DUMITRU CULCEA

CRIMINALISTICA

NOTE DE CURS

5

CAPITOLUL I CRIMINALISTICA ABORDARE GENERALA

1. ASPECTE INTRODUCTIVE 1.1. Obiectul si metodele criminalisticii

Pentru prima data termenul de CRIMINALISTICA a fost

folosit n anul 1893, de HANS GROSS, judecator de instructie austriac, n lucrarea sa ndreptarul judecatorului de instructie n sistemul criminalisticii, aparuta n anul mentionat, la Mnchen.

Autorul lasa sa se nteleaga prin acest termen experienta acumulata n timp de catre Politie, n munca de descoperire si identificare a infractorilor. De fapt, n acea perioada criminalisticii i se mai atribuia si denumirea de Politie Tehnica sau Politie Stiintifica, ca o recunoastere a faptului ca mijloacele si procedeele criminalistice erau folosite n principal de catre organele de POLITIE.

Preocupari pentru realizarea unor metode de descoperire a infractiunilor si demascare a infractorilor gasim si anterior acestei date. Ele aveau caracterul unor practici izolate. Treptat acestea s-au conturat ca metode independente de cercetare.

nca din vremea Romei antice si apoi n Imperiul Roman de Rasarit au aparut reglementari cunoscute n controlul nscrisurilor presupuse a fi falsificate (lex Cornelia de falsis si respectiv, n timpul lui Justinian, Novelele 49 si 73).

Criminalistica fiind o stiinta relativ tnara, cu privire la caracterul sau s-au emis diferite pareri de-a lungul anilor, pareri care sunt tributare profesiilor celor care au participat la crearea si dezvoltarea ei.

6

Astfel, numeroase probleme de criminalistica si-au gasit rezolvarea n a doua jumatate a secolului XIX si nceputul secolului XX, n cadrul medicinei legale, n rapoartele de expertiza medico-legale ntlnindu-se, alaturi de aspecte de medicina judiciara, si aspecte de dactiloscopie, balistica, traseologie si chiar aspecte de identificare a persoanei dupa scris.

Aceasta stiinta se detaseaza de cele juridice si de cele ale naturii, constituindu-se totodata ca o stiinta de legatura ntre ele.

Ea foloseste mijloace de studiu mprumutate de la stiintele naturii, de la stiintele exacte (matematica, fizica si chimia), dar n acelasi timp si creeaza metode proprii de investigare, precum si procedee tactice pentru descoperirea infractiunilor si dovedirea vinovatiei infractorilor.

n acest sens, definim CRIMINALISTICA drept stiinta care elaboreaza si foloseste mijloace si metode stiintifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea probelor judiciare, efectuarea expertizelor si constatarilor tehnico-stiintifice, n scopul identificarii faptuitorilor si administrarii probelor necesare aflarii adevarulu i n procesul judiciar.

Metode specifice criminalisticii Ca stiinta independenta, cu obiect de studiu bine definit,

criminalistica are metode proprii de cercetare. Acestea sunt: a) descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea

urmelor si mijloacelor materiale de proba b) examenele comparative c) realizarea experimentelor d) organizarea cartotecilor, albumelor si colectiilor n scopul

identificarilor e) elaborarea versiunilor si ipotezelor.

Metode mprumutate de criminalistica din chimie a) spectroscopia b) electroforeza c) cromatografia din fizica a) holografia b) fonoscopia din medicina a) anatomia comparata

7

b) histopatologia din matematica a) calculul probabilitatilor b) teoria multimilor vagi c) programarea lineara

1.2. Sistemul criminalisticii

ntruct criminalistica este stiinta modului n care se descopera infractiunile, se demasca infractorii si se stabilesc masuri de prevenire a crimelor, ea si structureaza obiectul de studiu pe trei domenii:

A. Tehnica criminalistica Cuprinde totalitatea mijloacelor tehnice si a metodelor stiintifice

pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea urmelor si a altor mijloace materiale de proba, efectuarea expertizelor si a constatarilor tehnico-stiintifice.

Din aceasta fac parte: fotografia judiciara filmul judiciar traseologia judiciara balistica judiciara dactiloscopia grafica etc. B. Tactica criminalistica Reprezinta un sistem de reguli si procedee prin care se asigura

efectuarea planificata, organizata si operativa a activitatilor de urmarire penala. Ea cuprinde:

cercetarea la fata locului reconstituirea planificarea anchetei ascultarea inculpatului si a martorului confruntarea perchezitia ridicarea de obiecte si nscrisuri etc.

8

C. Metodica criminalistica Reprezinta acele reguli particulare de cercetare a diferitelor

genuri de infractiuni (omor, furt, tlharie, viol, incendii) tinndu-se seama de regulile generale ale tehnicii si tacticii criminalistice.

1.3. Legatura criminalisticii cu alte stiinte Criminalistica are legatura cu toate stiintele juridice, n principal

cu dreptul procesual penal, cu dreptul penal, dreptul procesual civil si dreptul civil.

Din rndul stiintelor sociale, criminalistica are legatura cu: psihologia psihiatria criminologia logica. a) Legatura cu dreptul procesual penal Ambele discipline au acelasi scop: stabilirea adevarului n

procesul penal. Pornirea procesului penal depinde de datele pe care le

furnizeaza criminalistica. Regulile Codului de Procedura Penala stabilesc activitatile

referitoare la ascultarea nvinuitilor, martorilor, modul cum se efectueaza confruntarile, perchezitiile, constatarile tehnico-stiintifice si expertizele, cercetarile la fata locului.

b) Legatura cu dreptul penal Ambele discipline au acelasi scop nfaptuirea politicii penale. Dreptul penal stabileste care sunt faptele numite infrac-

tiuni. Criminalistica stabileste cine a comis infractiunea. c) Legatura cu criminologia Criminalistica identifica cine a comis infractiunea, indicnd

persoana acesteia, dnd posibilitatea criminologilor sa- l studieze n evolutia sa.

Criminologia raspunde la ntrebarea: De ce s-a comis crima? iar criminalistica raspunde la ntrebarea Cine a comis infractiunea?

9

d) Legatura cu chimia si fizica Acestea pun la dispozitia criminalisticii mijloace si metode

proprii, pe care criminalistica le adapteaza la necesitatile identificarii infractorilor.

e) Legatura cu medicina legala Aceasta legatura este extrem de strnsa, mergnd n anumite

domenii pna la suprapunere. Asa este cazul n cercetarea plagilor mpuscate, traumatologia mecanica (leziunile produse prin agenti vulneranti) sau determinarea dinamicii accidentelor de circulatie.

1.4. Evolutia criminalisticii Ca stiinta autonoma, criminalistica s-a format la sfrsitul

secolului XIX. ntrzierea se explica nu numai prin nivelul scazut de dezvoltare al stiintelor naturii, dar si prin nencrederea si lipsa de interes a juristilor pentru aportul stiintelor n materie de probatiune.

nceputurile criminalisticii sunt strns legate, pna la identificare, de medicina legala si se dezvolta n locurile cu cea mai mare criminalitate (Paris 1795, Viena 1804 etc.).

Din aceasta perioada de subliniat sunt preocuparile statisticianului Qutelet (1796-1874) privind masurarea cantitativa a omului si a activitatilor sale, care fac din el un precursor al criminologiei de mai trziu si al antropometriei.

Fondatorul criminalisticii este considerat a fi austriacul Hans Gross, judecator de instructie si profesor de drept penal. n 1893 publica Manualul judecatorului de instructie, n care el foloseste pentru prima data expresia de System der Kriminalistik.

Sfrsitul secolului XIX coincide cu aparitia unor specialisti care nu mai sunt medici legisti. Asa cum afirma Lucian Ionescu, chiar si personajului fictiv Sherlock Holmes din romanele lui Conan Doyle (1859-1930) i s-ar putea conferi titlul de criminalist, fiindca ajunge la proba prin observarea si interpretarea logica a urmelor.

10

Momentele principale care au marcat dezvoltarea generala a criminalisticii sunt:

inventarea fotografiei (Daguerre 1839); dactiloscopia (Faulds si Nerschel 1880, Galton 1886,

Vuchetich 1891, Henry 1900 etc.); antropometria criminala (Bertillon 1885). Urmeaza descoperirile stiintifice din variate domenii, mergnd

de la inventarea microscopului (1873), a reactiilor de precipitare n studiul grupelor sanguine (1895), transmiterea cromozomica a genelor (Mendel 1865) si pna la metodele perfectionate de astazi: cromografie, spectroscopie, microscopie electronica cu baleiaj, cod genetic, informatica, pentru a pomeni numai cteva la ntmplare.

n ceea ce priveste nvatamntul de criminalistica consemnam: 1894: Hans Gross introduce la Viena primul curs facultativ de

criminalistica. 1909: Reiss creeaza la Lausanne Institutul de fotografie

judiciara, care se va transforma n Institutul de politie stiintifica sub conducerea prof. Dishoff.

1913: Scoala de la Graz a prof. Hans Gross, apoi Heindl la Mnchen si Locard la Lyon.

Din 1945 n SUA: Universitatile din Berkeley si John Jay College din New York (cele mai renumite, existnd multe altele).

n Marea Britanie: Universitatea din Strathclyde (Scotia). Alte centre de formare neuniversitare, dar de mare autoritate: Anglia: Home Office Forensic Science Laboratories si

Metropolitan Forensic Science Laboratory; Germania: Bundeskriminalamt SUA: FBI Academy Franta: Identit Judiciaire.

11

2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

2.1. Definitia si obiectul identificarii criminalistice

Spre deosebire de toate celelalte stiinte, n criminalistica

identificarea constituie piatra unghiulara, esentialul activitatii de cercetare.

Se poate afirma ca practica criminalistica are ca scop rezolvarea identitatii.

De cele mai multe ori, n perioada de nceput a cercetarii, organele de urmarire penala au de-a face cu urmele infractorului, ale corpului sau sau ale obiectelor folosite de el n comiterea infractiunii.

n criminalistica, prin identificare se ntelege stabilirea obiectului care are legatura cauzala cu fapta penala cercetata, n scopul obtinerii de probe judiciare.

Propriu-zis, identificarea nseamna a demonstra cu privire la un obiect (urma) nerepetabilitatea lui, stabilind deosebirile acestuia fata de celelalte obiecte, inclusiv fata de cele asemanatoare lui.

Identitatea se stabileste pe baza caracteristicilor generale si individuale.

2.2. Clasificarea obiectelor identificarii: Pentru a realiza identificarea sunt necesare doua categorii de

obiecte: a) Obiectele (urmele) descoperite n cmpul infractiunii sau

create n procesul savrsirii unei infractiuni. Acestea se mai numesc obiecte concrete sau de identificat.

