul Marii Negre a crescut. • Cresterea numarului de autovehicule, cu ardere interna, va afecta echilibrul termic si poluarea din

marele orase si din zona traseelor aglomerate. Nivelul mării este în creştere alarmantă datorită încălzirii globale

• Topirea gheţarelor si expansiunea termică a apelor maritime pot conduce la creşterea nivelului mărilor, ceea ce ar ameninţa zonele de litoral situate la nivel jos si insuliţele mici cu populaţie de sute de milioane. Nivelul global al mărilor deja s-a ridicat cu aproximativ 15 cm pe parcursul veacului trecut, iar încălzirea globala va cauza in continuare o ridicare de 18 cm către anul 2030. Dacă tendinţele actuale de emisie a gazelor de sera vor continua, ridicare nivelului mării va atinge 65 cm către anul 2100.

• Sute de milioane de oameni pot fi siliţi să migreze, creând probleme serioase in alte zone ale lumii.

In grafic: Cresterea nivelului apelor in ultimul secol

Ce consecinţe are încălzirea globală? Încălzirea globală este creşterea continuă a temperaturilor medii înregistrate ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum şi a apei oceanelor, constatată în ultimele decenii. Temperatura medie a aerului în apropierea suprafeţei Pământului a crescut în ultimul secol cu 0,74 ±0,18 °C.

Încălzirea globală are efecte profunde în cela mai diferite domenii. Ea determină ridicarea nivelului mării, extreme climatice, topirea gheţarilor, extincţia a numeroase specii şi schimbări privind sănătatea oamenilor. Împotriva efectelor încălzirii globale se duce o luptă susţinută, al cărei aspect central este ratificarea de către guverne a Protocolului de la Kyoto privind reducerea emisiei poluanţilor care influenţează viteza incalzirii. Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei (engleză Intergovernmental Panel on Climate Change) afirmă că „cea mai mare parte a creşterii temperaturii medii în a doua jumătatea a secolului al XX-lea se datorează probabil creşterii concentraţiei gazelor cu efect de seră, de provenienţă antropică. Ei consideră că fenomenele naturale ca variaţiile solare şi vulcanismul au avut un mic efect de încălzire.

Intergovernmental Panel on Climate Change (română IPCC - Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei) este un organism ştiinţific însărcinat cu evaluarea riscurilor asupra încălzirii globale datorită efectelor activităţii umane. Grupul a fost constituit în 1988 de către Organizaţia Meteorologică Mondială (engleză World Meteorological Organization - WMO) şi de Programul Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător. Organizaţiei IPCC împreună cu Al Gore le-a fost decernat în 2007 Premiul Nobel. Alte consecinte:

gheţarii şi gheaţa polară se topesc încălzirea oceanelor şi creşterea nivelului

mărilor (pierderi de pământ, insulele mai mici sunt ameninţate)

amplificarea circuitului apelor la nivel global: la tropice se evaporă din ce în ce mai multă apă, care se transformă mai apoi în ploaie în emisfera nordică;

conţinutul salin al Atlanticului de Nord scade; Golfstrom-ul şi, astfel, transportul de căldură spre Europa scade în intensitate şi se poate chiar întrerupe; nu sunt excluse schimbări climatice abrupte

îndesirea evenimentelor meteorologice extreme: tornade, ploi torenţiale, inundaţii, secetă întinderea deşerturilor (pierderi teritoriale, refugiaţi ecologici).

Studiul climei din vechime, de exemplu din cuaternar (de acum 1,8 milioane de ani) şi până astăzi se poate face pe baza carotajelor din Antarctica, cum a fost cazul staţiei Vostok, carotaje care pot extrage gheaţă de la adâncimea de 3500 m. Vechimea gheţii este de câteva sute de mii de ani. Compoziţia izotopică a oxigenului extras din gheaţă permite reconstituirea temperaturii atmosferei pe o perioadă în urmă de până la 700 000 de ani.

a b c

Corelaţia dintre temperatură, concentraţia de dioxid de carbon şi aerosoli, înregistrată la staţia Vostok.

Glaciaţiunile au fost următoarele (cele doua figuri de mai sus) : glaciaţiunea Mindel (a), care a durat între anii 650 000 – 350 000 î.Hr., glaciaţiunea Riss (b), care a durat între anii 300 000 - 120 000 î.Hr. şi glaciaţiunea Würm (c), care a durat între anii 80 000 – 10 000 î.Hr. Tot în era cuaternară, înainte de cele trei menţionate a avut loc glaciaţiunea Günz (nu este pe grafic), care a durat între anii 900 000 – 700 000 î.Hr. În perioada cuaternară variaţiile de temperatură n-au depăşit 10 °C, iar maximele de temperatură n-au depăşit niciodată +4 °C faţă de temperaturile actuale. (În perioade mai îndepărtate variaţiile de temperatură au atins 22 °C, iar maximele +8 °C. În perioada acestor maxime gheţurile au dispărut complet).

Creşterea temperaturii medii anuale faţă de media perioadei 1951 - 1980, conform GHCNAnul 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 Creşterea de temperatură °C 0,35 0,12 0,14 0,24 0,38 0,30 0,40 0,57 0,33 0,33

Anul 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 Studiului glaciaţiunilor a relevat perfecta corelaţie între temperatură, întinderea

gheţurilor şi concentraţia de dioxid de carbon în atmosferă. Conform temperaturilor reconstituite de climatologi, ultimul deceniu din secolul al XX-lea şi

începutul secolului al XXI-lea constituie cea mai caldă perioadă din ultimii 2000 de ani.- vezi tab sus Epoca actuală este mai caldă cu câteva zecimi de grad faţă de maximul medieval. Evoluţia temperaturilor, conform Global Historical Climate Network (română GHCN - Reţeaua pentru urmărirea climatului global), în ultimii ani este următoarea:

România nu face excepţie, la conferinţa „Măsuri de adaptare şi reducere a impactului schimbărilor climatice” raportându-se creşteri ale temperaturii cu 0,5 °C în ultimul secol.

2007 a fost anul temperaturilor record. Iarna dintre 2006 - 2007 a fost cea mai caldă din ultimii 100 de ani, de când există observaţii meteorologice în România. Totodată, în prima lună a anului 2007, a fost depăşită temperatura maximă absolută a lunii ianuarie la 24 de staţii meteorologice. Tendinţa de încălzire s-a menţinut şi pe timpul verii. În luna iulie s-a înregistrat un număr record de 148 de cazuri cu temperaturi maxime zilnice egale sau mai mari de 40 °C (la Calafat, în luna iulie s-a atins temperatura de 44 °C).

De ce se încălzeşte Pământul? Cauza pentru temperaturile înalte din sere este faptul că lumina solară, plină de energie, poate

intra în acestea fără probleme, căldura care se reflectă însă din pământ, nu poate ieşi. La fel stau treburile şi cu atmosfera noastră. Aici, gazele care absorb razele infraroşii, aşa numitele gaze de seră, acţionează la fel ca o seră.

Aburii din atmosferă, gazele naturale şi particulele, precum dioxidul de carbon, acidul azotos, metanul şi ozonul lasă să treacă razele scurte, pline de energie ale soarelui spre Pământ, absorbind însă radiaţiile lungi emise de Pământ. Gazele de seră emit această energie, pe de o parte, spre spaţiu, radiindu-le, pe de cealaltă parte, înapoi spre Pământ. Astfel, Pământul se încălzeşte, atingând o temperatură medie de aprox. 15°C (în loc de aprox. –18°C) şi făcând astfel posibilă viaţa oamenilor pe planeta noastră. Acesta este efectul natural de seră. Efectul de seră

Savantul ARRHENIUS anunţa în anul 1896 că arzând carbonul oamenii vor încălzi cât de curând planeta datorită unui efect de seră puternic, fiind astfel primul care a pus în evidenţă riscul încălzirii climatice globale. Efectul de seră este procesul de încălzire a unei planete din cauza radiaţiei reflectate de aceasta,

care, în condiţiile prezenţei unor gaze cu efect de seră în atmosferă, o parte semnificativă a radiaţiei va fi reflectată înapoi spre suprafaţă.

Acest fenomen a fost descoperit de Joseph Fourier în 1824.

În cazul atmosferei Pământului, efectul de seră a fost responsabil de încălzirea suficientă a acesteia pentru a permite dezvoltarea plantelor aşa cum le cunoaştem noi azi. În 1999, demonstraţia s-a extins la ultimii 400.000 de ani. In această perioadă, niciodată proporţia de gaze cu efect de seră nu a atins valorile actuale, datorate poluării.

Pe acest subiect, mai multe mii de cercetători din întreaga lume s-au reunit în 1988 sub egida ONU pentru a constitui Grupul Interguvernamental de analiză a Evoluţiei Climei – GIEC (sau IPCC - Intergovernmental Panel on Climate Change), cu scopul de a cerceta această bulversare globală şi rapidă.

Efectul de seră este un fenomen natural indispensabil vieţii pe Pământ şi care asigură mediului o temperatură medie de aprox. +150C în loc de -18 °C. De fapt, o temperatură de -18°C ar determina îngheţarea oceanelor, ceea ce ar conduce la creşterea capacităţii lor de reflecţie, făcând ca temperatură să cadă spre -100°C...

Principiul efectului de seră

Principalul element responsabil de producerea efectului de seră sunt vaporii de apă. Următoarea pondere o are dioxidul de carbon, urmat de metan.

În ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantităţi foarte mari de dioxid de carbon şi metan, care au redus permeabilitatea atmosferei pentru radiaţiile calorice reflectate de Pământ spre spaţiul cosmic. Acest lucru a dus la începerea aşa-numitului fenomen de încălzire globală.

Cauza principală a acestui efect constă în aceea că enorme cantități de dioxid de carbon şi alte

substanțe cu efect de seră se acumulează în stratul aerian formând o „plapumă”. Substanțele care

acționează: freonii, metanul, etanul, oxizii de azot, hidrogenul, apa. Proprietățile acestor

substanțe sunt în aşa fel că ele prin sine dau posibilitate razelor ultraviolete să treacă foarte uşor

ajungând la suprafața solului aceste raze se transformă în energie termică, iar energia termică de la

suprafața solului prin acest strat trece mult mai greu în aşa fel se creează situația – cu cât plapuma

este mai groasă cu atât sub ea este mai cald. Acest efect numit efect de seră determină schimbări climatice globale.

Subţierea stratului de ozon stratosferic Acest strat de ozon este foarte important pentru viata de pe Pamant, deoarece prin ozonul

absoarbe cea mai mare parte a radiatiilor UV emise de Soare, care in caz contrar ar afecta viata organismelor de pe Pamant.

In ultimii 30 de ani au avut loc studii si cercetari sistematice cu privire la distrugerea startului de ozon din stratosfera, ceea ce a condus la contribuirea Premiului Nobel pentru chimie in anul 1995 meteorologului olandez Paul J. Crutzen si chimistilor americani Mario J. Molina, si Sherwood Rowland.

