curs comunicarea

30
COMUNICAREA Definiţie: Orice situaţie în care este prezentă o informaţie este o situaţie de comunicare. Elementele de situaţie: - Emiţător - Receptor - Mesaj - Cod - Canal - Referent Emiţătorul este sursa de informaţie prezentă într-o situaţie de comunicare. Receptorul este beneficiarul informaţiei într-o situaţie de comunicare. Mesajul este informaţia transmisă de la un emiţător către un receptor sau mai mulţi receptori. Codul este sistemul de comunicare pe baza căruia se construiesc mesajele. Pentru ca informaţia să se poate transmite, codul trebuie să fie comun emiţătorului şi receptorului. Canalul de comunicaţie este calea pe care se propagă mesajul. Referentul este conţinutul mesajului. 1

Upload: cristina-lica

Post on 18-Feb-2015

122 views

Category:

Documents


12 download

TRANSCRIPT

Page 1: Curs Comunicarea

COMUNICAREA

Definiţie:

Orice situaţie în care este prezentă o informaţie este o situaţie de comunicare.

Elementele de situaţie:

- Emiţător

- Receptor

- Mesaj

- Cod

- Canal

- Referent

Emiţătorul este sursa de informaţie prezentă într-o situaţie de comunicare.

Receptorul este beneficiarul informaţiei într-o situaţie de comunicare.

Mesajul este informaţia transmisă de la un emiţător către un receptor sau mai mulţi

receptori.

Codul este sistemul de comunicare pe baza căruia se construiesc mesajele. Pentru ca

informaţia să se poate transmite, codul trebuie să fie comun emiţătorului şi

receptorului.

Canalul de comunicaţie este calea pe care se propagă mesajul.

Referentul este conţinutul mesajului.

În studiul său „Lingvistică şi poetică” Roman Iacobson realizează următoarea schemă

a componentelor actului de comunicare:

„Cel care se adresează (emiţătorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul)

pentru că mesajul să-şi îndeplinească funcţiunea era nevoie de un context la care se referă

(referent), pe care destinatarul să-l poate şi pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a

fi verbalizat, de un cod întru totul sau cel puţin parţial, comun atât expeditorului, cât şi

destinatarului (cu alte cuvinte comun celui care codează şi celui care decodează), în fine are

nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică între cei doi, care le dă

posibilitatea să stabileze şi să menţină comunicarea.”

1

Page 2: Curs Comunicarea

REFERENT

MESAJ

RECEPTOR EMIŢĂTOR

COD

CANAL DE TRANSMISIE

Codul folosit în comunicarea dintre oameni se numeşte limbă naturală. Comunicarea

bazată pe limbile naturale se numeşte comunicare verbală (comunicare nonverbală este

semnele din limbajul surdo-muţilor).

Pentru că actul comunicării să aibă loc trebuie că atât emiţătorul cât şi receptorul să

respecte anumite reguli:

Regurile emiţătorului:

- Emiţătorul trebuie să comunice în aşa fel încât să se facă înţeles (el însuşi să ştie ce

vrea să comunice şi să aplice regulile de exprimare corectă- reguli de pronunţare şi

descriere)

Reguli ale receptorului:

- Receptorul trebuie să fie atent la ceea ce îi comunică emiţătorul

- Receptorul şi emiţătorul trebuie să înţeleagă acelaşi lucruri prin cuvintele pe care le

folosesc

Formele comunicării verbale:

1. Comunicare orală

2. Comunicare scrisă

1. Comunicare orale distingem trei feluri de trăsături:

Trăsături nonlingvistice

Trăsături paralingvistice

Trăsături lingvistice

2

Page 3: Curs Comunicarea

Trăsăturile nonlingvistice (nonverbale) sunt : mimica, gesturile şi poziţia corpului.

Mimica este expresia feţei, este importantă în comunicaţie orală pentru că se asociază

conţinutului comunicării.

Gesturile acompaniează vorbirea şi de multe ori sunt expresia energiei.

Gesticulaţia excesivă poate fi supărătoare sau chiar ameninţătoare.

Poziţia corpului este un element nonverbal care au un rol mai limitat în comunicarea orală în

care poate să fie sugestiv.

Trăsăturile paralingvistice (proverbele / prozodice)

Acestea sunt: accentul, intonaţia şi pauzele intenţionate. Ele contribuie la constituirea de

ansamblu al mesajului oral.

Trăsăturile lingvistice

Există trăsături lingvistice admise de comunicarea orală, ca deformarea cuvintelor, elipsa

sau tautologia. Elipsa se referă la suprimarea dintr-un enunţ din motive de economie, de

exprimare a unuia sau mai multor constituenţi. Tautologia e o formă specială de repetiţie, care

constă în folosirea aceluiaşi cuvânt într-o structură sintactică dată. De ex.: „fierul, că este fier,

şi tot nu rezistă”, „prostul e tot prost: nu se învoia cu nici un preţ.

