curs criminalistica adriana tudorache-format ifr

146
Adriana TUDORACHE CRIMINALISTICA manual pentru forma de învăţământ I.F.R.

Upload: matcovschii-ecaterina

Post on 25-Jun-2015

1.064 views

Category:

Law


12 download

TRANSCRIPT

Page 1: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Adriana TUDORACHE

CRIMINALISTICA

manual pentru forma de învăţământ I.F.R.

Page 2: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

GALAŢI 2010

- C U P R I N S -- C U P R I N S -

Capitolul I CRIMINALISTICA - ABORDARE GENERALĂ

1. Aspecte introductive1.1. Obiectul şi metodele criminalisticii1.2. Sistemul criminalisticii1.3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe1.4. Evoluţia criminalisticii

2. Identificarea criminalistică2.1. Definiţia şi obiectul identificării criminalistice2.2. Clasificarea obiectelor identificării2.3. Principiile identificării în criminalistică2.4. Etapele identificării criminalistice2.5. Metodica identificării criminalistice2.6. Formularea concluziilor

Capitolul II TEHNICA CRIMINALISTICĂ

1. Fotografia judiciară1.1. Însemnătatea fotografiei judiciare1.2. Noţiuni generale de tehnică fotografică

1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor1.2.3. Sursele de lumină utilizate în fotografie1.2.4. Materialele fotosensibile

1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi color1.4. Clasificarea fotografiei judiciare1.5. Fotografia de examinare1.6. Filmul şi videofonograma

2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile. Tehnici şi aparate folosite2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalistice2.2. Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică2.4. Aparate de iluminat şi proiecţie2.5. Instrumente optice de mărit2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete infraroşii şi Roentgen 35

3. Cercetarea criminalistică a urmelor3.1. Definirea şi clasificarea urmelor3.2. Urmele omului3.3. Urmele obiectelor3.4. Urmele materiale3.5. Urmele de incendii şi explozii3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene şi navale3.7. Metode şi mijloace tehnice de ridicare şi examinare în laborator a principalelor

categorii de urme

2

Page 3: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologică şi dactiloscopică

4. Balistica judiciară4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţia acestora4.2. Urmele de împuşcare4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de foc4.4. Expertiza balistico-judiciară

5. Examenul tehnic al documentelor5.1. Noţiuni generale5.2. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi problemele care se pot rezolva5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri5.5. Examinarea textelor dactilografiate5.6. Identificarea persoanei după scrisul de mână

5.6.1. Formarea şi evoluţia scrisului de mână5.6.2. Caracteristicile generale şi speciale ale scrisului5.6.3. Obţinerea modelelor de scris pentru comparaţii

6. Identificarea persoanei după semnalmente (Portretul vorbit)6.1. Noţiuni generale6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente6.4. Operaţiuni pregătitoare în vederea identificării cadavrelor6.5. Metode de identificarea cadavrelor

7. Înregistrarea penală. Cartoteci şi colecţii tehnico-criminalistice7.1. Noţiuni generale7.2. Evidenţa nominală a infractorilor7.3. Evidenţa dactiloscopică decadactilară şi monodactilară a infractorilor7.4. Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor dispărute

8. Capcane criminalistice8.1. Noţiuni generale8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinţe generale de organizare8.3. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalistice8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penală

Capitolul III TACTICA CRIMINALISTICĂ

1. Tactica cercetării la faţa locului1.1. Noţiunea sarcinilor şi trăsăturile caracteristice cercetării la faţa locului1.2. Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului1.3. Modul de executare a cercetării la faţa locului1.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

2. Tactica audierii2.1. Noţiunea şi fundamentul psihologic al audierii2.2. Audierea martorului2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului)

3

Page 4: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în anchetă2.5. Ascultarea victimei

3. Metodica cercetării infracţiunii de omor3.1. Noţiuni generale3.2. Probleme care se lămuresc în cursul cercetării3.3. Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor

4. Modificarea cercetării infracţiunii de furt4.1. Noţiuni generale4.2. Problemele care pot fi lămurite la cercetarea furtului4.3. Activităţile care se întreprind pentru identificarea făptuitorilor

şi dovedirea vinovăţiei

Bibliografie

4

Page 5: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

CAPITOLUL ICAPITOLUL I

CRIMINALISTICA – ABORDARE GENERALĂCRIMINALISTICA – ABORDARE GENERALĂ

1. Aspecte introductive1.1. Obiectul şi metodele criminalisticii1.2. Sistemul criminalisticii1.3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe1.4. Evoluţia criminalisticii

2. Identificarea criminalistică2.1. Definiţia şi obiectul identificării criminalistice2.2. Clasificarea obiectelor identificării2.3. Principiile identificării în criminalistică2.4. Etapele identificării criminalistice2.5. Metodica identificării criminalistice2.6. Formularea concluziilor

OBIECTIVE

§ 1. N§ 1. NOŢIUNIOŢIUNI INTRODUCTIVEINTRODUCTIVE

1.1. Aspecte generale privind istoricul, obiectul şi metodele criminalisticii1.1. Aspecte generale privind istoricul, obiectul şi metodele criminalisticiiPentru prima dată termenul de CRIMINALISTICĂ a fost folosit în anul 1893, de

HANS GROSS, judecător de instrucţie austriac, în lucrarea sa „Îndreptarul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii”, apărută în anul menţionat, la München.

Autorul lasă să se înţeleagă prin acest termen experienţa acumulată în timp de către Poliţie, în munca de descoperire şi identificare a infractorilor. De fapt, în acea perioadă criminalisticii i se mai atribuia şi denumirea de „Poliţie Tehnică” sau „Poliţie Ştiinţifică”, ca o recunoaştere a faptului că mijloacele şi procedeele criminalistice erau folosite în principal de către organele de POLIŢIE.

5

Studierea acestui capitol vă permite:

Înţelegerea noţiunii de criminalistică şi a sistemului criminalisticii;

Cunoaşterea obiectului de studiu şi a metodelor criminalisticii

Cunoaşterea definiţiei şi obiectului identificării criminalistice

Cunoaşterea principiilor şi etapelor indetificării în criminalistică

Page 6: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Preocupări pentru realizarea unor metode de descoperire a infracţiunilor şi demascare a infractorilor găsim şi anterior acestei date. Ele aveau caracterul unor practici izolate. Treptat acestea s-au conturat ca metode independente de cercetare.

Încă din vremea Romei antice şi apoi în Imperiul Roman de Răsărit au apărut reglementări cunoscute în controlul înscrisurilor presupuse a fi falsificate (lex Cornelia de falsis şi respectiv, în timpul lui Justinian, Novelele 49 şi 73).

Criminalistica fiind o ştiinţă relativ tânără, cu privire la caracterul său s-au emis diferite păreri de-a lungul anilor, păreri care sunt tributare profesiilor celor care au participat la crearea şi dezvoltarea ei.

Astfel, numeroase probleme de criminalistică şi-au găsit rezolvarea în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX, în cadrul medicinei legale, în rapoartele de expertiză medico-legale întâlnindu-se, alături de aspecte de medicină judiciară, şi aspecte de dactiloscopie, balistică, traseologie şi chiar aspecte de identificare a persoanei după scris.

Această ştiinţă se detaşează de cele juridice şi de cele ale naturii, constituindu-se totodată ca o ştiinţă de legătură între ele.

Ea foloseşte mijloace de studiu împrumutate de la ştiinţele naturii, de la ştiinţele exacte (matematica, fizica şi chimia), dar în acelaşi timp îşi creează metode proprii de investigare, precum şi procedee tactice pentru descoperirea infracţiunilor şi dovedirea vinovăţiei infractorilor.

În acest sens, definim CRIMINALISTICA drept ştiinţa care elaborează şi foloseşte mijloace şi metode ştiinţifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea probelor judiciare, efectuarea expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, în scopul identificării făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar.

Metode specifice criminalisticiiCa ştiinţă independentă, cu obiect de studiu bine definit, criminalistica are metode

proprii de cercetare. Acestea sunt:a. descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor

materiale de probă; b. examenele comparative;c. realizarea experimentelor;d. organizarea cartotecilor, albumelor şi colecţiilor în scopul

identificărilor;e. elaborarea versiunilor şi ipotezelor.La baza metodelor elaborate de criminalistică stă metoda materialist dialectică. Pe baza

acestei metode generale, criminalistica a elaborat metodele ei proprii de cercetare, legate de specificul acestei ştiinţe1.

Elaborarea metodelor criminalistice presupune cunoaşterea procesului de formare a urmelor infracţiunii, în marea complexitate şi în infinita variabilitate a acestora, cunoaşterea temeinică a experienţei organelor de urmărire penală şi a celor mai noi metode folosite de ştiinţele naturii, ca: fizica, chimia, biologia, psihologia etc.

Pentru elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice se ţine seama de natura extrem de variată a urmelor infracţiunii, de procesul lor de formare, de experienţa acumulată în cercetarea acestor urme şi de metodele şi mijloacele ce pot fi adoptate din ştiinţele naturii sau de diferitele ramuri tehnice ale acestora. Aceste metode îşi vor găsi aplicarea în cercetarea urmelor de mâini, de picioare, a mijloacelor de transport, a urmelor de spargere, a urmelor lăsate de armele de foc, a incendiilor, a urmelor formate din resturi de materie, la identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmente, la identificarea grafică, la cercetarea locului

1 A se vedea, Camil Suciu, „Criminalistică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 6.

6

Page 7: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

faptei, în percheziţii etc.Metodele tehnico-ştiinţifice vor fi necesare la tot pasul atât în munca de teren a

criminalistului, cât mai ales în cercetările de laborator şi în expertiza criminalistică. Elaborarea metodelor tactice prezintă, de asemenea, o deosebită importanţă pentru

organele de urmărire penală, asigurând buna organizare a diferitelor activităţi de cercetare, ordinea şi succesiunea acestora după un anumit plan bine stabilit. În elaborarea metodelor tactice de cercetare criminalistică se porneşte de la materialul strâns de activitatea de cercetare, de la aşa-numita „experienţă generalizată” a organelor de urmărire penală, referitoare la procesul de formare a urmelor, de comportare a martorilor, a infractorilor şi a celor percheziţionaţi, de aprecierea valorii fiecărei urme şi a raporturilor ei cauzale în ansamblul unităţii cazurilor cercetate etc.

Atât elaborarea ştiinţifică a acestor metode, cât şi aplicarea lor de către practicieni cere multă experienţă, căci greşita formulare sau aplicare a metodelor tactice aduce după sine, adeseori, ineficienţa aplicării metodelor tehnico-ştiinţifice2.

Metodele tactice trebuie riguros elaborate pentru cercetarea locului faptei, pentru efectuarea percheziţiei, aplicarea lor să se desfăşoare după un plan dinainte stabilit, care, în acelaşi timp, să fie dinamic şi suplu, pentru a se putea adapta situaţiilor neprevăzute.

Ascultarea martorilor, a învinuiţilor şi a inculpaţilor cere, de asemenea, cunoştinţe aprofundate de metode tactice, pentru a şti fiecărei persoane când şi cum să i se pună o anumită întrebare; întrebările acestea trebuie formulate astfel încât ai multe să conveargă spre lămurirea aceleiaşi probleme, ca ele să fie astfel planificate încât răspunsurile eventuale la o întrebare să fie presupuse în întrebarea următoare etc.

Tot în cadrul metodelor tactice sunt cuprinse şi metodele de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni, în care succesiunea diferitelor activităţi de cercetare constituie punctul principal.

O altă sarcină cuprinsă în obiectul criminalisticii şi care este strâns legată de elaborarea metodelor de cercetare este stabilirea mijloacelor tehnice necesare aplicării acestor metode.

În criminalistică, prin noţiunea de mijloace tehnice înţelegem „totalitatea utilajelor şi a materialelor necesare activităţii de cercetare, atât în cadrul muncii de teren cât şi în laboratoarele de criminalistică”3. Aceste mijloace sunt extrem de variate, mergând de la lopata şi târnăcopul necesare dezgropării unor obiecte ascunse, până la cele mai complicate instalaţii de cercetare cu care sunt înzestrate laboratoarele de criminalistică.

Cu toată marea lor variabilitate, aceste mijloace pot fi grupate convenţional, în două mari categorii: utilaje şi materiale necesare activităţii de cercetare la locul faptei, folosite direct de organele de urmărire penală şi utilaje şi materiale de laborator, folosite numai de către specialişti. Această împărţire nu este, însă, atât de categorică, unele din mijloacele respective găsindu-şi întrebuinţarea în fiecare dintre ele două activităţi menţionate.

Mijloacele tehnice sunt grupate, în general, în trusa de anchetă sau de cercetare penală cu care este dotat fiecare organ de urmărire penală în cercetarea locului faptei. Această trusă cuprinde patru compartimente conţinând strictul necesar în cercetarea locului faptei, şi anume: un compartiment fotografic, unul traseologic, al treilea cu rechizite pentru desen şi ultimul cu o serie de instrumente ajutătoare pentru pătrunderea într-un loc închis sau pentru forţarea anumitor obiecte4.

Trusa de cercetare penală a fost completată cu o serie de utilaje destinate cercetării locului faptei, sondele cu termometru, căutătorul de metale, sonda electromagnetică, căutătorul de cadavre, lămpi ultraviolete portabile, aparate Röentgen portabile, microscoape şi spectroscoape de buzunar, aparate radio de emisie-recepţie etc. până la laboratoare mobile construite pe un autocamion sau elicopter.

2 Camil Suciu, op. cit., p. 7.3 Camil Suciu, op. cit., p. 8.4 A se vedea, Camil Suciu, op. cit., p. 9.

7

Page 8: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Din a doua categorie a mijloacelor tehnice fac parte laboratoarele de criminalistică, pe lângă care există şi unele cabinete de criminalistică.

Organul de urmărire penală va stabili care dintre urmele descoperite la locul faptei pot fi examinate cu mijloacele de care dispune şi care dintre ele necesită o examinare mai complicată de laborator.

Metode împrumutate de criminalistică- din chimie

a. spectroscopiab. electroforezac. cromatografia

- din fizicăa. holografiab. fonoscopia

- din medicinăa. anatomia comparatăb. histopatologia

- din matematicăa. calculul probabilităţilorb. teoria mulţimilor vagic. programarea lineară

1.2. Apariţia ştiinţei criminalistice în România1.2. Apariţia ştiinţei criminalistice în RomâniaÎnceputurile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală. Necesitatea rezolvării

unor probleme de identificare a persoanei, a cadavrului şi a instrumentului vulnerant a determinant elaborarea unor metode specifice criminalisticii de mai târziu.

Înfiinţarea la 20 decembrie 1893 a Institutului de medicină-legală din Bucureşti de către prof. Mina Minovici a constituit o veritabilă premieră mondială, care a stârnit admiraţia şi chiar invidia unor somităţi ale vremii, cum ar fi P. Brouardel şi B. Balthazard din Paris, S. Ottolenghi din Roma, F. Strassmann din Berlin, F. Djan din Ankara etc.5

Pe bună dreptate ca întemeietori ai criminalisticii româneşti pot fi consideraţi cei trei fraţi Minovici.

Printre primii aderenţi la sistemul de identificare a lui A. Bertillon, bazat pe măsurători antropometrice, se numără şi Mina Minovici, care la 15 martie 1892 a înfiinţat serviciul antropometric ce a funcţionat ca unitate a ministerului justiţiei. Servicii similare au existat în Franţa în 1879, în Anglia în 1891, în Germania şi Argentina în 1893, în Olanda din 1894, în Austria şi Bulgaria din 1895. Fiecare fişă antropometrică întocmită la acest serviciu cuprindea datele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele referitoare la conformaţia gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul capului şi sprâncenelor, culoarea feţei şi semnele particulare.

„Tratatul complet de medicină legală” (1929-1930) va sintetiza întreaga activitate a profesorului Mina Minovici. Acest material rămâne şi astăzi de referinţă în domeniu.

Andrei Ionescu, şeful Serviciului de antropometrie din 1892 şi până în 1914, va introduce dactiloscopia ca metodă de bază în identificare.

Valentin Sava6 va impune ca fiecare arest preventiv sau penitenciar să completeze arhiva cu fişele tuturor deţinuţilor.

În 1934 ia naştere „Societatea română de grafologie”, având două secţii: psihologie grafică care, după moartea lui Ştefan Minovici, a fost condusă de C. I. Parhon. Între 1946 şi

5 Camil Suciu, „Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România, Şcoala românească de criminalistică”, Serviciul cultural, presă şi editorial, 1975, p. 29.

6 Din 1914 şeful Serviciului de identificare, transformat de acesta în 1925 în serviciu central.

8

Page 9: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

1957 în cadrul Institutului medico-legal a funcţionat „Corpul experţilor grafici” al cărui preşedinte a fost Aurel Boia7.

În 1943 se înfiinţează Serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de criminalistică al Prefecturii Capitalei, la care se organizează un cazier monodactilar şi palmar şi un cazier decadactilar al infractorilor din Bucureşti, arhiva judiciară şi cartotecile modus-operandi, precum şi atelierele fotografice şi de confecţionare a mulajelor. După 1944 serviciul ia o mare amploare, când se realizează nu numai descoperirea infractorilor cu ajutorul fişelor dactiloscopice, dar şi identificarea urmelor după proiectilele şi tuburile de cartuş ridicate de la locul săvârşirii unei crime8.

Pentru probleme de criminalistică cu profil medico-legal funcţionează Laboratorul de biocriminalistică al Institutului medico-legal „Prof. Dr. Mina Minovici”, care se ocupă cu traseologie lezională, balistică şi dactiloscopie, ultima aplicată la identificarea cadavrelor şi persoanelor.

1.3. Sistemul criminalisticii1.3. Sistemul criminalisticiiÎntrucât criminalistica este ştiinţa modului în care se descoperă infracţiunile, se demască

infractorii şi se stabilesc măsuri de prevenire a crimelor, ea îşi structurează obiectul de studiu pe trei domenii:

A. Tehnica criminalisticăCuprinde totalitatea mijloacelor tehnice şi a metodelor ştiinţifice pentru descoperirea,

fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, efectuarea expertizelor şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice.

Din aceasta fac parte:- fotografia judiciară- filmul judiciar- traseologia judiciară- balistica judiciară- dactiloscopia- grafica etc.

B. Tactica criminalisticăReprezintă un sistem de reguli şi procedee prin care se asigură efectuarea planificată,

organizată şi operativă a activităţilor de urmărire penală. Ea cuprinde:- cercetarea la faţa locului- reconstituirea- planificarea anchetei- ascultarea inculpatului şi a martorului- confruntarea- percheziţia- ridicarea de obiecte şi înscrisuri etc.

C. Metodica criminalisticăReprezintă acele reguli particulare de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni (omor,

furt, tâlhărie, viol, incendii) ţinându-se seama de regulile generale ale tehnicii şi tacticii criminalistice.

7 A fost autorul „Scrisul orbilor” (1943), „Exercitarea funcţiei de expert grafic” (1943) şi „Introducere în grafologie şi expertiză grafică” (1944).

8 A se vedea, Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, „Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 43-49.

9

Page 10: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

1.4. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe1.4. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţeCriminalistica are legătură cu toate ştiinţele juridice, în principal cu dreptul procesual

penal, cu dreptul penal, dreptul procesual civil şi dreptul civil.Din rândul ştiinţelor sociale, criminalistica are legătură cu:- psihologia- psihiatria- criminologia- logica.

a) Legătura cu dreptul procesual penalAmbele discipline au acelaşi scop: stabilirea adevărului în procesul penal.Pornirea procesului penal depinde de datele pe care le furnizează criminalistica.Regulile Codului de Procedură Penală stabilesc activităţile referitoare la ascultarea

învinuiţilor, martorilor, modul cum se efectuează confruntările, percheziţiile, constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele, cercetările la faţa locului.

b) Legătura cu dreptul penalAmbele discipline au acelaş i scop - înfăptuirea politicii penale. Dreptul penal stabileşte

care sunt faptele numite infracţiuni. Criminalistica stabileşte cine a comis infracţiunea.

c) Legătura cu criminologiaCriminalistica identifică cine a comis infracţiunea, indicând persoana acesteia, dând

posibilitatea criminologilor să-l studieze în evoluţia sa.Criminologia răspunde la întrebarea: „De ce s-a comis crima?” iar criminalistica

răspunde la întrebarea „Cine a comis infracţiunea?”

d) Legătura cu chimia şi fizicaAcestea pun la dispoziţia criminalisticii mijloace şi metode proprii, pe care

criminalistica le adaptează la necesităţile identificării infractorilor.

e) Legătura cu medicina legalăAceastă legătură este extrem de strânsă, mergând în anumite domenii până la

suprapunere. Aşa este cazul în cercetarea plăgilor împuşcate, traumatologia mecanică (leziunile produse prin agenţi vulneranţi) sau determinarea dinamicii accidentelor de circulaţie.

1.5. Evoluţia criminalisticiiCa ştiinţă autonomă, criminalistica s-a format la sfârşitul secolului XIX. Întârzierea se

explică nu numai prin nivelul scăzut de dezvoltare al ştiinţelor naturii, dar şi prin neîncrederea şi lipsa de interes a juriştilor pentru aportul ştiinţelor în materie de probaţiune.

Începuturile criminalisticii sunt strâns legate, până la identificare, de medicina legală şi se dezvoltă în locurile cu cea mai mare criminalitate (Paris 1795, Viena 1804 etc.).

Din această perioadă de subliniat sunt preocupările statisticianului Quételet (1796-1874) privind măsurarea cantitativă a omului şi a activităţilor sale, care fac din el un precursor al criminologiei de mai târziu şi al antropometriei.

Fondatorul criminalisticii este considerat a fi austriacul Hans Gross, judecător de instrucţie şi profesor de drept penal. În 1893 publică „Manualul judecătorului de instrucţie”, în care el foloseşte pentru prima dată expresia de „System der Kriminalistik”.

Sfârşitul secolului XIX coincide cu apariţia unor specialişti care nu mai sunt medici legişti. Aşa cum afirmă Lucian Ionescu, chiar şi personajului fictiv Sherlock Holmes din

10

Page 11: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

romanele lui Conan Doyle (1859-1930) i s-ar putea conferi titlul de criminalist, fiindcă ajunge la probă prin observarea şi interpretarea logică a urmelor.

Momentele principale care au marcat dezvoltarea generală a criminalisticii sunt:- inventarea fotografiei (Daguerre - 1839);- dactiloscopia (Faulds şi Nerschel - 1880, Galton - 1886,

Vuchetich - 1891, Henry - 1900 etc.);- antropometria criminală (Bertillon - 1885).Urmează descoperirile ştiinţifice din variate domenii, mergând de la inventarea

microscopului (1873), a reacţiilor de precipitare în studiul grupelor sanguine (1895), transmiterea cromozomică a genelor (Mendel - 1865) şi până la metodele perfecţionate de astăzi: cromografie, spectroscopie, microscopie electronică cu baleiaj, cod genetic, informatică, pentru a pomeni numai câteva la întâmplare.

În ceea ce priveşte învăţământul de criminalistică consemnăm:- 1894: Hans Gross introduce la Viena primul curs facultativ de

criminalistică;- 1909: Reiss creează la Lausanne Institutul de fotografie judiciară, care se va

transforma în Institutul de poliţie ştiinţifică sub conducerea prof. Dishoff;- 1913: Şcoala de la Graz a prof. Hans Gross, apoi Heindl la München şi Locard la

Lyon;- Din 1945 în SUA: Universităţile din Berkeley şi John Jay College din New York (cele

mai renumite, existând multe altele);- În Marea Britanie: Universitatea din Strathclyde (Scoţia).

Alte centre de formare neuniversitare, dar de mare autoritate;- Anglia: Home Office Forensic Science Laboratories şi Metropolitan Forensic Science

Laboratory;- Germania: Bundeskriminalamt;-- SUA: FBI Academy;-- Franţa: Identité Judiciaire.

11

Page 12: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

2.1. Definiţia identificării criminalistice2.1. Definiţia identificării criminalisticeIdentificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg - proprie tuturor

domeniilor ştiinţei - reprezintă elementul definitoriu al investigării criminalistice. Prin rezonanţa sa practică, acest proces deţine un loc bine conturat, de maximă importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate se spune despre identificare că reprezintă „problema centrală a investigaţiilor criminalistice”9. Raportându-se la necesităţile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este “indisolubil legat de actul de justiţie”10.

Identificarea criminalistică nu trebuie înţeleasă ca reducându-se numai la activitatea de laborator, după cum nici Criminalistica nu se confundă cu componenta sa tehnică, confuzie făcută chiar şi de practicieni ai dreptului. Aşa putem explica de ce identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci şi pe baza declaraţiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activităţi procedurale, cum este, de pildă, recunoaşterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Toate acestea au ca finalitate determinarea a ceea ce denumim sintetic “fapte şi împrejurări ale unei cauze penale”.

Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de fiinţe sau lucruri asemănătoare. Cu alte cuvinte, ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor11.

Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune recunoaşterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însuşiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de acelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de toate acestea prin trăsături ce-l fac să fie identic numai cu sine însuşi.

Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifesta individualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenţei lor12. Pentru exactitatea demersului nostru, precizăm că prin identic trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect (sau chiar un fenomen), inclusiv la obiecte de gândire13.

Cu privire la condiţiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare a persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri:

a. Pentru stabilirea identităţii nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esenţiale prin care acestea se individualizează şi se distanţează de celelalte obiecte.

b. Deşi identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare. De pildă, într-o infracţiune de omor, autorul a fost identificat datorită unui fragment de urmă de cizmă de cauciuc, descoperită lângă cadavru. În urmă se observă, în afara

9 Paul L. KIrk’ “Crime lnvestigation, Physical Evidence and the Police Labo-rator’y’, Interscience Pubiishers, NewYork, 1966, p. 12.

10 Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, “Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 5.11 Camil Suciu, “Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. l6.12 A. Lalande, “Vocabulaire technique et critique de Philosophie”, Presses Universitaire de France, Paris,

1974, p. 454.13 În acest sens a se vedea şi Mircea Constantinescu, “Consideraţii privind conceptul de identificare în

expertiza criminalistică”, editată de Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1979, p. 77.

12

Page 13: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

caracteristicilor generale, şi urma unui corp dur fixat între nervurile tocului cizmei. Procedându-se la cercetarea încălţămintei persoanelor suspecte, s-a ajuns la o cizmă în al cărei toc se afla prinsă întâmplător o piatră. Forma şi poziţia pietrei în relieful tocului au condus la identificarea obiectului creator de urmă şi, de aici, la identificarea infractorului care, în final, şi-a recunoscut vina14.

c. Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, ci dialectic, întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mişcare şi transformare, fiind supus acţiunii şi influenţei unor factori externi sau interni. Procesul este propriu atât fiinţelor, cât şi obiectelor, inclusiv urmelor acestora. Astfel, după cum se va vedea în capitolul consacrat cercetării urmelor de mâini, chiar în cazul elementelor de strictă individualitate pentru o persoană, cum sunt desenele papilare, caracterizate prin fixitate şi unicitate, putem întâlni situaţii de modificare a unor detalii, fără intervenţia unor agenţi externi15. Dar şi în asemenea ipoteză, rămân în desenul papilar suficiente detalii pe baza cărora se poate stabili identitatea unei persoane.

Concluzia care se desprinde din sublinierile anterioare ne determină să afirmăm că identificarea criminalistică se distinge, faţă de procesele de identificare întâlnite în alte domenii ale ştiinţei, prin anumite elemente de specificitate.

Într-o opinie, prin identificare criminalistică „se înţelege stabilirea obiectului care are legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe judiciare”16. Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca „un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar şi individualizat, conţinute, transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaştere ştiinţifică a obiectelor, relevante din punct de vedere al probaţiunii şi de creare a posibilităţilor descoperirii relaţiilor ce leagă obiectele unele de altele17.

Identificarea criminalistică este, înainte de toate, o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de trăsături caracteristice sau de particularităţi. Aceste trăsături aparţinând fie formei, fie conţinutului obiectului, pot fi cunoscute, analizate şi interpretate prin metode şi mijloace ştiinţifice, proprii Criminalisticii. Identificarea serveşte, în ultimă instanţă, scopului procesului penal de aflare a adevărului.

Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.

