curs complet analiza si diagnostic

267
UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ MASTER SPECIALIZAREA: CAFEC / CAFFCTS AN II Conf. univ. dr. Mihaela BÎRSAN ANALIZĂ ŞI DIAGNOSTIC ECONOMIC - FINANCIAR 1

Upload: alexandra-ada-topala

Post on 26-Jul-2015

2.301 views

Category:

Documents


2 download

TRANSCRIPT

Page 1: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂMASTERSPECIALIZAREA: CAFEC / CAFFCTS AN II

Conf. univ. dr. Mihaela BÎRSAN

ANALIZĂ ŞI DIAGNOSTIC ECONOMIC - FINANCIAR

2009

1

Page 2: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

MOTTO

“Nu supravieţuieşte specia cea mai puternică, nici cea mai inteligentă, ci aceea care se

adaptează mai bine schimbărilor.”

(Charles Darwin)

CAPITOLUL 1

2

Page 3: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

ANALIZA DIAGNOSTIC – DOMENIU DE STUDIU ŞI ACTIVITATE PROFESIONALĂ

ÎN CADRUL UNEI ÎNTREPRINDERI......................................................................................4

1.1. Introducere în problematica analizei sistemelor.................................................................................................41.2. Metodologii de analiză şi proiectare a sistemelor economice: analiza - diagnostic............................................9

1.2.1. Diagnosticul întreprinderii: delimitări conceptuale, importanţă, necesitate.................................................91.2.2. Tipologia studiilor de diagnosticare..........................................................................................................131.2.3. Modalităţi de realizare a diagnosticului......................................................................................................14

1.3. Analiza economico - financiară în diagnosticul strategic al întreprinderii......................................................171.3.1. Importanţa analizei economico - financiare...............................................................................................171.3.2. Metoda analizei economico - financiare....................................................................................................20

CAPITOLUL 2

ANALIZA - DIAGNOSTIC ÎN PROCESUL DECIZIONAL:

METODOLOGIE DE REALIZARE.........................................................................................30

2.1. Pregătirea diagnosticului....................................................................................................................................302.2. Documentarea preliminară.................................................................................................................................312.3. Analiza - diagnostic a mediului intern al firmei................................................................................................32

2.3.1. Analiza activităţii economice......................................................................................................................332.3.1.1. Diagnosticul activităţii de producţie şi comercializare........................................................................33

2.3.1.1.1 Sistemul indicatorilor valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de producţie şi comercializare...............................................................................................................................................342.3.1.1.2 Analiza dinamicii activităţii pe baza indicatorilor valorici..........................................................36

Analiza producţiei exerciţiului..............................................................................................................................36Analiza corelaţiei cifră de afaceri - preţ................................................................................................................50Diagnosticul comercial.........................................................................................................................................53

2.3.1.2. Analiza resurselor firmei....................................................................................................................552.3.1.2.1. Analiza - diagnostic a resurselor umane (personalului) şi a managementului firmei...................552.3.1.2.2. Analiza resurselor materiale şi a condiţiilor de exploatare..........................................................66

Analiza mijloacelor fixe........................................................................................................................................67Analiza dinamicii şi mărimii mijloacelor fixe.......................................................................................................67Analiza mijloacelor (activelor) circulante............................................................................................................72

2.3.1.3. Analiza consumului de resurse (a cheltuielilor firmei).......................................................................782.3.2. Analiza rezultatelor şi a rentabilităţii firmei..............................................................................................93

2.3.2.1. Profit şi rentabilitate – concepte şi modalităţi de determinare.............................................................932.3.2.2 Analiza pragului de rentabilitate.........................................................................................................107

CAPITOLUL 3

DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII...................................................................116

3.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ.....................................................................1193.1.0. Poziţia financiară a întreprinderii............................................................................................................1223.1.1. Analiza echilibrului financiar...................................................................................................................1233.1.2. Analiza structurii patrimonial - financiare a întreprinderii......................................................................130

3.1.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului...........................................................................................1303.1.2.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului.........................................................................................132

3.1.3. Solvabilitatea şi lichiditatea......................................................................................................................1353.1.4 Indicatori de gestiune (de activitate).........................................................................................................140

3.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate......................................................................1413.3. Analiza fluxurilor de trezorerie........................................................................................................................1503.4. Riscurile asociate afacerii................................................................................................................................155

3.4.1. Analiza riscului economic (de exploatare)...............................................................................................1553.4.2. Analiza riscului financiar.........................................................................................................................1623.4.3. Analiza riscului de faliment......................................................................................................................163

3.5. Planificarea financiară a afacerii......................................................................................................................165

Bibliografie

3

Page 4: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

CAPITOLUL 1

ANALIZA DIAGNOSTIC – DOMENIU DE STUDIU ŞI ACTIVITATE PROFESIONALĂ

ÎN CADRUL UNEI ÎNTREPRINDERI

1.1. Introducere în problematica analizei sistemelor

Preocupările legate de perfecţionarea metodelor şi tehnicilor teoretice şi practice de

management sunt determinate de creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor la nivel micro

şi macroeconomic. Schimbările rapide, turbulenţele crescânde din economie şi societate,

schimbările de atitudine ale consumatorilor precum şi existenţa unei puternice competiţii globale

fac ca abordarea organizată a identificării avantajelor competitive să fie o necesitate mai presantă

ca oricând. Avantajul competitiv, definit ca fiind ansamblul acelor activităţi pe care

întreprinderea le execută mai bine comparativ cu firme concurente în condiţiile menţinerii

(respectării) criteriilor de performanţă, rezultă din integrarea în funcţionare a mai multor domenii

funcţionale şi presune existenţa unui sistem informaţional complex, menit să asigure o vedere

globală asupra funcţionării sistemului. În derularea eficientă a ciclurilor informare – decizie –

acţiune un rol important îl are mecanismul de control realizat prin intermediul analizei sistemului

aflat sub observaţie.

Managementul ştiinţific pune un accent deosebit pe viziunea sistemică asupra

întreprinderii considerând că aceasta (întreprinderea), face parte din clasa sistemelor cibernetice,

care au capacitatea de a se autoregla1 prin intermediul unor factori conştienţi de natură umană,

având încorporat în structura lor un subsistem de decizie sau de reglare. Proprietatea de

autoreglare2 e caracterizată de capacitatea sistemelor de a reacţiona la acţiunea factorilor

perturbatori interni sau externi şi de a-şi păstra autocontrolul pe diferite perioade de timp.

Şcoala sistemică, ca promotoare a managementului modern, oferă instrumente de

investigare şi studiu foarte bogate celor a căror meserie este să înţeleagă funcţionarea

întreprinderilor, să identifice pentru a analiza, să analizeze pentru a explica, să explice pentru a

ameliora3.

Noţiunea de sistem are un caracter relativ pentru că, fiind definit ca o reuniune de

elemente interdependente care acţionează împreună în vederea realizării unui obiectiv comun

prin utilizarea unui ansamblu de resurse materiale, informaţionale, energetice, financiare şi

1 Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pg.5; capacitatea de autoreglare înseamnă menţinerea capacităţii de transformare la nivelul prevăzut în ciuda varaţiilor aleatoare ale fluxurilor de intrare şi se realizează prin intermediul a trei instrumente: juridice (fiind prevăzute posibilităţi de reacţie şi de acţiune în cazul depăşirii anumitor limite), manageriale (pentru ţinerea sub control a conflictelor care sunt inevitabile), operaţionale (necesare bunei gestionări a resurselor). 2 Georges Lavalette, Maria Niculescu, Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 312;3 Christian Potié, Diagnostic qualité; Méthodes d’expertise et d’investigation, AFNOR, 1991, trad. Ed Tehnică, 2001, pg. 7;

4

Page 5: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

umane, poate fi descompus în subsisteme şi poate fi privit la rândul său, ca subsistem al unui

sistem mai complex. Pe acest principiu, de descompunere a sistemului real în subsisteme, se

bazează analiza de sistem pentru a studia conexiunile dintre subsisteme în raport cu obiectivele

lor şi în funcţie de resursele existente, după care sunt reintegrate într-un nou sistem mai

performant, a cărui reproiectare constituie obiectivul principal al analizei de sistem.

Reproiectarea sistemelor în viziune actuală presupune abandonarea metodelor învechite,

greoaie de conducere a afacerilor care “nu mai sunt valabile într-o lume de competiţie globală şi

schimbare neîntreruptă şi înlocuite cu noţiunea de orientare spre procese, concentrarea asupra

activităţilor care creează valoare pentru client şi regândirea lor de la început pînă la sfârşit.”4

Din perspectivă sistemică a conduce înseamnă fie a se da impulsuri pentru îndeplinirea

sarcinilor dintr-un proces de reglare cibernetică, fie a se coordona, a se structura astfel

elementele unui sistem cu funcţii diferite, încât să fie acordate cele mai bune premise pentru

îndeplinirea scopului sistemului5.

Analiza de sistem (analiza sistemelor, analiza structurală a sistemelor6) reprezintă un set

de metodologii complexe de investigare având la bază conceptul de sistem şi metoda abordării

sistemice orientate spre analiza şi proiectarea sistemelor complexe în vederea îmbunătăţirii

performanţelor acestora. Performanţa reflectă gradul de îndeplinire a obiectivelor sistemului şi

serveşte totodată mecanismului de control prin care acesta aduce corecţiile necesare pentru

luarea deciziilor.

Studiul sistemului se face sub aspect tehnic, economic, informaţional-decizional, în

scopul identificării din vreme a tendinţelor majore şi a factorilor perturbatori ce se manifestă în

cadrul mediului de afaceri pentru adaptarea rapidă şi eficientă la schimbările acestuia.

Monitorizarea mediului devine una din atribuţiile de bază ale unui sistem şi felul în care sistemul

face faţă mediului său depinde de modul în care este organizat şi administrat.

Analiza complexă a sistemelor se bazează pe ideea că performanţele sistemului pot fi

permanent îmbunătăţite, că în orice sistem există în permanenţă rezerve în ceea ce priveşte

perfecţionarea organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii performanţelor sale tehnice, economice,

financiare, informaţional-decizionale etc.

Esenţială pentru succesul în afaceri, în această lume în continuă mişcare, nu este, în

primul rând, disponibilitatea resurselor (financiare, materiale, umane, de informaţie etc.), ci o

organizare optimă a activităţii, acordată priorităţilor şi rigorilor externe, conectarea întreprinderii

la fizionomia şi cerinţele mediului, atitudinea faţă de problemele pe care le ridică piaţa, 4 Hammer M., Champy J., Reengineering-ul (reproiectarea) întreprinderii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, pg. 58;5 Reinhard Blum, Un al treilea drum: noi baze microeconomice pentru economia de piaţă, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994, pg. 131; 6 Ulric J. Gelinas Jr., Allan E. Oram, William P. Wiggins, Accounting Information Systems, PWS-KENT Publishing Company, 1990, pg. 636;

5

Page 6: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

capacitatea de mobilizare a resurselor pentru a fructifica la maxim potenţialul intern şi

oportunităţile pieţei.

Orice sistem economic este considerat a fi cu “buclă închisă (feedback)”7 şi din această

cauză, funcţionarea sa necesită existenţa a doi factori şi anume: o diferenţă între o valoare dorită

şi o valoare reală (curentă), numită abatere, şi o politică (strategie) ce exprimă acţiunile necesare

pentru a asigura o anumită mărime dorită pentru diferenţa dintre valoarea dorită şi cea reală.

Analiza abaterilor este instrumentul controllingului întreprinderii (ca proces de conducere

a întreprinderii), dând acesteia posibilitatea de a sesiza în timp util factorii perturbatori şi

permiţând reglarea sistemului; pe termen scurt măreşte capacitatea de reacţie a întreprinzătorului,

iar pe termen lung îi oferă o capacitate de adaptare mai mare (este supranumit “seismograful

întreprinderii ”). Conducerea strategică şi controllingul reprezintă în prezent problemele nodale

ale managementului întreprinderii. Localizarea controllingului în sistemul de conducere al

întreprinderii se prezintă în figura nr. 1.1.

Figura 1.1. Sistemul de conducere al întreprinderii

Sursa: Camelia Raţiu – Suciu, Managementul sistemelor dinamice, Ed. Economică, 2000, pg.59;

Controlling-ul îşi propune conducerea activităţii ca sistem, a activităţilor în cadrul

fiecărui subsistem component şi a legăturilor existente între ele. Prin aceasta se realizează, de

fapt, conducerea întreprinderii în ansamblul ei, în condiţii de concurenţă, conform obiectivelor

formulate, obiective ce decurg dintr-un sistem de valori stabilite anticipat.

7 Camelia Raţiu-Suciu, Managementul sistemelor dinamice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 25;

CONTROLLING

SISTEMUL RESURSELOR

UMANEORGANIZARE

SISTEMUL INFORMAŢIONAL

SISTEMUL OPERATIV

SISTEMUL DE PLANIFICARE

SISTEMUL DE CONTROL

6

Page 7: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Conducerii strategice şi operative îi corespunde un controlling strategic şi operativ,

prezentat în figura nr. 1.2.

Figura nr. 1.2. Controlling-ul strategic şi operativ în cadrul conducerii întreprinderii

Sursa: Idem, pg. 60;

Delimitarea controlling-ului de alte domenii de activitate este evidenţiată în figura 1.3.

Planificare operativă

Planificare strategică

Indicatori de portofoliuCalculul

investiţional

Politica generală a

întreprinderii (obiectivele

întreprinderii )

Analiza şi prognoza mediului

Politica întreprinderii Controllingstrategic şi

Planificarea strategică operativ

Planificarea operativă Rezultate financiare

parţiale-finale

Analize şi prognoze pentru întreprindere

Cultura întreprinderii

Coordonare şi control

Rezultate

7

Page 8: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Figura nr. 1.3. Delimitarea controlling-lui de alte domenii de activitate

Sursa: Idem, pg. 61;

Comportamentul dinamic al sistemului, identificat prin analizele efectuate, poate fi

caracterizat astfel8:

- pasiv - adaptiv – care implică adaptarea deciziilor la schimbările apărute în mediul

ambiant. Fără a face inovaţii, întreprinderea se limitează la procese imitative, păstrând o

capacitate potenţială de rezervă, în special de natură financiară;

- activ – inovator – care se realizează prin prospectarea permanentă şi sistematică a

pieţei şi a oportunităţilor de exploatat. Adaptarea operativă la schimbări este însoţită de dirijarea

activă a evoluţiei pieţei ca urmare a atitudinii adoptate de întreprindere;

- anticipativ, de sesizare a schimbărilor posibile ale pieţei şi de luare a deciziilor

corective înainte ca modificările să se producă în realitate. Aceasta necesită elaborarea de

previziuni asupra stărilor conjuncturale, a riscurilor care intervin şi, în funcţie de rezultatele

investigaţiilor, lansarea de produse noi sau/şi abandonarea fabricaţiei produselor a căror cerere

este în declin.

8 Oprean D., Racoviţan D.M., Oprean V., Informatică de gestiune şi managerială, Ed. Eurounion, Oradea, 1994, pg. 32;

Analiza valorii

AchiziţiiProducţieDesfacere

Controlul costurilor

Revizie

Analiza rezultatelor întreprinderii

Contabilitate

Planificare operativă

ControllingCalculaţia rezultatelor pe

baza obiectivelor întreprinderii

Planificare strategică

Indicatori de portofoliuCalculul

investiţional

Politica generală a

întreprinderii (obiectivele

întreprinderii )

8

Page 9: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

1.2. Metodologii de analiză şi proiectare a sistemelor economice: analiza - diagnostic

1.2.1. Diagnosticul întreprinderii: delimitări conceptuale, importanţă, necesitate

În practica administrării şi conducerii societăţilor comerciale sunt numeroase problemele

cu care se confruntă managerii acestora. În contextul tot mai complicatelor relaţii între unităţile

economice şi mediu, incertitudinea şi riscul au dimensiuni din ce în ce mai mari şi o frecvenţă tot

mai mare de apariţie. Acestea fac ca procesul decizional să fie tot mai complex iar costul

greşelilor să fie în continuă creştere. Planificarea strategică a activităţii dă posibilitatea

întreprinderilor să nu se supună ci mai degrabă să-şi orienteze viitorul, diminuând riscul

nerealizării produselor la piaţă la dimensiuni rezonabile.

Premisa de bază în funcţionarea eficientă a unei firme este ca toate activităţile ei să se

desfăşoare în conformitate cu parametrii înscrişi în planurile de dezvoltare. Pentru o derulare

eficientă a activităţilor propuse în direcţia dorită managerul trebuie să-şi asigure posibilitatea de

a le controla. Controlul presupune cunoaştere (deci informaţie) şi capacitatea de influenţare

(conducere). Apariţia unor factori perturbatori, atât din interiorul întreprinderii cât şi din

exteriorul ei, generează întreruperi sau desincronizări în desfăşurarea activităţilor prevăzute, ceea

ce determină nevoia de control în întreprindere .

Controlul trebuie să asigure conformitatea întreprinderii cu obiectivele acesteia, atribuite

prin planificare, să menţină întreprinderea într-o relaţie de echilibru, conform cu parametrii

stabiliţi. În acest sens se impune efectuarea unor analize care să permită identificarea din vreme a

tendinţelor majore şi a factorilor perturbatori ce se manifestă în cadrul mediului, în vederea

adaptării rapide şi eficiente la schimbările acestuia. Astfel, deoarece nici o activitate nu se

desfăşoară fără probleme, controlul, ca atribut al managementului este indispensabil şi se

desfăşoară în două etape9:

a) - analiza;

b) - diagnosticul

Într-o lume unde managerii sunt înclinaţi să caute reţete simple, analiza detaliată a

activităţii a fost şi este un demers dificil, pentru că examinează activitatea sub toate aspectele,

comparând realizările cu normele şi cu eforturile făcute, pentru a pune în evidenţă atât punctele

forte cât şi slăbiciunile sale, atât oportunităţile (ocaziile) cât şi pericolele (restricţiile) din mediu.

(Pericolele şi slăbiciunile ne arată unde să căutăm potenţialul întreprinderii, ştiut fiind faptul că

potenţialul unei firme este întotdeauna mai mare decât rezultatele prezente pe care le obţine.)

Diagnosticul are ca scop identificarea şi măsurarea cauzelor care au dus la diferenţele

dintre realizări şi norme, evidenţiindu-se cauzele care provin din conjunctură şi cele ce provin

din gestionarea defectuoasă a întreprinderii .

9 Doina Maria Robu, Controlul de gestiune pe bază de bilanţ, Ed. Moldova, Iaşi, 1998, pg.43;

9

Page 10: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Cu denumirea de diagnostic definim aprecierea făcută asupra unei firme sau a unei

activităţi a acesteia, pe baza informaţiilor cantitative obţinute prin analiza economică, permiţând

ca, pornind de la diferitele analize realizate să fie relevată evoluţia anormală a unui fenomen.

Metoda analizei diagnostic derivă din metodele de stabilire a unui diagnostic medical şi

presupune desfăşurarea coordonată a unor acţiuni specifice referitoare la următoarele aspecte:

- studiul (examinarea) stării organismului economic pentru a identifica problemele cu

care acesta se confruntă (analiza de sistem);

- determinarea cauzelor generatoare de disfuncţii;

- prescrierea măsurilor corespunzătoare de remediere.

Pentru a-şi asigura dezvoltarea sau simpla menţinere a echilibrului său, un organism

economic trebuie să fie în măsură să sesizeze rapid tulburările interne sau dezechilibrele latente

şi să pregătească din timp acţiuni de adaptare la schimbări. În practica obişnuită examinarea

rezultatelor şi evenimentelor din viaţa unei unităţi economice şi evaluarea tendinţelor viitoare,

probabile, constituie conţinutul procesului de consultanţă managerială10. Din această perspectivă

diagnosticul este considerat faza operaţională a oricărui proces de consultanţă managerială, care,

în mod obişnuit, trebuie precedat de un diagnostic preliminar11.

Diagnosticul are un dublu caracter: preventiv şi curativ; el urmăreşte, pe baza

simptomelor declarate şi a analizei efectelor constatate, să propună remedii eficiente, imediate,

dar şi de perspectivă.

Pentru sistemele de reglare, diagnosticul rezultat în urma analizelor economico-financiare

presupune relevarea simptomelor cu care este confruntat organismul şi stabilirea remediilor

necesare unei funcţionări cu performanţe superioare. Astfel de simptome, pentru un sistem

economic pot fi: tendinţa de scădere a profitului, regresul poziţiei faţă de concurenţi, stagnare

sau descreştere economică, creşterea costurilor de producţie şi de desfacere a produselor,

scăderea productivităţii muncii etc. Cel mai important lucru însă este faptul că stabilirea unui

diagnostic obligă la înţelegerea relaţiilor cauză – efect, fără care orice terapie este sortită

eşecului12.

Caracteristic pentru analiza diagnostic este faptul că se realizează într-o perioadă scurtă

de timp şi nu caută soluţii de detaliu, ci soluţii cu caracter global, sub forma unor recomandări de

soluţii, precum şi a unui program de acţiune ce va include viitoare analize de detaliu. Aria de

cuprindere a unui diagnostic general este prezentată în tabelul nr. 1.113:

10 Mark Pinder, Stuart McAdam, Consultanţă în afaceri, Ed. Teora, 1997, pg.32;11 Milan Kubr, Management Consulting. Manualul consultantului în management, Ed. AMCOR, Bucureşti, 1992, pg. 87;12 Leslie W. Rue, Phyllis G. Holland, Strategic Management: concept and experiences, McGraw Hill, 1986, pg. 177;13 Costache Rusu, Analiza şi reglarea întreprinderii prin costuri, Ed. “Gh. Asachi”, Iaşi,1995, pg.195;

10

Page 11: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Aria de cuprindere a unui diagnostic general tabel nr. 1.1

Domeniul Activităţi investigate

1. Poziţia întreprinderii în mediul în care acţionează

- obiectul de activitate (producţie, comerţ, servicii);- scopul activităţii;- obiectivele generale şi derivate;- orientarea generală;

2. Sistemul managerial - managementul practicat (operativ, strategic);- definirea atribuţiilor, competenţelor şi a responsabilităţilor pe anumite trepte ierarhice;- nivelul de delegare efectivă şi exercitarea atributelor conducerii la nivele ierarhice diferite;- luarea deciziilor;- instrumentele de preveder şi control utilizate;- asigurarea conducerii şi a evidenţei personalului;

3. Strategia de piaţă - obiectivele şi conduita formulată;- politica de preţ (orientarea către costuri, cerere sau concurenţă);- segmente de piaţă pentru aprovizionare şi desfacere internă şi externă;

4. Conţinutul activităţii curente - structura producţiei;- destinaţia produselor (clienţii);- relaţiile cu beneficiarii (clienţi permanenţi, temporari) şi organizarea producţiei;

În lucrările de specialitate14 se arată că o analiză internă atentă a punctelor forte şi slabe

ale unei întreprinderi este condiţia esenţială pentru elaborarea unor strategii de succes, pentru că

numai în acest fel oportunităţile pot fi exploatate la maximum şi impactul factorilor perturbatori

poate fi minimizat. Ca timp, analiza diagnostic se poate efectua periodic atunci când se doreşte

testarea stării şi performanţelor sistemului sau la solicitarea expresă a managerului atunci când se

constată o diminuare a performanţelor, unele disfuncţionalităţi, perturbaţii externe etc.

De asemeni, se poate efectua o analiză diagnostic pentru stabilirea perspectivelor

întreprinderii sau pentru evaluarea acesteia în cazul participării la bursă, vânzării unor active,

schimbarea capitalului, emisiuni de acţiuni, lichidare a întreprinderii în caz de faliment etc.

În fapt, ca metodă managerială cu caracter general, diagnosticarea poate fi utilizată de

orice manager - indiferent de poziţia sa ierarhică în structura organizatorică - în ipostaze variate.

Diagnosticarea este necesară atunci când15:

- se doreşte o analiză profundă a domeniului condus şi, pe această bază, evidenţierea

cauzală a principalelor disfuncţionalităţi şi atuuri;

14 Malcolm McDonald, Marketing strategic, Ed.Codecs, Bucureşti, 1998, pg. 122;15 Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea întreprinderii , teorie şi aplicaţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, pg. 55;

11

Page 12: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- se impune fundamentarea şi elaborarea strategiei globale sau a strategiilor parţiale (de

cercetare – dezvoltare, comerciale, de producţie etc.);

- se preconizează schimbări manageriale profunde, circumscrise reproiectării

(remodelării) manageriale;

- se impune privatizarea întreprinderii, pentru a evidenţia critic situaţia economico-

financiară şi managerială a acesteia;

- se doreşte restructurarea întreprinderii;

- managementul este pus în situaţia de a derula demersuri strategico-tactice de ansamblu

sau parţiale;

- se exercită funcţia de control – evaluare, atribut al muncii oricărui manager, integrat în

procesul de management. Finalizarea unui ciclu managerial şi pregătirea terenului pentru

derularea altuia sunt asigurate de/prin diagnosticare, tratată în acest context ca interfaţă între “ce

a fost şi ce va fi în domeniul condus”;

- se elaborează planuri de afaceri, diagnosticarea fiind o importantă componentă a

acestora;

- se finalizează exerciţiul financiar şi se elaborează raportul de gestiune al

administratorului. Acesta din urmă prefaţează diagnosticarea generală sau parţială aprofundată,

la solicitarea acţionarilor;

- se elaborează studii de fezabilitate, ce exprimă necesitatea şi oportunitatea unui demers

investiţional important pentru întreprindere;

- se schimbă echipa managerială a întreprinderii, orice preluare de putere fiind marcată de

o analiză critică a prestaţiei managerilor înlocuiţi, în principal prin intermediul rezultatelor

obţinute de aceştia.

Se adaugă la acestea, ca element de continuitate şi regularitate a diagnosticului, faptul că

este necesar să se pună în mod regulat, în scopul adaptării eficiente şi rapide la mediu a

următoarelor întrebări: Cum determinăm strategiile actuale ale întreprinderii? Cum fixăm

strategiile viitoare sau strategiile noi? Cum punem în aplicare strategiile noi?

1.2.2. Tipologia studiilor de diagnosticare

Studiile de diagnosticare sunt delimitate în literatura de specialitate după o varietate de

criterii astfel:

a) după sfera de cuprindere se distinge:

- diagnostic global, care se referă la întreprindere în ansamblul său, prefaţează demersuri

strategico-tactice de anvergură şi antrenează resurse variate;

12

Page 13: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- diagnostic parţial, ca o consecinţă a diagnosticării globale ce vizează una sau mai multe

componente procesuale şi structurale ale întreprinderii, urmăreşte depistarea cauzală a unor

puncte forte şi slabe particularizate pe domenii distincte;

b) după poziţia elaboratorilor:

- autodiagnosticare, realizată de o echipă de specialişti din interiorul întreprinderii

investigate, oferind un grad superior de fundamentare a punctelor forte, slabe şi a

recomandărilor. Ca deficienţă se consatată un subiectivism ridicat în abordarea problemelor

specifice diagnosticării.

- diagnosticare propriu-zisă, realizată de specialişti din afara întreprinderii investigate,

oferind un grad ridicat de obiectivitae. Ca deficienţă s-a constatat că, necunoscând în totalitate

realităţile întreprinderii, fundamentarea punctelor slabe şi a recomandărilor este mai puţin

riguroasă.

- diagnosticare mixtă, care poate fi realizată de către o echipă multidisciplinară de

speacialişti din interiorul şi din afara întreprinderii investigate, dând posibilitatea abordării

complexe a problemelor supuse investigaţiei, oferind o calitate deosebită studiului de

diagnosticare, valorificabil ca atare în fundamentarea de strategii şi politici realiste.

c) după obiectivele urmărite:

- diagnosticare de rezultate, cu caracter predominant postoperativ, referindu-se la

rezultatele obţinute într-o perioadă anterioară, evidenţiind prin rezultatele obţinute starea de

sănătate a întreprinderii;

- diagnosticare de vitalitate ce evidenţiază potenţialul întreprinderii de a face faţă şi atestă

capacitatea de redresare a întreprinderii;

- diagnosticarea de ambianţă, ce abordează întreprinderea ca o componentă a unor

macrosisteme, studiind influenţa pe care o are mediul asupra întreprinderii investigate, restricţiile

pe care mediul le impune întreprinderii;

- diagnostic de evaluare, cu scopul evidenţierii gradului de realizare a obiectivelor, ca o

sinteză a celor trei tipuri de diagnostice enumerate în această categorie.

Trebuie făcută disticţia între diagnosticul pentru evaluarea întreprinderii şi diagnosticul

în scopuri strategice. Dacă diagnosticul pentru evaluarea întreprinderii urmăreşte caracterizarea

statică (juridică, tehnică, economică, organizatoric-managerială) a întreprinderii în scopul

declarat al stabilirii valorii de piaţă a acesteia, diagnosticul strategic impune ca analiza fiecărui

criteriu, mai ales cele de natură economico-financiară, să fie realizate în dinamică, apelându-

se la metode şi tehnici de analiză economică, în scopul abordării multicauzale sau

13

Page 14: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

multifactoriale a acestora16. Acele caracterizări care constituie abateri cu influenţe favorabile

sau nefavorabile semnificative de la situaţia normală, se consideră că reprezintă simptome demne

de reţinut, pentru aprofundarea analizei şi fundamentarea strategiei.

1.2.3. Modalităţi de realizare a diagnosticului

Diagnosticul întreprinderii este abordat în literatura de specialitate din mai multe

perspective, şi stabileşte, indiferent de abordarea aleasă:

(a) concluziile favorabile (oportunităţi oferite de mediul economic în care întreprinderea

îşi desfăşoară activitatea, precum şi atuurile – punctele forte – ale întreprinderii, în fapt,

resursele, aptitudinile şi alte avantaje pe care întreprinderea le posedă în raport cu concurenţii

săi. Punctele forte pot să existe în domeniul resurselor - materiale, financiare, umane - ,

managementului, pieţei, imaginii întreprinderii, relaţiilor furnizori-cumpărători etc ). Numite şi

“activ strategic”17 cuprind:

- ceea ce funcţionează corect şi este organizat în mod optim;

- ceea ce îi conferă superioritate în raport cu concurenţa şi îi aduce aprecierea pe piaţă.