Trăsăturile lingvistice neadmise în comunicare.

Aceste trăsături sunt greşeli de vorbire şi ele au mai multe cauze. Cele mai răspândite

greşeli provin din necunoaşterea regulilor limbii. Unele sunt urmarea a emoţiilor, grabei sau a

lipsei de atenţie în momentul comunicării. Erorile din limba vorbită pot fi de natură fonetică,

morfologică, sintactică şi lexicală.

1. O tendinţă greşită a limbii este reducerea hiatului. Hiatul constă în vecinitatea

imediată a doua vocale, care aparţin unor silabe diferite. De ex.: co-o-pe-ra-re, sti-in-ţă, fi-in-

ţă. Reducerea hiatului înseamnă suprimerea unuia dintre sunete: *coperare, *ştinţă, *finţă -

forma greşită. Tot un caz de reducere a hiatului este transformarea uneia dintre vocale în

semivocale, astfel substantivul ca-i-să are un hiat. Dacă pe „i” considerăm semivocală, atunci

„ai” devine diftong şi apare greşeala *cai-să.

2. Este o greşeală scrierea şi pronunţarea cu „i” iniţial a anumitor pronume şi forme

verbale. Formele: eu, el, ea, ei, ele, eram, erai se scriu cu „e” dar se pronunţă „ie”. E greşită

pronunţarea: *eu, *el, *ea, *eram, *erai.

3. Neologismele care încep în scris cu „e” se pronunţă tot cu „e”, este greşit să

pronunţăm: *iepocă, *ierou. Pronunţarea corectă este: epocă, erou.

3

Page 4: Curs Comunicarea

4. Din neatenţie sau grabă se pot alătura sunete care creează sonorităţi neplăcute.

Acestea sunt cacofoniile. De ex.: *Acesta este mai bun ca carnea (corect: ...mai bun decât

carnea), *După partida de fotbal... (Corect: După ce s-a terminat partida de fotbal), *Nu cel

care cere e vinovat, ci cel care dă... (Corect: Nu cel care cere e vinovat, ci acela care dă...)

5. O altă greşeală fonetică se referă la accentuările incorecte. În limba română

accentul nu are o poziţie fixă, de aici apar şi greşelile. De ex.: *‘antic-ant’ic, *b’olnavi-

boln’avi, *car’acter-caract’er, *m’atur-mat’ur, *reg’izor-regiz’or, *s’ever-sev’er, *s’imbol-

simb’ol.

6. Umplarea pauzelor. Această greşeală se referă la fluenţa emiterii unui mesaj. Dacă

vorbitorul se încurcă sau din cauza emoţiei uită ce vrea să spună încearcă să elimine pauza

adăugând un sunet prelungit (de obicei vocalele „ă” sau „â”)

Greşeli de morfologie

1. Articolul hotărât al substantivelor masculine in genitiv, dativ este greşit plasat

înaintea substantivului, iar greşeala se extinde uneori şi asupra substantivelor feminine. De

ex.: *a lui tata-tatălui, *a lui Ioana-Ioanei. Articolul hotărât „lui” este proclitic când se

ataşează numelor proprii masculine (lui Ion) sau numelor proprii feminine care nu se termină

în „a” (lui Carmen, lui Jeni).

2. Substantivele care indică naţionalitatea şi care la singular se termină în „z” primesc

la plural un „i”. De ex.: francez-francezi, englez-englezi. Incorect: *franceji, *engleji.

3. Forma de genitiv plural a substantivului „ou” articulat cu articolul hotărât a obţine

corect prin analogia cu substantivul „fată” la genitiv plural articulat cu articolul hotărât. De

ex.: fetele-fetelor(*fetelelor), ouăle-ouălor(*ouălelor)

4. Vorbitorii ezită în privinţa corectitudinii unor substantive terminat in „ă” în

momentul în care sunt aşezate la genitiv dativ articulat. Pentru a afla forma corectă punem

substantivul la plural nearticulat şi adăugăm un „i”. De ex.: regulă-reguli-regulii, rădăcină-

rădăcini-rădăcinii, mamă-mame-mamei, apă-ape-apei.

5. Adjectivul „drag” la plural feminin articulat cu articolul hotărât este folosit în

vorbirea multora sub forma *dragele mele flori. Dacă inversăm termenii observăm construcţia

corectă „florile mele dragi” şi nu „florile mele drage”. Deci corect va fii: dragile mele flori.

Fenomenul invers se petrece cu adjectivul „ultimele” rostit greşit „ultimile”

4

Page 5: Curs Comunicarea

6. Adjectivele compuse care au in structura lor cuvântul „nou”(nou-născut, nou-venit)

nu îşi modifică decât a doua parte în cursul flexiunii. Corect va fi: copiii nou-născuţi şi nu

*copiii noi născuţi.