2.2. Obiectul identificării criminalistice2.2. Obiectul identificării criminalisticeÎn legătură cu noţiunea de obiect al identificării criminalistice, în literatura de

specialitate au fost exprimate mai multe păreri, fără a se ajunge la un punct de vedere unanim admis. Unii autori atribuie noţiunii de obiect al identificării criminalistice un înţeles foarte larg, începând cu obiecte, fenomene, calităţi, intervale de timp sau de spaţiu şi terminând cu însuşirile fizice sau acţiunile psihice ale omului, alţi autori limitează acest obiect la elemente solide ale lumii materiale, cu volum şi caracteristici relativ constante18.

Cu privire la opiniile formulate trebuie să remarcăm o preocupare sporită de delimitare

14 Pasescu Nicolae şi Culcea Dumitru, “Posibilităţi de identificare traseologică a obiectelor pe baza unor caracteristici temporare”, în lucrarea “20 de ani de expertiză criminalistică”, supra. cit., p. 1 7 1 - 1 72.

15 John I.Thoroiiton, „La doctrine de la dissimilitude unique dans l ‘identification dactyloscopique”, R.I.P.C. nr.306, martie 1977, p. 89-95 Autorul, abordând teza potrivit căreia dacă două amprente diferă dintr-un singur punct ele nu pot fi atribuite aceluiaşi deget sau aceleiaşi persoane, demonstrează, pe baza unor cazuri reale, apariţia unor modificări de detaliu în desenul papilar al aceleiaşi persoane, la un interval de 18 luni.

16 Nicolae Dan, “Tratat practic de Criminalistică”, vol.II, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1979, p. 10.17 Katona Geza, “Cercetarea de identificare a urmelor în procedura penală”, Budapesta, 1965; p. 20

13

Page 14: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

mai riguroasă a obiectului identificării, în sfera căruia nu mai sunt incluse elemente de natură ideală19. Rezervele exprimate faţă de acestea, au drept argument esenţial imposibilitatea unei identificări riguroase sub raport ştiinţific, orice eroare fiind de natură să ştirbească obiectivitatea şi seriozitatea unui asemenea proces.

Având în vedere cele exprimate în literatura de specialitate, se poate spune că obiectului identificării criminalistice îi sunt proprii câteva trăsături. Dintre acestea sunt esenţiale materialitatea şi legătura cauzală cu fapta ilicită. Prin urmare:

- obiect material al identificării criminalistice poate fi orice persoană, fiinţă sau lucru, orice element al lumii materiale care se manifestă în spaţiu şi timp, susceptibil de a fi identificat după urmele create în câmpul infracţional;

- obiectul identificării este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci şi prin însuşi raportul cauzal cu fapta cercetată.

De exemplu, în ipoteza unui omor săvârşit prin împuşcare, interesează, printre altele, să fie identificată arma care a fost folosită în săvârşirea infracţiunii. Or, acest proces nu se rezumă numai la stabilirea faptului că arma este un pistolet “Browing” cu calibrul de 9 mm. Pentru soluţionarea cauzei este absolut necesar să fie individualizată această armă, cu o serie anumită, pe baza caracteristicilor ţevii sau mecanismului de tragere.

Plecându-se de la necesităţile tipice investigaţiei criminalistice, în literatura de specialitate s-a impus sistemul de clasificări bipartite al obiectelor identificării, în funcţie de mai multe criterii, dintre care se pot distinge:

a) Scopul identificării20

Potrivit acestui criteriu, obiectele antrenate în procesul identificării se împart în:- obiecte ce urmează a fi identificate, denumite şi obiecte scop; acestea pot fi

persoana infractorului, instrumentele folosite în comiterea infracţiunii sau orice obiect care a format o urmă în împrejurările săvârşirii faptei penale;

- obiecte ce servesc la identificarea celor de mai sus, denumite şi obiecte mijloc de identificare.

Revenind la exemplul anterior, privind identificarea cizmei infractorului după caracteristica temporară, se constată că încălţămintea reprezintă obiectul scop, în timp ce urma găsită lângă cadavru şi urmele create experimental (denumite şi model tip) cu cizmele suspecţilor, constituie obiectul mijloc. Sau, pistoletul cu care s-a săvârşit omorul, reprezintă obiectul scop, iar proiectilele găsite în corpul victimei, împreună cu modelele tip, realizate prin trageri experimentale cu armele bănuite că au fost folosite în comiterea infracţiunii, sunt obiecte mijloc.

Între cele două categorii de obiecte există o delimitare netă, ele netrebuind confundate. În nici un caz nu se poate spune că urma cizmei este identică cu însăşi cizma, sau că proiectilul găsit în corpul victimei este identic cu proiectilul model de comparaţie. O asemenea confuzie ar fi de natură să creeze dificultăţi în interpretarea rezultatelor identificării, ori erori grave. Privitor la criteriul sus-menţionat, este interesant să precizăm că unii autori folosesc termenii obiecte de identificat şi obiecte identificatoare sau de identificare21.

b) Criteriul căutării şi identificării22

18 S. M. Potapov, “Introducere în criminalistică”, Moscova, 1949, p. 1, promovează prima opinie, iar literatura de specialitate, K.Geza, supra.cit., p. 27, este unul dintre susţinătorii celei de-a doua teze.

19 Ehrenfried Stelzer, “Criminalistica”, vol.I, “Teoria şi metodologia criminalistică generală”, Ed. Ştiinţifică germană, 1977, p. 20-2l.

20 A. A.Elsman, “Criminalistica”, sub redacţia lui S.A.Golunski, op. cit., p. 28; C. Suciu, op. cit., p. l7; I. Mircea, “Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 18 şi ediţia din 1990.

21 În acest sens, L. Ionescu şi D. Sandu, supra. cit., p. 90; K.Geza, op. cit., p. 37; Ehrenfried Stelzer, op. cit., p. 241.

14

Page 15: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Conform criteriului enunţat, identificarea criminalistică are în vedere două categorii de obiecte:

- obiectele căutate, ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite în câmpul infracţional;

- obiecte verificate, presupuse că au creat urmele sau reflectările materiale descoperite la locul faptei.

Aceşti termeni nu au nevoie de explicaţii suplimentare. Singura precizare pe care o considerăm necesară se referă la obiectele verificate, ce includ în sfera lor numai obiectele suspecte, mai puţin însă urmele create în câmpul infracţional.

Fără a considera greşit cel de-al doilea criteriu de clasificare, apreciem că este mai apropiată de specificul şi conţinutul activităţii de identificare criminalistică clasificarea în obiecte scop şi obiecte mijloc sau în obiecte de identificat şi obiecte mijloc de identificare. Cu atât mai mult se impune această delimitare, cu cât ea acoperă inclusiv domeniul urmelor şi al modelelor tip, fără de care nu este posibilă finalizarea procesului de stabilire a identităţii.

2.3. Principiile identificării în criminalistică2.3. Principiile identificării în criminalisticăConform opiniei criminalistului român Ion R. Constantin, acestea sunt23:a) Orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în spaţiu şi timp.Această realitate infirmă opinia potrivit căreia ar exista infracţiune fără urme.b) Consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce, în aceleaşi condiţii, aceleaşi

fenomene.Acest principiu impune ca experimentele criminalisticii pentru realizarea expertizelor şi

reconstituirilor să se desfăşoare în aceleaşi condiţii în care s-au creat urmele în câmpul infracţiunii.

Cu alte cuvinte, obţinerea probelor martor, care se mai numesc şi modele de comparaţie, trebuie să aibă loc în condiţiile în care s-au creat urmele la locul unei infracţiuni.

c) Orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect cea fost utilizat la săvârşirea ei pot fi asemănate cu altele, dar identicesunt numai cu ele însele.

Plecând de la teoria hegeliană a identităţii, trebuie să avem în vedere că, cel puţin în ipoteza investigaţiilor penale, identităţii îi este comună şi deosebirea, astfel încât identitatea cu sine trebuie completată cu deosebirea de orice este altul24. Particularizat la scopul procesului penal, principiul enunţat presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret. Dar, în măsura în care interesează stabilirea identităţii, în egală măsură suntem interesaţi să fie stabilită şi neidentitatea, absolut necesară excluderii din cercul suspecţilor a persoanelor bănuite de săvârşirea unei fapte penale, ori a obiectelor despre care se presupune că ar fi fost folosite de infractori.

d) Raportul între timpul scurs de la data comiterii infracţiunii şişansele de descoperire a autorului este invers proporţional.

Organele judiciare, experţii criminalişti sunt obligaţi să ţină seama în investigarea faptelor, de unul dintre atributele inerente materiei, respectiv mişcarea, în cuprinsul căreia intră „toate schimbările şi procesele ce au loc în univers, de la simpla deplasare şi până la gândire”25. Realitatea obiectivă reprezintă o totalitate dinamică de sisteme materiale ale căror structuri se află în interacţiune, în continuă schimbare şi transformare.

22 V. I. Keldin, “Identificarea şi rolul ei în stabilirea adevărului în cauzele penale”, Ed. Universităţii din Moscova, 1969, p. l5; N. Dan, op. cit., p. 11; E.Stelzer, op. cit., p. 241.

23 Ion R. Constantin, “Şcoala românească de criminalistică” - Sesiunea de referate şi comunicări ştiinţifice, mai 1974; “Unele metode şi principii ale criminalisticii”.

24 În acest sens, a se vedea şi L. Ionescu şi D. Sandu, op. cit., p. 91.25 F. Engels, „Dialectica naturii”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 374.

15

Page 16: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

În toate domeniile ştiinţei, dar poate mai mult decât în oricare dintre ele - date fiind consecinţele umane şi sociale - în procesul de identificare criminalistică este necesară abordarea cercetării persoanelor şi obiectelor în mişcare, prin prisma schimbării trăsăturilor şi proprietăţilor caracteristice, a interacţiunii cauzale cu factori care pot determina modificări sau transformări de ordin calitativ şi cantitativ26. Dacă nu se are în vedere posibilitatea schimbării unor trăsături caracteristice ale obiectului, oglindite în urma descoperită, datorită unor cauze dintre cele mai diverse, s-ar putea ajunge la excluderea acestuia din cercul obiectelor presupuse a constitui factorul creator al urmei. Modificările nu privesc numai obiectul scop al identificării, ci înseşi obiectele mijloc de identificare.

De la data săvârşirii infracţiunii şi până în momentul analizei propriu-zise, mai ales dacă acest interval este mare, intervin modificări în caracteristicile esenţiale ale fiinţelor şi obiectelor, dintre care unele sunt fireşti (îmbătrânirea persoanei, alterarea urmelor materiale de natură organică, uzura obiectelor de folosinţă curentă, influenţa factorilor meteorologici asupra urmelor ş.a.), în timp ce alte modificări au la origine încercarea autorului faptei ilicite de a înlătura urmele infracţiunii (ştergerea urmelor, incendierea magaziei din care a furat sau delapidat etc.)27.

2.4. Etapele identificării criminalistice2.4. Etapele identificării criminalisticeScopul identificării criminalistice constă în a stabili persoana sau obiectul care a creat

urmele descoperite în câmpul unei infracţiuni.Acest proces de identificare are două etape bine conturate şi distincte:a) Stabilirea apartenenţei după gen Această etapă are importanţă prin aceea că ajută la restrângerea progresivă a obiectelor

verificate, uşurând identificarea concretă.Stabilirea apartenenţei la un gen se realizează pe calea examinării caracteristicilor

generale care definesc o anumită categorie de obiecte (adică acele caracteristici generale care definesc o anumită grupă de obiecte).

b) Identificarea individualăPe măsură ce, în procesul de identificare, sfera caracteristicilor individuale se lărgeşte,

realizăm o îngustare a sferei obiectelor care au aceleaşi caracteristici.De exemplu, punctul de pornire al identificării armei cu care s-a săvârşit omorul îl

reprezintă determinarea faptului că proiectilul găsit în corpul victimei a fost tras cu un pistolet. Ulterior se stabileşte că pistoletul aparţine grupului de arme având calibrul 6,35 mm, grupul restrângându-se treptat prin constatarea că ţeava armei are patru ghinturi, cu sensul de rotaţie spre dreapta, lăţimea câmpului ghinturilor fiind de 1,50-1,61 mm, iar înclinaţia acestora de 4,59 grade, ceea ce corespunde pistoletului Walther, model 69. În continuare, pentru stabilirea identităţii armei, definitorie pentru faza finală a procesului identificări, va avea loc examinarea comparativă a caracteristicilor reţinute de obiectul mijloc (proiectilul găsit în victimă) cu cele reflectate de modelele tip, create prin efectuarea de trageri experimentale cu armele suspecte.

Deşi una dintre sarcinile de bază ale identificării criminalistice o reprezintă determinarea persoanei sau obiectului concret antrenat în săvârşirea infracţiunii - deosebit de valoroasă pentru aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale - nu întotdeauna acest proces poate fi parcurs până în punctul dorit, datorită faptului că diverse împrejurări, în mare parte obiective, sunt insuficiente sau împiedică individualizarea factorului creator al urmei28. Cel mai adesea, astfel de situaţii se

26 C. Suciu, op. cit., p. 236.27 L. Ionescu şi D. Sandu, supra. cit., p. 102; E. Stelzer, op. cit., p. 236.28 C. Suciu, op. cit., p. 20; L. Ionescu şi D. Sandu, op. cit., p. l05; N. Dan, op. cit., p. 16.

16

Page 17: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

întâlnesc la urmele ce nu conţin suficiente caracteristici de individualizare şi, îndeosebi, în cazul unor urme dinamice în care factorul creator a frecat sau a şters suprafaţa de contact (urmele de frânare ale autovehiculului, urmele de tăiere cu fierăstrăul sau bomfaierul, alunecarea mâinii pe obiectul atins ş.a.).

Şi în ipoteza urmelor care se prezintă sub forma unor resturi materiale dintre cele mai diverse (fire, fibre, vegetale, minerale, cioburile de sticlă, lemn, plastic etc.), a petelor de natură organică (sânge, salivă, spermă), sau de ulei, vopsea ş.a., într-un cuvânt, în cazul aşa-numitelor urme materiale, procesul identificării vizează, de regulă, determinarea categoriei sau grupului căruia aparţine urma cercetată. Subliniem însă că, în cazul acestor urme, nu trebuie exclusă posibilitatea individualizării obiectului creator al urmei, datorită fie perfecţionării mijloacelor tehnico-ştiinţifice de investigaţie, fie unor împrejurări concrete în care s-a format urma. De exemplu, datorită perfecţionărilor aduse tehnicilor de laborator, în prezent s-a conturat posibilitatea identificării persoanelor după marca genetică.

2.5. Metodica identificării criminalisticeObiectele supuse identificării în criminalistică sunt foarte variate, atât ca natură, cât şi

ca formă şi dimensiuni.Caracteristicile de identificare generale şi individuale diferă de la o categorie de obiecte

la alta.În procesul de identificare expertul începe cu studierea materialelor puse la dispoziţie,

acordând atenţie deosebită modului în care s-au creat urmele.Studiul obiectelor supuse identificării are două etape:a) Examinarea separată- a urmelor- a modelelor de comparat.În acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen şi individuale ale celor două categorii

de obiecte.b) Examinarea comparativăAceasta presupune compararea proprietăţilor şi caracteristicilor generale şi speciale ale

celor două categorii de obiecte. Examinarea se face prin metodele:- confruntării (cea mai răspândită metodă)Se folosesc în acest procedeu lupele, microscoapele comparatoare, lămpile cu radiaţii

ultraviolete şi fotografiile de examinare.

17

Page 18: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Fig. 1. Confruntarea - ca metodă de examinare Constă în observarea simultană „faţă în faţă”, a urmei (A)

şi a modelului de comparat (B).

Fig. 2. Juxtapunerea - continuitatea liniarăDemonstrează comunitatea caracteristicilor urmei (A)

şi ale modelului de comparat (B)

- juxtapunerii - cunoscută şi sub numele de continuitate liniară.Este folosită în special în examinarea striaţiilor armelor de foc, instrumentelor tăietoare

şi de spargere, a urmelor de dinţi şi a urmelor lăsate de proiectile.- suprapuneriiConstă în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre obiecte cu imaginea

celuilalt obiect.La procesul de examinare se va ţine seama ca mulajele să fie comparate cu mulaje

obţinute experimental.

2.6. Formularea concluziilorÎn urma procesului de examinare, pe baza constatărilor rezultate, identificarea se

materializează sub forma concluziilor, care pot fi:a) certeb) probabile.Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative.Concluziile certe sunt afirmaţii sau negaţii categorice cu privire

la locul, timpul, împrejurările, faptele, obiectele sau persoanele care au creat urmele ce fac obiectul interpretării.

Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul insuficienţei caracteristicilor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste concluzii sunt admisibile, ele putând orienta ancheta.

Criminalistul francez Edmond Locord, adresându-se experţilor criminalişti, făcea referire la formularea concluziilor astfel: „Nu vă consideraţi niciodată obligaţi să ajungeţi la

18

Page 19: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările tehnice. Dacă există cea mai mică îndoială, exprimaţi-o”.

O situaţie aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza identificarea cerută. Această situaţie este dată de numărul redus de caracteristici generale şi individuale ale urmelor, care face imposibil examenul comparativ.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Criminalistica are următoarele ramuri:a) tehnica, tactica, metodicab) balistica judiciară, grafoscopia, dactiloscopiac) biocriminalistica, grafologia, chiromanţia

2. Primul curs de criminalistică a fost opera lui:a) Edmond Locardb) Francis Galtonc) Hans Gross

3. Criminalistica s-a format ca ştiinţă în:a) antichitateb) perioada renaşteriic) la sfârşitul sec. al XIX-lea

4. Ramura criminalisticii care indică mijloacele specifice de cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura acestora este:

a) tactica criminalisticăb) metodologia criminalisticăc) tehnică criminalistică

5. Fondatorul criminalisticii este considerat:a) Hans Grossb) Alphonse Bertillonc) Edmond Locard

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Care este definiţia şi obiectul identificării criminalistice? Enumeraţi principiile identificării în criminalistică.

19

Page 20: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

CAPITOLUL IICAPITOLUL II

TEHNICA CRIMINALISTICĂTEHNICA CRIMINALISTICĂ

1. Fotografia judiciară1.1. Însemnătatea fotografiei judiciare1.2. Noţiuni generale de tehnică fotografică

1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor1.2.3. Sursele de lumină utilizate în fotografie1.2.4. Materialele fotosensibile

1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi color1.4. Clasificarea fotografiei judiciare1.5. Fotografia de examinare1.6. Filmul şi videofonograma

2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile. Tehnici şi aparate folosite

2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalistice2.2. Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică2.4. Aparate de iluminat şi proiecţie2.5. Instrumente optice de mărit2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete infraroşii şi Roentgen 35

3. Cercetarea criminalistică a urmelor3.1. Definirea şi clasificarea urmelor3.2. Urmele omului3.3. Urmele obiectelor3.4. Urmele materiale3.5. Urmele de incendii şi explozii3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene şi navale3.7. Metode şi mijloace tehnice de ridicare şi examinare în laborator a principalelor categorii de urme3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologică şi dactiloscopică

4. Balistica judiciară4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţia acestora4.2. Urmele de împuşcare4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de foc4.4. Expertiza balistico-judiciară

5. Examenul tehnic al documentelor5.1. Noţiuni generale

20

Page 21: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

5.2. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi problemele care se pot rezolva5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri5.5. Examinarea textelor dactilografiate5.6. Identificarea persoanei după scrisul de mână

5.6.1. Formarea şi evoluţia scrisului de mână5.6.2. Caracteristicile generale şi speciale ale scrisului5.6.3. Obţinerea modelelor de scris pentru comparaţii

6. Identificarea persoanei după semnalmente (Portretul vorbit)

6.1. Noţiuni generale6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente6.4. Operaţiuni pregătitoare în vederea identificării cadavrelor6.5. Metode de identificarea cadavrelor

7. Înregistrarea penală. Cartoteci şi colecţii tehnico-criminalistice

7.1. Noţiuni generale7.2. Evidenţa nominală a infractorilor7.3. Evidenţa dactiloscopică decadactilară şi monodactilară a infractorilor7.4. Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor dispărute

8. Capcane criminalistice8.1. Noţiuni generale8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinţe generale de organizare8.3. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalistice8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penală

21

Page 22: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

OBIECTIVE

§ 1. F§ 1. FOTOGRAFIAOTOGRAFIA JUDICIARĂJUDICIARĂ

Numim fotografie judiciară acea ramură a criminalisticii care se ocupă cu studierea problemelor ridicate de folosirea fotografiei în anchetarea infracţiunilor.

1.1. Însemnătatea fotografiei judiciareFotografia29 în criminalistică îşi găseşte aplicabilitatea atât în munca de anchetare a

infracţiunilor, cât şi în cea a experţilor criminalişti de a ilustra, demonstrativ, rapoartele de expertiză ale acestora.

Importanţa fotografiei judiciare este dată de completarea înţelegerii aspectelor cuprinse în procesele verbale de cercetare la faţa locului, de reconstituire, de recunoaştere, de percheziţie etc. Fotografia judiciară redă şi acele aspecte care, din diferite motive, nu au fost cuprinse în procesele verbale menţionate.

Camil Suciu, în cursul său de criminalistică30, vorbeşte despre însemnătatea fotografiei judiciare: „Aplicarea metodelor fotografice în diferite activităţi de cercetare criminalistică s-a impus datorită:

- rapidităţii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte saupersoane ce interesează cercetarea penală;

- exactităţii cu care sunt fixate detaliile;

29 Fotografia - cuvânt compus, format din două cuvinte greceşti: fos, fotos = lumină + grafia = scriere.30 Camil Suciu, „Criminalistica”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 23.

22

Studierea acestui capitol vă permite:

Înţelegerea însemnătăţii fotografiei judiciare;

Asimilarea noţiunilor generale de tehnică fotografică;

Cunoaşterea noţiunilor generale despre trusele şi laboratoarele criminalistice;

Cunoaşterea metodelor şi mijloacelor tehnice de ridicare şi examinare în laborator a principalelor categorii de urme;

Cunoaşterea particularităţilor cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de foc;

Asimilarea noţiunilor generale privind examenul tehnic al documentelor şi stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor;

Cunoaşterea caracteristicilor generale şi speciale ale scrisului; Asimilarea noţiunilor generale privind identificarea persoanei

după semnalmente; Cunoaşterea metodelor de indentificare a cadavrelor; Asimilarea noţiunilor generale privind înregistrarea penală şi a

cartotecilor şi colecţiilor tehnico-criminalistice; Asimilarea noţiunilor generale privind capcanele criminalistice.

Page 23: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

- obiectivităţii cu care este redată imaginea, excluzând eventualele interpretări subiective;

- oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpulfotografierii, indiferent de gradul de importanţă care li s-ar acordapentru moment;

- evidenţei probatorii şi caracterului demonstrativ al fiecăreiimagini”.

Despre folosirea fotografiilor în timpul executării acţiunilor de anchetă se face menţiunea respectivă în procesele verbale care se întocmesc. Cu fotografiile realizate se întocmesc planşe fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu explicaţii cu privire la obiectul fotografiat, explicaţii care sunt certificate de semnătura anchetatorului.

1.2. Noţiuni generale de tehnică fotograficăDupă cum este ştiut, fotografia ca realizare omenească reprezintă acea metodă tehnică

cu ajutorul căreia se pot reproduce şi fixa imaginile luminoase ale obiectelor, folosind însuşirea pe care o au anumite radiaţii de a descompune unele săruri de argint cum sunt halogenurile de argint (bromura, iodura sau fluorura de argint).

Fotografia se realizează în două etape:a) cea fizică, realizabilă datorită aparatelor de fotografiatb) cea chimică, realizabilă datorită materialelor fotosensibile (plan filme, sticlă, rolfilm,

hârtie).

1.2.1. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lorAparatele fotografice au forme şi mărimi foarte diferite, uneori de

formate minuscule pentru fotografierile interioare în diferite cavităţi ale corpului uman, alteori, imitând obiecte de folosinţă obişnuită pentru a nu fi recunoscute, sau de forme aproape gigantice, fiind manevrate de un număr mare de oameni.

Indiferent de forma, mărimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se compun obligatoriu din:

a) cameră obscură, pe fundul căreia se formează imaginea;b) obiectiv fotografic, format din una sau mai multe lentile; acesta realizează

imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei obscure.Caracteristicile oricărui obiectiv fotografic sunt:- distanţă focală: reprezintă distanţa dintre centrul optic al obiectivului şi locul unde se

formează focarul. Aceasta este de obicei egală cu distanţa din centrul optic al obiectivului până la suprafaţa fundului camerei obscure;

- luminozitate: proprietatea obiectivului de a proiecta o imagine mai mult sau mai puţin luminoasă. Luminozitatea este direct proporţională cu diametrul obiectivului;

- profunzimea clarităţii: este capacitatea obiectivului de a reda clar pe fundul camerei obscure imaginea în adâncime a obiectelor a căror reprezentare o formează.

Profunzimea este mai mare cu cât deschiderea obiectivului este mai mică. Aceasta se realizează printr-o altă componentă a aparatului de fotografiat, numită diafragmă, asupra căreia ne vom referi imediat.

- unghiul de deschidere (sau de poză) este format de razeleextreme de lumină pe care obiectivul le poate prinde. El este inversproporţional cu deschiderea (diametrul) obiectivului, precum şi cudistanţa focală.

După unghiul de poză, obiectivele se clasifică astfel:- standard (cu unghi de 45°-46°)- teleobiective (cu unghiuri mici - 15°)

23

Page 24: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

- superunghiulare (cu unghi de 60°-180°).Astăzi aparatele de fotografiat se realizează cu posibilităţi de schimbare a obiectivelor

(interschimbabile) sau, mai performant, cu obiectivele ZOOM, obiective complexe care includ într-unul singur toate tipurile de obiective cu unghiuri de deschidere diferite.

- puterea de separare (sau de rezoluţie) este proprietatea obiectivului de a reda cu claritate cele mai mici detalii ale obiectului fotografiat.

c) diafragmă: este un dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează deschiderea, după dorinţă, a obiectivului aparatului de fotografiat. În felul acesta se reglează cantitatea de lumină care pătrunde în camera obscură, se măreşte claritatea imaginii fotografice obţinute, profunzimea şi puterea de rezoluţie.

Valorile diafragmei sunt înscrise pe monturile obiectivelor sub forma unei scări pornind de la 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45.

Când valorile diafragmei sunt mai mari, deschiderea obiectivului va fi mai mică, iar lumina care va pătrunde în camera obscură va fi de asemenea în cantitate mică. În acest caz timpul de expunere va fi mai mare.

d) obturatorEste un dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei obscure pentru a permite

luminii să pătrundă pe fundul acesteia şi să impresioneze materialul fotosensibil negativ.Timpul cât obturatorul rămâne deschis se numeşte timp de expunere.În funcţie de construcţia aparatelor de fotografiat, obturatoarele sunt:- centrale- cu perdea.Din construcţie, fabricantul a realizat dispozitive mecanice perfecţionate care permit ca

(în funcţie de sensibilitatea filmelor folosite, a cantităţii de lumină care se utilizează şi a deschiderii diafragmei) deschiderea obturatorului să se facă automat. Pe fiecare aparat de fotografiat se găseşte dispozitivul de stabilire a timpului de expunere. Timpii sunt mai mari de o secundă şi fracţiuni de secundă ,,pornind de la 1/25 până la 1/1000".

e) sistem depunere la punct a imaginii şi încadrarePrin punerea la punct a imaginii se înţelege realizarea imaginii fotografice a obiectului

pe fundul camerei obscure.În funcţie de construcţia aparatelor, acest sistem poate fi:a) cu geam mat, când fundul camerei obscure este un geam mat;b) cu oglindă reflex şi prismă. Oglinda se montează la 45° faţă

de axa optică a obiectivului, între obiectiv şi fundul camerei obscure. Imaginea luminoasă formată de obiectiv este reflectată de oglindă pe un geam mat (vizor) aflat în partea superioară a camerei obscure. Acest sistem de oglindă se rabatează în sus permiţând, la declanşarea obturatorului cu perdea, să se expună filmul;

c) cu paralaxă (cu axă paralelă), când obiectivul aparatului are axa paralelă cu un dispozitiv de prisme care permit încadrarea obiectului de fotografiat. Acest dispozitiv de punere la punct este cunoscut şi sub numele de telemetru fotografic.