Aceste superiorităţi, uneori puţin cunoscute, vor putea fi apoi exploatate în planurile de

acţiune care rezultă din diagnostic. Dacă el relevă, de exemplu, o superioritate într-un domeniu

particular (avantaj de cost, calitate mai bună, imagine de marcă favorabilă, rezerve financiare),

va putea conduce la definirea unei strategii centrate pe utilizarea acestui factor de competitivitate

pe care îl posedă întreprinderea.

(b) concluziile nefavorabile (riscuri sau pericole datorate aceluiaşi mediu, şi deficienţele

– punctele slabe – ale întreprinderii. Punctele slabe reprezintă limitări sau deficienţe privind

resursele, aptitudinile şi competenţele ce aduc prejudicii serioase performanţelor întreprinderii.).

Sunt numite şi “pasiv strategic” şi cuprind:

- deficienţele de concepţie;

- anomalii de structură;

- sisteme defectuoase de informare, de coordonare, de comunicare, de control;

- deficienţe ale procedurilor;

- inadaptarea politicii generale la mediu;

- produse prezentând slăbiciuni în raport cu concurenţa sau nevoile pieţei;

- deezechilibrele între diferitele părţi ale întreprinderii;

- dezechilibre în alocarea resurselor, care tind să fie inegal repartizate;

16 Ion Verboncu, Ion Popa, Op. cit., pg. 63;

17 Pascal Charpentier, Xavier Deroy, ş.a., Organizarea şi gestiunea întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pg. 50;

14

Page 15: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- dezechilibre la nivelul cunoştinţelor pe care le posedă(tehnicitate şi competenţă

relativă a diverselor funcţii);

- dezechilibre între obiective şi/sau mijloacele de care dispun.

Aceste dezechilibre tind constant să se refacă deoarece ele rezultă din evoluţia

întreprinderii şi din mediul său.

În literatura de specialitate două abordări sunt considerate mai importante, ca şi

complexitate a informaţiilor oferite managementului:

a) funcţională (are ca obiect de investigaţie funcţiile întreprinderii);

Funcţiile firmei care formează obiectul diagnosticului sunt :

- funcţia juridică patrimonială, funcţie care asigură cadrul legal al activităţii(diagnostic

juridic).

Diagnosticul juridic îşi propune punerea în evidenţă a relaţiilor juridice ce apar între

agenţii ce acţionează în legătură cu firma, avându-se în vedere aspecte referitoare la: legalitatea

constituirii societăţii, precum şi alte drepturi şi obligaţii născute în acest moment, legalitatea

contractelor încheiate(cu parteneri de afaceri, salariaţi etc), existenţa unor acţiuni juridice în curs,

cu persoane fizice sau juridice şi perspectivele de soluţionare a acestora, regimul fiscal al firmei

etc.

- funcţia comercială (diagnostic comercial) îşi propune caracterizarea produselor

firmei( şi a poziţiei acestora pe piaţă), a clienţilor şi furnizorilor şi a tuturor aspectelor ce pot

avea relevanţă asupra compartimentelor de resort ale firmei.

O altă abordare în diagnosticul comercial poate avea în vedere componentele politicii de

marketing (produs, preţ, distribuţie, promovare) şi modul lor de integrare la nivelul firmei.

- funcţia de producţie (diagnosticul producţiei). În acest domeniu se culeg date şi

informaţii privind: gradul de îndeplinire a planului producţiei fizice şi de utilizare a capacităţilor

de producţie, nivelul stocurilor de producţie neterminată, raţionalitatea procesului tehnologic şi a

fluxului tehnologic, eficacitatea transportului intern şi a formelor de organizare a producţiei în

secţii şi ateliere, corelarea capacităţii de producţie cu cererea şi a capacităţilor diferitelor verigi

organizatorice, productivitatea muncii (fizică şi valorică), performanţa proceselor tehnologice,

controlul tehnic de calitate, etc.

- funcţia de cercetare-dezvoltare. Un diagnostic în acest domeniu are în vedere: inovarea

de produse (număr de produse noi), inovarea tehnologică, investiţii strategice, inovarea

organizatorică(metode de muncă), etc

- funcţia de personal (diagnosticul personalului) formulează întrebări legate de : structura

personalului (pe categorii de vârstă, sex, pregătire), probleme sociale, gestionarea forţei de

15

Page 16: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

muncă, realizarea obiectivelor privind necesarul de personal şi nivelul productivităţii muncii,

indicatorii fluctuaţiei şi mişcării forţei de muncă, pregătirea, instruirea şi perfecţionarea

personalului(costuri), fondul anual de salarii(directe, indirecte), cheltuieli pentru asigurări

sociale, şomaj, productivitatea muncii, etc.

- funcţia economică (diagnostic financiar – contabil) - face obiectul expres al analizei

financiare, realizată pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere. Acest tip de diagnostic

este realizat de cele mai mult ori, deoarece el permite obţinerea de informaţii extrem de

importante privind creşterea, structura şi soliditatea financiară, nivelul autofinanţării,

rentabilitatea aparentă, situaţia capitalurilor permanente şi a trezoreriei, ca o primă estimare a

valorii firmei.

Diagnosticul financiar-contabil pune în evidenţă: bilanţul (mijloace, resurse, structură,

dinamică), utilizarea mijloacelor şi resurselor (rentabilitatea capitalului social, gradul de utilizare

a capacităţii de producţie), caracterizarea patrimoniului din punct de vedere tehnic şi economic

(active fixe la valoarea de inventar şi valoarea rămasă, rata de înnoire a activelor fixe), situaţia

patrimoniului prin prisma echilibrului financiar, lichidităţii şi solvabilităţii firmei, eficienţa

proceselor prin analiza rezultatelor (analiza veniturilor, a cheltuielilor, a cifrei de afaceri, a

rentabilităţii), impozite şi taxe datorate şi vărsate, rambursarea creditelor şi împrumuturilor

precum şi oportunităţile şi pericolele financiare ale mediului ambiant.

b) multicriterială (are în vedere criteriile de viabilitate economică şi managerială ale

întreprinderii). Diagnosticul strategic impune ca analiza fiecărui criteriu, mai ales de natură

economico-financiară, să fie realizată în dinamică, apelându-se la metode şi tehnici de analiză

economică.

Valoarea unui diagnostic, oricare ar fi domeniul său, va depinde de respectarea unui

ansamblu de reguli18:

- stabilirea cât mai clară a obiectivelor urmărite;

- existenţa unui câmp de investigare perfect circumscris acestor obiective;

- dispunerea de un demers riguros şi participativ;

- cunoaşterea tuturor variabilelor şi a factorilor posibili ai evoluţiei;

- accesul la orice informaţii utile şi puterea (abilitatea) de a le prelucra;

- analiza metodică a rezultatelor, astfel încât să fie luate deciziile cele mai potrivite.

Respectarea acestor reguli crează condiţii pentru realizarea de diagnosticuri pertinente.

18 Christian Potié, Op. Cit., pg. 11;

16

Page 17: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

1.3. Analiza economico - financiară în diagnosticul strategic al întreprinderii

1.3.1. Importanţa analizei economico - financiare

Peter Drucker19 vorbind despre necesitatea cunoaşterii propriei întreprinderi precizează că

pentru a duce la îndeplinire sarcinile economice ale acesteia (întreprinderea trebuie să devină mai

eficientă, potenţialul ei trebuie evaluat corect şi fructificat la maximum, inclusiv transformarea ei

într-una complet diferită pentru un viitor diferit), este nevoie de înţelegerea realităţilor

întreprinderii privită ca un sistem economic, a capacităţii de performanţă de care dispune şi a

relaţiei între resursele disponibile şi rezultatele potenţiale.

“Printr-o analiză economică pertinentă este posibilă orientarea strategiilor decizionale ale

întreprinderii spre alternative optime” 20.

Însemnătatea analizei economice ca ştiinţă economică decurge din faptul că, studiind

relaţiile cauzale şi exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică

a teoriei economice.

Analizele care se fac în scopul cunoaşterii întreprinderii sunt orientate pe următoarele

direcţii:

- analiza rezultatelor, a veniturilor şi a resurselor;

- analiza centrelor de cost şi a structurii costurilor;

- analiza de marketing;

- analiza cunoştinţelor;

- analiza valorii21.

Nici una dintre analize nu poate fi de folos dacă va fi privită separat de celelalte;

informaţiile furnizate de acestea trebuie ordonate, structurate, puse în relaţii de cauzalitate

permiţîndu-le astfel să aibă o semnificaţie pe care n-ar avea-o dacă ar fi tratate separat.

“O altă activitate care trebuie organizată ca o activitate distinctă”, spune acelaşi autor22,

“este analiza economică a întreprinderii, a caracteristicilor şi a sarcinilor sale şi a programului

pentru obţinerea performanţei. Această activitate impune o muncă distinctă, de o importanţă

crucială şi deosebit de dificilă. Din acest motiv, va trebui numită o persoană care să răspundă de

îndeplinirea ei”.

Analiza economică constituie un instrument managerial care ajută conducerea

întreprinderii în înţelegerea trecutului şi prezentului, în vederea fundamentării viitoarelor

obiective strategice de menţinere şi dezvoltare a întreprinderii, într-un mediu concurenţial; de

19 Peter Drucker, Managementul strategic, Editura Teora, Bucureşti, 2001, pg. 10;20 Emil Horomnea, Tratat de contabilitate, vol. 1, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001, pg. 258;21 Dorina Budugan, Contabilitate şi control de gestiune, ED. Sedcom Libris, Iaşi, 2002, pg. 469;22 Peter Drucker, Op. cit. , pg. 162;

17

Page 18: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

asemeni, analiza face obiectul preocupărilor interne ale unor parteneri economici şi financiari -

bancari, interesaţi în realizarea unor acţiuni de cooperare cu întreprinderea respectivă.

Analiza economică se bazează pe ideea că în orice sistem există în permanenţă rezerve

în ceea ce priveşte perfecţionarea organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii performanţelor

sale tehnice, economice, financiare, informaţional-decizionale, că performanţele sistemului

“întreprindere” pot fi permanent îmbunătăţite printr-o activitate de analiză continuă.

Din acest punct de vedere obiectul analizei economice îl constituie studierea complexă

la nivel micro şi macroeconomic a rezultatelor obţinute într-o perioadă de timp, în folosirea

resurselor materiale, umane şi financiare, în strânsa lor legătură cu factorii care le-au determinat,

în scopul identificării şi utilizării unor noi soluţii care să ducă la dezvoltarea şi perfecţionarea

activităţii economice.

Din punct de vedere strategic şi ca premisă a diagnosticării, analiza economică are rol de

control în cadrul întreprinderii. Acesta constă în măsurarea şi corectarea rezultatelor obţinute în

scopul asigurării îndeplinirii corespunzătoare a obiectivelor proiectate. Se parcurg trei etape:

- stabilirea criteriilor de apreciere a îndeplinirii prevederilor din planuri şi programe;

- determinarea abaterilor prin compararea realizărilor cu criteriile de apreciere stabilite;

- corectarea abaterilor prin evidenţierea cauzelor care le-au generat;

Analiza îndeplinirii planurilor şi programelor constă practic în asigurarea evoluţiei

societăţii comerciale în limitele parametrilor stabiliţi prin:

- descoperirea factorilor care determină încetiniri sau accelerări ale activităţii;

- înlăturarea sau ameliorarea factorilor cu influenţă negativă;

- promovarea factorilor cu efecte pozitive.

Formularea strategiilor demarează cu analiza factorilor interni şi externi ai întreprinderii.

Analiza factorilor externi urmăreşte identificarea oportunităţilor şi ameninţărilor,

performanţa superioară fiind rezultatul potrivirii strategiei cu mediul, iar analiza factorilor interni

se identifică cu stabilirea “punctelor tari” şi “punctelor slabe” precum şi a competenţelor

distinctive (cum nevoile consumatorilor sunt satisfăcute). Se adaugă acestora analiza

portofoliului afacerii astfel încât să fie asigurată profitabilitatea întreprinderii printr-un portofoliu

de activităţi şi produse echilibrat, supunând organizaţia unor riscuri minime.

Prezentarea procesului de realizare a unei strategii este încheiată de faza de evaluare şi

control a strategiei. Evaluarea performanţelor implică măsurarea rezultatelor acţiunilor

întreprinse, iar controlul apare ca o comparare între rezultatele dorite şi cele obţinute. Prin natura

sa această fază este similară celei iniţiale23 (în care se realiza analiza mediului intern şi extern al

întreprinderii), dar creează premisele pentru realizarea buclelor de feed-back ale procesului.

23 Bogdan Băcanu, Management strategic, Ed. Teora, Bucureşti, 1997, pg. 223;

18

Page 19: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Rolul buclelor de reglare de tip feed-back este de a permite intervenţia corectivă asupra

unor elemente aferente implementării strategiei sau chiar formulării strategiei. Sistemul de

feedback în controlul managerial este exemplificat în figura nr. 1.4.24

Figura 1.4. Circuitul feedback în controlul managerial

Sursa: Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984;

Într-o abordare simplistă, pe criteriul naturii diferite a datelor utilizate, controlul strategiei

se desfăşoară pe două direcţii: financiar şi nefinanciar. Instrumentele financiare sunt cele mai

utilizate pentru evaluarea, controlul şi analiza situaţiei strategice pornind de la premisa că

indicatorii au gradul cel mai înalt de sintetizare şi tipizare şi se pretează cel mai bine pentru

comparaţii şi operare.

În afară de asta, utilizarea indicatorilor, ca instrumente financiare, este determinată şi de

faptul că, în general, sistemele şi subsistemele sunt descrise prin parametri şi indicatori ce le

definesc existenţa şi funcţionarea.

Cei mai utilizaţi sunt coeficienţii financiari, ca raport între două mărimi cu exprimare

absolută. Combinarea acestor mărimi, culese în principal din bilanţul contabil anual, dă naştere

câtorva coeficienţi cu o semnificaţie precisă, grupaţi în câteva categorii mai importante astfel:

- coeficienţii de lichiditate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a

face faţă obligaţiilor financiare;

- coeficienţii de profitabiliate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a

genera un anumit nivel al profitului;

- coeficienţii de activitate, care dau o imagine asupra modului în care întreprinderea

utilizează resursele pe care le are la disoziţie;

- coeficienţii de solvabilitate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a

face faţă totalităţii angajamentelor externe pe baza resurselor de care dispune.

24 Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984, pg. 554;

Identificarea abaterilor

Comparaţii cu standardele

Măsurarea performanţelor

actuale

Performanţe actuale

Analiza cauzelor abaterilor

Programul acţiunilor corective

Implementarea corecţiilor

Performanţe dorite

19

Page 20: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Studiul acestor coeficienţi, pe perioade mai mari, conferă controlului financiar rolul de

avertizare timpurie asupra unor traiectorii nedorite.

1.3.2. Metoda analizei economico - financiare

Dicţionarul explicativ al limbii române25 arată termenul de analiză ca provenind din limba

franceză “analyse”, “analyser”, cu sensul de “metodă ştiinţifică de cercetare care se bazează pe

studiul sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunţită a unei probleme”.

După Le Petit Larousse26, termenul de analiză provine din limba greacă unde “analisis”

are înţelesul de descompunere a întregului, “studiu elaborat în vederea diferenţierii elementelor

care compun întregul, a determinării sau explicării raporturilor dintre acestea sau cu întregul”.

În opinia specialiştilor, obiectivul analizei economice este stabilirea şi cuantificarea

relaţiilor cauzale între indicatorii economico-financiari şi factorii determinanţi. Realizarea

acestui obiectiv presupune parcurgerea, ca metodă proprie, a unui ansamblu de patru trepte

(etape de lucru) metodologice şi procedee tehnice astfel27:

1. Comparaţia, ca metodă de analiză calitativă, vizează obţinerea unei abateri a

indicatorului faţă de valoarea de referinţă luată ca bază de comparaţie. Abaterea astfel rezultată

trebuie separată pe cauze generatoare şi interpretată prin prisma factorilor.

Comparaţia serveşte analizei în dinamică existând astfel posibilitatea de a examina şi

aprecia rezultatele economice nu ca mărimi în sine ci în raport cu un criteriu, cu o bază de

comparaţie, stabilind nivelurile, proporţiile şi ritmurile de dezvoltare a acestora. În cadrul

întreprinderilor se utilizează următoarele categorii de comparaţii:

- comparaţii în timp (compararea fenomenelor în diferite momente ale evoluţiei sale);

- comparaţii în spaţiu (pe structuri organizatorice, cu rezultate ale sectorului de activitate

sau ale altor întreprinderi cu activităţi similare, concurente);

- comparaţii mixte, atât în timp cât şi în spaţiu;

- comparaţii în funcţie de un nivel prestabilit: programe, norme, normative, standarde,

clauze contractuale etc.;

- comparaţii cu caracter special care au loc în determinarea eficienţei unor măsuri sau

soluţii tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime) etc.

În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puţin următoarele condiţii:

- să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparaţiei (indicatorii comparaţi să aibă

acelaşi conţinut economic şi aceeaşi metodologie de determinare);

- analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp (an, semestru, trimestru, lună etc.).

25 Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed Academiei, 1975, pg. 34;26 Le Petit Larousse, Dictionnaire enciclopedique, Ed. Larousse, Paris, 1993, pg. 69; 27 Silvia Petrescu, Diagnostic economico-financiar. Metodologie. Studii de caz, Ed. Sedcom Libris, 2004, pg. 17;

20

Page 21: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Comparaţia poate fi efectuată prin intermediul următoarelor categorii de indicatori:

indicatori absoluţi, indicatori relativi, indicatori medii, indicatori de variaţie, indicatori ajustaţi.

Cei mai utilizaţi la nivelul întreprinderilor sunt indicatorii absoluţi şi relativi, astfel:

1. Indicatori absoluţi

a) Abaterea absolută a fenomenului (Δ F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi cel

al bazei de comparaţie ale aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în unitatea de

măsură a indicatorului dat. În dinamică sporul absolut reprezintă diferenţa în mărimi absolute

dintre nivelul indicatorului din perioada curentă (1) şi cea de bază (0). Arată în mărimi absolute

cu câte unităţi s-a modificat (a crescut sau redus) indicatorul în perioada curentă faţă de cea de

bază.

Din punct de vedere statistic abaterea reprezintă diferenţa de ordinul întâi dintre două

valori ale unei serii dinamice:

- cu bază fixă: Δ F= Ft – F0

- cu bază în lanţ Δ F= Ft –Ft-1

b) Abaterea relativă în mărimi absolute (ΔrF) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv

al fenomenului sau rezultatului economic analizat şi nivelul bazei de comparaţie recalculat în

condiţiile volumului efectiv al activităţii, respectiv ponderat cu indicele de creştere (Iq). Se

determină cu ajutorul relaţiei:

ΔrF = F1- F0 ¿ Iq

2. Indicatori relativi

a) Indicele de creştere exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului

economic analizat a crescut sau a scăzut faţă de nivelul considerat ca bază. În dinamică arată de

câte ori indicatorul (bază de comparaţie) din perioada de bază se regăseşte în indicatorul

(comparat) din perioada curentă. Se exprimă sub formă de coeficient sau procentual.

Dacă se calculează pentru două perioade succesive indicele este cu bază în lanţ.

- cu bază fixă: I Ft /0=

F t

F0

(100 )

- cu bază în lanţ:I Ft / t−1=

F t

F t−1

(100 )

b) Abaterea relativă (sporul relativ, ritmul de modificare relativă) este rezultatul

comparaţiei care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare. În

dinamică arată procentual cât reprezintă abaterea indicatorului de la o perioadă la alta faţă de

21

Page 22: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

nivelul indicatorului în perioada de bază (cu cât s-a modificat procentual indicatorul din perioada

curentă faţă de cea de bază).

- cu bază fixă:

ΔI Ft /0=ΔFF0

×100=F t−F0

F0

×100=F t

F0

×100−100=I F−100

- cu bază în lanţ:

ΔI Ft / t−1=ΔF

F t−1

×100=Ft−F t−1

F t−1

×100=F t

F t−1

×100−100=I F−100

2. Descompunerea, asigură profunzime studiului prin detalierea şi separarea factorilor

determinanţi, permiţând localizarea cauzelor care determină abateri prin prisma factorilor care

trebuie selectaţi şi interpretaţi.

3. Stabilirea influenţei factorilor constituie etapa cea mai importantă în care este

determinat sistemul de legături cauzale între factori şi indicator şi este cuantificată influenţa

fiecărui factor asupra indicatorului.

4. Generalizarea (sinteza) rezultatelor, concluziile şi aprecierile asupra fenomenului

(indicatorului) studiat precum şi propuneri de măsuri ce se impun fie pentru înlăturarea cauzelor

care au determinat rezultate negative fie pentru ridicarea performanţelor.

Procedeul cu cea mai largă utilizare în măsurarea influenţelor factorilor este “procedeul

substituirii valorii factorilor”sau “metoda substituirilor în lanţ”, utilizat în cazul relaţiilor de tip

determinist, care iau forma matematică de produs sau de raport între factori.

„Principiul de bază al metodei substituirilor în lanţ constă în considerarea, în cazul unui

fenomen dependent de n factori, a unui singur factor variabil şi n-1 factori invariabili, apoi a doi

factori variabili şi n-2 factori invariabili şi aşa mai departe”.28

Aplicarea acestei metode este posibilă cu respectarea următoarelor principii:

1) aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau raport,

se face în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi, factori de structură

şi factori calitativi;

2) substituirile (înlocuirile, comparaţiile) se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi,

continuând cu factorul de structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii direcţi spre

cei cu influenţă indirectă; se evidenţiază astfel variaţia unui factor considerând că ceilalţi rămân

neschimbaţi (condiţia de “caeteris paribus”);28 Mihai Ţarcă, Tratat de statistică aplicată, E.D.P., Bucureşti, 1998, p. 782; condiţia “caeteris paribus” măsoară variaţia unui factor în condiţiile în care variaţia celorlalţi factori este presupusă constantă. O astfel de abordare corespunde analizelor pe termen scurt, unde condiţia “caeteris paribus” funcţionează, pentru că, pe termen lung şi mediu, toţi factorii de producţie devin variabili şi, ca atare, producţia trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie. Factorul care-şi pune amprenta în mod semnificativ pe termen mediu şi lung este progresul tehnic.

22

Page 23: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Denumirea „caeteris paribus” asociază anumite cauze cu anumite efecte. Conform acestui

principiu cauzele unui fenomen sunt analizate pe rând existând presupoziţia că toţi factorii care

influenţează un proces, dar neluaţi în considerare în problemă, nu acţionează şi prin urmare se

menţin la acelaşi nivel pe orizontul de plan analizat. O teorie este formulată întotdeauna cu

această clauză (adică păstrarea condiţiilor iniţiale sau, altfel spus, celelalte condiţii ramân

neschimbate) iar apelarea la ea reprezintă o metodă de simplificare a problemelor complexe.

3) valoarea substituită a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare (ceea ce

înseamnă că factorul a cărui influenţă nu a fost calculată încă, rămâne la valoarea din baza de

comparaţie iar cel a cărui influenţă a fost calculată intră în calculele următoare la valoarea

curentă).

În expresia cea mai simplă, legătura directă de condiţionare a factorilor capătă forma unei

funcţii Y= f(x).

Se disting următoarele situaţii :

- în cazul relaţiei de produs între factori:

R = a ¿ b ¿ c ; unde R= fenomenul supus analizei; a,b,c = factorii de influenţă

Avem următoarele notaţii :

R0 = a0 ¿ b0 ¿ c0; pentru perioada de bază

R1 = a1 ¿ b1 ¿ c1; pentru perioada curentă

Valoarea modificării totale (abaterea absolută) R este:

R = R1 - R0 = (a1 ¿ b1 ¿ c1) - (a0 ¿ b0 ¿ c0)

Mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor se obţine astfel:

- influenţa modificării factorului “a” :

Ra = a1 ¿ b0 ¿ c0 - a0 ¿ b0 ¿ c0 = ( a1 - a0) b0 ¿ c0

- influenţa modificării factorului “b” :

Rb = a1 ¿ b1 ¿ c0 - a1 ¿ b0 ¿ c0 = ( b1 - b0) a1 ¿ c0

- influenţa modificării factorului “c” :

Rc = a1 ¿ b1 ¿ c1 - a1 ¿ b1 ¿ c0 = ( c1 - c0) a1 ¿ b1

Modificarea totală:

R = Ra + Rb + Rc

În cazul exprimării modificării rezultatului economic sub forma abaterii relative (IR),

determinarea contribuţiei factorilor se poate realiza prin:

a) raportarea influenţelor în mărime absolută, la nivelul de referinţă al rezultatului

economic cercetat:

23

Page 24: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Δ IR=IR−100=R1

R0

×100−100=R1−R0

R0

×100

în care:

- influenţa modificării factorului “a”: Δ IRa= Δ Ra

R0

×100

- influenţa modificării factorului “b” : Δ IRb= Δ Rb

R0

×100

- influenţa modificării factorului “c” : Δ IRc= Δ Rc

R0

×100

Fiecare relaţie exprimă creşterea sau reducerea, în procente, a abaterii de la baza de

comparaţie a rezultatului cercetat, ca urmare a modificării relative a fiecărui factor.

b) utilizarea indicilor (programaţi, de dinamică ş.a.) şi principiile metodei substituirilor în

lanţ:

IR=( i1×i2×i3×. . .. .. . ..×in)

100n−1 unde i = indicele factorului respectiv.

În exemplul relaţiei cu trei factori:

IR=ia×ib×ic

1002

Δ IR=ia×ib×ic

1002−100

Cele trei influenţe rezultă pe baza următoarelor calcule:

- influenţa factorului “a”: IRa = ia - 100

- influenţa factorului “b”:Δ IRb=

ia×ib

100−ia

- influenţa factorului “c”:Δ IRc=

ia×ib×ic

1002−

ia×ib

100

- în cazul relaţiei de raport între factori, modelul economic general de exprimare a

dependeţei este corespunzător următoarei ecuaţii:

R=ab , pentru care:

modificarea totală: R = R1 - R0 =

a1

b1

−a0

b0

24

Page 25: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Având în vedere principiile substituirilor în lanţ şi, în mod deosebit, faptul că substituirea

trebuie să înceapă cu factorul cantitativ, procedeele de determinare se diferenţiază în funcţie de

locul pe care îl ocupă în relaţia de raport factorul cantitativ (la numărător sau la numitor).

Separarea influenţei celor doi factori direcţi se va face astfel:

dacă factorul cantitativ reprezintă numărătorul raportului:

- influenţa factorului “a”

în mărimi absolute: ΔR (a )=

a1

b0

−a0

b0

în mărimi relative: Δ IR (a )=ia−100

- influenţa factorului “b”

în mărimi absolute: ΔR (b )=

a1

b1

−a1

b0

în mărimi relative: Δ IR (b )=

ia

ib

×100−ia

Modificarea totală R = R(a) + R(b)

dacă factorul cantitativ reprezintă numitorul relaţiei:

- influenţa factorului “b”

în mărimi absolute: ΔR (b )=

a0

b1

−a0

b0

în mărimi relative: Δ IR (b )= 1

ib

×100−100

- influenţa factorului “a”

în mărimi absolute: ΔR (a )=

a1

b1

−a0

b1

în mărimi relative: Δ IR (a )=

ia

ib

×100−ia

Modificarea totală R = R(b) + R(a)

- cazul relaţiei de tip determinist de natura sumei şi/sau diferenţei (numită şi metoda

balanţieră).

Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relaţie deterministă (balanţieră), este

următorul:

25

Page 26: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

R = a + b - c.

Influenţele modificării faţă de program (pr) sau faţă de perioada precedentă (0) a valorilor

efective (1), ale elementelor, se stabilesc ca diferenţă, ţinând seama de semnul algebric pe care îl

au în formula care modelează depedenţa (+ sau -).

R = f(a,b,c)

R = a + b – c

Modificarea totală R= ( a1+ b1- c1 ) – (a0 + b0 – c0 )

- influenţa modificării factorului ”a” :

Ra = a1 + b0 – c0 – a0 – b0 + c0 = a1 – a0 ;

- influenţa modificării factorului “b“:

Rb = a1 + b1 – c0 – a1 – b0 + c0 = b1 – b0 ;

- influenţa modificării factorului “c” :

Rc = a1 + b1 – c1 – a1 – b1 + c0 = - ( c1 – c0 ) ;

Modificarea totală R = Ra + Rb + Rc ;

Astfel determinate, influenţele factorilor asupra indicatorului (fenomenului) studiat,

însumate, trebuie să fie egale. Efectuînd aceste calcule putem afirma cu certitudine că

însemnătatea analizei economice, ca ştiinţă economică, decurge din faptul că, studiind relaţiile

cauzale şi exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică a teoriei

economice.

Abordarea factorială a analizei diagnostic este subliniată îndeosebi atunci când se pune în

discuţie riscul de faliment. Astfel, analiza globală a falimentului presupune două etape:

- formularea unui diagnostic pe baza unor indicatori financiari;

- completarea diagnosticului pe baza evaluării influenţei factorilor.

Într-un dialog imaginar, Alain BURLAUD29 răspunde unor întrebări de nespecialist: “Ca

să faci management trebuie să ştii a folosi cifrele, pentru că numai astfel specialistul îşi poate

susţine argumentele în faţa unui nespecialist. Esenţial este nu să lucrezi cu cifre, deoarece sunt

specialişti pentru aşa ceva, ci să ştii a le da o semnificaţie, să le transformi într-un diagnostic,

într-o opinie, înţelegând ipotezele care generează cifrele, limitele şi valabilitatea lor.”

În principiu, etapele ce trebuie urmate în analiza - diagnostic şi corelaţia dintre ele este

exemplificată în figura nr. 1.530.

29 Alain Burlaud, Claude J. Simon, Control de gestiune, Ed. C.N.I. “Coresi”, Bucureşti, 1997, pg. 8; 30 George Moldoveanu, Analiza organizaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 48;

Pregătirea diagnosticului

1.

Pregătirea analizei Documentarea prealabilă

Premisele diagnosticului

26

Page 27: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Fig. 1.5. Paşii diagnosticării şi corelarea acestora

În urma comparării rezultatelor diagnosticelor pot rezulta patru situaţii şi, ca urmare,

patru modalităţi strategice de acţiune, reprezentate în cele patru cadrane din figura 1.631.