7. Adjectivele pronominale sunt dificile pentru mulţi vorbitori. Se aud greşit formele

*ei însăşi, corect ei înşişi. Pentru a evita aceste situaţii putem să înlocuim cu adverbul „chiar”.

In loc de voi înşivă putem să punem chiar voi.

8. Este frecventă folosirea verbului „a plăcea” în formele *a place şi *mi-ar place.

Folosirea acestor forme greşite se explică prin indicativul prezent, care este într-adevăr cu „a

îmi place”. Totuşi formele corecte de infinitiv şi condiţional sunt „a plăcea” şi „mi-ar plăcea”.

9. Pentru imperativul verbului „a face” unii vorbitori folosesc forma *făceţi. Corect:

faceţi. Şi model ne este din nou infinitivul care este în „a” şi nu în „ă”(a face, *a făce).

10. Verbul „a da” este un verb neregular. Astfel mai mult ca perfectul are formele:

dădusem, dăduseşi, dăduse cu rădăcina „dădu” in timp ce rădăcina prezentului este „da”: dau,

dai, dau. Greşeala frecventă este folosirea rădăcinii pentru prezent in construcţia mai mult ca

perfectului. De aici formele greşite: *eu dasem, *tu daseşi, *el dase.

11. În cazuri unor verbe există o diateză în plus în vorbire faţă de limba scrisă şi

anume diateză reflexivă. De ex.: în cazul verbului „a râde” folosit şi cu forma * a se râde. Este

greşit: *ce te râzi, corect: ce râzi.

12. Cu verbul „a servi” se petrece fenomenul invers. El are şi forma reflexivă „a se

servi” chiar cu diferenţă de înţeles între cele două forme: „chelnerul a servit aperitivele şi s-a

întors la bucătărie, s-a servit şi el cu ce a găsit acolo”. Incorect este: *serviţi! şi corect este:

serviţi-vă!

13. În cazul adverbului „mai” este frecventă aşezarea acestuia înaintea auxiliarului. De

ex.: *nu mai am plecat. Corect este aşezarea adverbului „mai” după auxiliar: „nu am mai

plecat”.

5

Page 6: Curs Comunicarea

Greşelile de sintaxă

Principalele greşeli care apar în sintaxa limbii vorbite sunt:

1. Dezacordul dintre predicat şi subiect.

2. Anacolutul.

1. Dezacordul dintre predicat şi subiect.

Regula generală a acordului este că predicatul se acordă cu subiectul în persoană şi

număr. De exemplu: Tu înveţi.

pers II pers IIsingular singular

O sursă de greşeală este acordul prin atracţie care se explică prin incorecta identificare

a subiectului. De exemplu:

P S At Pers. III Pl1. Absenţa din echipă a unor extreme au scăzut puterea atacului.

Corect:Absenţa din echipă a unor extreme a scăzut puterea atacului.

Pl Complement indirect(Ci)2. Ce-s cu aerele astea?

Corect:Ce-i cu aerele astea? – unde predicatul „i” se acordă corect cu subiectul „ce”

Iată căteva situaţii asemănătoare, dar care nu mai sunt greşeli:

P S colectiv At pluralMajoritatea celor prezenţi au fost de acord cu propunerea.

Subiect colectiv – acesta este acordul după înţeles a cărui regulă este următoarea:

Dacă subiectul unei propoziţii este un substantiv colectiv determinat de atribut

substantival la plural, acordul predicatului se face la plural.

Exemplu:

P plural S colectiv AtDe sărbători ne-au vizitat o mulţime de prieteni.

6

Page 7: Curs Comunicarea

În situaţia acordului dintre predicat şi subiectul multiplu deosebim doua reguli:

A. Predicatul are numărul plural dacăm subiectul multiplu se realizează prin

juxtapunere sau cu coordonare copulativă.

B. Predicatul are numărul singular dacă subiectul multiplu se realizează prin

coordonare disjunctivă.

Exerciţiu:

1. Copiii şi vârstnicii (a se uita) şi (a aplauda). – Copiii şi vârstnicii se uita şi aplaudă

2. Se pare că astăzi (a se închide) apa sau gazul. – Se pare că astăzi se închide apa sau

gazul.

3. Cafeaua şi tutunul (a pune) în pericol sănătatea. – Cafeaua şi tutunul pun în pericol

sănătatea.

4. (A participa) la cros fie Ion, fie Dan. – Participă la cros fie Ion, fie Dan.

2. Anacolutul

De exemplu:

„Este o criză, care ... care statutul cum a devenit acuma ... fiindcă nu mai merge cu

sistema asta, care, când te gândeşti te apucă groaza!...”