24

Page 25: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Fig. 3. Imagine în secţiune a unui aparat de fotografiat cu punere la punct a imaginii cu oglindă reflex.

1.2.2. Sursele de lumină utilizate în fotografieDupă cum arată şi denumirea acestei metode, fotografie, adică scriere cu ajutorul

luminii, obţinerea imaginilor se face numai dacă obiectele sunt bine iluminate.Lumina naturală a soarelui este de cele mai multe ori suficientă în obţinerea imaginilor,

dar trebuie să se ţină seama ca niciodată lumina astrului să nu vină direct în obiectivul aparatului. Aşezarea aparatului în realizarea fotografiei trebuie să fie în aşa fel ca lumina soarelui să „vină" din spatele aparatului sau lateral.

În încăperi sau în timpul nopţii se vor folosi surse de lumină puternice, cum sunt:- reflectoare, formate din becuri electrice de diferite puteri- lămpi electronice.Reglarea timpilor de expunere trebuie făcută în aşa fel ca impresionarea materialului

fotosensibil să fie corespunzătoare pentru a reda toate detaliile obiectului de fotografiat. Când timpii de expunere sunt mai mari de o secundă, este necesar ca aparatul de

fotografiat să fie montat pe un trepied, pentru ca claritatea imaginii să nu aibă de suferit la declanşarea obturatorului.

1.2.3. Materialele fotosensibileA doua etapă a realizării imaginii fotografice este cea a fixării ei pe un suport

fotosensibil. Este faza chimică, în care lumina destabilizează halogenurile de argint de materialele care sunt plasate în aparatul de fotografiat pe fundul camerei obscure.

Materialele fotosensibile sunt suspensii de halogenuri de argint în gelatina întinsă pe sticlă, celuloid, hârtie sau carton.

Aceste săruri se prezintă sub formă de microcristale cu dimensiunile cuprinse între 0,8 şi 0,4 microni.

Lumina imaginii formate de obiectivul aparatului descompune halogenura de argint în argint metalic, negru, acolo unde intensitatea ei este mare. Treptele de negru sunt gradate în funcţie de intensitatea luminii.

Imaginea este în stare latentă. Pentru a putea fi văzută, ea trebuie relevată (adică scoasă în evidenţă) şi fixată, deoarece existenţa ei este foarte instabilă.

25

Page 26: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Toate materialele fotosensibile, indiferent de fabricant, sunt caracterizate de:a) sensibilitate generală la luminăAceastă sensibilitate este înscrisă obligatoriu pe ambalajul materialelor fotografice. În

funcţie de ţara producătoare, sensibilitatea este evaluată astfel:- DIN - pentru produsele germane- GOST - pentru produsele ruseşti- ASA - pentru produsele americane şi japoneze.Cu cât granulaţia de halogenură de argint este mai mare la materialele fotosensibile, cu

atât este mai mare sensibilitatea la lumină.b) sensibilitate cromatică; este dată de o serie de coloranţi

introduşi în suspensia de gelatină a materialului fotosensibil pentru a-iface sensibili la culori, după cum urmează:

- ortocromatice - sensibilitate la culorile galben şi verde- pancromatice - sensibilitatea este extinsă şi la culoarea roşie- izopancromatice - cu sensibilitate extinsă până la radiaţiile

infraroşii.Fără adăugarea substanţelor colorante în stratul de gelatină, adică fără această

sensibilizare cromatică, emulsia fotografică este sensibilă doar la radiaţiile violet-albastre şi albastre-verzui.

c) contrast - Acesta este dat de structura materialului şi defineşte proprietatea de a reda intervalul de străluciri ale obiectului fotografiat. Din acest punct de vedere materialele fotosensibile se împart în:

- moi (BM)- normale (BN)- contraste (BC)- foarte contraste (BFC)d) puterea de rezoluţie - este dată de mărimea granulaţiei. Cu

cât aceasta este mai mică, cu atât numărul de detalii ale obiectuluifotografiat este mai mare.

1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi colorDupă expunerea materialului, fotografia din interiorul aparatului, procesul chimic se

continuă prin developarea acestuia.Această etapă este cunoscută sub numele de procesul negativ, deoarece prin reacţiile

chimice ce se realizează pe suprafaţa materialului fotosensibil vor apărea cristale de argint metalic în tonuri de negru pentru părţile luminoase ale obiectului fotografiat şi transparente pentru părţile întunecate.

a) Procesul negativ cuprinde:- developarea, care se realizează într-o soluţie numită revelator. Soluţia de revelator

conţine: apă, substanţă revelatoare (metol, hidrochinonă), substanţă antioxidantă (sulfit de sodiu), substanţe acceleratoare (carbonat de potasiu), antihalou (bromură de potasiu).

- spălarea intermediară- fixarea într-o soluţie de hiposulfit de sodiu- uscarea negativului.b) Procesul pozitiv constă în obţinerea imaginilor după negativ

pe hârtie, sticlă sau film diapozitiv.Acest proces constă în expunerea imaginii negative în laborator, developarea şi fixarea

imaginii.Hârtia expusă se developează la lumină roşie sau portocalie, se clăteşte, se fixează, se

spală şi apoi se usucă.c) Fotografia color

26

Page 27: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Cu ocazia cercetării la faţa locului, de cele mai multe ori redarea cât mai fidelă a culorii urmelor (de obicei de natură biologică) impune folosirea fotografiei color.

Tehnicile de realizare a fotografiilor color sunt aceleaşi ca şi în cazul folosirii materialelor fotosensibile alb-negru, dar apar unele particularităţi.

Se recomandă folosirea unor aparate de fotografiat performante, cu obiective bine corelate cromatic şi dispozitiv de stabilire corectă a timpului de expunere.

Materialele fotosensibile pentru fotografia color sunt: pentru lumina artificială, pentru lumină naturală, negative, pozitive (hârtie color) şi filme (plan filme) reversibile.

Prelucrarea lor este mult mai complicată decât fotografia alb-negru şi cere cunoştinţe de specialitate.

1.4. Clasificarea fotografiei judiciare

a) La faţa locului, pentru fixarea tabloului de ansamblu al infracţiunii, a elementelor de detaliu, a obiectelor şi urmelor lăsate de infractori, se vor execută mai multe fotografii care se clasifică astfel:

- fotografia de orientare sau de ansamblu. Este acea fotografie care cuprinde locul faptei şi împrejurimile acestuia.

Ea se realizează dintr-o singură imagine sau din imagini succesive care ulterior se unesc, alăturându-se. Acest ultim procedeu poartă numele de fotografie panoramică. Ele pot fi liniare sau circulare.

Fotografia panoramică circulară se face în cazul când locul faptei este atât de întins încât nu poate fi cuprins într-o singură imagine care să întrunească calităţile fotografiei de orientare.

Fotografia panoramică liniară se recomandă, de exemplu, când obiectivul de fotografiat ar fi un imobil de dimensiuni mari, situat pe o stradă îngustă ce nu permite fotografierea de la o distanţă mare.

- fotografia schiţă. Este acea fotografie care reprezintă numai locul faptei, izolat de mediul înconjurător. Ea se realizează fie dintr-o singură imagine unitară, fie panoramică liniară sau circulară. De obicei, fotografia se execută cu aparatul situat la înălţimea medie a ochilor (cca. 1,60 m).

- fotografia obiectelor principale. Modalitatea de fotografiere a obiectelor principale constă din fixarea imaginilor acelor obiecte care sunt în legătură sau care reflectă urmele şi consecinţele faptei infracţionale. Din categoria menţionată pot face parte corpul victimei unei omucideri, armele şi instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii, obiectele purtătoare de urme, inclusiv urmele ca atare. Fotografia obiectelor principale se execută, de regulă, în faza statică a cercetării la faţa locului. Precizăm că fotografia obiectului principal va trebui dublată de o fotografie care va reda poziţia acestui obiect în ansamblul câmpului infracţional, precum şi în raport de poziţia sau destinaţia faţă de alte obiecte principale. Fiecare obiect trebuie astfel fotografiat, încât imaginea să redea elementele şi detaliile sale caracteristice de identificare. Aceasta impune ca fotografierea să se efectueze dintr-un plan perpendicular pe obiect, cu o iluminare adecvată (directă sau laterală) şi prin marcarea obiectului cu un număr. De asemenea, lângă obiectele principale sau între acestea, dacă este posibil, se aşează o unitate de măsură (riglă, centimetru, bandă gradată), pentru aprecierea dimensiunilor şi a distanţelor şi raportului de poziţie dintre obiecte (fotografie metrică).

27

Page 28: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

- fotografia urmelor. După cum arată şi denumirea, ea reprezintă imaginea urmelor descoperite în câmpul infracţiunii. Şi în acest caz fotografia este metrică.

- fotografia de detaliu. Fotografiile de detaliu sunt specifice fazei dinamice a cercetării la faţa locului, în care este permisă deplasarea sau modificarea poziţiei obiectelor în vedere punerii în evidenţă a detaliilor caracteristice, a urmelor, precum şi a localizării lor pe suprafaţa obiectului. Detaliile sunt fotografiate din apropiere, cu o unitate de măsură lângă detaliu, la o scară cât mai mare şi cu sursele de lumină dispuse lateral şi în spatele aparatului de fotografiat, astfel încât prin jocul umbrelor să fie evidenţiate detaliile caracteristice, posibil de exploatat în procesul identificării. Fotografia de detaliu trebuie înţeleasă într-un sens mult mai larg, întrucât ea acoperă o arie destul de cuprinzătoare de domenii care se interferează. Spre pildă, cel puţin sub raport tehnic criminalistic, este greu de făcut o distincţie netă între fotografii de detaliu şi fotografia propriu-zisă a urmelor.

b) Fotografia semnalmente - reprezintă fotografia unei persoane puse sub urmărire penală sau a unui cadavru cu identitate necunoscută.

Fotografiile se realizează bust, reprezentând persoana privită din faţă (cu urechile descoperite) şi din profil, stânga şi dreapta. Toate cele trei fotografii se realizează la aceeaşi scară.

c) Fotografia de supraveghere operativă: se execută pentru surprinderea în flagrant delict.

1.5. Fotografia de examinarePe scurt, se poate reţine că acest gen de fotografii se folosesc în demonstrarea

constatărilor făcute de experţii criminalişti asupra urmelor infracţiunii.Fotografia judiciară de examinare reprezintă un ansamblu de

procedee destinate cercetării, în condiţii de laborator, a mijloacelor materiale de probă, precum şi fixării rezultatelor investigării tehnico-ştiinţifice a corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de la faţa locului.

Din punct de vedere ştiinţific, pe lângă rolul său preponderent aplicativ, fotografia judiciară de examinare se constituie şi ca un domeniu de stabilire, promovare sau adaptare a celor mai adecvate metode fotografice de examinare a probelor materiale.

În funcţie de natura procedeelor tehnice folosite, potrivit scopurilor urmărite, fotografia judiciară de examinare se poate clasifica astfel31:

- fotografia de examinare în radiaţii vizibile: fotografia de ilustrare, de comparare, de umbre, de reflexe, de contrast, de separare a culorilor, microfotografia;

- fotografia de examinare în radiaţii invizibile: ultraviolete, infraroşii, röentgen, gamma şi beta, radiaţii neutronice şi holografia.

În continuare ne vom opri cu câteva detalii privind cele mai întâlnite metode sau procedee ale fotografiei de examinare.

a) Fotografia de umbre - este destinată scoaterii în evidenţă a caracteristicilor de relief. Ea se aplică inclusiv în fotografiile de detaliu executate la faţa locului, de exemplu în cazul urmelor de adâncime de mâini şi de picioare ori al urmelor unor instrumente de spargere.

31 Emilian Stancu, op. cit., p. 118.

28

Page 29: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Acelaşi procedeu se foloseşte şi în cazul refacerii unui text sens cu creionul sau cu stiloul cu bilă, care a ieşit în relief pe verso-ul colii de hârtie ori pe filele următoare, situaţii întâlnite în ipoteza unor falsuri prin înlăturare de text sau a distrugerii de înscrisuri.

La realizarea fotografiei de umbre, importantă este plasarea sursei de lumină sub un unghi care să permită revelarea detaliilor, de regulă acestea situându-se între 300 şi 700. O sursă aşezată sub un unghi mai mic de 300 creează umbre ce acoperă detalii mai mici, în timp ce un unghi mare are ca rezultat lipsa umbrelor. În aceeaşi idee, se impune alegerea unei surse care să asigure proiectarea unui fascicul compact de lumină pe suprafaţa fotografiată32.

b) Fotografia de reflexe - are ca destinaţie punerea în evidenţă a urmelor de suprafaţă greu sesizabile la o primă vedere. În principiu, o suprafaţă netedă, strălucitoare, reflectă uniform razele de lumină, în unghiuri egale. Dacă suprafaţa are anumite diferenţe de netezime, cum ar fi, de exemplu, prezenţa unei urme papilare, aceasta devine vizibilă prin reflectarea sub unghiuri diferite a fasciculului de lumină trimis asupra obiectului.

Aşa se poate explica de ce o urmă papilară latentă aflată pe un geam poate fi observată numai dacă privim geamul sub un anumit unghi. O variantă a acestui procedeu o întâlnim în ipoteza fotografierii urmelor de mâini de pe suprafeţe care nu permit revelarea cu mijloace clasice.

Reflectarea sub unghiuri diferite a luminii determină diferenţe de strălucire, specifice nu numai obiectelor opace, ci şi celor transparente, unde diferenţele sunt determinate de modificarea coeficientului de trecere a radiaţiei luminoase33.

Fotografierea urmelor puse în evidenţă prin diferenţele de strălucire necesită, de regulă, aşezarea obiectului pe un suport cu cap mobil, astfel încât să existe posibilitatea mişcării lui sub unghiuri diferite, până la găsirea poziţiei din care urma se vede cel mai bine.

Iluminarea obiectului se face cu un fascicul îngust de lumină. Dintre procedeele tehnice de fotografiere este indicat să se recurgă la cele de contrast, ceea ce presupune diafragmarea mai pronunţată şi folosirea de

32 A se vedea, N. Ionescu, op. cit., p. 65.33 A se vedea, Camil Suciu, op. cit., p. 96.

29

Page 30: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

materiale fotosensibile adecvate34.

c) Fotografia de contrast - deşi nu reprezintă o metodă de cercetare în sine, este inclusă în categoria fotografiilor de examinare, datorită posibilităţilor de mărire a gamei mijloacelor de evidenţiere a unor urme sau detalii caracteristice, apte să fie folosite în procesul de identificare.

Procedeul îşi găseşte utilitatea nu numai în evidenţierea unor detalii, sau în folosirea lui conjugată cu procedeul fotografiei de umbre ori reflexe, ci şi în îmbunătăţirea calităţii unor imagini fotografice realizate cu prilejul desfăşurării activităţilor de urmărire penală, inclusiv pe fotografii executate ocazional, dacă el prezintă utilitate pentru clarificarea unor împrejurări ale cauzei.

Contrastul unei imagini poate fi obţinut, în primul rând, prin materialele fotosensibile cu coeficient mare de contrast, prin diafragmare şi, desigur, prin prelucrări în băi de developare adecvate. Alte procedee se bazează pe modul de obţinere a pozitivului, pe contratiparea negativului, ori întărirea chimică etc.35.

- Fotografie de contrast -

c) Macrofotografia - este realizată asupra urmelor prin folosireatuburilor de prelungire care măresc dimensiunile camerei obscure. Se foloseşte pentru expertizele dactiloscopice, pentru documente sau expertize grafice ale scrisului, precum şi la expertizele traseologice (ale instrumentelor de spargere).

d) Microfotografia - este fotografia realizată cu ajutorul microscopului, în demonstraţiile ce se fac în expertizele traseologice ale urmelor microscopice, pentru urmele obiectelor tăietoare, precum şi în balistică, pentru urmele striaţiilor lăsate de microrelieful ţevii armelor de foc sau de cuiul percutor pe capsa tuburilor de cartuşe trase.

34 A se vedea, Emilian Stancu, op. cit., p. 122.35 În acest sens, a se vedea, Pierre Montel, “Toute la photographie”, Ed. Publications

Montel, Paris, 1972, p. 197 şi urm.; Helmut Stapf, “Practica fotografică”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1958, p. 251 şi urm.

30

Page 31: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

e) Fotografia sub radiaţia razelor ultraviolete. Acest gen de fotografii se folosesc pentru fotografierea urmelor digitale relevate cu prafuri fluorescente, precum şi a documentelor falsificate sub radiaţiile ultraviolete generate de lămpile cu descărcare electrică în vapori de mercur.

f) fotografia sub radiaţia razelor infraroşii. Acest gen de fotografie se foloseşte pentru redarea falsurilor de documente.

1.6. Filmul şi videofonogramaAcestea reprezintă pelicula cinematografică şi banda magnetică pe care s-au fixat

imaginile şi sunetul unor secvenţe ale activităţii de anchetă, cum sunt: cercetarea la faţa locului, reconstituiri, recunoaşteri de obiecte şi persoane, percheziţii etc. Aceste două procedee tehnice prezintă avantaje faţă de fotografia judiciară, pentru că:

- dau posibilitatea surprinderii în mişcare a unor subiecţi;- au un pronunţat caracter ilustrativ pentru activitatea de anchetă;- duc la creşterea gradului de obiectivitate în aprecierea probelor şi exclud interpretările

subiective;- scenele, persoanele şi obiectele care au legătură cu săvârşirea infracţiunilor sunt rapid

fixate;- în cazul videofonogramei judiciare posibilităţile de falsificare sunt reduse.Pentru realizarea filmului judiciar sunt necesare:- aparate de filmat- filme cinematografice.Pentru realizarea videofonogramei sunt necesare:- camera video- banda video- banda magnetică- videorecorder- televizor.Componente ale filmului judiciar:

GenericulScopul acestei părţi introductive a filmului este acela de a crea cadrul procedural.Genericul cuprinde în mod obligatoriu:- denumirea instituţiei care realizează filmul judiciar;- prezentarea obiectului filmului;- cine a realizat filmul şi comentariul.Imagini de orientareCa şi în cazul fotografiei judiciare, prin aceste imagini se fixează în spaţiu locul unde se

efectuează filmarea.Imagini ale locului propriu-zis (schiţă)Prin acestea se fixează locul faptei în totalitate sau pe secţiuni. Acest gen de imagini se

realizează prin:- panoramare- filmare încrucişată- filmare pe sectoare.Imagini la scarăFilmarea imaginilor se realizează alăturând în teren benzi gradate, rigle gradate.Imagini ale obiectelor principaleAcestea sunt similare fotografiei obiectelor principale din câmpul infracţiunii:- imagini ale urmelor;

31

Page 32: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

- imagini de detaliu.Sfârşitul filmului.

În ceea ce priveşte valoarea probantă a înregistrărilor video, ele vor fi apreciate (împreună cu transcrierile şi procesele-verbale de certificare) în mod liber de către organul judiciar, numai prin coroborare cu celelalte mijloace de probă, astfel încât contribuţia lor la formarea convingerii va fi mai mică sau mai mare, după gradul de încredere pe care îl vor oferi magistratului că, prin conţinutul lor, reflectă corect realitatea şi toate împrejurările cauzei. Având în vedere tehnologia înaltă care este încorporată în procesul de înregistrare şi redare a sunetelor şi imaginilor, prin comparaţie cu celelalte mijloace de probă, subliniem că înregistrările video sunt de natură să ofere organului judiciar o siguranţă sporită asupra autenticităţii şi a capacităţii lor de a reda fidel realitatea. În plus, datorită faptului că, în special înregistrările video, sunt capabile să redea faptele în toată complexitatea şi dinamismul lor, acestea vor constitui un mijloc excelent de verificare a tuturor celorlalte mijloace de probă şi un element pe care învinuitul sau inculpatul se va hotărî foarte greu să-l conteste - în caz că îi atestă vinovăţia.

§ 2. T§ 2. TRUSELERUSELE CRIMINALISTICECRIMINALISTICE ŞIŞI LABORATOARELELABORATOARELE MOBILEMOBILE. T. TEHNICIEHNICI ŞIŞI APARATEAPARATE FOLOSITEFOLOSITE

2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalisticeÎn activitatea de anchetă, în special de cercetare la faţa locului, anchetatorii recurg la

mijloace tehnice şi procedee speciale pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea probelor materiale.

Pentru aceasta, sunt necesare şi se folosesc o serie de instrumente, substanţe şi obiecte aflate în valize, genţi, cunoscute sub numele de truse criminalistice.

Instrumentarul cuprins în acestea este dispus în compartimente speciale.

În funcţie de natura instrumentarului conţinut, trusele se împart în:

A. Truse universaleAcestea, chiar dacă sunt de fabricaţii diverse, conţin instrumente care pot fi utilizate

pentru efectuarea mai multor activităţi.Gruparea acestui instrumentar, conform autorilor „Tratatului practic de criminalistică”,

este dată de definiţia utilizării. El poate fi categorisit astfel:a) instrumentar pentru cercetarea, descoperirea, relevarea şi ridicarea urmelor

papilareDe regulă, acest instrumentar este format din: cutii cu pulberi (cenuşă, negru de fum,

argentorat, pigment galben fluorescent etc.), pensule din păr de veveriţă, pensulă magnetică, pelicule adezive pentru transferul urmelor relevate (negre, albe, transparente), lampă portabilă de radiaţii ultraviolete, pulverizatoare.

b) instrumentar pentru amprentarea persoanelorAcesta este compus din placă, rulou şi tuburi cu tuş tipografic, tuşieră chimică şi hârtii

de amprentat (fişe şi speciale pentru cea chimică), lingură pentru amprentat cadavre, mănuşi chirurgicale.

32

Page 33: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

c) instrumentar pentru executarea mulajelor pentru urmele deadâncime

În funcţie de categoria urmelor, aici sunt incluse: boluri din cauciuc sau plastic, lingură şpaclu, bandă flexibilă, pensete, pensule din păr de porc, etichete, plastilină, ghips, parafină etc.

d) instrumentar pentru marcarea locului cercetat şi executareamăsurătorilor

Aici se găsesc, de obicei: rigla gradată, benzi metrice, ruletă, jetoane cu numere de la 0 la 10, cretă albă, cretă forestieră.

e) instrumentar pentru întocmirea schiţelor – este compus dinriglă gradată, şabloane, hârtie milimetrică, hârtie de calc, busolă, creioane etc.

În afara acestor instrumente, în trusele universale se mai găsesc: magnet, foarfece, briceag, diamant, seturi de chei, ciocane, şurubelniţe, dălţi, spirale, lupe, ferăstrău de mână, cleşte patent, eprubete, vată, pungi din plastic, sfoară etc.

B. Truse criminalistice cu destinaţii specialeÎn funcţie de natura infracţiunilor cercetate sau de destinaţia lor, în practică se mai

întâlnesc:Truse pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactivi ce permit

identificarea unor substanţe stupefiante, printre care haşiş, marijuana, L.S.D., substanţe din grupa opiaceelor, amfetaminelor etc.

Testarea se realizează prin introducerea unei cantităţi din substanţa suspectă într-un tub de cauciuc sau plastic ce conţine fiola cu reactiv. Prin presarea pereţilor tubului se sparge fiola, reactivul intrând în reacţie cu substanţa de identificat. Tipul stupefiantului se determină în funcţie de modul de colorare a reactivului. Aceste truse se găsesc atât în dotarea laboratoarelor criminalistice, a unităţilor de specialitate ale Ministerului de Interne, cât şi la punctele de trecere a frontierei.

Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanţe fluorescente sau chimice, în scopul prevenirii sau descoperirii unor infracţiuni. Frecvent, se foloseşte în descoperirea furturilor, cum ar fi, de exemplu, furtul contactorilor de argint de la diverse instalaţii electrice, ori al altor piese de valoare, sustragerea de benzină destinată uzului autovehiculelor proprietate de stat ş.a. De asemenea, poate fi folosită în prinderea în flagrant delict, cum este, de pildă, darea de mită. Trusa mai conţine, în afara flacoanelor cu substanţe de marcare (aflate sub formă de prafuri, de lichide sau unguente), şi alte obiecte, dintre care amintim pensulele, mojar de porţelan, pulverizator, cilindru gradat, mănuşile chirurgicale, precum şi un detector cu radiaţii ultraviolete.

Depistarea persoanelor care vin în contact cu obiectele marcate se face, fie datorită aderării prafului fluorescent (pus în evidenţă numai cu radiaţii ultraviolete) la mâinile sau îmbrăcămintea persoanei, fie datorită reacţiei dintre substanţele chimice şi clementele din compoziţia transpiraţiei, care determină o colorare specifică a pielii.

Substanţele din trusă, îndeosebi cele chimice (ninhidrina, nitratul de argint), dar şi cele fluorescente, cum este cazul acidului betaoxinaftolic, reclamă respectarea unor reguli stricte de conservare, transport şi manipulare, întrucât conţin o serie de elemente toxice. Ele se păstrează în vase închise ermetic, la adăpost de căldură şi lumină puternică, evitându-se răsturnarea lor. La sfârşitul fiecărei operaţii se procedează la spălarea atentă a fiecărei piese folosite.

Truse pentru revelarea urmelor papilare latente cu radiaţia de tip laser, portabile şi astfel concepute încât să asigure atât descoperirea urmelor, cât şi fixarea lor fotografică, în condiţii de mare acurateţe.

Alte categorii de truse cu destinaţie specială:În dotarea unităţilor Ministerului de Interne se mai găsesc truse destinate cercetării

33

Page 34: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

accidentelor de circulaţie, cercetării exploziilor şi incendiilor, inclusiv truse pentru examinarea cadavrelor neidentificate, truse pentru cercetarea falsurilor în înscrisuri etc. Fireşte, aceste truse se găsesc la laboratoarele criminalistice ori la acele unităţi care au sarcini de cercetare în domeniile menţionate (circulaţie, prevenirea şi stingerea incendiilor etc.)

Fig. 4. Trusă criminalistică pentru cercetarea, relevarea şi ridicarea urmelor de mâini

Fig. 5. Trusă criminalistică universală

34

Page 35: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

2.2. Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobileLaboratorul criminalistic mobil este instalat pe anumite mijloace de transport

(autoturisme, microbuze, camioane, elicoptere), având în componenţă aparate, truse, instrumente şi substanţe pentru efectuarea activităţilor criminalistice.

În fiecare ţară, laboratoarele au construcţii şi amenajări diferite, dar, în general, acestea au următoarele compartimente:

a) compartimentul truselor criminalisticeÎn afara instrumentarului amintit la capitolul „Truse criminalistice”, aici se mai găsesc

aspirator de praf, magneţi şi electromagneţi pentru cercetarea urmelor metalice.b) compartimentul fotografiei şi filmului judiciarAlături de truse foto, aparate de filmat cinema şi video, se găsesc trepiede, reflectoare,

grupuri electrogene, lămpi electronice, tancuri şi revelatoare pentru developat filmele foto.c) compartimentul pentru întocmirea schiţei judiciareAici sunt aranjate o masă de lucru cu planşetă de desen. Tot aici se află şi o maşină de

dactilografiat.d) compartimentul detectoarelor. În componenţa acestuia intră:- detectoare de metale- detectoare de radiaţii atomice- lămpi cu radiaţii ultraviolete- detectoare de cadavre- detectoare de explozivi.

2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalisticăOperaţiunile de măsurare sunt necesare pentru a fixa caracteristicile urmelor şi

obiectelor cercetate. Măsurătorile care se fac în criminalistică privesc:a) stabilirea dimensiunilor liniarePentru aceasta se folosesc liniile gradate, ruletele, şublerele cu vernier, micrometrele,

lupele şi microscoapele gradate.În teren se folosesc primele două instrumente de măsurat, în laborator ultimele.Măsurătorile se fac în metri şi submultiplii acestuia.Pentru a asigura o precizie mare a măsurătorilor este indicat ca aceeaşi dimensiune să

fie măsurată de trei ori şi apoi să se facă media aritmetică.Măsurătorile dimensiunilor liniare trebuie să aibă în vedere lungimea, lăţimea,

adâncimea sau înălţimea obiectelor.

În cazul cercetării la faţa locului măsurătoarea trebuie fixată prin fotografie.

b) stabilirea masei corpurilorCa unitate de măsură pentru aceasta se foloseşte kilogramul cu submultiplii săi.Balanţele sunt instrumentele cu care se măsoară masa corpurilor. Acestea sunt cu

pârghie (sau tehnice), balanţe analitice sau microbalanţe.c) stabilirea timpuluiPentru timp se foloseşte ceasul şi cronometrul.d) stabilirea greutăţii specificeGreutatea specifică este raportul dintre greutatea corpului şi volumul său GS = G/V.