Incepand cu anul 1974, mai multi oameni de stiinta, dintre care amintim pe Molina si Rowland, au aratat ca la Polul Sud si mai putin la Polul Nord a aparut o „gaura” in stratul de ozon, adica in aceste zone a scazut foarte mult concentratia de ozon in stratosfera. S-a aratat ca la distrugerea stratului de ozon contribuie avioanele supersonica prin gazele emanate, precum si unii produsi chimici cum sunt freonii (CF2Cl2, CFCl3), sintetizati si utilizati in instalatiile frigorifice sau la spray-uri. Masuratorile au aratat ca cea mai redusa concentratie de ozon se observa primavara iar vara, aceasta se reface partial.

Rezultatul consta in marirea fluxului de raze ultraviolete care ajung pe Pamant, determina aparitia cancerului de piele, modificari climatic etc. In anii `70, Dr. Colin Lea din Marea Britanie a atras atentia asupra pericolului distrugerii stratului de ozon ca urmare a utilizarii clorofluorcarburilor (CFC). La distrugerea stratului de ozon contribuie si topirea toposferei (din cauza efectului de sera), care induce racirea stratosferei o mare perioada de timp. Ozonul are un rol benefic, absorbind cea mai mare parte a razelor ultraviolete B (UV-B), biologic nocive. Experiente efectuate pe plante si pe animale, dar si studiile clinice la oameni au aratat efectele nefaste ale expunerii excesive la UV-B: cancer de piele, cataracta, boli infectioase. Pentru fiecare diminuare de 1% a stratului de ozon se majoreaza cazurile de cataracta cu pana la 150.000. Estimarile arata aproximativ 15 milioane de bolnavi de cataracta pana la sfarsitul acestui secol la nivel planetar.

Prin absorbtia radiatiilor UV-B , molecula de ozon se rupe. Din pacate, acest fenomen nu este produs numai pe aceasta cale. Mai exista si reactii chimice care duc la acelasi rezultat. Astfel, substante care exista in mod normal in stratosfera, cum ar fi diferiti compusi de azot, clor, hidrogen, pot distruge moleculele de ozon. Acest proces este natural si inevitabil, dar, in conditii normale, nu altereaza echilibrul natural. Problema apare atunci cand intervine omul, cu intreaga sa panoplie de produse poluante, rezultata din intensa sa activitate industriala. Altfel spus, insusi omul isi distruge patura protectoare, alterand echilibrul fragil al ozonului. Acest fapt a fost sugerat pentru prima oara in 1974 de M.

Molina si S. Rowland, care au descoperit ca un grup chimic, cunoscut sub numele generic de CFC (clorfluorocarbon), poate contribui semnificativ la subtierea stratului de ozon. CFC-urile (clorfluorocarbon), sunt niste molecule perfide. Mai usoare decat aerul, imposibil de descompus la altitudini mici (aici sunt protejate de actiunea radiatiilor ultraviolete, tocmai datorita ozonului), se ridica la altitudinea stratului de ozon, unde incepe macelul. Mai intai moleculele de CFC se descompun, sub actiunea radiatiilor ultraviolete. Clorul rezista in atmosfera de la 20 la 120 de ani, fiecare atom al sau putand distruge sute de mii de molecule de ozon. Iata de ce folosirea cuvantului „macel" nu este numai o simpla metafora. Asa cum se intampla uneori in domeniul ecologiei, cei doi savanti nu au fost luati in serios, iar descoperirea lor a fost data uitarii. Prea multe industrii utilizau pe scara larga CFC-urile... Dar, pe la mijlocul anilor 1980, a fost descoperita o subtiere grava a stratului de ozon, de catre o echipa a British Antarctic Survey. S-a observant o gaura in stratul de ozon de deasupra Antarcticii. Din acea clipa semnalul de alarma a fost tras si toata lumea a inceput sa se ocupe cu spaima si entuziasm de soarta ozonului. Atat de grava era subtierea, incat geofizicianul britanic Joe Farman, care efectua masuratorile, a crezut ca spectrofotometrul pe care il utiliza s-a defectat si l-a trimis inapoi in Anglia pentru a fi reparat! Apoi a intrat in actiune si NASA, care a transmis catre lumea intreaga imagini alarmante ale gaurii de ozon antarctice... Dupa aceea au inceput sa fie consultate arhivele. Datele colectate incepand cu anii 1950 au demonstrat ca nivelul ozonului antarctic a fost relativ stabil pana spre sfarsitul anilor 1970. Prima mare gaura in stratul de ozon a fost depistata in 1979, dupa care a urmat o scadere continua a nivelului de ozon la scara globala.

De fapt, se pare ca independent de activitatile umane se produce deasupra Antarcticii, an de an, o subtiere a stratului de ozon, in perioadele de sfarsit al iernii si inceput al primaverii, numai ca, in ultimele decenii, fenomenul tinde sa capete proportii alarmante. Emisiile poluante sunt generate in special in emisfera nordica, dar circulatia atmosferica le raspandeste pe toata suprafata terestra. Gaura din stratul de ozon avea o suprafata de 27 de milioane de kilometri patrati pe 13 septembrie 2008, comparativ cu 25 de milioane de kilometri patrati cat a inregistrat in 2007, au declarat reprezentantii World Meteorological Organization. În 2006, gaura de ozon atinsese un nivel record, de 29,5 milioane de kilometri pătraţi.

Evoluţia găurii în stratul de ozon după anul 1979. Se constată că dimensiunile găurii au crescut în mod constant după 1979. După: The Earth Observing System (NASA)

Dimensiune record a găurii din stratul de ozon din toamna anului 2006, 29,5 milioane km2

La numai doi ani de la descoperire, in septembrie 1987, este semnat „Protocolul de la Montreal privitor la substantele care produc saracirea stratului de ozon". S-au stabilit principiile unui control mondial asupra CFC. La acces protocol au aderat circa 180 tari. Ca urmare, emisia de substante care distrug stratul de ozon a fost redusa la 10% fata de valoarea maxima din anii `70. Cu toate aceste, refacerea stratului de ozon nu este asteptata inainte de mijlocul secolului urmator. Acesta a stabilit ca statele semnatare vor renunta la utilizarea substantelor care distrug stratul de ozon. Trebuie remarcat ca acest tratat nu a intampinat aceeasi rezistenta ca Protocolul Kyoto, referitor la reducerea emisiilor de gaze ce produc efectul de sera. De fapt, industriile sunt pregatite deja sa inlocuiasca substantele raspunzatoare de distrugerea ozonului. Protocolul de la Montreal a fost completat de doua acorduri suplimentare, semnate la Londra, in 1990, si la Copenhaga, in 1992, prin care s-au stabilit calendare precise pentru eliminarea CFC-urilor si a celorlalte substante periculoase pentru ozon. Astfel, toate aceste substante vor trebui eliminate pana in 2029.

Scăderea treptată a concentraţiei substanţelor care diminuează ozonul şi care conţin clor din troposferă arată că politicile internaţionale de a controla emisiile de substanţe care diminuează ozonul au succes. Totuşi, radiaţiile crescute de ultraviolete vor continua până când recuperarea ozonului este completă şi e probabil ca efectele dăunătoare ale UV asupra sănătăţii omului şi ecosistemelor să persiste chiar mai mult.

Dacă măsurile actuale de control vor fi implementate, creşterea în viitor a incidenţei cancerului de piele cauzat de subţierea stratului de ozon va fi foarte limitată, impactul maxim aşteptat situându-se în jurul anului 2050.

DE UNDE VINE PERICOLUL?

Fenomenul încălzirii planetei Pământ in rezultatul creşterii concentraţiei gazelor de sera in atmosfera face parte din cele mai mari si actuale probleme ale omenirii. Industria, transportul, agricultura produc aşa numitele "gaze de seră" cum ar fi bioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4), oxidul nitros (N2O) si altele. Aceste gaze, răspândite in natura, constituie mai puţin de două procente (2%) al atmosferei totale care consta, in marea ei majoritate, din oxigen (20%) si azot (77%), argon (1%) 5 - 25 grame de apă (sub forma de vapori).

După cum se vede din figura urmatoare, pe ţări, cele mai mari emisii de CO2 le au Statele Unite ale Americii, urmate de China, Indonezia, Rusia, India şi Brazilia. Emisiile de CO2 ale SUA se datorază economiei sale, mare consumatoare de petrol, iar ale Chinei şi Rusiei datorită industriilor lor energetice bazate pe arderea cărbunilor • În acelaşi timp, analize medicale minuţioase au arătat că aerul expirat de o persoana adultă are o

altă compoziţie: 16.3% oxigen (o scădere cu 7.4%), 4% bioxid de carbon (o creştere de 100…133 de ori), 79.7% azot (o creştere cu 1.7%), 1% gaze inerte şi (demn de reţinut) 45 grame de apă (o creştere cu 20…40 grame de apă).

Emisiuni ale gazelor de sera pe ţări in 2000.

In grafic: Compozitia chimica a atmosferei

azot 77%

argon 1% alte gaze (din care CO

0,03%); 2%oxigen 20%

Schimbarile climatice. Daca anterior clima globala a schimbat fiinţele umane, astăzi acestea par sa schimbe clima globala. Daca pronosticurile actuale se vor dovedi corecte, schimbările climei in secolul următor vor fi mai mari decât orice alte schimbări de la răsăritul civilizaţiei umane. Gazele poluante. Insa gazele de seră sunt esenţiale, deoarece ele acţionează ca o cuvertura in jurul Pamantului. Făra aceasta cuvertura naturala, suprafaţa Terrei ar fi aproximativ 30-35oC mai rece decat in prezent. Gazele de sera captează căldura in partea de jos a atmosferei, alta parte se emana in cosmos de catre, troposfera (partea de sus a atmosferei). Arderea carbunelui, petrolului si gazului natural, precum si deforestarea, diverse practici agricole si industriale modifica compozitia atmosferica. Aceasta a condus la cresterea de doua ori a cantitatii bioxidului de carbon in aer, a sporit concentratia metanului de 145% in exces la volumul , care a existat in mod natural, concentratia oxidului nitros a sporit de 15%. Gazele de sera in exces maresc cantitatea de radiatie absorbita de atmosfera si treptat, are loc incalzirea planetei. De aceea, începand cu anii 1850, temperatura ei medie a crescut cu jumatatea de grad. In UE cca 28% din emisile de gaze au efect de sera, 84% dintre acestea provenind din transportul rutier. Poluarea fonica, zgomotul, afecteaza indivizii in mod diferit; disconfort si probleme de sanatate, ritm cardiac inalt, dereglari psihice si nivel mare de stres, dereglari de somn, probleme cognitive, capacitate redusa de concentare, probleme auditive.