(Ion Luca Caragiale, Situaţiunea)

Între propoziţia atributivă „care statutul cum a devenit acuma” şi regenta ei „este o

criză” nu există nici o legătură sintactică. Propoziţia „fiindcă nu mai merge cu sistema asta”

pare să fie o subordonată cauzală, care nu mai are nici o legătură cu prima propoziţie „Este o

criză, care ...” pentru că între cele două propoziţii au intervenit alte construcţii. În final

personajul care îşi exprimă părerea elimină prepoziţia care ar putea face atributiva inteligibilă:

„sistema asta care te apucă groaza”. Această frază este un anacolut.

Anacolutul este discontinuitate sintactică în construcţia enunţului; enunţul se

continuă cu altă realizare gramaticală. Cauzele anacolutului sunt folosirea frazelor foarte

lungi în vorbire, fapt care reduce la o ruptură în logica exprimării şi lipsa de educaţie

gramaticală.

În anacolutul este des implicat propunele relativ „care”, acest pronume pune probleme

când trebuie să fie însoţit de prepoziţii. Astfel prepoziţia este de multe ori uitată.

7

Page 8: Curs Comunicarea

Regula este următoarea:

Pronumele relativ trebnie să fie însoţit de prepoziţia cerută de verb.

Exemplu:

Corect

* Băieţii care i-am văzut... – Băieţii pe care am văzut...

* Oamenii care m-am întâlnit... – Oamenii cu care m-am întâlnit...

* Fântâna care am scos apă... – Fântâna din care am scos apă...

* Băieţii care m-am despărţit... – Băieţii de care m-am despărţit...

Greşeli de vocabular

Greşelile cele mai frecvente şi grave de vocabular sunt: pleonasmul, confuzia

paronimică şi sinonimele greşite. Asemenea abateri de la normă afectează în mod special

cuvintele împrumutate recent, adică neologismele.

a.) Pleonasmul

Cuvântul „pleonasm” provine din limba greacă („pleonasmos”) unde înseamnă

abundenţă, dar şi inutilitate.

Definiţia: Prin pleonasm denumim o construcţie în care aceeaşi idee este exprimată

prin mai multe(de obicei două cuvinte). Pleonasmele apar atunci când nu se cunoaşte exact

sensul unuia dintre termeni.

De exemplu:

* protagonist principal – protagonist înseamnă personaj principal. Corect: protagonist

* topografia locului – corect: topografia

* genunchiul piciorului drept – corect: piciorul drept

* conducere management – corect: conducere sau management

* a conlucra(a convieţui, a coopera) împreună – corect: con=împreună; a conlucra

* a repeta încă o dată – corect: a repeta

* a reveni din nou – corect: a reveni

* perioadă de timp – corect: perioadă

8

Page 9: Curs Comunicarea

b.) Concluzii paronimice

Paronimele sunt acele cuvinte care diferă ca sens, dar care sunt confundate din

cauza asemănării lor de formă. Concluzia constă în faptul că unul dintre paronime, cel

care este mai familiar vorbitorului, este folosit în locul celuilalt.

Perechi de paronime supuse confuziilor:

oral – orar

original – originar

literal – literar

complement – compliment

temporal – temporar

glacial – glaciar

familial – familiar

petrolifer – petrolier

corbonifer – carbonier

emigrant – imigrant

c.) Cuvinte cu sensuri incorect folosite

Există două fenomene de vocabular sancţionate sau doar nerecomandate de norma

literală. Amândouă fenomene se referă la sensul cuvintelor. Într-un caz avem sinonimii greşite

sau subînţelese, în celălalt avem polisemie nemotivată.

1. Sinonimiile greşite apar în cazul în care, înşelaţi de asemănări, vorbitorii cred că

ştiu ce sensuri au cuvintele şi nu mai consultă dicţionarul.

De exemplu:

• atitudinea sa vindicativă(răzbunător) i-a speriat pe toţi – din necunoaştere

neologismul „vindicativ” este înţeles ca fiind un derivat al verbului „a vindeca”. În realitate

„vindicativ” înseamnă răzbunător;

• am fost de acord că gestul lui fusese un gest temerar – temerar înseamnă îndrăzneţ ≠

* a se teme;

• cei doi miniştrii au semnat un tratat de ajutor mutual – mutual înseamnă reciproc ≠

*mut;

• a protestat spunând că activităţile lucrative nu erau permise organizaţiilor de

caritate – lucrativ înseamnă aducător de profit ≠ *lucrător;

• am trecut fortuit pe la el şi l-am găsit foarte bolnav – fortuit înseamnă întâmplător ≠

*forţat;

9

Page 10: Curs Comunicarea

2. Polisemia nemotivată se referă la folosirea unui cuvânt cu sensuri pe care el nu le

are. Un caz de polisemie neobişnuită e acela al verbului „a băga”. În vorbire ultimii ani acest

verb este utilizat în legătura cu acţiune, care nu-i justifică prin nimic folosirea.