Prima se determină prin cântărire. Volumul se măsoară prin imersie în apă distilată la temperatura de 4°C (potrivit legii lui Arhimede, un corp introdus în apă dislocă o cantitate de apă egală cu volumul său).

e) stabilirea punctelor de fierbere şi de topire

35

Page 36: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Acestea se măsoară cu ajutorul termometrelor. Pentru că, de obicei, în cercetarea criminalistică unele materii sunt în cantităţi foarte mici, metoda folosită este cunoscută sub numele de micrometoda lui Emich.

Fig. 6. Stabilirea punctului de fierbere1. Tub capilar; 2. Picătura de lichid cercetat; 3. Termometrul; 4. Baia de glicerină (Sursa:

Camil Suciu, ,,Criminalistica”)

Fig. 7. Stabilirea punctului de topire

36

Page 37: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

a) placă subţire din metal; b) materialul cercetat; c) termometrul; d) rezistenţa electrică (Sursa: Camil Suciu, „Criminalistica”)

Ea constă în introducerea într-o baie de glicerină, alături de un termometru, a unui tub de sticlă capilar, cu un cap obturat şi unul liber, în care s-a pus o picătură din lichidul a cărui temperatură de fierbere trebuie s-o stabilim.

Baia de glicerină se încălzeşte progresiv. Când lichidul din tubul capilar se ridică la nivelul orificiului liber, se citeşte temperatura de pe termometru.

Pentru punctul de topire se foloseşte o metodă care constă în introducerea într-un circuit electric cu reostat a unei rezistenţe de nichelină şi a unei plăci subţiri de metal, pe care se pune o cantitate mică din materialul cercetat.

Placa aflată în legătură intimă cu un termometru se încălzeşte treptat, până când materialul se topeşte. În acest moment se citeşte temperatura indicată de termometru.

f) stabilirea dimensiunilor unghiurilorMăsurarea diferitelor unghiuri formate de diferitele laturi sau caracteristici liniare ale

obiectelor sau urmelor cercetate se face cu ajutorul compaselor şi al raportoarelor.

2.4. Aparate de iluminat şi proiecţieÎn criminalistică, pentru cercetarea şi fotografierea obiectelor se folosesc proiectoarele,

care sunt lămpi cu becuri electrice, în faţa cărora s-a aşezat o construcţie de lentile concave.În alte cazuri, sursa de lumină este înlocuită cu arcuri electrice care dau lumină a cărei

intensitate este reglată de un reostat.Proiectoarele mici, cu lumină dirijată, se numesc spoturi.Dintre aparatele de proiecţie folosite în criminalistică amintim:- epidiascopul- retroproiectorul- aparatul de proiecţie tip Faurot pentru comparat amprentele- aparatul de mărit foto- aparatul de proiecţie a analizelor microscopice.

2.5. Instrumente optice de măritPentru examinarea urmelor şi obiectelor foarte mici, cercetările criminalistice se

realizează cu ajutorul:a) lupelorb) microscoapelor.a) Lupa este cel mai simplu instrument optic; ea nu lipseşte din

nici o trusă criminalistică şi din nici un laborator criminalistic.Existe lupe cu destinaţii speciale, cum ar fi cea pentru dactiloscopie, cu reticul

gradat şi linia lui Galton. După modul de montare, lupele pot fi:- lupă binoculară (dublă) pentru cap- lupă cu suport- lupă cu mâner.b) MicroscopulEste un instrument optic complex format din diferite lupe, oglinzi şi prisme fixate

mecanic.Sistemul optic al microscopului este format din părţi principale şi auxiliare.Cele dintâi se compun din:- obiective- oculare.Părţile auxiliare se compun din:- condensator

37

Page 38: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

- oglindă- lămpile microscopului.În funcţie de complexitatea construcţiei microscopului şi posibilităţi sale de investigare,

distingem:- microscop monocular- microscop binocular- microscop cu obiective interschimbabile- stene stereo microscop- microscop comparator.

Fig. 8. Schema microscopului comparator

2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete, infraroşii şi RoentgenÎn criminalistică, în examinările la faţa locului, dar mai ales în laborator, cercetarea

urmelor şi înscrisurilor se face atât la lumina naturală, cât şi la cea artificială.De fapt, ochiul omenesc percepe în aceste cazuri lumina radiată, caracterizată de

anumite lungimi de undă, cuprinse între 400 milimicroni (specifice razelor de culoare violetă) şi 750 milimicroni (specifice razelor roşii).

Energia radiantă cu lungime de undă mai mică, precum şi cea cu lungime de undă mai mare sunt invizibile.

Primele sunt radiaţii ultraviolete (deasupra radiaţiilor violete), iar următoarele sunt radiaţiile infraroşii (sub roşu).

Sub influenţa acestor radiaţii diferite substanţele prezintă o luminiscenţă deosebită, cea dată de spectrul vizibil al luminii.

În cazul folosirii radiaţiilor ultraviolete, care sunt create de lămpi speciale, numite lămpi WOOD, se constată prezenţa uleiurilor minerale, petelor de spermă, scrisul şters cu substanţe chimice, scrisul depus cu cerneluri invizibile (simpatice), diferite tipuri de clei etc.

Radiaţiile infraroşii pătrund în straturi subţiri de hârtie, lemn şi ebonită. Ele sunt folosite pentru descoperirea seriilor peste care s-a lipit hârtie.

Radiaţiile Roentgen au lungimi de undă şi mai mici decât radiaţiile ultraviolete. Ele au o putere mare de penetraţie. În examinările criminalistice şi medico-legale, imaginile obţinute pe filmele radiografice cu ajutorul radiaţiilor Roentgen se folosesc curent în cercetarea obiectelor opace şi a corpului uman.

38

Page 39: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Ca sursă de radiaţii se folosesc instalaţiile Roentgen portative sau staţionare.

3. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR

3.1. Definirea şi clasificarea urmelora) Definiţia urmeiPrima monografie asupra urmelor este cea a lui Coutagne şi Florence, apărută în 1889,

în „Biblioteca de criminologie”. Autori citaţi au dat următoarea definiţie: „Numim urmă orice figură produsă pe o suprafaţă care se lasă imprimată prin greutate sau prin contactul cu un corp care vine să-şi imprime părţile sale, mai mult sau mai puţin reliefate, contururile, astfel încât să-i redea forma”.

În literatura criminalistică, noţiunea de urmă este prezentată în două accepţiuni:- în sens larg: „cele mai variate schimbări care pot interveni în

mediul înconjurător ca rezultat al acţiunii infractorului”;- în sens restrâns: „reprezentarea structurii exterioare a unui

obiect pe un alt obiect”.În criminalistica românească, prin urmă se înţelege: orice modificare materială produsă

în ambianţa locului unde s-a comis o infracţiune, modificare care examinată individual sau în totalitate cu cele suferite de infractor conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite şi la lămurirea împrejurărilor cauzei.

b) Clasificarea urmelor:Înainte de a ne referi la clasificarea propriu-zisă a urmelor, menţionăm că în procesul

formării urmelor distingem două categorii de obiecte, cele care formează urma şi cele care primesc urma: obiect creator şi obiect primitor sunt două noţiuni pe care le vom folosi în expunerea ce urmează.

În funcţie de factorul (obiectul) creator, se disting următoarele grupe de urme:

39

Page 40: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

- urmele omului: toate modificările săvârşite în câmpul infracţiunii de mâinile şi picioarele omului, ale feţei, ale urechii, precum şi urmele biologice de natură umană, ca: sânge, salivă, păr, spermă;

- urmele animalelor: sunt incluse aici urmele create de copite, gheare, coarne, colţi, aripi, păr, produse biologice, miros;

- urmele plantelor: din acestea fac parte cele create de frunze, crengi, tulpină, precum şi seminţele acestora;

- urmele obiectelor folosite de om la comiterea infracţiunii. Principalele urme sunt: ale încălţămintei, ale mijloacelor de transport, ale instrumentelor de lovire, spargere, de tăiere, ale armelor de foc.

c) Clasificarea urmelor după esenţa lor36

Din acest punct de vedere o primă categorie de urme o reprezintă urmele formă, acele modificări care reprezintă forma exterioară a obiectului creator.

Dacă cele două categorii de obiecte aflate în procesul formării urmelor (creator şi primitor) se găsesc în repaus sau în mişcare, urmele formă pot fi:

- urme statice - formate prin apăsare, lovire sau tamponareaobiectului creator pe suprafaţa obiectului primitor, fără ca acestea să alunece între ele. Exemple în acest sens sunt urmele de încălţăminte, urmele papilare, conturul instrumentelor de spargere etc.

Urmele formă, în funcţie de plasticitatea obiectului primitor, pot fi:- urme de adâncime: acestea se formează atunci când obiectul creator este dur şi

pătrunde în masa obiectului primitor;- urme de suprafaţă: se formează atunci când obiectul creator şi primitor sunt de aceeaşi

duritate şi apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul creator pe suprafaţa obiectului primitor şi invers, fără a se schimba formele celor două obiecte.

Urmele de suprafaţă pot fi:- de stratificare, atunci când obiectul creator depune pe cel primitor un strat de

substanţă (de exemplu, urmele de încălţăminte, de noroi depuse pe parchet sau ale pneurilor ude pe asfalt);

- de destratificare, atunci când obiectul creator ia din suprafaţa obiectului primitor un strat subţire de substanţă (de exemplu, degetele puse pe un toc de fereastră acoperit cu un strat de praf).

36 “Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Bucureşti, p 120-122.

40

Page 41: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Fig. 9. Schema clasificării urmelor (Tratat practic de criminalistică)

Aceste genuri de urme pot fi:- vizibile, atunci când sunt detectate cu uşurinţă de ochiul omenesc (ex. urmele de

degete murdare, de sânge formate pe pereţii încăperii unde s-a comis un omor);- invizibile (sau latente), care nu pot fi detectate decât dacă sunt privite sub anumite

unghiuri de lumină, prin transparenţă (pentru a căror vizibilitate este necesară relevarea - folosirea unor surse dirijate de lumină sau a radiaţiilor ultraviolete).

Urmele materieAceastă clasificare are în vedere acele modificări ale ambianţei locului faptei, când din

obiectul creator se desprind particule materiale care rămân depozitate pe obiectul primitor, fără a reproduce forma obiectului din care provin.

Ele sunt de natură:

41

Page 42: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

- organică (sau biologice) atunci când provin de la un corp uman sau animal (sânge, păr, urină, salivă etc.);

- anorganică - din această categorie fac parte elementele minerale ca: pulberi, soluri, particule de vopsea, cioburi de sticlă etc.

d) Clasificarea urmelor după mărimeAceasta se face în funcţie de dimensiunea urmelor.Există două mari categorii:- macrourmele - incluzând toate modificările care sunt vizibile

cu ochiul liber, fără a fi folosite aparatele optice de mărit;- microurmele, acele urme formă sau materie, mici şi foarte

mici, care nu pot fi percepute decât cu ajutorul aparatelor optice demărit.

O ultimă clasificare a urmelor este dată de posibilităţile pe care le oferă acestea în procesul identificării obiectului creator.

Din acest punct de vedere, distingem următoarele categorii de urme:- urme apte, care permit identificarea obiectului creator;- urme inapte, care nu permit identificarea obiectului creator,

dar ajută la stabilirea apartenenţei acestuia la gen.

3.2. Urmele omuluiOmul poate crea la locul infracţiunii urme formă şi urme materie (biologice).Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, ale celorlalte părţi

ale corpului. Din cea de-a doua categorie fac parte urmele biologice.a) Urmele de mâiniUrma care a revoluţionat identificarea persoanei, înlocuind sistemul antropometric, este

cea lăsată de suprafaţa mâinii, respectiv amprenta digitală, palmară cât şi cea tălpii piciorului gol (amprentă plantară). Imprimarea urmelor este dată de secreţiile pielii şi de contaminarea acesteia cu substanţe adezive (praf, sânge etc.). Ea reproduce conturul (configuraţia) desenelor papilare într-o manieră vizibilă sau incertă. Prin relevarea şi clasificarea lor, impresiunile papilare permit atât identificarea unei persoane, după amprentele din fişierul dactiloscopic (cazul recidiviştilor), cât şi identificarea unei persoane suspecte prin compararea urmei incriminate cu urma obţinută de la aceasta pe cale experimentală.

Nu se poate determina cu precizie data la care amprentele au fost folosite în scopul identificării pentru prima oară.

Încă din secolul I e.n., o amprentă palmară a permis excluderea unui suspect la Roma, datorită diferenţei de mărim (M. F. Quintilianus). În secolul VII, amprentele au fost utilizate pentru autentificarea documentelor legale în China, în timpul dinastiei I'ang (619-906 e.n.).

În Occident, botanistul englez N. Grew a descris în 1684 porii sudoripari, crestele papilare şi desenele lor. În sec. XVIII şi la începutul sec. XIX mai multe lucrări de anatomie au studiat dermatoglifele. În 1823 Purkinje a clasat pentru prima oară desenele digitale în nouă grupe, dar abia în 1880 Faulds a propus amprentele digitale ca mijloc de identificare a infractorilor după urmele lăsate la locul faptei. Harschel (1877) a pretins prioritatea descoperirii, dar el propusese amprentele digitale doar ca un mijloc de identificare a recidiviştilor, după ce le folosise la semnarea prin punere de deget a actelor în India, unde era guvernator.

Sinteza şi punerea în practică a acestor propuneri au fost realizate în 1892, odată cu apariţia primului manual de dactiloscopie şi a unui sistem de clasificare ale lui Francis Galton, care a impus acceptarea amprentelor digitale în lumea anglo-saxonă. Pe de altă parte, Juan Vucetich a introdus în 1891 primul sistem de clasificare în Argentina, preluat şi la noi de către Andrei Ionescu (cu modificările aduse de Oloriz). În 1900, Henry şi-a publicat sistemul său de clasificare (Classification and Uses ofFingerprint), cel mai utilizat în lume până la

42

Page 43: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

introducerea sistemelor informatice de astăzi. În 1904, A. Bertillon descoperă autorul unei crime după urmele de deget relevate pe un geam spart.

În România, primele descoperiri ale autorilor faptei după urmele digitale au fost făcute de prof. dr. Nicolae Minovici. În scrisoarea adresată lui Vucetich în 1906, expunea cercetările sale făcute prin compararea impresiunilor digitale aparţinând unui număr de 40 de criminali condamnaţi, impresiuni care s-au dovedit a fi neschimbate după 12 ani. Introducerea dactiloscopiei la noi ca metodă de identificare se datorează în special lui Andrei Ionescu, şeful serviciului de antropometrie între 1892-1914, serviciu preluat de Valentin Sava, care în 1943 publică „Manualul de dactiloscopie”. Un rol deosebit în promovarea dactiloscopiei îl joacă dr. C. Turai, autorul lucrărilor „Elemente de poliţie tehnică” (1937), „Elemente de criminalistică şi tehnică criminală” (1947), „Dermatogliofologia” (1971) şi „Amprentele papilare” (1979). Două lucrări remarcabile în materie sunt: „Dactiloscopia” lui I. R. Constantin şi M. Rădulescu (1975) şi „Secretele amprentelor papilare” de Gh. Păşescu şi I.C. Constantin (1996).

Prima cartotecă de amprente a fost cea de la Serviciul central de identificare de pe lângă Ministerul Justiţiei (1925); organizat apoi la poliţie (1931), cu perfecţionările ulterioare (1943, 1952 şi mai ales 1972).

Termenul de dactiloscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele papilare ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adică digitale, palmare şi plantare.

Utilizarea impresiunilor digitale în criminalistică are ca scop (valoare probantă):1. identificarea persoanei care îşi ascunde adevărata identitate prin compararea

amprentelor sale cu cele din fişier (dacă este recidivist);2. identificarea cadavrelor necunoscute;3. identificarea persoanei care a lăsat o impresiune digitală la locul faptei prin

compararea cu amprentele din fişier (autor necunoscut);4. identificarea persoanei care a lăsat impresiunea digitală incriminată prin compararea

cu amprentele bănuitului;5. compararea impresiunilor digitale găsite cu ocazia săvârşirii mai multor infracţiuni cu

autori necunoscuţi, în vederea stabilirii autorului comun (cel mai frecvent la furturi).O amprentă digitală aparţinând unei persoane, găsită pe obiect, face dovada contactului

acestei persoane cu obiectul, dar nu constituie, prin ea însăşi, o probă de vinovăţie.

DESENELE PAPILAREMâna este alcătuită din degete şi palmă.1) degetul este compus din trei zone despărţite prin şanţuri de

flexiune:a) falangeta (sus)b) falangina (mijloc)c) falanga (jos)2) palma este compusă din:a) regiunea digito-palmară (zona de sub degete)b) regiunea tenară (din dreptul degetului mare)c) regiunea hipotenară (din partea opusă).Pielea care acoperă mâna este formată din trei straturi:a) epidermul (partea exterioară alcătuită din 5 straturi de celule

epiteliale; cel de deasupra este cornos, format din celule moarte carese desprind)

b) dermul (ţesut fibros, care conţine vasele capilare arteriale şivenoase, precum şi terminaţiile nervilor senzitivi)

c) hipodermul (stratul cel mai profund).

43

Page 44: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice proeminente, denumite papile. În vârful acestora, străbătute fiecare de un canal, se află porii prin care se elimină transpiraţia.

Papilele dermice sunt înşiruite liniar, astfel că rândurilor de papile le corespund crestele papilare situate la suprafaţa dermului.

Forma crestelor papilare este reprodusă identic de către epidermă. Sudoarea secretată de glandele sudoripare şi substanţele grase (sebum) produse de glandele sebacee formează la suprafaţa epidermului un strat de săruri şi grăsimi, care la contactul cu un suport (obiect) se depun pe suprafaţa acestuia.

Depunerile de substanţă conturează întocmai forma crestelor papilare, respectiv a şanţurilor dintre ele. În plus, la particularizarea desenelor papilare, denumite şi dactilograme, contribuie încreţiturile pielii care străbat transversal crestele papilare, concretizate în linii albe oblice.

PROPRIETĂŢILE DESENELOR PAPILARE1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formează în timpul sarcinii (viaţa intrauterină,

lunile IV-VI) şi se păstrează neschimbate până dincolo de moarte, de unde posibilitatea şi utilitatea amprentării cadavrelor.

2. Fixitatea şi inalterabilitatea. Desenele papilare variază doarca dimensiune (copilărie - maturitate), dar nu şi ca structură şi detalii. Deci ele nu se modifică în timp, cu excepţia accidentelor (de ex. ardere sau tăiere profundă) sau a maladiilor cutanate grave (de ex. lepră). Dar şi în aceste cazuri, ca şi în aceste cazuri, ca şi în cel al modificărilor intenţionate (operaţie), epidermul fie se retrage reprezentând aceleaşi caracteristici ale desenului ca înainte de alterare, fie se cicatrizează, căpătând un aspect tipic de neconfundat.

3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adică proprii unui singur deget. Nu există în lume două desene întrutorul identice, aşa cum au demonstrat-o calculele matematice de probabilitate şi determinările statistice pe largi populaţii, inclusiv pe rase diferite. Chiar şi desenele cu un aspect general asemănător (de ex. la gemenii univitelini) există întotdeauna deosebiri de detaliu.

Aceste trei proprietăţi conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale, unice, de negăsit în alte persoane şi chiar la degetele aceleiaşi persoane.

MODUL DE FORMARE A URMELOR PAPILARE1. Amprentele mulate sunt cauzate de contactul degetului cu o substanţă

maleabilă (mastic, plastilină, ciocolată, vopsea proaspătă, ceară), care reţine imaginea în trei dimensiuni (urmă de adâncime).

2. Amprentele vizibile pot fi pozitive (deget contaminat cu cerneală, sânge, produse luminiscente etc.) şi negative (prin ridicare de praf). Amprenta este direct vizibilă dacă există un contrast suficient cu suportul sau dacă contrastul poate fi întărit printr-o iluminare colorată, filtrată sau difuză.

3. Amprentele latente sunt prezente, dar invizibile sau greu vizibile. Ele trebuie tratate pentru a se detaşa de fondul suportului pe care se află. După metodele clasice (relevare cu pulberi negre, albe sau fluorescente ori prin reacţii chimice), diferenţierea se obţine prin formarea unei amprente colorate. În ultimii 20 de ani s-au făcut ample cercetări ştiinţifice şi, ca urmare, s-au introdus noi tehnici de detecţie tot mai sensibile şi mai selective, a căror prezentare ar depăşi cu mult cadrul prezentului curs.

STRUCTURA DESENELOR PAPILARE (digitale)Dintre desenele papilare pe care le prezintă un deget cele mai variabile sunt cele ale

falangetei. Tocmai de acestea ne vom ocupa în cele ce urmează.

44

Page 45: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Desenul papilar se divizează în trei zone:1. Zona centrală (sau nucleul), care este cea mai importantă pentru identificare,

întrucât conţine cele mai multe caracteristici sub aspectul formei desenului şi al numărului de detalii.

2. Zona bazală, situată între nucleu şi şanţul de flexiune, reprezintă creste orizontale, aproximativ paralele.

3. Zona marginală, care înconjoară nucleul ca un U întors, urmând conturul falangetei. Partea de sus (vârful) se numeşte zona distală, iar zonele laterale se numesc periferice.

Când crestele limitante ale fiecărei zone se întâlnesc, ia naştere o figură denumită delta, după litera grecească ce are o formă asemănătoare.

Delta poate fi:- albă, când cele trei creste alcătuiesc un triunghi; unghiurile care compun triunghiul pot

fi deschise, închise sau mixte;

- neagră, când conturează o stea cu 3 ramuri (ca un „Y”); acestea pot fi egale sau inegale ca lungime

Centrul deltei reprezintă punctul deltic; la delta albă este centrul triunghiului, fiind uneori marcat printr-o creastă punctiformă; la delta neagră punctul este dat de locul de racordare a celor trei creste.

45

Page 46: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

CLASIFICAREA DESENELOR PAPILARE

Sistematizarea amprentelor pe grupe, clase, tipuri, subtipuri etc. a permis clasificarea impresiunilor digitale într-o ordine definită, ceea ce permite:

a) căutarea amprentei de origine necunoscută în fişierul dactiloscopic;b) identificarea generică a persoanei suspecte, respectiv excluderea ei numai pe baza

tipului de desen.Sistemele de clasificare sunt diverse, dar toate se inspiră din câteva forme fundamentale

de desene, descrise pentru prima oară de Purkinje. În esenţă, desenele papilare se împart în cinci tipuri de bază: 1) adeltic; 2) monodeltic; 3) bideltic; 4) polideltic şi 5) amorf.

1. Tipul adeltic este lipsit de deltă şi crestele desenează parabole sub formă de arc. Arcurile pot fi: a) simple şi b) piniforme (de la cuvântul ,,pin”), când prezintă la mijloc o linie verticală (francezii denumesc acest subtip „în formă de cort” = „en tente”).

2. Tipul monodeltic evidenţiază o singură deltă, care, după locul unde este situată, prezintă două subtipuri:

a) dextrodeltic, cu delta în dreapta;b) sinistrodeltic, cu delta în stânga.Crestele au forma de laţuri sau bucle cu deschiderea în partea opusă deltei. Creasta

centrală (din mijlocul nucleului) poate îmbrăca diverse forme: laţ simplu, una sau mai multe linii drepte verticale, linie cu butonieră, linie bifurcată, semn de întrebare, linie concavă, laţ în formă de pară (rachetoidal) etc.

3. Tipul bideltic prezintă două delte, plasate în dreapta şi în stânga desenului central, alcătuit din creste papilare în formă de cerc, oval (elipsoidal), spirală (verticile), laţuri gemene sau duble (care trec unul peste celălalt) etc.

46

Page 47: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

4. Tipul polideltic (combinat) are o frecvenţă redusă şi include trei sau mai multe delte. Desenul central este alcătuit dintr-un multiplu de formaţiuni de creste: de obicei, în centru se află creste circulare flancate lateral de laţuri.

5. Tipul amorf nu intră propriu-zis în clasificarea curentă. Configuraţia crestelor este ciudată şi nu are nimic comun cu celelalte tipuri. Explicaţia formării lor este de natură patologică, putându-se transmite genetic. Ca exemple se citează:

a) subtipul simian, caracteristic maimuţelor (la degeneraţi şi deficienţi mintali);b) subtipul danteliform: creste sau fragmente de creste care cad perpendicular pe

şanţul de flexiune (malformaţie accidentală ce sedatorează presiunii tisulare în timpul vieţii embrionare);

c) subtipul nedefinit, în care nu se distinge tipul din cauzadistrugerii dermului ca urmare a unor leziuni sau existenţei unor cicatrice.

Rezumând, clasificarea desenelor papilare are drept criteriu un reper natural principal, care este delta. Pentru diferenţierea în continuare a două amprente de acelaşi tip şi subtip s-a căutat un al doilea reper (secundar), şi anume centrul desenului. Acest centru, situat pe axa de simetrie a nucleului, este considerat a fi punctul din vârful laţului central sau extremitatea superioară a liniei (crestei) centrale. Dacă sunt mai multe creste şi numărul lor este impar, se alege capătul liniei mediane; dacă numărul este par, se alege un punct între cele două creste mediane. Centrul desenului astfel stabilit se uneşte cu delta printr-o linie imaginară (sau efectiv trasată) denumită linia lui Galton sau linia delto-centrală. Numărul de creste intersectate („tăiate”) de această linie oferă un al doilea criteriu de clasificare a desenului papilar studiat, cifric, care poate fi codificat (introdus în forma dactiloscopică pentru fişierele manuale sau în codul pentru prelucrarea automată a fişierelor computerizate).

DETALIILE DESENULUI PAPILAR

Crestele papilare nu sunt redate numai prin linii continue, ci pot fi întrerupte, întretăiate sau divizate. Aceste detalii mai sunt denumite minuţii, particularităţi, elemente sau puncte caracteristice. Natura fiecărui element considerat în sine (adică luat izolat), numărul şi repartiţia lor topografică sunt foarte variabile şi conferă amprentei individualitate.

Desenul papilar al unei falangete conţine circa 150-200 asemenea detalii, cu excepţia adelticelor, care sunt mai simple. În practică urmele relevate la locul faptei conţin mult mai puţine elemente, din cauza imprimării imperfecte sau îmbâcsirii lor.

Stabilirea şi definirea detaliilor diferă de la autor la autor (laborator sau serviciu de criminalistică), dar în fapt se reduc la următoarele:

1. Capătul de creastă: extremitatea unei creste sau punctul ei de oprire.

47

Page 48: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Unii disting între „început de creastă” şi „sfârşit de creastă”, diferenţiere care nouă şi altora (V. Sava, V. P. Margol) ni se pare ilogică, pentru că nu este vorba de o trăsătură dinamică, cu punct de plecare şi punct de sosire. În schimb admitem, deşi nu o folosim, diviziunea în ,,ascendente” şi „descendente”.

2. Întrerupere: creasta se opreşte şi, după un spaţiu alb de câţiva mm, continuă pe aceeaşi direcţie.

3. Bifurcaţia şi trifurcaţia: creasta se ramifică în alte două sau trei creste. Unii autori le deosebesc de „contopire”, care ar fi unirea a două sau trei creste. Personal nu sesizăm diferenţa dintre a se bifurca şi a se contopi. Susţinătorii acestei împărţiri consideră că în primul caz ramificaţia se produce în sus, iar în al doilea caz în jos.

4. Croşetul (cârligul) corespunde unui tip particular de bifurcaţie, când din creasta principală deviază o ramură scurtă.

5. Butoniera: creasta se dedublează, descriind un oval, apoi se reface într-o creastă unică.

6. Inelul: este o variantă a butonierei, când în locul ovalului apare un cerc.

Atât inelul, cât şi butoniera pot fi mediane, când sunt plasate în mijlocul crestei, şi laterale, când sunt situate alături (juxtapuse).

7. Anastamoza: creasta scurtă care leagă, ca o punte, două creste adiacente.

48

Page 49: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

8. Reîntoarcerea: extremitatea unei creste este curbată.

9. Fragmentul este o creastă redusă, mică, situată între două creste lungi sau încadrată în spaţiul de întrerupere al unei creste.