12

b) Obiectele presupuse a fi creat urmele descoperite n cmpul infractiunii, numite si obiecte verificate sau identificatoare. 2.3. Principiile identificarii n criminalistica:

Conform opiniei criminalistului romn Ion R. Constantin,

acestea sunt:1 a) Orice activitate infractionala lasa urme si se consuma n

spatiu si timp. Aceasta realitate infirma opinia potrivit careia ar exista

infractiune fara urme. b) Consumarea unui fenomen legat de infractiune produce, n

aceleasi conditii, aceleasi fenomene. Acest principiu impune ca experimentele criminalisticii pentru

realizarea expertizelor si reconstituirilor sa se desfasoare n aceleasi conditii n care s-au creat urmele n cmpul infractiunii.

Cu alte cuvinte, obtinerea probelor martor, care se mai numesc si modele de comparatie, trebuie sa aiba loc n conditiile n care s-au creat urmele la locul unei infractiuni.

c) Orice persoana care a comis o infractiune sau orice obiect ce a fost utilizat la savrsirea ei pot fi asemanate cu altele, dar identice sunt numai cu ele nsele.

d) Raportul ntre timpul scurs de la data comiterii infractiunii si sansele de descoperire a autorului este invers proportional. 2.4. Etapele identificarii criminalistice

Scopul identificarii criminalistice consta n a stabili persoana

sau obiectul care a creat urmele descoperite n cmpul unei infractiuni. 1 Ion R. CONSTANTIN, Scoala romneasca de criminalistica Sesiunea de referate si comunicari stiintifice, mai 1974; Unele metode si principii ale criminalisticii.

13

Acest proces de identificare are doua etape bine conturate si distincte:

a) Stabilirea apartenentei dupa gen Aceasta etapa are importanta prin aceea ca ajuta la restrngerea progresiva a obiectelor verificate, usurnd identificarea concreta.

Stabilirea apartenentei la un gen se realizeaza pe calea examinarii caracteristicilor generale care definesc o anumita categorie de obiecte (adica acele caracteristici generale care definesc o anumita grupa de obiecte).

b) Identificarea individuala Pe masura ce, n procesul de identificare, sfera caracteristicilor

individuale se largeste, realizam o ngustare a sferei obiectelor care au aceleasi caracteristici.

2.5. Metodica identificarii criminalistice [

Obiectele supuse identificarii n criminalistica sunt foarte variate, att ca natura, ct si ca forma si dimensiuni.

Caracteristicile de identificare generale si individuale difera de la o categorie de obiecte la alta.

n procesul de identificare expertul ncepe cu studierea materialelor puse la dispozitie, acordnd atentie deosebita modului n care s-au creat urmele.

Studiul obiectelor supuse identificarii are doua etape: a) Examinarea separata a urmelor a modelelor de comparat. n acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen si individuale

ale celor doua categorii de obiecte. b) Examinarea comparativa Aceasta presupune compararea proprietatilor si caracteristicilor

generale si speciale ale celor doua categorii de obiecte. Examinarea se face prin metodele: confruntarii (cea mai raspndita metoda) Se folosesc n acest procedeu lupele, microscoapele

comparatoare, lampile cu radiatii ultraviolete si fotografiile de examinare.

14

Fig. 1. Confruntarea ca metoda de examinare consta n observarea simultana, fata n fata, a urmei (A) si a modelului de comparat (B). Fig. 2. Juxtapunerea continuitatea liniara demonstreaza comunitatea caracteristicilor urmei (A) si ale modelului de comparat (B).

15

juxtapunerii cunoscuta si sub numele de continuitate liniara. Este folosita n special n examinarea striatiilor armelor de foc,

instrumentelor taietoare si de spargere, a urmelor de dinti si a urmelor lasate de proiectile.

suprapunerii Consta n suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre

obiecte cu imaginea celuilalt obiect. La procesul de examinare se va tine seama ca mulajele sa fie

comparate cu mulaje obtinute experimental.

2.6. Formularea concluziilor n urma procesului de examinare, pe baza constatarilor rezultate,

identificarea se materializeaza sub forma concluziilor, care pot fi: a) certe b) probabile. Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative. Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul

insuficientei caracteristicilor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste concluzii sunt admisibile, ele putnd orienta ancheta.

Criminalistul francez Edmond Locord, adresndu-se expertilor criminalisti, facea referire la formularea concluziilor astfel: Nu va considerati niciodata obligati sa ajungeti la concluzii mai ferme dect cele furnizate de examinarile tehnice. Daca exista cea mai mica ndoiala, exprimati-o.

O situatie aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza identificarea ceruta. Aceasta situatie este data de numarul redus de caracteristici generale si individuale ale urmelor, care face imposibil examenul comparativ.

16

CAPITOLUL II TEHNICA CRIMINALISTICA 1. FOTOGRAFIA JUDICIARA

Numim fotografie judiciara acea ramura a criminalisticii care se ocupa cu studierea problemelor ridicate de folosirea fotografiei n anchetarea infractiunilor.

1.1. nsemnatatea fotografiei judiciare Fotografia1 n criminalistica si gaseste aplicabilitatea att n

munca de anchetare a infractiunilor, ct si n cea a expertilor criminalisti de a ilustra, demonstrativ, rapoartele de expertiza ale acestora.

Importanta fotografiei judiciare este data de completarea ntelegerii aspectelor cuprinse n procesele verbale de cercetare la fata locului, de reconstituire, de recunoastere, de perchezitie etc. Fotografia judiciara reda si acele aspecte care, din diferite motive, nu au fost cuprinse n procesele verbale mentionate.

Camil Suciu, n cursul sau de criminalistica2, vorbeste despre nsemnatatea fotografiei judiciare: Aplicarea metodelor fotografice n diferite activitati de cercetare criminalistica s-a impus datorita: _______________

1 Fotografia cuvnt compus format din doua cuvinte grecesti: fos, fotos = lumina + grafia = scriere.

2 C. SUCIU Criminalistica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, p. 23.

17

rapiditatii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau persoane ce intereseaza cercetarea penala

exactitatii cu care sunt fixate detaliile obiectivitatii cu care este redata imaginea, excluznd

eventualele interpretari subiective oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse n cmpul

fotografierii, indiferent de gradul de importanta care li s-ar acorda pentru moment

evidentei probatorii si caracterului demonstrativ al fiecarei imagini.

Despre folosirea fotografiilor n timpul executarii actiunilor de ancheta se face mentiunea respectiva n procesele verbale care se ntocmesc. Cu fotografiile realizate se ntocmesc planse fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu explicatii cu privire la obiectul fotografiat, explicatii care sunt certificate de semnatura anchetatorului.

1.2. Notiuni generale de tehnica fotografica Dupa cum este stiut, fotografia ca realizare omeneasca

reprezinta acea metoda tehnica cu ajutorul careia se pot reproduce si fixa imaginile luminoase ale obiectelor, folosind nsusirea pe care o au anumite radiatii de a descompune unele saruri de argint cum sunt halogenurile de argint (bromura, iodura sau fluorura de argint).

Fotografia se realizeaza n doua etape: a) cea fizica, realizabila datorita aparatelor de fotografiat b) cea chimica, realizabila datorita materialelor fotosensibile

(plan filme, sticla, rolfilm, hrtie). 1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente si rolul lor

Indiferent de forma, marimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se compun obligatoriu din:

a) camera obscura, pe fundul careia se formeaza imaginea; b) obiectiv fotografic, format din una sau mai multe lentile;

acesta realizeaza imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei obscure.

18

Caracteristicile oricarui obiectiv fotografic sunt: distanta focala: reprezinta distanta dintre centrul optic al

obiectivului si locul unde se formeaza focarul. Aceasta este de obicei egala cu distanta din centrul optic al obiectivului pna la suprafata fundului camerei obscure;

luminozitate: proprietatea obiectivului de a proiecta o imagine mai mult sau mai putin luminoasa. Luminozitatea este direct proportionala cu diametrul obiectivului;

profunzimea claritatii: este capacitatea obiectivului de a reda clar pe fundul camerei obscure imaginea n adncime a obiectelor a caror reprezentare o formeaza.

Profunzimea este mai mare cu ct deschiderea obiectivului este mai mica. Aceasta se realizeaza printr-o alta componenta a aparatului de fotografiat, numita diafragma, asupra careia ne vom referi imediat.

unghiul de deschidere (sau de poza) este format de razele extreme de lumina pe care obiectivul le poate prinde. El este invers proportional cu deschiderea (diametrul) obiectivului, precum si cu distanta focala.

Dupa unghiul de poza, obiectivele se clasifica astfel: standard (cu unghi de 45-46) teleobiective (cu unghiuri mici 15) superunghiulare (cu unghi de 60-180). Astazi aparatele de fotografiat se realizeaza cu posibilitati de

schimbare a obiectivelor (interschimbabile) sau, mai performant, cu obiectivele ZOOM, obiective complexe care includ ntr-unul singur toate tipurile de obiective cu unghiuri de deschidere diferite.

puterea de separare (sau de rezolutie) este proprietatea obiectivului de a reda cu claritate cele mai mici detalii ale obiectului fotografiat.

c) diafragma: este un dispozitiv cu ajutorul caruia se regleaza deschiderea, dupa dorinta, a obiectivului aparatului de fotografiat. n felul acesta se regleaza cantitatea de lumina care patrunde n camera obscura, se mareste claritatea imaginii fotografice obtinute, profunzimea si puterea de rezolutie.

Valorile diafragmei sunt nscrise pe monturile obiectivelor sub forma unei scari pornind de la 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45.

19

Cnd valorile diafragmei sunt mai mari, deschiderea obiectivului va fi mai mica, iar lumina care va patrunde n camera obscura va fi de asemenea n cantitate mica. n acest caz timpul de expunere va fi mai mare.

d) obturator Este un dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei

obscure pentru a permite luminii sa patrunda pe fundul acesteia si sa impresioneze materialul fotosensibil negativ.

Timpul ct obturatorul ramne deschis se numeste timp de expunere.

n functie de constructia aparatelor de fotografiat, obturatoarele sunt:

centrale cu perdea. Din constructie, fabricantul a realizat dispozitive mecanice

perfectionate care permit ca (n functie de sensibilitatea filmelor folosite, a cantitatii de lumina care se utilizeaza si a deschiderii diafragmei) deschiderea obturatorului sa se faca automat. Pe fiecare aparat de fotografiat se gaseste dispozitivul de stabilire a timpului de expunere. Timpii sunt mai mari de o secunda si fractiuni de secunda ,,pornind de la 1/25 pna la 1/1000.

e) sistem de punere la punct a imaginii si ncadrare Prin punerea la punct a imaginii se ntelege realizarea imaginii

fotografice a obiectului pe fundul camerei obscure. n functie de constructia aparatelor, acest sistem poate fi: a) cu geam mat, cnd fundul camerei obscure este un geam mat; b) cu oglinda reflex si prisma. Oglinda se monteaza la 45 fata

de axa optica a obiectivului, ntre obiectiv si fundul camerei obscure. Imaginea luminoasa formata de obiectiv este reflectata de oglinda pe un geam mat (vizor) aflat n partea superioara a camerei obscure. Acest sistem de oglinda se rabateaza n sus permitnd, la declansarea obturatorului cu perdea, sa se expuna filmul;

c) cu paralaxa (cu axa paralela), cnd obiectivul aparatului are axa paralela cu un dispozitiv de prisme care permit ncadrarea obiectului de fotografiat. Acest dispozitiv de punere la punct este cunoscut si sub numele de telemetru fotografic.