De exemplu:

Corect

* a băga demisia – a demisiona

* a băga divorţ – a divorţa

* a băga actele – a depune actele

* a băga marfa – a aduce marfa

* a băga telefonul – a monta un telefon

* a băga cablu – a se abona la televiziunea prin cablu

* a băga viteza – a accelera

* a băga benzină – a alimenta

O categorie de greşeli sunt cele datorate calchierii din limba maghiară (traducere

fidelă sau cuvânt de cuvânt).

De exemplu:

S-a scris afară pentru a lua concediul medical.= Kiiratja magát.

10

Page 11: Curs Comunicarea

Formele comunicării orale

Comunicarea orală se realizeaeză în două feluri:

- prin dialog

- prin monolog

Dialogul

Definiţia:

Orice situaţie de comunicare orală în care protagonişti sunt alternativi, atât

emiţător, cât şi receptor, se numeşte dialog.

Dialogul este un ansamblu de interacţiuni verbale, dar susţinute şi de elemente

paraverbale şi nonverbale. Chiar dacă are un şir de enunţuri dialogul are o organizare, adică e

structurat. Structura sa de bază e perechea de replici în care o replică aparţine unui emiţător,

iar replica următoare aparţine celui care fusese receptor. Dialogul e dependent de context,

adică felul în care evoluează un dialog depinde de următorii factori:

a. împrejurarea în care desfăşoară dialogul;

b. măsura în care colocutorii se cunosc;

c. reporturile(sociale, afective) dintre ei.

Structura dialogului

Dialogul are două componente principale:

1. Un ansamblu de interacţiuni între cel puţin doi colocutori

2. Un ansamblu de măsuri pe care vorbitorul le poate lua, pentru că acţiunile sale

asupra receptorului să fie eficiente.

1. Intercaţiunile şi locul lor în dialog

Interacţiunile dintre colocutori pot apărea:

a. în partea introductivă

b. în partea centrală

c. în partea finală a dialogului.

11

Page 12: Curs Comunicarea

a. Partea introductivă e cea în care se stabilesc partenerii de dialog. Ea este

remarcată prin formule relativ fixe: „Bună ziua!”, „Salut!”, „Ce mai faci?”, „Cum mai

merge?”, „Ce mai e nou?”. Tot elemente introductive sunt formulele de prezentare când

partenerii de dialog nu se cunosc. Uneori, părţile introductive sunt întrebuinţate pentru a

imprima dialogului o direcţie. Vom spune atunci că partea introductivă conţine oferta de

dialog. Când emiţătorul are o rugăminte şi nu foloseşte formulele iniţiale pentru a propune o

direcţie de desfăşurare a dialogului se întrebuinţează formule de tranziţie sau de tatonare.

b. Partea centrală. Definim prin partea centrală a unui dialog acea parte care conţine

oferta de dialog şi consecinţele ei sau consecinţele ofertei, în cazul în care oferta nu a fost deja

sugerată prin formulele introductive.

c. Partea finală a unui dialog marchează momentul în care unul dintre participanţi

doreşte să se retragă din comunicare. Retragerea din dialog înseamnă deseori şi părăsirea

locului de dialog.

2. Strategiile vorbitorului.

Strategiile în cauză sunt următoarele:

a.) Vorbitorul încearcă să câştige bunăvoinţa receptorului. Mijloacele folosite sunt

propoziţii incidente prin care vorbitorul arată că doreşte să fie cât mai bine şi cât mai uşor

înţeles de către receptor: „După cum îţi spuneam”. Efecte asemănătoare se pot obţine prin

tonul vocii, prin priviri semnificative sau prin gesturi.

b.) Centrul atenţiei receptorului. Emiţătorul poate verifica dacă receptorul e cu

adevărat atent la spusele sale. Formulele cele mai obişnuite sunt: „Ştii?”, „Mă urmăreşti?”,

„Mă înţelegi?”, „Da?”, „Nu?”.

c.) Reliefarea anumitor fragmente de mesaj. Unele părţi din mesaj sunt subliniate de

emiţător tot mai cu scopul de a-i arăta colocutorului cât sunt ele de importante. Formulele

tipice sunt: „Ştii ceva?”, „Ştii ce?”, „Uite ce este!”, „Fii atent!”, „Ascultă-mă pe mine!”.

Formele dialogului

Formele principale de dialog sunt conversaţia şi discuţia.

Definiţia:

O conversaţie e un dialog a cărui desfăşurare depinde de gradul în care

participanţii cunosc regulile generale ale dialogului.