10. Punctul (insula): creasta este punctiformă, izolată. Mai multe puncte continue dispuse pe aceeaşi direcţie formează o creastă papilară punctiformă (insule multiple).

Combinarea între ele a unora dintre aceste elemente (1-10) poate da naştere la formaţiuni complexe; în fond însă, detaliile se reduc la trei caractere de bază; capătul de creastă, divizarea crestei şi punctul.

POROSCOPIA

Când la locul faptei se descoperă numai fragmente de creste papilare, acestea nu oferă suficiente elemente de apreciere. În schimb, este posibil să se fi imprimat clar porii (papilele dermice). Forma porilor este fixă şi caracteristică: circulară, ovală, unghiulară, în semilună, dantelată etc.

Studiile întreprinse (Locard - 1931; Ashbaugh - 1982) au dovedit că sunt imuabile, adică nu se alterează, ca şi amprenta digitală în întregul ei. Un al doilea element de stabilitate îl reprezintă repartiţia topografică a porilor, adică raporturile spaţiale reciproce.

În aceste condiţii identificarea prin poroscopie este realizabilă, dar câmpul ei de aplicaţie este în realitate mai restrâns. Mai probabilă este folosirea poroscopiei la examinarea impresiunilor lăsate pe documente.

49

Page 50: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Fig. 10. Porii aflaţi de-a lungul unor creste papilare(după Camil Suciu „Criminalistica”)

CRETOSCOPIA

La o mărire foarte mare, liniile care redau crestele papilare nu mai apar uniforme, drepte, ci cu marginile franjurate, neregulate. Aspectul conturului crestelor este de asemenea unic, fix, nealterabil, astfel că ar putea fi utilizat ca element identificator, precum porii.

Cum, de regulă, imprimarea urmelor se realizează cu o presiune variabilă, la care se adaugă îmbâcsirea microreliefului de către substanţele de contaminare şi apoi cele de relevare, ne îndoim că valenţele cretoscopiei depăşesc cadrul teoretic. După cunoştinţa noastră, valoarea care se atribuie morfologiei crestelor nu a fost cu adevărat testată şi validată în justiţie.

URMELE DE PICIOARE

Sunt acele modificări aduse ambianţei locului faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe cu diferite suprafeţe.

Factorul creator este piciorul, ,,laba piciorului”, partea care este în contact cu solul, cunoscută sub numele de „plantă”. Din acest considerent urmele create de piciorul desculţ se numesc „urme plantare”.

Într-o urmă plantară distingem amprentele degetelor piciorului, unde se găsesc creste papilare similare celor descrise în capitolul „Dactiloscopie".

A doua zonă este cea a călcâiului, unde, în afara urmelor crestelor papilare, se găsesc urmele bătăturilor, cicatricelor şi diferitelor deformaţii sau malformaţii.

Atunci când la faţa locului se descoperă şiruri de urme consecutive, create în timpul mersului, cunoscute sub numele de „cărarea de urme", în afara elementelor specifice crestelor papilare se disting şi alte caracteristici, cum sunt; linia mersului, direcţia mersului, lungimea pasului şi unghiul de mers.

50

Page 51: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

URMELE CORPULUI UMAN

În practica organelor de anchetă, cele mai cunoscute urme formate de părţi ale corpului uman sunt:

a) Urmele de dinţi. Acestea sunt modificări ale ambianţei locului faptei create de dinţii infractorului, prin muşcare. Ele sunt descoperite pe resturi alimentare sau pe corpul victimelor în cazul infracţiunilor de omor, viol şi tâlhărie.

Pe corpul victimelor aceste urme sunt de adâncime sau de suprafaţă.Pe alimente ele sunt şi dinamice, fiind create, în general, de dinţii maxilarului superior.

De obicei se formează urme striaţii, ca rezultat al imperfecţiunilor smalţului dentar.Prin expertiza acestor urme se identifică persoana care a creat urmele de dinţi.b) Urmele de buze.Acestea se formează de obicei pe obiectele din care infractorii au băut diferite lichide

alimentare. Urmele sunt de stratificare şi de cele mai multe ori latente.c) Urmele de urechi, frunte şi faţăEdmond Locard, în Tratatul de criminalistică editat la Lyon, în anul 1931, arată: „toate

părţile corpului uman pot lăsa urme, prin contact sau penetraţie, pe alte obiecte”.Urmele părţilor anatomice menţionate pot fi de adâncime, dar şi de suprafaţă pentru cele

de ureche şi frunte.

URMELE BIOLOGICE

Toate urmele din această categorie sunt urme materie de natură umană. Ele nu au o formă exterioară bine conturată, cu excepţia firelor de păr şi a unghiilor.

În funcţie de provenienţa acestor urme de natură biologică, ele se clasifică astfel:- produse de secreţie (salivă, lapte matern, secreţie nazală);- produse de excreţie (urină, spermă, spută, materii fecale, vomismente);- ţesuturi moi (masă cerebrală, piele, ţesut muscular, sânge);- ţesuturi dure (unghii, oase, fire de păr).Datorită caracterului specific al acestor urme, examinarea acestora se înfăptuieşte cu

concursul unor specialişti din domeniul medicinei legale, biologiei, toxicologiei şi antropologiei).

La faţa locului, de cele mai multe ori, urmele biologice nu apar izolat, ci asociate câte două, trei sau mai multe.

În privinţa frecvenţei descoperirii la faţa locului a acestor urme, se poate face următoarea ierarhizare: cele mai frecvente sunt urmele de sânge, apoi în ordine descrescândă, urmele de salivă, de spermă, fire de păr, oase, alte ţesuturi moi.

3.3. Urmele obiectelorÎn această categorie intră urmele obiectelor folosite de infractor la comiterea

infracţiunilor. Dintre cel mai frecvente găsite în câmpul infracţiunilor menţionăm:a) urmele de încălţăminteDe fapt, acestea sunt urmele piciorului încălţat, reprezentând amprenta tălpii creată în

adâncime sau de suprafaţă, cu cele două situaţii: de stratificare sau de destratificare.La toate urmele se reproduc parţial sau total forma, conturul şi caracteristicile tălpii.Cel mai frecvent, urmele de încălţăminte se descoperă cu ochiul liber, printr-o atentă

examinare a solului şi a obiectelor pe care se presupune că s-a călcat.b) urmele instrumentelorAcestea sunt create de uneltele, sculele, aparatele sau orice obiect care se foloseşte la

comiterea unei infracţiuni. Cele mai folosite instrumente sunt: răngi, leviere, cleşti, ciocane, topoare, şurubelniţe, ferăstraie, foarfeci, bâte.

51

Page 52: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Aceste urme pot fi statice sau dinamice (cunoscute sub numele de striaţii), de adâncime şi de suprafaţă.

Urmele instrumentelor sunt, în general, create prin:- lovire- apăsare- frecare-alunecare- tăiere- înţepare.Existenţa la locul faptei a unor categorii de urme create de instrumente, prin

interpretarea lor, duce la determinarea modului de operare, precum şi la stabilirea condiţiilor în care infractorul a comis fapta.

c) Urmele mijloacelor de transportAcestea sunt create de roţile mijloacelor de transport, cunoscute sub numele de părţi

rulante, urme ale picioarelor animalelor de tracţiune (copite), de vaselină, ulei, vopsea sau alte substanţe provenite de la vehicul.

Aceste urme pot fi de adâncime sau de suprafaţă, statice sau dinamice.

3.4. Urmele materieÎn această categorie de urme intră diferitele resturi de obiecte şi de materii organice sau

anorganice, care ne reproduc forma exterioară a produsului din care provin.Dintre cele mai frecvente urme descoperite în câmpul infracţiunii enumerăm

următoarele:a) resturi de produse textileb) resturi de metalc) fragmente din lemnd) resturi de alimente şi cosmeticee) capete de ţigărif) particule de sol şi sticlăg) particule pulverulenteh) pete de cerneluri şi vopsele.a - Prin produse textile, înţelegem acele produse în compoziţia cărora se află fibre

textile, indiferent de forma în care se prezintă, fibre, ţesături, tricotaje sau confecţii.Aceste urme se caută prin observare directă cu ochiul liber sau folosind lupa cu mâner.b - Resturile de metalMecanismul de formare a acestor urme constă în detaşarea unor particule din masa

corpurilor metalice, ca urmare a procesului de pilire, tăiere, rupere, lovire sau sfredelire.Ele mai pot fi create şi prin sudură, topire sau frecare.De regulă, aceste urme se caută pe sol, la baza obiectului metalic tăiat, rupt sau pilit.Ridicarea se face cu ajutorul magneţilor.Aceste particule pot fi găsite pe îmbrăcămintea sau încălţămintea infractorului.c - Fragmentele din lemnAceste urme pot fi sub forma rumeguşului, aşchii sau fragmente mai mari. De obicei

primele amintite rămân pe hainele infractorului.d - Resturile de alimente şi cosmeticeProdusele alimentare şi cosmetice sunt considerate ca urme atunci când prezenţa lor la

faţa locului are legătură cu infracţiunea săvârşită. Aceste urme se formează prin scurgeri (pentru lichide şi prafuri), prin pulverizare, frecare pentru produsele grase (unt, ruj de buze, creme) şi resturi în ambalaje sau vase (saci, cutii, butoaie, oale, pahare, farfurii).

e - Capete de ţigări

52

Page 53: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Acestea se găsesc la faţa locului, în scrumiere, pe sol sau pardoseli, sau în vasele din care s-a mâncat.

Capetele de ţigări sunt examinate biologic pentru a se stabili grupa sanguină a fumătorului, după saliva îmbibată în tutun sau filtru.

f - Particule de sol şi sticlăPrimele sunt acele fragmente aduse la locul unde s-a comis infracţiunea, de

încălţămintea, îmbrăcămintea sau alte obiecte purtate de făptuitor sau victimă, sau de mijloacele de transport folosite în procesul comiterii infracţiunii. Ele vor fi descoperite pe pardoseli, asfalt sau pe suprafeţele pe care s-a călcat.

Secundele sunt fragmente (cioburi) provenite din spargere, lovire, prin tăiere, decupare ori ca urmare a unor temperaturi înalte.

Aceste urme rămân, de obicei, la baza ferestrelor, vitrinelor, pe hainele autorilor infracţiunii. Căutarea lor se face cu ochiul liber.

g - Particule pulverulenteMaterialele pulverulente (ciment, var, praf de cărămidă) sunt considerate urme când

prezenţa lor în câmpul infracţiunii este datorată comiterii infracţiunii.Acestea aderă de obicei pe îmbrăcămintea şi încălţămintea infractorului şi a victimei;Căutarea urmelor pulverulente se face atât cu ochiul liber, cât şi cu lupa şi lampa de

radiaţii ultraviolete.h - Petele de cerneluri şi vopselePetele de cerneală se formează prin cădere accidentală sau voită pe diferite suporturi.Uneori, acestea se găsesc pe mâinile sau îmbrăcămintea autorului infracţiunii sau ale

victimei.Mânjiturile apar atunci când se acţionează asupra unei urme de cerneală sau când se

şterg pensulele sau peniţele folosite la scris sau desen.Petele de cerneală sunt căutate în câmpul infracţiunii cu ochiul liber, cu lupa sau cu

lampa de radiaţii ultraviolete.Petele de vopsea apar sub forma unor fragmente de pelicule de diferite dimensiuni. Ele

pot avea unul sau mai multe straturi de vopsele de culori diverse sau grăsimi.Aceste urme se găsesc la locul faptei, de cele mai multe ori în cazul accidentelor de

circulaţie sau în cazul furturilor prin spargere.

3.5. Urmele de incendii şi exploziiUrmele de incendiu sunt acele modificări făcute în ambianţa locului unde s-a comis o

infracţiune, produse ca urmare a focului şi a celorlalte fenomene care însoţesc incendiul.Incendiile se produc din:a) cauze naturale (trăsnetul, razele solare şi autoaprinderea)b) cauze tehnice (supraîncălzirea conductorilor electrici sau scântei electrice, flăcări

deschise, corpuri incandescente, reacţii chimice, substanţe incendiare).În toate cazurile de incendiu se va identifica focarul incendiului, el fiind urma

principală cu caracter specific.Urmele create de explozii - sunt acele modificări care se produc ca urmare a gazelor,

temperaturii şi presiunii puternice eliberate în timpul exploziei.În raport de natura exploziei (fizică, de substanţe explozive sau atmosferă explozivă), se

creează urme de rupere, schije, arsuri, urme de fumizare, particule de substanţă explozivă şi gaze, resturi de diferite ambalaje.

3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene şi navalea) În cazul accidentelor de cale ferată - urmele sunt toate modificările create asupra

materialului rulant (locomotive, vagoane), de cale şi celorlalte instalaţii feroviare (macaze, traverse), precum şi asupra mărfurilor transportate.

53

Page 54: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Principalele urme în cazul accidentelor feroviare sunt:- obstacolul pus pe calea ferată;- părţile materialului rulant care au intrat în contact cu obstacolul;- urmele create de roţile materialului rulant pe traversele căii ferate, prin deraierea

vagoanelor;- şina ruptă;- şuruburi (trifoane) deşurubate;- bucăţi de cablu electric rupt sau tăiat.b) În cazul accidentelor aviatice în funcţie de cauza accidentului

(de natură tehnică, explozii sau incendii la bordul avionului, saugreşeli de pilotare sau dirijare) la faţa locului se formează urme formă,poziţionale şi materie.

Acestea sunt dezmembrări ale aeronavei, urme de ardere (specifice incendiilor), urme de explozii, urme de gloanţe în pereţii aeronavei.

c) În cazul accidentelor navaleÎn cazul acestor accidente se produc urme din cauza eşuării sau abordajului, exploziilor

şi incendiilor la bord sau în sala maşinilor, încărcării necorespunzătoare a navei.- în caz de eşuare sau abordaj se produc rupturi de chilă spre punte în sens vertical,

rupturi longitudinale, ondulaţii mari în bordaje, fisuri;- în cazul exploziilor se formează craterul exploziei, urmele de presiune ale undei de

şoc, schije, urme de fumizare;- în cazul încărcării necorespunzătoare a navei, urma principală este poziţia navei. Alte

urme sunt cele care privesc distribuirea şi ancorarea încărcăturii.

3.7. Metode şi mijloace tehnice de ridicare şi examinare în laborator a principalelor categorii de urme

În practica criminalistică se cunosc mai multe procedee şi tehnici de ridicare a urmelor:a) ridicarea obiectului purtător de urmă;a) ridicarea urmelor materie sub formă de cruste, pete, depuneri etc.;b) ridicarea urmelor prin transfer (ex. urmele papilare relevate cu prafuri ridicate

cu benzi adezive);c) ridicarea urmelor de adâncime prin mulaj;d) ridicarea imaginilor urmelor prin fotografiere, filmare sau desen.În laboratorul de criminalistică, urmele sunt identificate în condiţiile iluminării

reflectate sau sub unghiuri de lumină, cu ochiul liber sau cu ajutorul lupelor şi microscoapelor.

Urmele materie se studiază sub influenţa radiaţiilor ultraviolete. Acestea sunt analizate chimic, dar în ultimul timp se foloseşte analiza spectrelor de emisie şi absorbţie.

Pentru urmele biologice, există metode specifice de examinare pentru fiecare în parte, cum sunt cele pentru sânge, spermă, salivă sau fire de păr.

În principal, procesul de examinare parcurge următoarele etape:- examenul urmei- realizarea modelelor de comparat- examinarea urmei model de comparat- examinarea comparativă a caracteristicilor fiecăreia din aceste

urme (în litigiu şi model de comparat)- formularea demonstraţiei- stabilirea concluziilor.

54

Page 55: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologică şidactiloscopică

În cazul urmelor formă (şi dinamice) de încălţăminte, ale instrumentelor, expertiza traseologică poate rezolva următoarele probleme:

- dacă urma a fost creată de obiectul ridicat de la suspecţi;- care este mecanismul de formare a urmei;- care este succesiunea de creare a urmelor.În cazul urmelor materie cu formă definită, cum sunt fragmentele de pelicule de vopsea,

cioburi de sticlă, fragmente de metal, expertiza poate stabili dacă provin dintr-un întreg descoperit la suspect (ex. vopseaua autoturismului, farul acestuia etc.).

În cazul expertizei dactiloscopice, principala problemă care se rezolvă este identitatea persoanei care a creat urmele papilare descoperite în câmpul infracţiunii.

Cu privire la expertiza dactiloscopică se impun câteva precizări, în legătură cu efectuarea identificării după desenele papilare.

Expertul are de comparat impresiunea digitală incriminată | (ridicată cu folio adeziv şi fotografiată), impresiunile persoanei bănuite, luate cu tuş sau de pe fişa din cartoteca de înregistrare, scoasă după formula dactiloscopică sau rezultată prin trierea automată.

Prima condiţie este aducerea lor la acelaşi „numitor”, adică în ambele cazuri crestele să fie negre şi lanţurile albe. Dacă crestele au fost relevate cu prafuri deschise (albe, galben fluorescent), clişeul foto iniţial va fi inversat prin diapozitivare şi după aceea copiat pe hârtie.

Examenul comparativ se realizează pe fotografii mărite. Se comandă o mărire de patru ori, dar faptic ea depinde de claritatea impresiunii de identificare.

Cercetarea comportă următoarele etape:1. Stabilirea tipului şi subtipului desenului papilar incriminat şi, prin comparare,

excluderea degetelor bănuitului prezentând desene diferite. Se reţin pentru examinarea în continuare doar cele cu un desen asemănător (identificare generică).

Se compară configuraţia desenului central (nucleul), numărul de creste intersectate de „linia lui Galton", forma şi plasarea deltei.

3. În caz de corespondenţă se trece la stabilirea detaliilor (punctelor) comune. Unii recomandă ca această operaţie să se facă în sensul deplasării acelor de ceasornic, dar practic acest lucru nu are nici o importanţă. Se porneşte de la un detaliu şi, din aproape în aproape, se caută celelalte detalii, numărându-se totodată liniile (crestele) care le despart.

4. În final se apreciază dacă natura detaliilor comune, cantitatea şi poziţia lor reciprocă, este concludentă pentru a opina cu certitudine că impresiunile au fost lăsate de acelaşi deget al aceleiaşi peroane (identificare individuală).

Demonstraţia vizuală din raportul de expertiză se realizează prin:a) indicarea asemănărilor prin săgeţi numerotate;b) stabilirea continuităţii liniare prin procedeul îmbinării fotografiilor pe o linie de

demarcaţie comună;c) realizarea unor diagrame ale punctelor coincidente, prin unirea acestora; se obţin

două figuri geometrice care se compară prin juxtapunere sau suprapunere.

55

Page 56: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Fig. 11. Demonstrarea punctelor de asemănare prin săgeţi numerotate:a) urma papilară ridicată din câmpul infracţiunii;

b) amprenta prelevată de la persoana suspectă

Fig. 12. Diagrama punctelor coincidente:a - a celor din urma ridicată din câmpul infracţional

b - a celor din amprenta persoanei suspecte

56

Page 57: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

§ 4. B§ 4. BALISTICAALISTICA JUDICIARĂJUDICIARĂ

„Balistique” este cuvântul francez care constituie originea cuvântului românesc BALISTICĂ.

Vasile Măcelaru, în lucrarea sa intitulată „Balistica Judiciară”, apărută în 1972, menţionează cele două sensuri ale noţiunii de balistică:

a) primul sens desemnează acea „ramură a mecanicii teoretice care studiază legile mişcării unui corp greu, aruncat sub un unghi faţă de orizont”;

b) cel de-al doilea desemnează studierea mişcării proiectilelor îninteriorul armelor de foc (puşcă, revolver, tun) şi pe curba descrisă înexterior (cunoscută sub numele de curbă balistică).

Balistica generală, afirmă acelaşi autor, „studiază construcţia şi funcţionarea armelor de foc, efectele produse de acestea, construcţia şi funcţionarea muniţiei, precum şi mişcarea proiectilului”, definiţie cu care suntem de acord.

Suntem de acord şi cu definiţia dată pentru balistica judiciară ca fiind o ramură distinctă a tehnicii criminalistice care studiază construcţia şi funcţionarea armelor de foc, fenomenele legate de tragere şi urmele determinate de acestea în scopul rezolvării problemelor ridicate de ancheta penală.

4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţia acestoraa) Funcţionarea armelor de focDupă cum arată denumirea acestora, funcţionarea lor se bazează pe foc, adică pe puterea

gazelor degajate în urma arderii prafului de puşcă de a arunca proiectilul din ţeavă.Toate armele de foc au obligatoriu următoarele componente pentru a funcţiona:

Fig. 13. Pistolul văzut în secţiune- ţeavă

- închizător pentru fixarea muniţiei- mecanism de percuţie.

57

Page 58: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Fig. 14 a. Revolverul Colt Metropolitan MK 111

Fără acestea, arma de foc nu poate funcţiona. În funcţie de fabricant şi de calibrul muniţiei folosite, armele de foc au şi alte accesorii, cum sunt:

- mecanismul de alimentare- dispozitive de ochire- patul sau crosa armei.

Fig. 14 b. Schema părţilor componente ale revolverului COLT Metropolitan MK 111

O armă de foc doar cu aceste componente rămâne un obiect inutilizabil. Pentru a putea fi folosită ea are nevoie de muniţie, înţelegând prin aceasta cartuşele.

Cartuşul se compune din:- tub;

58

Page 59: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

-- proiectil;-- încărcătură.

Tuburile pot fi, în funcţie de construcţia armelor de foc, în formă tronconică sau cilindrice, fiind confecţionate din fier, alamă sau carton. În interior, tubul are o încărcătură din praf de puşcă. În partea opusă proiectilului, tubul are un orificiu în care se montează capsa, unde fabricantul a pus o substanţă explozivă care va iniţia încărcătura.

Fig. 15. Părţile componente ale cartuşelor de război pentru armele cu ţeava ghintuită

Funcţionarea oricărei arme de foc poate fi explicată schematic astfel:- se introduce un cartuş în ţeava armei (se armează);- se acţionează mecanismul de percuţie, apăsându-se pe trăgaci;- percutorul este eliberat şi loveşte capsa cartuşului iniţiind pulberea din tub;- pulberea care arde degajă o cantitate mare de gaze supraîncălzite, formând o presiune

de mii de atmosfere;- proiectilul (glonţul) este împins spre exteriorul ţevii, dându-i o mişcare de rotire în

jurul axului său longitudinal;- la gura ţevii proiectilul este aruncat în exterior pe direcţia axului ţevii, fiind însoţit de

fum, resturi de pulbere nearsă şi o undă de şoc.

b) Clasificarea armelor de focÎn practica şi în teoria criminalistică se cunosc mai multe criterii de clasificare. Noi

suntem de acord cu acelea stabilite de Vasile Măcelaru în lucrarea amintită, clasificarea făcându-se:

1. După destinaţie:- arme militare (luptă): pistoale, puşti, mitraliere, carabine, pistoale automate;- arme de vânătoare;- arme sportive (de tir);- arme speciale:

- de semnalizare- cu aer comprimat- pistoale cu gaze lacrimogene

- arme deghizate-- pistol stilou-- pistol cuţit etc.

59

Page 60: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Fig. 16. Părţile componente ale cartuşului pentru armele de vânătoare

2. După construcţia canalului ţevii:- cu ţeava lisă (netedă):

- arme de vânătoare cu alice- pistoale rachetă

- cu ţeava ghintuită (adică goluri şi plinuri dispuse în interiorul ţevii, longitudinal). Aşa cum am arătat anterior, aceasta imprimă glonţului o mişcare de rotaţie în jurul axului său longitudinal)

- cu ţevi combinate (cu ghinturi şi lisă)

3. După lungimea ţevii:- cu ţeavă lungă (50-80 cm)

- puştile- puştile mitraliere- armele de vânătoare

- cu ţeavă mijlocie (20-50 cm)- pistoalele-mitralieră

- cu ţeavă scurtă (3-20 cm)- pistoale- revolvere

4. După modul de funcţionare:- arme simple (se încarcă manual cu un singur cartuş);- arme cu repetiţie, care se încarcă imediat, după tragere, dar manual;- arme semiautomate (încărcarea se face pentru tragere „foc cu foc”, prin folosirea

energiei gazelor sau forţei de recul);- arme automate care funcţionează pe acelaşi principiu ca cele semiautomate, tragerile

făcându-se în serii.

5. După calibru (acesta fiind mărimea în milimetri a diametrului interior al ţevii):- calibru mic, până la 6,35 mm- calibru mijlociu (6,35 mm - 9 mm)- calibru mare (peste 9 mm)La armele de vânătoare cu alice calibrul este dat de un număr abstract şi invers

proporţional cu lărgimea interioară a ţevii (12, 16, 18,20).

60

Page 61: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

6. După muniţia folosită, armele se împart în:- arme cu glonţ- arme cu alice- arme mixte.

4.2. Urmele de împuşcareAcestea sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte, inclusiv pe corpul omenesc, în

urma folosirii armelor de foc, ca rezultat al fenomenelor care însoţesc împuşcătura.Urmele tragerii cu arma (de împuşcare) pot fi grupate în două categorii:A. Urme principaleB. Urme secundare

A. Urmele principaleDin categoria acestora fac parte:- arma abandonată la locul faptei;- cartuşele;- gloanţele;- tuburile arse;- orificiile produse de gloanţe:

- de intrare;- de ieşire;- urmele ricoşeurilor.

Fig. 17. Schema producerii orificiilor de intrare şi ieşire:a) glonţ b) direcţia de mişcare

Perforările (orificiile de intrare şi ieşire) - au aspectul unei pâlnii, în sensul că dimensiunile orificiului de intrare sunt mai mici decât cele ale orificiului de ieşire. În felul acesta se poate stabili direcţia din care s-a tras.

61

Page 62: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

- Gloanţele (proiectilele) poartă pe suprafaţa lor urmele dinamice formate prin frecare de ghinturile ţevii. Acestea se numesc striaţii. Cu ajutorul lor se poate identifica arma cu care s-a tras.

Fig. 18. Schema producerii urmelor de frecare (striaţii) pe suprafaţa glonţului

- Tuburile arse găsite la faţa locului poartă pe ele urmele pieselor armei cu care în procesul încărcării, armării şi executării tragerii au venit în contact:

- urmele percutorului (pe capsa tubului)- urmele ghearei extractoare- urmele dintelui opritor- urmele închizătorului

B. Urmele secundare ale împuşcăturii:Aşa cum am menţionat, ele sunt create de temperatura mare a gazelor rezultate din

arderea pulberii de puşcă, de presiunea acestora, precum şi de glonţul pe ţintă. Acestea sunt:- urmele de ardere (pârlire)- urmele gazelor (de rupere)- urmele de funingine;- particule de pulbere arsă şi nearsă;- inele de metalizare;- inele de ştergere (particule de unsoare).

Primele patru categorii de urme se formează pe obiectul în care a pătruns glonţul, atunci când distanţa până la ţeavă a fost sub 1 metru.

Intensitatea lor este invers proporţională cu mărimea distanţei.Atunci când distanţa a fost nulă, adică ţeava armei a fost lipită de obiectul în care a

pătruns glonţul, în canalul format de acesta pătrund gazele (flacără, particule de pulbere arsă şi nearsă). Din cauza presiunii mari, marginile orificiului de intrare sunt crăpate, iar substanţa obiectului primitor este dislocată (ruptă).

În cazul urmelor de afumare menţionăm acele urme care se depun pe mâna trăgătorului, în timpul tragerii.

Inelul de metalizare se formează pe obiectul dur care a fost penetrat de glonţ: lemn, mase plastice, os etc.

Inelul de ştergere se formează dacă distanţa de tragere este mai mare de 1 m pe suprafaţa obiectului penetrat de glonţ înaintea orificiului de intrare (pe îmbrăcăminte, pielea umană etc.). El este format de substanţele angrenate de glonţ din ţeava armei.

62

Page 63: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Fig. 19. Jetul de gaze şi fum format la gura ţevii unei arme de foc

4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de focUrmele armelor de foc sunt descoperite în general pe:a) corpul şi îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;b) corpul şi îmbrăcămintea persoanei asupra căreia s-a tras cu arma:

- pe armă şi în interiorul ţevii;- pe tub şi pe glonţ.