Agentia Centrală a Mediului (Central Environment Council), a Ministerului mediului, din Japonia, a determinat că emisiile de gaze cu efect de seră a Japoniei în 2010 vor fi probabil cu 4% mai mari ca emisiile din 1990.

Chiar dacă Guvernul va respecta toate măsurile preconizate până în prezent, emisiile Japoniei vor depăşi obiectivele fixate prin protocolul de la Kyoto (o scădere de 6% în raport cu nivelurile din anul 1990). Cauzele acestor creşteri sunt, în principal, creşterea emisiei de CO2 de către locuinţe (creştere de 21%, în bucătăriile noastre se produc cca. 0,6 m3 de bioxid de carbon prin arderea a 1 m3 de gaz metan).şi de către sectorul transporturilor (creştere de 19%). Industria ar trebui să contribuie cu scădere a emisiilor de 3-4,4%, dar această scădere este mai puţin accentuată decât cea prevăzută iniţial, pentru că au fost construite mai multe centrale nucleare, care nu eliberează CO2.

Pentru a reduce aceste emisii de gaze, Ministerul Mediului din Japonia a propus companiilor furnizoare de energie electrică să folosească cu prioritate gazul natural şi să îmbunătăţească eficienţa centralelor existente. Se estimează că Japonia nu poate atinge limitele impuse de protocolul de la Kyoto decât daca va folosi sistemul internaţional de tranzacţii cu drepturile de emisii (va cumpăra aer curat de la alte ţări).

Taierea necontrolata a padurilor. De când primul topor primitiv a doborât întâiul arbore, padurile au pierdut jumatate din intinderea lor, in timp ce omenirea in acest rasimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori.Distrugerea padurilor, carora li se datoreste in cel mai inalt grad stabilitatea si calitatea a trei elemente fundamentale ale vietii oamenilor - solul,aerul si apa - s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase. Padurilor le revine un rol insemnat in fixarea stratului, relativ subtire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale. Despaduririle masive au inmormantat sub dune de nisip infloritoare civilizatii nu numai in nordul Africii, ci si in Asia, iar in unele parti ale Europei au impins dezgolirea muntilor si dealurilor pana la limite vecine cu calamitatea. De exemplu, la sfarsitul Imperiului roman, Peninsula Iberica era acoperita cu paduri viguroase de la Biscaya pana la stramtoarea Gibraltar, azi, au ramas doar 5% din fostele paduri.

In afara de protejarea solului, padurea exercita cea mai puternica actiune purificatoare asupra aerului , absorbind bioxidul de carbon si restituindu-l sub forma atat de necesarului oxigen. Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de carbon lansate anual in atmosfera prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiratia oamenilor si animalelor, doua treimi sunt absorbite de paduri, acei "plămâni verzi" ai Pamantului, carora le datoram atat de mult.

Poluarea apei, aerului, solului. La prima vedere, pare paradoxal sa vorbim de nevoia asigurarii apei pe o planeta care dispune de atâta apa, incat s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime. Chestiunea e ca 97 % din apa globului este sărată, iar din restul de 3 % cea mai mare parte se afla in ghetari. Rezulta că populatia lumii are la dispozitie pentru consumul personal si pentru activi-tatile sale economice numai in jur de 1 % din volumul de apa dulce, respectiv cea din râuri, fluvii, lacuri si din unele panze freatice. Chiar si asa, ar fi mai mult decat suficient pe ansamblu, numai ca, asa ca si la alte capitole ale inzestrarii naturale, apa e foarte neuniform repartizata pe întinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic poluata. In ansamblul poluării, ponderea apelor uzate - menajere si industriale - este covârşitoare.

Daca la poluarea aerului imaginea-simbol este oferita de arborii "perforati" de "ploile acide", la poluarea apei expresia caracteristica ar putea fi considerate "mareele negre", adica poluarea, practic continua, cu petrol a mărilor si oceanelor lumii, având efecte dezastroase asupra florei si faunei marine.

Energia nucleară este responsabilă pentru o acumulare permanentă de deşeuri puternic radioactive din care o parte vor rămâne radioactive pentru sute de mii de ani şi, până acum, nu s-a găsit nici un mijloc general acceptabil de evacuare. În ţările EECAC în special, multe locuri cunoscute de evacuare a deşeurilor periculoase sunt supraîncărcate şi nu sunt izolate în mod adecvat de mediu. O absenţă a posibilităţilor naţionale şi a fondurilor corespunzătoare limitează capacităţile

ţărilor de a şi îndeplini angajamentele în baza Convenţiei de la Basel şi deschid posibilitatea ca aceste ţări să devină recipiente importante pentru comerţul internaţional cu deşeuri nocive.

Numeroase ţări din UE raportează rate de recuperare a deşeurilor periculoase mai mari de 40 %. În alte regiuni, situaţia este mai neclară, dar numeroase ţări raportează evacuarea nesatisfăcătoare de deşeuri periculoase.

Si, nu trebuie uitat : cel mai teribil factor de poluare este sectorul armelor nucleare.

S-a calculat că în timp de un deceniu, devierile civilizatiei au provocat mediului natural pagube mai mari decat într-un mileniu. Milioane de hectare de teren, ce până ieri erau socotite inerte pe vecie, in paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate in productie devin improprii cultivarii, datorita tot actiunii omului. De când omul a început să lupte împotriva naturii, suprafata deserturilor a crescut cu un miliard de hectare si procesul avanseaza intr-un ritm accelerat. Concluzia : Daca anterior clima globala a schimbat fiintele umane, astazi acestea par sa schimbe

clima globala. Daca pronosticurile actuale se vor dovedi corecte, schimbarile climei in secolul care a inceput vor fi mai mari decat orice alte schimbari de la rasaritul civilizatiei umane. Există mai multe opinii referitoare la vinovăţia îmbolnavirii Terrei

Unii acuza agresivitatea innascuta a oamenilor :"Tristul adevar este acela ca noi alcatuim specia cea mai nemiloasa care a trait vreoata pe Pamant."

Un cleric invinovatea profitul:"Siluirea mediului a ajuns sa fie o realitate a vietii noastre nationale numai pentru faptul ca este mai profitabila decat administrarea cu spirit de raspundere a resurselor limitate pe Pamant."

Un om politic dadea vina pe tehnica:"De ani de zile, o tehnica scapata de sub control, a carei unica lege este profitul, ne otraveste aerul, ne pustieste solul, ne distruge padurile si ne viciaza resursele de apa." • Ecologul R.A. Cameron îi acuza pe oamenii politici:"Exista o anumita paralizie in sectoarele

noastre politice de guvernamant, care sunt primele chemate sa legifereze si sa aplice masurile preconizate de ecologi… Acele industrii care profita de pe urma siluirii mediului au grija sa fie alesi deputati cu intelegere pentru situatia lor si sa fie numiti birocrati cu vederi similare."

La ce vârstă trebuie oare să ajungem pentru a preţui, realmente, aerul proaspăt şi curat ? În definitiv ce este aerul proaspăt ? Mai întâi se vor da un set de informaţii, recente, referitoare la poluarea aerului exterior autohton. Praful. Locuitorii din Bucureşti au de inhalat lunar cca. 273 de tone de praf pe un kilometru

pătrat; dar nici cei din Timişoara, Cluj, Constanta sau Craiova nu au o soartă mai grozavă; conform ultimelor date publicate de presa scrisă, oraşele din ţara noastră au un grad de poluare de trei ori mai mare decât cele din vestul Europei.

Poluarea industrială. Este responsabilă de deversarea gazelor toxice în zonele limitrofe ale uzinelor, aflate încă în funcţiune, şi nu numai; asta în exteriorul lor, pentru că în interiorul acestora situaţia pare şi mai complicată.

Deseurile, sau reziduurile, sunt materiale, obiecte, produse care au fost respinse in rezultatul activitatii umane si care nu pot fi folosite fara a fi supuse unor prelucrari, transformari. Este gresit sa numesti toate produsele activitatii umane "gunoaie". In aceasta categorie pot intra doar reziduurile ireciclabile si irefolosibile, care nu prezinta nici o valoare energetica, de materie prima sau alta utilitate.

Reziduurile pot avea forma solida, lichida sau gazoasa. Gazele de esapament ale automobilelor si tractoarelor, emisiile intreprinderilor energetice si industriale ale tarii constituie anual circa 300-350 mii tone de substante nocive. Volumul apelor reziduale industriale si menajere atinge cifra de 350 mln m.c. pe an.

Din categoria reziduurilor solide fac parte cele menajere, stradale si industriale, provenite in mod curent din activitatea gospodareasca, publica si respectiv industriala. La momentul actual in tara s-au acumulat mai mult de 30 mln. t. de deseuri. Un rol special apartine reziduurilor rurale, care se

caracterizeaza prin continutul in ele a unei parti mari de substante organice extrem de pretioase pentru agricultura.

Poluarea fonică. Este generată, atât de industrie, cât şi de traficul rutier; nici amenajările comerciale sau rezidenţiale nu pot fi omise (dacă ne gândim numai la condensatoarele aparatelor de aer condiţionat, montate în cele mai …stupefiante locuri).

Traficul rutier. Nu trebuie să gândim doar la zgomotul complet asurzitor al motoarelor autovehiculelor, vechi de câteva decenii combinat cu …saxofoanele motoarelor noi-nouţe de motociclete de-dată-recentă; problema mai gravă se referă la oxidul de carbon şi plumbul oferite cu generozitate de numărul, continuu crescător, al motoarelor, zburdând în voie în noua economie de piaţă autohtonă.

In acest moment în România există autoritatea Protecţia Mediului Înconjurător, care trebuie să găsească soluţii pentru protejarea mediului şi păstrarea lui în limitele impuse de protocoalele semnate de guvernul Romaniei.

În ţările civilizate, cu un grad corespunzător de urbanizare, oamenii îşi petrec mai mult de 90% din viaţă, în interiorul clădirilor. Prima ciudăţenie, pe care puţini dintre noi o conştientizează …apăsat, este aceea că aerul din încăperile în care ne aflăm este (în lipsa unor măsuri consistente şi corecte de ventilare) mai poluat decât cel de afară. In consecinţă, se impune o autoritate similară pentru mediul din interiorul clădirilor, Protecţia Mediului Interior.

Ce se poate face?

Pana de curand preocuparea principala a omului a fost obtinerea de beneficii materiale indiferent de mijloacele folosite sau de efectele lor asupra mediului. Despaduririle in scopul extinderii teritoriilor arabile sunt urmate de eroziuni ale terenurilor, irigarile salinizeaza solul, pasunatul excesiv distruge pasunile. Conceptul de dezvoltare durabila introdus de curand propune conştientizarea efectelor pe care le au actiunile noastre asupra mediului si care in viitor ne vor afecta si pe noi si, de asemenea, ofera metode prin care activitatile omului sa nu dauneze naturii. Aceste metode (o parte din cele identificate pana acum) se refera la :

1. Reducerea consumarii resurselor Resursele naturale se impart in 2 grupuri : cele care pot fi reînnoite, numite regenerabile (cereale, animale, aer, apă, padure, etc. care pot fi înoite in timp prin procese naturale sau cele inepuizabile ca energia solara ) si cele care nu pot fi reinnoite, neregenerabile, cum sunt combustibilii şi mineralele care se regenerează în milioane de ani, iar scala de timp a interesului uman este de numai sute de ani.