12

Page 13: Curs Comunicarea

Definiţia:

O discuţie e un dialog a cărui desfăşurare depinde de o serie de reguli acceptate în

prealabil de toţi participanţi.

Discuţiile pot fi de mai multe feluri:

examinarea orală în şcoli

şedinţele de judecată

raportările în armată

dezbaterile de radio/TV

conferinţele de presă

interviurile de angajare

dialogurile cu lucrătorii din serviciile publice

Formele discuţiei: Dezbaterea şi dezbaterea polemică.

Trăsături ale dezbaterii:

1. Tema dezbaterii e de interes larg şi priveşte grupuri sociale sau

profesionale(pensionari, oameni de afaceri, etc.).

2. Tema şi durata dezbaterii sunt anunţate participanţilor din timp.

3. Participanţii sunt reprezentanţi ai grupurilor interesate de dezbatere, dar şi

specialişti sau oameni politici.

4. Discuţia e condusă de un moderator. El indică participanţii şi le comunică detaliile

de organizare.

5. Regulile discuţiei şi autoritatea moderatorului trebuie să fie liber acceptate de toţi

participanţii.

6. Dezbaterea are asistenţa publică, prin desfăşurarea ei în săli, fie prin transmiterea

ei la radio sau la televiziune.

Dezbatere polemică e o discuţie în care opiniile exprimate sunt opuse.

Monologul

13

Page 14: Curs Comunicarea

Definiţia:

Orice act de comunicare orală în desfăşurarea căruia rolurile de emiţător şi

receptor rămân fixe, e un monolog.

De exemplu: un discurs festiv, o declaraţie de presă, prezenterea unei comunicări

ştiinţifice, recitarea unei poezii, prezenterea ştirilor la radio şi TV.

Trăsături caracteristice ale monologului:

a. Monologul este o acţiune verbală unidirecţională. Această trăsătură deosebeşte în

mod decisiv dialogul de monolog. În cazul monologului există o repartiţie fixă a

rolurilor, astfel încât receptorul nu acţionează asupra emiţătorului, de aceea în

monologuri receptorul mai e numit şi auditoriu. De exemplu: regula unei declaraţii

de presă e ca o persoană să vorbească, iar cei prezenţi să asculte fără să pună

întrebări.

b. Monologul înlesneşte comunicarea în masă. Dialogurile presupun un număr mic de

participanţi, monologurile însă nu sunt dependente de această limitare numerică.

c. Rolul emiţătorului în monolog e mai important decât în dialog. Dialogul creează

protagoniştilor şanse egale de confruntare, pe când în cazul monologului regula e

că emiţătorul să vorbească, iar ceilalţi să asculte.

Structura monologului

Monologul are două componente principale:

1. Un ansamblu de acţiuni verbale(dar şi paraverbale/nonverbale) focalizate asupra

receptorului.

2. Un ansamblu de strategii prin care emiţătorul se asigură de eficacitatea acţiunilor

sale asupra receptorului.

Clasificarea monologurilor

După relaţia cu dialogul clasificăm monologurile în:

1. Monologuri independente.

2. Monologuri inserate în dialog.

14

Page 15: Curs Comunicarea

1. Monologurile independente sunt acele monologuri care nu apar ca urmare a

evoluţiei unui dialog într-o anumită direcţie. De exemplu: un anunţ de publicitate nu e o

urmare a unei conversaţii.

2. Monologurile inserate în dialog sunt consecinţele felului în care decurge dialogul.

De exemplu: într-o conversaţie poate apărea prilejuri de a argumenta un punct de vedere şi în

acest caz din dialog se naşte un monolg inserat.

După scopul comunicării deosebim următoarele tipuri de monologuri:

a. Monologul narativ

b. Monologul argumentativ-explicativ

c. Monologul persuasiv

a. Monologul narativ.

Acesta constă în relatarea unei întâmplări, a conţinutului unei opere narative,

prezentarea unei perioade istorice, comentariile din reportajele de radio sau TV. Claritatea şi

cursivitatea unei povestiri depinde de organizarea povestirii în funcţie de momentele

subiectului: adică în funcţie de locul, timpul şi personajele care participă la acţiune, de intrigă

şi de acţiunile care decurg din intrigă, de punctul culminant şi de deznodământ. A povesti

după acest plan e o tehnică de relatare ce se potriveşte nu doar operelor literare, ci oricărui fel

de întâmplări.

b. Monologul argumentativ-explicativ.

Acest tip de monolog răspunde la două întrebări foarte generale, de genul cum se

explică existenţa unui obiect, fenomen sau fiinţă, şi de ce se petrec anumite fenomene. Acest

monolog e propriu expunerilor ştiinţifice. El prezintă corelaţii între fenomene, cu scopul de a

arăta că unul dintre fenomene e cauza celuilalt.