Oportunităţile mediului

31 Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997, pg. 55;

2. Identificarea simptomelor semnificative pe bază multicriterială

3. Analiza cauzală a principalelor disfuncţionalităţi

4. Analiza cauzală a principalelor puncte forte

5. Determinarea potenţialului de viabilitate şi a intensităţii necesităţii restructurării strategice

6. Analiza SWOT

7. Formularea recomandărilor strategico-tactice

Recomandări

27

Page 28: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

puncte puncte

slabe forte

Ameninţările mediului

Fig. nr. 1.6. Graficul analizei diagnostic

Sursa: Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997, pg.55;

În cadranul 1 este reprezentată cea mai favorabilă situaţie, când întreprinderii i se ivesc

mai multe oportunităţi şi are puncte forte care o îndreptăţesc să valorifice oportunităţile

respective, recomandându-se o strategie de dezvoltare agresivă.

Cadranul 2 prezintă o întreprindere căreia i se ivesc oportunităţi însemnate, pe care nu le

poate valorifica din cauza slăbiciunii interne, recomandarea fiind de a se aborda o strategie de

redresare în vederea eliminării punctelor slabe.

Cadranul 3 prezintă situaţia cea mai puţin favorabilă, în care întreprinderea este relativ

slabă, trebuind să facă faţă unor ameninţări majore din partea mediului. Se impune în acest caz

examinarea, prin intermediul analizei diagnostic, a posibilităţilor de reducere a volumului sau de

redirecţionare a activităţii sau vânzărilor pe o anumită piaţă, fiind recomandată o strategie

defensivă.

Cadranul 4 reprezintă situaţia în care o întreprindere cu numeroase atuuri întâlneşte un

mediu nefavorabil, strategia utilizând punctele forte existente pentru a-şi crea oportunităţi în alte

domenii de activitate sau pe alte pieţe, şi se recomandă utilizarea unei strategii de diversificare.

Identificând comportamentul dinamic al întreprinderii, managementul modern poate să

prevină şi chiar să împiedice apariţia crizelor printr-o planificare previzională a activităţilor şi o

dirijare a profiturilor printr-o organizare de tip controlling, precum şi printr-un control al

investiţiilor şi costurilor pe termen scurt şi mediu.

Cadranul 2Strategii de redresare

Cadranul 1Strategie agresivă

Cadranul 3Strategie defensivă

Cadranul 4Strategie de diversificare

28

Page 29: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

CAPITOLUL 2

ANALIZA - DIAGNOSTIC ÎN PROCESUL DECIZIONAL:

METODOLOGIE DE REALIZARE

La baza dificultăţilor cu care se confruntă întreprinderea contemporană se află frecvent o

inadaptare la contextul concurenţial. Lipsa unei strategii coerente generează dificultăţi

suplimentare, implică costuri superioare şi sacrificii inutile şi de aceea se consideră că succesul,

în ultimă instanţă, este o problemă de voinţă reală, de gândire globală, nelimitată de considerente

legate de structura de funcţionare, de capacitate de adaptare, de eliminare a barierelor artificiale

29

Page 30: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

în calea dezvoltării32. Luarea unor decizii strategice, cu incidenţă pe termen lung, cere o analiză

completă a întreprinderii şi a mediului său pentru a limita riscul de eroare.

Analiza - diagnostic caută să identifice soluţiile de armonizare între acţiunile contrare ale

diferitelor forţe concurenţiale dar şi soluţiile prin care firma, bazată pe „competenţa sa” (puncte

tari şi puncte slabe), poate să valorifice oportunităţile şi să ocolească restricţiile din mediul său

ambiant.

Cu alte cuvinte dacă analiza reprezintă instrumentul care asigură suportul informaţional

necesar diagnosticării, diagnosticul oferă imaginea de ansamblu asupra activităţii firmei necesar

fundamentării şi corelării strategiilor.

Schematic, acest demers se prezintă astfel:

Fig. 2.1. Demersul de analiză strategică

Sursa: P. Charpentier, Organizarea şi gestiunea întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pg. 86;

Diagnosticul se realizează prin parcurgerea următoarelor etape:

2.1. Pregătirea diagnosticului

– etapă în care au loc o serie de lucrări pregătitoare:

1. – cunoaşterea preliminară a firmei cu scopul de a stabili împreună cu conducerea

firmei aspectele esenţiale şi modalităţile de abordare a acţiunii de diagnosticare. Sunt realizate

următoarele operaţiuni:

- se evidenţiază problemele cu care se confruntă managerul în realizarea politicii generale

a firmei;

- sunt studiate rapoartele şi procesele verbale încheiate cu ocazia controalelor făcute de

către auditorii interni şi externi;

- sunt stabilite dimensiunile diagnosticului (global sau parţial)

- se convine asupra responsabilităţilor ce revin părţilor implicate în diagnosticare, asupra

modului de colaborare, pentru a se evita paralelismele şi, implicit, diluarea de responsabilitate;

2. – se stabilesc obiectivele diagnosticului (în funcţie de dimensiunile convenite):

determinarea punctelor forte şi slabe, evidenţierea componentelor procesuale şi/sau structural-

32 Eduard, Dinu, Strategia firmei. Teorie şi practică, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg.7;

ANALIZĂ EXTERNĂ

ANALIZĂ INTERNĂ

OPORTUNITĂŢIRESTRICŢII

PUNCTE TARIPUNCTE SLABE

OPŢIUNI STRATEGICE

POLITICI FUNCŢIONALE:

ProducţieMarketing

Resurse umaneFinanţe etc

30

Page 31: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

organizatorice cu potenţial ridicat, mediu sau scăzut, depistarea factorilor de susţinere şi/sau de

rezistenţă la schimbare, evidenţierea cauzală a stadiului realizării unor obiective etc.

3. – se stabileşte echipa de diagnosticare care, în mod obligatoriu trebuie să fie

multidisciplinară, alcătuită din specialişti din afara şi din cadrul firmei, fiecare îndeplinind roluri

bine definite pe parcursul diagnosticării, în funcţie de care au sarcini, competenţe şi

responsabilităţi specifice. Specialiştii proveniţi din interiorul firmei investigate au rol consultativ,

furnizează datele şi informaţiile solicitate referitoare la trecutul şi prezentul firmei şi al

componentelor sale, participă la conturarea punctelor forte şi slabe şi la explicarea cauzelor

generatoare, participă la elaborarea recomandărilor strategico-tactice. Specialiştii din afara firmei

sunt, de regulă, consultanţi în management şi contribuţia lor în cadrul echipei de diagnosticare se

referă la faptul că impun metodologia de elaborare a studiului de diagnosticare, respectarea sa

riguroasă, definesc, cauzal, împreună cu specialiştii interni punctele forte şi slabe, formulează

principalele recomandări de ameliorare a situaţiei firmei.

2.2. Documentarea preliminară

- reprezintă etapa în care echipa de diagnosticare analizează toate documentele şi

informaţiile convenite a fi puse la dispoziţia sa de către firmă.

Informaţiile ce constituie obiect de studiu se grupează astfel:

- informaţii juridice: informaţii generale referitoare la istoricul firmei (contractul de

societate, statutul, registrul adunărilor generale, registrul acţionarilor etc), informaţii legate de

dreptul comercial (acte şi contracte privind drepturi de proprietate ale imobilizărilor corporale,

necorporale, financiare, terenuri), dreptul muncii,legi şi reglementări fiscale;

- informaţii comerciale: informaţii asupra elementelor care condiţionează piaţa:

produse, clienţi, furnizori, concurenţa, reţeaua de distribuţie, etc;

- informaţii privind activitatea firmei din perspectivă procesuală: procesele de fabricaţie

sau prestări de servicii, calitatea produselor, cercetarea – dezvoltarea, necesităţile de

restructurare şi investiţii, perspectivele tehnice, economice şi comerciale etc;

- informaţii privind gestionarea resurselor: materiale, umane (în special) şi

organizaţionale;

- informaţii financiar-contabile: bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere, anexele la

bilanţ, contabilitatea analitică a exploatării;

- informaţii furnizate de terţi: date statistice, publicaţii legale etc.

Pentru obţinerea unor informaţii suplimentare, stabilirea unor situaţii de fapt sau pentru

confirmarea unor date, corelări de date sau concluzii, efectuarea unor descrieri, calcule sau

comentarii, se utilizează tehnica interviului (prin chestionare dinainte stabilite).

31

Page 32: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Centralizarea tuturor acestor informaţii (cu caracter general), ca element de formalizare,

se va realiza prin intermediul unor fişe sintetice a căror formă este prezentată în anexa nr. 1.

2.3. Analiza - diagnostic a mediului intern al firmei

Acest demers metodologic se impune datorită faptului că ciclul de funcţionare al unei

întreprinderi seamănă mai mult cu o buclă decât cu un proces liniar, în sensul că faza finală –

obţinerea rezultatelor – constituie punctul de reflexie şi de plecare pentru un nou ciclu de

funcţionare. Ca urmare, rezultatele obţinute în perioada care a trecut vor servi ca bază pentru

fixarea unor noi obiective, putând determina reformularea politicilor, strategiilor pe termen scurt,

o modificare a mijloacelor sau o schimbare a metodelor de gestiune.33

Transformările din mediu determină, din partea firmei, o anume capacitate de

transformare proprie, de autoreglare şi o anumită sinergie (prin sinergie înţelegând posibilitatea

mobilizării resurselor disponibile în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv). Această

capacitate este necesară pentru că, în intervalul de timp dintre momentul când transformarea din

mediu este cunoscută, şi momentul când sistemul economic este pregătit să facă faţă, mediul

economic nu stă pe loc, este într-o continuă evoluţie. Apar noi transformări, astfel încât, atunci

când noul sistem este gata să funcţioneze, datele sunt din nou modificate iar organismul

economic (agentul economic) riscă să fie tot atât de neadaptat şi de nepregătit. În acest amplu

proces un rol deosebit revine identificării, prin analiză economică, a condiţiilor de supravieţuire,

de consolidare sau dezvoltare a activităţii, după caz.

Mediul intern al firmei cuprinde două cicluri (activităţi) care se suprapun în realizarea

aceloraşi obiective ale firmei:

- ciclul de exploatare (economic) căruia îi corespunde analiza economică (analiza

activităţii, analiza resurselor materiale şi umane, analiza consumurilor/cheltuielilor);

- ciclul financiar, căruia îi corespunde analiza financiară (analiza structurii financiar –

patrimoniale, a rezultatelor, analiza riscurilor).

2.3.1. Analiza activităţii economice

2.3.1.1. Diagnosticul activităţii de producţie şi comercializare

Producţia reprezintă activitatea de combinare a factorilor de producţie (resurse

economice) şi de transformare a acestora în bunuri materiale şi servicii. Rolul ei într-o

întreprindere este de a furniza bunuri corespunzătoare cererii de pe piaţă prin această combinare

(eficace) de factori de producţie care să permită atingerea obiectivelor exprimate în termeni de

cantitate, calitate, durată şi costuri.

33 Octavian Jaba, Analiza strategică a întreprinderii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1999, pg. 127;

32

Page 33: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Dimensiunea strategică a acestei funcţii a suferit modificări esenţiale faţă de anii ’60 fiind

eclipsată de logica financiară şi comercială. Deciziile strategice care implică direct producţia se

referă la34:

- dilema “a face” sau “a determina să se facă” (make or buy). Logica de a produce prin

intermediul altor întreprinderi s-a dezvoltat în cea mai mare parte a domeniillor funcţiunii de

producţie atunci când costurile coordonării comerciale (de tranzacţie) sunt inferioare costurilor

de coordonare managerială.

- localizarea producţiei, ţinând cont de proximitatea pieţelor sau a resurselor, de costul

factorilor de producţie, de natura producţiei şi de constrângerile proprii fiecărei firme.

Funcţia de producţie într-o firmă, în dimensiunea sa operaţională, are în compunere:

- activitatea de fabricaţie, la nivelul careia se obţin produsele ce constituie obiect de

activitate al firmei ;

- activitatea de întreţinere şi reparaţii echipamente de producţie;

- activitatea de furnizare de utilităţi;

- activitatea de programare, lansare şi urmărire a producţiei;

- controlul calităţii “CTC-AQ”;

- metrologie

În acest domeniu se culeg date şi informaţii privind: gradul de îndeplinire a planului

producţiei fizice şi de utilizare a capacităţilor de producţie, nivelul stocurilor de producţie

neterminată, raţionalitatea procesului tehnologic şi a fluxului tehnologic, eficacitatea

transportului intern şi a formelor de organizare a producţiei în secţii şi ateliere, corelarea

capacităţii de producţie cu cererea şi a capacităţilor diferitelor verigi organizatorice,

productivitatea muncii (fizică şi valorică), performanţa proceselor tehnologice, controlul tehnic

de calitate, etc.

Diagnosticul producţiei ar trebui să plece, conform noilor abordări în domeniu35, de la

două criterii36:

(1) caracterul produselor

(2) tipurile de “savoir – faire” (oameni, metode, maşini) utilizate pentru a le produce.

(1) Sunt identificate patru categorii de produse:

34 Pascal Charpentier, Op. Cit., pg. 376;35 „ ...noua regulă a jocului: pieţele cunoscute sunt saturate iar pieţele viitoare nu vin singure. Este treaba fiecărui întreprinzător să le descopere propunând o ofertă inovatoare, ratificată de client...”, Octave Gélinier, 1998, citat de G. Lavalette, Op. Cit., pg. 353;36 Georges Lavalette, Maria Niculescu, Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 355;

33

Page 34: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- de supravieţuire, ca bază a activităţii unei întreprinderi, cu costuri complete considerate

competitive de către comercianţi, pentru care se caută maximizarea fabricaţiei cu toate

mijloacele disponibile din întreprindere;

- produse sensibile la productivitate, care nu ridică prebleme de aprovizionare sau de

fabricaţie, şi care, dacă ar fi posibil să se modifice o caracteristică tehnică sau să se mărească

puţin cantităţile fabricate ar deveni produse interesante, posibil a fi clasate în categoria

produselor de supravieţuire;

- produse complementare de saturaţie, care ar putea fi fabricate fără probleme plecând de

la resursele şi capacitatea de producţie existente pentru acoperi eventualele diferenţe de

capacitate care ar atrage şi o reducere a costului unitar al produselor;

- produse noi, în dezvoltare a căror fabricaţie este legată de planul de investiţii şi de

reacţia noilor clienţi, necesitând o supraveghere deosebită.

2.3.1.1.1 Sistemul indicatorilor valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de

producţie şi comercializare

Dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare se face prin utilizarea unui

sistem de indicatori valorici, fiecare prin conţinut, mod de determinare şi putere informaţională

caracterizând anumite aspecte ale activităţii unei firme. Acest sistem cuprinde următorii

indicatori:

a) cifra de afaceri (Ca) considerat indicatorul cel mai reprezentativ pentru exprimarea

volumului activităţii, calculat prin însumarea veniturilor din livrări de bunuri, executarea de

lucrări şi prestări de servicii într-o perioadă determinată. Pentru nevoile interne ale firmei se

poate stabili atât cifra de afaceri din activitatea de bază cât şi producţia marfă vândută şi încasată.

b) producţia marfă fabricată (Qf) care exprimă valoarea bunurilor fabricate, a

lucrărilor executate şi serviciilor prestate într-o perioadă de timp (exerciţiu financiar), destinate

livrării (valorificării în afara întreprinderii). Valoric, producţia marfă fabricată se poate

determina în două variante de calcul:

(1) prin însumarea elementelor amintite mai sus:

Qf = Vpf + Vle + Vsp, în care:

Vpf = valoarea produselor fabricate (produse finite, semifabricate destinate livrării,

produse reziduale valorificabile);

Vle = valoarea lucrărilor executate;

Vsp = valoarea serviciilor prestate.

(2) prin însumarea următoarelor elemente:

( pornind de la relaţia: Si + I(Qf) – E(Qv) = Sf),

34

Page 35: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Qf = Qv + (Sf – Si) = Qv + Qs, în care:

Qv = valoarea producţiei vândute;

Qs = variaţia producţiei stocate (variaţia stocurilor de produse de la sfârşitul respectiv

începutul perioadei).

c) producţia exerciţiului sau producţia globală (Qe) ce dimensionează întreaga

activitate a întreprinderii într-o perioadă de timp şi cuprinde producţia marfă fabricată la care se

adaugă producţia imobilizată (Qi), aceasta din urmă incluzând imobilizările corporale realizate în

regie proprie, producţia neterminată şi producţia destinată consumului propriu.

Relaţia de calcul este:

Qe = Qf + Qi = Qv + (Sf – Si) + Qi

Producţia exerciţiului este un indicator eterogen datorită faptului că are în componenţă

elemente ce sunt evaluate atât la preţuri de vânzare dar şi în costuri de producţie ceea ce

afectează comparabilitatea datelor, inconvenient care s-ar putea înlătura prin evaluarea tuturor

elementelor în costuri standard sau prestabilite.

d) valoarea adăugată (Va) reprezintă creşterea (plusul) de valoare obţinut din activitatea

tehnico - productivă a întreprinderii, prin valorificarea resurselor sale materiale, tehnice, umane

şi financiare, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terţi.

Importanţa acestui indicator decurge din faptul că permite aprecierea structurii, metodelor

de producţie, strategiilor întreprinderii, ca expresie a productivităţii globale, a bogăţiei create la

un anumit nivel de activitate.

Toţi aceşti indicatori au menirea de a caracteriza volumul producţiei industriale privit din

diferite puncte de vedere, relevând fiecare în parte anumite aspecte ce pot fi studiate - pentru

aceeaşi perioadă de timp – evidenţiindu-se anumite corelări ce pot sta la baza adoptării unor

decizii orientate către îmbunătăţirea activităţii desfăşurate.

2.3.1.1.2 Analiza dinamicii activităţii pe baza indicatorilor valorici

Analiza dinamicii indicatorilor valorici permite sesizarea modului de fundamentare a

programelor de producţie şi comercializare precum şi stabilirea gradului de realizare a acestora

comparativ cu nivelurile programate sau cu realizările perioadelor anterioare.

Analiza situaţiei concrete din întreprindere se realizează în raport cu corelaţiile normale

care trebuie să existe între indicatorii valorici menţionaţi. Teoretic se admite egalitatea între toţi

indicatorii valorici, semnificând faptul că faţă de o bază de raportare se menţin aceleaşi

proporţionalităţi între elementele care diferenţiază indicatorii respectivi, situaţie care în practică

nu poate fi întâlnită datorită schimbărilor cantitative şi calitative care au loc în derularea

afacerilor.

35

Page 36: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Se consideră normale următoarele situaţii:

- ICa ≥ IQf , care semnifică fie menţinerea imobilizărilor în stocuri (în cazul egalităţii),

fie tendinţa de reducere a acestora, cifra de afaceri înregistrând o dinamică superioară;

- IQf ≥ IQe ,care reflectă o situaţie pozitivă ca urmare a creşterii mai rapide a producţiei

obţinute destinate livrării faţă de creşterea producţiei exerciţiului şi reducerea stocurilor de

producţie neterminată şi a consumului intern, fără a afecta desfăşurarea normală a activităţii de

producţie;

- IVa ≥ IQe , care indică reducerea ponderii consumurilor provenite de la terţi în volumul

total al activităţii realizate de întreprindere pe seama cheltuielilor materiale, arătând creşterea

gradului de valorificare a resurselor materiale.

Analiza producţiei exerciţiului

Analiza acestui indicator are utilitate îndeosebi pentru întreprinderile cu ciclu lung de

fabricaţie, în care producţia neterminată are o pondere însemnată, a cărei ignorare duce la

subdimensionarea volumului activităţii cu denaturări ale comparaţiilor în timp şi spaţiu.

Producţia exerciţiului este alcătuit din totalitatea bunurilor şi serviciilor produse de o

firmă în timpul unui exerciţiu indiferent de destinaţie: vânzare, stocare sau imobilizare,

exprimând volumul activităţii globale a firmei. Acest indicator se obţine prin însumarea

următoarelor elemente:

- producţia vândută (Qv), ce cuprinde produsele vândute şi serviciile prestate la preţ de

facturare, fără taxe, fiind componenta principală a cifrei de afaceri din activitatea de bază;

- producţia stocată (Qs) cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, semifabricate,

producţie neterminată şi se calculează ca diferenţă între stocurile finale(Sf) şi stocurile

iniţiale(Si):

Qs = Sf – Si;

- producţia imobilizată (Qi) cuprinde lucrări efectuate de firmă ce nu sunt destinate pieţei

ci conservării şi folosirii în firmă (imobilizări corporale şi necorporale în regie proprie).

Analiza factorială a producţiei exerciţiului pune în evidenţă următoarele elemente:

Qe=Qv+Qs+Qi=(∑i=1

n

qi×pi )+(Sf −Si )+Qi

Modificarea absolută totală:

ΔQe=Qe1−Qe0 , în care:

1. influenţa modificării producţiei marfă vândută:

ΔQe (Qv )=Qv1−Qv0 , în care:

36

Page 37: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

1.1. influenţa modificării cantităţii vândute:

ΔQe (qi)=∑i=1

n

qi1×pi0−∑i=1

n

qi0×pi0

1.2. influenţa modificării preţurilor de vânzare:

ΔQe ( pi)=∑i=1

n

qi1×pi1−∑i=1

n

qi1×pi0

2. influenţa modificării variaţiei stocurilor:

ΔQe (Qs )=Qs1−Qs0 , în care:

2.1. influenţa modificării stocurilor finale:

ΔQe (Sf )=Sf 1−Sf 0

2.2. influenţa modificării stocurilor iniţiale:

ΔQe (Si )=−( Si1−Si0 )

3. influenţa modificării producţiei imobilizate:

ΔQe (Qi )=Qi1−Qi0

Modificarea totală:

ΔQe=ΔQe(Qv )+ΔQe (Qs)+ΔQe (Qi )

Influenţa producţiei vândute trebuie să aibă valori pozitive atât ca valoare absolută cât şi

ca pondere. În evoluţia stocurilor o diferenţă negativă semnifică o creştere a vânzărilor,

comercializarea unei părţi a produselor aflate în stoc la începutul perioadei iar o diferenţă

pozitivă semnifică creşterea stocului final, constituind un semnal de alarmă asupra reducerii

vânzărilor şi creşterii imobilizărilor în stocuri, atenţionând asupra riscului legat de vandabilitatea

acestora.

Indicatorii fizici oglindesc fidel activitatea de producţie, nefiind afectaţi de preţuri supuse

eroziunii monetare.

Producţia fizică reprezintă totalitatea valorilor de întrebuinţare rezultate dintr-o

activitate industrial-productivă care pot fi puse în circuitul economic.

Analiza acestui indicator este necesară pentru urmărirea modului în care firma îşi

realizează obligaţiile contractuale, este asigurată concordanţa dintre cerere şi ofertă şi se poate

stabili gradul de valorificare a unor categorii de resurse materiale. Elaborarea programelor de

fabricaţie este necesară din următoarele considerente:

- în mod normal se consideră că întreaga producţie are desfacerea asigurată prin contracte

cu beneficiarii, ceea ce face ca elaborarea programelor de fabricaţie să pornească de la

necesitatea respectării obligaţiilor faţă de aceştia, asumate prin contracte sau alte angajamente;

37

Page 38: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- prin modul de concepere trebuie să asigure o încărcare corespunzătoare a capacităţilor

de producţie pe întreaga perioadă de timp considerată;

- să fie în concordanţă cu posibilităţile de aprovizionare cu resursele materiale şi să

asigure utilizarea raţională a acestora;

- să nu implice variaţii în timp a necesarului de forţă de muncă.

Analiza producţiei fizice abordează următoarele probleme:

(1) Analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente

(2) Analiza structurii producţiei

(1) Pentru analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente se

utilizează următoarele tehnici:

a. indicii individuali de îndeplinire a programului de producţie (Iq);

b. coeficientul mediu de sortiment (Ks);

c. coeficientul de nomenclatură (Kn).

(a) Indicii individuali (Iq) relevă gradul de îndeplinire a programului de fabricaţie la toate

sortimentele şi se determină ca raport procentual între nivelele valorice considerate (pr-

programat, 1-efectiv realizat):

Iq=q1

qpr

×100

La nivelul întregii producţii, dacă producţia este omogenă:

Iq=∑i=1

n

qi1

∑i=1

n

qipr

×100

;

în cazul producţiei eterogene

Iq=∑i=1

n

qi1×p i

∑i=1

n

qi pr×pi

×100

, unde unde pi (preţ de

contractare/planificat) este factor de omogenizare.

Deficienţa acestui indicator constă în faptul că ascunde compensări între grade diferite de

realizare la sortimente (depăşiri sau nerealizări), deficienţă corectată prin calculul coeficientului

mediu de sortiment.

(b) Coeficientul mediu de sortiment (Ks) are ca principiu de fundamentare

necompensarea nerealizărilor la unele sortimente cu depăşirile la alte sortimente, şi se determină

în următoarele variante:

38

Page 39: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

b1)

Ks=∑i=1

n

qimin×pi pr

∑i=1

n

qi pr×pipr

(×100 )

;

b2) Ks=

∑i=1

n

gipr' ×iq

1002+∑i=1

n

gipr''

100 , în care:

∑i=1

n

qimin×pi pr - valoarea producţiei, recalculată în limita prevederilor, determinată prin

compararea valorii realizate pe produse cu valoarea prevăzută în program şi luarea în calcul a

nivelului minim (conform principiului neadmiterii compensărilor);

gi pr' = ponderea prevăzută a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile;

iq = indicele de realizare a prevederilor la sortimentele respective;

gi pr'' = ponderea prevăzută a sortimentelor la care s-a realizat, respectiv, depăşit

programul de fabricaţie.

Mărimea maximă a acestui coeficient este 1. Se întâlnesc următoarele situaţii:

1) Ks = 1, când programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele în proporţie

de 100%, sau când programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit la toate sortimentele,

indiferent de proporţia de realizare;

2) Ks < 1, când programul de fabricaţie nu a fost realizat atât pe total cât şi pe sortimente,

indiferent de proporţia de nerealizare, sau când programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit

pe total, dar cel puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut.

Constatarea unor abateri faţă de de prevederi trebuie să fie însoţită de precizarea cauzelor

care au determinat-o.

Acest coeficient va fi completat, pentru o mai fidelă imagine a situaţiei analizate, cu

(c) coeficientul mediu de nomenclatură care se determină cu relaţia:

Kn=1− nN , în care:

n = numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul

N = numărul total al poziţiilor din programPentru exemplificare considerăm următoarele date ipotetice:

Situaţia realizării producţiei fizice tabel nr. 2.1

Nr. crt

Produsul

Cantitatea

Indice de

Preţpi

Valoarea producţiei

Structura valorică a

Producţia recunoscut

39

Page 40: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

fabricată (buc)

qi

realizare (%)

iqi

(lei)

qi×pi(lei)

producţiei (%)gi

ă a fi realizatăqimin¿pi

pr 1 pr 1 pr 11. A 105 156 148,57 50 5250 7800 17,8

523,70 5250

2. B 320 293 91,56 36 11520

10548 39,18

32,04 10548

3. C 220 245 111,36 22 4840 5350 16,47

16,25 4840

4. D 190 225 118,42 41 7790 9225 26,50

28,01 7790

total - - - - 29400

32923 100,0

100,0 28428

Indicele de realizare a planului:

IQi=∑i=1

n

qi1×pi

∑i=1

n

qipr×pi

×100=3292329400

×100=111, 98 %

Coeficientul mediu de sortiment:

Ks=∑i=1

4

qimin×pi

∑i=1

4

qi pr×pi

=2842829400

×100=96 ,69 %

Ks=∑i=1

4

gi pr' ×iq

1002+∑i=1

4

gi pr''

100=

(39 ,18×91 , 56)1002

+17 , 85+16 ,47+26 ,50100

=0 , 3587+0 , 6082=

¿0 ,9669 sau 96 , 69 %

Se constată că programul de producţie la nivel de firmă a fost realizat şi depăşit cu 3523

lei, Iqi =111,98 %, activitatea producătorului putând fi apreciată ca pozitivă. Analiza aprofundată

sesizează însă că pe sortimente, proporţia de realizare este de numai 96,69 %, cu nerealizări la

produsul B ceea ce înseamnă că, în cazul în care la acest produs nu există stocuri, firma nu poate

onora în totalitate obligaţiile contractuale asumate cu beneficiarii. Efectul economic al

nerealizării sortimentale a programului de producţie cu – 3,31% (96,69-100) este de -972 lei (

∑i=1

n

qimin×pi−∑i=1

n

qipr×pi ) reprezentând producţie nefabricată la care se adaugă stocuri de

produse necontractate, nerecunoscute de client şi deci nevandabile, în valoare de 4495 lei.

Acest coeficient va fi completat, pentru o mai fidelă imagine a situaţiei analizate, cu

(c) coeficientul mediu de nomenclatură (Kn) care se determină cu relaţia:

40

Page 41: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Kn=1− nN , în care:

n = numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul de fabricaţie

N = numărul total al poziţiilor din program

În exemplul dat coeficientul de nomenclatură este de 0,75 sau 75%, ceea ce înseamnă că

producţia nu s-a realizat la 25% din sortimentele firmei respective, fiind necesară o analiză

detaliată a acestor poziţii din nomenclator şi luarea unor decizii care să regleze această situaţie.

Calitatea, într-o abordare modernă, nu se mai limitează (conform modelului fordian de

organizare) la un control „a posteriori” al conformităţii produselor în raport cu un ansamblu de

norme ci poate fi definită ca ansamblul demersurilor de ameliorare iniţiate pentru a satisface

clienţii prin calitate, costuri şi durate pe baza unui control al proceselor şi al produselor şi

datorită implicării oamenilor.

Criteriile privind calitatea produselor se referă la:

- volumul şi structura costurilor cu calitatea;

- costul cu prevenirea defectelor;

- costuri cu identificarea defectelor de calitate;

- costuri cu lipsa de calitate (noncalitatea)

- locul produselor firmei în ierarhia zonală, naţională şi internaţională a calităţii;

- ponderea produselor dintr-o clasă de calitate în valoarea totală a producţiei;

- gradul de organizare a activităţilor de AQ şi CTC;

- existenţa unui sistem total de management al calităţii (STMC):

Analiza calităţii produselor/serviciilor se desfăşoară pe două nivele:

1. Analiza generală a calităţii produselor/serviciilor

În literatura de specialitate pentru efectuarea acestei analize sunt prezentaţi următorii

indicatori:

- dinamica reclamaţiilor din partea beneficiarilor, utilizându-se în calcule numărul de

reclamaţii, valoarea produselor reclamate sau numărul de reclamaţii ce revin la 1000 lei livrări;

- dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor, folosind ponderea produselor refuzate în

totalul producţiei livrate sau numărul refuzurilor ce revin la 1000 lei livrări;

- dinamica cheltuielilor cu remedierile în termen de garanţie, exprimată ca sumă absolută

sau ca nivel ce revine la 1000 lei producţie;

2. Analiza calităţii producţiei diferenţiate pe clase de calitate

Principalele criterii ce stau la baza grupării produselor pe clase de calitate sunt:

- calitatea materiei prime folosite;

41

Page 42: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- procedeele tehnologice utilizate la prelucrarea materiei prime;

- abaterile de la normele interne care reglementează parametrii de calitate ai produselor

respective.