Demografia, o problema a zilelor noastre? În prezent are loc o creştere a populaţiei, a industrializării şi urbanizării. În figură se prezintă creşterea populaţiei în timp, de unde rezultă că scade intervalul de timp în care aceasta se dublează (o creştere exponenţială). - Cresterea populaţiei în timp solicită tot mai mult resursele naturale. - Scade intervalul de timp în care aceasta se dublează, adică are loc o creştere exponenţială. crestere

exponenţială deoarece trecerea de la 2 la 4 s-a facut în 45 de ani pe când creşterea de la 1 la 2 s-a făcut în 100 de ani Rezultă o creştere a populaţiei globului de aprox. 80 mil. oameni pe an. In 2007 populatia a crescut cu 80 de milioane de oameni, cresterea demografica cea mai importanta inregistrandu-se în tarile sarace. Creşterea populaţiei zilnică este definită prin rata de natalitate zilnică şi rata morţii zilnice, adică: Creşterea pop/zi = nr. naşteri/zi - nr.morţi/zi

= = 350.000 - 135.000 = 215.000 oameni/zi Rezultă o creştere a populaţiei globului de aprox. 80 milioane oameni pe an. Dar orice individ necesită energie şi resurse materiale.

(Intre 1950 si 1990 populatia globului s-a dublat ajungând la 5,3 miliarde, 80% trăind in ţări sărace sau aflate in curs de dezvoltare). Un studiu realizat de Fundatia germana pentru populatia mondiala ne arata ca populatia globului se apropia de 6,7 miliarde de oameni in 2007. În studiu se arata ca în fiecare an 76 de milioane de femei ramân însarcinate fara sa fi planificat un copil.

Natiunile dezvoltate sunt vinovate totusi de marele consum de resurse naturale din cauza nivelului ridicat de viata. De exemplu, in 1992 americanul obisnuit consuma tot atata energie cat 27 de filipinezi sau 370 de etiopieni. De exemplu, se poate afirma că reducerea cererii de lemn de mahon in Statele Unite si Japonia ar incetini distrugerea padurilor tropicale.

Educatia in acest sens si utilizarea constienta a resurselor pot contribui la scaderea consumului lor.

Fugind din faţa conflictelor armate, 20..25 de milioane de oameni caută securitatea în alte ţări sau în regiuni mai liniştite din ţara lor, dar mai insalubre. Refugiaţii sunt în marea lor majoritate femei, fete, copii, bătrâni, obligaţi, de cele mai multe ori, să trăiască separat de familia lor.

In anii trecuţi 300.000 de adolescenţi (băieţi) au fost înrolaţi ca soldaţi, ca victime ale recrutării forţate sau ale traficului de persoane. In acelaşi timp, în aceste zone, fetele sunt foarte expuse exploatării sau abuzurilor sexuale.

Victime ale războiului, 80% dintre refugiaţi sunt femei şi copii Fugind de condiţiile grele din mediul rural, o persoană din şapte ajung să trăiască în condiţiile

mizere ale bidonville-urile. Altădată, a trăi în oraş era un privilegiu şi chiar o excepţie. De un timp, tendinţa este inversă, lumea devine mai mult urbană decât rurală. În fiecare an, 62 de milioane de oameni părăsesc satele pentru a locui in oraşe. In oraşele lumii trăiesc peste jumătate din populaţia globului.

In lumea întreagă, numai în ultimul deceniu, aprox. 3.600.000 au fost victime ale conflictelor interne, şi asta doar pentru că ele manifestă o gândire diferită sau sunt de o etnie diferită. Africa plăteşte cel mai mult.

Acest fenomen schimbă raportul între oameni şi resursele lor de viaţă (hrană, apă....), care nu sunt direct accesibile acolo unde trăiesc oamenii... Aşa că urmează problemele aprovizionării oraşelor şi eliminării deşeurilor, o sarcină foarte grea a municipalităţilor; care mai trebuie să organizeze transportul, educaţia etc. a noilor veniţi.

Viitorul oraşelor este o provocare. Ce trebuie făcut pentru a avea o dezvoltare urbană durabilă?

Populaţie*109

1

2

4

5

6

1830 1900 1950 2000

Ani

De-a lungul secolelor oraşele au demonstrat puterea lor de a integra oamenii social, cultural si economic. Si acum oraşul este atractiv: servicii, educaţie, sănătate, cultură etc. Dar poluarea sonoră şi chimică, riscurile care însoţesc o explozie urbană sunt la limita controlului. Dreptul la viaţă corectă, în pace, a fiecărei persoane trebuie reafirmat si susţinut cu tărie si peste tot în lume. Fenomenul urbanizării este foarte rapid, iar oraşele devin tot mai mari.

Azi, 50% din oameni trăiesc în oraşe. In 1800 procentul era de doar 2% .

2. Protecţia împotriva poluării Aceasta este una din obligatiile guvernelor. Ea include interzicerea sau limitarea folosirii pesticidelor si a altor materiale chimice, limitarea cantitatii de deseuri menajere si a poluantilor din aer, prevenirea producerii de materiale radioactive si restrictionarea trasportului de combustibil petrolier. Astfel daca guvernele ar impune dublarea grosimii containerelor transportoarelor de petrol multe din accidentele care au dus la afectarea faunei ar fi avut efecte mai reduse.

3. Reciclarea resurselor Hartia, sticla, freonul, aluminiul, metalul, elemente pe care pământul le “absoarbe” greu, toate pot fi reciclate. Mai exista si posibilitatea pre-reciclarii care consta in fabricarea de ambalaje reciclabile sau refolosibile. Prioritatea de mediu "numarul 1" pentru orice autoritate locala este si va ramane, cel putin in viitorul apropiat, valorificarea deseurilor solide menajere. O analiză efectuată în Republica Moldova ( si nu este una din tarile cele mai poluante) arată că fiecare cetatean produce annual, in medie, câte 1m3 de deseuri, sau circa 400 kg. 4. Protejarea resurselor Resursele naturale trebuie bine gestionate, folosite cu raţiune. Acestea sunt cel mai bine protejate in rezervatii naturale, dar zonele de protecţie se pot extinde dacă guvernele ar interzice desfasurarea de activitati economice in anumite zone care au atat valoare ecologica cat si estetica sau recreationala. De altfel, au fost definiti indicatori de dezvoltare durabila, atat pentru o economie nationala, sau chiar mai extinsa geografic (europeana, continentala, mondiala), cat si indicatori microeconomici.

In continuare se vor prezenta doar indicatorii macroeconomici, indicatori de care ar trebui sa tina seama orice guvern pentru a dirija dezvoltarea economica a tarii spre o dezvoltare durabila. Indicatori macroeconomici de dezvoltare durabilă

Tokyo 33 413 000

New-York 24 112 176

Mexico 22 414 319

Seul 22 173 711

Sao Paulo 19 357 485Inca in 1990 , cel putin 900 de milioane de oameni din orase plasate in Africa, Asia, America Latina, traiesc in conditii situate mult subt limita saraciei.

a) Indicatori ce cuantifică utilizarea raţională a terenurilor şi impactul asupra ecosistemului:

raportul procentual de schimbare a destinaţiei terenului (%) de la terenuri agricole la terenuri pentru construcţii,

potenţialul de utilizare a terenului (%), numărul de locuri de muncă pe suprafaţa (hectar), producţia estimată a terenului (producţia anuală şi valoarea produselor raportată la suprafaţa

utilă de producţie), emisii poluante şi schimbări în intensitatea utilizării terenurilor pe o perioadă determinată de

timp, producţia curentă şi producţia naturală primară a terenului, suprafaţa de terenuri reabilitate prin lucrări de amenajări ecologice la nivel local sau regional.

b) Indicatori ce cuantifică impactul activităţilor umane asupra pădurilor şi

păşunilor Lemnul este un material des utilizat în construcţii, industria mobilei, industria hârtiei şi

ambalajelor. Deși lemnul este un material regenerabil, defrişările necontrolate şi neraţionale pot duce la dezechilibre majore prin afectarea biosistemului şi caracteristicilor pedologice ale solului cu efecte în calitatea şi sănătatea oamenilor la nivel local, regional sau global.

De aceea, în analizele macroeconomice pentru fundamentarea unor proiecte de investiţii sunt necesare câteva informaţii cu referire la:

• locul exploatării lemnului (bioregiunea), • gradul de acoperire cu vegetaţie (%), • tipul esenţei lemnoase, • suprafaţa şi densitatea pădurilor din zona exploatării, • gradul de despădurire (%), • despădurirea anuală, împădurirea anuală, • raportul despădurire / împădurire, • câştigul previzionat rezultat din activităţiile forestiere raportat la efectele pe termen

mediu şi lung asupra eco-sistemului şi colectivităţilor umane, • producţia anuală a pădurii, • relaţia dintre producţia de lemn şi creşterea/scăderea demografică a populaţiei, • potenţialul forestier (raportul dintre rezervele de lemn şi populaţie, • rezerva de lemn pe locuitor şi hectar, • acoperirea cu vegetaţie (%) • schimbarea suprafeţei păşunilor (%) şi influenţa în producţia de carne rezultată(%); c) Indicatori ce iau în considerare diversitatea biologică Realizarea unor mari obiective industriale (exemplu hidrocentrale, termocentrale etc.) poate

afecta biodiversitatea în zona apropiată amplasamentului construcţiei sau zonei de influenţă topo-meteo-geologică.

Ca indicatori de evaluare a impactului asupra diversităţii biologice pot fi consideraţi următorii:

numărul de suprafeţe protejate raportat la totalul suprafeţelor de exploatare (%), riscul dispariţiei speciilor (indicele dispariţiei speciilor), investiţii în lucrări de protecţia mediului (investiţia ecologică specifică).

d) Indicatori de evaluare a impactului asupra resurselor de apă Apa reprezintă resursa ce asigură viaţa şi sănătatea eco-sistemului. Multe activităţi din

industrie şi construcţii sunt atât consumatoare de apă cât şi poluante. Ar fi util ca în funcţie de specificul proiectului, la studiile de fezabilitate a proiectelor de

investiţii macro şi microeconomice să fie incluşi în analiză indicatorii cum sunt: rezerva de apă potabilă din zona proiectului de investiţii şi

gradul de afectare, distribuţia utilizării apei, consumul de apă pe locuitor sau angajat, consumul de apă pe proces, consumul specific de apă pe lucrare în construcţii, resurse regenerabile de apă pe cap de locuitor.

e) Indicatori de evaluare a resurselor de materii prime şi energie şi potenţialul reciclării

La proiectarea diferitelor produse de la cele mai simple (ambalaje) până la cele mai complexe (construcţii, produse tehnice industriale, mijloace de transport etc.) trebuiesc avute în vedere cantităţile de materiale şi grupele de materiale considerate de risc ecologic. Riscul ecologic poate fi minimizat dacă încă din faza de proiectare se au în vedere indicatori cum ar fi:

nivelul şi durata de regenerare a materiilor prime utilizate; reciclabilitatea (%) produsului, gradul de recuperare al produselor în postutilizare, gradul de reutilizare. depleţia sau epuizarea resurselor.