Exerciţiu:

Puneţi afimaţiile de mai jos în ordine(numărotându-le cu A,B,C) astfel încât una să

servească drept baza pentru formularea celeilalte:

- propoziţia este comunicarea cu un singur predicat (C)

- un verb poate fi la un mod personal sau nepersonal (A)

- un predicat e un verb la un mod personal (B)

15

Page 16: Curs Comunicarea

c. Monologul persusasiv (persuasiv = adjectiv, care urmăreşte să convingă pe cineva

de un anumit lucru).

Prin monologul persuasiv emiţătorul încearcă să determine auditorul să acţioneze într-

un anumit fel. Formele cele mai cunoscute sunt:

monologul persuasiv publicitar

monologul persuasiv electoral

Monologul persuasiv publicitar: în cazul monologului persuasiv publicitar există o

substanţială contribuţie a elementelor vizuale. Reclamele pot fi bazate pe descrieri sau pe

scurte naraţiuni dramatizate. Elementul comun a enunţurilor publicitare e formula finală, ea îi

sugerează receptorului să cumpere produsul, evocându-i calitatea dominantă. De exemplu:

„Le curăţă de nu se văd!”(soluţie de curăţat geamurile ), „Mor gândacii după

el!”(insecticid)

Monologul persuasiv electoral: în discursul electoral tehnica de convingere se

construieşte pe următoarele elemente:

- emiţătorul trebuie să ştie ce nevoi şi ce speranţă au oamenii şi în acelaşi timp de ce se

tem(de război, de şomaj, de creşterea preţurilor);

- el trebuie să arate că pentru toate acestea există soluţii;

- oratorul trebuie să apară în faţa a celorlalţi ca omul care s-a gândit din vreme la

problemele celorlalţi şi care a şi găsit soluţiile concrete.

16

Page 17: Curs Comunicarea

Comunicarea scrisă

Cea de a doua formă de comunicare verbală e comunicarea scrisă. În comunicarea

scrisă emiţătorul îşi construieşte mesajul cu ajutorul unor simboluri grafice. Aceste simboluri

grafice sunt în principal literele. Literele desemnează sunetele, deci scrisul fixează

comunicarea, canalul mesajelor scrise fiind accesibil vederii. Multe dintre regulile

comunicării orale nu mai sunt valabile pentru comunicarea scrisă. Totuşi există o regulă foarte

generală valabilă şi pentru aspectul oral şi pentru cel scris, şi anume: pentru a se face înţeles

emiţătorul trebuie să ştie el însuşi ce vrea, să comunice şi să aplice regulile de exprimare

corectă. Totuşi comunicarea scrisă are o primă regulă, care se referă atât la receptor cât şi la

emiţător. Emiţătorul trebuie să întrebuinţeze corect literele şi semnele de ortografie şi de

punctuaţie. Receptorul trebuie să cunoască şi el semnificaţia semnelor şi felul cum ele se

întrebuinţează pentru a înţelege mesajul. Pentru a scrie corect trebuie să ştim să folosim

literele şi semnele de ortografie.

Definiţia:

Semnele de ortografie sunt semne ajutătoare în notarea cuvântului scris. Ele

notează anumite proprietăţi fonetice, morfologice şi lexicale ale cuvintelor din limba

vorbită.

Pe de altă parte, pentru a scrie corect propoziţii şi fraze, trebuie să indicăm prin semne

speciale cum se succed unităţile sintactice, cum sunt raporturile gramaticale dintre propoziţii,

etc. Pentru toate acestea avem la dispoziţie semnele de punctuaţie.

Definiţia:

Semnele de punctuaţie exprimă în planul scrierii, anumite proprietăţi sintactice ale

părţilor de propoziţie, ale propoziţiilor şi ale frezelor din limba vorbită.

Folosirea semnelor de ortografie

Semnele ortografice sunt:

- cratima(liniuţa de unire)

- apostroful

- punctul

- bara

- linia de pauză

Apostroful e numai semn de ortografie, celelate pot fi şi semne de punctuaţie.

17

Page 18: Curs Comunicarea

Cratima se utilzează:

a) pentru a reda în scris rostirea împreună a două cuvinte alăturate;

b) pentru a despărţi cuvintele în silabe

a) Cratima se foloseşte pentru a nota rostirea a două sau mai multe pronume

neaccentuate(reflexive/personale) împreună cu verbul. De asemenea ea notează rostirea

împreună cu un alt cuvânt a formelor scurte(i şi s) ale verbului a fi.

De exemplu:

i-a şi spus(i-pronume personal), s-ar mai duce acolo, nu-i nimeni ca el, nu-s vinovaţi.

b) Cratima ca semn al despărţirii în silabe trebuie să ţină cont de condiţia existenţei

silabei(orice silabă conţine o singură vocală). Regulile despărţirii în silabe sunt legate de

grupurile consonantice.