Analiza calităţii la nivelul unui produs se face pe baza următorilor indicatori:

a) coeficientul mediu de calitate(K ):

K=∑i=1

n

qi×ki

∑i=1

n

qi

sau K=∑i=1

n

gi×ki

100

, în care:

qi = cantitatea de produse din fiecare clasă de calitate

gi = ponderea fiecărei clase în totalul producţiei

ki = cifra care indică clasa de calitate (1, 2, 3, etc)

Cu cât valoarea acestui coeficient se apropie de 1 (calitatea I) situaţia se apreciază

favorabil; cu cât valoarea coeficientului este mai mare de 1 situaţia eate nefavorabilă.

b) preţul mediu al produsului (P ):

P=∑i=1

n

qi×pi

∑i=1

n

qi

Dacă preţul mediu scade se presupune o înrăutăţire a calităţii producţiei, fapt ce se va

reflecta în reducerea rezultatelor firmei.

Creşterea calităţii produselor (proceselor)/serviciilor, ţinând seama de faptul că acestea

trebuie să satisfacă nevoi reale, din ce în ce mai sofisticate, constituie o preocupare majoră a

firmei, atestarea calităţii de către organisme internaţionale conferind o garanţie pentru creşterea

prestigiului, vânzărilor şi a profitului.

Analiza cifrei de afaceri

Din nomenclatorul de indicatori ce caracterizează volumul activităţii şi performanţele

firmei şi face obiectul diagnosticului economic, cifra de afaceri are evidente valenţe

manageriale din următoarele motive:

(1) reprezintă valoarea şi volumul afacerilor realizate de firmă prin exercitarea curentă

a activităţii sale profesionale. Pentru înţelegerea strategiei şi poziţiei firmei pe piaţă cifra de

afaceri va fi considerată în următoarea structură: cifra de afaceri din exploatare (activitate de

42

Page 43: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

bază) şi cifra de afaceri în afara exploatării (din alte activităţi). Cunoscând mărimea cifrei de

afaceri se obţin informaţii referitoare la:

- mărimea firmei (exprimată şi prin volumul vânzărilor), constituind unul din principalii

determinanţi ai strategiei firmei,

- starea economică (ce desemnează rezultatele economice ale desfăşurării activităţii

firmei, comparativ cu resursele sale). O stare economică bună semnifică obţinerea şi vânzarea

unei cantităţi mari de bunuri şi servicii, reprezentând o valorificare ridicată a capacităţilor sale,

finalizate într-un profit şi o lichiditate corespunzătoare.

(2) dă dimensiune pieţei firmei, exprimând capacitatea efectivă a pieţei, utilă îndeosebi

în studiile de marketing şi în strategiile de dezvoltare ale firmei, prin indicatorii:

- cota de piaţă – exprimă ponderea ce revine firmei pe piaţa produsului sau grupei de

produse din care face parte şi se calculează prin raportarea volumului de vânzări al firmei la

volumul de vânzări totale ale produsului pe piaţa considerată;

- rata de creştere a pieţei – se exprimă, de regulă, prin ritmul de evoluţie al vânzărilor;

- gradul de saturaţie al pieţei, analizat global, pe produs şi chiar pe tipodimensiuni, se

calculează prin raportarea volumului vânzărilor la volumul cererii pe aceeaşi piaţă şi în aceeaşi

perioadă.

În general obiectivele firmei stabilesc ceea ce trebuie realizat în termeni de venituri,

profit şi cotă de piaţă, atingerea nivelelor prognozate dând dimensiune poziţiei strategice a

firmei.

(3) stă la baza calculului unor importanţi indicatori de eficienţă (profit, rata

rentabilităţii) constituind în acelaşi timp un element esenţial în relaţia cost - volum de activitate -

profit şi în determinarea pragului de rentabilitate. Analizând pragul de rentabilitate se pot

proiecta vânzările necesare care să genereze profitul dorit.

Poziţia cifrei de afaceri în sistemul de performanţe economice al firmei (performanţa

firmei înţeleasă ca aptitudine a firmei de a-şi mări volumul de activitate) este consolidată prin

legătura dintre interesele generale ale managerilor şi maximizarea cifrei de afaceri sau a

vânzărilor, opţiunea managementului fiind, în general, maximizarea cifrei de afaceri în limite în

care să fie realizat şi un profit rezonabil.

Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca:

- cifra de afaceri totală (Ca), reprezintă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate la

preţurile pieţei (respectiv încasările totale). Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii în

ţara noastră precizează că cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor realizate din

43

Page 44: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii şi a altor venituri din exploatare

(exclusiv rebuturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor);

- cifra de afaceri medie (Ca ), reflectă încasarea realizată pe unitatea de produs sau

serviciu; Ca=Ca

Q=p

;

- cifra de afaceri marginală (Cam) exprimă variaţia încasărilor unei firme (ΔCa)

generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute (Δq).

Cam

= ΔCaΔq

- cifra de afaceri critică(minimăa) (Camin) reprezintă acel nivel al încasărilor la care se

asigură acoperirea cheltuielilor, pragul de la care firma începe să producă profit. În sfera

productivă Camin se determină cu relaţia:

Camin=Chf

1−cv , în care:

Chf = suma cheltuielilor fixe

cv = nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie variabile(cheltuieli variabile medii la 1

leu sau 1000 lei cifră de afaceri);

Cifra de afaceri se determină, în funcţie de factorii de influenţă, în următoarele variante

de calcul:

(1.)37 pentru firmele cu profil complex, de producţie şi comercializare prin

magazine proprii:

Ca = Qv + Vm, în care:

Qv = producţia vândută, care, factorial, depinde de cantitatea vândută (qi) şi preţurile de

vânzare (pi): Qv = ∑i=1

n

qi×pi

Vm = valoarea mărfurilor vândute

Analiza factorială evidenţiază:

Modificarea absolută:

ΔCa=Ca1−Ca0=(Qv1−Vm1 )−(Qv0−Vm0 ), în care:

37 Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Editura Tiparul, Iaşi, 2002;

44

Page 45: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

1. influenţa modificării producţiei vândute:

ΔCa(Qv )=Qv1−Qv0

1.1. influenţa modificării cantităţii vândute(qi):

ΔCa(qi )=∑i=1

n

qi1×pi0−∑i=1

n

qi0×pi0

1.2. influenţa modificării preţurilor de vânzare(pi):

ΔCa( pi)=∑i=1

n

qi1×pi1−∑i=1

n

qi1×pi0

2. influenţa modificării vânzărilor de mărfuri(Vm)

ΔCa(Vm )=Vm1−Vm0

ΔCa=ΔCa(Qv )+ ΔCa(Vm )

(2.)38 Legătura cauzală dintre cifra de afaceri (vânzări) şi potenţialul uman se

exprimă prin relaţia:

Ca=Np×W =L×s×z×wz=L×s×z×h×wh

în care:Np = număr salariaţi;

W = productivitatea medie a muncii

L = numărul locurilor de muncă

s = coeficientul schimburilor

z = numărul de zile lucrate /schimb/loc de muncă

wz = productivitatea zilnică a muncii

h = număr de ore lucrate/zi

wh = productivitatea orară

Considerăm pentru exemplificare următoarele date ipotetice:

38

Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997;

45

Page 46: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Situaţia cifrei de afaceri, a numărului mediu de personal şi a productivităţii tabel nr. 2.2.

Nr.Crt.

Indicatori Valori ale perioadei Indice de evoluţie(%)0 1

1. Ca(ml.lei) 5720 5886 102,92. Nr. de locuri de muncă(L) 268 260 97,01

3. Coef. Schimburilor(s) 2 2 -4. Nr. mediu de muncitori(Np) 536 520 97,015. Nr. mediu de zile lucrate/pers (z) 251 235 93,626. Durata medie a zilei de lucru(h) 8 7,5 93,75

7. Număr om-zile(4¿ 5) 134536 122200 90,838. Număr om-ore(6¿ 7) 1076288 916500 85,159. Productivitatea medie(W ) (mii lei ) 10671,64 11319,23 106,06

10. Productivitatea zilnică(wz) (lei) 42516,50 48166,94 113,2911. Productivitatea orară(wh) (lei) 5314,56 6422,25 120,84

Modificarea totală:

ΔCa=Ca1−Ca0= +166 ml . lei , în care:

1. influenţa modificării numărului de muncitori (Np):

ΔCa( Np )=Np1×W 0−Np0×W 0=520×10671 ,64−5720=5549−5720=−171 ml . lei

1.1. influenţa modificării numărului de lucrători (L):

ΔCa( L )=L1×s0×W 0−L0×s0×W 0=260×2×10671 ,64−5720=−171 ml . lei

1.2. influenţa modificării coeficientului schimburilor (s):

ΔCa( s )=L1×s1×W 0−L1×s0×W 0=5549−5549= 0 ml . lei

ΔCa( Np )=ΔCa( L)+ ΔCa(s )=−171+0=−171 ml. lei

2. influenţa modificării productivităţii medii a muncii (W ):

ΔCa(W )=Np1×W 1−Np1×W 0=5886−5549 =+337 ml . lei

2.1. influenţa modificării numărului de zile lucrate/persoană (z):

ΔCa( z )=Np1×z1×wz0−Np1×z0×wz0=Np1×wz0×( z1−z0)=520×42516 , 5×(−16 )=¿−353 ,737 ml . lei

2.2. influenţa modificării productivităţii zilnice (wz):

ΔCa( wz )=Np1×z1×wz1−Np1×z1×wz0=Np1×z1×(wz1−wz0 )=520×235×5650 , 44==+690 , 483 ml . lei

ΔCa(W )=ΔCa( z )+ΔCa(wz )=−353 ,737+690 , 483=+336 ,75≃+337 ml . lei2.2.1. influenţa modificării numărului de ore lucrate/zi (h):

46

Page 47: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

ΔCa(h )=Np1×z1×h1×wh0−Np1×z1×h0×wh0=Np1×z1×wh0 ×(h1−h0 )=¿520×235×5314 ,56 (−0,5)=−324 , 72 ml . lei

2.2.2. influenţa modificării productivităţii orare(wh):

ΔCa( wh)=Np1×z1×h1×wh1−Np1×z1×h1×wh0=Np1×z1×h1×( wh1−wh0 )=¿520×235×7,5×1107 , 69 =+ 1015 ,19 ml . lei

ΔCa( wz )=ΔCa(h )+ΔCa(wh )=−324 ,72+1015 , 19 =+690 ,47 ml . lei

Modificarea totală:

ΔCa=ΔCa( Np)+ΔCa(W )=−171+337 =+ 166 ml . lei

Concluzii:

Se observă o creştere cifrei de afaceri (+2,9%) pe fondul reducerii personalului (-2,99%)

(Ica > INp) şi a creşterii productivităţii (medii, zilnice, orare). Analiza factorială confirmă

influenţa pozitivă a productivităţii în toate ipostazele sale (medie, zilnică, orară).

Disfuncţionalităţi se constată în modul de gestionare a timpului de lucru, atât numărul de

zile lucrate de o persoană cât şi numărul de ore lucrate într-o zi diminuându-se în perioada

curentă faţă de cea de referinţă, cu influenţe negative asupra volumului cifrei de afaceri, fapt ce

impune analize suplimentare asupra modului de utilizare a timpului de lucru.

(3.) Legătura cauzală dintre cifra de afaceri, gradul de valorificare a producţiei

fabricate şi gradul de înzestrare tehnică a muncii se exprimă cu relaţia:

Ca=Np× QfNp

×CaQf

=Np×MfNp

× QfMf

×CaQf , în care:

QfNp

=productivitatea muncii;

CaQf

=gradul de valorificare a producţiei fabricate;

MfNp

=gradul de înzestrare tehnică a muncii;

QfMf

=randamentul (eficienţa) mijloacelor fixe.

Analiza factorială evidenţiază următoarele aspecte:

Modificarea totală: ΔCa=Ca1−Ca0

Influenţa factorilor:

1. influenţa modificării numărului de personal:

47

Page 48: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

ΔCa( Np )=( Np1−Np0 )×Mf 0

Np0

×Qf 0

Mf 0

×Ca0

Qf 0

2. influenţa modificării gradului de înzestrare tehnică:

ΔCa( MfNp

)=(Mf 1

Np1

−Mf 0

Np0

)×Np1×Qf 0

Mf 0

×Ca0

Qf 0

3. influenţa modificării randamentului mijloacelor fixe:

ΔCa( QfMf

)=(Qf 1

Mf 1

−Qf 0

Mf 0

)×Np1×Mf 1

Np1

×Ca0

Qf 0

4. influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei fabricate:

ΔCa( CaQf

)=(Ca1

Qf 1

−Ca0

Qf 0

)×Np1×Mf 1

Np1

×Qf 1

Mf 1

ΔCa=ΔCa( Np)+ΔCa( MfNp

)+ ΔCa( QfMf

)+ ΔCa( CaQf

)

(4.) Pentru analiza factorială a cifrei de afaceri se mai pot construi, prin metoda aditivării,

şi alte modele factoriale, ţinând seama de alte laturi ale activităţii, semnificative pentru

aprecierea performanţei economice a firmei, cum ar fi:

(4.1.) Ca=T×cah , în care:

T - fondul total de timp de muncă (om-ore);

cah - cifra de afaceri medie orară.

(4.2.) Ca=Ae×Ca

Ae=Ae× Ac

Ae× Mf

Ac× Mf

Mf× Ca

Mf , în care:

Ae – valoarea medie a activelor de exploatare;

CaAe - eficienţa utilizării activelor de exploatare;

Ac – valoarea medie a activelor corporale;

Mf – valoarea medie a mijloacelor fixe;

Mf’- valoarea medie a mijloacelor fixe productive;

AcAe

,MfAc

,MfMf - greutatea specifică a elementelor în totalul categoriei din care face

parte.

(5) Alt model factorial de analiză a cifrei de afaceri (în unităţile comerciale cu amănuntul

şi cu ridicata) este în funcţie de capacitatea reţelei comerciale, determinat cu relaţia:

Ca=S×d

48

Page 49: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

unde : S = suprafaţa comercială (m2)

d = desfacerea medie/m2 suprafaţă comercială.

d=∑i=1

n

gsi×d i

100 , unde :

gsi = distribuţia suprafeţei comerciale pe sectoare de activitate, grupe de mărfuri,

forme de vânzare;

di = vânzarea pe m2 suprafaţă comercială.

Considerăm următorul exemplu:

Situaţia realizării vânzărilor (Ca ) tabel nr. 2.3

Nr.crt.

Grupa de mărfuri

Ca(ml. lei) Supraf. com.(m2)

Struct.supraf.(%) Desf.medie/m2

(mii lei)0 1 0 1 0 1 0 1

1. Alim. 834 885 20 20 20,0 14,82 41700 442502. Nealim. 1044 1451 80 100 80,0 74,07 13050 145103. Alim. publ. - 225 - 15 - 11,11 - 15000

Total 1878 2561 100 135 100,0 100,0 18780 25610

Ca=S×d=S×∑i=1

n

gsi×d i

100

ΔCa=Ca1−Ca0=2561−1878 =+ 683 ml . lei , în care:

1. influenţa modificării suprafeţei comerciale (S):

ΔCa( S )=S1×d0−S0×d0=135×18780−100×18780 =+ 657 ,3 ml . lei

2. influenţa modificării desfacerilor medii de mărfuri (d ):

ΔCa( d )=S1×d1−S1×d0=2561−2535 ,3 =+25 ,7 ml . lei

2.1. influenţa modificării distribuţiei suprafeţei comerciale pe sectoare de activitate:

ΔCa( gi )=S1×∑i=1

n

gi1×di0

100−S1×

∑i=1

n

gi0×di0

100=135×15846−2535 , 3=−396 ,1 ml . lei

∑i=1

n

gi1×di0

100=14 ,82×41700+74 ,07×13050+11 ,11×0

100=15846 mii lei

2.2. influenţa modificării vânzărilor/m2 suprafaţă comercială:

49

Page 50: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

ΔCa( di )=S1×∑i=1

n

gi1×di1

100−S1×

∑i=1

n

gi1×di0

100=2561−2139 , 2=421, 8 ml . lei

ΔCa=ΔCa(S )+ ΔCa(gi )+ ΔCa(di )=+ 657 ,3−396 , 1+421 , 8=683 ml . lei

Creşterea cifrei de afaceri s-a realizat în proporţie de 96,24% pe seama factorului

extensiv (creşterea suprafeţei comerciale), productivitatea suprafeţei comerciale (vânzarea

medie/m2 suprafaţă comercială) deşi înregistrează o creştere cu 36% faţă de perioada de

comparaţie, nu depăşeşte decât cu un procent evoluţia suprafeţei comerciale (+35%) (normal era

ca volumul desfacerilor de mărfuri să devanseze procentul de creştere a suprafeţei comerciale);

în plus are influenţa mult diminuată de schimbările intervenite în distribuţia suprafeţei

comerciale. Crearea punctului de comercializare în regim de alimentaţie publică se înscrie în

tendinţa modernă de dezvoltare a comerţului însă trebuie urmărită evoluţia sa în perioadele

următoare şi determinată măsura în care influenţează favorabil creşterea desfacerilor de mărfuri

la toate grupele de mărfuri.

Influenţele negative pot fi de natură diferită (economică sau administrativă) şi punerea lor

în evidenţă (prin calculul COS, prin analize de mediu, printr-un diagnostic al productivităţii

muncii), vor fi în măsură să ofere soluţii de îmbunătăţire a performanţelor firmei.

Analiza corelaţiei cifră de afaceri - preţ

Într-o economie concurenţială, preţul este un instrument strategic deosebit de flexibil,

care permite orientarea întregii activităţi într-o manieră profitabilă firmei.

Implicaţiile preţului asupra rezultatului firmei vor fi:

la nivelul rentabilităţii permite:

- optimizarea rentabilităţii exploatării;

- optimizarea rentabilităţii capitalului investit;

la nivelul vânzărilor permite:

- atingerea şi menţinerea unei cote părţi din piaţă;

- atingerea şi menţinerea unui coeficient de ocupare a pieţei

- maximizarea Ca.

la nivelul imaginii firmei pe piaţă permite:

- definirea şi menţinerea firmei şi a produselor sale pe piaţă.

Într-o primă abordare, se poate investiga raportul Ca - preţ pe baza relaţiei funcţionale:

Ca = f(q,p) , în care:

q = volumul fizic al vânzărilor

p = preţul unitar de vânzare

Există următoarele situaţii:

50

Page 51: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

a) la nivel de produs nediferenţiat pe clase de calitate, variaţia vânzărilor se explică

factorial astfel:

ΔCa=q1×p1−q0×p0 , în care:

- influenţa modificării volumului fizic al vânzărilor (q):

ΔCa(q )=q1×p0−q0×p0

- influenţa modificării preţului de vânzare (p):

ΔCa( p )=q1×p1−q1×p0

b) la nivelul produsului la care se practică preţuri diferite în funcţie de clasa de calitate,

sistemul factorial are forma:

Ca=q×p , p=

∑i=1

n

gi×pi

100 în care:

p = preţ mediu unitar de vânzare;

gi = structura vânzărilor pe clase de calitate;

pi = preţul de vânzare unitar pe clase de calitate.

Influenţa acţiunii acestor factori se calculează astfel:

- acţiunea volumului fizic al vânzărilor:

ΔCa(q )=q1×p0−q0×p0

- acţiunea structurii vânzărilor:

ΔCa( gi )=q1×∑i=1

n

g i1×p i0

100−q1×

∑i=1

n

g i0×pi0

100

- acţiunea preţului unitar:

ΔCa=q1×∑i=1

n

gi1×pi1

100−q1×

∑i=1

n

g i1×p i0

100

c) la firmele care comercializează o gamă diversificată de produse, cu preţuri individuale

ce variază în limite foarte largi, relaţia de calcul şi analiză a cifrei de afaceri este:

Ca=∑i=1

n

qi×p i

ΔCa=∑i=1

n

qi 1×p i1−∑i=1

n

qi 0×p i0

Influenţa acţiunii factorilor se calculează astfel:

- influenţa modificării volumului fizic al vânzărilor:

51

Page 52: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

ΔCa(q i )=∑i=1

n

q i1×p i0−∑i=1

n

q i0×pi 0

- influenţa modificării preţurilor unitare:

ΔCa( pi )=∑i=1

n

qi1×pi1−∑i=1

n

q i1×pi0

Interpretarea acţiunii celor doi factori trebuie făcută cu multă flexibilitate. Astfel,

creşterea cifrei de afaceri poate fi atinsă matematic, prin creşterea celor doi factori direcţi:

cantitate şi preţ. Dar, cantitatea vândută depinde de rata de elasticitate a produsului în raport cu

preţul, creşterea vânzărilor fiind stimulată de practicarea unui preţ mai mic; pe de altă parte,

creşterea preţului şi prin el a cifrei de afaceri este limitată de capacitatea de absorbţie a pieţei

pentru acel nivel de preţ. Creşterea cifrei de afaceri se va face, aşadar, în funcţie de strategiile de

preţ aplicate de firmă.

Aprecierea acţiunii preţului, ca variabilă principală a oricăruia din sistemele funcţionale

prezentate, se face în funcţie de natura produsului, de condiţiile de piaţă şi de concurenţă,

reglementările legale etc.

Evident, fiecare comerciant îşi pune problema stabilirii unui preţ în măsură să

maximizeze rentabilitatea capitalului investit. Dar nivelul preţului de piaţă are o determinare

complexă funcţie de:

- obiectivele firmei;

- situaţia financiara a firmei;

- cost;

- cerere;

- concurenţă;

- legi şi reglementări.

Orice întreprindere stabileşte preţul de vânzare pornind de la preţul de cumpărare la care

se adaugă marja comercială (adaosul comercial). Practic, prosperitatea unei firme depinde în

proporţie semnificativă de valoarea marjei comerciale, de diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel

de cumpărare. În această abordare, sistemul factorial de analiză a cifrei de afaceri capătă forma:

Ca = q ¿ (c + m) unde:

c = costul unitar de cumpărare al mărfii vândute

m = marja comercială unitară.

În fixarea preţului unui produs comercializat, întreprinderea trebuie să analizeze şi

limitele în care acesta se poate încadra şi anume:

52

Page 53: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- limita superioară – aşa - numitul “preţ maxim”, peste care cumpărătorul nu-şi mai procură

produsul respectiv, considerându-l prea scump;

- limita inferioară - “preţ minim”, sub care, de asemenea, produsul nu mai este cumpărat,

consumatorul apreciind că nu-i poate asigura satisfacţia dorită.

În aceste condiţii se pune problema stabilirii preţului la un nivel care optimizează cifra de

afaceri, pentru aceasta utilizându-se informaţiile oferite de studiile de piaţă, de sondajele cu

privire la opţiunile cumpărătorilor.

Diagnosticul comercial

Diagnosticul comercial trebuie să permită conducerii întreprinderii să aprecieze în ce

măsură activitatea din domeniul comercial reuşeşte sau nu să valorifice pe piaţă rezultatele

activităţii desfăşurate, concretizate în produse, lucrări sau servicii39. Astfel, prin acest diagnostic

sunt caracterizate produselor firmei din punct de vedere al poziţiei acestora pe piaţă, a clienţilor

şi furnizorilor şi a tuturor aspectelor ce pot avea relevanţă asupra compartimentelor de resort ale

firmei.

Indicatorii utilizaţi cu precădere în diagnosticul comercial sunt:

1. cota de piaţă calculat ca raport între vânzările firmei analizate şi vânzările de pe

segmentul de piaţă analizat:

C p=Qik×Pik

∑j=1

n

Qij×Pij unde:

j = 1,n firmele care acţionează pe piaţa produsului i;

Qij = cantitatea de produse i vândute de firma j;

Pij = preţul produsului i utilizat de firma j;

2. puterea pe piaţă a firmei reprezintă capacitatea acesteia de a domina piaţa, respectiv de

a-şi elimina concurenţii atunci când interesele firmei o cer şi se exprimă prin rata marjei nete

(rata rentabilităţii comerciale – Rrc):

Rrc= PnCa

×100 unde:

Pn – profit net , Ca – cifra de afaceri

Nu este obligatoriu ca o firmă care are o cotă de piaţă ridicată să posede şi o rată a

rentabilităţii mare, dependenţa fiind de cele mai multe ori inversă, firmele care doresc să domine

piaţa practică de obicei preţuri de vânzare situate cu puţin peste costuri.

39 Constantin Bărbulescu, Diagnosticarea întreprinderilor aflate în dificultate economică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pg. 63

53

Page 54: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

3. atractivitatea produselor reprezintă o mărime calitativă. Cel mai bun mod de

diagnosticare a atractivităţii firmei îl constituie un studiu de piaţă care să evidenţieze preferinţele

segmentului de piaţă ales, analizat în comparaţie cu caracteristicile intrinseci ale produselor

vândute efectiv de aceasta.

4. analiza clienţilor are în vedere:

- importanţa acestora (relaţiile cu clienţii tradiţionali);

- capacitatea de plată (mai ales dacă există clienţi de care întreprinderea este dependentă,

caz în care interesează solvabilitatea acestora şi efectele comportamentului şi a situaţiei lor

financiare asupra întreprinderii);

- existenţa restanţelor şi durata de încasare a creanţelor cu precizarea că, deşi ca tendinţă

acest indicator trebuie să aibă valoarea cât mai mică, nu trebuie pierdut din vedere faptul că se

pot accepta durate de decontare a creanţelor mai îndepărtate pentru clienţii importanţi şi bun

platnici.

În calcule se foloseşte indicatorul durata de decontare a creanţelor firmei sau termenul

mediu de recuperare a creanţelor clienţi (Trc), calculat cu relaţia:

Trc=CcCa

×360 în care:

Cc – creanţe comerciale (clienţi neîcasaţi)

Ca – cifra de afaceri

În literatura de specialitate se precizează că pentru a reflecta un nivel normal de

lichiditate a creanţelor comerciale acest termen ar trebui sa fie de 30 – 45 zile, orice depăşire

sporind necesarul temporar de finanţat al întreprinderii şi poate fi semn al unor clienţi în

dificultate financiară. Se prefigurează astfel riscurile legate de clienţi: clienţi incerţi, clienţi rău

platnici, clienţi la care se prefigurează schimbări ale conducerii, în structura organizaţională sau

a acţionariatului etc.

5. analiza furnizorilor are în vedere criteriile de alegere a acestora (calitatea şi preţul

produselor livrate, ritmicitatea aprovizionării, capacitatea de a răspunde la solicitări neprevăzute

etc), precum şi durata de plată a acestora ca efect al vânzărilor. Indicatorul utilizat, termenul

mediu de plată al furnizorilor(Tpf) se calculează cu relaţia:

Tpf = FzCa

×360 în care:

Fz – datorii la furnizori (furnizori neîncasaţi); Ca – cifra de afaceri;

Echilibrul activităţii comerciale se realizează numai dacă Tpf > Trc

54

Page 55: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

2.3.1.2. Analiza resurselor firmei

2.3.1.2.1. Analiza - diagnostic a resurselor umane (personalului) şi a managementului firmei

Fiecare unitate patrimonială, indiferent de natura activităţii (producţie, prestări servicii,

comerţ), utilizează forţa de muncă, ca resursă a cărei folosire eficientă în activitatea operativă şi

de conducere, constituie premisa potenţării resurselor materiale şi financiare ale ei.

Diagnosticul resurselor umane are în vedere modul în care personalul firmei este

asigurat (numeric) şi utilizat pentru realizarea obiectivelor acesteia.

Resursele umane por fi abordate din cel puţin două puncte de vedere:

- ca dimensiune şi structură;

- de pe poziţia eficienţei utilizării personalului.

Încadrarea unei întreprinderi cu personal conform nevoilor constituie, teoretic, premisa

realizării performanţelor proiectate; practic, realizarea acestor performanţe depinde de structura,

calitatea şi modul de folosire a personalului.

Scăderea, în dinamică, a numărului de salariaţi se apreciază diferit în funcţie de cauzele

care au generat-o. Dacă această scădere este consecinţa unei politici defectuoase de recrutare şi

asigurare cu personal, situaţia se apreciază negativ, deoarece conduce la deteriorarea

performanţelor (scăderea cifrei de afaceri şi a altor indicatori de rezultate, scăderea rentabilităţii

etc.) şi a imaginii firmei pe piaţă. Scăderea numărului de salariaţi poate fi şi rezultanta

restrângerii activităţii, ceea ce sugerează, într-un context concurenţial dat, traversarea de către

firmă a unor dificultăţi de natură şi amploare diferite. Aceste dificultăţi reflectă, fie incapacitatea

firmei de a face faţă restricţiilor impuse de mediul economic în care activează, fie efectul

propagat al unor imperfecţiuni şi dezechilibre de natură macroeconomică. Dar, scăderea

numărului de salariaţi poate fi şi consecinţa favorabilă a modificării raportului de echilibru dintre

potenţialul uman şi cel material, ca urmare a reînnoirii activelor corporale, a creşterii gradului de

tehnicitate al acestora.

Este recomandat a se avea în vedere următoarele aspecte:

- adecvarea numărului de salariaţi cu necesităţile reale ale firmei (evitarea

supradimensionării personalului);

- adecvarea calificării personalului potrivit specificului firmei şi politicile de

perfecţionare, policalificare promovate de firmă;

- concordanţa între munca prestată, nivelul de calificare al lucrătorilor, categoria medie a

lucrărilor şi nivelul de salarizare;

- existenţa unui program de promovare a personalului;

- indicatorii fluctuaţiei şi mişcării personalului;

55

Page 56: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- raţionalitatea activităţii de selecţie a personalului;

- calitatea condiţiilor de muncă în secţii, ateliere, sectoare de activitate;

- climatul social: protecţia muncii (număr de accidente, îmbolnăviri profesionale),

protecţia socială (nivelul datoriilor la bugetul asigurărilor de stat, locuinţe şi alte servicii sociale

furnizate lucrătorilor, număr de salariaţi concediaţi, locuri de muncă noi create etc), organizarea

sindicală şi nivelul presiunilor exercitate asupra managementului;

Personalul întreprinderii va fi analizat sub aspectul structurii lui pe vârste şi sexe, nivel de

pregătire (superior, mediu), calificare şi nivel de formare (ca un criteriu esenţial de apreciere a

capacităţi întreprinderii de a realiza performanţe), vechime etc. Este important de văzut în ce

măsură personalul este fidel întreprinderii şi care sunt posibilităţile de înlocuire în caz de plecare,

iar în caz de pensionare, dacă este prevăzută o succesiune. În acest sens, întreprinderea trebuie să

dispună de o politică de reciclare a întregului personal existent la toate eşaloanele, care să

permită nu numai stapânirea domeniului în care lucrează dar şi avansarea personalului în alte

funcţii.