Depleţia (epuizarea- consumul complet) resurselor este un indicator foarte important. Indicatorul ce cuantifică depleţia (gradul de epuizare) a resurselor de materii prime sau

energie este dat de relaţia dintre durata totală a ciclului de viaţă a materialelor dintr-un produs şi durata necesară de regenerare a resursei de materii prime sau de energie. În legislaţia SUA şi a Uniunii Europene acest indicator este luat în calcul la stabilirea eco-taxelor (impozitului ecologic).

f) Indicatori de efect ecologic Indicatorii specifici cum ar fi:

• cantitatea de deşeuri pe industrie, • cantitatea de deşeuri pe firmă, • cantitatea de deşeuri pe locuinţă (apartament, casă etc.), • cantitatea de deşeuri pe cap de locuitor, • cantitatea de deşeuri pe angajat, • cantitatea de deşeuri reciclabile (kg sau %), • consumul de apă / cap de locuitor în zonele rezidenţiale, • cererea de apă potabilă pentru aşezările rezidenţiale, • consumul de apă / angajat în zonele industriale, comerciale sau turistice, • cererea de apă potabilă pentru zonele industriale, comerciale sau turistice, • nivelul de poluare al aerului (exprimat în concentraţii CO, CO2, NOx, CFC), • nivelul de poluare al apei (concentraţii de compuşi chimici organici sau anorganici

şi/sau toxici, metale grele, eutropficarea etc.), • nivelul de poluare al solului (radioactivitatea, salinitatea,aciditatea), • nivelul poluării fonice (exprimat în decibeli) constituie indicatori de efect ecologic în

construcţii. g) Indicatorii de Dezvoltare Umană (DU) Indicatorii de dezvoltare umană sunt indicatorii care se referă direct la aspecte ce ţin calitatea

vieţii cum ar fi condiţiile de locuit, accesul la învăţământ şi sănătate, consumul de energie / resurse şi productivitatea muncii, nivelul de poluare ce ar afecta sănătatea oamenilor.

Astfel de indicatori pot fi: - numărul de locuitori dintr-o aşezare urbană sau rurală, - numărul de locuinţe, - numărul de ocupanţi / apartament (locuinţă), - suprafaţa locuinţei, - suprafaţa apartamentului, - suprafaţa netă construită desfăşurată, - consumul de energie pe cap de locuitor, - consumul de energie pe unitatea de produs, - consumul specific pe lucrare etc.

Pentru obiectivele industriale, agricole sau cu destinaţie specială putem considera de indicatori cum ar fi:

• suprafaţa netă construită desfăşurată, • numărul de angajaţi / 100 mp, • consumul de electricitate pe suprafaţa de producţie, • consumul de energie/ angajat, • suprafaţa productivă, • consumul de energie pe angajat, • consumul de energie pe unitatea de produs, • consumul specific pe lucrare (caracteristic activităţilor în construcţii), etc.

5. EDUCATIA RAMANE GARANTIA CEA MAI FERMA A REZOLVARII

PROBLEMEI

“Prioritate de rang zero - investitia in educatie” s-a afirmat la conferinta organizata de Asociatia Româna pentru Clubul de la Roma , din mai 2008.

In cadrul conferintei, a fost dezbatut si un document important pentru Romania - Strategia Nationala pentru Dezvoltare Durabila, document care doreste sa obtina avizul Clubului de la Roma la nivel european. De ce? "In mod special pentru simplul fapt ca Romania consuma de 5 ori mai mult decat produce si aproape 70% din alimentele pe care le consuma sunt din import", a precizat Calin Georgescu, secretarul general al Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma. "Prin urmare este bine de stiut ca acest lucru, impreuna cu o balanta demografica in scadere (Romania a pierdut in ultimii 18 ani aproape 1,7 milioane de locuitori, la care se adauga cei peste 2 milioane de romani care lucreaza in afara tarii), duc la o concluzie: saltul calitatii umane. Investitia in educatie si formarea profesionala pentru a gasi solutii la toate aceste lucruri este esentiala, nu atat pentru noi ca tara, cat si pentru intreaga Europa", a subliniat Georgescu. Este necesar sa se stie ca in conditii casnice se produc reziduuri deosebit de toxice si nu se recomanda ca ele sa fie evacuate impreuna cu celelalte deseuri menajere. Printre acestea fac parte: diferite vopsele, detergenti, acumulatoare ulei ars, ulei pentru automobile, lampi luminiscente, motoare de frigidere si altele. O parte din ele trebuie predate la puncte de colectare specializate, altele inainte de evacuare trebuie impachetate cu grija pentru a evita contactul lor cu mediul inconjurator.

Chiar si dupa preselectia stiinţifica a deseurilor menajere, ce se acumuleaza în containerele din zonele rezidentiale, care are loc astazi in marele oraşe din Romania, ele mai contin cantitati mari de reziduuri utile. Se cunosc mai multe metode de valorificare a acestor deseuri, dar cele mai raspandite sunt doua: compostarea si incinerarea (arderea). Desi multe tari din Europa precum si SUA practica mai des procedeul incinerarii ca fiind mai practic, operativ (dar nu si mai ieftin), ecologistii se impotrivesc lui. La arderea unor mase plastice se formeaza substante extrem de toxice cum ar fi dioxina, de aceea prezenta statiilor de incinerare a reziduurilor in preajma localitatilor pune in pericol sanatatea populatiei.

Cantitatea de bunuri pe care ne le poate oferi pamantul este limitata. Este limitat si volumul pe care el il poate absorbi, sub forma poluarii. Datoria noastra este de a transmite generatiilor viitoare cat mai multe resurse naturale si a nu reduce capacitatea ecologica a teritoriului unde locuim.

Dezvoltarea economică durabilă şi politica mondială (selectie)

1972 - Conferinta de la Stockholm, Suedia, privind Mediul Uman, pentru a dezbate problema mediului la nivel global si a necesitatilor de dezvoltare. În urma conferintei au rezultat: Declaratia de la Stockholm, Planul de Actiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:

1. programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch); 2. activitatile pentru managementul mediului; 3. masurile de sprijin.

Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), al carui Consiliu de Conducere si Secretariat au fost înfiintate în decembrie 1972 de Adunarea Generala a Natiunilor Unite.

Fondul Voluntar pentru Mediu, înfiintat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ale Natiunuilor Unite.

O.N.U. - RIO DE JANEIRO, Brazilia – 1992 1992 - la Rio de Janeiro s-a desfasurat Conferinta Natiunilor Unite privind Mediul si Dezvoltarea, în cadrul careia s-a recunoscut oficial necesitatea de a integra dezvoltarea economica si protectia mediului în obiectivul de dezvoltare durabila, precum si dreptul international al mediului, ca mecanism de promovare a dezvoltarii durabile. În cadrul conferintei au fost adoptate: Declaratia de la Rio Agenda 21 – planul de actiune pentru dezvoltarea durabila, cu începere din secolul al XXI-lea Conventia privind diversitatea biologica Conventia cadru privind schimbarile climatice

Conventia Cadru a ONU cu privire la Schimbarea Climei elaborata in 1992 la Rio-de-Janeiro si ratificata pana in prezent de 176 de ţări prevede obligatii ale partilor semnatare de reducere a volumului de emisii a gazelor de sera pana la nivelul anului 1990. Ea stabileste ca statele dezvoltate sa-si atribuie cea mai mare responsabilitate pentru combaterea schimbarii climei, la fel ca si obligatia de a acoperi costul actiunilor respective. Aceste tari trebuie sa aiba rolul de lider in diminuarea consecintelor schimbarii climei si a impacturilor ei adverse. Asupra tuturor tarilor se va extinde o presiune crescanda de a reduce cantitatile de carbune si petrol utilizate

ONU – Kyoto – 1997 Protocolul de la Kyoto este un tratat international cu privire la incalzirea

globala. Prevede ca tarile industrializate sa reduca emisiile de gaze cu efect de sera cu 5,2% faţă de 1990. A fost negociat la Kyoto, Japonia in decembrie 1997, deschis pentru semnare la 16 martie 1998 si inchis la 15 martie 1999. Acordul a intrat în vigoare la 16 februarie 2005 după ce Rusia l-a ratificat în 18 noiembrie 2004 (semnat 2005). In noiembrie 2004 tarile participante au fost în numar de 127. Printre tarile care nu au ratificat acest tratat se afla Statele Unite ale Americii, responsabila pentru 36,1% din totalul emisiilor de gaze cu efect de sera.

Tari mari, precum India si China, care sunt considerate inca in curs de dezvoltare, sunt exceptate de la prevederile tratatului. Dar aici se naste o problema deoarece China in actualul regim de crestere va depasi Statele Unite din punct de vedere al emisiei de gaze cu efect de sera, dar nu se angajeaza in reducerea acestora atata vreme cat nici Statele Unite nu fac acelasi demers, si atata vreme cat China este considerata prin protocolul de la Kyoto, care expira in 2012, tara in curs de dezvoltare.

Desi la Kyoto, in 1997, s-a hotarat reducerea emisiilor de poluanti atmosferici, protocol ratificat

de Romania, SUA s-a opus. Profiturile marilor monopoluri atarna, deocamdata, mai greu decat starea de sanatate a TEREI...

Solutiile pe termen scurt si mediu ar fi energiile regenerabile, nepoluante - solara, eoliana etc.Efectul poluant al traficului poate fi redus prin restrictionari de circulatie, prin limitarea supradimensionarii puterii unor motoare ori de exemplu, asa cum se petrec lucrurile in Elvetia, prin incarcarea camioanelor de mare tonaj in trenurile electrice.

Summit-ul de la Copenhaga pe tema dezvoltarii durabile (martie 1995) a accentuat nevoia

de combatere a excluderii sociale si a protectiei sanatatii publice. Tratatul de la Amsterdam -1999, a facut o referire speciala la dezvoltarea durabila. Totusi, abia la Consiliul European de la Goteborg, din iunie 2001, a fost convenita o

strategie pentru dezvoltarea durabila, care ofera o a treia dimensiune, de mediu, strategiei de la Lisabona si stabileste o noua abordare a politicilor. Strategia se bazeaza pe principiul ca

efectele economice, sociale si asupra mediului ale politicilor trebuie examinate intr-o maniera coordonata si luate in considerare in procesul de luare a deciziilor.