20

Fig. 3 Imagine n sectiune a unui aparat de fotografiat cu punere la punct a imaginii cu oglinda reflex.

1.2.3. Sursele de lumina utilizate n fotografie Dupa cum arata si denumirea acestei metode, fotografie, adica

scriere cu ajutorul luminii, obtinerea imaginilor se face numai daca obiectele sunt bine iluminate.

Lumina naturala a soarelui este de cele mai multe ori suficienta n obtinerea imaginilor, dar trebuie sa se tina seama ca niciodata lumina astrului sa nu vina direct n obiectivul aparatului. Asezarea aparatului n realizarea fotografiei trebuie sa fie n asa fel ca lumina soarelui sa vina din spatele aparatului sau lateral.

n ncaperi sau n timpul noptii se vor folosi surse de lumina puternice, cum sunt:

reflectoare, formate din becuri electrice de diferite puteri lampi electronice. Reglarea timpilor de expunere trebuie facuta n asa fel ca

impresionarea materialului fotosensibil sa fie corespunzatoare pentru a reda toate detaliile obiectului de fotografiat.

21

Cnd timpii de expunere sunt mai mari de o secunda, este necesar ca aparatul de fotografiat sa fie montat pe un trepied, pentru ca claritatea imaginii sa nu aiba de suferit la declansarea obturatorului.

1.2.4. Materialele fotosensibile

A doua etapa a realizarii imaginii fotografice este cea a fixarii ei pe un suport fotosensibil. Este faza chimica, n care lumina destabilizeaza halogenurile de argint de materialele care sunt plasate n aparatul de fotografiat pe fundul camerei obscure.

Materialele fotosensibile sunt suspensii de halogenuri de argint n gelatina ntinsa pe sticla, celuloid, hrtie sau carton.

Aceste saruri se prezinta sub forma de microcristale cu dimensiunile cuprinse ntre 0,8 si 0,4 microni.

Lumina imaginii formate de obiectivul aparatului descompune halogenura de argint n argint metalic, negru, acolo unde intensitatea ei este mare. Treptele de negru sunt gradate n functie de intensitatea luminii.

Imaginea este n stare latenta. Pentru a putea fi vazuta, ea trebuie relevata (adica scoasa n evidenta) si fixata, deoarece existenta ei este foarte instabila.

Toate materialele fotosensibile, indiferent de fabricant, sunt caracterizate de:

a) sensibilitate generala la lumina Aceasta sensibilitate este nscrisa obligatoriu pe ambalajul

materialelor fotografice. n functie de tara producatoare, sensibilitatea este evaluata astfel:

DIN pentru produsele germane GOST pentru produsele rusesti ASA pentru produsele americane si japoneze. Cu ct granulatia de halogenura de argint este mai mare la

materialele fotosensibile, cu att este mai mare sensibilitatea la lumina.

b) sensibilitate cromatica; este data de o serie de coloranti introdusi n suspensia de gelatina a materialului fotosensibil pentru a-i face sensibili la culori, dupa cum urmeaza:

ortocromatice sensibilitate la culorile galben si verde pancromatice sensibilitatea este extinsa si la culoarea rosie

22

izopancromatice cu sensibilitate extinsa pna la radiatiile infrarosii.

Fara adaugarea substantelor colorante n stratul de gelatina, adica fara aceasta sensibilizare cromatica, emulsia fotografica este sensibila doar la radiatiile violet-albastre si albastre-verzui.

c) contrast Acesta este dat de structura materialului si defineste proprietatea de a reda intervalul de straluciri ale obiectului fotografiat. Din acest punct de vedere materialele fotosensibile se mpart n:

moi (BM) normale (BN) contraste (BC) foarte contraste (BFC) d) puterea de rezolutie este data de marimea granulatiei. Cu

ct aceasta este mai mica, cu att numarul de detalii ale obiectului fotografiat este mai mare.

1.3. Procesul negativ si pozitiv al fotografiei alb-negru si color Dupa expunerea materialului, fotografia din interiorul

aparatului, procesul chimic se continua prin developarea acestuia. Aceasta etapa este cunoscuta sub numele de procesul negativ,

deoarece prin reactiile chimice ce se realizeaza pe suprafata materialului fotosensibil vor aparea cristale de argint metalic n tonuri de negru pentru partile luminoase ale obiectului fotografiat si transparente pentru partile ntunecate.

a) Procesul negativ cuprinde: developarea, care se realizeaza ntr-o solutie numita revelator.

Solutia de revelator contine: apa, substanta revelatoare (metol, hidrochinona), substanta antioxidanta (sulfit de sodiu), substante acceleratoare (carbonat de potasiu), antihalou (bromura de potasiu).

spalarea intermediara fixarea ntr-o solutie de hiposulfit de sodiu uscarea negativului.

23

b) Procesul pozitiv consta n obtinerea imaginilor dupa negativ pe hrtie, sticla sau film diapozitiv.

Acest proces consta n expunerea imaginii negative n laborator, developarea si fixarea imaginii.

Hrtia expusa se developeaza la lumina rosie sau portocalie, se clateste, se fixeaza, se spala si apoi se usuca.

c) Fotografia color Cu ocazia cercetarii la fata locului, de cele mai multe ori redarea

ct mai fidela a culorii urmelor (de obicei de natura biologica) impune folosirea fotografiei color.

Tehnicile de realizare a fotografiilor color sunt aceleasi ca si n cazul folosirii materialelor fotosensibile alb-negru, dar apar unele particularitati.

Se recomanda folosirea unor aparate de fotografiat performante, cu obiective bine corelate cromatic si dispozitiv de stabilire corecta a timpului de expunere.

Materialele fotosensibile pentru fotografia color sunt: pentru lumina artificiala, pentru lumina naturala, negative, pozitive (hrtie color) si filme (plan filme) reversibile.

Prelucrarea lor este mult mai complicata dect fotografia alb-negru si cere cunostinte de specialitate.

1.4. Clasificarea fotografiei judiciare

a) La fata locului, pentru fixarea tabloului de ansamblu al infractiunii, a elementelor de detaliu, a obiectelor si urmelor lasate de infractori, se vor executa mai multe fotografii care se clasifica astfel:

fotografia de orientare sau de ansamblu. Este acea fotografie care cuprinde locul faptei si mprejurimile acestuia.

Ea se realizeaza dintr-o singura imagine sau din imagini succesive care ulterior se unesc, alaturndu-se. Acest ultim procedeu poarta numele de fotografie panoramica. Ele pot fi liniare sau circulare.

fotografia schita. Este acea fotografie care reprezinta numai locul faptei, izolat de mediul nconjurator. Ea se realizeaza fie dintr-o singura imagine unitara, fie panoramica liniara sau circulara.

24

fotografia obiectelor principale. Acestea pot fi: cadavrul, obiectele vulnerante (pistol, cutit, bta). Ea se realizeaza punnd alaturi o rigla gradata. Se spune ca n felul acesta realizam o fotografie metrica.

fotografia urmelor. Dupa cum arata si denumirea, ea reprezinta imaginea urmelor descoperite n cmpul infractiunii. Si n acest caz fotografia este metrica.

fotografia de detaliu. Ea se realizeaza folosindu-se o iluminare laterala si reda detalii ale obiectelor sau urme lor descoperite n cmpul infractiunii.

b) Fotografia semnalmente reprezinta fotografia unei persoane puse sub urmarire penala sau a unui cadavru cu identitate necunoscuta.

Fotografiile se realizeaza bust, reprezentnd persoana privita din fata (cu urechile descoperite) si din profil, stnga si dreapta. Toate cele trei fotografii se realizeaza la aceeasi scara.

c) Fotografia de supraveghere operativa: se executa pentru surprinderea n flagrant delict.

1.5. Fotografia de examinare

Acest gen de fotografii se folosesc n demonstrarea constatarilor facute de expertii criminalisti asupra urmelor infractiunii.

a) macrofotografia este realizata asupra urmelor prin folosirea tuburilor de prelungire care maresc dimensiunile camerei obscure. Se foloseste pentru expertizele dactiloscopice, pentru documente sau expertize grafice ale scrisului, precum si la expertizele traseologice (ale instrumentelor de spargere).

b) microfotografia este fotografia realizata cu ajutorul microscopului, n demonstratiile ce se fac n expertizele traseologice ale urmelor microscopice, pentru urmele obiectelor taietoare, precum si n balistica, pentru urmele striatiilor lasate de microrelieful tevii armelor de foc sau de cuiul percutor pe capsa tuburilor de cartuse trase.

c) fotografia sub radiatia razelor ultraviolete: Acest gen de fotografii se folosesc pentru fotografierea urmelor

digitale relevate cu prafuri fluorescente, precum si a documentelor

25

falsificate sub radiatiile ultraviolete generate de lampile cu descarcare electrica n vapori de mercur.

d) fotografia sub radiatia razelor infrarosii: Acest gen de fotografie se foloseste pentru redarea falsurilor de

documente. 1.6. Filmul si videofonograma Acestea reprezinta pelicula cinematografica si banda magnetica

pe care s-au fixat imaginile si sunetul unor secvente ale activitatii de ancheta, cum sunt: cercetarea la fata locului, reconstituiri, recunoasteri de obiecte si persoane, perchezitii etc. Aceste doua procedee tehnice prezinta avantaje fata de fotografia judiciara, pentru ca:

dau posibilitatea surprinderii n miscare a unor subiecti; au un pronuntat caracter ilustrativ pentru activitatea de

ancheta; duc la cresterea gradului de obiectivitate n aprecierea

probelor si exclud interpretarile subiective; scenele, persoanele si obiectele care au legatura cu savrsirea

infractiunilor sunt rapid fixate; n cazul videofonogramei judiciare posibilitatile de falsificare

sunt reduse. Pentru realizarea filmului judiciar sunt necesare: aparate de filmat filme cinematografice. Pentru realizarea videofonogramei sunt necesare: camera video banda video banda magnetica videorecorder televizor. Componente ale filmului judiciar: Genericul Scopul acestei parti introductive a filmului este acela de a crea

cadrul procedural. 26

Genericul cuprinde n mod obligatoriu: denumirea institutiei care realizeaza filmul judiciar; prezentarea obiectului filmului; cine a realizat filmul si comentariul. Imagini de orientare Ca si n cazul fotografiei judiciare, prin aceste imagini se

fixeaza n spatiu locul unde se efectueaza filmarea. Imagini ale locului propriu-zis (schita) Prin acestea se fixeaza locul faptei n totalitate sau pe sectiuni.

Acest gen de imagini se realizeaza prin: panoramare filmare ncrucisata filmare pe sectoare. Imagini la scara Filmarea imaginilor se realizeaza alaturnd n teren benzi

gradate, rigle gradate. Imagini ale obiectelor principale Acestea sunt similare fotografiei obiectelor principale din

cmpul infractiunii: imagini ale urmelor; imagini de detaliu. Sfrsitul filmului.