Interdicţii de despărţire în silabe:

- nu se desparte în silabe compusele abreviate(ONU, CFR);

- numerale ordinale exprimate prin cifre(a V-a);

- abrevierile de uz curent(etc., ş.a.m.d.)

Apostroful este semnul ortografic folosit pentru a indica absenţa unei litere(sau a mai

multora) dintr-un cuvânt sau pentru a indica scrierea incompletă a numeralului. De exemplu:

- Bravo dom’le!

- În anii ’90 lumea avea bani.

Punctul ca semn ortogrtafic el se foloseşte în abrevieri: etc., a.c.(anul curent).

Bara e folosită în abrevierea unor măsuri fizice.De exemplu: măsura vitezei(80 km/h)

Linia de pauză este utilizată în scrierea unor cuvinte compuse. De exemplu: floarea-

soarelui, cerc literaro-muzical, dialog romano-american, etc.

Semnele de punctuaţie

Semnele de punctuaţie sunt:

punctul

semnul întrebării

18

Page 19: Curs Comunicarea

semnul exclamării

virgula

linia de dialog

semnele citării sau ghilimelele

două puncte

punctul şi virgula

punctele de suspensie

parantezele

linia de pauză

Punctul, semnul întrebării şi semnul exclamării marchează sfârşitul unui enunţ.

Propoziţiile care se sfârşesc cu punct sunt enunţiative, cele terminate cu semnul întrebării sunt

interogative, iar cele care se termină cu semnul exclamării sunt propoziţii exclamative.

Semnul excalmării se mai pune după interjecţii sau după vocative exclamative.

Virgula. Nu se despart prin virgulă în propoziţie:

1. subiectul şi predicatul(dacă sunt alăturate);

2. verbul copulativ şi numele predicativ(dacă sunt alăturate);

3. atributul neizolat şi regentul său;

4. complementul direct, indirect sau circumstanţial şi elementele lor regente(dacă

aceste complemente stau după regent);

5. părţile de propoziţie de acelaşi fel coordonate prin şi.

Nu se despart prin virgulă în frază:

a) propoziţiile coordonate prin conjuncţia şi;

b) subiectiva şi regenta ei;

c) predicativa şi regenta ei;

d) atributiva neizolată şi regenta ei;

e) completivele şi regentele lor dacă subordonatele sunt situate după regente

f) circumstanţiala de timp şi regenta ei dacă subordonata este plasată după regentă.

Punctul şi virgula e un semn de punctuaţie care indică o pauză mai accentuată decât

prin virgulă şi mai puţin accentuată prin punct.

19

Page 20: Curs Comunicarea

De exemplu: După ce am plecat, m-am gândit că n-am făcut bine; ceilalţi vor putea

spune acum că sunt laş.

Două puncte

a) Anunţă vorbirea directă.

De exemplu:

Se opri şi zise:

- Eu nu plec!

b) Atunci când urmează o enumeraţie.

De exemplu:

Copii n-avea decât doi: pe Vlad şi pe Dana.

c) Pentru a întroduce un cuvânt sau o construcţie cu valoare de explicaţie.

De exemplu:

Un singur lucru n-a putut să ne distrugă: credinţă.

Punctele de suspensie indică întreruperea în vorbire, întrerupere care poate fi semn de

ezitare, de confuzie, de furie, etc.

Ghilimelele sau semnele citării. Ele se folosesc în principal pentru reducerea spuselor

cuiva(marchează un citat). Ghilimelele se mai folosesc şi pentru a indica folosirea unui cuvânt

cu alt sens decât cel propriu.

De exemplu: Ciocănitoarea este „doctorul” copacilor.

Linia de dialog notează intervenţia unui emiţător într-un dialog.

Parantezele sunt folosite pentru a introduce precizări, comentarii, adaosuri la planul

principal de expunere.

20

Page 21: Curs Comunicarea

Vocabularul şi scrierea corectă

În vocabular sursa principală de eroare este reprezentată de neologisme. Există

neologisme care s-au adaptat fonetic în limba română, consolidându-şi prin comunicarea

scrisă această adaptare fonetică.

În cazul substantivului fotbal acesta este scris în engleză football, dar rostirea sa s-a

generalizat cu o şi a şi scrierea la rândul ei reflectă această opţiune de pronunţare. Vorbim în

acest caz de anglicisme conforme cu principiul fonetic. De exemplu: meci, scor, spot, clip,

fan, hit, lider.

Totuşi există o categorie de anglicisme neconforme cu principiul fonetic, deci care au

pronunţare diferită de scriere. De exemplu: pick-up, design, designer, living-room, body-

guard, etc.

21