Mai recent, se manifestă interes pentru o a patra dimensiune a principiului dezvoltării economice durabile : cultura popoarelor, care trebuie protejată, conservată şi susţinută în toate colţurile lumii, în condiţiile dezvoltării economice (care poate avea ca efect distrugerea culturii).

2002 - Summitul Natiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabila, care a avut loc la Johannesburg a avut Principalele probleme discutate la Summitul de la Johanesburg din anul 2002 au fost :

reducerea numărului celor care nu au acces la rezerve de apă potabilă, de la peste 1 miliard la 500 milioane pâna în anul 2015;

înjumătățirea numărului celor ce nu au condiții de salubritate corespunzătoare, la 1,2 miliarde;

până în 2010 să crească aplicarea tehnologiilor mai curate și eficiente de utilizare a combustibililor fosili, să se îmbunătățească eficiența energetică și să crească aria de utilizare a surselor de energie regenerabile la cel puțin 15% din energia primară de alimentare;

să se combată răspândirea bolilor transmisibile și să crească investițiile în asistență medicală. Iar ca principale rezultate ale summitului:

Declaratia de la Johannesburg pentru dezvoltare durabila Planul de implementare a Summitului mondial pentru dezvoltare durabila.

- Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabila ca fiind un element central al agendei internatioanle si a dat un nou impuls pentru aplicarea practica a masurilor globale de lupta împotriva saraciei si pentru protectia mediului. - S-a dezvoltat întelegerea conceptului de dezvoltare durabila, în special prin evidentierea legaturilor principale dintre saracie, mediu si utilizarea resurselor naturale. - Prin Declaratia de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectiva pentru progresul si dezvoltarea celor trei piloni interdependenti ai dezvoltarii durabile: dezvoltarea economica, dezvoltarea sociala si protectia mediului la nivel local, national, regional si global. 10 ani după Rio, comunitatea internatională se regăseşte la Johannesburg, având ca subiect de anliză dezvoltarea durabilă. Se lansează noţiunea de dezvoltare umană durabilă.

2007. Pe 3 decembrie, a inceput la Bali, Idonezia Conferinta ONU pe tema schimbarilor climatice. La conferinta participa delegatii din aprope 190 de tari.

Conferinta ONU de la Bali a inceput cu un anunt deloc surprinzator din partea Australiei care a ratificat protocolul de la Kyoto, privind reducerea emisiilor de gaze poluante, intorcand astfel spatele Statelor Unite care ramane singura tara puternic industrializata care nu a ratificat protocolul. EUROPA şi DEZVOLTARE ECONOMICĂ DURABILA ACTIUNI ÎNTREPRINSE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE 1972 - Summit-ul de la Paris a evidentiat necesitatea acordarii unei aten?ii deosebite protectiei mediului în contextul expansiunii economice si a îmbunatãtirii standardelor de viata. 1987 - Actul Unic European reprezinta un punct de referinta al politicii europene de mediu, fiind mentionata pentru prima data în cadrul unui tratat al Comunitãtii Europene. 1993 - Tratatul de la Mastricht a conferit protectiei mediului un statut complet în cadrul politicilor europene. 1999 - Tratatul de la Amsterdam a consolidat baza legala a politicii vizând protectia mediului precum si promovarea dezvoltarii durabile în cadrul Uniunii Europene. 2000 Sefii statelor membre UE reuniti în sedinta Consiliului European de la Lisabona s-au angajat sa creeze "pâna în anul 2010, cea mai competitiva si dinamica economie bazata pe cunoastere din lume". 2001 - Summit-ul de la Goetheborg unde a fost adoptata Strategia de Dezvoltare Durabila a UE.

2002 - Consiliul European de la Barcelona, din martie 2002 a afirmat ca la Consiliul European din primavara anului 2003 va fi revizuita strategia de dezvoltare durabila, cu accentul pe punerea in practica a rezultatelor Summit-ului mondial pe tema dezvoltarii durabile. De asemenea, Consiliul a fost solicitat sa ajunga cat mai rapid la un acord asupra Directivei cu privire la taxa pe energie.

Consiliul European a invitat Statele membre sa conceapa propriile strategii de dezvoltare durabila, iar reuniunile ulterioare ale Consiliului European vor oferi indrumare politica, in cazul in care este necesar, pentru a promova dezvoltarea durabila in Uniune. Consiliul European a identificat un numar de obiective si masuri in cele patru domenii prioritare ale viitoarei politici de dezvoltare a Uniunii : 1. Combaterea modificarii climei – emisiile de gaze care produc efectul de sera si contribuie la incalzirea globara a Planetei, cu repercusiuni asupra climei. 2. Asigurarea dezvoltarii durabile – o politica durabila a transporturilor trebuie sa rezolve problemele legate de cresterea volumului traficului, zgomotului, poluarii si sa incurajeze modalitatile de transport care nu afecteaza mediul. 3. Sănatatea publica – Uniunea trebuie sa raspunda ingrijorarilor cetatenilor sai in privinta securitatii si calitatii alimentelor, utilizarii substantelor chimice, bolilor infectioase. 4. Administrarea mai responsabila a resurselor naturale – performantele economice trebuie legate de utilizarea resurselor naturale si de nivelul deseurilor, mentinand biodiversiatea, protejarea ecosistemelor si evitarea desertificarii.

In martie 2005, ministrul britanic al economiei, Gordon Brown, la întâlnirea G8 de la Londra, a organizat o întâlnire special destinată mediului şi îndemnat ca toate ţările dezvoltate economic să depună eforturi substanţiale pentru lupta împotriva poluării şi încălzirii planetei, amintind că Marea Britanie va face tot posibilul să respecte protocolul semnat la Kyoto, având ambiţia să stabilizeze, către anul 2010, emisiile poluante la nivelul anului 1990.

2005 Comisia a demarat un proces de reviziure a Strategiei de Dezvoltare Durabila, proces care a cuprins mai multe etape:

in februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare initiala si a trasat o serie de directii de urmat. Au fost evidentiate anumite directii de dezvoltare non-durabila care au avut efecte negative: schimbarile climatice, amenintari la adresa sanatatii publice, cresterea saraciei si a excluziunii sociale, epuizarea resurselor naturale si afectarea biodiversitatii;

in iunie 2005, sefii de stat si de guverne din UE au adoptat o declaratie privind liniile directoare ale dezvoltarii durabile, care sus?inea ca Agenda reînnoita de la Lisabona este o componenta esentiala a obiectivului dezvoltarii durabile.

2006 (iunie) a fost adoptata Strategia de Dezvoltare Durabila pentru o Uniune Europeana extinsa. 2007 - Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeana si Tratatul instituind Comunitatea Europeana a fost semnat la summitul de la Lisabona, Portugalia. Tratatul cuprinde si protocoale aditionale privind schimbarile climatice si lupta împotriva încalzirii globale. De asemenea, câteva prevederi ale Tratatului se refera la solidaritatea în probleme legate de furnizarea de energie si a schimbarilor în domeniul politicii energetice europene.

Reduceri semnificative ale emisiilor gazelor de seră au fost înregistrate în decursul anilor 1990, variind de la 3,5 % în Uniunea Europeană până la 34 % în ECE şi 38 %.

Comunitatea Europeană, cele 25 State Membre ale sale şi ţările din Europa Centrală şi de Est au ratificat protocolul de la Kyoto în 2002, Federaţia Rusă în 2005 (cabinetul rus a aprobat in septembrie 2004). Protocolul de la Kyoto va intra în vigoare, având în vedere că un număr suficient de ţări care cauzează o proporţie suficientă de emisii vor fi ratificat acest protocol.

Uniunea a depus instrumentele de ratificare a Protocolului de la Kyoto la 31 mai 2002. În baza Protocolului de la Kyoto, Comunitatea Europeana s-a angajat sa reduca emisiile

gazelor de sera (GHG) cu 8% în perioada 2008-2012, comparativ cu nivelul emisiilor din anul 1990. Art. 6 din Protocolul de la Kyoto, permite transferul de la o parte la alta a unitatilor de reducere a emisiilor ca rezultat al proiectelor care îsi propun reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera.

Conform protocolului, prin gaze cu efect de sera se inteleg: compusi gazosi ai atmosferei, atât naturali, cât si artificiali, care absorb si reemit radiatii infrarosii, neincluse în Protocolul de la Montreal; mai precis: dioxid de carbon (CO2), metan (CH4), oxid de azot (N1O), hidrofluorocarbonati (HFCs), perfluorocarbonati (PFCs) si hexafluorida de sulfura (SF6) (anexa A la Protocolul de la Kyoto).

Protocolul de la Kyoto este doar primul pas spre reducerile de emisii la nivel global de 60 până la 70 % în ţările industrializate fiind nevoie de a se atinge concentraţii de gaze de seră şi condiţii de climă ‘durabile’, conform obiectivului propus al UE de a limita creşterea temperaturii la un maxim de 2°C peste nivelele preindustriale. Asemenea reduceri vor cere o trecere mult mai substanţială către surse de energie cu carbon scăzut şi zero decât este probabil să apară în baza preconizărilor actuale pentru a atinge obiectivele de la Kyoto. În ţările din Europa Occidentală, deoarece consumul global de energie este încă în creştere, viteza de adoptare a surselor de energie reînnoibile, precum şi viitorul pentru energia nucleară, sunt ambele foarte importante în vederea atingerii obiectivelor viitoare referitoare la problematica gazelor de seră.

În UE, transportul contribuie cu aproximativ 20 % din totalul emisiilor de gaze de seră, în timp ce în ţările în curs de aderare contribuţia este în mod considerabil mai scăzută, din moment ce transportul rutier este mai redus. Emisiile din industrie contribuie cu aproximativ 20 % din totalul emisiilor de gaze de seră în majoritatea Europei. Arderea combustibilului pentru generarea de energie şi căldură este sursa principală.

Coloana referitoare la media de ozon de deasupra Europei în martie pentru perioada 1997–2001 este cu aproximativ 7 % mai mică decât coloana cu media pentru perioada 1979–1981. Această scădere este mai mare decât scăderea medie globală la latitudini nordice mijlocii pentru iarnă-primăvară de aproximativ 4 %. Implementarea Convenţiei de la Viena şi a Protocolului acesteia de la Montreal a fost în mod clar o intervenţie de succes în Europa Occidentală, unde utilizarea substanţelor care reduc ozonul a scăzut mai repede decât s-a cerut în baza Protocolului.