27

2.TRUSELE CRIMINALISTICE SI LABORATOARELE MOBILE.

TEHNICI SI APARATE FOLOSITE 2.1. Notiuni generale despre trusele criminalistice

n activitatea de ancheta, n special de cercetare la fata locului, anchetatorii recurg la mijloace tehnice si procedee speciale pentru descoperirea, ridicarea si fixarea probelor materiale.

Pentru aceasta, sunt necesare si se folosesc o serie de instrumente, substante si obiecte aflate n valize, genti, cunoscute sub numele de truse criminalistice.

Instrumentarul cuprins n acestea este dispus n compartimente speciale.

n functie de natura instrumentarului continut, trusele se mpart n:

A. Truse universale Acestea, chiar daca sunt de fabricatii diverse, contin instrumente

care pot fi utilizate pentru efectuarea mai multor activitati. Gruparea acestui instrumentar, conform autorilor ,,Tratatului

practic de criminalistica, este data de definitia utilizarii. El poate fi categorisit astfel:

a) instrumentar pentru cercetarea, descoperirea, relevarea si ridicarea urmelor papilare.

De regula, acest instrumentar este format din: cutii cu pulberi (cenusa, negru de fum, argentorat, pigment galben fluorescent etc.), pensule din par de veverita, pensula magnetica, pelicule adezive pentru transferul urmelor relevate (negre, albe,

28

transparente), lampa portabila de radiatii ultraviolete, pulverizatoare.

b) instrumentar pentru amprentarea persoanelor: Acesta este compus din placa, rulou si tuburi cu tus tipografic,

tusiera chimica si hrtii de amprentat (fise si speciale pentru cea chimica), lingura pentru amprentat cadavre, manusi chirurgicale.

c) instrumentar pentru executarea mulajelor pentru urmele de adncime:

n functie de categoria urmelor, aici sunt incluse: boluri din cauciuc sau plastic, lingura spaclu, banda flexibila, pensete, pensule din par de porc, etichete, plastilina, ghips, parafina etc.

d) instrumentar pentru marcarea locului cercetat si executarea masuratorilor

Aici se gasesc, de obicei: rigla gradata, benzi metrice, ruleta, jetoane cu numere de la 0 la 10, creta alba, creta forestiera.

e) instrumentar pentru ntocmirea schitelor este compus din rigla gradata, sabloane, hrtie milimetrica, hrtie de calc, busola, creioane etc.

n afara acestor instrumente, n trusele universale se mai gasesc: magnet, foarfece, briceag, diamant, seturi de chei, ciocane, surubelnite, dalti, spirale, lupe, ferastrau de mna, cleste patent, eprubete, vata, pungi din plastic, sfoara etc.

B. Truse criminalistice cu destinatii speciale Dupa autorii ,,Tratatului practic de criminalistica, aceste truse

sunt: a) Truse foto care au menirea de a proteja si a da posibilitatea

transportarii independente n teren a aparatului de fotografiat cu accesoriile sale: obiectiv superangular, obiectiv zoom (sau teleobiectiv), o sina de glisare cu inele de prelungire sau burduf pentru macrofotografii, fir declansator, exponometru, casete cu filme alb-negru si color.

29

Fig. 4. Trusa criminalistica pentru cercetarea, relevarea si ridicarea urmelor

de mini

b) Truse cu substante chimice pentru marcare (pentru capcane chimice)

Acestea contin cutii si recipiente din sticla sau plastic pentru substantele chimice care vor marca diferite obiecte sau regiuni anatomice ale corpului uman, n procesul de identificare a persoanelor care comit unele genuri de infractiuni, n mod repetat.

Substantele chimice cuprinse n trusa se grupeaza n: substante ce coloreaza pielea (nitrat de argint, ninhidrina) substante fluorescente (acid beta-oxinaftoic) c) Trusa de reactivi pentru testarea stupefiantelor Aceasta se compune din mai multe tuburi cu reactivi pentru

testarea substantelor presupuse a fi stupefiante. Tuburile confectionate din plastic transparent contin cte o fiola

cu reactivi care permit identificarea relativa, la locul faptei sau la perchezitie, a urmatoarelor grupe de stupefiante: opiacee, amfetamine, hasis, cocaina, L.S.D. etc.

30

Fig. 5. Trusa criminalistica universala 2.2. Notiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile

Laboratorul criminalistic mobil este instalat pe anumite mijloace de transport (autoturisme, microbuze, camioane, elicoptere), avnd n componenta aparate, truse, instrumente si substante pentru efectuarea activitatilor criminalistice.

n fiecare tara, laboratoarele au constructii si amenajari diferite, dar, n general, acestea au urmatoarele compartimente:

31

a) compartimentul truselor criminalistice n afara instrumentarului amintit la capitolul Truse

criminalistice, aici se mai gasesc aspirator de praf, magneti si electromagneti pentru cercetarea urmelor metalice.

b) compartimentul fotografiei si filmului judiciar Alaturi de truse foto, aparate de filmat cinema si video, se

gasesc trepiede, reflectoare, grupuri electrogene, lampi electronice, tancuri si revelatoare pentru developat filmele foto.

c) compartimentul pentru ntocmirea schitei judiciare Aici sunt aranjate o masa de lucru cu planseta de desen. Tot aici

se afla si o masina de dactilografiat. d) compartimentul detectoarelor. n componenta acestuia intra: detectoare de metale detectoare de radiatii atomice lampi cu radiatii ultraviolete detectoare de cadavre detectoare de explozivi. 2.3. Tehnici de masurare folosite n criminalistica Operatiunile de masurare sunt necesare pentru a fixa

caracteristicile urmelor si obiectelor cercetate. Masuratorile care se fac n criminalistica privesc:

a) stabilirea dimensiunilor liniare Pentru aceasta se folosesc liniile gradate, ruletele, sublerele cu

vernier, micrometrele, lupele si microscoapele gradate. n teren se folosesc primele doua instrumente de masurat, n

laborator ultimele. Masuratorile se fac n metri si submultiplii acestuia. Pentru a asigura o precizie mare a masuratorilor este indicat ca

aceeasi dimensiune sa fie masurata de trei ori si apoi sa se faca media aritmetica.

Masuratorile dimensiunilor liniare trebuie sa aiba n vedere lungimea, latimea, adncimea sau naltimea obiectelor.

32

n cazul cercetarii la fata locului masuratoarea trebuie fixata prin fotografie.

b) stabilirea masei corpurilor Ca unitate de masura pentru aceasta se foloseste kilogramul cu

submultiplii sai. Balantele sunt instrumentele cu care se masoara masa

corpurilor. Acestea sunt cu prghie (sau tehnice), balante analitice sau microbalante.

c) stabilirea timpului Pentru timp se foloseste ceasul si cronometrul. d) stabilirea greutatii specifice Greutatea specifica este raportul dintre greutatea corpului si

volumul sau GS = G/V. Prima se determina prin cntarire. Volumul se masoara prin imersie n apa distilata la temperatura de 4C (potrivit legii lui Arhimede, un corp introdus n apa disloca o cantitate de apa egala cu volumul sau).

e) stabilirea punctelor de fierbere si de topire Acestea se masoara cu ajutorul termometrelor. Pentru ca, de

obicei, n cercetarea criminalistica unele materii sunt n cantitati foarte mici, metoda folosita este cunoscuta sub numele de micrometoda lui Emich.

Fig. 6. Stabilirea punctului de fierbere 1 tub capilar 2 picatura de lichid cercetat 3 termometrul 4 baia de glicerina (dupa Camil Suciu ,,Criminalistica)

33

Fig. 7. Stabilirea punctului de topire a placa subtire din metal b materialul cercetat c termometrul d rezistenta electrica (dupa Camil Suciu Criminalistica)

Ea consta n introducerea ntr-o baie de glicerina, alaturi de un termometru, a unui tub de sticla capilar, cu un cap obturat si unul liber, n care s-a pus o picatura din lichidul a carui temperatura de fierbere trebuie s-o stabilim.

Baia de glicerina se ncalzeste progresiv. Cnd lichidul din tubul capilar se ridica la nivelul orificiului liber, se citeste temperatura de pe termometru.

Pentru punctul de topire se foloseste o metoda care consta n introducerea ntr-un circuit electric cu reostat a unei rezistente de nichelina si a unei placi subtiri de metal, pe care se pune o cantitate mica din materialul cercetat.

Placa aflata n legatura intima cu un termometru se ncalzeste treptat, pna cnd materialul se topeste. n acest moment se citeste temperatura indicata de termometru.

f) stabilirea dimensiunilor unghiurilor Masurarea diferitelor unghiuri formate de diferitele laturi sau

caracteristici liniare ale obiectelor sau urmelor cercetate se face cu ajutorul compaselor si al raportoarelor.

34

2.4. Aparate de iluminat si proiectie

n criminalistica, pentru cercetarea si fotografierea obiectelor se folosesc proiectoarele, care sunt lampi cu becuri electrice, n fata carora s-a asezat o constructie de lentile concave.

n alte cazuri, sursa de lumina este nlocuita cu arcuri electrice care dau lumina a carei intensitate este reglata de un reostat.

Proiectoarele mici, cu lumina dirijata, se numesc spoturi. Dintre aparatele de proiectie folosite n criminalistica amintim: epidiascopul retroproiectorul aparatul de proiectie tip Faurot pentru comparat amprentele aparatul de marit foto aparatul de proiectie a analizelor microscopice.

2.5. Instrumente optice de marit

Pentru examinarea urmelor si obiectelor foarte mici, cercetarile criminalistice se realizeaza cu ajutorul:

a) lupelor b) microscoapelor. a) Lupa este cel mai simplu instrument optic; ea nu lipseste din

nici o trusa criminalistica si din nici un laborator criminalistic. Existe lupe cu destinatii speciale, cum ar fi cea pentru

dactiloscopie, cu reticul gradat si linia lui Galton. Dupa modul de montare, lupele pot fi: lupa binoculara (dubla) pentru cap lupa cu suport lupa cu mner. b) Microscopul Este un instrument optic complex format din diferite lupe,

oglinzi si prisme fixate mecanic. Sistemul optic al microscopului este format din parti principale

si auxiliare.

35

Cele dinti se compun din: obiective oculare. Partile auxiliare se compun din: condensator oglinda lampile microscopului. n functie de complexitatea constructiei microscopului si

posibilitati sale de investigare, distingem: microscop monocular microscop binocular microscop cu obiective interschimbabile stene stereo microscop microscop comparator.

Fig. 8. Schema microscopului comparator

2.6. Folosirea radiatiilor ultraviolete, infrarosii si Roentgen

n criminalistica, n examinarile la fata locului, dar mai ales n laborator, cercetarea urmelor si nscrisurilor se face att la lumina naturala, ct si la cea artificiala.

36

De fapt, ochiul omenesc percepe n aceste cazuri lumina radiata, caracterizata de anumite lungimi de unda, cuprinse ntre 400 milimicroni (specifice razelor de culoare violeta) si 750 milimicroni (specifice razelor rosii).