În afara acestor urme, de obicei, la locul unde s-a comis o infracţiune la care s-a folosit arma de foc, se descoperă şi alte genuri de urme, cum sunt:

- urme plantare sau de încălţăminte;-- urme digitale rămase pe arma cu care s-a tras;-- urme biologice (sânge, păr, substanţă cerebrală, fragment de

Fig. 20. Schema producerii urmelor de pe tuburi trase:1 - închizător cu gheară extractoare2 - tubul cartuşului3 - camera cartuşului

63

Page 64: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

4.4. Expertiza balistico-judiciară

Prin activitatea de examinare a armelor de foc şi a urmelor principale şi secundare ale folosirii lor, expertul criminalist urmăreşte să stabilească:

- starea de funcţionare a armei şi muniţiei;- unghiul, direcţia şi distanţa de la care s-a tras;- identificarea armelor de foc;- determinarea locului unde s-au aflat trăgătorul şi persoana în

care s-a tras;- timpul scurs de la ultima tragere.În procesul efectuării expertizei, expertul parcurge mai multe etape obligatorii, în

ordinea următoare:a) examinarea tehnică a armei şi muniţiei;b) executarea tragerilor experimentale;a) examinarea urmelor de tragere şi stabilirea caracteristicilor acestora;c) examinarea urmelor model de comparat;d) examinarea comparativă a celor două genuri de urme (în litigiu şi model de

comparat);fixarea rezultatelor examinărilor macro- şi microscopice (de obicei prin fotografiere).

64

Page 65: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

§ 5. E§ 5. EXAMENULXAMENUL TEHNICTEHNIC ALAL DOCUMENTELORDOCUMENTELOR

5.1. Noţiuni generalePrin documente înţelegem acte scrise sau, mai scurt, „înscrisuri”, noţiune care de altfel

este utilizată în Codul Penal.Potrivit accepţiunii lui DUMITRU SANDU37, actul scris (implicit document) reprezintă

o scriere, fixată pe un anumit suport (de obicei hârtie).În procesul penal de foarte multe ori se folosesc probe scrise (înscrisuri), dar în unele

cazuri autenticitatea acestora este contestată, în totalitate sau parţial, tehnicii criminalistice revenindu-i sarcina de a stabili dacă înscrisurile sunt sau nu contrafăcute (false) sau de a identifica persoana care a executat scrisul contestat.

5.2. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi problemele care se pot rezolvaCercetarea actelor scrise e făcută, de obicei, de experţii criminalişti, ea realizându-se în

două etape:a) Examinarea generalăÎn cadrul acesteia se examinează în ansamblu actul stabilindu-se:- conţinutul său;- plasamentul antetului, al semnăturilor etc.;- forma ştampilelor;- existenţa eventualelor notări, sublinieri, a fotografiilor, a timbrelor.În această etapă, la simpla privire, fără aparate optice se pot descoperi:- eventualele urme de ştergere;- discontinuitatea imprimării ştampilei aplicate pe fotografie;- deformări ale textului.

b) Examinarea specială:Pentru aceasta sunt necesare aparate optice de mărit ca lupa cu mâner, lupa binoculară,

stereo stene microscopul, lampa cu radiaţii ultraviolete, spoturi (reflectare cu fascicul de lumină îngustă).

În această etapă se stabilesc modificările de text prin adăugare, ştergere (radiere), corodare (spălare chimică), acoperirea unor porţiuni de text sau a unor litere şi cifre.

Trebuie menţionat că nu sunt reguli general obligatorii în examinarea tuturor înscrisurilor, fiecare caz în parte având individualitatea lui, dată atât de individualitatea actului, cât şi de cea a persoanei care a făcut falsul sau a scris actul examinat.

5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilorÎn privinţa autenticităţii înscrisurilor putem afirma că cele mai des întâlnite situaţii sunt

legate de documentele oficiale: buletine de identitate, paşapoarte, acte de stare civilă, testamente diplome de studio etc.

Pentru a stabili autenticitatea, se verifică dacă nu sunt alterate data eliberării, numele titularului, fotografia acestuia, impresiunile ştampilelor, semnăturile obligatorii etc.

- Existenţa alterărilor, urme de ştergere, de adăugiri etc., adică a falsului, infirmă autenticitatea înscrisului.

Vechimea înscrisului, înţelegând prin aceasta stabilirea zilei şi anului în care a fost realizat, nu se poate stabili cu exactitate până în prezent.

În schimb, se poate stabili perioada în care s-a redactat şi scris.Pentru aceasta se va ţine seama de:a) conţinutul textului, avându-se în vedere regulile de ortografie, denumirea unor

localităţi, unor persoane care nu concordă cu data menţionată pe înscris.

37 Dumitru Sandu, Falsul în acte, 1977, pag. 9.

65

Page 66: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Hârtia şi cerneala folosite. Se ţine seama de data înscrisă în document şi se va compara cu data la care sortul de hârtie s-a fabricat. De asemenea, se ţine seama de faptul că hârtia în timp se decolorează, îngălbeneşte, iar fragilitatea ei scade etc.

5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri:Înscrisurile se falsifică de obicei prin următoarele procedee:a) înlăturarea textelorAceasta, aşa cum am mai menţionat, se realizează prin ştergere mecanică (radiere sau

răzuire) sau chimică (corodare).La examinarea cu ochiul liber şi apoi cu aparate optice (lupă, microscop), locul unde

textul a fost radiat prezintă caracteristici specifice: dispariţia luciului hârtiei, scămoşarea fibrelor acesteia, subţierea hârtiei etc.

În cazul spălării chimice (corodare), la examinarea înscrisului sub radiaţiile ultraviolete fluorescenţa zonei spălate este diferită de restul textului, fiind uşor sesizabilă.

O altă metodă de detectare a zonei în care scrisul a fost alterat chimic o reprezintă presarea planfilmului peste această porţiune din înscris la întuneric, timp de câteva zile, după care filmul se va developa. Zona corodată va apărea pe negativ bine evidenţiată. Chimicalele folosite la spălarea textului, aflate în masa hârtiei, vor impresiona stratul fotosensibil al filmului.

Stabilirea textului înlăturat se realizează prin metode speciale, proprii fiecărei metode de înlăturare, mecanică sau chimică.

b) Falsul prin adăugare de textAcest gen de fals constă în scrierea unor noi litere sau cifre sau modificarea celor

existente în document.Sunt dese cazurile când falsificatorii adaugă chiar rânduri întregi în zonele libere ale

textului original.

Camil Suciu, în lucrarea sa „Criminalistica”, ediţia 1972, menţionează câteva elemente specifice falsului prin adăugiri de text: „îngrămădirile de litere şi prescurtări neobişnuite de cuvinte din lipsă de spaţiu, desfăşurarea exagerat de largă a scrisului, pentru acoperirea spaţiilor libere, evitarea unor trăsături anterioare, diferenţa de oxidare a trăsăturilor de cerneală etc.”.

5.5. Examinarea textelor dactilografiateExistenţa înscrisurilor dactilografiate este deseori prezentă ca probă în activitatea de

urmărire penală.De foarte multe ori, în cazul unor anonime, al unor falsuri, în caz de suicid sau chiar de

omor s-au ridicat documente dactilografiate.Principala problemă care se pune este: identificarea maşinii de dactilografiat.Această identificare, conform regulilor identificării criminalistice, se realizează în două

etape: Prima etapă este cea a identificării modelului şi tipului de maşină de scris. Existenţa cartotecilor criminalistice cu modele de scris permite o astfel de identificare.

În a doua etapă, după parcurgerea obligatorie a primei, se trece la identificarea propriu-zisă a maşinii cu care s-a dactilografiat documentul.

În cazul identificării maşinii de scris se examinează textul dactilografiat, stabilindu-se pentru început caracteristicile generale:

- mărimea pasului mecanismului principal, adică distanţa la care se deplasează carul cu hârtia după dactilografierea fiecărui semn în parte;

- mărimea intervalelor, adică distanţa pe verticală dintre rânduri;- tipul de claviatură, adică totalitatea semnelor claviaturii;- tipul caracterelor literelor.

66

Page 67: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Identificarea unei maşini de scris, după stabilirea caracteristicilor generale, se face pe baza caracteristicilor individuale, cum sunt:

Fig. 21. Cele mai frecvente elemente de uzură a caracterelor maşinilor de dactilografiat (după Jean Gaye, Manuel depolice scientifique)

- devierea axului literelor faţă de verticală (ca urmare a strâmbării pârghiilor pe care sunt fixate literele);

- suprapunerea impresiunii literei peste alte litere (ca urmare a lipirii greşite pe suportul destinat literelor);

- deformarea diferitelor semne (aplatizare sau ştirbire). Identificarea se face prin examinarea comparativă a textului în litigiu cu texte model de comparat, obţinute experimental cu maşina presupusă a fi dactilografiat textul incriminat.

5.6. Identificarea persoanei după scrisul de mână:Acest gen de identificare se face pe baza examinării urmei (cu totul aparte) lăsată de

om, care poartă numele de scris38.Camil Suciu, în lucrarea amintită, defineşte scrisul astfel: ,,un sistem organizat de

mişcări tehnico-grafice (ale mâinii n.n.) formate printr-un îndelungat proces de învăţare, fixat sub forma unor deprinderi individuale cu o anumită stabilitate”.

Identificarea persoanei care a scris textul incriminat se poate face datorită faptului că scrisul are două proprietăţi fundamentale: individualitatea şi stabilitatea relativă.

Pentru aceasta, aşa cum am menţionat anterior, se realizează examene comparative între scrisul litigios şi scrisurile experimentale obţinute de la persoana bănuită a fi autorul înscrisului.

38 Lucian Ionescu, în Expertiza criminalistică a scrisului; Ed. 1973, arată că „scrisul este exprimarea sunetelor şi cuvintelor dintr-o limbă prin semne grafice”, pag. 15.

67

Page 68: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Ramura criminalisticii care are ca obiect de studiu identificarea persoanei după scris se numeşte „grafoscopie judiciară”.

5.6.1. Formarea şi evoluţia scrisului de mânăScrisul, deşi se materializează prin mişcările date instrumentului scriptural, este totuşi o

deprindere intelectuală, la baza căreia stau legăturile nervoase produse în cortex39.„Formarea deprinderii de a scrie începe din copilărie, un rol important jucându-l

metoda de predare a scrisului, precum şi modul caligrafic oferit elevului spre învăţare”40.„După numeroase exerciţii în clasă şi acasă, sub forma temelor, deprinderea mâinii de

a executa mişcările înscriptării este formată”41.În timp, persoana are formate deprinderi de a scrie pe baza stereotipiilor dinamice,

mişcările inscriptării devenind reflexe şi scăpând controlului mental.Aceste deprinderi sunt specifice fiecărei persoane, dându-i acea caracteristică denumită

individualitate. Fiecare persoană va executa semnele grafice într-o manieră proprie, diferită de modelul caligrafic care i-a servit la învăţarea din copilărie.

În afara acestei caracteristici a scrisului, foarte importantă pentru procesul de identificare, o a doua caracteristică este cea a stabilităţii relative.

Această caracteristică poate fi influenţată, dar nu până la dispariţie, de următorii factori:- Evoluţia scrisului. Aceasta se datorează - la persoanele care

scriu mult - tendinţei de a simplifica mişcările înscriptării pentru aobţine un scris rapid cu un efort minim.

- Starea de sănătate a scriptoruluiBolile cronice sau acute pot modifica într-un fel scrisul, dar nu în măsură să afecteze

individualitatea acestuia în totalitate.În schimb, în cazul bolilor psihice, scrisul este afectat profund, ducând la pierderea

individualităţii.- Starea de ebrietate. Mişcările înscriptării sunt mai puţin influenţate de cantitatea de

alcool ingerată.- Cauzele de moment ţin de natura instrumentului scriptural sau a suportului folosit,

precum şi de unele poziţii incomode ale scriptorului.

5.6.2. Caracteristicile generale şi speciale ale scrisuluiPentru a stabili dacă un scris este executat de o anumită persoană este necesar ca scrisul

menţionat să fie analizat în paralel cu scrisul model de comparat al acestuia.

39 Lucian Ionescu, în Expertiza criminalistică a scrisului; Ed. 1973, arată că „scrisul este exprimarea sunetelor şi cuvintelor dintr-o limbă prin semne grafice", pag. 15. 3 Lucian Ionescu - op. cit., pag. 36.

40 Ibidem – pag 41 şi următoarele.41 Ibidem - pag 41 şi următoarele

68

Page 69: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Fig. 22. Demonstrarea prin metoda confruntării a unor caracteristici individuale ale scrisului: a - scris incriminat; b - scriere de probă.

Examenul comparativ are ca obiect caracteristicile fiecărui gen de scris (litigiu şi model de comparat). Aceste caracteristici se împart în caracteristici generale şi particulare (sau speciale).

a) Caracteristicile generale ale scrisului - sunt acelea care dau o reprezentare asupra sistemului de executare grafică a tuturor literelor. Acestea, fără luarea în consideraţie a caracteristicilor individuale, nu pot duce la identificarea scriptorului.

Dintre caracteristicile generale remarcăm:- gradul de evoluţie;- forma scrisului;- dimensiunea scrisului;- continuitatea;- direcţia;- presiunea;- înclinarea literelor;- forma liniei de bază.b) Caracteristicile individuale (speciale) ale scrisului:- punctul de atac şi linia incipientă a unei litere;- trăsătura terminală a unei litere;- modul de executare a literelor în formă de oval;- construirea fiecărei litere în parte, comparativ cu modelul

caligrafic.

69

Page 70: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

5.6.3. Obţinerea modelelor de scris pentru comparaţiiPentru efectuarea expertizei criminalistice a scrisului (sau grafoscopice) sunt necesare

modele de scris ale persoanei bănuite a fi executat înscrisul incriminat.Practica expertizei scrisului a stabilit câteva reguli pentru obţinerea modelelor de scris

pentru comparaţii.Modelele de scris liber se deosebesc de cele executate experimental.Modelele de scris experimentale sunt acele scrisuri realizate în prezenţa anchetatorului

special pentru efectuarea expertizei.Acele modele trebuie să se obţină prin trei metode. Prima va fi o scriere liberă, de obicei

o declaraţie, urmată de o transcriere şi în final de o dictare.Toate probele de scris trebuie să fie certificate de anchetator pentru a stabili

autenticitatea lor.

70

Page 71: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

§ 6. I§ 6. IDENTIFICAREADENTIFICAREA PERSOANEIPERSOANEI DUPĂDUPĂ SEMNALMENTESEMNALMENTE ( (PORTRETULPORTRETUL VORBITVORBIT))

6.1. Noţiuni generalePrin semnalmente42 înţelegem „totalitatea trăsăturilor exterioare (ale feţei, capului,

trunchiului etc.) statice şi dinamice ale unei persoane, care o deosebesc de celelalte persoane şi care asigură posibilitatea identificării ei prin descrierea acestora (semnalmente)”.

Portretul vorbit este cea mai veche metodă de identificare a persoanei, înaintea identificării dactiloscopice, derivând din metoda descrierii antropometrice folosită pentru prima dată de Alphonse Bertillon.

Fundamentul identificării după semnalmente rezultă din aceea că fiecare persoană prezintă trăsături care o deosebesc de alte persoane, demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că în univers fiecare dintre noi suntem unici şi din această privinţă.

Această metodă constă în descrierea semnalmentelor, adică a caracteristicilor întregului corp omenesc, insistându-se pe particularităţile feţei şi ale urechii.

Metoda se aplică: a) în urmărirea infractorilor care se sustrag fie urmăririi penale, fie executării pedepselor; b) la identificarea răufăcătorilor cu ajutorul martorilor oculari; c) la identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută.

La descrierea semnalmentelor se ţine seama de volumul, forma, culoarea, poziţia şi dimensiunea acestora.

În privinţa dimensiunii, raportarea nu se va face la un etalon exterior (ex. metric), ci la celelalte semnalmente ale feţei.

Semnalmentele se împart în două categorii:a) statice (sau anatomice)Acestea sunt cele care nu se modifică indiferent de activitatea desfăşurată de individ,

rămânând în permanenţă la aceeaşi formă şi relativ aceeaşi dimensiune;b) dinamiceAcestea sunt caracteristicile care apar atunci când persoana face diferite acţiuni (mers,

vorbit, citit etc.).

6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)I. STATICEAceasta se face privind persoana din faţă şi din profil. Ele sunt:a) Talia (constituţia fizică generală)De obicei talia se exprimă în centimetri, iar în imposibilitatea stabilirii ei în aceste

unităţi de măsură, se recurge la repartizarea tripartită a persoanelor: scundă, mijlocie, înaltă.În privinţa corpolenţei lor, persoanele pot fi încadrate în următoarele categorii: slabă

(picnic), mijlocie şi grasă.b) Forma generală a feţeiAceasta se raportează la una din formele geometrice: ovală, rotundă, pătrată etc.c) Fruntea din profil poate fi: înclinată în spate, dreaptă, sau bombată, iar în

privinţa înălţimii aceasta poate fi: înaltă, mijlocie, scundă.d) Sprâncenele se descriu după lungime, lăţime, desime, direcţie şi contur.e) Ochii. Pentru aceştia se menţionează culoarea, poziţia în orbită şi orientarea orbitei.f) Nasul. La descrierea acestei părţi a fetei se are în vedere poziţia bazei (dreaptă,

oblică în jos sau oblică în sus), conturul acestuia (drept, concav sau convex, ,,coroiat”).g) Gura. După mărime, poate fi mare, mică sau mijlocie. Privite din profil,

colţurile (comisura) gurii sunt drepte, coborâte sau ridicate.h) Bărbia. La descrierea acesteia se acordă atenţie înălţimii, lăţimii şi proeminenţei.

42 Colectiv de autori: Dicţionarul de criminalistică, ed. 1984, Bucureşti, pag. 175.

71

Page 72: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Fig. 23. Diferite forme ale feţei umane.

Bărbia poate fi înaltă, joasă (mică) sau mijlocie.În privinţa proeminenţei, bărbia este dreaptă, retrasă (înapoi) sau proeminentă.i) Urechea. Este elementul cel mai stabil şi deosebit de important în identificarea

persoanei prin metoda portretului vorbit.Aici interesează urechea exterioară (pavilionul), şi anume forma ei şi modul de lipire a

lobului de cap.Se au în atenţie toate elementele componente ale pavilionului urechii. Acestea sunt:- lobul;- helixul;- antihelixul;- tragosul;- antitragosul

Fig. 24. Pavilionul urechii cu părţile componente.

j) Dinţii. Aici interesează mărimea, dispunerea şi culoarea acestora.

72

Page 73: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

k) Părul de pe cap. Descrierea acestuia se face având în vedere culoarea, natura, direcţia, inserţia şi lipsa părului (calviţia).

O altă categorie de semnalmente statice sunt cele cunoscute sub denumirea de special statice, pe care omul le are din naştere sau care au fost provocate în timpul vieţii.

Acestea sunt: negii, aluniţele, petele, cicatricele, ridurile şi tatuajele.

II. DINAMICEAcestea completează descrierea făcută cu semnalmentele statice şi special statice.Ele sunt remarcate cu prilejul unor activităţi desfăşurate de persoană. În principal ele

sunt:a) Ţinuta corpului (rigidă, sportivă-atletică, cochetă, agresivă-bătăioasă);Alura, care poate fi legănată, sportivă, feminină, bărbătească etc.;

c) Vocea. Aici interesează claritatea, timbrul şi intensitatea ei;d) Ticurile.

6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmenteDupă cum am menţionat; metoda ,,portretului vorbit" se foloseşte pentru:- identificarea infractorilor după semnalmentele descrise de martorii oculari;- identificarea infractorilor care se ascund;- identificarea persoanelor necunoscute;- identificarea cadavrelor.Cu ajutorul descrierii verbale a trăsăturilor statice şi chiar special statice, persoane cu

talent în a schiţa (a desena) figurile oamenilor pot reda portretul infractorului. În practica organelor judiciare sunt numeroase cazuri de reuşită în identificarea infractorilor.

O altă metodă este cunoscută sub numele de foto robot. Ea constă în realizarea mai înainte a unor folii transparente cu părţi ale feţei umane (frunte, gură, ochi, nas, bărbie, păr) în mai multe forme şi dimensiuni, care, suprapuse, duc la compararea feţei persoanei după relatările martorilor.

Astăzi acestea sunt realizate cu ajutorul calculatoarelor electronice, care au programe (softuri) special create pentru reconstituirea feţelor persoanelor.

6.4. Operaţiuni pregătitoare în vederea identificării cadavrelorÎn ipoteza că nu s-a scurs un timp îndelungat de la moarte, sau cadavrele, a fi mutilate,

au fost păstrate în camere frigorifice, recunoaşterea este relativ asemănătoare cu cea a persoanelor în viaţă.

Cu toate acestea se impun câteva precizări:- cadavrele murdare, mânjite de sânge trebuie să fie spălate, părul va fi pieptănat,

impunându-se de cele mai multe ori şi spălarea feţelor acestora;- cadavrele dezbrăcate vor fi îmbrăcate cel puţin în partea superioară şi acoperite cu

pânză în partea inferioară.

6.5. Metoda de identificare a cadavrelorÎn afara portretului vorbit şi a fotografierii de identificare, cadavrele (cele care sunt

întregi, nealterate) se identifică şi prin metoda dactiloscopică. Se compară impresiunile digitale ale cadavrului cu eventualele urme sau impresiuni digitale de control luate în timpul vieţii.

În schimb, în cazul cadavrelor cu stare avansată de descompunere sau cu distrugere a feţei se mai folosesc:

a) comparaţiile arcadelor dentare cu eventualele formule dentare sau radiografii

73

Page 74: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

dentare aflate în evidenţa centrelor stomatologice.b) reconstituirea fizionomiei după craniu.Această metodă pusă la punct de savantul antropolog rus Gherasimov este folosită cu

succes de antropologul român Cantemir Rişcuţia.Folosindu-se de formule matematice proprii, de anumite coordonate stabilite în urma

unor studii îndelungate, atunci când li se pune la dispoziţie craniul sau diferite părţi ale acestuia, experţii reuşesc să refacă fizionomia persoanei43.

43 Modul de lucru în cadrul acestui gen de expertiză a fost sugestiv redat în filmul american ,,Gorki Park".

74

Page 75: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

§ 7. Χ 7. ÎNREGISTRAREANREGISTRAREA PENALĂPENALĂ. . CARTOTECICARTOTECI ŞIŞI COLECŢIICOLECŢII TEHNICOTEHNICO--CRMINALISTICECRMINALISTICE

7.1. Noţiuni generaleCunoaşterea persoanelor care au comis infracţiuni s-a impus chiar din antichitate.

Metodele folosite atunci, ca şi în evul mediu, erau empirice, răufăcătorii fiind însemnaţi (marcaţi) în mod barbar, cu fierul roşu, realizându-se pe pielea acestora diferite figuri sau semne care reprezentau categoria de infractori din care făceau parte.

Pentru prima dată în Franţa, în 1885, Alphonse Bertillon realizează o metodă (relativ fundamentată ştiinţific) de înregistrare a infractorilor după dimensiunile corpului acestora, cunoscută sub numele de „metoda antropometrică”.

Aceasta a constituit pentru timpul de atunci un progres, suplinind metoda pusă la punct tot în Franţa de Vidoqa în anii 1810-1833, privind înregistrarea infractorilor după semnalmente şi „modus operandi” (metoda folosită în comiterea infracţiunii).

În zilele de azi, sintetizând experienţa poliţienească în domeniu, criminalistica a elaborat reguli de ţinere a următoarelor evidenţe penale:

a) a infractorilor- în ordine alfabetică, cunoscută şi sub numele de cazier judiciar;- după „modus operadi”;- după impresiunile decadactilare.b) a persoanelor dispărute;c) a persoanelor cu identitate necunoscută;d) a cadavrelor cu identitate necunoscută;e) a lucrurilor furate;f) a urmelor depistate la faţa locului pentru cazurile cu autori necunoscuţi;g) a obiectelor abandonate de infractori la faţa locului.

7.2. Evidenţa nominală a infractorilorAceastă evidenţă se ţine alfabetic la locul de naştere al infractorilor. Apreciem că

această evidenţă (numită cazierul judiciar) este cea mai importantă înregistrare. Ea are ca scop să pună la dispoziţia organelor de anchetă, de judecată, precum şi altor instituţii date cu privire la persoanele condamnate sau care sunt în curs de cercetare, pentru a se doza pedeapsa sau pentru încadrarea penală corectă a faptelor comise.

Ea se realizează cu ajutorul unor fişe pe care se înscriu datele de stare civilă şi numărul sentinţelor penale de condamnare.

În prezent această evidenţă, în România, este în curs de implementare pe calculator.

7.3. Evidenţa dactiloscopică decadactilară şi monodactilară a infractorilora) Evidenţa decadactilarăAceasta este realizată pe fişe dactiloscopice (care conţin impresiunile digitale ale celor

zece degete de la mâinile infractorilor).Ordonarea fişelor se face pe baza formulelor decadactilare. Formula este o fracţie care

are scris la numărător simbolurile desenelor papilare de la mâna dreaptă, iar la numitor pe cele de la mâna stângă.

De exemplu: S 1333D1222

Literele reprezintă iniţiala de la cuvântul care defineşte forma desenului papilar de la degetele arătător (A(adeltic), D(dextrodeltic), S(Sinistrodeltic), B(Bideltic). Cifrele indică, în ordine, degetele: mare, mijlociu, inelar şi mic.

75

Page 76: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

În România s-a adoptat regula ca desenele papilare să fie notate cu cifre, astfel:1 - adelticele; 2 - dextrodelticele; 3 - sinistrodelticele şi 4 - bidelticele. Cu ,,X” se

notează degetele lipsă.

În exemplul nostru fracţia care reprezintă forma desenelor papilare trebuie citită astfel:- la mâna dreaptă (la numărător) arătătorul este sinistrodeltic (S), degetul mare este

adeltic (1), mijlociul, inelarul şi degetul mic sunt sinistrodeltice;- la mâna stângă (la numitor) arătătorul este destrodeltic (D), degetul mare este adeltic

(1), iar mijlociul, inelarul şi degetul mic sunt cu desene papilare dextrodeltice.

b) Evidenţa monodactilarăAceastă evidenţă se realizează prin gruparea fişelor ce se întocmesc separat pentru

fiecare din degetele infractorului.Gruparea se realizează pe baza unei formule care este şi ea sub formă de fracţie, având

la numărător un grup de litere care reprezintă tipul, subtipul şi varietatea desenului papilar al fiecărui deget, iar la numitor un număr care reprezintă numărul de creste papilare care interesează linia lui Galton. De exemplu: Sl/7. Fracţia reprezintă un desen papilar sinistrodeltic cu centrul în formă de laţ simplu, iar linia lui Galton este intersectată de 7 creste papilare.

În detaliu, modul de realizare a acestor evidenţe şi lucrul cu ele pentru identificarea autorilor sunt redate de Constatin R. Ion şi Gheorghe Păşescu în lucrarea lor „Secretele amprentelor papilare” (Editura Naţional, Bucureşti, 1996).

7.4. Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor dispărutePrima categorie de evidenţe se realizează pentru că în practica organelor judiciare se

înregistrează numeroase cazuri când multe cadavre descoperite nu au documente de identitate asupra lor sau sunt ale unor persoane care în timpul vieţii au avut identitate necunoscută.

Această evidenţă se realizează pe bază de fişe care cuprind fotografia cadavrului, impresiunile digitale, date cu privire la locul şi ziua în care a fost descoperit, cauza morţii, leziunile, semnalmentele special statice, obiectele de îmbrăcăminte şi alte obiecte descoperite asupra cadavrului. Evidenţa se ţine la organul de poliţie pe raza căruia au fost descoperite cadavrele.

Şi pentru persoanele dispărute se organizează o evidenţă la nivelul poliţiei în a cărei rază de competenţă au locuit dispăruţii. Evidenţa se ţine tot pe bază de fişe, similare celor de la evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută.

Aşa cum menţionam şi la evidenta nominală a infractorilor (cazierul judiciar) în prezent în România se pune la punct un program naţional de implementare pe calculator a acestor evidenţe.

76

Page 77: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

§ 8. C§ 8. CAPCANEAPCANE CRIMINALISTICECRIMINALISTICE

8.1. Noţiuni generalePrin capcană, autorii Micului dicţionar enciclopedic (Editura Enciclopedică, Română,

1972) înţeleg „dispozitiv de prindere a unor animale”, indicând şi un al doilea sens: ,,mijloc viclean pentru a prinde sau a demasca pe cineva”.