Totuşi viaţa lungă a acestor substanţe în atmosferă înseamnă că stratul de ozon poate să nu fie

recuperat în întregime până după 2050, chiar şi cu această încetare treptată mai rapidă. În ţările din Europa Centrală şi de Est şi EECAC în ultimii cinci ani s-a observat de asemenea o reducere atât în producerea cât şi în consumul de substanţe care reduc ozonul. Producerea de substanţe care reduc ozonul în Europa de Vest a scăzut până la aproape 90 %. Totuşi, producerea de HCFC — cu potenţial scăzut de reducere a ozonului dar potenţial ridicat de încălzire globală — este în creştere. �Contrabanda şi producerea ilegală de substanţe care reduc ozonul e estimată la 10 % din producţia globală a anului 1995. Aceste activităţi ilegale vor întârzia recuperarea stratului de ozon cu câţiva ani. �Ţările din Europa de Vest au contribuit cu 48 % din plăţile totale la nivel mondial către fondul multilateral între 1991 şi 2000. Suma totală cheltuită până acum de fond se aşteaptă să ducă la încetarea treptată a folosirii a 122 milioane kg ODP (mai mult decât de două ori producţia anului 1997 din Europa Occidentală– ODP: potenţial de reducere a ozonului). Previziunile pentru 2010 arată scăderi substanţiale, care duc la o îmbunătăţire substanţială a protecţiei sănătăţii, dar insuficientă pentru a permite ca valorile ţintă să fie atinse peste tot în UE.

Consumul de substante cu efect de saracire a ozonului inregitrat in Europa Centrala si de Est.

Poluarea aerului in UE Poluarea aerului rămâne o problemă în majoritatea oraşelor. Concentraţiile medii de ozon la nivelul solului continuă să crească deşi valorile concentraţiilor la vârf scad. Expunerea la particule de materie poate fi cea mai mare potenţială problemă de sănătate din cauza poluării aerului în majoritatea oraşelor. Deşi concentraţiile au scăzut de când a început monitorizarea, o proporţie semnificativă din populaţia urbană se confruntă cu concentraţii deasupra valorilor limită viitoare ale UE. Poluarea cu dioxid de sulf (SO2) şi într-o măsură mai mică cu oxizi de azot (NOx) a fost redusă semnificativ în Europa Occidentală. Ozonul la nivelul solului şi particulele de materie (PM) rămân totuşi aspecte îngrijorătoare pentru sănătatea omului şi pentru efectele asupra ecosistemelor. În timp ce calitatea aerului se îmbunătăţeşte şi ea în Europa Centrală şi de Est şi în EECAC, în special cele din urmă mai au probleme cu bioxidul de sulf şi cu oxizii de azot. Se remarcă o preocupare crescută în ceea ce priveşte legăturile dintre mediu şi sănătatea umană. La nivel global, şi probabil şi în Europa, un sfert spre o treime din cauza bolilor poate fi atribuită factorilor de mediu. Există o înţelegere rezonabilă a relaţiei cauză-efect între apă şi cei mai importanţi agenţi poluanţi ai aerului şi sănătatea umană, dar puţină sau adesea inexistentă în ceea ce priveşte consecinţele asupra sănătăţii ale schimbării climei şi substanţelor chimice periculoase din mediu. Relaţiile cauzale pentru cea mai mare ameninţare asupra sănătăţii de poluare a aerului, impurităţile din aer, nu sunt disponibile. Puţini indicatori relevanţi sunt disponibili, dar lucrul a început să se desfăşoare şi să testeze un sistem pan-european de indicatori care să acopere principalele probleme legate de sănătatea mediului. În timp ce nivelele europene de apă şi poluarea aerului sunt în general scăzute în comparaţie cu anumite regiuni din lume şi s-au înregistrat îmbunătăţiri semnificative în timpul ultimelor decenii, un număr de probleme legate de sănătate persistă, în special în câteva ţări est-europene. Transportul continuă să fie un factor care contribuie semnificativ la afectarea sănătăţii prin poluare şi zgomot, iar mortalitatea şi morbiditatea prin accidente. Deşi sunt probe limitate de afectare a sănătăţii, substanţe chimice periculoase în mediu şi evacuarea deşeurilor continuă să fie îngrijorătoare.

O estimare a mortalităţii datorată expunerii pe termen lung în 120 de oraşe europene (pentru un total de 80 milioane de locuitori), a arătat că aproximativ 60 000 de morţi pe an pot fi asociate cu expunerea pe termen lung la poluarea aerului cu impurităţi.

Comisia Europeana si Agentia Europeana de Mediu a lansat in februarie primul serviciu pe internet de inregistrare a emisiilor industriale in aer si apa. Acesta, numit Registrul European de Emisii Poluante (REEP), a inregistrat un succes enorm, fiind accesat in primele trei luni de functionare de mai bine de 100.000 de utilizatori. In fata acestui "entuziasm", executivul european a hotarat ca initiativa merita sa fie nu numai continuata dar chiar imbunatatita, in special prin cresterea si imbunatatirea gradului de informare. Astfel, Registrul va indexa mai multi agenti poluanti, mai multe surse industriale de emisie, precum si mai multe tipuri de emisii. Un raport recent al Comisiei Europene, ce se bazeaza pe datele culese din vechile tari membre UE si Ungaria si Norvegia, concluzioneaza ca o mare parte din poluarea industriala este cauzata doar de cateva uzine. Documentul arata ca 2.780 de ferme de pasari si porci sunt responsabile pentru 76% din emisiile de amoniac in aer. Mercurul, o alta substanta periculoasa, este deversat in apa mai ales de catre industria chimica (49%) si industria metalurgica (19%). In ceea ce priveste mercurul emis in aer, in principal vinovate sunt industriile generatoare de energie (31%), urmate de industria chimica (26%) si industria metalurgica (20%). Nume cunoscute ale industriei europene, cum sunt Atofina, Glaxo, BASF si Solvic, sunt printre primele pe lista instalatiilor industriale responsabile pentru mai mult de 10% dintre emisiile raportate in UE.

Evolutia globala (trendul) a doua din gazele din grupa celor nominalizate cu efect in saracirea stratului de ozon si poluarea grava a atmosferei (pana in 2003)

Transportul si mediul, o relatie ce trebuie bine analizata Printre cei mai importanti poluatori ai mediului inconjurator, cu mare impact negativ asupra

sanatatii omului si naturii, este si transportul. Acesta polueaza in primul rand aerul din imediata apropiere a omului, anume acel aer cu care omul respira. Daca, poate calitatea apei este factorul numarul unu de influenta a mediului asupra sanatatii omului, atunci cu siguranta aerul este pe acelasi loc sau cel mult pe locul doi. Iata de ce in ultimele decenii relatia mijloacele de transport, mai numite si surse mobile de poluare a atmosferei, si mediul inconjurator sunt obiectul unor mari dezbateri de ordin stiintific, tehnologic, medical, de amenajare a teritoriului, de politica de mediu, juridic, politica de stat etc.

Cea mai importanta veriga poluatoare in sistemul transportului contemporan este automobilul in toata diversitatea: limuzine, camioane, autobuse, etc., cu diverse capacitati de sarcina, viteza,

confort si altele.

In jurul automobilului se nasc si se încrâncenează cele mai mari contradictii dintre beneficiul adus omului de mijloacele de transport si dauna adusa mediului de viata al omului si insusi omului. Astfel, beneficiarii, detinatorii de autovehicule, consumatorii de servicii automobilistice considera, si pe drept, automobilul unul din cele mai importante elemente pentru confortul vietii moderne. Intr-adevar, automobilul a influentat puternic modul de viata al omului, iar in tarile supraautomobilizate, chiar si psihologia lui.

Pe de alta parte, ecologistii, medicii, sociologii si alti specialisti ce tin in vizorul activitatilor lor si relatia automobil – mediu natural atentioneaza asupra daunei enorme care o aduce transportul, in primul rand cel automobilistic actionat de motoare cu ardere interna, mediului de viata al omului si sanatatii lui. Aspectul negativ al acestei relatii a fost observat chiar la inceputul erei automobilismului. In primele documente ce reglementau traficul automobilistic, aparute la sf. sec. XIX - inceputul sec. XX, se prevedea ca automobilul sa nu produca mult fum. Astazi, chiar si daca

autovehiculele nu produc fum vizibil si cu miros neplacut, impactul negativ e enorm de mult mai mare, si nu in ultimul rand datorita numarului lor colosal de mare. Iata de ce, inca prin anii 70 ai secolului XX, specialistul american in relatie automobil – mediu – om, de la Universitatea din California, K. Kentor, spunea ca automobilul si americanii s-au angajat intr-o lupta pe viata si pe moarte: automobilul ii jefuieste pe americani, lipsindu-i de pamant si aer, de modul de gandire si chiar de viata.

Astazi in lume se exploateaza peste o jumatate miliard de vehicule. In unele tari numarul automobililor este comparabil cu cel al populatiei. Astfel in SUA un automobil revine la 1,5 locuitori, in Germania 1 automobil la 2-3 locuitori, in Olanda un automobil la 3-4 locuitori. In Republica Moldova raportul e de circa un automobil la 10 locuitori ceea ce este egal cu media pe glob. Cum, si de ce, automobilul ne jefuieste de pamant si aer, ne ia sanatatea? Mai intai, automobilul ne arde cea mai mare parte din petrolul extras anual pe glob. Numai circa 4-5% din acest petrol sunt folosite pentru sinteza chimica pentru producerea unor materiale si substante importante cu proprietati programate, ce nu se intalnesc in natura, cum ar fi fibre, tesaturi, polimeri cu proprietati metalice, cu rezistenta termica inalta, cu o gama mare de proprietati fizico-chimice, mecanice, fiziologice, care au aplicare aproape in toate domeniile de activitate umana – de la gospodaria casnica si producerea medicamentelor pana la construirea automobilelor si aparatelor cosmice, chiar si produse alimentare artificiale.

Celelalte 95% se ard in scopuri energetice, circa 60% din total arde in motoarele mijloacelor de transport. Consumul atat de mare al combustibilului fosil lichid de catre parcul mijloacelor de transport face ca si cota in emisiile de compusi nocivi formati in procesul arderii sa fie tot atat de mare. In unele tari, inalt dezvoltate, automobilului ii apartin circa 30 % din totalul emisiilor nocive in atmosfera, in alte tari, economic subdezvoltate, parcului automobilistic îi revin 80% din emisii.

În produsele petroliere mai raman o parte din impuritatile pe care le contine petrolul nativ: compusi ai sulfului, azotului. Apoi, in benzina se mai adaoga diferiti compusi pentru ai imbunatati calitatile de combustibil cum ar fi antidetonantii – tetraetil de plumb, bromura de plumb, in masura mai mica compusi ai altor metale.