Energia radianta cu lungime de unda mai mica, precum si cea cu lungime de unda mai mare sunt invizibile.

Primele sunt radiatii ultraviolete (deasupra radiatiilor violete), iar urmatoarele sunt radiatiile infrarosii (sub rosu).

Sub influenta acestor radiatii diferite substantele prezinta o luminiscenta deosebita, cea data de spectrul vizibil al luminii.

n cazul folosirii radiatiilor ultraviolete, care sunt create de lampi speciale, numite lampi WOOD, se constata prezenta uleiurilor minerale, petelor de sperma, scrisul sters cu substante chimice, scrisul depus cu cerneluri invizibile (simpatice), diferite tipuri de cle i etc.

Radiatiile infrarosii patrund n straturi subtiri de hrtie, lemn si ebonita. Ele sunt folosite pentru descoperirea seriilor peste care s-a lipit hrtie.

Radiatiile Roentgen au lungimi de unda si mai mici dect radiatiile ultraviolete. Ele au o putere mare de penetratie. n examinarile criminalistice si medico-legale, imaginile obtinute pe filmele radiografice cu ajutorul radiatiilor Roentgen se folosesc curent n cercetarea obiectelor opace si a corpului uman.

Ca sursa de radiatii se folosesc instalatiile Roentgen portative sau stationare.

37

3. CERCETAREA CRIMINALISTICA

AURMELOR 3.1. Definirea si clasificarea urmelor

a) Definitia urmei n literatura criminalistica, notiunea de urma este prezentata n

doua acceptiuni: n sens larg: cele mai variate schimbari care pot interveni n

mediul nconjurator ca rezultat al actiunii infractorului n sens restrns: reprezentarea structurii exterioare a unui

obiect pe un alt obiect. n criminalistica romneasca, prin urma se ntelege: orice

modificare materiala produsa n ambianta locului unde s-a comis o infractiune, modificare care examinata individual sau n totalitate cu cele suferite de infractor conduce la stabilirea faptei, identificarea faptuitorului, a mijloacelor folosite si la lamurirea mprejurarilor cauzei.

b) Clasificarea urmelor: nainte de a ne referi la clasificarea propriu-zisa a urmelor,

mentionam ca n procesul formarii urmelor distingem doua categorii de obiecte, cele care formeaza urma si cele care primesc urma: obiect creator si obiect primitor sunt doua notiuni pe care le vom folosi n expunerea ce urmeaza.

n functie de factorul (obiectul) creator, se disting urmatoarele grupe de urme:

urmele omului: toate modificarile savrsite n cmpul infractiunii de minile si picioarele omului, ale fetei, ale urechii, precum si urmele biologice de natura umana, ca: snge, saliva, par, sperma;

urmele animalelor: sunt incluse aici urmele create de copite, gheare, coarne, colti, aripi, par, produse biologice, miros;

38

urmele plantelor: din acestea fac parte cele create de frunze, crengi, tulpina, precum si semintele acestora;

urmele obiectelor folosite de om la comiterea infractiunii. Principalele urme sunt: ale ncaltamintei, ale mijloacelor de transport, ale instrumentelor de lovire, spargere, de taiere, ale armelor de foc.

c) Clasificarea urmelor dupa esenta lor1 Din acest punct de vedere o prima categorie de urme o

reprezinta urmele forma, acele modificari care reprezinta forma exterioara a obiectului creator.

Daca cele doua categorii de obiecte aflate n procesul formarii urmelor (creator si primitor) se gasesc n repaus sau n miscare, urmele forma pot fi:

urme statice formate prin apasare, lovire sau tamponarea obiectului creator pe suprafata obiectului primitor, fara ca acestea sa alunece ntre ele. Exemple n acest sens sunt urmele de ncaltaminte, urmele papilare, conturul instrumentelor de spargere etc.

Urmele forma, n functie de plasticitatea obiectului primitor, pot fi:

urme de adncime: acestea se formeaza atunci cnd obiectul creator este dur si patrunde n masa obiectului primitor;

urme de suprafata: se formeaza atunci cnd obiectul creator si primitor sunt de aceeasi duritate si apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul creator pe suprafata obiectului primitor si invers, fara a se schimba formele celor doua obiecte.

Urmele de suprafata pot fi: de stratificare, atunci cnd obiectul creator depune pe cel

primitor un strat de substanta (de exemplu, urmele de ncaltaminte, de noroi depuse pe parchet sau ale pneurilor ude pe asfalt);

de destratificare, atunci cnd obiectul creator ia din suprafata obiectului primitor un strat subtire de substanta (de exemplu, degetele puse pe un toc de fereastra acoperit cu un strat de praf). ____________ 1 Tratat practic de criminalistica, vol. I, Bucuresti, p 120-122.

39

Fig. 9. Schema clasificarii urmelor (Tratat practic de criminalistica)

1. DUPA FACTORUL CREATOR

Urme ale omului

Urme ale animalelor

Urme ale vegetalelor

Urme ale obiectelor

Urme ale unor fenomene

2. DUPA FACTORUL PRIMITOR

Urme primite de om

Urme primite de animale

Urme primite de vegetale

Urme primite de obiecte

3. DUPA ESENTA LOR

Urme forma

Urme materie

Urme pozitionale

Dinamice

Statice

De

adn

cim

e

De suprafata

De

adn

cim

e

De

stra

tific

are

De

de s

trat

ific

are

Neg

ativ

e (p

erif

eric

e)

Form

ate

prin

cad

erea

lich

idel

or

Subs

tant

e de

nat

ura

orga

nica

Subs

tant

e de

nat

ura

anor

gani

ca

Prod

use

de n

atur

a an

imal

a

Prod

use

de n

atur

a ve

geta

la

Vizibile Invizibile

4. DUPA MARIME

Macrourme Microurme 5. DUPA POSIBILITATILE CE LE OFERA N PROCESUL IDENTIFICARII

Urme care furnizeaza elemente pentru lamu -rirea diferitelor mpre-jurari ale savrsirii in-fractiunii

Urme care ajuta la sta-bilirea apartenentei la gen

Urme care permit identificarea factorului creator

40

Aceste genuri de urme pot fi: vizibile, atunci cnd sunt detectate cu usurinta de ochiul

omenesc (ex. urmele de degete murdare, de snge formate pe peretii ncaperii unde s-a comis un omor);

invizibile (sau latente), care nu pot fi detectate dect daca sunt privite sub anumite unghiuri de lumina, prin transparenta (pentru a caror vizibilitate este necesara relevarea folosirea unor surse dirijate de lumina sau a radiatiilor ultraviolete).

Urmele materie Aceasta clasificare are n vedere acele modificari ale ambiantei

locului faptei, cnd din obiectul creator se desprind particule materiale care ramn depozitate pe obiectul primitor, fara a reproduce forma obiectului din care provin.

Ele sunt de natura: organica (sau biologice) atunci cnd provin de la un corp

uman sau animal (snge, par, urina, saliva etc.); anorganica din aceasta categorie fac parte elementele

minerale ca: pulberi, soluri, particule de vopsea, cioburi de sticla etc. d) Clasificarea urmelor dupa marime Aceasta se face n functie de dimensiunea urmelor. Exista doua mari categorii: macrourmele incluznd toate modificarile care sunt vizibile

cu ochiul liber, fara a fi folosite aparatele optice de marit; microurmele, acele urme forma sau materie, mici si foarte

mici, care nu pot fi percepute dect cu ajutorul aparatelor optice de marit.

O ultima clasificare a urmelor este data de posibilitatile pe care le ofera acestea n procesul identificarii obiectului creator.

Din acest punct de vedere, distingem urmatoarele categorii de urme:

urme apte, care permit identificarea obiectului creator; urme inapte, care nu permit identificarea obiectului creator,

dar ajuta la stabilirea apartenentei acestuia la gen.

41

3.2. Urmele omului

Omul poate crea la locul infractiunii urme forma si urme materie (biologice).

Din prima categorie fac parte urmele de mini, urmele de picioare, ale celorlalte parti ale corpului. Din cea de-a doua categorie fac parte urmele biologice.

a) Urmele de mini Urma care a revolutionat identificarea persoanei, nlocuind

sistemul antropometric, este cea lasata de suprafata minii, respectiv amprenta digitala, palmara ct si cea talpii piciorului gol (amprenta plantara). Imprimarea urmelor este data de secretiile pielii si de contaminarea acesteia cu substante adezive (praf, snge etc.). Ea reproduce conturul (configuratia) desenelor papilare ntr-o maniera vizibila sau incerta. Prin relevarea si clasificarea lor, impresiunile papilare permit att identificarea unei persoane, dupa amprentele din fisierul dactiloscopic (cazul recidivistilor), ct si identificarea unei persoane suspecte prin compararea urmei incriminate cu urma obtinuta de la aceasta pe cale experimentala.

Nu se poate determina cu precizie data la care amprentele au fost folosite n scopul identificarii pentru prima oara.

nca din secolul I e.n., o amprenta palmara a permis excluderea unui suspect la Roma, datorita diferentei de marim (M. F. Quintilianus). n secolul VII, amprentele au fost utilizate pentru autentificarea documentelor legale n China, n timpul dinastiei Iang (619-906 e.n.).

n Occident, botanistul englez N. Grew a descris n 1684 porii sudoripari, crestele papilare si desenele lor. n sec. XVIII si la nceputul sec. XIX mai multe lucrari de anatomie au studiat dermatoglifele. n 1823 Purkinje a clasat pentru prima oara desenele digitale n noua grupe, dar abia n 1880 Faulds a propus amprentele digitale ca mijloc de identificare a infractorilor dupa urmele lasate la locul faptei. Harschel (1877) a pretins prioritatea descoperirii, dar el propusese amprentele digitale doar ca un mijloc de identificare a recidivistilor, dupa ce le folosise la semnarea prin punere de deget a actelor n India, unde era guvernator.

42

Sinteza si punerea n practica a acestor propuneri au fost realizate n 1892, odata cu aparitia primului manual de dactiloscopie si a unui sistem de clasificare ale lui Francis Galton, care a impus acceptarea amprentelor digitale n lumea anglo-saxona. Pe de alta parte, Juan Vucetich a introdus n 1891 primul sistem de clasificare n Argentina, preluat si la noi de catre Andrei Ionescu (cu modificarile aduse de Oloriz). n 1900, Henry si-a publicat sistemul sau de clasificare (Classification and Uses of Fingerprint), cel mai utilizat n lume pna la introducerea sistemelor informatice de astazi. n 1904, A. Bertillon descopera autorul unei crime dupa urmele de deget relevate pe un geam spart.

n Romnia, primele descoperiri ale autorilor faptei dupa urmele digitale au fost facute de prof. dr. Nicolae Minovici. n scrisoarea adresata lui Vucetich n 1906, expunea cercetarile sale facute prin compararea impresiunilor digitale apartinnd unui numar de 40 de criminali condamnati, impresiuni care s-au dovedit a fi neschimbate dupa 12 ani. Introducerea dactiloscopiei la noi ca metoda de identificare se datoreaza n special lui Andrei Ionescu, seful serviciului de antropometrie ntre 1892-1914, serviciu preluat de Valentin Sava, care n 1943 publica Manualul de dactiloscopie. Un rol deosebit n promovarea dactiloscopiei l joaca dr. C. Turai, autorul lucrarilor Elemente de politie tehnica (1937), Elemente de criminalistica si tehnica criminala (1947), Dermatogliofologia (1971) si Amprentele papilare (1979). Doua lucrari remarcabile n materie sunt: Dactiloscopia lui I. R. Constantin si M. Radulescu (1975) si Secretele amprentelor papilare de Gh. Pasescu si I.C. Constantin (1996).