Principalii indicatori ce pot fi calculaţi pentru a evidenţia mişcarea personalului sunt:

- coeficientul intensităţii intrărilor, calculat ca raport între numărul salariaţilor intraţi în

firmă într-o anumită perioadă de timp (un an), şi numărul de salariaţi existenţi în aceeaşi

perioadă;

- coeficientul intensităţii ieşirilor, calculat ca raport între totalul plecărilor justificate şi

numărul mediu de salariaţi;

- coeficientul mişcării totale (Mt), calculat ca raport între suma intrărilor şi ieşirilor de

salariaţi şi numărul mediu al acestora.

- gradul de stabilitate – ce caracterizează firma din perspectiva stabilităţii potenţialului

uman, calculat cu relaţia Gs = 1 – Mt.

Sarcinile personalului trebuie studiate separat pentru a se cunoaşte nivelul lor şi pentru a

se vedea cum se situează scara salariilor în raport cu profesia, dar şi cu alte întreprinderi

aparţinând aceluiaşi sector. Starea de spirit care domneşte, climatul social al fiecărui sediu al

întreprinderii şi filialelor sale, rolul sindicatelor (cercetarea conflictelor, numărul zilelor de

greve) sunt de asemenea aspecte esenţiale care trebuie reţinute.

Se poate determina pe baza elementelor susmenţionate (ca o concluzie a diagnosticului)

gradul de atractivitate al firmei prin:

- posibilităţile de formare profesională;

- fluctuaţia forţei de muncă, în general, din care manageri, specialişti cu studii superioare,

muncitori de înaltă calificare;

56

Page 57: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- mărimea salariului mediu din firmă, comparativ cu mărimea salariului mediu din: zona

de amplasare a firmei, ramura din care face parte, la nivel naţional.

Diagnosticul forţei de muncă trebuie completat cu aspectele calitative, de eficienţă ale

acestei resurse. Indicatorul utilizat în acest scop este productivitatea medie a muncii (W )

determinată la diferite nivele temporale (an, semestru, lună, zi, oră) dar şi la diferite nivele

organizatorice (activităţi, secţii/sectoare de activitate, categorii de personal, etc).

În general, productivitatea unui factor exprimă eficacitatea cu care el este folosit şi

capătă trei forme distincte:

a) - productivitatea totală(yi) a unui factor oarecare i se defineşte ca fiind cantitatea totală

de producţie(Q) care se poate obţine folosind acel factor, în condiţiile în care ceilalţi rămân

constanţi. Astfel, considerând funcţia de producţie ca fiind dependentă de xi factori: y = f(xi), şi x1

fiind considerat a fi factorul uman, productivitatea acestuia va fi dată de relaţia: y1 = f(x1, xi-10), în

care xi-10 este valoarea constantă a celorlalţi factori, care joacă rolul de parametri;

b) – productivitatea medie(w i ) a unui factor i este expresia raportului între mărimea

producţiei(Q) şi cantitatea xi utilizată din factorul respectiv, determinându-se cu relaţia:

w i=Qx i

c) – productivitatea marginală(wmi) a unui factor i exprimă variaţia producţiei(Δ Q)

determinată de variaţia masei factorului cu o unitate, arătând ce producţie suplimentară se obţine

atunci când masa(sau valoarea) factorului creşte cu o unitate. Relaţia de calcul este:

wmi=ΔQΔxi

Spre deosebire de productivitatea medie care reflectă modul de utilizare a factorului în

totalitatea sa, productivitatea marginală nu ţine cont decât de consecinţele ultimei unităţi utilizate

din acel factor. Dacă wmi >w i , aceasta din urmă nu poate decât să crească pe seama aportului

unităţii adiţionale a factorului considerat; în situaţia inversă, când wmi <w i , ultima unitate a

factorului considerat având o eficienţă în scădere, acţionează în acelaşi sens şi asupra mediei.

Productivitatea marginală, ca formă de exprimare a eficacităţii factorilor are anumite

limite determinate de faptul că este un raport de mărimi absolute, a cărui valoare este sensibil

influenţată de unitatea de măsură folosită pentru exprimarea volumului de activitate. Pentru

eliminarea acestui inconvenient s-a introdus noţiunea de elasticitate a activităţii la variaţia

factorilor exprimând sensibilitatea activităţii la modificarea factorilor. Expresia analitică a

elasticităţii este:

57

Page 58: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

e y / x=

Δyy

Δxi

x i

= Δyy

×x i

Δxi

=

ΔyΔxi

yx i

=wmi

wi

Coeficientul astfel calculat are semnificaţia de rată de creştere procentuală a activităţii

determinată de creşterea cu un procent(1%) a factorilor. În funcţie de valoarea coeficientului de

elasticitate specialiştii propun segmentarea curbei activităţii în trei zone de semnificaţie, astfel:

- zona I, denumită “zona randamentelor crescătoare”, în care e > 1;

- zona II, denumită “zona randamentelor descrescătoare”, în care 0≤e≤1 ;

- zona III, denumită “zona randamentelor negative”, în care e < 0 ;

Productivitatea muncii se determină prin raportarea efectelor obţinute: valoarea

producţiei exerciţiului (Qe), valoarea adăugată (Va), producţia obţinută destinată livrării (Qf),

cifra de afaceri (Ca) la efortul făcut: numărul de lucrători folosit (Np) sau timpul de lucru utilizat

(T-zile sau ore) şi exprimă valoarea realizată de un lucrător în unitatea de timp:

W =Qe(Qf ,Va ,Ca)

Np(T )

În funcţie de factorii care pot influenţa evoluţia productivităţii muncii se disting

următoarele variante de calcul:

a) W =

∑i=1

n

gi×wi

100 , în care:

gi = ponderea lucrătorilor (structura timpului de muncă) pe activităţi sau structuri

organizatorice în numărul lor total;

wi = productivitatea muncii la nivelul structurii luate în calcul.

b) W =z×wz , în care:

z – număr mediu de zile lucrate / persoană

wz – productivitatea zilnică

c. Modele factoriale multiple

c.1. - în sfera producţiei: - analiza productivităţii prin prisma legăturii dintre eficienţa

muncii şi gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor:

W =CaNp

= FNp

×CaF ,

W =CaNp

= FNp

×FaF

×QeFa

×CaQe ,

58

Page 59: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

W =CaNp

= FNp

×QeF

×VAQe , în care:

F – valoarea mijloacelor fixe;

Fa - valoarea mijloacelor fixe active;

F/Np (Fa/Np) - gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor;

Ca/F - eficienţa utilizării mijloacelor fixe, exprimate prin cifra de afaceri la 1000 lei

mijloace fixe;

Fa/F – ponderea mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe;

Qe/Fa – eficienţa utilizării mijloacelor fixe active exprimată prin producţia exerciţiului la

1 (1000) lei mijloace fixe active;

Ca/Qe – gradul de realizare(vânzare) a producţiei exerciţiului;

VA/Qe – gradul de integrare pe verticală.

c.2. - în sfera distribuţiei

W =CaNp

=SmfNp

× CaSmf , în care:

Smf/Np - gradul de asigurare a personalului operativ cu fond de marfă;

Ca/Smf - rata de rotaţie a stocului de marfă( număr de rotaţii).

c.3. - în turism

W =CaNp

= TNp

×CaT , în care:

T - număr total de turişti înregistraţi într-o perioadă;

T/Np - productivitatea fizică a muncii( număr de turişti ce revin/lucrător operativ);

Ca/T - încasarea medie pe turist.

…………şi alte modele factoriale multiple….

Cuantificarea influenţelor factorilor cuprinşi în aceste sisteme funcţionale multiplicative

se poate face prin metoda substituirii valorii factorilor, sub rezerva folosirii cu prudenţă a

rezultatelor obţinute în procesul decizional.

Utilizarea în diagnosticul personalului a acestui indicator se dovedeşte a fi important

pentru că modificarea acestui indicator, în sensul creşterii, are următoarele consecinţe:

- acţionează direct asupra reducerii cheltuielilor cu salariile;

- influenţează volumul desfacerilor de mărfuri (încasărilor) care contribuie la rândul său

la reducerea nivelului relativ al costurilor constante;

59

Page 60: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- contribuie la accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor şi ca urmare se realizează

economii la cheltuielile pentru manipularea, păstrarea, sortarea, ambalarea mărfurilor, la dobânzi

şi speze (comisioane) bancare;

- duce la creşterea rentabilităţii.

Concluziile desprinse în urma analizei (influenţate şi de evoluţia previzibilă a factorilor

externi întreprinderii) vor fi consemnate în fişa sintetică a diagnosticului personalului.

Pentru exemplificare avem următoarele date ipotetice privind evoluţia indicatorului Np la

o firmă cu profil productiv:

Aplicaţia nr. 1

Analiza numărului de personal

Situaţia personalului şi a productivităţii la S.C…… tabel nr. 2.4

Indicatori Valori ale perioadei Modificarea absolută(u.m.)

Indice de evoluţie(%)0 1

Cifra de afaceri(ml. lei)

1840 2500 +660 135,87

Număr de personal total din care:-muncitori, din care:- direct productivi

560537397

557530397

-3-7-

99,4698,69100,0

Productivitatea muncii(ml. lei)- totală- pe muncitor- muncitor direct

productiv

3285,713426,444634,76

4488,334716,986297,23

+1202,62+1290,54+1662,47

136,6137,66135,87

Cunoscând din relaţia : W =Ca

Np⇒ Np=Ca

W

Modificarea absolută a numărului de personal:

Np = 557 - 560 = - 3 pers., în care:

1. influenţa modificării volumului desfacerilor:

Np(Ca) =

Ca1

W 0

−Ca0

W 0 = 761 – 560 = +201 pers.

2. influenţa modificării productivităţii muncii:

Np(W ) =

Ca1

W 1

−Ca1

W 0 = 557 – 761 = - 204 pers.

60

Page 61: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Modificarea totală: Np = Np(Ca) + Np(W ) = +201 – 204 = - 3 pers.

Se constată o reducere a numărului mediu de personal cu 3 persoane iar a numărului de

muncitori cu 7 persoane, aspect pozitiv dacă se are în vedere creşterea cifrei de afaceri cu

35,87% în aceste condiţii. Această evoluţie se va reflecta în creşterea productivităţii muncii şi a

eficienţei economice datorită economiilor realizate din reducerea cheltuielilor cu personalul..

Analiza factorială arată următoarele: creşterea volumului desfacerilor, în condiţiile în

care productivitatea muncii s-ar fi menţinut la nivelul de bază, făcea necesară creşterea

numărului de salariaţi cu 201 pers. Greu de presupus că o astfel de politică ar fi fost acceptabilă,

chiar în condiţiile în care firma şi-ar fi propus un nivel al producţiei şi al cifrei de afaceri mult

mai ridicat (presupunând cheltuieli mari cu salariile şi cu asigurările sociale). Productivitatea

muncii ridicată (+36,6%) compensează nevoia unei astfel de creşteri reuşindu-se o creştere a

cifrei de afaceri cu un procent de +35,87% cu personal mai puţin.

În lipsa altor informaţii legate de politica de personal a firmei şi de conjunctura reală în

care se desfăşoară activitatea firmei, putem presupune că această situaţie se datorează:

- unei conjuncturi favorabile (cerere crescută) şi deci o creştere normală a cifrei de

afaceri în astfel de condiţii;

- unei politici de investiţii (modernizare) în măsură să determine creşterea productivităţii

muncii;

- politici comerciale adecvate care au asigurat realizarea produselor pe piaţă;

- o mai bună gestionare a forţei de muncă;

- management performant;

- o rată a inflaţiei mare, care, ducând la creşteri repetate de preţuri, determină o creştere

inflaţionistă a valorii desfacerilor, caz în care devine necesară recalcularea cifrei de afaceri în

termeni reali. Cifra de afaceri reală se calculează ca raport procentual între cifra de afaceri

exprimată în lei curenţi şi indicele preţurilor astfel: presupunînd o rată de creştere a preţurilor de

15%, cifra de afaceri recalculată(reală) va fi:

Careala=Ca1 lei curenti

115×100=2500

115×100=2173 , 91 ml . lei

În aceste condiţii cifra de afaceri creşte faţă de perioada de bază cu doar 18,14%

productivitatea muncii reducându-se proporţional până la 18,78%.

61

Page 62: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Aplicaţia nr. 2

Analiza productivităţii muncii

Situaţia productivităţii la nivelul firmei şi pe produse tabel nr. 2.5.

Nr. crt.

Indicatori Valori ale perioadei Indice de evoluţie(%)

Structura (%) gi0 1 0 1

1. Cifra de afaceri totală(ml.lei):-produs A- produs B

572026223098

588616484238

102,962,85136,80

100,045,8354,17

100,027,9972,01

2. Nr. muncitori, total, din care: - produs A - produs B

537193344

530178352

98,6992,28102,32

100,035,9464,06

100,033,5866,42

3. Productivitatea medietotală, din care:

- produs A- produs B

10651,7613585,499005,81

11105,669258,4212039,77

104,2668,15133,68

---

---

4. Nr. zile lucrate 251 235 93,62 - -

5. Productivitatea zilnică 42,43 47,26 111,38 - -

a) W =

∑i=1

n

gi×wi

100

modificarea totală:

ΔW =W 1−W 0=

∑i=1

n

gi1×wi1

100−∑i=1

n

gi0×wi0

100=11105 , 66−10651 , 76 =+ 453 , 9 mii lei

se explică prin influenţa:

1. modificării structurii personalului pe produse:

ΔW ( gi )=∑i=1

n

gi1×wi0

100−∑i=1

n

gi0×wi0

100=33 , 58×13585 , 41+66 , 42×9005 ,81

100−10651 ,76=

¿10543 , 66−10651 ,76=−108 ,1 mii lei

2. modificării productivităţii muncii pe produse:

ΔW (wi )=∑i=1

n

gi1×wi1

100−∑i=1

n

gi1×wi0

100=11105 , 66−10543 , 66 =+562 ,0 mii lei

ΔW =Δ W ( gi)+ΔW (wi )=−108 ,1+562 ,0=+ 453 , 9 mii lei

62

Page 63: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Factorul hotărâtor care a contribuit la creşterea productivităţii totale a fost creşterea

productivităţii la nivelul sectoarelor de activitate(123,81%), în timp ce modificările structurale,

în sensul menţinerii unei ponderi ridicate a personalului de pe linia de fabricaţie a produsului

A(33,58%) ce realizează 27,99% din cifra de afaceri, influenţează negativ productivitatea medie

(-23,81%)

b) W =z×wz

modificarea totală:

ΔW =W 1−W 0=z1×wz1−z0×wz0 = 11105,66 - 10561,76 = + 453,9 mii lei,

în care:

1. influenţa modificării numărului de zile lucrate/muncitor:

ΔW ( z )=z1×wz0−z0×wz0=235×42 , 437−10561 , 76=9972 , 70−10561 ,76=−589 , 06 mii lei

2. influenţa modificării productivităţii zilnice:

ΔW (wz )=z1×wz1−z1×wz0=11105 ,66−9972 ,7=+ 1132 ,96 mii lei

ΔW =Δ W ( z )+ΔW (wz )=−589 ,06+1132 ,96 =+453 ,9 mii leiDeşi productivitatea medie totală creşte cu 4,26%, reducerea numărului de zile lucrate

( 6,37%, din motive ce impun o analiză a timpului de muncă) reduce productivitatea care s-ar fi

obţinut în condiţiile menţinerii timpului de lucru anterior, cu aproximativ 50%. Firma trebuie să

evite aspecte negative ca :

- întreruperi nejustificate ale proceselor tehnologice;

- depăşiri ale timpului afectat reparaţiilor, renovărilor, inventarelor etc;

- absenţe nejustificate ale lucrătorilor;

Sarcina managementului40 în utilizarea resursei umane este aceea de a face oamenii

capabili realizării performanţei, să facă eficace punctele tari şi nerelevante slăbiciunile lor.

Rezervele de creştere a productivităţii muncii se structurează astfel:

a) rezerve legate de promovarea progresului tehnic;

Progresul tehnic presupune dotarea firmei cu mijloace de muncă moderne şi introducerea

unor tehnologii avansate. Promovarea progresului tehnic este impusă de însăşi necesitatea

ridicării calităţii activităţii la nivelul exigenţelor unei economii concurenţiale. Rezervele

creşterii productivităţii muncii legate de progresul tehnic se referă la: investiţii în utilaje

performante şi tehnologii de producţie (reducerea consumului specific de resurse pe unitatea de

produs/serviciu, creşterea calităţii produselor, optimizarea proceselor etc), raţionalizarea

40 Peter Drucker, The new realities, Ed. Mandarin Paperbacks, , 1990, pg. 221;

63

Page 64: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

tehnologiei comerciale şi hoteliere (extinderea aprovizionării directe, preluarea de către industrie

a unor operaţiuni efectuate tradiţional de comerţ, promovarea formelor moderne de vânzare),

dezvoltarea şi modernizarea bazei materiale pe baza unor soluţii constructive moderne, dotarea

unităţilor operative cu utilaje şi mijloace de muncă perfecţionate.

b) rezerve legate de promovarea managementului performant;

Folosirea raţională a lucrătorilor, ca rezervă a creşterii eficienţei muncii, presupune:

delimitarea justă a sarcinilor pe diferite categorii de lucrători şi determinarea relaţiilor de

cooperare între ele; repartizarea optimă a fondului de timp de muncă în cadrul unui schimb;

redistribuirea sarcinilor în perioadele de vârf de activitate; executarea activităţilor auxiliare, fără

a stânjeni activitatea principală.

Managementul modern pune accent pe motivarea salariaţilor, ca factor de bază al

ameliorării performanţelor personalului angajat. În acest caz, se impune analiza sistematică a

indicatorilor:

- salariul mediu lunar;

- dinamica salariului mediu(pe total şi pe categorii de salariaţi);

- indicele de corelaţie între dinamica preţurilor şi dinamica salariilor;

- structura salariaţilor pe tranşe de salarii;

- valoarea globală a primelor 10 salarii( cele mai mari);

- raportul dintre salariile mari şi mici;

- ponderea salariilor variabile;

- partea de capital deţinută de salariaţi;

- valoarea medie anuală a altor forme de venit(dividende, participaţii, prime) obţinute de

un salariat.

Comparaţiile în timp şi spaţiu ale acestor indicatori permit identificarea posibilităţilor noi

de motivare a lucrătorilor.

c) rezerve legate de acţiunea factorilor bio-psiho-sociali;

Factorii legaţi de însuşirile individuale ale salariaţilor: factori biologici (vârstă, sex, stare

de sănătate etc.), psihologici (aptitudini, motivaţie, interesele urmărite, voinţa de muncă,

atitudinea faţă de muncă), sociali (condiţiile de viaţă, calitatea mediului familial, activitatea

politică şi spirituală, condiţiile socio-culturale), fac ca selecţionarea şi repartizarea personalului

să se bazeze pe o apreciere specială a deosebirilor individuale, care influenţează hotărâtor

exercitarea profesiei şi rezultatele obţinute. Alţi factori în măsură să asigure ameliorarea

performanţelor care trebuie luaţi în considerare se referă la: asigurarea cu locuinţe, mijloace de

64

Page 65: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

transport, grija faţă de copii, sprijinirea femeilor mame, satisfacerea nevoilor cultural-sportive

etc.

d) rezerve legate de alţi factori, cu acţiune indirectă.

- proprietăţile mărfurilor propuse spre vânzare(datorită volumului diferit de muncă pe

care-l necesită);

- structura desfacerilor care se modifică ca urmare a modului de manifestare a cererii

populaţiei;

- sezonalitatea producţiei şi consumului;

- situaţia economică şi socială a teritoriului: aşezarea geografică, densitatea şi structura

socio-profesională a populaţiei care determină mărimea şi frecvenţa cumpărărilor….

- conjunctura economică: nivelul preţurilor, rata inflaţiei, politicile micro şi

macroeconomice etc.

Managementului firmei, ca obiect al diagnosticului, i se pun în evidenţă parametrii

constructivi şi funcţionali ai componentelor sale majore: metodologică, decizională,

informaţională, organizatorică sau pe funcţiile ce definesc managementul ca proces: previziune,

organizare, coordonare, antrenarea (implicarea personalului), control – evaluare, fiindu-i conturat

principalele performanţe manageriale.

Informaţiile utilizate vor fi grupate în41:

- informaţii referitoare la subsistemul metodologic: sisteme de management utilizate de

firmă (managementul prin obiective, prin bugete, prin proiecte, prin excepţii), metode şi tehnici

de management utilizate de managerii de pe diferite nivele ierarhice (diagnosticarea, delegarea,

şedinţa, tabloul de bord, agenda managerială, graficul sarcinilor managerului, tabelul decizional,

brainstormingul), stilul de maangement, alte metodologii utilizate în analiza şi perfecţionarea

managementului şi a componentelor sale, de natură economică: analiza factorială proceselor şi

fenomenelor, controlul de gestiune etc.;

- informaţii referitoare la subsistemul decizional: caracterizarea decidenţilor individuali şi

de grup, lista deciziilor adoptate, încadrarea tipologică a acestora, modalitatea de fundamentare

şi adoptare: act sau proces decizional, etc.

- informaţii privind subsistemul informaţional: principalele informaţii vehiculate,

încadrarea tipologică a acestora, situaţiile informaţionale (documentele) folosite, fluxurile şi

circuitele informaţionale principale în care acestea sunt antrenate, maniera de tratare (manual,

automatizat), gradul de informatizare a proceselor de muncă (de execuţie şi de management),

gradul de dotare cu calculatoare a firmei, alte aspecte. Asigurarea unui sistem decizional

41 Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea firmei, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, pg. 98;

65

Page 66: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

funcţional, eficace şi eficient pentru fiecare firmă este esenţială întrucât condiţionează decisiv

performanţele sale.

- informaţii referitoare la componenta organizatorică: componentele procesuale

(funcţiuni, activităţi, atribuţii, sarcini) şi caracteristicile acestora, componentele stucturale

(posturi, funcţii, compartimente, ponderi ierarhice, niveluri ierarhice, relaţii organizatorice) şi

particularităţile acestora, documentele organizatorice (ROF, organigramă, fişe de post), tipul de

structură organizatorică, încadrarea cu personal a structurii organizatorice, alte aspecte.

Analiza structurilor organizatorice urmăreşte existenţa unei organigrame care evidenţiază

legăturile ierarhice şi funcţionale (în caz contrar se va cere întreprinderii să o întocmească).

Această schemă trebuie să fie însoţită de o situaţie actuală a funcţiilor în raport cu vârsta,

care ne permite să cunoaştem, în orice moment, dacă succesiunile sunt bine pregătite şi asigurate

la toate nivelurile ierarhice şi dacă există riscul de apariţie a „golurilor” în anii următori. Este

studiată cu atenţie organigrama, pentru a vedea, nu atât calitatea oamenilor, cât mai ales modul

raţional în care sunt distribuite funcţiile în întreprindere şi maniera în care informaţia circulă de

la un eşalon la altul, atât în plan vertical cât şi în plan orizontal. Este bine de sesizat dacă

instrucţiunile şi infomaţiile circulă cu uşurinţă de sus în jos şi de jos în sus (sub aspect ierarhic)

şi dacă există comunicare între servicii, fără de care nu se poate spera într-o veritabilă

coordonare. Trebuie studiată apoi organizarea fiecărui serviciu, în special, organizarea contabilă

şi existenţa unui control de gestiune.

Prezentarea acestor date şi informaţii referitoare la parametrii constructivi şi funcţionali

ai componentelor manageriale (metodologică, decizională, informaţională şi organizatorică)

permite conturarea principalelor performanţe manageriale.

În categoria performanţelor manageriale se înscriu:

- frecvenţa schimbărilor manageriale, de ansamblu sau la nivel de componentă

managerială, abordată ca necesitate şi oportunitate;

- competenţa managerilor, evidenţiată de cunoştinţele, calităţile şi aptitudinile

manageriale pe care le posedă (diferenţiat, funcţie de poziţia ierahică pe care se află);

- decizii de calitate adoptate în timp real şi acţiuni corespunzătoare iniţiate pentru

aplicarea lor;

- informaţii de calitate, transmise operativ beneficiarilor, manageri şi executanţi;

- instrumentar managerial adecvat situaţiilor manageriale şi economice specifice firmei;

- apelarea frecventă la metodologii de proiectare/reproiectare şi întreţinere a funcţionării

managementului şi componentelor sale;

66

Page 67: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- abordarea echilibrată a componentelor procesuale şi structurale, din punct de vedere

decizional;

- corespondenţa dintre tipurile de decizii şi poziţia ierarhică a decidenţilor;

- maniera de satisfacere a nevoilor informaţionale ale managerilor;

- gradul de apropiere a managementului de execuţie (dat de numărul de niveluri ierarhice);

- corespondenţa posturi-titulari de posturi;

- maniera de structurare a autorităţii pe niveluri ierarhice; corespondenţa dintre obiective

şi componentele procesuale ale firmei;

- calitatea documentelor organizatorice, etc.

2.3.1.2.2. Analiza resurselor materiale şi a condiţiilor de exploatare

Resurse materiale reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi şi au

în componenţa lor:

- activul fix, imobilizat: clădirile, utilajele şi echipamentele de producţie;

- activ circulant: materiile prime şi materialele, resursele energetice.

Principalele aspecte urmărite în analiza resurselor se referă la:

- asigurarea întreprinderii cu resurse

- utilizarea resurselor

- eficienţa utilizării resurselor

Analiza mijloacelor fixe

Analiza dinamicii şi mărimii mijloacelor fixe

Dinamica activelor imobilizate trebuie analizată atât pe baza valorii de inventar (iniţiale),

cât şi a valorii medii anuale, fiind direct legată de investiţiile din cursul exerciţiului.

În analiza dinamicii activelor imobilizate se urmăreşte evoluţia valorii medii sau a valorii

de inventar brute în cursul exerciţiului pe total sau pe categorii de imobilizări (corporale,

necorporale, financiare), o atenţie deosebită trebuind să se acorde imobilizărilor corporale ce

participă nemijlocit la procesul de producţie.

1. Analiza mijloacelor fixe totale

Aprecierea volumului imobilizărilor corporale are la bază date furnizate de situaţiile

financiare corectate cu informaţiile privind imobilizările utilizate care nu fac parte din

patrimoniul întreprinderii şi cu reevaluările sistematice necesare42.

Dinamica mijloacelor fixe se analizează pe baza indicatorilor43:

a) Modificarea absolută a mijloacelor fixe:

Δf i = f i1 - f i0 ; ΔF = F1 - F0 ;42 Monica Petcu – „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 15143 Maria Niculescu – „Diagnostic economic”, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 146

67

Page 68: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

unde: fi – valoarea mijloacelor fixe din categoria „i”;

F – valoarea mijloacelor fixe totale.

b) Modificarea relativă a mijloacelor fixe:

Δf i(% )=

f i 1−f i0

f i0

⋅100 sau

ΔF(% )=F1−F0

F0

⋅100

c) Coeficientul intrărilor de mijloace fixe:

K1=

IF⋅100

unde: I – valoarea intrărilor de mijloace fixe.

d) Coeficientul ieşirilor de mijloace fixe:

K E=EF⋅100

unde: E – valoarea ieşirilor de mijloace fixe.

e) Coeficientul mişcării globale a mijloacelor fixe:

K MG= I+EF

⋅100

Valoarea acestor indicatori se judecă în strânsă corelaţie cu evoluţia producţiei, respectiv

a cifrei de afaceri şi cu faza de maturitate a întreprinderilor. Devansarea mijloacelor fixe de către

ritmul cifrei de afaceri constituie, ca regulă generală, expresia folosirii eficiente a mijloacelor de

muncă disponibile pentru întreprinderile aflate în fază de maturitate. Faza de demaraj sau

creştere poate justifica devansarea ritmului cifrei de afaceri de către cel al mijloacelor fixe.

2. Analiza structurii şi stării mijloacelor fixe

Structura activelor imobilizate pune în evidenţă ponderea categoriilor de imobilizări

necorporale, a categoriilor de imobilizări corporale şi a imobilizărilor financiare. Structura

imobilizărilor corporale are importanţă în eficienţa generală a activelor şi reflectă compoziţia

tehnologică a capitalului fix. Creşterea ponderii imobilizărilor corporale active amplifică

eficienţa generală a activelor imobilizate.

Analiza structurii mijloacelor fixe

Structura activelor imobilizate pune în evidenţă ponderea categoriilor de imobilizări

necorporale, a categoriilor de imobilizări corporale şi a imobilizărilor financiare. Structura

imobilizărilor corporale are importanţă în eficienţa generală a activelor şi reflectă compoziţia

tehnologică a capitalului fix. Creşterea ponderii imobilizărilor corporale active amplifică

eficienţa generală a activelor imobilizate.

Analiza structurii mijloacelor fixe permite evidenţierea acelor categorii spre care s-a

orientat programul investiţional al întreprinderii. De obicei, programul investiţional este orientat

68

Page 69: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

în direcţia acelor mijloace fixe care participă direct şi nemijlocit la obţinerea de produse finite,

executarea de lucrări, etc44.

Analiza tradiţională se bazează pe indicatorul „Coeficientul de structură” pe categorii de

mijloace fixe (gi):

gi=mf i

MF×100

Acest coeficient de structură defineşte ponderea fiecărei grupe, subgrupe, clase şi

subclase de mijloace fixe în totalul acestora.

Des utilizat în analiza economică este indicatorul „Coeficientul mijloacelor fixe active”45

(mfa)

mf a=mf a

MF×100

unde: mfa – valoarea mijloacelor fixe active.