Si, in sfarsit – cel mai important moment: functionarea tuturor motoarelor nu este ideala. Ele nu pot asigura combustia deplina a intregii cantitati de combustibil in orice conditii de exploatare. Din motivele enumerate, de la 3 pana la 25% din combustibilul petrolier ce trece prin motor nu se transforma in bioxid de carbon si vapori de apa ci in oxid de carbon (CO), hidrocarburi aromatice, nesaturate, policiclice, radicali ai acestora, diferite produse ale oxidarii lor: peroxizi, aldehide atc. O parte din azotul din aer, ajuns in cilindrii motorului la temperatura inalta de acolo partial se oxideaza formand diferiti oxizi de nitrogen. La acestia se adaoga si oxizii de sulf formati din oxidarea impuritatilor de sulf din combustibil. Daca benzina este tratata cu adaos antidetonator de plumb, la temperatura inalta din cilindri, se formeaza si o serie de compusi organici si neorganici ai plumbului. Astfel, prin teava de esapament a vehiculului se elimina diferite cantitati de circa doua sute compusi chimici toxici.

La ora actuala, conform evaluarilor, la o mie de automobile in fiecare 24 ore revin emisii in cantitati de 2500 kg oxid de carbon, 500 kg hidrocarburi, 300 – 400 kg oxizi de azot, circa 1 kg de aldehide. Altfel spus, o tona de benzina arsa in cilindrii unui motor de automobil, pe langa bioxidul de carbon si vaporii de apa – compusi netoxici, se mai transforma si in circa 50 kg oxid de carbon, 23 kg hidrocarburi, 16 kg oxizi ai azotului, 2 kg oxizi de sulf, 1 kg aldehide, 04 kg de compusi ai plumbului daca aceasta este asa numita benzina etilata. Majoritatea acestor compusi sunt foarte nocivi, poseda proprietati toxice, cancerigene, excitante.

De exemplu, oxidul de carbon (CO), (un automobil, cu toate sistemele bine reglate, produce 30 – 35 kg de acest gaz la arderea unei tone de benzina) se combina cu hemoglobina din sange, formând compusul carboxihemoglobina, care nu mai poate transporta oxigenul la celule organismului. Numai o concentratie de 1,25 g de oxid de carbon la 1m3 de aer produce blocarea totala a hemoglobinei din sange. Pe strazile aglomerate de autoturisme concentratie de CO atinge pana la 50 mg/m3 aer. In asemenea conditii, concentratia de carboxihemoglobina in sange se mentine intre 2 – 5 % , ceea ce e de 5 – 12 ori mai mult decat fondul natural de 0,4 %. Mentinerea acestei

concentratii de carboxihemoglobina in sange sporeste riscul acceselor de insuficienta coronariana, infarctului miocardic, aparitiei starilor de stres psihologic. O parte din emisiile automobilistice ajung in atmosfera sub forma de aerosol, particule solide sau lichide foarte mici, invizibile pentru ochiul omului (funinginea, sarurile de plumb, vapori de hidrocarburi, etc.). Astfel, si datorita automobilului, in aerul orasenesc masa particulelor aerosolice este de pana la 200 ori mai mare (20 mg/m3) decat in aerul de la suprafata oceanului (0,1 mg/m3). Impactul indirect este determinat de faptul ca modifica functiile atmosferei, mentine o temperatura mai inalta in oras, ceea ce provoaca reducerea umiditatii relative cu 2 – 8 %, conditioneaza formarea mai frecventa a norilor deasupra oraselor, fapt care mareste numarul de zile cetoase iarna cu 30 – 100%, modifica balanta radiatiei solare, reduce vizibilitatea. Un rol mare in formarea smogului fotochimic il au oxizii de azot care se formeaza inevitabil in procesul combustiei din cilindrele motoarelor cu ardere interna. Acestia, sub influenta razelor solare trec prin asa numitul ciclu fotolitic in urma caruia in aer se formeaza monoxidul de azot, oxigen atomar, si ozon. Toti acesti oxidanti influenteaza nociv nu numai organismul uman ci si plantele, toata vegetatia din zona.

Benzina cu adaos de plumb se mai produce în unele tări, este adevarat, cantitatea a scazut foarte mult. Plumbul care s-a acumulat in mediu, ca urmare a utilizarii benzinei etilate, mai este in circuitul atmosferic. Acesta s-a acumulat in solul din apropierea autostrăzilor şi rutelor aglomerate, trece in plantele cultivate acolo, apoi in organismele animalelor si oamenilor. Plumbul ajuns in organismul uman poate fi cauza nevrozei periferice, anemiei, unor boli de ficat etc.

Oxizii de sulf care există in gazele de esapament al automobilelor, pe langa faptul ca participa la afectarea cailor respiratorii, mai participa la acidifierea mediului (prin transformarea in acid sulfuric), fenomen cu impact negativ asupra vegetatiei , constructiilor, instalatiilor. Insa nu numai prin gazele de esapament automobilul este nociv pentru om si mediu. El mai este sursa de poluare cu cauciuc, atat de la uzarea pneurilor cât si de la pneurile uzate aruncate la intamplare, sau arse in mod necontrolat.

Automobilul mai este un potential poluator cu acid si plumb de la acumulatoarele de electricitate, daca acestea, fiind uzate, nu se colecteaza corect si centralizat. In cazul supraaglomerarii, a proastei organizari a traficului oamenii au de suferit din cauza poluarii sonice. In foarte multe orase mari, intensitatea zgomotului in timpul zilei depaseste cu mult normele sanitare, provocand disconfort, agravarea bolilor psihice.

Se poate atrage atentia si asupra emisiei de bioxid de carbon (CO2). Acest gaz, în mod normal, nu este o substanta toxica. In atmosfera el este prezent in cantitate de 0,3 %. In ultimul secol, datorita arderii unor cantitati enorme de combustibil fosil (carbune, petrol, gaz), emisiile de CO2 depasesc posibilitatea asimilarii lui de catre oceane si vegetatia terestra. Concentratia lui in atmosfera creste. Aceasta crestere dezechilibreaza raportul dintre caldura venita pe pamant din univers si cea eliminata, contribund puternic la cresterea încalzii globale („efectul de sera”). La arderea unei tone de benzină se elimina in medie 2 tone de bioxid de carbon. Iata una din cele mai mare surse de gaz de seră, fiind a doua dupa sectorul producerii energiei termice si electrice.

In ianuarie 2004 David King a intrat în atentia intregului mapamond. David King este ministrul pe probleme stiintifice în Anglia si un mare om de stiinta. El i-a facut o vizita lui Tony Blair inainte de a publica articolul despre situatia critica in care planeta Terra se afla, acesta din urma spunandu-I sa pastreze tacerea asupra acestui subiect. Considerand ca e o problema destul de grava pe care intreaga omenire ar trebui sa o cunoasca, în ianuarie 2004 a publicat concluziile sale stiintifice în Jurnalul American de Stiinta. In articol, King spune: "dupa parerea mea, schimbarile climatice sunt cele mai severe probleme de care se loveste intreaga umanitate, mult mai severe decît amenintarea terorista." O luna mai tarziu s-a aflat ca si Pentagonul studia aceasta problema de cativa ani. Studiul Pentagonului a durat pana in octombrie 2003 si a fost dat publicitatii sub numele: "An Abrupt Climat Change Scenario and Its Implications for United States National Security" adica "Scenariul Schimbarilor Climatice Abrupte si Implicatiile Asupra Securitatii Nationale a SUA." Pentagonul a oferit publicitatii (inclusiv revistei National Geografic) o fotografie prin satelit a Polului Nord din anul 1970 si una din 2003, care dezvaluie ca peste 40% din calota polara nordica s-a topit în numai

33 de ani. Ceea ce e mai rau, este ca viteza de topire creste intr-o rata extrem de abrupta. Pentagonul a dovedit ca toate afirmatiile oficiale ale guvernelor diferitelor tari cum ca "calotele nu se topesc" sunt de fapt minciuni. Iar aceste minciuni sunt mai daunatoare decît cea mai mare amenintare pe care ar putea-o avea terorismul asupra USA.

In loc de concluzii: Rio, Kyoto, Johannesburg, Bali….lupta umanităţii pentru

salvarea planetei si dezvoltării durabile continua. Planul initial, Kyoto, apoi Johannesburg, prevedea ca până în 2010 să fie folosită energia

eoliană si solara în proportie de 15% din totalul de energie folosit în lume. SUA refuză stabilirea unei cifre concrete, OPEC sustine actiunea americană, pentru a nu pierde sursele extraordinare de venituri pe care le aduce petrolul. Acordul final nu a prevăzut cifre obiectiv, fiind apreciat un esec pentru ţările UE. Un rezultat important a fost, energia nucleară nu a mai fost trecută în rândul energiilor ecologice.

Rusia a semnat protocolul Kyoto (2005), China anunta semnarea protocolului. SUA cedează la cantitatea de peşte ce poate fi pescuită ( se pareciază că ¾ din stocurile de peste sunt la limita supraexploatarii), dar nu doreste semnarea protocolului. De altfel, doua state mari, SUA si Australia, se împotriveau in 2006 semnării protocolului. In Australia au fost strânse 20.000 de semnaturi, pe internet, situl guvenului, care cer stoparea loby-lui pro Kyoto.

Dar sase tări din Asia-Pacific, au aderat la un acord numit Clean Development and Climate : Australia, China, India, Japan, South Korea, and the United States. O serie de economisti au manifestat scepticismul lor in legatura cu „democratia industriala” , afirmand ca transferul tehnologiei catre tarile lumii a treia seamănă cu o initiativă a „socialismului global”.

La Bali, 2007, Australia anunta ca este de acord cu semnarea protocolului. Toată lumea este de acord că, până în 2015, numărul oamenilor care nu beneficiază de apă

potabilă să fie redus la jumatate. Căteva cifre care prezintă interes : 80% din resursele mondiale sunt folosite de 20 % din populatia Pământului. 93% din resursele exploatate … 50% din cresterea cererii anuale de energie va proveni din Asia. 25% din totalul gazelor cu efect de seră sunt emise de SUA. 1,2 miliarde de locuitori ai Terei trăiesc cu mai putin de 1 dolar pe zi. 1,3 miliarde de locuitori nu au acces la energie. 1,4 miliarde de locuitori nu acces la apă potabilă. Dacă nu se face nimic in acest sens, vor fi 3 miliarde până în 2020. 5 milioane de oameni mor anual datorita consumului de apă infestată (malarie, diaree…).

Dacă fiecare locuitor al Terei ar consuma cât consumă un francez, ar trebui să trăim pe 3 planete ca Ter aca să fie satisfăcute nevoile. 'Cum arata scoala azi arata maine tara', spunea Spiru Haret. Daca nu tinem cont de acest lucru este inutil sa facem tot felul de concepte si documente, care sunt bazate pe cei care trebuie sa le implementeze si care nu sunt pregatiti sa faca asa ceva, pentru ca nu au cunostintele necesare".

“Prioritate de rang zero - investitia in educatie”