Prima cartoteca de amprente a fost cea de la Serviciul central de identificare de pe lnga Ministerul Justitiei (1925); organizat apoi la politie (1931), cu perfectionarile ulterioare (1943, 1952 si mai ales 1972).

Termenul de dactiloscopie se refera, n sens restrns, doar la desenele papilare ale degetului, dar n sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adica digitale, palmare si plantare.

Utilizarea impresiunilor digitale n criminalistica are ca scop (valoare probanta):

43

1. identificarea persoanei care si ascunde adevarata identitate prin compararea amprentelor sale cu cele din fisier (daca este recidivist);

2. identificarea cadavrelor necunoscute; 3. identificarea persoanei care a lasat o impresiune digitala la

locul faptei prin compararea cu amprentele din fisier (autor necunoscut);

4. identificarea persoanei care a lasat impresiunea digitala incriminata prin compararea cu amprentele banuitului;

5. compararea impresiunilor digitale gasite cu ocazia savrsirii mai multor infractiuni cu autori necunoscuti, n vederea stabilirii autorului comun (cel mai frecvent la furturi).

O amprenta digitala apartinnd unei persoane, gasita pe obiect, face dovada contactului acestei persoane cu obiectul, dar nu constituie, prin ea nsasi, o proba de vinovatie.

DESENELE PAPILARE Mna este alcatuita din degete si palma. 1) degetul este compus din trei zone despartite prin santuri de

flexiune: a) falangeta (sus) b) falangina (mijloc) c) falanga (jos) 2) palma este compusa din: a) regiunea digito-palmara (zona de sub degete) b) regiunea tenara (din dreptul degetului mare) c) regiunea hipotenara (din partea opusa). Pielea care acopera mna este formata din trei straturi: a) epidermul (partea exterioara alcatuita din 5 straturi de celule

epiteliale; cel de deasupra este cornos, format din celule moarte care se desprind)

b) dermul (tesut fibros, care contine vasele capilare arteriale si venoase, precum si terminatiile nervilor senzitivi)

c) hipodermul (stratul cel mai profund). La punctul de contact cu epidermul, dermul prezinta ridicaturi

conice proeminente, denumite papile. n vrful acestora, strabatute fiecare de un canal, se afla porii prin care se elimina transpiratia.

44

Papilele dermice sunt nsiruite liniar, astfel ca rndurilor de papile le corespund crestele papilare situate la suprafata dermului.

Forma crestelor papilare este reprodusa identic de catre epiderma. Sudoarea secretata de glandele sudoripare si substantele grase (sebum) produse de glandele sebacee formeaza la suprafata epidermului un strat de saruri si grasimi, care la contactul cu un suport (obiect) se depun pe suprafata acestuia.

Depunerile de substanta contureaza ntocmai forma crestelor papilare, respectiv a santurilor dintre ele. n plus, la particularizarea desenelor papilare, denumite si dactilograme, contribuie ncretiturile pielii care strabat transversal crestele papilare, concretizate n linii albe oblice.

PROPRIETATILE DESENELOR PAPILARE

1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formeaza n timpul

sarcinii (viata intrauterina, lunile IV-VI) si se pastreaza neschimbate pna dincolo de moarte, de unde posibilitatea si utilitatea amprentarii cadavrelor.

2. Fixitatea si inalterabilitatea. Desenele papilare variaza doar ca dimensiune (copilarie maturitate), dar nu si ca structura si detalii. Deci ele nu se modifica n timp, cu exceptia accidentelor (de ex. ardere sau taiere profunda) sau a maladiilor cutanate grave (de ex. lepra). Dar si n aceste cazuri, ca si n aceste cazuri, ca si n cel al modificarilor intentionate (operatie), epidermul fie se retrage rearezentnd aceleasi caracteristici ale desenului ca nainte de alterare, fie se cicatrizeaza, capatnd un aspect tipic de neconfundat.

3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adica proprii unui singur deget. Nu exista n lume doua desene ntrutorul identice, asa cum au demonstrat-o calculele matematice de probabilitate si determinarile statistice pe largi populatii, inclusiv pe rase diferite. Chiar si desenele cu un aspect general asemanator (de ex. la gemenii univitelini) exista ntotdeauna deosebiri de detaliu.

Aceste trei proprietati confera desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale, unice, de negasit n alte persoane si chiar la dege tele aceleiasi persoane.

45

MODUL DE FORMARE A URMELOR PAPILARE 1. Amprentele mulate sunt cauzate de contactul degetului cu o

substanta maleabila (mastic, plastilina, ciocolata, vopsea proaspata, ceara), care retine imaginea n trei dimensiuni (urma de adncime).

2. Amprentele vizibile pot fi pozitive (deget contaminat cu cerneala, snge, produse luminiscente etc.) si negative (prin ridicare de praf). Amprenta este direct vizibila daca exista un contrast suficient cu suportul sau daca contrastul poate fi ntarit printr-o iluminare colorata, filtrata sau difuza.

3. Amprentele latente sunt prezente, dar invizibile sau greu vizibile. Ele trebuie tratate pentru a se detasa de fondul suportului pe care se afla. Dupa metodele clasice (relevare cu pulberi negre, albe sau fluorescente ori prin reactii chimice), diferentierea se obtine prin formarea unei amprente colorate. n ultimii 20 de ani s-au facut ample cercetari stiintifice si, ca urmare, s-au introdus noi tehnici de detectie tot mai sensibile si mai selective, a caror prezentare ar depasi cu mult cadrul prezentului curs.

STRUCTURA DESENELOR PAPILARE (digitale)

Dintre desenele papilare pe care le prezinta un deget cele mai

variabile sunt cele ale falangetei. Tocmai de acestea ne vom ocupa n cele ce urmeaza.

Desenul papilar se divizeaza n trei zone: 1. Zona centrala (sau nucleul), care este cea mai importanta

pentru identificare, ntruct contine cele mai multe caracteristici sub aspectul formei desenului si al numarului de detalii.

2. Zona bazala, situata ntre nucleu si santul de flexiune, re prezinta creste orizontale, aproximativ paralele.

3. Zona marginala, care nconjoara nucleul ca un U ntors, urmnd conturul falangetei. Partea de sus (vrful) se numeste zona distala, iar zonele laterale se numesc periferice.

Cnd crestele limitante ale fiecarei zone se ntlnesc, ia nastere o figura denumita delta, dupa litera greceasca ce are o forma asemanatoare.

46

Delta poate fi: alba, cnd cele trei creste alcatuiesc un triunghi; unghiurile

care compun triunghiul pot fi deschise, nchise sau mixte; neagra, cnd contureaza o stea cu trei ramuri (ca un Y);

acestea pot fi egale sau inegale ca lungime.

Centrul deltei reprezinta punctul deltic; la delta alba este centrul triunghiului, fiind uneori marcat printr-o creasta punctiforma; la delta neagra punctul este dat de locul de racordare a celor trei creste.

CLASIFICAREA DESENELOR PAPILARE

Sistematizarea amprentelor pe grupe, clase, tipuri, subtipuri etc.

a permis clasificarea impresiunilor digitale ntr-o ordine definita, ceea ce permite:

a) cautarea amprentei de origine necunoscuta n fisierul dactiloscopic;

b) identificarea generica a persoanei suspecte, respectiv excluderea ei numai pe baza tipului de desen.

Sistemele de clasificare sunt diverse, dar toate se inspira din cteva forme fundamentale de desene, descrise pentru prima oara de Purkinje. n esenta, desenele papilare se mpart n cinci tipuri de baza: 1) adeltic; 2) monodeltic; 3) bideltic; d) polideltic si 5) amorf.

1. Tipul adeltic este lipsit de delta si crestele deseneaza parabole sub forma de arc. Arcurile pot fi: a) simple si b) piniforme (de la cuvntul ,,pin), cnd prezinta la mijloc o linie verticala (francezii denumesc acest subtip n forma de cort = ,,en tente).

47

2. Tipul monodeltic evidentiaza o singura delta, care, dupa locul unde este situata, prezinta doua subtipuri:

a) dextrodeltic, cu delta n dreapta; b) sinistrodeltic, cu delta n stnga. Crestele au forma de laturi sau bucle cu deschiderea n partea

opusa deltei. Creasta centrala (din mijlocul nucleului) poate mbraca diverse forme: lat simplu, una sau mai multe linii drepte verticale, linie cu butoniera, linie bifurcata, semn de ntrebare, linie concava, lat n forma de para (rachetoidal) etc.

a) b) 3. Tipul bideltic prezinta doua delte, plasate n dreapta si n

stnga desenului central, alcatuit din creste papilare n forma de cerc, oval (elipsoidal), spirala (verticile), laturi gemene sau duble (care trec unul peste celalalt) etc.

48

4. Tipul polideltic (combinat) are o frecventa redusa si include trei sau mai multe delte. Desenul central este alcatuit dintr-un multiplu de formatiuni de creste: de obicei, n centru se afla creste circulare flancate lateral de laturi.

5. Tipul amorf nu intra propriu-zis n clasificarea curenta.

Configuratia crestelor este ciudata si nu are nimic comun cu celelalte tipuri. Explicatia formarii lor este de natura patologica, putndu-se transmite genetic. Ca exemple se citeaza:

a) subtipul simian, caracteristic maimutelor (la degenerati si deficienti mintali);

b) subtipul danteliform: creste sau fragmente de creste care cad perpendicular pe santul de flexiune (malformatie accidentala ce se datoreaza presiunii tisulare n timpul vietii embrionare);

c) subtipul nedefinit, n care nu se distinge tipul din cauza distrugerii dermului ca urmare a unor leziuni sau existentei unor cicatrice.

Rezumnd, clasificarea desenelor papilare are drept criteriu un reper natural principal, care este delta. Pentru diferentierea n continuare a doua amprente de acelasi tip si subtip s-a cautat un al doilea reper (secundar), si anume centrul desenului. Acest centru, situat pe axa de simetrie a nucleului, este considerat a fi punctul din vrful latului central sau extremitatea superioara a liniei (crestei) centrale. Daca sunt mai multe creste si numarul lor este impar, se alege capatul liniei mediane; daca numarul este par, se alege un punct ntre cele doua creste mediane. Centrul desenului astfel stabilit se uneste cu delta printr-o linie imaginara (sau efectiv trasata) denumita linia lui Galton sau linia delto-centrala. Numarul de creste intersectate (taiate) de aceasta linie ofera un al doilea criteriu de

49

clasificare a desenului papilar studiat, cifric, care poate fi codificat (introdus n forma dactiloscopica pentru fisierele manuale sau n codul pentru prelucrarea automata a fisierelor computerizate).