Această ultimă accepţiune este valabilă pentru a defini activitatea „inteligentă” (şi nu vicleană) a organelor judiciare pentru demascarea (identificarea şi dovedirea) infractorilor care comit anumite genuri de infracţiuni, de obicei săvârşite în mod repetat din acelaşi loc.

Autorii Dicţionarului de criminalistică definesc capcana criminalistică prin: „procedeul ştiinţific care constă în utilizarea unor substanţe sau soluţii chimice, într-un loc precis determinat, în scop preventiv şi pentru identificarea persoanei care a venit în contact cu locul marcat”.

Nu suntem de acord cu această definiţie care, de fapt, reprezintă doar capcana chimică şi nu capcanele criminalistice în totalitatea lor.

Apreciem că autorii Micului dicţionar enciclopedic sunt mai aproape de noţiunea reală a capcanei criminalistice, care după părerea noastră poate fi definită astfel: activitatea inteligentă a organelor judiciare prin folosirea de substanţe chimice şi instalaţii mecanice, electronice sau electromagnetice, pentru identificarea şi dovedirea vinovăţiei infractorilor.

Asemenea procedee de identificare a răufăcătorilor s-au folosit în toată istoria umanităţii, avându-se în vedere caracterul lor practic.

Poate prima „capcană” cunoscută o reprezintă gâştele de pe Capitoliu, care au salvat Roma în anul 390 î. Chr. Acestea, prin ţipetele lor, au pus în gardă pe romani asupra atacului pe care galii îl declanşaseră în timpul nopţii.

În practica judiciară, mai des după 1989, acest mod de identificare a infractorilor nu este acceptat de magistraţi ca unică probă şi irefutabilă, ci chiar este considerat o provocare a infracţiunii.

Acceptăm punctul de vedere al magistraţilor, dar nu putem să renegăm acest procedeu de identificare a infractorilor, mai ales a celor care fac parte din categoria „gulerelor albe”.

Suntem de acord că valoarea probantă a indicatorilor tehnici stabiliţi prin capcane se estimează numai în raport cu celelalte probe de care dispun organele de anchetă.

8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinţe generale de organizareÎn funcţie de mijloacele folosite în realizarea acestor procedee, ele se împart în două

tipuri:

a) Capcane chimiceSunt acele procedee în care se folosesc substanţe sau soluţii colorate, vizibile sau

invizibile, substanţe care marchează obiectele urmărite (sustrase de infractori) sau locurile obligatorii de trecere, şi care vor fi detectate pe corpul sau îmbrăcămintea autorilor, după ce s-a comis infracţiunea.

Pentru reuşita acestui procedeu, cazurile în care se vor folosi trebuie să răspundă următoarelor condiţii:

- să se comită infracţiuni repetate în acelaşi loc (ex: furtul de bani, în mod repetat, dintr-o casă de bani);

- cercul de suspecţi să fie bine delimitat (ex. salariaţii unei societăţi comerciale);- să se folosească substanţe chimice netoxice, care nu se găsesc în comerţ şi nu sunt la

îndemâna populaţiei;- activitatea de marcare a bunurilor ce se sustrag trebuie să se facă în secret;- la obiectele marcate chimic nu trebuie să aibă ,,acces” decât infractorii.

77

Page 78: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

b) Capcanele fiziceAceastă a doua mare categorie de capcane (numite uneori şi sisteme de alarmare) sunt

acele procedee care semnalează prezenţa infractorilor, fie în locul unde se consumă actul infracţional, fie prin semnalizarea locului unde se ascunde bunul furat.

În realizarea acestor capcane se folosesc în unele cazuri surse de radiaţii atomice (izotopi radioactivi), de ultrasunete, radiaţii infraroşii.

De cele mai multe ori aceste surse sunt incluse în circuite electronice care pun în funcţiune, la sesizarea infractorului în câmpul infracţiunii, camera de filmat video, sisteme de alarmare sonore şi luminoase, închiderea unor uşi, blocarea unor căi de acces etc.

O clasificare a acestor capcane ar putea fi următoarea:- capcane electronice;- capcane foto-video;- capcane cu ultrasunete;- capcane radioactive.Pentru reuşita capcanelor fizice trebuie să fie respectate următoarele cerinţe:- secretul amplasării lor;- funcţionarea continuă în perioadele critice;- asigurarea nepenetrării locului păzit de către persoane inocente

8.3. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalisticeÎn cazul capcanelor criminalistice chimice, aplicarea se face în baza unui proces-verbal

unde se consemnează modalitatea în care s-a aplicat capcana, locul, data şi motivaţia aplicării ei.

La aplicarea capcanei vor participa şi doi martori asistenţi.La realizarea capcanei, după ce a fost depistat infractorul se întocmeşte un nou proces-

verbal, de această dată de constatare a prezenţei substanţelor chimice folosite la marcarea obiectelor.

Şi în acest caz vor participa doi martori asistenţi. La procesul-verbal se vor ataşa planşe fotografice cu imagini foto reprezentând urmele substanţei folosite pentru marcare, descoperite pe corpul sau îmbrăcămintea autorului.

În procesul-verbal se va menţiona şi declaraţia făptuitorului.În privinţa capcanelor fizice, depistarea făptuitorului la faţa locului va fi consemnată

într-un proces-verbal de constatare a infracţiunii în flagrant, respectându-se dispoziţiile codului de procedură penală.

8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penalăDacă în dovedirea faptei penale nu există decât capcana criminalistică, mai bine zis

procesul-verbal de constatare, dovedirea vinovăţiei nu este completă.Aşa cum am mai menţionat, ea va trebui să fie completată cu alte probe.În toate cazurile de depistare a infractorului trebuie să se execute o cercetare la faţa

locului pentru descoperirea şi ridicarea urmelor create de infractor. De cele mai multe ori la locul faptei se descoperă urme papilare, urme biologice sau de încălţăminte.

De cele mai multe ori, probaţiunea infracţiunii prin capcane criminalistice se completează cu expertizele criminalistice dactiloscopice sau traseologice. Prin expertizele criminalistice dactiloscopice sau traseologice se completează probaţiunea infracţiunii constatată prin capcane criminalistice.

78

Page 79: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În raport cu factorul creator urmele se clasifică în:a) urme de adâncime şi de suprafaţăb) urme ale corpului uman, ale obiectelor, animalelor şi ale unor fenomenec) urme poziţionale, formă, materie

2. În raport cu duritatea corpului primitor urmele se clasifică în:a) urme de adâncime, de suprafaţăb) de stratificare, de destratificarec) formă, dinamice

3. Care din categoriile de urme menţionate mai jos sunt create de corpuluman:

a) lubrifianţib) secreţiic) coloranţi

4. „Dactilos” este cuvântul din greaca veche şi constituie rădăcina dactiloscopiei. Aceasta este:

a) tehnica realizării scrisului cu maşinile de dactilografiat?b) subramură a tehnicii criminalistice care are ca obiect examinarea şi clasificarea

desenelor papilare în vederea identificări persoanei?c) identificarea autorului textelor dactilografiate?

5. Detaliul desenului papilar din desenul de mai jos reprezintă:a) anastamoza b) reîntoarcerec) punct papilar

6. Desenul papilar schiţat mai jos reprezintă:a) tipul bidelticb) tipul adeltic c) tipul polideltic

7. Detaliul desenului papilar schiţat mai jos se numeşte:a) cârligb) butonieră c) reîntoarcere

8. Lămpile cu radiaţii ultraviolete funcţionează pe principiul descărcării electrice în tuburi cu vapori de mercur. Pereţii tuburilor sunt confecţionaţi din:

a) plasticb) sticlăc) cuarţ

9. O armă de foc, în mod obligatoriu pentru a funcţiona se compune din:

79

Page 80: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

a) doar din ţeavăb) ţeavă şi închizătorc) ţeavă, închizător, mecanisme de percuţie

10. Cartuşele se compun în mod obligatoriu din:a) tub, încărcătură proiectilb) doar din încărcător

c) capsă şi proiectil

11. Urmele lăsate de anvelope pe asfalt pot fi ridicate prin:a) mulajb) fotografierec) desenare

12. În funcţie de calibru, armele de foc se clasifică în:a) arme militare, arme de vânătoare, arme sportiveb) arme cu ţeavă lungă şi arme cu ţeavă scurtăc) de calibru mic, mijlociu şi mare

13. Sunt considerate urme secundare (suplimentare) ale împuşcăturii:a) perforaţiile, canalele oarbe, urmele percutoruluib) striaţiile de pe proiectilc) arsurile, urmele de funingine, tatuajul, resturile de pulbere nearsă

14. Striaţiile de pe glonţ sunt formate de frecarea acestuia de:a) ghinturile ţeviib) gâtul tubuluic) părţile dure ale ţevii

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Care sunt caracteristicile fotografiei judiciare? Enumeraţi proprietăţile fundamentale ale scrisului de mână. Care din caracteristicile fizice ale persoanei fac parte parte din cele denumite „special

tactice”? Care sunt metodele prin care se obţin modele de scris experimental pentru efectuarea

unei expertize criminalistice a scrisului în vederea identificării persoanei care a scris un text?

În ce constă metoda antropometrică de înregistrare a infractorilor?

80

Page 81: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

CAPITOLUL IIICAPITOLUL III

TACTICA CRIMINALISTICĂTACTICA CRIMINALISTICĂ

1. Tactica cercetării la faţa locului1.1. Noţiunea sarcinilor şi trăsăturile caracteristice cercetării la faţa locului1.2. Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului1.3. Modul de executare a cercetării la faţa locului1.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

2. Tactica audierii2.1. Noţiunea şi fundamentul psihologic al audierii2.2. Audierea martorului2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului)2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în anchetă2.5. Ascultarea victimei

3. Metodica cercetării infracţiunii de omor3.1. Noţiuni generale3.2. Probleme care se lămuresc în cursul cercetării3.3. Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor

4. Modificarea cercetării infracţiunii de furt4.1. Noţiuni generale4.2. Problemele care pot fi lămurite la cercetarea furtului4.3. Activităţile care se întreprind pentru identificarea făptuitorilor şi dovedirea vinovăţiei

OBIECTIVEOBIECTIVE

81

Studierea acestui capitol vă permite:

Cunoaşterea noţiunilor generale privind tactica cercetării la faţa locului;

Cunoaşterea modului de executare a cercetării la faţa locului;

Asimilarea noţiunii şi fundamentului psihologic al audierii;

Cunoaşterea procedeelor tactice folosite în audierea învinuitului în anchetă;

Cunoaşterea noţiunilor generale privind metodica cercetării infracţiunii de omor;

Cunoaşterea noţiunilor generale privind metodica cercetării infracţiunii de furt.

Page 82: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

§ 1. T§ 1. TACTICAACTICA CERCETĂRIICERCETĂRII LALA FAŢAFAŢA LOCULUILOCULUI

1.1. Noţiunea, sarcinile şi trăsăturile caracteristice cercetării la faţa locului1.1. Noţiunea, sarcinile şi trăsăturile caracteristice cercetării la faţa locului

Toţi practicienii şi teoreticienii criminalişti, de ieri şi de azi, sunt de acord în unanimitate că în activitatea de identificare a infractorilor şi de dovedire a vinovăţiei acestora, cel mai important moment îl reprezintă investigarea locului unde s-a comis infracţiunea, unde răufăcătorul a produs modificări, cunoscute sub numele de urme.

Activitatea de cercetare a urmelor infractorului la locul infracţiunii, numită şi cercetarea la faţa locului, ocupă un loc important în pregătirea practică a poliţiştilor şi procurorilor din toate ţările, ei fiindu-i dedicate numeroase lucrări de specialitate în întreaga lume.

În privinţa definiţiei acestei activităţi, apreciem că cea dată de Emilian Stancu în lucrarea sa „Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor” este completă şi răspunde cerinţelor procesului penal: „Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procesuală penală şi de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis infracţiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precizarea poziţiei şi stării acestora, având ca scop stabilirea naturii şi împrejurărilor comiterii faptei, precum şi datele identificării făptuitorului”44.

a) Sarcinile cercetării la faţa loculuiÎn Tratatul de Tactică Criminalistică al colectivului de autori din cadrul Academiei de

Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” - Bucureşti se menţionează că aceste sarcini sunt:- examinarea şi fixarea procesuală a ambianţei de la locul săvârşirii infracţiunii;- căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale

de probă, precum şi fixarea procesuală a acestora;- elaborarea şi verificarea versiunilor cu privire la infracţiunea comisă şi făptuitori, ori

referitoare la diversele împrejurări ale comiterii faptei:- loc;- timp;- activităţi desfăşurate;- metode şi mijloace folosite;- scopul urmărit;- urmările produse.- stabilirea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au determinat sau favorizat

comiterea infracţiunii şi măsurilor de prevenire care se impun.Apreciem această clasificare ca fiind completă şi suntem de acord cu ea.b) Trăsăturile specifice cercetării la faţa locului sunt date de individualitatea acestei

activităţi, deosebită de celelalte, de ordin procedural penal şi criminalistic.În principal acestea sunt:- obligativitatea efectuării ei; de rezultatele obţinute la cercetarea locului faptei depinde

orientarea întregului curs al anchetei.- este prima activitate în procesul de anchetă. Inversarea ordinii

44 Emilian Stancu: Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor. Curs de criminalistică, Facultatea de Drept Bucureşti, partea a II-a şi a III-a, pag. 28.

82

Page 83: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

efectuării activităţilor de anchetă compromite de cele mai multe oriidentificarea autorilor şi dovedirea vinovăţiei acestora.

- irepetabilitatea ei. Prin activitatea organului de anchetă la faţalocului, aspectul iniţial lăsat de autori s-a modificat în totalitate,repetarea cercetării fiind imposibilă.

Totuşi, sunt câteva excepţii care demonstrează că de fapt cercetarea nu a fost completă:- când nu s-a cunoscut întreaga suprafaţă a locului faptei, ea fiind mai întinsă decât s-a

stabilit iniţial;- când, din cauza condiţiilor climaterice, nu s-a cercetat amănunţit locul infracţiunii.

1.2. Pregătirea în vederea cercetării la faţa loculuiMăsurile care se iau de către organul de cercetare penală anterior efectuării cercetării

locului infracţiunilor sunt menite să asigure conservarea tuturor urmelor, dar şi asigurarea materială cu întregul instrumentar necesar acestei activităţi.

a) În privinţa asigurării tehnico-materiale sunt necesare trusele criminalistice, aparatele de fotografiat şi filmat (cinema şi video) etc.

Tot în această categorie de măsuri intră deplasarea rapidă a echipei la faţa locului şi invitarea specialiştilor (medic legişti, pirotehnicieni, pompieri etc.).

b) A doua mare categorie de măsuri sunt cele care se iau chiar la faţa locului, dar imediat, înaintea efectuării propriu-zise a cercetării.

- delimitarea locului infracţiunii şi marcarea sa;- determinarea modificărilor suferite de locul faptei;- asigurarea pazei locului faptei;- identificarea martorilor şi stabilirea persoanelor suspecte;- efectuarea de investigaţii şi culegerea de informaţii.

1.3. Modul de executare a cercetării la faţa loculuiÎn privinţa cercetării la faţa locului trebuie menţionat că fiecare caz în parte îşi are

specificitatea sa, ca urmare a unui complex de factori umani (care ţin de autorul şi victima infracţiunii), atmosferici şi topografici, făcând imposibilă stabilirea unor reguli obligatorii.

Cu toate acestea, experienţa criminaliştilor a impus câteva din aceste reguli cu caracter general.

Una dintre ele este aceea că cercetarea locului faptei se desfăşoară în două etape (sau faze).

a) Faza staticăCercetarea începe printr-o observare şi conservare a poziţiei obiectelor din locul faptei,

fără a le deplasa din locurile lor.Se realizează pentru început orientarea locului faptei în teren, se stabilesc locurile de

intrare şi ieşire din perimetrul locului faptei, precum şi „iter criminis", adică drumul parcurs de infractor în locul infracţiunii.

În această etapă se fotografiază şi se filmează principalele urme şi mijloace de probă, după ce au fost marcate cu numere.

La finalul acestei faze anchetatorul reuşeşte să-şi formeze o imagine generală despre infracţiune şi infractor.

b) Faza dinamicăCând prima fază s-a epuizat, se trece la mişcarea din locul lor a obiectelor din câmpul

infracţiunii pentru căutarea şi ridicarea urmelor ce nu au putut fi depistate iniţial, sau pentru care sunt necesare metode speciale de relevare.

În această etapă se fotografiază fiecare urmă, fiecare detaliu. De asemenea, urmele latente (invizibile) vor fi relevate, ridicate şi ambalate.

83

Page 84: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

Un aspect deosebit de important al acestei faze este cel al interpretării urmelor prin care se pot lămuri importante probleme, cum sunt:

- natura faptei comise;- modul de operare;- timpul comiterii;- numărul infractorilor (participanţi).

1.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa loculuiDescoperirea şi relevarea urmelor fără fixarea lor pentru a dobândi valoarea de probă

rămân activităţi zadarnice. Din acest motiv atât practica criminalistică, cât şi legislaţia procesuală penală au stabilit procedeele de fixare.

Acestea sunt:a) Procesul verbal de cercetare la faţa loculuiDin punct de vedere al C.C.P., procesul verbal este un mijloc de probă, dar în acelaşi

timp este mijlocul (procedural) prin care se fixează rezultatul cercetării la faţa locului:Pentru a putea să-şi îndeplinească acest dublu rol, el trebuie să respecte două categorii

de condiţii:- de fond, care privesc de fapt calităţile tuturor actelor de procedură penal, adică:- să aibă un caracter obiectiv, redând fidel situaţia locului faptei;- să fie complet, cuprinzând toate urmele descoperite, fără omisiuni;- să fie clar şi precis, astfel ca toate urmele şi mijloacele materiale de probă să fie

descrise sub aspectul tuturor caracteristicilor fizico-chimice şi de identificare;- să fie concis, redând într-o formă cât mai concentrată realităţile locului faptei,

urmele şi mijloacele materiale de probă, metodele folosite la descoperirea şi ridicarea lor;- de formă. Să cuprindă toate datele stabilite de Codul de Procedură Penali, art. 91 şi

131.În privinţa modului în care este redactat procesul verbal îl cităm pe Hans Gross, care

afirmă în „Manualul practic de instrucţie criminală” apărut în 1899 la Paris că... „este piatra de încercare pentru judecătorul de instrucţie. În nici o împrejurare el nu-şi manifestă mai bine îndemânarea, limpezimea vederii, logica raţionamentului, energia metodică şi conştientă a scopului pe care îl urmăreşte şi iarăşi, în nici o altă împrejurare nu-şi manifestă mai bine ne îndemânarea, prevederea, dezordinea, nesiguranţa şi ezitarea”.

b) Schiţa locului fapteiChiar dacă Hans Gross apreciază că în procesul verbal se reflectă „îndemânarea,

limpezimea vederii şi logica raţionamentului” celui care-l întocmeşte, este ştiut că oricât de bine ar stăpâni cineva tehnica redării în scris a unei situaţii, el nu va reuşi să descrie tot ce a constatat la faţa locului.

Din acest motiv, reprezentarea grafică a situaţiei locului unde s-a comis infracţiunea, cunoscută sub numele de schiţa locului faptei, s-a impus fără rezerve.

Ea ajută la înţelegerea mai precisă a tabloului real din câmpul infracţiunii, completând descrierea din procesul verbal.

Pentru întocmirea schiţei locului faptei se folosesc mai multe procedee:- Proiecţia orizontalăEste cel mai utilizat procedeu; constă în reprezentarea obiectelor văzute de sus, conturul

acestora fiind proiectat pe planul orizontal;- Proiecţia verticală; prin care obiectele sunt văzute în plan vertical, atât din faţă, cât şi

lateral.- Schiţa planurilor de proiecţie (sau metoda cutiei desfăşurate).

84

Page 85: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

Prin această ultimă metodă se redă într-un singur plan conturul corpurilor tridimensionale: schiţa se poate realiza la scară sau chiar fără scară.

Fig. 25. Schiţa unei camere realizată după metoda planurilor de proiecţie (a cutiei desfăşurate).

Potrivit prevederilor procedurale, schiţa poate fi folosită în procesul penal ca anexă a procesului verbal de cercetare la faţa locului.

c) Fotografia şi filmul judiciarAceste modalităţi de fixare a rezultatelor cercetării sunt cele mai importante. Ele s-au

impus prin multiplele avantaje pe care le oferă organelor de anchetă şi instanţelor judecătoreşti.

La faţa locului, aşa cum deja am menţionat în tema „Fotografia judiciară”, se execută de regulă următoarele genuri de fotografii:

- fotografia de orientare;- fotografia schiţă;- fotografia obiectelor principale (cadavre, urme etc.);- fotografia de detaliu.Cu fotografiile obţinute, anchetatorul sau tehnicianul criminalist va întocmi o planşă

fotografică, sub fiecare imagine menţionându-se în scris ce reprezintă.Pentru filmul judiciar executat la faţa locului se vor respecta în general aceleaşi reguli

ca la fotografia judiciară, având totuşi un specific aparte pe care noi l-am descris în tema menţionată.

85

Page 86: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

§ 2. T§ 2. TACTICAACTICA AUDIERIIAUDIERII

2.1. Noţiunea şi fundamentul psihologic al audierii2.1. Noţiunea şi fundamentul psihologic al audierii

Audierea (sau ascultarea) martorilor şi a învinuiţilor este o activitate procedurală, dar şi de tactică criminalistică, prin care anchetatorii iau cunoştinţă de aspectele cunoscute de martori cu privire la modul cum s-a comis o infracţiune.

„Martor este socotită persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o anumită cauză penală, sau poate da relaţii despre persoana făptuitorului”45.

Înainte de a expune regulile tactice ale audierii, ne vom opri asupra aspectelor psihice legate de percepţia, memoria şi relatarea celor cunoscute de o persoană.

În general, un om sănătos, fizic şi mental, poate să perceapă, să memoreze şi să redea aproximativ exact activităţile la care a fost de faţă, dacă nu au intervenit unele impedimente de ordin subiectiv şi obiectiv, atât în procesul de percepţie, cât şi în cel de memorizare.

Între factorii de ordin subiectiv care pot influenţa perceperea acţiunilor infracţionale menţionăm:

- starea de sănătate a persoanei (afecţiuni ale organelor de percepţie: auz, văz, miros etc.);

- fluctuaţiile atenţiei;- stările afective ale persoanei;- oboseala fizică sau intelectuală;- pregătirea intelectuală a persoanei;- dezvoltarea diferită a simţului de observaţie.În privinţa procesului de memorizare (care constă în fixarea evenimentelor percepute

sau gândite) nu toate persoanele se situează la acelaşi nivel.Ele se diferenţiază printr-o anumită dominantă: motrice, vizuală, auditivă, logico-

verbală, afectivă etc.46

Un factor care erodează memoria omului este timpul; cu cât perioada scursă de la perceperea activităţilor infracţionale până la redarea lor este mai mare, cu atât mai slăbită este fixarea celor percepute.

Este firesc să fie aşa, uitarea fiind un proces direct proporţional cu scurgerea timpului, ceea ce ţine de instinctul de conservare al fiinţei umane.

În afara factorilor mai sus menţionaţi, care ţin de persoana martorului, există şi factori obiectivi: condiţii meteorologice nefavorabile, care împiedică vizibilitatea, întunericul şi durata scurtă de percepţie.

2.2. Audierea martoruluiÎnaintea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se pregătească, întocmindu-şi un

plan de ascultare bazat pe buna studiere a materialului probator din cauza penală în speţă.În cadrul planului de ascultare se vor stabili întrebările care se vor pune martorului,

ordinea în care acestea vor fi puse, momentul şi locul unde se va desfăşura audierea, materialele necesare (ex. magnetofon, cameră video, maşini de dactilografiat, hârtie şi instrumente de scris).

Ascultarea propriu-zisă a martorului se desfăşoară în trei etape:a) etapa identificării persoanei martorului:Se vor pune întrebări martorului pentru a stabili numele şi prenumele, vârsta, numele

părinţilor, domiciliul, profesia, locul de muncă, apoi i se pune în vedere motivul pentru care va fi audiat.

45 Camil Suciu, Criminalistică, Bucureşti, 1972, pag. 575.46 Camil Suciu, op. cit., pag. 581.

86

Page 87: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

b) etapa a doua este cea a relatării libere a celor cunoscute, martorul fiind lăsat, fără să fie întrerupt, să spună tot ce ştie, chiar dacă insistă pe aspecte fără relevanţă în cauza penală.

c) În cea de-a treia etapă, martorului i se pun întrebările pregătite de anchetator sau datele rezultate în urma relatării libere. Ele au menirea de a preciza cele relatate liber.

Priceperea anchetatorului în această fază a anchetării va fi demonstrată de modul cum sunt puse întrebările, dar mai ales de capacitatea sa de a asculta. Întrebările trebuie să fie clare, precise şi scurte.

Nu se admit întrebări sugestive. Atunci când există dubiu cu privire la veridicitatea celor declarate, martorului i se vor pune întrebări referitoare la împrejurări secundare.

Declaraţiile martorilor se consemnează în scris pe formulare tipizate semnate de martor şi contrasemnate de anchetator.

Declaraţiile pot fi înregistrate pe bandă magnetică de magnetofon sau video; pentru aceasta anchetatorul trebuie să întocmească un proces verbal de ascultare.

2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului)Deşi în linii mari această activitate este similară cu ascultarea martorului, totuşi ea se

deosebeşte de cea din urmă prin următoarele:a) Înainte de ascultarea propriu-zisă, învinuitul va da o declaraţie scrisă de el în legătură

cu învinuirea care i se aduce;b) Declaraţia învinuitului este un mijloc de apărare a acestuia.

Din acest motiv trebuie să i se dea învinuitului posibilitatea de a-şiexprima complet argumentele sale;

c) Învinuitului (inculpatului) nu i se poate cere, nefiind obligat,să-şi probeze nevinovăţia. Sarcina probării vinovăţiei revine organuluide anchetă care, înaintea audierii învinuitului, trebuie să-i prezinte acestuia dovezi de vinovăţie;

d) Recunoaşterea învinuitului, făcută în cadrul procesului penal, nu constituie probă decât dacă este coroborată cu alte probe existente în cauză.

e) Recunoaşterea nu trebuie să fie viciată de violenţă, ameninţărisau alte forme de constrângere.

Ca şi audierea martorului, audierea învinuitului se desfăşoară tot în trei etape, pe baza planului de ascultare.

În prima etapă se verifică identitatea acestuia şi i se aduce la cunoştinţă că are dreptul să fie asistat de un apărător.

În această etapă, când inculpatul are dreptul să-şi scrie singur declaraţia, anchetatorul are posibilitatea cunoaşterii acestuia, observând comportamentul său în situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările puse, mimica şi gesturile.

Constatările anchetatorului vor fi necesare în luarea hotărârii cu privire la procedeele de ascultare.

A doua etapă o constituie ascultarea relatării libere. Ea debutează prin adresarea unei întrebări cu caracter de generalitate, cerându-i-se să relateze tot ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. De exemplu: „Sunteţi învinuit de comiterea infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 211 din Codul Penal, faţă de I.S., pe care în noaptea de, în casa scării blocului unde locuieşte, după ce l-aţi lovit cu pumnii şi picioarele, aducându-l în stare de inconştienţă, l-aţi deposedat de suma de 200.000 lei. Ce aveţi de declarat cu privire la această învinuire?”

Învinuitul are posibilitatea să relateze liber, fără nici o îngrădire, fără să i se adreseze întrebări, ceea ce are de declarat.

Anchetatorul îşi va nota eventualele contraziceri, fără să ia o atitudine ostilă faţă de învinuit, chiar dacă acesta îşi neagă vinovăţia.

87

Page 88: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

A treia etapă este cea a adresărilor de întrebări şi a ascultării răspunsurilor învinuitului.

Aceasta este ultima etapă a audierii, calitatea ei depinzând de modul cum a fost pregătită.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească întrebările sunt:- să fie clare şi precise;- să fie formulate la nivelul de înţelegere al învinuitului;- să nu fie sugestive;- să nu oblige la răspunsul monosilabic de genul „da” sau „nu”;- să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales când acesta

vrea să declare adevărul”47.Întrebările privesc mai multe aspecte de punere în temă, care urmăresc lămurirea unor

împrejurări ale activităţii infracţionale sau sunt întrebări de detaliu.