Structura mijloacelor fixe poate fi analizată şi pe funcţii ale întreprinderii, evidenţiindu-se

astfel resursele tehnice afectate:

cercetării – dezvoltării;

aprovizionării;:

producţiei;

distribuţiei.

Analiza stării mijloacelor fixe

Studiul stării mijloacelor fixe se realizează cu ajutorul indicatorilor46:

a) Coeficientul de reînnoire, care exprimă raportul dintre mijloacele fixe intrate prin

investiţii (Inv.) şi valoarea totală a acestora:

K r=Inv .MF

×100

Acest indicator permite estimarea importanţei programului de investiţii în raport cu

capacităţile existente. O valoare ridicată a indicatorului exprimă preocuparea întreprinderii

pentru dezvoltarea capacităţilor sale de producţie şi de distribuţie. Depăşirea unui anumit prag

comportă şi o creştere a riscului legat de:

schimbarea conjuncturii economice;

schimbarea tehnologiei;

neasigurarea sporului de productivitate scontat;

44 Nicolae Georgescu, Vasile Robu – „Analiză economico-financiară”, Editura ASE, Bucureşti, 2001, p. 23945 Mijloacele fixe active sunt cele care concură în mod direct la realizarea în bune condiţii a procesului de exploatare. 46 Maria Niculescu, op. cit., p. 154

69

Page 70: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

asigurarea vânzării produselor (serviciilor) realizate cu noile capacităţi.

O valoare redusă a indicatorului arată că întreprinderea exploatează capacităţile existente,

existând riscul „îmbătrânirii” capacităţilor disponibile, cu toate consecinţele ce decurg pe planul

productivităţii şi eficienţei. Riscul creşte pe măsură ce întreprinderea se orientează spre

diversificarea activităţilor, respectiv spre crearea şi lansarea de noi produse.

b) Coeficientul de uzură:

Ku=A

MF×100

unde: A – suma amortizării cumulate.

Evoluţia acestei rate exprimă politica de investiţii a firmei: „îmbătrânirea” mijloacelor

fixe (creşterea ratei), menţinerea stării lor (stabilitatea ratei), respectiv „întinerirea” mijloacelor

disponibile (diminuarea ratei).

c) Coeficientul de modernizare, care reprezintă ponderea în totalul mijloacelor fixe a

celor modernizate (M):

Km= MMF

×100

Indicatorii de stare prezentaţi sunt utili cadrelor de conducere atât pentru fundamentarea

deciziilor privind întreţinerea, modernizarea şi dezvoltarea activelor corporale (fixe), cât şi

pentru înţelegerea modificării rezultatului şi a perspectivei acestuia.

3. Analiza utilizării mijloacelor fixe

Analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe se face, în principal, pe baza următorilor

indicatori47:

1. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie, se determină ca raport între volumul

efectiv al producţiei (Q1) şi volumul maxim al acesteia, aferent capacităţii de producţie (Q max),

astfel:

CP=Q1

Q max⋅100

2. Indicele de utilizare intensivă (Iu), reprezintă producţia medie pe unitatea de

caracteristică a utilajului, pe unitatea de timp, astfel:

I u=Q

K⋅T

în care: Q – capacitatea de producţie, respectiv volumul producţiei;

K – caracteristica utilajului (dimensiunea);

T – timpul de lucru.

47 Nicolae Georgescu, Vasile Robu, op. cit., p. 242

70

Page 71: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Cu cât indicele de utilizare intensivă este mai mare, cu atât şi gradul de folosire a

capacităţii de producţie este mai mare. Potrivit acestei logici, înseamnă că volumul producţiei

apare sub forma funcţiei Q = f(K, T, Iu), ceea ce facilitează determinarea influenţei fiecăruia din

cei trei factori.

3. Randamentul mediu pe utilaj sau pe unitatea de timp

Randamentul mediu constituie o formă sintetică de reflectare a utilizării mijloacelor fixe.

El poate fi determinat şi analizat, după cum urmează:

pe utilaj, ca raport între volumul producţiei (Q) şi numărul mediu de utilaje (Nu ):

Ru=QNu

pe unitatea de timp de lucru, determinat ca raport între volumul producţiei (Q) şi

timpul de lucru al utilajelor (Tu):

rh= QTu

Dacă se are în vedere funcţia Q = f(Nu , t , rh ), respectiv Q = Nu⋅t⋅rh , rezultă că

modificarea volumului producţiei se explică prin influenţele exercitate de cei trei factori.

4. Analiza eficienţei utilizării mijloacelor fixe

Utilizarea eficientă a activelor imobilizate este un factor de ridicare a eficienţei

economice generale, fiind condiţionată de existenţa unor corelaţii favorabile între ritmurile de

creştere a unor indicatori luaţi în calculul eficienţei.

Pentru caracterizarea eficienţei activelor imobilizate se utilizează un sistem de indicatori

care compară producţia (Q) sau profitul (P) cu valoarea activelor imobilizate (sau a

imobilizărilor corporale):

a) Valoarea producţiei( profitului) la 1000 lei active imobilizate (Ai):

I Ai=Q (P )

Ai×1000=

Q( P )Ic

×1000× IcAi

=Iic×gic

în care: Iic – eficienţa imobilizărilor corporale;

gic – ponderea imobilizărilor corporale în activele imobilizate.

Creşterea eficienţei activelor imobilizate impune corelaţia I Q(B )> I Ai şi este determinată

de ridicarea eficienţei imobilizărilor corporale (Iic) şi de creşterea ponderii acestor imobilizări

(gic) în activele imobilizate (Ai).

Eficienţa imobilizărilor corporale depinde de eficienţa imobilizărilor corporale active

(Iica) şi de ponderea imobilizărilor corporale active (gica) în totalul imobilizărilor corporale:

71

Page 72: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Iic=Q( B )

Ica×1000× Ica

Ic×100=Iica×gica

b) Eficienţa imobilizărilor corporale poate fi determinată şi cu ajutorul raportului:

Iic=Q / NIc / N

×1000=WH

×1000

în care: Q/N = W - productivitatea medie anuală a muncii;

Ic/N = H - gradul de dotare tehnică a muncii.

Ridicarea eficienţei imobilizărilor corporale este condiţionată de existenţa unor decalaje

între ritmurile de creştere a indicatorilor, cum ar fi:

I Q> I ca ; I Q> I Ic ; IWa> I H .

Analiza mijloacelor (activelor) circulante

In structura economică a întreprinderii, activele circulante joacă rolul de obiect asupra

căruia se realizează acţiunea de prelucrare şi transformare. Activele circulante se deosebesc de

activele imobilizate prin faptul că valoarea lor, angajată într-un poces economic, se regăseşte în

totalitate în produse şi/sau serviciile rezultate, iar prin vânzarea-încasarea acestora se permite

revenirea capitalului concretizat în acele active, la starea iniţială, de bani, în întregime – la

sfârşitul ciclului financiar respectiv48.

Desfăşurarea ciclului de exploatare necesită deţinerea de active fizice şi financiare (active

circulante) grupate în trei categorii:

- stocuri de materii prime, producţie în curs de fabricaţie şi produse finite;

- creanţe asupra clienţilor;

- creanţe diverse de exploatare.

Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare este asigurată prin existenţa

stocurilor care care apar ca urmare a faptului ca fluxul fizic al intrărilor şi cel al ieşirilor este

discontinuu.

Constituirea stocurilor este rezultatul unei decizii de investire. Fondurile investite în

stocuri sunt imobilizate pentru o perioadă de timp mai mare sau mai mică şi trebuie folosite cu

eficienţă. Efortul financiar de investire în stocuri trebuie comensurat pe baza sumei lichidităţilor

efectiv imobilizate, ţinându-se seama de durata imobilizării, de fluxurile de lichiditate

intermediare ce apar până la consumul sau vânzarea stocurilor, de cheltuielile de păstrare-

depozitare, de alte cheltuieli administrative, pentru ca în final să se evalueze rentabilitatea

rezultată din deţinerea de stocuri.

48 D.Bucătaru - op.cit., p.164

72

Page 73: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Constituirea unor stocuri mari la nivelul unităţilor patrimoniale poate avea influenţe

pozitive în cazul unei evoluţii nefavorabile a preţului materiilor prime sau a obţinerii unor

condiţii mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari.

Influenţele pot fi şi negative în următoarele situaţii: scăderea preţului materiilor prime,

modificarea tehnologiei de prelucrare a materiilor prime, apariţia unor înlocuitori superiori

calitativ, pierderi din degradări fizice sau morale.

Dimensionarea stocurilor este operaţiunea prin intermediul căreia se stabileşte necesarul

optim de active circulante materiale, pentru o anumită perioadă de timp exprimat valoric, în

vederea realizării în bune condiţii a obiectului şi volumului previzionat al activităţii.

Mărimea stocurilor sau nivelul lor de formare este influenţată de o serie de factori dintre

care cei mai importanţi sunt49:

frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori;

strategiile care pot fi aplicate de furnizori în organizarea şi derularea livrărilor către

clienţi;

cantitatea minimă care poate fi comandată de un client unui furnizor în condiţii

economice avantajoase sau la preţuri accesibile;

capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în corelaţie

cu distanţa de transport;

condiţiile naturale şi de climă;

proprietăţile fizico-chimice ale bunurilor stocate;

capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată;

volumul şi structura producţiei;

normele de consum;

durata de comandă-aprovizionare;

cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare şi cheltuielile de stocare;

periodicitatea fabricaţiei la producător;

amplasamentul stocurilor de resurse materiale.

Dimensionarea stocurilor este o problemă legată de determinarea necesarului de

finanţare a ciclului de exploatare, în general, şi a stocurilor, în particular.

1. Optimizarea mărimii stocurilor

Optimizarea mărimii stocurilor trebuie să se facă ţinând cont de următoarele criterii50:

- constituirea unor stocuri, în volumul şi structura care să asigure desfăşurarea continuă a

procesului de producţie în ritmurile şi proporţiile stabilite, în condiţiile folosirii complete şi

49 Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, op. cit., p. 98 – 99 50 Dumitru Fundătură, Op. cit., p. 266

73

Page 74: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

intensive a capacităţilor de producţie, utilizării judicioase a resurselor materiale, sporirii continue

a profitului întreprinderii;

- adaptarea operativă a volumului şi structurii stocurilor la modificările intervenite în

structura producţiei şi consumului, în tehnologiile de fabricaţie, în asimilarea de noi materiale cu

caracteristici superioare, în îmbunătăţirea continuă a calităţii produselor;

- asigurarea unui volum al stocurilor, astfel încât să se realizeze un raport optim între

nivelul stocurilor de materiale, costurile stocării şi dinamica profitului;

- dimensiunea stocurilor şi perioada lor de asigurare să permită accelerarea vitezei de

rotaţie a activelor circulante materiale, readucerea în circuitul economic a stocurilor cu mişcare

lentă sau fără mişcare, eliminarea stocurilor care nu sunt necesare, a pierderilor şi degradărilor în

timpul depozitării şi stocării;

- întregul proces de stocare să fie susceptibil la îmbunătăţirile aduse de perfecţionarea

continuă a procesului de aprovizionare;

- creşterea continuă a eficienţei economice şi a gestiunii stocurilor prin reducerea

cheltuielilor materiale.

Analiza stocurilor de materiale constituie o componentă de bază a analizei gestiunii

resurselor materiale. În cadrul unei unităţi patrimoniale, analiza stocurilor de materiale vizează

mai multe aspecte. O primă problemă se referă la evoluţia stocurilor comparativ cu cifra de

afaceri. Un al doilea aspect în analiza stocurilor se referă la evoluţia lor faţă de un nivel

considerat al acestora (stoc normat, mediu, maxim sau orice altă categorie). De aceea, fiecare

unitate patrimonială trebuie să-şi stabilească limita stocurilor şi să urmărească respectarea

acesteia.

2. Analiza utilizării şi eficienţei utilizării resurselor materiale

În analiza utilizării resurselor materiale se foloseste indicatorul - consumul specific de

material sau norma de consum care reflectă cantitatea maximă de materii prime, materiale,

combustibil, energie etc. ce se poate consuma pentru fabricarea unei unităţi de produs sau pentru

executarea unei lucrări în anumite condiţii de producţie - particularităţile constructive şi

tehnologice ale produselor etc.

Norma de consum este formată din51:

- consumul net sau util de materiale (Cn);

- pierderi datorate procesului tehnologic (Pt);

- pierderi netehnologice (Pnt);

- materiale refolosibile rezultate in procesul tehnologic (Mrt)

51 http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=3456

74

Page 75: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- materiale refolosibile rezultate in afara procesului tehnologic (Mrat).

Norma de consum constituie un element de baza în construirea planului de aprovizionare.

Pentru majoritatea materialelor, norma de consum poate fi exprimată astfel:

Nc(cs) = Cn + Pt + Mrt + Pnt + Mrat

El se urmăreşte în dinamică şi în raport cu normele de consum. În acest scop se determină

indicele consumului specific:

I cs=cs1

cs0

×100

Pentru caracterizarea sintetică a eficienţei utilizării resurselor materiale se recomandă

construirea unui sistem de indicatori pe baza unor modele care să permită evidenţierea legăturii

dintre consumul de resurse materiale şi diferite laturi ale activităţii economico-financiare a

întreprinderii. Principalii indicatori sintetici pe baza cărora poate fi apreciată eficienţa utilizării

resurselor materiale sunt:

Producţia obţinută la 1000 lei valoare material consumată cu relaţia:

QfM

×1000=∑ q×p

M×1000

unde: M – valoarea resurselor materiale consumate.

Valoarea adăugată la 1000 lei valoare material consumată pe baza modelului:

VaM

×1000=Qe×vaM

×1000

Profitul aferent cifrei de afaceri la 1000 lei valoare material consumată utilizând

modelul:

PM '

×1000=∑ qv×p−∑ qv×c

M '⋅1000

unde: M' - valoarea materialelor consumate aferente cifrei de afaceri.

Viteza de rotaţie a stocurilor reprezintă un indicator calitativ exprimând eficienţa folosirii

acestora. Ea se exprimă prin intermediul a doi indicatori52:

viteza de rotaţie în zile sau durata în zile a unui circuit, număr de zile de stocare (indică

numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate;

coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg stocurile într-o

perioadă de timp (de obicei, un an). Aproximeaza de cate ori stocul a fost rulat pe

parcursul exercitiului financiar.

52 Mihai Toma, op. cit., p. 128

75

Page 76: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Viteza de rotaţie în zile (V) se determină ca un raport în care la numărător se înscrie

produsul dintre stocul mediu (S ) şi numărul de zile din an sau semestre (T), iar la numitor

volumul cifrei de afaceri (Ca) anual sau trimestrial, exprimată, pentru comparailitate, în cost:

V= SCa

×T

Acelaşi rezultat se obţine raportând perioada de timp (T) la coeficientul vitezei de rotaţie

sau numărul de circuite (NC), în cazul în care acesta este cunoscut:

V= TNC

Coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite (NC) pe care le parcurg stocurile

într-o perioadă de timp se calculează fie ca raport între cifra de afaceri (Ca) şi stocul mediu ( S ),

fie ca raport între perioada de timp (T) şi viteza de rotaţie în zile (V):

NC=CaS

sau NC=TV

Stocurile medii se calculează astfel:

Strim=Si+S f

2; San=

∑ S trim

4

unde: Strim - stocul mediu trimestrial;

Si – stocul iniţial al trimestrului;

Sf – stocul final al trimestrului;

San - stoc mediu anual.

Viteza de rotaţie a stocurilor trebuie să fie comparată în timp pentru a se trage concluzii

şi a se acţiona asupra nivelului stocurilor în funcţie de interesele unităţii patrimoniale.

Accelerarea vitezei de rotaţie are influenţe pozitive asupra profitului şi ratei rentabilităţii.

Accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor se poate asigura prin acţiuni de natură tehnică,

organizatorică şi financiară care trebuie să fie aplicate în fiecare fază a procesului de exploatare:

aprovizionare, producţie şi comercializare.

În faza aprovizionării sunt necesare decizii şi acţiuni care să asigure eliminarea perioadei

de inactivitate din cauza insuficienţei aprovizionării.

Desfăşurarea continuă a procesului de producţie necesită existenţa unui stoc permanent

de materii prime şi materiale. Perfecţionarea aprovizionării poate avea loc prin creşterea

operativităţii, adaptarea rapidă la condiţiile de piaţă, selectarea furnizorilor după anumite criterii,

76

Page 77: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

încheierea contractelor la timp şi respectarea lor. În această fază este necesar să se reducă

pierderile în timpul transportului, manipulării şi depozitării. O cauză a încetinirii vitezei de

rotaţie în această fază constă în apariţia de stocuri supra necesare, ca urmare a contractării

eronate sau sistării fabricaţiei unor produse.

În faza de producţie, volumul stocurilor depinde, în cea mai mare parte, de costuri şi de

durata ciclului de fabricaţie. Orice modalitate de reducere a acestora reprezintă şi un mod de

accelerare a vitezei de rotaţie a stocurilor. Realizarea acestui obiectiv se poate face prin

organizarea corespunzătoare a producţiei, stabilirea unor fluxuri raţionale de fabricaţie şi prin

alegerea celor mai performante tehnologii de fabricaţie.

În faza comercializării, desfacerea produselor şi încasarea rapidă a contravalorii lor au ca

efect întregirea lichidităţii. Gradul de lichiditate generală a întreprinderii se determină raportând

total active circulante la total active pe termen scurt. Vânzarea imediată a produselor finite are

loc atunci când acestea corespund cerinţelor pieţei ca volum, structură şi calitate. Accelerarea

vitezei de rotaţie în faza de comercializare se poate realiza prin reducerea perioadei de decontare,

obţinerea ritmică a produselor şi prin reducerea timpului de sortare şi ambalare.

Ca element de competitivitate (factor esenţial al diferenţierii produselor) şi ca „armă”

concurenţială, tehnologia utilizată constituie obiect al diagnosticului pentru că, dincolo de

dimensiunea fizică, ea a devenit o variabilă de decizie. Este considerată un atu pentu o firmă

inovatoare (o ameninţare pentru o firmă urmăritoare sau imitatoare) care are privilegiul cercetării

şi dezvoltării în raport cu activitatea de producţie53.

Pentru a recurge la analiza tehnologiei întreprinderea trebuie mai intâi a evalueze

patrimoniul său tehnologic şi apoi să măsoare forţa concurenţială pe care ar obţine-o.

Analiza tehnologică evaluează portofoliul tehnologic al firmei, identifică stadiul de

dezvoltare a acesteia, şi se desfăşoară, în general pe două nivele:

- pe produse, pentru a identifica tehnologiile pe care firma trebuie să le domine pentru a

putea duce la bun sfârşit activităţile necesare;

- pe procese de producţie, urmărind a arăta cum trebuie să se organizeze mai bine

fabricaţia pentru a realiza cerinţele de calitate, obţinerea unor economii

dimensionale şi flexibilitatea aparatului de producţie.

Criteriile tehnice şi tehnologice care fac obiectul diagnosticului strategic sunt :

Dotarea tehnică şi tehnologică

- volumul şi structura activelor fixe;

- gradul de uzură a activelor fixe;

53 Pascal Charpentier, OP. Cit., pg. 110;

77

Page 78: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- gradul de uzură morală a activelor fixe;

- gradul de uzură morală a tehnologiilor;

- gradul de înzestrare tehnică a muncii;

- gradul de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie;

- gradul de utilizare a capacităţii de producţie.

- Capacitatea de înnoire şi modernizare a produselor şi tehnologiilor

- ritmul înnoirii şi modernizării produselor şi tehnologiilor;

- ponderea producţiei, reprezentată de produse noi şi modernizate în ultimii 3

ani, în totalul producţiei;

- gradul de organizare a activităţilor de concepţie tehnică;

- gradul mediu de folosire a potenţialului tehnic al inginerilor, tehnicienilor,

maiştrilor;

- disponibilitatea de a proiecta şi asimila produse de mare complexitate;

- disponibilitatea diversificării producţiei şi serviciilor.

2.3.1.3. Analiza consumului de resurse (a cheltuielilor firmei)

Orice întreprinzător (considerat raţional, care ţinând seama de resursele pe care le

deţine, ia decizia de a produce acea marfă care-i permite cea mai bună valorificare a acestora)

ştie că pentru a-şi maximiza profitul este necesar fie să minimizeze costurile totale cu care obţine

un anumit nivel al producţiei, fie să maximizeze producţia care se poate obţine (şi vinde) cu un

nivel dat al costurilor. Va trebui optimizat aşadar, volumul şi structura producţiei dar şi

consumul de resurse, astfel încât costurile aferente să fie minime pentru o rentabilitate maximă.54

Managementul costurilor implică stabilirea unor costuri normale, care constituie un

criteriu de comparaţie a comportamentului diferitelor categorii de cheltuieli. Sunt considerate

normale în teoria şi practica economică următoarele mărimi:

- standardele de cheltuieli, stabilite pe baza tehnologiilor de fabricaţie, care asigură

obţinerea produselor la parametrii proiectaţi;

- nivelul cel mai scazut al cheltuielilor înregistrate în ramura de activitate respectivă;

- costurile care asigură un profit net anual echivalent dobânzii aferente capitalului

propriu.

54 Silvia Petrescu, Analiza economico-financiară, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003, pg. 127;

78

Page 79: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

În plus, este important ca în fiecare unitate să existe un plan (program, buget) al

costurilor, care să fie în permanenţă adaptat condiţiilor concrete în care au loc procesele

economico-productive, constituind, de asemeni, bază de raportare pentru realizările fiecărei

perioade.

Se afirmă în literatura de specialitate55 că cel mai bun control al costurilor presupune

raportarea resurselor la rezultate, pentru că, costurile nu apar de la sine, ci sunt puse în slujba

obţinerii unui anumit rezultat, şi, prin urmare, ceea ce contează nu este nivelul absolut al

costurilor ci raportul între eforturi şi rezultate.

De aceea în analiză, alături de dinamica cheltuielilor este urmărită şi eficienţa lor, în

corespondenţă cu veniturile pe care le generează.

Pentru managementul întreprinderii prezintă o deosebită importanţă structurarea

cheltuielilor dupa natura lor, aşa cum sunt ele tratate în contabilitatea financiară şi prezentate în

contul de “Profit şi pierderi”:

a) - cheltuieli de exploatare, reprezintă consumurile efectuate în scopul realizării

obiectului de activitate şi cuprind:

- materii prime şi materiale consumabile;

- energie electrică şi apă;

- combustibili;

- lucrări şi servicii executate de terţi;

- salarii şi cheltuieli asimilate acestora;

- impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;

- amortizări şi provizioane.

b) - cheltuieli financiare:

- pierderi din creanţe imobilizate legate de participaţii;

- pierderi din vânzarea titlurilor de plasament;

- diferenţe nefavorabile de curs valutar;

- dobânzi plătite aferente creditelor contractate.

c) -cheltuieli extraordinare, acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea normală a

unităţii patrimoniale şi cuprind:

- cheltuieli legate de operaţiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi, penalităţi);

- pierderi din calamităţi;

- cheltuieli legate de operaţiuni de capital (valoarea contabilă a imobilizărilor cedate).

55 Peter F. Drucker, Managementul Strategic, Ed. Teora, Bucureşti, 2001, pg. 59;

79

Page 80: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Indicatorul reprezentativ pentru urmărirea evoluţiei cheltuielilor, alături de dinamica

cheltuielilor în volumul lor absolut, este:

1. pentru domeniul industrial:

Rata medie a cheltuielilor sau cum se mai întâlneşte în literatura de specialitate: rata

medie de eficienţă a cheltuielilor, cheltuieli la 1000 lei venituri (cifra de afaceri) , oglindind,

indiferent de denumirea aleasă, consumul de resurse.

Calculul acestui indicator (la nivel total) se face în următoarele variante:

(1)

R Cht=Cht

Vt t

×1000 sau R Cht=∑i=1

n

chi

∑i=1

n

vt i

×1000

(2)R Cht=

∑i=1

n

gi×rchi

100

(3)R Cht=

Cht

Ca×1000=

∑i=1

n

chi

Ca×1000

(4)

R Cht=∑i=1

n

qv i×ci

∑i=1

n

qvi×pi

în care:

∑i=1

n

chi- suma cheltuielilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, excepţionale);

∑i=1

n

vt i - suma veniturilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, exepţionale);

gi - structura veniturilor pe activităţi (centre de cost):

gi=

vt i

Vt t

×100

rchi - rata medie a cheltuielilor pe activităţi:

rchi=

ch i

vt i

×1000

qvi - producţia vândută exprimată în unităţi fizice;

c i - costul mediu de producţie unitar;

80

Page 81: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

c i=∑i=1

n

qv i×c i

∑i=1

n

qv i;

pi - preţul mediu unitar de vânzare.

pi=∑i=1

n

qvi×pi

∑i=1

n

qvi

Calculul acestui indicator poate fi detaliat la nivel de activitate, produs, serviciu

sau categorii de cheltuieli de exploatare (materiale, salariale, variabile, fixe, directe, indirecte).

Notă: În cursul unui exerciţiu financiar (ţinând cont de factorul timp), sub influenţa

inflaţiei, a strategiilor de piaţă ale firmei, costurile de producţie (c i ) şi preţurile de vânzare ( pi )

variază, ceea ce face ca, costul curent şi preţul curent să fie considerate ca valori medii.

O importanţă deosebită are analiza cheltuielilor de exploatare care, fiind legate de

activitatea normală, curentă a unităţii patrimoniale (activitate ce cuprinde operaţiile cu caracter

economic şi comercial privind aprovizionarea, producţia şi comercializarea bunurilor), deţin

ponderea cea mai mare şi fac obiectul expres al analizei economice. Informaţiile obţinute din

analiza acestor cheltuieli ajută întreprinderea în alegerea strategiilor ce-i oferă posibilitatea să

concureze pe piaţă în condiţii de performanţă.

Diagnosticul cheltuielilor de exploatare presupune rezolvarea următoarelor probleme:

- caracterizarea generală şi eficienţa cheltuielilor de exploatare;

- analiza cheltuielilor variabile şi fixe;

- analiza cheltuielilor materiale;

- analiza cheltuielilor salariale;

- analiza costului unitar;

- metodologia de cuantificare a căilor de reducere a costurilor.

În dinamică, analiza cheltuielilor de exploatare vizează evoluţia acestora56 (care poate fi

proporţională cu cea a cifrei de afaceri, cu aceeaşi tendinţă dar cu ritmuri mai lente - degajând

surplus de rezultat - sau cu ritmuri mai rapide – erodând rezultatul -), evidenţierea modificărilor

intervenite de la o perioadă la alta sau faţă de obiectivele urmărite, pe total şi categorii de

cheltuieli.

Din punct de vedere structural, analiza cheltuielilor de exploatare urmăreşte

modificările intervenite în structura cheltuielilor, determinarea importanţei, ca nivel al costului şi 56 Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 205;

81

Page 82: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

ca pondere în totalul cheltuielilor, pentru a identifica acele categorii de cheltuieli a căror

ameliorare generează economii semnificative (cu condiţia să nu fie afectată calitatea produselor)

şi care necesită atenţie deosebită din partea managerilor.

Analiza eficienţei lor se face utilizând următorii indicatori:

a) Cheltuieli de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare (R che ), pe total şi

categorii de cheltuieli, cu relaţiile:

a1 ) pentru nivelul total al cheltuielilor de exploatare :

R che=CheVte

=∑i=1

n

che i

∑i=1

n

vtei

×1000

a2 ) pe categorii de cheltuieli de exploatare :

r chei=chei

Vte×1000

a3 ) pe tipuri de activităţi de exploatare (vânzări de mărfuri, livrări de produse, executări

de servicii, producţia stocată, producţia imobilizată, alte venituri de exploatare):

R che=∑i=1

n

gi×rchei

100 , unde:

gi - structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi;

gi=vtei

Vte×100

rchei - rata cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri pe tipuri de activităţi.

rchei=chei

vtei

×1000

b) Cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri(

R cheCa)

Calculul acestui indicator îşi găseşte justificarea în faptul că cifra de afaceri constituie

principala componentă a veniturilor de exploatare, deţinând ponderea cea mai mare şi ca atare, îi

va fi ataşată ponderea cea mai mare a cheltuielilor de exploatare. Două modele factoriale

definesc această relaţie:

82

Page 83: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

b1 )

R cheCa=∑i=1

n

qv i×ci

∑i=1

n

qv i×pi

×1000

b2 ) R cheCa=

∑i=1

n

g i×rche i

100

unde: qvi - volumul fizic al producţiei vândute;

c i - costul mediu pe produs;

pi - preţul mediu de vânzare pe produs (exclusiv TVA);

gi - structura producţiei vândute pe produse;

rchei - cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri

pe produs,

rchei=c i

p i

×1000;

∑i=1

n

qv i×c i- producţia vândută exprimată în cost mediu de producţie;

∑i=1

n

qv i×pi - producţia vândută exprimată în preţ mediu de vânzare (cifra de

afaceri).

Pentru exemplificarea relaţiei (a) considerăm următoarele date ipotetice:

Situaţia cheltuielilor de exploatare tabel nr. 2.6.

NR. CRT

.

Indicatori Valori ale perioadei (mii lei)

Modificarea absolută(u.m.)

Indice de

evoluţie (%)

ponderea (%)

0 1 0 1

1. Cheltuieli totale din care: 2850000 4304850 +1454850 151,04 100 100

1.1.- materii prime şi

materiale 1510500 2195473,5 +684973,5 145,34 53 51

1.2.- combustibili,

energie, apă 114000 223852,2 +109852,2 196,36 4 5,2

1.3.-alte cheltuieli

materiale 78375 43048,5 -35326,5 54,92 2,75

1

1.4.-lucrări şi servicii executate de terţi 57000 21524,25 -35475,75 37,76 2 0,5-impozite, taxe

83

Page 84: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

1.5. vărsăminte 57000 86097 +29097 151,04 2 21.6. -salarii personal 712500 1226882,2

5+514382,25 172,19 25 28,5

1.7.-asigurări şi

protecţie socială 263625 453731,19 +190106,19 172,11 9,25

10,54

1.8.-alte cheltuieli de

exploatare 14250 13775,52 -474,48 96,67 0,5 0,32

1.9.-amortizări şi provizioane 42750 40465,59 -2284,41 94,65 1,5 0,94

2.Venituri din exploatare 3438000 4995000 +1557000 145,28 - -

Eficienţa cheltuielilor de exploatare

CATEGORII DE CHELTUIELI

Rata medie a cheltuielilor Modificarea absolută (u.m.)0 1

Cheltuieli totale din care: 828,97 861,83 +32,86-materii prime, materiale 439,35 439,53 +0,18

-combustibili, energie, apă 33,15 44,81 +11,66-alte cheltuieli materiale 22,79 8,61 -14,18

-lucrări şi servicii executate de terţi

16,58 4,31 -12,27

-impozite, taxe şi vărsăminte 16,58 17,23 +0,65-salarii personal 207,24 245,62 +38,38

-asigurări şi protecţie socială 76,68 90,83 +14,15-alte cheltuieli de exploatare 4,14 2,75 -1,39

-amortizări şi provizioane 12,43 8,10 -4,33

Concluzii

Se constată o situaţie nefavorabilă, ca urmare a creşterii cheltuielilor (151,04%) într-un

ritm mai mare decât veniturile (145,28%), ceea ce face ca Rata medie a cheltuielilor de

exploatare totale deşi se menţine sub 1000 lei venituri, să crească cu 32,86 lei, fapt ce se va

reflecta negativ în performanţa întreprinderii privită prin prisma profitului obţinut, a cărui

mărime se va situa în perioada curentă sub nivelul precedent.