DETALIILE DESENULUI PAPILAR

Crestele papilare nu sunt redate numai prin linii continue, ci pot

fi ntrerupte, ntretaiate sau divizate. Aceste detalii mai sunt denumite minutii, particularitati, elemente sau puncte caracteristice. Natura fiecarui element considerat n sine (adica luat izolat), numarul si repartitia lor topografica sunt foarte variabile si confera amprentei individualitate.

Desenul papilar al unei falangete contine circa 150-200 asemenea detalii, cu exceptia adelticelor, care sunt mai simple. n practica urmele relevate la locul faptei contin mult mai putine elemente, din cauza imprimarii imperfecte sau mbcsirii lor.

Stabilirea si definirea detaliilor difera de la autor la autor (laborator sau serviciu de criminalistica), dar n fapt se reduc la urmatoarele:

1. Capatul de creasta: extremitatea unei creste sau punctul ei de oprire.

Unii disting ntre nceput de creasta si ,,sfrsit de creasta, diferentiere care noua si altora (V. Sava, V. P. Margol) ni se pare ilogica, pentru ca nu este vorba de o trasatura dinamica, cu punct de plecare si punct de sosire. n schimb admitem, desi nu o folosim, diviziunea n ,,ascendente si descendente.

50

2. ntrerupere: creasta se opreste si, dupa un spatiu alb de ctiva

mm, continua pe aceeasi directie. 3. Bifurcatia si trifurcatia: creasta se ramifica n alte doua sau

trei creste. Unii autori le deosebesc de contopire, care ar fi unirea a doua sau trei creste. Personal nu sesizam diferenta dintre a se bifurca si a se contopi. Sustinatorii acestei mpartiri considera ca n primul caz ramificatia se produce n sus, iar n al doilea caz n jos.

4. Crosetul (crligul) corespunde unui tip particular de bifurcatie, cnd din creasta principala deviaza o ramura scurta.

5. Butoniera: creasta se dedubleaza, descriind un oval, apoi se reface ntr-o creasta unica.

6. Inelul: este o varianta a butonierei, cnd n locul ovalului

apare un cerc.

51

Att inelul, ct si butoniera pot fi mediane, cnd sunt plasate n mijlocul crestei, si laterale, cnd sunt situate alaturi (juxtapuse).

7. Anastamoza: creasta scurta care leaga, ca o punte, doua creste adiacente.

8. Rentoarcerea: extremitatea unei creste este curbata. 9. Fragmentul este o creasta redusa, mica, situata ntre doua

creste lungi sau ncadrata n spatiul de ntrerupere al unei creste.

10. Punctul (insula): creasta este punctiforma, izolata. Mai multe puncte continue dispuse pe aceeasi directie formeaza o creasta papilara punctiforma (insule multiple).

Combinarea ntre ele a unora dintre aceste elemente (1-10) poate da nastere la formatiuni complexe; n fond nsa, detaliile se reduc la trei caractere de baza; capatul de creasta, divizarea crestei si punctul.

52

POROSCOPIA Cnd la locul faptei se descopera numai fragmente de creste

papilare, acestea nu ofera suficiente elemente de apreciere. n schimb, este posibil sa se fi imprimat clar porii (papilele dermice). Forma porilor este fixa si caracteristica: circulara, ovala, unghiulara, n semiluna, dantelata etc.

Studiile ntreprinse (Locard 1931; Ashbaugh 1982) au dovedit ca sunt imuabile, adica nu se altereaza, ca si amprenta digitala n ntregul ei. Un al doilea element de stabilitate l reprezinta repartitia topografica a porilor, adica raporturile spatiale reciproce.

n aceste conditii identificarea prin poroscopie este realizabila, dar cmpul ei de aplicatie este n realitate mai restrns. Mai probabila este folosirea poroscopiei la examinarea impresiunilor lasate pe documente.

Fig. 10. Porii aflati de-a lungul unor creste papilare (dupa Camil

Suciu Criminalistica)

53

CRETOSCOPIA

La o marire foarte mare, liniile care redau crestele papilare nu mai apar uniforme, drepte, ci cu marginile franjurate, neregulate. Aspectul conturului crestelor este de asemenea unic, fix, nealterabil, astfel ca ar putea fi utilizat ca element identificator, precum porii.

Cum, de regula, imprimarea urmelor se realizeaza cu o presiune variabila, la care se adauga mbcsirea microreliefului de catre substantele de contaminare si apoi cele de relevare, ne ndoim ca valentele cretoscopiei depasesc cadrul teoretic. Dupa cunostinta noastra, valoarea care se atribuie morfologiei crestelor nu a fost cu adevarat testata si validata n justitie.

URMELE DE PICIOARE

Sunt acele modificari aduse ambiantei locului faptei ca rezultat

al contactului picioarelor desculte cu diferite suprafete. Factorul creator este piciorul, ,,laba piciorului, partea care este

n contact cu solul, cunoscuta sub numele de planta. Din acest considerent urmele create de piciorul descult se numesc urme plantare.

ntr-o urma plantara distingem amprentele degetelor piciorului, unde se gasesc creste papilare similare celor descrise n capitolul Dactiloscopie.

A doua zona este cea a calciului, unde, n afara urmelor crestelor papilare, se gasesc urmele bataturilor, cicatricelor si diferitelor deformatii sau malformatii.

Atunci cnd la fata locului se descopera siruri de urme consecutive, create n timpul mersului, cunoscute sub numele de cararea de urme, n afara elementelor specifice crestelor papilare se disting si alte caracteristici, cum sunt; linia mersului, directia mersului, lungimea pasului si unghiul de mers.

URMELE CORPULUI UMAN

n practica organelor de ancheta, cele mai cunoscute urme

formate de parti ale corpului uman sunt:

54

a) Urmele de dinti. Acestea sunt modificari ale ambiantei locului faptei create de dintii infractorului, prin muscare. Ele sunt descoperite pe resturi alimentare sau pe corpul victimelor n cazul infractiunilor de omor, viol si tlharie.

Pe corpul victimelor aceste urme sunt de adncime sau de suprafata.

Pe alimente ele sunt si dinamice, fiind create, n general, de dintii maxilarului superior. De obicei se formeaza urme striatii, ca rezultat al imperfectiunilor smaltului dentar.

Prin expertiza acestor urme se identifica persoana care a creat urmele de dinti.

b) Urmele de buze. Acestea se formeaza de obicei pe obiectele din care infractorii

au baut diferite lichide alimentare. Urmele sunt de stratificare si de cele mai multe ori latente.

c) Urmele de urechi, frunte si fata Edmond Locard, n Tratatul de criminalistica editat la Lyon, n

anul 1931, arata: toate partile corpului uman pot lasa urme, prin contact sau penetratie, pe alte obiecte.

Urmele partilor anatomice mentionate pot fi de adncime, dar si de suprafata pentru cele de ureche si frunte.

URMELE BIOLOGICE

Toate urmele din aceasta categorie sunt urme materie de natura umana. Ele nu au o forma exterioara bine conturata, cu exceptia firelor de par si a unghiilor.

n functie de provenienta acestor urme de natura biologica, ele se clasifica astfel:

produse de secretie (saliva, lapte matern, secretie nazala); produse de excretie (urina, sperma, sputa, materii fecale,

vomismente); tesuturi moi (masa cerebrala, piele, tesut muscular, snge); tesuturi dure (unghii, oase, fire de par). Datorita caracterului specific al acestor urme, examinarea

acestora se nfaptuieste cu concursul unor specialisti din domeniul medicinei legale, biologiei, toxicologiei si antropologiei).

55

La fata locului, de cele mai multe ori, urmele biologice nu apar izolat, ci asociate cte doua, trei sau mai multe.

n privinta frecventei descoperirii la fata locului a acestor urme, se poate face urmatoarea ierarhizare: cele mai frecvente sunt urmele de snge, apoi n ordine descrescnda, urmele de saliva, de sperma, fire de par, oase, alte tesuturi moi.

3.3. Urmele obiectelor

n aceasta categorie intra urmele obiectelor folosite de infractor la comiterea infractiunilor. Dintre cel mai frecvente gasite n cmpul infractiunilor mentionam:

a) urmele de ncaltaminte De fapt, acestea sunt urmele piciorului ncaltat, reprezentnd

amprenta talpii creata n adnc ime sau de suprafata, cu cele doua situatii: de stratificare sau de destratificare.

La toate urmele se reproduc partial sau total forma, conturul si caracteristicile talpii.

Cel mai frecvent, urmele de ncaltaminte se descopera cu ochiul liber, printr-o atenta examinare a solului si a obiectelor pe care se presupune ca s-a calcat.

b) urmele instrumentelor Acestea sunt create de uneltele, sculele, aparatele sau orice

obiect care se foloseste la comiterea unei infractiuni. Cele mai folosite instrumente sunt: rangi, leviere, clesti, ciocane, topoare, surubelnite, ferastraie, foarfeci, bte.

Aceste urme pot fi statice sau dinamice (cunoscute sub numele de striatii), de adncime si de suprafata.

Urmele instrumentelor sunt, n general, create prin: lovire apasare frecare-alunecare taiere ntepare. Existenta la locul faptei a unor categorii de urme create de

instrumente, prin interpretarea lor, duce la determinarea modului de operare, precum si la stabilirea conditiilor n care infractorul a comis fapta.

56

c) Urmele mijloacelor de transport Acestea sunt create de rotile mijloacelor de transport, cunoscute

sub numele de parti rulante, urme ale picioarelor animalelor de tractiune (copite), de vaselina, ulei, vopsea sau alte substante provenite de la vehicul.

Aceste urme pot fi de adncime sau de suprafata, statice sau dinamice.

3.4. Urmele materie

n aceasta categorie de urme intra diferitele resturi de obiecte si

de materii organice sau anorganice, care ne reproduc forma exterioara a produsului din care provin.

Dintre cele mai frecvente urme descoperite n cmpul infractiunii enumeram urmatoarele:

a) resturi de produse textile b) resturi de metal c) fragmente din lemn d) resturi de alimente si cosmetice e) capete de tigari f) particule de sol si sticla g) particule pulverulente h) pete de cerneluri si vopsele. a Prin produse textile, ntelegem acele produse n compozitia

carora se afla fibre textile, indiferent de forma n care se prezinta, fibre, tesaturi, tricotaje sau confectii.

Aceste urme se cauta prin observare directa cu ochiul liber sau folosind lupa cu mner.

b Resturile de metal Mecanismul de formare a acestor urme consta n detasarea unor

particule din masa corpurilor metalice, ca urmare a procesului de pilire, taiere, rupere, lovire sau sfredelire.

Ele mai pot fi create si prin sudura, topire sau frecare. De regula, aceste urme se cauta pe sol, la baza obiectului

metalic taiat, rupt sau pilit. Ridicarea se face cu ajutorul magnetilor.