2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în anchetăPractica anchetatorilor a stabilit, aşa cum deja am menţionat, că fiecare caz are

individualitatea lui, inclusiv în audierea inculpaţilor, totuşi câteva procedee tactice de audiere s-au format în decursul timpului. Acestea sunt:

a) folosirea întrebărilor de detaliu;Acestea au mai ales menirea de a demonstra învinuitului că a făcut declaraţii

mincinoase.b) Ascultarea repetată se foloseşte când învinuitul a comis mai multe infracţiuni.

Procedeul este specific ascultării infractorilor sinceri.c) ascultarea încrucişată este un procedeu pentru infractorii

recidivişti, nesinceri. Ea se realizează de către doi sau mai mulţianchetatori.

d) folosirea probelor de vinovăţie este indicată pentru învinuiţii nesinceri şi recidivişti.

e) solicitarea justificării modului cum a fost folosit timpul într-o anumită perioadă.

Procedeul este imediat pentru învinuiţii care fac declaraţii mincinoase.

2.5. Ascultarea victimeiÎn soluţionarea cauzelor penale, declaraţiile părţilor vătămate sunt de importanţă

deosebită.În principal, audierea victimei se desfăşoară după aceleaşi reguli descrise în cazul

martorilor şi învinuiţilor, în sensul că activitatea aceasta se pregăteşte anterior, întocmindu-se un plan de ascultare, iar audierea propriu-zisă se desfăşoară tot în trei etape: a) stabilirea identităţii victimei; b) relatarea liberă şi c) relatarea dirijată prin răspunsuri la întrebările puse de anchetator.

47 Colectiv de autori, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi Craiova, 1992, pag. 104.

88

Page 89: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

§ 3. M§ 3. METODICAETODICA CERCETĂRIICERCETĂRII INFRACŢIUNIIINFRACŢIUNII DEDE OMOROMOR

3.1. Noţiuni generale3.1. Noţiuni generale

Dreptul primordial al omului este viaţa, drept pe care, din toate timpurile, morala religioasă şi apoi normele de drept l-au apărat în permanenţă. Din acest motiv răspunsul social faţă de infracţiunea de omor este concretizat în pedepsele cele mai aspre faţă de făptuitor.

Omorul este infracţiunea ce face parte din criminalitatea tradiţională, cu cel mai mare impact faţă de colectivitate, iar rezultatul ei este desfiinţarea fizică a persoanei.

Trebuie să menţionăm de la început că descoperirea unei persoane moarte într-un anumit loc nu înseamnă că suntem în faţa unei omucideri. De cele mai multe ori problema este tratată de la început ca un omor, dar numai cercetarea locului faptei, necropsia cadavrului şi investigaţiile ulterioare elucidează această problemă.

Natura morţii unei persoane se stabileşte de către medicul legist prin expertiza medico-legală, care are ca obiect necropsia cadavrului.

În afara acestei probleme, tot medicul legist stabileşte cauza nemijlocită a morţii (violentă sau neviolentă).

În funcţie de această ultimă constatare, dacă moartea a fost violentă, cercetarea infracţiunii demarează după anumite reguli generale, care, aşa cum am mai afirmat şi la alte cursuri, nu sunt obligatorii pentru fiecare caz în parte.

3.2. Problemele care se lămuresc în cursul cercetăriiAcestea sunt numeroase şi complexe, fiind determinate de multitudinea cauzelor care

pot produce moartea unei persoane, de personalitatea ucigaşului şi a victimei, de împrejurările în care s-a comis omorul.

Totuşi, experienţa organelor judiciare în decursul timpului, sintetizată în metodica criminalistică, a stabilit în principal care sunt problemele care trebuie lămurite în cursul cercetării infracţiunii de omor:

a) Locul şi timpul săvârşirii infracţiuniiStabilirea acestora este de o importanţă deosebită în cazurile în care la locul unde a fost

descoperit cadavrul nu se găsesc urmele specifice acestui gen de infracţiune. De exemplu, în cazul uciderii prin înjunghiere, la locul unde s-a descoperit cadavrul nu s-au găsit urmele de sânge. Stabilirea locului unde s-a comis omorul este importantă, pentru a se descoperi urmele lăsate de autor.

În privinţa momentului în care s-a săvârşit infracţiunea, importanţa lui este dată de aceea că pot fi stabiliţi martorii, persoanele care au văzut victima înainte de omor, traseul şi activităţile victimei, anterioare omorului.

b) Metodele şi mijloacele folosite pentru comiterea infracţiuniiStabilirea metodelor şi mijloacelor folosite de ucigaş este necesară pentru a se putea

dovedi premeditarea, ştiut fiind că încadrarea juridică a omorului premeditat este alta decât cea a omorului.

De asemenea, prin acestea se poate dovedi existenţa unor complici.În afara aspectului menţionat cu privire la premeditare, care se stabileşte de către

anchetator, cu ajutorul medicului legist, prin examinarea cadavrului, se stabileşte dacă uciderea a fost comisă doar printr-o simplă acţiune (ex. lovirea cu un topor în cap) sau prin acte de cruzime, ştiind fiind că acestea, pe lângă suferinţa fizică îndelungată provocată înaintea morţii victimei, trezesc în rândul colectivităţii umane sentimente de groază şi repulsie.

89

Page 90: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

c) Identitatea victimeiStabilirea identităţii victimei are importanţă atât pentru a preciza direcţiile ulterioare ale

anchetei, cât şi pentru realizarea scopului acesteia, şi anume identificarea autorului şi dovedirea vinovăţiei acestuia.

Dacă nu se poate stabili prin documentele de identitate (acestea nefiind găsite asupra victimei), ea se realizează prin metoda portretului vorbit, apelându-se la cartotecile criminalistice (decadactilară, monodactilară, a persoanelor dispărute etc.).

d) Mobilul şi scopul omucideriiDin experienţa organelor de anchetă care au soluţionat cazuri de omucideri, a rezultat că

de cele mai multe ori omorurile nu au avut un scop anume, în schimb mobilurile (motivaţiile) au fost diverse:

- gelozie;- ură;- pasiuni puternice (de obicei erotice);- dorinţa de răzbunare.Foarte rar, în practica judiciară românească, au fost comise omoruri cu un scop bine

determinat, ca de exemplu reprimarea concurenţilor în afaceri, a martorilor în procesele penale, a eventualilor moştenitori etc.

3.3. Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelorÎn ordine cronologică aceste măsuri sunt:

a) Cercetarea la faţa loculuiAceastă activitate este recunoscută de toţi practicienii şi teoreticienii criminalişti ca cea

mai importantă, ea contribuind substanţial la identificarea autorilor şi dovedirea vinovăţiei acestora.

Regulile după care se execută sunt cele descrise în cursul referitor la „cercetarea locului faptei”, deşi se impun câteva precizări:

Cercetarea se realizează de către o echipă, în care, obligatoriu, se vor afla procurorul, tehnicianul criminalist şi medicul legist. În funcţie de locul unde s-a descoperit cadavrul, echipa poate fi alcătuită şi din alte persoane, pe care de regulă le nominalizează procurorul.

Prin loc al faptei în cazul omuciderilor se înţeleg următoarele:- porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care a

fost descoperit cadavrul;- locul unde s-a comis omorul;- locul unde a fost abandonată victima;- locul unde a murit victima în ipoteza că agresiunile nu s-au

consumat în acelaşi loc;- căile de acces sau de plecare de la locul omorului folosite de autor48.În locuinţa unde s-a descoperit cadavrul, cercetarea nu se reduce doar la camera unde a

fost găsit acesta, ci se extinde în toate încăperile (bucătărie, baie, balcoane, cameră etc.).În cazul locuinţelor din mediul rural cercetarea include întreaga gospodărie (hambar,

garaj, grajd, curte, grădină etc.).Dacă cercetarea se face în câmp (loc deschis), ea se extinde pe o suprafaţă mult lărgită,

pornind de la centrul, unde s-a descoperit cadavrul.Rezultatul activităţilor întreprinse la faţa locului se consemnează într-un proces verbal,

respectându-se dispoziţiile de procedură penală şi criminalistice.

48 Colectiv de autori - Tratat de metodică criminalistică, Editura „Carpaţi”, Craiova, 1994, pag. 32.

90

Page 91: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

b) Examinarea cadavruluiAceasta are o mare importanţă pentru explicarea mecanismului formării urmelor.

Cadavrul poartă pe el, în funcţie de natura obiectului vulnerant, urme specifice.Activitatea se realizează cu medicul legist şi, deşi principalele constatări vor fi

menţionate în procesul verbal de cercetare la faţa locului, ele vor fi confirmate în raportul de expertiză medico-legală care are ca obiect necropsia cadavrului.

Examinarea cadavrului presupune şi cercetarea îmbrăcăminţii.Examinarea începe cu veşmintele exterioare, continuându-se cu lenjeria şi articolele de

încălţăminte.În cazul omorurilor prin împuşcare, urmele armelor de foc suplimentare vor fi

descoperite pe articolele de îmbrăcăminte.Vestimentaţia este foarte importantă în procesul de identificare a victimei, când

identitatea nu s-a putut stabili iniţial.

c) Dispunerea constatării (expertizei) medico-legaleExaminarea cadavrului (în exteriorul său) este continuată de medicul

legist în urma dispunerii de către anchetator, prin rezoluţie motivată(ordonanţă) pentru constatarea medico-legală. De regulă, mediculuilegist i se solicită să stabilească:

- felul morţii;- leziunile cauzatoare de moarte;- legătura de cauzalitate între leziunile descoperite şi moarte;- cauza imediată a morţii;- mecanismul de producere a leziunilor49.Medicul legist stabileşte cele menţionate după examenul extern al cadavrului şi după

autopsie.Potrivit autorilor Tratatului de medicină legală - Editura Medicală Bucureşti, 1995, pag.

171, citându-l pe medicul legist francez Letulle, prin autopsie (grec: „auto” = sine, însuşi, şi „opsia” = văz, vedere), se înţelege „studierea unui cadavru (nu numai prin văz, dar şi prin palpare, secţionare, măsurare, cântărire, examene complementare) în scopul cercetării şi găsirii cauzei morţii”50.

d) Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor criminalisticeÎn cazul infracţiunilor de omor, în afara urmelor biologice, la faţa locului se pot

descoperi majoritatea genurilor de urme (de mâini, de picioare, ale armelor de foc, ale instrumentelor, documente scrise, urmele mijloacelor de transport) pentru exploatarea cărora anchetatorii dispun prin ordonanţe sau rezoluţii motivate efectuarea de expertize criminalistice.

În funcţie de natura fiecărui gen de urmă, experţilor li se solicită să stabilească mecanismul formării urmelor, poziţia pe care au avut-o victima şi autorul în momentul agresiunii şi de cele mai multe ori persoana care a lăsat urmele.

e) Identificarea şi ascultarea martorilorAceasta este una din cele mai urgente sarcini ce trebuie rezolvate de anchetator.Martorii oculari trebuie ascultaţi imediat, înaintea oricăror alte persoane, chiar cu ocazia

cercetării locului faptei.„Ascultarea martorului ocular trebuie să lămurească în detaliu următoarele:- locul şi timpul când s-a comis omorul;

49 Vladimir Beliş ş.a., Medicină legală, Ed. Ţara, Bucureşti, 1992, pag. 70-71.50 Ibidem.

91

Page 92: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

- împrejurările în care a luat cunoştinţă despre comiterea omorului;- locul unde se afla şi aspectele pe care le-a perceput;- acţiunile ucigaşului, înainte, în timpul şi după omor;- cauzele care au generat starea conflictuală între agresor şi victimă;- instrumentele folosite de autor pentru a ucide victima;- identitatea ucigaşului ori semnalmentele acestuia şi ţinuta vestimentară;- identitatea victimei;- direcţia în care s-a deplasat făptuitorul după comiterea omorului;- alte persoane care mai cunosc despre omor şi împrejurările în care a luat la cunoştinţă

despre aceasta;- posibilitatea de a-l recunoaşte pe autor în situaţia în care l-ar vedea”51.

f) Identificarea, urmărirea şi prindereafăptuitorilorScopul activităţii de anchetă este identificarea, prinderea autorului şi dovedirea

vinovăţiei acestuia.În funcţie de datele obţinute în urma cercetării locului faptei, a exploatării urmelor

ridicate (prin expertize criminalistice sau constatări tehnico-ştiinţifice), a audierii martorilor, se poate stabili identitatea ucigaşului, după care organele de poliţie organizează şi realizează darea în urmărire şi prinderea acestuia.

Imediat după reţinerea autorului omorului, acesta este ascultat de procuror.,,Prin ascultarea acestuia trebuie să fie lămurite următoarele probleme:- modul în care s-a pregătit pentru comiterea omorului;- care erau ţinuta vestimentară şi obiectele de încălţăminte,

purtate în timpul comiterii omorului;- dacă o cunoştea pe victimă;- când s-a întâlnit ultima oară cu victima;- cauzele care au generat conflictul;- împrejurările în care s-a comis omorul;- instrumentele folosite pentru agresiune, loviturile aplicate şi în

ce zonă a corpului le-a aplicat;- acţiunile întreprinse pentru ştergerea urmelor omorului;- itinerarul parcurs când a părăsit locul omorului.52

Obligatoriu, după identificarea autorului şi audierea lui, se dispune efectuarea expertizei psihiatrice, pentru a se stabili dacă ucigaşul suferă sau nu de vreo tulburare psihică. Această expertiză este necesară pentru a se stabili discernământul autorului şi, în funcţie de aceasta, vinovăţia.

51 Colectiv de autori - Tratat de metodică criminalistică, Ed. „Carpaţi”, Craiova, 1994, pag. 61. 11552 Colectiv de autori - Tratat de metodică criminalistică, Ed. „Carpaţi", Craiova, 1994, pag. 71.

92

Page 93: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

§ 4. M§ 4. METODICAETODICA CERCETĂRIICERCETĂRII INFRACŢIUNILORINFRACŢIUNILOR DEDE FURTFURT

4.1. Noţiuni generaleDacă omorul este cea mai periculoasă infracţiune prin faptul că duce la pierderea unei

vieţi omeneşti, furtul în schimb este cea mai frecventă infracţiune. Ea este periculoasă în primul rând pentru deposedarea persoanei de bunurile mobile care îi sunt în posesie sau detenţiune, lipsind păgubaşul de folosinţa lor, dar şi pentru frecvenţa acestui gen de infracţiune.

Formele pe care le îmbracă infracţiunea de furt sunt diverse, în funcţie atât de natura bunurilor sustrase, cât şi de specializarea autorilor (modus operandi).

Principalele forme de furt sunt:a) furturile din locuinţe;b) furturile din magazine;c) furturile prin spargerea caselor de bani;d) furturile obiectelor de artă;e) furturile de şi din autoturisme;f) furturile de buzunare;g) furturile de animale;h) furturile din hoteluri.

4.2. Problemele care vor fi lămurite la cercetarea furtuluiÎn funcţie de formele infracţiunilor de furt şi diversitatea modurilor de operare, organele

de anchetă trebuie să lămurească următoarele probleme:

a) Locul şi timpul comiterii furtuluiAceste aspecte sunt importante pentru că vor direcţiona desfăşurarea ulterioară a

anchetei, prin stabilirea versiunilor şi a cercurilor de suspecţi, pentru încadrarea corectă juridică a faptei, pentru stabilirea veridicităţii celor declarate de martori şi învinuit sau pentru dovedirea înscenărilor.

b) Modul de operare folosit la comiterea furtului Stabilirea modului de operare este important pentru:- încadrarea juridică corectă a infracţiunii de furt;- formarea versiunilor şi a cercurilor de suspecţi;Din experienţa criminaliştilor, principalele moduri de operare sunt:- prin ruperea încuietorilor de la uşi;- prin spargerea zidurilor;- prin pătrundere în balcoane, prin coborâre de pe acoperişul locuinţei;- prin uşi deschise;- prin chei potrivite;- prin împrietenire cu victima;- prin distragerea atenţiei victimei etc.

c) Bunurile mobile de care au fost deposedate victimeleÎn această privinţă se stabilesc natura bunurilor, caracteristicile şi valoarea acestora

pentru a putea fi date în urmărire, pentru a ajuta la identificarea făptuitorilor şi a asigura o încadrare juridică corectă a faptei.

d) Identitatea făptuitorilor, stabilită pe baza urmelor ridicate de la faţa locului, a descrierilor făcute de martorii oculari şi victimă, a rezultatelor percheziţiilor efectuate în cauză.

93

Page 94: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

4.3. Activităţile care se întreprind pentru identificarea făptuitorilor şi dovedirea vinovăţiei

a) Prima activitate şi cea mai importantă este cercetarea la faţa locului.Regulile de care se va ţine seamă sunt cele descrise la tema referitoare la „cercetarea la

faţa locului”, cu următoarele menţiuni privind noţiunea de loc al faptei în cazul furtului. Aceasta include:

- locul unde s-au aflat bunurile sustrase;- drumul parcurs de infractori;- locul unde au fost depozitate sau abandonate bunurile sustrase;- locurile unde s-au ascuns infractorii53.La cercetarea locului faptei se va avea în vedere existenţa indiciilor negative (acele

aspecte demonstrează înscenarea furtului).

b) Ascultarea martorilor şi a părţii vătămate În cadrul acestor activităţi se vor stabili:- identitatea făptuitorilor;- descrierea semnalmentelor acestora în ipoteza că sunt neidentificaţi;- stabilirea caracteristicilor bunurilor sustrase.

c) Efectuarea percheziţiilorAceastă importantă activitate se execută atât la locuinţa făptuitorului, cât şi în locurile

unde acesta a ascuns bunurile sustrase sau le-a înstrăinat.Scopul percheziţiei este găsirea obiectelor (bunurilor) sustrase, dar şi a instrumentelor

folosite la comiterea infracţiunii.Din practica criminalistică a rezultat că de cele mai multe ori la locul percheziţionat, în

cazul faptelor comise de recidivişti, se descoperă şi alte bunuri care provin de la alte fapte antisociale.

Regulile de tactică criminalistică ce se impun a fi respectate sunt următoarele:- întocmirea planului de percheziţie;- obţinerea autorizaţiei;- deplasarea la locul de percheziţionat şi luarea măsurilor de supraveghere a intrărilor şi

ieşirilor;- pătrunderea în locul percheziţionat, arătarea scopului, prezentarea autorizaţiei şi

identificarea percheziţionatului;- căutarea ordonata în toate încăperile şi dependinţele locuinţei;- întocmirea procesului verbal de percheziţie în două exemplare, dintre care unul se

predă percheziţionatului.

d) Dispunerea expertizelor criminalisticeÎn funcţie de natura urmelor descoperite şi ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului,

expertizele care se dispun sunt: dactiloscopice, traseologice, fizico-chimice şi biocriminalistice.

De cele mai multe ori acestea duc la identificarea autorilor sau la dovedirea vinovăţiei acestora.

Sunt totuşi cazuri, pentru expertizele fizico-chimice şi biocriminalistice, când, fără a duce la identificarea făptuitorilor, acestea au ca rezultat restrângerea cercului de suspecţi.

53 Colectiv de autori – Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. „Carpaţi”, Craiova, 1994, pag. 181.

94

Page 95: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Etapele ascultării martorului sunt:a) etapa identificării martorului, a relatării libere şi etapa răspunsurilor la întrebările

anchetatoruluib) etapa pregătitoare, a planificării şi etapa realizării ascultăriic) etapa ascultării materialului de anchetă, a planificării audierii şi etapa desfăşurării

ascultării

2. Întrebările ce se pun de către anchetatori, după relatarea liberă a celor cunoscute de către martor trebuie să fie:

a) clare, precise şi scurteb) bine gândite şi planificate anteriorc) cuprinse în planul de ascultate şi aprobate şi şeful departamentului ANCHETE

3. Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o anumită cauză penală sau poate da relaţii despre persoana făptuitorului de numeşte:

a) parte în procesb) martorc) făptuitor

4. Moartea este o componentă finală a vieţii indivizilor. Din punct de vedere penal şi criminalistic când este neviolentă, ea nu interesează cercetarea penală. Care sunt formele acestui tip de moarte?

a) patologicăb) fiziologicăc) traumatică

5. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt considerate:a) un drept al acestuiab) o posibilitate a acestuia de a-şi dovedi nevinovăţia

c) o obligaţie a acestuia

6. Cercetarea la faţa locului în cazul unei infracţiuni de omor este:a) una din măsurile ce se întreprind pentru administrarea probelorb) o activitate de tactică criminalistică unde se execută fotografii de fixare a

cadavrului c) o ocazie pentru a se stabili starea de siguranţă civică a comunităţii

7. Cu privire la însemnătatea procesului verbal de cercetare la faţa locului, unul din criminaliştii de seamă al acestei ştiinţe a afirmat că este „piatra de încercare pentru judecătorul de instrucţie”. Cine a fost acest criminalist:

a) Cesare Lombrozob) Edmond Locardc) Hans Gross

8. Condiţiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească procesul verbal de cercetare la faţa locului sunt:

a) să fie complet, clar, precis şi concisb) suficient de lung, bine exprimat şi obiectiv

95

Page 96: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

c) să cuprindă toate detaliile şi toate opiniile

9. În imaginea alăturată este redată schiţa unei camere în care s-a comis o infracţiune. Pentru întocmirea acestei schiţa s-a folosit:

a) proiecţia orizontalăb) proiecţia verticalăc) metoda planurilor de proiecţie

10. Indiciile negative descoperite la cercetarea locului faptei în cazul unei infracţiuni de furt dovedesc:

a) că furtul s-a comis cu mult timp înainte de efectuarea cercetăriib) că furtul nu s-a comisc) o înscenare a faptei din partea păgubaşului

11. După cercetarea locului faptei în cazul infracţiunii de omor, printre alte activităţi ce se întreprind este şi cea de dare în urmărire. La ce se referă aceasta?

a) la urmele papilare descoperite în câmpul de infracţiunib) la bunurile mobile furarec) la persoanele care au pătruns accidental în câmpul infracţiunii

INTREBARI DE AUTOEVALUARE

Care este scopul percheziţiei în cazul cercetării unei infracţiuni de furt? Ce dovedesc indiciile negative descoperite la cercetarea locului faptei în cazul

unei infracţiuni de furt? Enumeraţi trăsaăturile specifice cercetării la faţa locului. Cum se numeşte metoda de clarificare a contradicţiilor din declaraţiile

persoanelor anchetate? Când se apelează la folosirea poligrafului în cazul ascultării persoanelor? Cum se numeşte procesul psihic prin care se reflectă în mintea umană realitatea

inconjurătoare? Enumeraţi etapele ascultării martorilor.

96

Page 97: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARECHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

Capitolul I CRIMINALISTICA - ABORDARE GENERALĂ

1.a2.c3.c4.b5.a

Capitolul II TEHNICA CRIMINALISTICĂ

1.a2.a3.b4.b5.a6.b7.b8.c9.c10.a11.a, b, c12.c13.c14.a

Capitolul III TACTICA CRIMINALISTICĂ

1.a2.a3.b4.a, b5.a, b6.a7.c8.a9.c10.c11.b

97

Page 98: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

BIBLIOGRAFIEBIBLIOGRAFIE

– Anghelescu, I.; Babiuc, M. - Filmul judiciar, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1974;

– Beliş, V. - Medicină legală, Editura Tara, Bucureşti, 1992;– Beliş, V. – Tratat de medicină legală, Editura Medicală,

Bucureşti, 1995;– Butoi, T.; Iftenie, V.; Boroi, A.; Butoi, A. - Sinuciderea un

paradox. Consideraţii psiho-sociologice, bio-medicale şi juridice, Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2000;

– Bogdan, T. - Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I., Serviciul editorial şi cinematografi e, Bucureşti, 1998;

– Chevet, G.; Marand, Ph.; Claude, H. - Criminalistique chargée de cours, Paris, Prefecture de Police;

– Coman, L. - Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor, I.G.M., Bucureşti, 1975;

– Constantin, I.R. - Şcoala românească de criminalistică – Sesiunea de referate şi comunicări ştiinţifi ce, mai 1974;

– Constantin, I.R. - Tratat practic de criminalistică, Vol. I, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976;

– Constantinescu, M. - Consideraţii privind conceptul de identifi care în expertiza criminalistică, Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1979.

– Golunski, S. A. - Criminalistica, Editura Stiintifi ca, Bucuresti, 1961;

– Engels, F. - Dialectica naturii, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti, 1964.– Ionescu, L. – Expertiza criminalistică a scrisului, Bucureşti,

1973;– Ionescu, L.; Sandu, D-tru - Identifi carea criminalistică, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1990;– Katona G. - Cercetarea de identifi care a urmelor în procedura

penală, Budapesta, 1965.– Keldin, V. I. - Identifi carea şi rolul ei în stabilirea adevărului în

cauzele penale, Editura Universităţii din Moscova, 1969;– Kirk, P. L. - Crime Investigation, Physical Evidence and the

Police Labo-rator’y’, Interscience Publishers, NewYork, 1966;– Lalande, A. - Vocabulaire technique et critique de Philosophie,

Presses Universitaire de France, Paris, 1974;– Lerner, R. - Some remarks on the main problems of

victimology, în Sociological Abstracts, 1973;– Locard, E. - Manuel de technique policiere, Ed. Payot, Paris,

1948;– Locard, E. - Tratat de criminalistică, vol. II, Lyon, 1932;– Măcelaru, V. – Balistica judiciară, Bucureşti, 1972;– Mincu, Sf.; Maximilian, C. - Introducere în antropologie, Editura

Ştiinţifi că, Bucureşti, 1967;– Mircea, I. - Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1978;– Mircea, I. - Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

98

Page 99: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

– Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T. - Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1994;

– Montel, P. - Toute la photographie, Ed. Publications Montel, Paris, 1972;

– Neveanu, P. P. - Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978;

– Nicolae, D. - Tratat practic de Criminalistică, vol. II, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1979;

– Păşescu, N.; Culcea, D-ru, Posibilităţi de identifi care traseologică a obiectelor pe baza unor caracteristici temporare, în lucrarea 20 de ani de expertiză criminalistică;

– Păşescu, Gh. - Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Naţional, Bucureşti, 2000;

– Păşescu, Gh.; Constantin I.R. - Secretele amprentelor papilare, Editura Naţional, Bucureşti, 1996;

– Potapov, S. M. - Introducere în criminalistică, Moscova, 1949;– Terbancea, M.; Vasiliu, M.; Boia, M.; Crainic, K. – Limitele şi

posibilităţile examenelor serologice în infracţiunile privind viaţa sexuală, în culegerea Şcoala românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1975;

– Sandu, D-tru - Falsul în acte, Cluj, 1977;– Serandour, L. – Les armes depoing modernes, Paris;– Stancu, E. - Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1994;– Stancu, E. - Criminalistica, Vol. I, Editura Actami, Bucureşti,

1999;– Stancu, E. - Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2002;– Stelzer, Eh. - Criminalistica, Vol. I - Teoria şi metodologia

criminal istică generală, Ed. Ştiinţifi că germană, 1977;– Suciu, C. - Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1972;– Suciu, C. - Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România,

Şcoala românească de criminalistică, Serviciul cultural, presă şi editorial, 1975;

– Stapf, H. - Practica fotografi că, Editura Tehnică, Bucureşti, 1958;

– Swenson, A.; Wendel, C. – Modern Methods of Criminal Investigation, Londra, 1954;

– Ştefănescu, P. - În slujba vieţii şi adevărului, Vol. II, Editura Medicală, Bucureşti, 1984;

– Theodorescu, D. - Mic atlas de anatomia omului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;

– Thoroliton, J. I. - La doctrine de la dissimilitude unique dans l‘identifi cation dactyloscopique, R.I.P.C. nr.306, martie 1977;

– Vinberg, A.I.; Mitricev, M. – Criminalistica, Bucureşti, 1952;– *** Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1972.– *** Tratat practic de criminalistică, Vol. I-II, Ministerul de

Interne, Bucureşti, 1978;– *** Tratat practic de criminalistică, Vol. III, Serviciul editorial şi

cinematografi c, 1980;

99

Page 100: Curs criminalistica   adriana tudorache-format ifr

______________________________________________________Adriana TUDORACHE

– *** Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi, Craiova, 1992;

– *** Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpaţi, Craiova, 1994;

– *** Codul penal român, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2009;– *** Codul de procedură penală, Editura Nomina Lex, Bucureşti,

2009.

100