Costurile cele mai mari se înregistrează la categoria cheltuielilor cu salariile şi asigurările

sociale (+72%) şi la costurile cu energie şi apă (+96,36%), a căror pondere creşte cu 3,5% şi

respectiv 1,5%, pe fondul, probabil, al unor creşteri salariale sau angajări suplimentare fără

corespondent în creşterea veniturilor şi a creşterii inflaţioniste a preţurilor la combustibili,

energie, apă.

84

Page 85: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

În raport cu valorile obţinute la aceste poziţii este necesară o analiză detaliată a acestor

categorii de cheltuieli şi instituirea unor măsuri obligatorii de reducere a lor pentru ca

întreprinderea să rămână competitivă.

Un aspect pozitiv se remarcă în efortul întreprinderii de a optimiza totuşi producţia prin

reducerea ponderii cheltuielilor cu materii prime şi materiale (2%) ceea ce poate însemna o

reducere a consumurilor specifice, iar la cîteva categorii de cheltuieli înregistrându-se reduceri

foarte mari: cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi (- 62,24%), alte cheltuieli (uzura

obiectelor de inventar, cheltuieli cu materiale nestocate: -45,08%), reducerea cheltuielilor cu

provizioane (-5,35%).

Interesant va fi de urmărit şi analiza cheltuielilor de exploatare la 1000 lei producţie

fabricată. În cazul producţiei stocate şi imobilizate, creşterea sau scăderea acesteia (făcând

distincţie între volumul fizic şi costul aferent) poate fi determinată de factori conjuncturali ai

pieţei sau de altă natură, sau o opţiune a conducerii pentru realizarea unor obiective viitoare.

Analiza factorială a cheltuielilor va cuantifica influenţele factorilor care le determină

nivelul şi dinamica, va stabili cauzele evoluţiilor, în scopul identificării posibilităţilor de

reducere. Măsurile ce trebuie luate în vederea creşterii eficienţei cheltuielilor se regăsesc în

cauzele şi factorii de influenţă.

Interpretarea influenţelor factorilor trebuie efectuată în funcţie de cauzele şi condiţiile

care au generat modificările. Astfel, influenţa structurii producţiei poate fi apreciată ca justificat

favorabilă doar dacă modificările de produse sunt consecinţa schimbării raportului dintre cerere

şi ofertă în favoarea cererii anumitor produse (chiar dacă nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de

afaceri pe produse este mai mare decât cel mediu programat pe întreprindere). Modificarea

preţurilor la nivelul fiecărui producător (ofertant de produse), poate fi consecinţa unor cauze

dependente sau independente de activitatea întreprinderii, fiind necesară evidenţierea condiţiilor

concrete care le-au generat (schimbarea raportului dintre cerere şi ofertă, îmbunătăţirea calităţii

produselor, schimbarea destinaţiei produsului, acordarea de bonificaţii, evoluţia cursului de

schimb, intervenţia statului în cazul produselor de importanţă naţională sau strategică etc).

Creşterea costurilor este interpretată ca având o influenţă negativă, fiind în majoritatea

cazurilor, consecinţa depăşirii consumurilor specifice normate, scăderii productivităţii muncii,

diminuării gradului de utilizare a capacităţii de producţie şi alte cauze care reflectă

disfuncţionalităţi, cu excepţia cazului când folosirea unor materii prime şi materiale de calitate

superioară celor prevăzute se reflectă în îmbunătăţirea calităţii produselor şi creşterea preţuluide

vânzare al acestora.

85

Page 86: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Exemplificarea metodologiei de analiză factorială se face pentru indicatorul Cheltuieli de

exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri, considerând următoarele date

ipotetice:

Cheltuieli de exploatare aferente producţiei vândute pe produse şi eficienţa lor

tabel nr. 2.7.

NR. CRT

.

INDICATORI VALORI ALE PERIOADEI MODIFICAREA

ABSOLUTĂ(u.m.)

INDICE DE

EVOLUŢIE(%)

0 1

1. Volumul fizic al producţiei vândute

totaldin care pe grupe:

-grupa A 48000 45000 -3000 93,75-grupa B 42000 75000 +33000 178,57-grupa C 30000 30000 - -

2. Costul mediu (c ) unitar (lei) din care (

c i ):- grupa A 24,000 30,480 6,480 127- grupa B 19,000 23,750 +4,750 125- grupa C 30,000 38,400 +4,800 128

3.Preţul mediu ( p ) de vânzare unitar (lei),

din care (pi ):

-grupa A 30,000 35,000 +5,000 116,66-grupa B 24,000 30,000 +6,000 125,0-grupa C 33,000 39,000 +6,000 118,18

4. Producţia vândută (lei) exprimată în:

4.1. -preţ de vânzare (Ca), total:

3438000 (100 %)

4995000 (100 %)

+1557000 145,28

-grupa A 1440000 (41,88)

1575000 (31,53)

+135000 109,37

-grupa B 1008000 (29,32)

2250000 (45,05)

+1242000 223,21

-grupa C 990000 (28,80)

1170000 (23,42)

+180000 118,18

4.2. -cost de producţie, total:

2850000 4304850 +1454850 151,04

-grupa A 1152000 1371600 +219600 119,06-grupa B 798000 1781250 +983250 223,21-grupa C 900000 1152000 +252000 128,0

5. Cheltuieli la 1000 lei Ca total

828,97 861,83 +32,86 103,96

-grupa A 800,00 870,85 +70,85 108,85

86

Page 87: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

-grupa B 791,66 791,66 - --grupa C 909,09 984,61 +75,52 108,30

1.

R cheCa=∑i=1

n

qv i×ci

∑i=1

n

qv i×pi

×1000

Modificarea absolută:

Δ R cheCa=R che1Ca−R cheo

Ca=∑i=1

3

qv i1×c i1

∑i=1

3

qv i1×p i1

×1000−∑i=1

3

qv i 0×c io

∑i=1

3

qv i0×pi 0

×1000=

861,83 – 828,97 = +32,86 lei

în care:

1. influenţa modificării producţiei vândute(qvi):

Δ R cheCa(qvi )=∑i=1

3

qvi1×ci 0

∑i=1

3

qvi1×pi0

×1000−∑i=1

3

qvi 0×c i0

∑i=1

3

qvi 0×p i0

×1000=822 , 46−828 , 97=− 6 , 51

lei

2. influenţa modificării costului mediu de producţie (c i ):

Δ R cheCa(c i)=∑i=1

3

qv i1×c i1

∑i=1

3

qv i1×p i0

×1000−∑i=1

3

qv i 1×c i 0

∑i=1

3

qv i 1×pi 0

×1000=1039 ,82−822 , 46 =+ 217 , 36

lei

3. influenţa modificării preţurilor de vânzare (pi ):

Δ R cheCa ( p i)=∑i=1

3

qvi1×c i1

∑i=1

3

qvi1×pi1

×1000−∑i=1

3

qvi1×c i1

∑i=1

3

qvi1×pi0

×1000=861, 83−1039 , 82=−177 , 99

lei

Δ R cheCa=Δ R cheCa(qv i )+ Δ R cheCa(ci )+Δ R cheCa( p i)=−6 , 51+217 , 36−177 ,99 = +32,86 lei

2. R cheCa=

∑i=1

n

g i×rche i

100

Δ R cheCa=R che1Ca−R che0

Ca=861 ,83−828 ,97 =+32 ,86 ‰, în care:

87

Page 88: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

1. influenţa modificării structurii vânzărilor (cifrei de afaceri) gi:

Δ R cheCa( gi )=∑i=1

3

g i1×rchei1

100−∑i=1

3

g i0×rchei 0

100=821, 79−828 ,97=−7 ,18

lei

2. influenţa modificării indicatorului “cheltuieli de exploatare la 1000 lei Ca”/produs

Δ R cheCa(rchei )=∑i=1

3

gi1×rchei 1

100−∑i=1

3

gi1×rchei 0

100=861, 83−821 ,79 =+40 , 04

lei

Δ R cheCa=Δ R cheCa( gi )+ Δ R cheCa(rche i)=−7 , 18+40 , 04=+32 , 86 lei

dar rchei=

c i

p i

×1000

2.1. influenţa modificării costului mediu pe produse:

Δ R cheCa(ci)=∑i=1

3

gi1×c i1

pi0

×1000

100−∑i=1

3

gi 1×ci 0

pi 0

×1000

100=

¿31 ,53×30 ,480

30 ,000×1000+45 ,05×23 , 750

24 , 000×1000+23 ,42×38 ,400

33 ,000×1000

100−

- 821,79 = 1038,67 – 821,79 = +216,88 lei

2.2. influenţa modificării preţurilor medii de vânzare pe grupe de produse:

Δ R cheCa( p i)=∑i=1

3

g i1×c i1

pi1

×1000

100−∑i=1

3

g i1×ci 1

pi 0

100=861 ,83−1038 , 67=−176 , 84

le

Δ R cheCa(rchei )=Δ R cheCa(ci )+ Δ R cheCa( pi )=+216 ,88−176 ,84=+40 ,04 lei

Se constată:

- o creştere a volumului fizic al producţiei la nivelul întreprinderii cu 25%, mai ales grupa

B (+78%) ce deţine 50% din volumul total al producţiei;

- costurile medii pe produs atât la nivelul întregii producţii cât şi pe grupe de produse

cresc, în medie, cu 4% mai mult decât cresc preţurile medii de vânzare (120,83% respectiv

116,23%), excepţie făcând grupa B pentru care evoluţia este proporţională (125%);

88

Page 89: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- această evoluţie neproporţională, în defavoarea veniturilor încasate de întreprindere se

menţine la nivelul întreprinderii, creşterea cifrei de afaceri (145,28%) fiind sub nivelul creşterii

costurilor aferente producţiei vândute (151,04%);

- consecinţa este, la nivelul indicatorului R che , o creştere pentru produsul A (8,85%) şi

C (8,30%), pentru produsul B nivelul rămânând constant, reflectându-se într-o evoluţie

nefavorabilă a performanţelor întreprinderii, de reducere a masei profitului.

Analiza factorială confirmă evoluţia negativă, în orice variantă de calcul, creşterea

costurilor are o influenţă negativă mai puternică, preţurile practicate fiind insuficiente pentru a

asigura o creştere a profitului proporţională cu creşterea volumului fizic al producţiei vândute.

Aceste rezultate sunt semnale de alarmă pentru administratorii întreprinderii,

întreprinderea funcţionează încă în parametrii de profitabilitate, dar reducerea continuă a

profitului şi ratei rentabilităţii pot duce activitatea în zona de nerentabilitate de unde redresarea

este greu de realizat.

2. În domeniul comercial indicatorii specifici costurilor sunt:

- volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie, ce reprezintă suma cheltuielilor conform

programului sau conform documentelor de raportare şi generalizare şi de evidenţă analitică a

contabilităţii;

- nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch), care exprimă mărimea cheltuielilor

în raport cu volumul activităţii economice (desfacerilor) şi se calculează ca raport între volumul

absolut al cheltuielilor şi volumul desfacerilor, cu relaţia:

Nch=ChCa

×100 (1000 ) lei- este un indicator calitativ al activităţii economice, expresie

parţială a eficienţei acesteia, exprimând cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100 sau 1000

lei marfă. Se calculează pentru comerţul cu amănuntul, cu ridicata, pe întreprinderi comerciale şi

pe total comerţ.

Considerat indicator reprezentativ, este abordat în analizele factoriale în următoarele

variante de calcul:

(a) Nch=

∑i=1

n

gi×nchi

100

în care gi = structura cifrei de afaceri pe centre de cost (activităţi, sectoare)

nchi = nivelul relativ al cheltuielilor pe activităţi

89

Page 90: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

(b) ştiind că Nch = Nchv + Nchf relaţia de calcul devine:

Nch=

∑i=1

n

gi×nchvi

100+

Chf

Cax 100

- cuantumul reducerii/creşterii nivelului curent al cheltuielilor de circulaţie(Q), obţinut

prin diferenţa dintre nivele (curentă-1, de referinţă – 0 ) cu relaţia:

Q = Nch1- Nch0

- ritmul reducerii/creşterii nivelului curent al cheltuielilor de circulaţie, exprimă

mărimea procentuală a reducerii/creşterii nivelului curent al cheltuielilor în dinamică şi faţă de

B.V.C. şi se calculează cu relaţia :

R= QNch 0׿

×100 ¿

- suma economiilor obţinute din reducerea cheltuielilor de circulaţie(E), care reflectă

efectul economic al reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie. Se calculează cu

relaţia:

E=Ca1×Q

100 unde: Ca1 = desfaceri efective de mărfuri

Pentru exemplificare se consideră următoarele date ipotetice:Tabel nr. 2.8.

Activitate Ca (ml. lei) Structura Ca (%)

Cheltuieli(ml. lei)

Nch %

0 1 0 1 0 1 0 1Hotel 3830,7 5778,1 62,0 63,4 1857,9 2773,5 48,5 48Restaurant 2038,9 2881,4 33,0 31,62 1447,6 2074,6 71 72Bar 308,9 453,3 5,0 4,98 216,2 312,8 70 69Total 6178,5 9112,8 100,0 100,0 3521,7 5160,9 57 56,63

Pe categorii de cheltuieli situaţia este următoarea: table nr. 2.9.

Activitate Cheltuieli variabile(ml. lei)

Nchv(%) Cheltuieli fixe(ml. lei)

Nchf(%)

0 1 0 1 0 1Hotel 1134,9 2023,5 29,63 35,02 723 750 18,87 12,98Restaurant 1122,6 1710,6 55,06 59,94 325 364 15,94 12,63Bar 148,2 237,8 47,98 52,46 68 75 22,01 16,54

90

Page 91: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Total 2405,7 3971,9 38,94 43,58 1116 1189 18,06 13,05

Analiza factorială evidenţiază următoarele aspecte:

(1) Nch=Ch

Ca×100

Δ Nch = Nch1- Nch0 = -0,37 lei,

în care:

- influenţa modificării volumului total al cheltuielilor:

Δ Nch(Ch)=Ch1

Ca0

×100−Ch0

Ca0

×100=83 ,52−57 =+26 ,52 lei

- influenţa modificării volumului desfacerilor:

Δ Nch(Ca )=Ch1

Ca1

×100−Ch1

Ca0

×100=56 ,63−83 ,52=−26 , 89 lei

Δ Nch=Δ Nch(Ch)+Δ Nch(Ca)=+26 ,52−26 , 89=−0 ,37 lei

(2) Nch=

∑i=1

n

gi×nchi

100

ΔNch = Nch1 - Nch0 = -0,37 lei

în care:

- influenţa modificării structurii desfacerilor:

Δ Nch( gi )=∑i=1

n

gi1×nchi0

100−∑i=1

n

gi0×nchi0

100=63 ,4×48 ,5+31,62×71+4 , 98×70

100−57=

¿3074 ,9+2245 ,02+348 , 6100

−57=56 , 68−57=−0 , 32 lei

- influenţa modificării nivelurilor individuale ale cheltuielilor:

Δ Nch(nchi )=∑i=1

n

gi1×nchi1

100−∑i=1

n

gi1×nchi0

100=56 , 63−56 , 68=−0 , 05 lei

ΔNch = ΔNch(gi) + ΔNch(nchi) = - 0,32 – 0,05 = - 0,37 lei

Reducerea nivelului relativ al cheltuielilor cu 0,37 lei este consecinţa pozitivă a:

- modificării structurale a cifrei de afaceri, în sensul creşterii ponderii activităţii hoteliere

cu 1,4% care are o rată a cheltuielilor de 48,5 lei, inferioară mediei pe societate. Efectul este

amplificat de faptul că majorarea ponderii activităţii hoteliere se face în cea mai mare parte pe

91

Page 92: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

seama scăderii ponderii activităţii restaurantului, cu 1,38%, activitate în care se înregistrează cea

mai scazută rentabilitate, evidenţiată prin nivelul înalt al cheltuielilor;

- reducerii nivelului cheltuielilor pe activităţi, îndeosebi la cele care deţin cca 68% din

volumul de activitate (hotel şi bar).

(3)Nch=Nchv+Nchf =

∑i=1

n

gi×nchvi

100+ Chf

Ca×100

Δ Nch=Nch1−Nch0=−0. 37 lei ,

în care:

1. influenţa modificării Nchv:

ΔNch(Nchv) = Nchv1 - Nchv0 = +4,64 lei, în care:

1.1. influenţa modificării structurii desfacerilor gi:

Δ Nch( gi )=∑i=1

n

gi1×nchvi0

100−∑i=1

n

gi0×nchvi0

100=

(63 , 4×29 , 63)+(31 , 62×55 , 6 )+( 4 ,98×47 , 98 )100

−38 , 94=38 , 58−38 , 94=−0 , 36 lei

1.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile aferent fiecărui

sector(nchvi):

Δ Nch(nchvi )=∑i=1

n

gi1×nchvi1

100−∑i=1

n

gi1×nchvi0

100=43 ,58−38 ,58 =+5 lei

Δ Nch( Nchv )=Δ Nch(gi )+ Δ Nch(nchvi)=−0 ,36+5 =+4 ,64 lei

2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor fixe totale(Nchf):

ΔNch(Nchf) = Nchf1 – Nchf0 = -5,01 lei, în care:

2.1. influenţa modificării volumului cheltuielilor fixe(Chf):

Δ Nch(Chf )=Chf 1

Ca0

×100−Chf 0

Ca0

×100=19 ,24−18 ,06 =+1 ,18 lei

2.2. influenţa modificării volumului desfacerilor(Ca):

Δ Nch(Ca )=Chf 1

Ca1

×100−Chf 1

Ca0

×100=13 ,05−19 ,24=−6 , 91 lei

ΔNch(Nchf) = ΔNch(Chf) + ΔNch(Ca) = +1,18 – 6,91 = -5,01 lei

ΔNch = ΔNch(Nchv) + ΔNch(Nchf) = +4,64 – 5,01 = - 0,37 lei

92

Page 93: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Se constată că rezervele de reducere a cheltuielilor se găsesc la categoria cheltuielilor

variabile, indicele lor de creştere devansând indicele de creştere a cifrei de afaceri (20% la

nivelul firmei), mai ales în sectorul hotelier (+28%).

Devine necesară, în aceste condiţii, efectuarea unei analize detaliate pe structura

cheltuielilor variabile şi descoperirea din această perspectivă a ineficienţei unor activităţi

specifice sau acţiuni manageriale. Creşterea cheltuielilor fixe în valoare absolută chiar dacă în

analiza factorială are un efect negativ, determinând creşterea nivelului relativ al cheltuielilor

totale, se consideră că au o evoluţie normală în derularea afacerilor.

Costul şi decizia strategică a întreprinderii

În managementul resurselor (materiale, umane, financiare) unei firme, înţelegerea

conceptelor cost, preţ, profit este absolut necesară, mai ales pentru orientarea managerilor spre

obiectivele generale ale acesteia: economicitate, profitabilitate, competitivitate. Calculaţia

costurilor şi analiza lor se constituie atât în instrument informaţional cât şi instrument de

gestiune ce vizează îmbunătăţirea performanţelor firmei.

Legătura care există între analiza costurilor (cheltuielilor) şi strategia unei firme se

concretizează în două aspecte: pe de o parte, rezultatele obţinute din contabilitatea şi analiza

costurilor stau la baza deciziilor strategice ale întreprinderii (contabilitatea de gestiune furnizează

informaţii privind costurile pe produse, servicii, activităţi şi alte structuri din cadrul

întreprinderii), iar pe de altă parte , informaţiile furnizate de analiza costurilor pot constitui baza

unui ansamblu de micro - decizii care duc progresiv la schimbarea însăşi a strategiei firmei.

Prin compararea cheltuielilor cu cifra de afaceri obţinută pe produs/serviciu, se pot

calcula marjele, respectiv rentabilitatea corespunzătoare fiecărui nivel de analiză, iar analiza

comparativă a marjelor şi rentabilităţilor pe produse, servicii stă la baza deciziilor privind

portofoliul de produse/activităţi al firmei.

Costul activităţii devine astfel un indicator calitativ ce ocupă o poziţie centrală în

sistemul indicatorilor la nivel de firmă şi al celor folosiţi pentru măsurarea şi aprecierea creşterii

economice.

Costul activităţii nu este o mărime dată şi nu are un caracter constant, fiind influenţat de o

multitudine de factori, cum ar fi: volumul producţiei şi desfacerilor, structura desfacerilor,

preţurile factorilor de producţie utilizaţi, nivelul calitativ al forţei de muncă şi al echipamentelor

tehnice de producţie/desfacere, organizarea activităţii etc.

Reducerea costurilor, considerată cale importantă în creşterea profitului, presupune:

93

Page 94: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

a) perfecţionarea activităţii de aprovizionare: semnarea unor contracte de aprovizionare

avantajoase, raţionalizarea activităţii depozitelor, dimensionarea optimă a stocurilor, reduceri de

preţuri la produsele greu/lent vandabile;

b) reducerea cheltuielilor materiale;

c) creşterea productivităţii muncii, creşterea calificării personalului etc.

2.3.2. Analiza rezultatelor şi a rentabilităţii firmei

2.3.2.1. Profit şi rentabilitate – concepte şi modalităţi de determinare

Pentru a putea fi considerate raţionale, activităţile economice trebuie să fie aducătoare de

profit, de o anumită mărime, care să permită înfăptuirea unor scopuri individuale, de grup şi

colective.

Profitul constituie, în economia de piaţă, raţiunea de a fi a oricărui agent economic, fiind

considerat un câştig ce remunerează factorii de bază, clasici ai producţiei: capitalul, pământul,

munca, fiind urmărit, din punct de vedere strategic pe două orizonturi de timp: termen scurt şi

termen mijlociu şi lung.

Rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit, oglindind într-o formă

sintetică eficienţa întregii activităţi economice a ei şi este una din formele de exprimare a

eficienţei economice.

Măsurarea eficienţei economice se face ţinând cont de anumite criterii de eficienţă (grad

de economisire, grad de valorificare, nivel de actualizare), în două variante:

- în mărime absolută, prin metoda diferenţei, obţinându-se soldurile intermediare de

gestiune: marja comercială, valoarea adăugată, EBE (excedentul brut din exploatare), profit din

exploatare, profit financiar, profit excepţional, profit net etc;

- în mărime relativă, cu ajutorul indicatorilor de eficienţă, obţinuţi prin raportarea

efectelor la efortul depus pentru obţinerea lor (efect util pe unitatea de cost antrenată) şi

viceversa (cost specific pentru obţinerea unei unităţi de efect util) – rate ale rentabilităţii.

Pentru exprimarea rentabilităţii unui agent economic, de o manieră generală, se utilizează

doi indicatori:

– profitul (rezultatul exerciţiului), ca mărime absolută a rentabilităţii;

– rata profitului (rata rentabilităţii), ca mărime relativă.

Rezultatul exerciţiului

Informaţiile necesare analizei privind rezultatul exerciţiului sunt preluate din contul de

profit şi pierderi – anexă la bilanţ – şi din bugetul de venituri şi cheltuieli (BVC), întocmit pentru

aceeaşi perioadă

94

Page 95: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Contul de rezultate, care grupează veniturile şi cheltuielile pe tipuri de activităţi: de

exploatare, financiară şi excepţională, este sursa primară de date în analiza rentabilităţii şi

permite determinarea indicatorului global al rentabilităţii: rezultatul exerciţiului (înainte şi după

impozitare) şi a trei indicatori parţiali:

1. rezultatul exploatării;

2. rezultatul financiar; (însumate aceste două rezultate formează rezultatul curent)

3. rezultatul excepţional, al cărei importanţă nu trebuie supraestimată deoarece, prin

definiţie, el nu are tendinţa să se reproducă şi nu poate ocupa un loc determinant în

analiză.

Astfel:

Rezultatul total = rezultatul din exploatare + rezultatul financiar + rezultatul excepţional

sau

Rezultatul total (Vtotale – Chtotale) = (Vexpl – C(costul mărfurilor vândute) – Chexpl) + (Vfinanc – Churrent) +

(Vexcepţ – Chexcepţ

Pentru analiza factorială sunt operaţionale următoarele modele factoriale:

a) analiza rezultatului la nivel de întreprindere

Pentru că prima dimensiune a rentabilităţii întreprinderii o reprezintă masa întregului

rezultat (înaintea impozitării) – rezultat brut (Rb) – analiza factorială surprinde acest aspect în

diagnosticul rentabilităţii globale.

(1) Rb=Vt t−Cht

(2)Rb=Vt t×r b , în care : r b=

∑i=1

n

gi×rbi

100 , unde:

Vtt – venituri totale

Cht – cheltuieli totale

r b - rezultatul mediu brut la 1 leu venituri totale:

r b=RbVt t

gi - structura veniturilor pe categorii de activităţi

rb i - rezultatul brut la 1 leu venituri pe categorii de activităţi:

rbi=vt i−chi

vt i

95

Page 96: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

b) analiza rezultatului exploatării

Rezultatul exploatării (Re) exprimă aprecierea efortului real al firmei fără a lua în

considerare modul de finanţare şi elementele excepţionale şi impozitele.

Sunt utilizate următoarele modele factoriale:

(1) Re=Vte−Che

(2)

Re=Vte×r e , în care :Vt e=T×w h=N p×t×w h

r e=∑i=1

n

gi×rei

100

(3)Re=N p× Mf

N p× Mf

Mf× Qe

Mf× Ve

Qe×Re

Ve

(4)Re=Ae× Ve

Ae×Re

Ve

în care :

Vt e - venituri din exploatare

Che - cheltuieli pentru exploatare

T – fond total de timp de muncă (ore)

w h- productivitatea medie orară

N p - numărul mediu de salariaţi

t - timpul mediu de lucru pe salariat (ore)

r e - rezultatul mediu al exploatării la 1 leu venituri din exploatare

gi - structura veniturilor din exploatare pe categorii de venituri de

exploatare/activităţi

rei - rezultatul exploatării la 1 leu venituri din exploatare pe categorii de venituri

de exploatare/activităţi:

rei=Rei

vtei

MfN p - gradul de înzestrare a muncii

96

Page 97: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

MfMf - ponderea mijloacelor fixe direct productive

QeMf - randamentul mijloacelor fixe direct productive

VeQe - gradul de valorificare a producţiei exerciţiului

Ae - active de exploatare (imobilizate şi circulante)

VeAe - eficienţa activelor de exploatare

c) pentru că cifra de afaceri (Ca) deţine ponderea cea mai mare în structura veniturilor de

exploatare, indicatorii prezentaţi la pct. (1), (2), (3), (4) pot fi determinaţi luînd în calcul Ca în

locul Vte. În măsura în care se poate identifica pe unitatea de produs sau serviciu veniturile şi

costurile aferente, analiza poate fi detaliată pe baza următoarelor modele factoriale:

(c.1) Re=∑

i=1

n

qv i×p i−∑i=1

n

qv i×c i

(c.2) Re=Ca ×r c , cu rc=

∑i=1

n

g i×rci

100=

Re

Ca×100

în care: rc - rata rentabilităţii comerciale (aferentă exploatării)

gi - structura cifrei de afaceri pe activităţi/produse

rci - rata rentabilităţii comerciale pe activităţi/produse.

Această rată se poate descompune în factori specifici fiecărei activităţi: preţul de

vânzare şi costul complet unitar pentru activitatea de producţie, rata marjei comerciale şi nivelul

relativ al cheltuielilor de circulaţie pentru activitatea de comerţ, încasarea medie şi costul mediu

pe unitatea de prestaţie în servicii etc.

Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor

Rata rentabilităţii este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul în întregul

său, capitalul permanent sau capitalul propriu, aduce profit. Diferitele modele utilizate au putere

informativă diferită, oglindind eficienţa diferitelor laturi ale activităţii economice a firmei şi vor

exprima fie interesele investitorilor (caz în care indicatorii vor fi construiţi în funcţie de capitalul

avansat), fie interesele managerului firmei (indicatorii vor fi construiţi pe baza resurselor

consumate).

Principalii indicatori sunt:

97

Page 98: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

a) rata rentabilităţii comerciale, ca expresie atât a politicii comerciale a firmei

(aprovizionare, stocare, vânzare) cât şi a politicii de preţuri. În funcţie de obiectivele analizei şi

sfera de investigare acest indicator poate fi calculat prin considerarea, în calitate de efect, a

rezultatului brut al exploatării (EBE), rezultatul exploatării, rezultatul aferent cifrei de afaceri,

rezultatul net al exerciţiului

Se calculează în următoarele variante:

(1) Rata rentabilităţii comerciale brute (rata marjei brute) care reflectă excedentul brut

din exploatare sau rezultatul exploatării la 100 lei cifră de afaceri:

rcb=EBE (Re)

Ca×100

(2) Rata rentabilităţii comerciale aferente cifrei de afaceri

(2.1.)

rc=∑i=1

n

qv i×p i−∑i=1

n

qv i×c i

∑i=1

n

qv i×p i

×100

, în care:

∑i=1

n

qvi×pi – producţia vândută exprimată în preţ vânzare, exclusiv TVA (cifra de

afaceri);

∑i=1

n

qv i×c i– producţia vândută în cost de producţie.

(2.2.rc=

∑i=1

n

g i× r̄ ci

100 , în care:

gi – structura vânzărilor pe grupe de produse(servicii, activităţi);

r̄ci – rentabilitatea comercială aferentă fiecărei grupe de produse(servicii, activităţi).