57

Aceste particule pot fi gasite pe mbracamintea sau ncaltamintea infractorului.

c Fragmentele din lemn Aceste urme pot fi sub forma rumegusului, aschii sau fragmente

mai mari. De obicei primele amintite ramn pe hainele infractorului. d Resturile de alimente si cosmetice Produsele alimentare si cosmetice sunt considerate ca urme

atunci cnd prezenta lor la fata locului are legatura cu infractiunea savrsita. Aceste urme se formeaza prin scurgeri (pentru lichide si prafuri), prin pulverizare, frecare pentru produsele grase (unt, ruj de buze, creme) si resturi n ambalaje sau vase (saci, cutii, butoaie, oale, pahare, farfurii).

e Capete de tigari Acestea se gasesc la fata locului, n scrumiere, pe sol sau

pardoseli, sau n vasele din care s-a mncat. Capetele de tigari sunt examinate biologic pentru a se stabili

grupa sanguina a fumatorului, dupa saliva mbibata n tutun sau filtru. f Particule de sol si sticla Primele sunt acele fragmente aduse la locul unde s-a comis

infractiunea, de ncaltamintea, mbracamintea sau alte obiecte purtate de faptuitor sau victima, sau de mijloacele de transport folosite n procesul comiterii infractiunii. Ele vor fi descoperite pe pardoseli, asfalt sau pe suprafetele pe care s-a calcat.

Secundele sunt fragmente (cioburi) provenite din spargere, lovire, prin taiere, decupare ori ca urmare a unor temperaturi nalte.

Aceste urme ramn, de obicei, la baza ferestrelor, vitrinelor, pe hainele autorilor infractiunii. Cautarea lor se face cu ochiul liber.

g Particule pulverulente Materialele pulverulente (ciment, var, praf de caramida) sunt

considerate urme cnd prezenta lor n cmpul infractiunii este datorata comiterii infractiunii.

Acestea adera de obicei pe mbracamintea si ncaltamintea infractorului si a victimei;

58

Cautarea urmelor pulverulente se face att cu ochiul liber, ct si cu lupa si lampa de radiatii ultraviolete.

h Petele de cerneluri si vopsele Petele de cerneala se formeaza prin cadere accidentala sau voita

pe diferite suporturi. Uneori, acestea se gasesc pe minile sau mbracamintea

autorului infractiunii sau ale victimei. Mnjiturile apar atunci cnd se actioneaza asupra unei urme de

cerneala sau cnd se sterg pensulele sau penitele folosite la scris sau desen.

Petele de cerneala sunt cautate n cmpul infractiunii cu ochiul liber, cu lupa sau cu lampa de radiatii ultraviolete.

Petele de vopsea apar sub forma unor fragmente de pelicule de diferite dimensiuni. Ele pot avea unul sau mai multe straturi de vopsele de culori diverse sau grasimi.

Aceste urme se gasesc la locul faptei, de cele mai multe ori n cazul accidentelor de circulatie sau n cazul furturilor prin spargere.

3.5. Urmele de incendii si explozii

Urmele de incendiu sunt acele modificari facute n ambianta

locului unde s-a comis o infractiune, produse ca urmare a focului si a celorlalte fenomene care nsotesc incendiul.

Incendiile se produc din: a) cauze naturale (trasnetul, razele solare si autoaprinderea) b) cauze tehnice (suprancalzirea conductorilor electrici sau

scntei electrice, flacari deschise, corpuri incandescente, reactii chimice, substante incend iare).

n toate cazurile de incendiu se va identifica focarul incendiului, el fiind urma principala cu caracter specific.

Urmele create de explozii sunt acele modificari care se produc ca urmare a gazelor, temperaturii si presiunii puternice eliberate n timpul exploziei.

n raport de natura exploziei (fizica, de substante explozive sau atmosfera exploziva), se creeaza urme de rupere, schije, arsuri, urme

59

de fumizare, particule de substanta exploziva si gaze, resturi de diferite ambalaje. 3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene si navale

a) n cazul accidentelor de cale ferata urmele sunt toate modificarile create asupra materialului rulant (locomotive, vagoane), de cale si celorlalte instalatii feroviare (macaze, traverse), precum si asupra marfur ilor transportate.

Principalele urme n cazul accidentelor feroviare sunt: obstacolul pus pe calea ferata; partile materialului rulant care au intrat n contact cu

obstacolul; urmele create de rotile materialului rulant pe traversele caii

ferate, prin deraierea vagoanelor; sina rupta; suruburi (trifoane) desurubate; bucati de cablu electric rupt sau taiat. b) n cazul accidentelor aviatice n functie de cauza accidentului

(de natura tehnica, explozii sau incendii la bordul avionului, sau greseli de pilotare sau dirijare) la fata locului se formeaza urme forma, pozitionale si materie.

Acestea sunt dezmembrari ale aeronavei, urme de ardere (specifice incendiilor), urme de explozii, urme de gloante n peretii aeronavei.

c) n cazul accidentelor navale n cazul acestor accidente se produc urme din cauza esuarii sau

abordajului, exploziilor si incendiilor la bord sau n sala masinilor, ncarcarii necorespunzatoare a navei.

n caz de esuare sau abordaj se produc rupturi de chila spre punte n sens vertical, rupturi longitudinale, ondulatii mari n bordaje, fisuri;

n cazul exploziilor se formeaza craterul exploziei, urmele de presiune ale undei de soc, schije, urme de fumizare;

n cazul ncarcarii necorespunzatoare a navei, urma principala este pozitia navei. Alte urme sunt cele care privesc distribuirea si ancorarea ncarcaturii.

60

3.7. Metode si mijloace tehnice de ridicare si examinare n laborator a principalelor categorii de urme

n practica criminalistica se cunosc mai multe procedee si tehnici de ridicare a urmelor:

a) ridicarea obiectului purtator de urma; b) ridicarea urmelor materie sub forma de cruste, pete, depuneri

etc.; c) ridicarea urmelor prin transfer (ex. urmele papilare relevate

cu prafuri ridicate cu benzi adezive); d) ridicarea urmelor de adncime prin mulaj; e) ridicarea imaginilor urmelor prin fotografiere, filmare sau

desen. n laboratorul de criminalistica, urmele sunt identificate n

conditiile iluminarii reflectate sau sub unghiuri de lumina, cu ochiul liber sau cu ajutorul lupelor si microscoapelor.

Urmele materie se studiaza sub influenta radiatiilor ultraviolete. Acestea sunt analizate chimic, dar n ultimul timp se foloseste analiza spectrelor de emisie si absorbtie.

Pentru urmele biologice, exista metode specifice de examinare pentru fiecare n parte, cum sunt cele pentru snge, sperma, saliva sau fire de par.

n principal, procesul de examinare parcurge urmatoarele etape: examenul urmei realizarea modelelor de comparat examinarea urmei model de comparat examinarea comparativa a caracteristicilor fiecareia din aceste

urme (n litigiu si model de comparat) formularea demonstratiei stabilirea concluziilor.

3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologica si dactiloscopica

n cazul urmelor forma (si dinamice) de ncaltaminte, ale instrumentelor, expertiza traseologica poate rezolva urmatoarele probleme:

61

daca urma a fost creata de obiectul ridicat de la suspecti; care este mecanismul de formare a urmei; care este succesiunea de creare a urmelor. n cazul urmelor materie cu forma definita, cum sunt

fragmentele de pelicule de vopsea, cioburi de sticla, fragmente de metal, expertiza poate stabili daca provin dintr-un ntreg descoperit la suspect (ex. vopseaua autoturismului, farul acestuia etc.).

n cazul expertizei dactiloscopice, principala problema care se rezolva este identitatea persoanei care a creat urmele papilare descoperite n cmpul infractiunii.

Cu privire la expertiza dactiloscopica se impun cteva precizari, n legatura cu efectuarea identificarii dupa desenele papilare.

Expertul are de comparat impresiunea digitala incriminata |(ridicata cu folio adeziv si fotografiata), impresiunile persoanei banuite, luate cu tus sau de pe fisa din cartoteca de nregistrare, scoasa dupa formula dactiloscopica sau rezultata prin trierea automata.

Prima conditie este aducerea lor la acelasi numitor, adica n ambele cazuri crestele sa fie negre si lanturile albe. Daca crestele au fost relevate cu prafuri deschise (albe, galben fluorescent), cliseul foto initial va fi inversat prin diapozitivare si dupa aceea copiat pe hrtie.

Examenul comparativ se realizeaza pe fotografii marite. Se comanda o marire de patru ori, dar faptic ea depinde de claritatea impresiunii de identificare.

Cercetarea comporta urmatoarele etape: 1. Stabilirea tipului si subtipului desenului papilar incriminat si,

prin comparare, excluderea degetelor banuitului prezentnd desene diferite. Se retin pentru examinarea n continuare doar cele cu un desen asemanator (identificare generica).

2. Se compara configuratia desenului central (nucleul), numarul de creste intersectate de linia lui Galton, forma si plasarea deltei.

62

3. n caz de corespondenta se trece la stabilirea detaliilor (punctelor) comune. Unii recomanda ca aceasta operatie sa se faca n sensul deplasarii acelor de ceasornic, dar practic acest lucru nu are nici o importanta. Se porneste de la un detaliu si, din aproape n aproape, se cauta celelalte detalii, numarndu-se totodata liniile (crestele) care le despart.

4. n final se apreciaza daca natura detaliilor comune, cantitatea si pozitia lor reciproca, este concludenta pentru a opina cu certitudine ca impresiunile au fost lasate de acelasi deget al aceleiasi peroane (identificare individuala).

Demonstratia vizuala din raportul de expertiza se realizeaza prin:

a) indicarea asemanarilor prin sageti numerotate; Fig. 11. Demonstrarea punctelor de asemanare prin sageti numerotate:

a) urma papilara ridicata din cmpul infractiunii; b) amprenta prelevata de la persoana suspecta

b) stabilirea continuitatii liniare prin procedeul mbinarii fotografiilor pe o linie de demarcatie comuna;

c) realizarea unor diagrame ale punctelor coincidente, prin unirea acestora; se obtin doua figuri geometrice care se compara prin juxtapunere sau suprapunere.

63

Fig. 12. Diagrama punctelor coincidente:

a a celor din urma ridicata din cmpul infractional b a celor din amprenta persoanei suspecte

64

4. BALISTICA JUDICIARA

Balistique este cuvntul francez care constituie originea

cuvntului romnesc BALISTICA. Vasile Macelaru, n lucrarea sa intitulata Balistica Judiciara,

aparuta n 1972, mentioneaza cele doua sensuri ale notiunii de balistica:

a) primul sens desemneaza acea ramura a mecanicii teoretice care studiaza legile miscarii unui corp greu, aruncat sub un unghi fata de orizont;

b) cel de-al doilea desemneaza studierea miscarii proiectilelor n interiorul armelor de foc (pusca, revolver, tun) si pe curba descrisa n exterior (cunoscuta sub numele de curba balistica).

Balistica generala, afirma acelasi autor, studiaza c