(2.3) pentru întreprinderile din sfera comercială

rc=K−Nch, în care:

K - cota medie de adaos comercial (marja comercială)

Nch – nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch=Chc

Ca×100

)

(3) Rata rentabilităţii comerciale nete (rata marjei nete) arată cât profit net al exerciţiului

se obţine la 100 unităţi de cifră de afaceri realizată.

rcn=RnCa

×100

98

Page 99: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Comparând acest indicator cu indicatorii similari ai firmelor concurente se poate aprecia

în ce măsură firma a valorificat potenţialul pieţei şi schimbările intervenite în cadrul acesteia şi

eficienţa aplicării politicilor de piaţă şi preţuri.

Principalele rezerve de creştere a ratei rentabilităţii comerciale vizează:

sporirea vânzărilor;

creşterea puterii de negociere a firmei cu furnizorii şi obţinerea unor preţuri de

achiziţie a materiilor prime şi materialelor, serviciilor avantajoase, ameliorarea structurii

vânzărilor în sensul creşterii ponderii celor cu o marjă comercială individuală mai mare,

accelerarea rotaţiei stocurilor, optimizarea cheltuielilor, maximizarea preţurilor de vânzare etc.

Se recomandă a se acţiona asupra rezervelor potenţiale de creştere a rentabilităţii:

sporirea cifrei de afaceri ca factor cu cea mai mare însemnătate deoarece fiecare unitate de marfă

vândută este purtătoarea unui venit brut, mai ales dacă ritmul desfacerilor depăşeşte pe cel al

costurilor, eficientizarea consumului de resurse, orientarea corespunzătoare a politicii şi logisticii

comerciale etc. )

b) rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) arată capacitatea acestora de a degaja

prin consum profit brut. Matematic se stabileşte ca raport între rezultatul brut (al exerciţiului,

curent, al exploatării, aferent cifrei de afaceri) şi efortul propriu reflectat în costurile ce

determină rezultatele respective, astfel:

Rc=Re zultatul( exercitiului , curent ,exp loatare , aferent cifrei de afaceri )

Cheltuieli ( totale , curente ,exp loatare ,aferente cifrei de afaceri )×100

c) rata rentabilităţii economice (Re)

Această rată are formulate mai multe accepţiuni:

c.1 rata rentabilităţii activelor(ROA) măsoară performanţa activului total sau activului

de exploatare (pentru acele întreprinderi cu active financiare mari) şi este expresia capacităţii

managerului de a asigura o gestiune eficientă a activităţii de exploatare.

Re=Ptb (EBE ,Re )

Activ total ( fix si circulant )×100=

Ptb (EBE , Re )Active fixe brute+NFR+Disp . banesti

×100

O rată a rentabilităţii economice mai mare decât rata inflaţiei asigură reînnoirea şi

creşterea activelor sale într-o perioadă scurtă.

În scopul aprofundării analizei această rată poate fi descompusă în rate explicative astfel:

Re=PtbAt

×100=CaAt

×PtbCa

×100

în care:

CaAt - rotaţia activului prin cifra de afaceri (

99

Page 100: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

PtbCa

×100- rata marjei brute (eficacitatea comercială a întreprinderii)

Creşterea rentabilităţii economice se poate realiza, fie pe seama accelerării rotaţiei

activelor, fie prin creşterea marjei comerciale (diferenţa dintre cifra de afaceri şi costuri). În

practica economică aceste două posibilităţi sunt diferit valorificate în funcţie de natura activităţii.

De exemplu, pentru aceeaşi cifră de afaceri sunt necesare mai multe mijloace economice

în industrie decât în comerţ. În acelaşi sector, apar diferenţe semnificative între firme ca urmare a

strategiei specifice fiecăreia etc.

c.2 rata rentabilităţii capitalului investit (ROI)

Această abordare are în vedere faptul că în aprecierea rentabilităţii economice trebuie să

se ţină seama de faptul că ea trebuie să aibă o mărime care să permită întreprinderii remunerarea

acţionarilor şi creditorilor, în concordanţă cu nivelul de risc pe care aceştia şi l-au asumat

investind în întreprindere sau împrumutând-o.

Matematic este definită ca fiind raportul procentual dintre rezultatul exerciţiului înainte

de deducerea sarcinilor fiscale (Ptb) (Excedentul Brut de Exploatare-EBE, rezultatul exploatării-

Re) şi capitalul investit (Ci), propriu (Kpr) şi împrumutat (D - pe termen lung, mediu şi scurt),

arătând cât rezultat revine la 100 unităţi de capital investit.

Re=PtbCi

×100,

Ci = Kpr + D = active fixe brute(nete-după caz) + necesar de fond de rulment +

disponibilităţi

În aceste condiţii, rata rentabilităţii economice trebuie să fie egală cel puţin cu costul

mediu ponderat al capitalului (CMPC), calculat cu relaţia:

CMPC=r1×K pr

K pr+ D+r 2×

DK pr+D , în care:

r1 – rata de remunerare a capitalului propriu;

r2 – rata de remunerare a datoriilor;

Kpr – capitalul propriu;

D – datorii.

Rentabilitatea economică este suficientă dacă:

Re > CMPC

d) rata rentabilităţii financiare(Rf)

Este un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor

lor, sau, după caz, oportunitatea menţinerii acestora. Este efectul gestiunii globale a întreprinderii

100

Page 101: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

(exploatare, financiară, extraordinară), arătând capacitatea managementului întreprinderii de a

asigura rentabilizarea capitalurilor care i-au fost încredinţate spre gestionare de acţionari şi

creditori. Se calculează în două variante:

d.1) rentabilitatea financiară a capitalului propriu, ca raport procentual între profitul

net (rezultatul exerciţiului) şi capitalul propriu:

R f=Pn

K pr

×100

d.2) rentabilitatea financiară a capitalului permanent, ca raport procentual între profitul

net şi capitalul permanent:

R f=Pn

K p

×100.

Analiza ratei rentabilităţii financiare se poate face şi prin descompunerea în rate

explicative după sistemul:

R f=Pn

K pr

×100= CaK pr

×Pn

Ca×100

, în care

CaK pr – rata de rotaţie a Kpr

Pn

Ca×100

– rata rentabilităţii comerciale.

Maximizarea rentabilităţii financiare presupune:

maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de active totale şi a

ameliorării marjelor, bazate pe optimizarea activităţii în domeniile organizării interne, gestiunii

stocurilor, calităţii produselor şi serviciilor, gestiunii comerciale etc.

creşterea rentabilităţii capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor

corporale şi reducerea nevoii de fond de rulment (în special prin reducerea stocurilor şi a

creanţelor clienţilor);

minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor

investite, cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.

Rentabilitatea financiară este principalul indicator privind performanţele firmei (deşi este

afectată de convenţiile contabile ce stau la baza determinării profitului net şi de elementele de

natură fiscală), care depinde de justeţea politicii comerciale (rentabilitatea comercială), de

eficienţa capitalului avansat (rentabilitatea economică) şi de politica financiară (structura

financiară, de modul în care întreprinderea îşi finanţează activitatea: prin capitaluri proprii sau

prin împrumuturi) a acesteia.

101

Page 102: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Interdependenţa dintre cele trei forme ale rentabilităţii este evidenţiată în relaţia:

R f=[Re+( Re−rd )× DK pr ](1−

c i

100 ), în care:

Rd – rata medie a dobânzii la capitalul împrumutat ( Sd (suma dobânzii )

D (datorie ) );

DK pr – rata levierului financiar (coeficient de îndatorare);

ci – cota de impozit/profit.

Modificarea structurii financiare determină variaţii ale rentabilităţii financiare. Astfel, la

creşterea coeficientului de îndatorare rentabilitatea financiară va creşte doar în condiţiile în care

rentabilitatea economică este mai mare decât costul capitalului împrumutat pe termen

mediu/lung prin credit bancar sau obligatar. Creşterea ponderii creditelor în această situaţie este

utilă pentru firmă şi generatoare de valoare pentru acţionari57. Dacă costul capitalului împrumutat

este mai mare decât rentabilitatea economică, orice creştere a gradului de îndatorare va diminua

rentabilitatea financiară şi va duce la diminuarea valorii firmei.

Dacă rentabilitatea economică este egală cu costul datoriei creşterea gradului de

îndatorare nu afectează rentabilitatea financiară şi, în aceste condiţii, decizia asupra structurii

financiare trebuie să aibă la bază alte criterii decât profitabilitatea capitalurilor proprii cum ar fi:

accesibilitatea diferitelor modalităţi alternative de finanţare (credite sau emisiune de acţiuni) şi

urmărirea unei structuri echilibrate între diferitele grupuri de interese ale proprietarilor.

Pentru exemplificarea analizei factoriale avem următoarele date ipotetice (pentru o

unitate comercială) referitoare la structura cheltuielilor pe categorii de cheltuieli şi pe sectoare de

activitate, structura desfacerilor de mărfuri pe grupe de mărfuri etc.:

Situaţia principalilor indicatori de calcul ai rentabilităţii tabel nr. 2.10.

Nr. crt.

Indicatori Valori ale perioadei Modificarea absolută(mii lei)

Indice (%)0 1

1. Cifra de afaceri totală (mii lei) din care:

- sector A- sector B

320.000

160.000160.000

396.800

238080158720

+76800

+78080-1280

124,0

148,899,2

2. Structura cifrei de afaceri (%) din care: - sector A - sector B

100

5050

100

6040

-

+10-10

--

3. Adaos comercial (mii lei) 70.400 75.392 +4992 107,157 Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul Român de Cercetări în evaluare IROVAL, Bucureşti, 2002, pg. 248;

102

Page 103: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

din care:- sector A- sector B

3200038400

3571239680

+3712+1280

111,6103,33

4. Cota medie de adaos (%) din care:

- sector A- sector B

222024

191525

-3-5+1

---

5. Cheltuieli de circulaţie (mii lei) din care:

- sector A- sector B

60.800

2400036800

69018

30950,438067,6

+8218

+6950,4+1267,6

113,52

128,96103,44

6. Nivelul cheltuielilor de circulaţie (%) total, din care:

- sector A- sector B

19

1523

17,3936

1323,9841

-1,6064

-2+0,9841

-

--

7. Cheltuieli fixe total (mii lei) 16000 15872 -128 99,28. Nivelul cheltuielilor fixe (%) 5 4 -19. Cheltuieli variabile(mii lei) totale,

din care:- sector A- sector B

448001600028800

531462142731719

+8346+5427+2919

118,62133,91110,13

10. Nivelul cheltuielilor variabile (%) totale, din care:

- sector A- sector B

14,010,018,0

13,39368,999919,9842

- 0,6064- 1,0001+1,9842

---

11. Rezultatul activităţii(mii lei) total, din care:

- sector A- sector B

960080001600

63744761,61612,4

-3226-3238,4+12,4

66,3959,52100,77

12. Rata rentabilităţii(%), total, din care:

- sector A- sector B

3,05,01,0

1,62,0

1,0158

-1,4-3

+0,0158

---

Modelul factorial luat în considerare este:

P=Ca×rc

100=

Ca( K−Nch)100

=Ca[∑i=1

n

gi×k i

100−( Nchv+Nchf )]

100=

¿

Ca[∑i=1

n

gi×ki

100−(∑i=1

n

g i×nchv i

100+Chf

Ca×100)]

100

Abaterea totală:

ΔP = P1 – P0 = 6374 – 9600 = – 3226 mii lei

103

Page 104: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

în care:

1. – influenţa modificării volumului desfacerilor (Ca):

ΔP (Ca)=Ca1×rc

0

100−

Ca0×rc0

100=

r c0

(Ca1−Ca0 )100

=3,0×76800100

=+2304 ,0 mii lei

2. – influenţa modificării ratei medii a rentabilităţii comerciale (rc):

ΔP (rc )=Ca1×rc

1

100−

Ca1×rc0

100=

Ca1 (r c1−rc

0 )100

=396800(1 ,6063−3,0 )100

=−5530 ,2 mii lei

ΔP=ΔP(Ca)+ ΔP(r c)=+2304−5530 ,2=−3226 ,2 mii lei

dar rc=K−Nch ⇒ P=

Ca ( K−Nch )100

2.1. influenţa modificării cotei medii de adaos comercial (K ):

ΔP ( K )=Ca1 ( K1−K0 )100

=396800(19−22 )100

=−11904mii lei

dar K=

∑i=1

n

(g i×k i)

100

2.1.1. influenţa modificării structurii vînzărilor (gi):

ΔP ( gi )=Ca1×

∑i=1

n

( gi 1×k i0 )

100100

−Ca1×

∑i=1

n

( gi0×k i0 )

100100

=85708 , 8−87296=−1587 ,2mii lei

2.1.2. influenţa modificării cotei de adaos comercial pe grupe de mărfuri (ki):

ΔP (k i )=Ca1×

∑i=1

n

(g i1×ki1 )

100100

−Ca1×

∑i=1

n

( gi1×k i0 )

100100

=75392−85708 ,8=−10316 ,8 mii lei

ΔP ( K )=ΔP (g i)+ ΔP(k i)=−1587 ,2−10316 ,8=−11904 mii lei

2.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor (Nch):

ΔP ( Nch)=−Ca1( Nch1−Nch0 )100

=−396800(−1 ,6064 )100

=+ 6374 ,19mii lei

ΔP (rc )=ΔP ( K )+ ΔP( Nch )=−11904+6374 . 19=−5529 . 81≃−5530 mii lei

104

Page 105: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

dar Nch = Nchv + Nchf

2.2.1. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile (Nchv):

ΔP ( Nchv )=−Ca1( Nchv1−Nchv0 )100

=−396800(−0 , 6064 )100

=+ 2406 ,19mii lei

dar Nchv=

∑i=1

n

( gi×nchvi )

100

2.2.1.1. influenţa modificării structurii desfacerilor (gi):

ΔP ( gi )=−Ca1(

∑i=1

n

( gi1×nchvi 0 )

100−∑i=1

n

( gi0×nchvi 0 )

100)

100=

−396800(−80 )100100

=+3174 , 4 mii lei

2.2.1.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile pe grupe de mărfuri (nchvi):

ΔP (nchvi )=−Ca1(

∑i=1

n

( gi1×nchvi 1 )

100−∑i=1

n

(g i1×nchvi0 )

100)

100=

−396800(+19 ,36 )100100

=−768 ,20mii lei

ΔP ( Nchv )=ΔP ( gi )+ ΔP (nchv i)=+ 3174 , 4−768 , 2=+ 2406 , 2mii lei

2.2.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor fixe (Nchf):

ΔP ( Nchf )=−Ca1( Nchf 1−Nchf 0 )100

=−396800(−1)100

=+3968 mii lei

P(Nch) = P(Nchv) + P(Nchf) = + 2406,2 + 3968 = + 6374,2 mii lei

dar Nchf =Chf

Ca×100

2.2.2.1. influenţa modificării volumului cheltuielilor fixe (Chf):

ΔP (Chf )=−Ca1(

Chf 1

Ca0

×100−Chf 0

Ca0

×100)

100=

−396800(−0 ,04 )100

=+158 ,72 mii lei

2.2.2.2. influenţa modificării volumului desfacerilor (Ca):

ΔP (Ca)=−Ca1 (

Chf 1

Ca1

×100−Chf 1

Ca0

×100)

100=

−396800(−0 , 96 )100

=+3809 , 2mii lei

105

Page 106: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

ΔP ( Nchf )=ΔP(Chf )+ ΔP(Ca)=+ 158 ,72+3809 ,28 =+3968 mii lei

P = P(Ca) + P(gi) + P(ki) + P(gi) + P(nchvi) + P(Chf) + P(Ca) =

= +2304 + (-1587,2) + (-10316,8) + 3174,4 + (-768,2) + 158,72 + 3809,2 =

= - 3225,8 mii lei (- 3226 mii lei)

Concluzii

Se constată reducerea rentabilităţii întreprinderii atât prin reducerea profitului cât şi a

ratei rentabilităţii. Principala cauză pare a fi creşterea cheltuielilor de circulaţie (cheltuielile

întreprinderii exclusiv costul de achiziţie al mărfurilor) +13,52%, mai mult decât creşterea

adaosului comercial, +7,1%, datorată practicării unei cote de adaos diminuate cu 3% şi pe acest

considerent a unor preţuri relativ mai mici în măsură să crească cererea (cifra de afaceri creşte cu

24%). Creşterea volumului vânzărilor a fost însă insuficient pentu a susţine creşterea cheltuielilor

de circulaţie (variabile) şi a determina sau măcar menţine un ritm crescător indicatorilor de

rentabilitate.

Acţiune favorabilă asupra rentabilităţii firmei au următorii factori:

- volumul de activitate (Ca) influenţează rezultatul activităţii atât direct (ΔCa = +2304

mii lei), cât şi indirect, prin nivelul costurilor fixe (ΔCa = +3809,2 mii lei), reprezentând astfel

factorul cu cea mai puternică influenţă pozitivă. Acest lucru este posibil deoarece se ştie că în

condiţiile în care rata rentabilităţii comerciale se menţine constantă, orice spor al cifrei de afaceri

se materializează într-o creştere a rezultatului exploatării. Indirect, creşterea volumului de

activitate în contextul unei baze materiale şi structuri organizatorice date, deci a unor costuri de

structură constante, conduc la diminuarea nivelului mediu al costurilor fixe, respectiv a nivelului

mediu al cheltuielilor totale.

- evoluţia cheltuielilor (totale şi pe categorii de cheltuieli: variabile şi fixe) atât în mărime

absolută cât şi ca nivel relativ. Acest lucru a fost posibil ca urmare a unui ritm de creştere al

cheltuielilor (totale, variabile) mai mic decât al volumului desfacerilor şi al reducerii cheltuielilor

fixe.

Negativ a acţionat asupra diminuării profitului reducerea cotei de adaos comercial cu 3%

la nivelul firmei şi cu 5% la nivelul produsului A care a dus la diminuarea profitului cu 10316,8

mii lei.

Structura vânzărilor a acţionat asupra profitului atât prin intermediul cotei medii de adaos

comercial, cât şi al nivelului mediu al cheltuielilor variabile, generând rezultate diferite. Astfel,

creşterea ponderii sectorului A, care are o rată de adaos mai mică decât a sectorului B (şi în

106

Page 107: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

scădere) şi decât rata medie la nivelul firmei, a acţionat nefavorabil asupra rentabilităţii

(diminuînd profitul cu 1587,2 mii lei). Dar, sectorul A înregistrează totodată un nivel mai mic al

cheltuielilor variabile; ca atare, modificarea de structură a condus la diminuarea nivelului mediu

al cheltuielilor variabile şi, în final, la sporirea rezultatului (din perspectiva evoluţiei cheltuielilor

variabile) cu 3174,4 mii lei.

Ce anume a determinat reducerea cotei de adaos comercial, ca politică comercială a

firmei, este întrebarea care se poate pune, răspunsurile putând fi tot atâtea soluţii de redresare a

activităţii, mai ales în comercializarea produsului A.

2.3.2.2 Analiza pragului de rentabilitate

Într-o economie concurenţială producătorul, în interesul său pentru a obţine profit, nu

poate influenţa nici preţul cu care cumpără factorii de producţie (mijloace, forţă de muncă,

obiecte ale muncii) şi nici preţul de vânzare al bunurilor pe care le produce vinde. Ceea ce poate

controla sunt costurile activităţii sale şi poate contribui cu decizii optime la diminuarea lor.

Dacă se admite că orice proces se concepe ca o contribuţie a factorilor de producţie,

pentru a constitui o structură optimă de producţie cu costuri minime unitare, atunci singura

variabilă asupra căreia producătorul poate acţiona, este nivelul activităţii sale, obiectivul fiecărui

întreprinzător fiind maximizarea profitului.

Ce se întâmplă însă în rezultatele financiare ale firmei dacă nivelul prestabilit al

activităţii, ca volum sau valoare, se modifică (fluctuează)?58 Managementul firmei, în interesul

realizării acţiunilor propuse, se confruntă mai ales cu analiza consecinţelor acestora: Care ar fi

efectul asupra profitului dacă s-ar reduce preţul de vânzare şi s-ar vinde mai multe produse? Ce

volum al vânzărilor ar trebui realizat pentru a se acoperi costurile fixe generate de dezvoltarea

firmei prin achiziţionarea unor noi echipamente?

Schimbările în dimensiunea nivelului de activitate (Q) afectează, în mod evident:

dimensiunea costurilor variabile (Chv) şi fixe (Chf); volumul vânzărilor (qv) şi al cifrei de

afaceri (Ca); nivelul profitului (P).

În teoria şi practica economică studiul relaţiei dintre costuri - volum de activitate - profit

reprezintă conţinutul analizei cu acelaşi nume. Cunoaşterea acestei relaţii face capabil

managementul firmei de a-şi exercita atributele în virtutea unor informaţii absolut necesare, în

special cele privind: nivelul de activitate la care nu se obţine profit (pragul de rentabilitate),

nivelul de activitate care poate asigura profitul dorit; nivelul de activitate corespunzător

profitului maxim.

58 C.Rusu, Op. cit., pg. 138;

107

Page 108: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Comportamentul celor trei variabile cost - volum de activitate - profit a fost studiat de

economişti şi este oferit ca model de analiză oricărui producător (firmă) pentru a identifica

nivelele critice ale activităţii sale.

Se numeşte prag de rentabilitate cantitatea de produse (Q) sau cifra de afaceri (Ca)

dincolo de care firma înregistrează profit. Însăşi creşterea firmei este impusă de faptul că

funcţionarea acesteia devine rentabilă de la un anumit nivel minim al activităţii.

Pornind de la evoluţiile specifice ale costurilor medii (totale, fixe şi variabile), corelate cu

variaţiile ofertei firmei, pot fi identificate două puncte marcând niveluri critice ale activităţii –

pragul de închidere (Pî) şi pragul de rentabilitate (PR). Punctul mort sau punctul critic reprezintă

nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale

unei perioade iar rezultatul este nul. Punctul mort, denumit şi „prag de rentabilitate", evidenţiază

nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în

pierdere. Depăşind acest nivel, activitatea societăţii devine rentabilă, deci riscul economic va fi

cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus. Determinarea pragului de

rentabilitate se poate face, după caz, în unităţi fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un

singur produs, sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.

Prin relevarea corelaţiilor existente între cost, preţ şi volum al desfacerilor, analiza

pragului de rentabilitate permite clarificarea unor aspecte referitoare la: importanţa relativă a

diferitelor categorii de costuri; felul în care acestea variază în funcţie de volumul producţiei,

precum şi modul în care respectivele variaţii pot fi controlate: anticiparea influenţelor exercitate

de modificările de structură ale producţiei, ale preţurilor şi ale costurilor, asupra profitabilităţii

firmei; determinarea capacităţii de producţie necesară atingerii rentabilităţii maxime;

oportunitatea acceptării, sau nu, a unor contracte de o anumită mărime ori natură etc.

În esenţă, calcularea pragului de rentabilitate conduce la determinarea volumului minim

al producţiei, sau al desfacerilor, de la care o firmă începe să realizeze profit. Totodată, se poate

identifica şi volumul maxim recomandat al desfacerilor, până la care firma trebuie să-şi extindă

producţia pentru a maximiza profitul, în raport cu capacitatea de producţie instalată sau cu

investiţia efectuată.

În funcţie de conţinutul indicatorilor economico-financiari consideraţi şi de reprezentarea

grafică utilizată, se disting două variante ale pragului de rentabilitate59: modelul liniar (figura 1)

şi modelul neliniar (figura 2).

59 Mircea Coşea, Luminiţa Nastovici, Evaluarea riscurilor, Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macroeconomic, Ed. Lux Libris, Braşov, 1997, pg. 31;

Ch/Vt Vt

Cht

pierderiprofit

Chv

Chf

108

Page 109: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Fig. 1 Modelul liniar al pragului de rentabilitate Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 174;

Figura 1 prezintă modelul liniar, corespunzător căruia evoluţiile preţului (ale venitului),

ale costurilor fixe şi ale celor variabile, se aproximează sub forma unor drepte.

Ipoteza liniarităţii funcţiei costului variabil introduce în modelul de analiză a pragului de

rentabilitate ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al producţiei

vândute60.

Spre deosebire de această manieră de abordare, în modelul neliniar de analiză operează

criteriul de maximizare a profitului cunoscut în teoria microeconomică sub forma egalităţii dintre

venitul marginal şi costul marginal. Reprezentarea grafică, în acest caz, evidenţiază două puncte

de echilibru (ce definesc un domeniu de profitabilitate61), datorită caracterului progresiv pe care-l

dobândesc unele costuri variabile ca urmare a acţiunii legii randamentelor descrescânde.Volumul

optim al producţiei Qo va fi cel corespunzător căruia diferenţa dintre veniturile şi costurile totale

este maximă.

Figura 2 vizualizează modelul neliniar, cel mai adecvat analizei marginale.

60 Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, Ed. Junimea, Iaşi, 1999, pg. 220;61 Toader Gherasim, Op. cit., vol. 2, pg. 50;

Ch/Vt Chpierderi

Pr2 Vt profit

pierderi

Pr1

Chf

Qc1 Qo Qc2 Q

Ch/Vt Vt

Cht

pierderiprofit

Chv

Chf

109

Page 110: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Fig. 2 Modelul neliniar al pragului de rentabilitate

Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 178;

Modelul liniar al pragului de rentabilitate

Ipotezele pe care se bazează acest model se referă la:

- un cost variabil unitar constant (cv) în raport cu creşterea volumului producţiei ceea ce

înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Qv), cheltuielile variabile pe

unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora (Chv);

- un preţ unitar de vânzare constant (p) indiferent de volumul produselor fizice vândute

(Qv), altfel spus, piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.

Se disting trei situaţii, corespunzător a trei tipuri de întreprinderi, astfel:

a) La întreprinderile monoproductive (fabrică un singur produs) pragul de rentabilitate în

unităţi fizice se determină cu relaţia:

Qv pr=Chf

p−cv=Chf

mcv

în care:

Qvpr = volumul fizic (critic) al producţiei vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate;

p – cv = marja asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marja brută de acumulare pe

unitatea de produs;

Se remarcă faptul că de cele mai multe ori se lucrează cu un nivel al preţului având

mărimea: p = cv(1 + m), în care m – marjă care dă posibilitatea întreprinzătorului să–şi

recupereze inclusiv costurile fixe şi să obţină un profit normal, deşi, în cazul concurenţei

imperfecte, volumul vânzărilor este dependent de nivelul preţurilor, între cele două mărimi

existând un raport invers proporţional şi, se pune astfel problema determinării preţului la care

capacitatea de producţie se va folosi, cel puţin la nivelul normal, ceea ce face necesară

cunoaşterea funcţiei cererii (lucru care se întâmplă foarte rar).

Analiza stabilităţii profitului evidenţiază următoarele aspecte:

- în Qvpr întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu

atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de

activitate (Ca) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a cifrei de afaceri

antrenează o mare variaţie a profitului;

- Când Qv < Qvpr costurile depăşesc Ca, iar întreprinderea lucrează în pierdere;

110

Page 111: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- Când Qv > Qvpr costurile sunt compensate de o cifră de afaceri suficient de mare pentru

a degaja şi profit.

Cu cât Qv (producţia vândută) este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult

profitul va creşte, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile

fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până la punctul critic).

Punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag

de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul. Acest lucru are în vedere următoarele elemente:

cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producţii, fiind cu atât mai reduse pe unitatea de

produs cu cât volumul producţiei este mai mare, vor fi recuperate prin vânzările iniţiale (vânzări

realizate până la atingerea punctului critic).

În realitate însă, cheltuielile fixe nu prezintă o anumită constanţă pentru toate nivelurile

de activitate, şi de aceea, chiar dacă costurile variabile respectă regula proporţionalităţii,

modificarea costurilor totale determină apariţia unui nou prag de rentabilitate.

Totodată, în realitatea economică, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece

concurenţa oferă situaţii diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă (neprevăzută de

întreprindere), preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de întârzierea plăţilor, creşterea

stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât şi a celor pentru riscuri şi cheltuieli. Drept

urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scădere

semnificativă.

În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică

acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de produse pe piaţă

creşte, preţurile şi implicit profitul vor creşte, determinând o scădere a punctului critic, deci o

deplasare spre stânga pe axa absciselor.

Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice (Capr), la întreprinderile

monoproductive, se înmulţeşte pragul de rentabilitate în volum (Qvpr) cu preţul de vânzare unitar

(p) obţinându-se următoarea relaţie:

Capr=p×Qv pr=Chfmcv

×p

dar:

mcvp

×100=Rmcv

atunci: Capr=

ChfRmcv

în care, Rmcv – rata marjei asupra costului variabil unitar.

Potrivit ultimei relaţii, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru

care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costului variabil.

111

Page 112: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

b) Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă variată de produse

(poliproductive – celelalte ipoteze menţinându-se), calculele vor avea în vedere mărimi medii ce

caracterizează întreg ansamblul, iar pragul de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a

firmei, stabilit pe baza contului de profit şi pierdere, are următorul model:

Capr=Chf (absolute )

MCV (% )

în care: MCV(%) - rata marjei asupra cheltuielilor variabile la nivel de firmă;

c) Pentru unităţile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de rentabilitate se

determină în mod similar, luându-se în calcul toate cheltuielile unităţii, inclusiv costul mărfurilor

vândute la preţul cu amănuntul. Particularităţile în stabilirea relaţiilor de calcul se referă la

indicatorii utilizaţi diferiţi faţă de cei ai firmelor productive pentru că în acest sector de activitate

nu se creează noi valori materiale, ci doar se sporeşte valoarea mărfurilor vândute. Dacă se are în

vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul comercial (Ac) cuprins în preţul

de vânzare cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate se determină pe baza relaţiei62:

RE = 0 ⇒ Cht = Ca, unde:

Cht = Cm + Chc, iar

Ca = Cm + Ac

unde: RE - rezultatul exploatării; Cm - costul de cumpărare al mărfurilor; Chc - cheltuiala

comerciantului, numită uzual cheltuiala de circulaţie;

Ac - marja comercială (adaos comercial), adică valoarea pe care o adaugă comerciantul la

valoarea produselor achiziţionate pentru a fi revândute.

Din relaţiile de mai sus rezultă:

Cm + Chc = Cm + Ac ⇒Chc = Ac

Chc = Chv + Chf, Chv = Ca ¿ Nchv

Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile

Ac=Ca×K , K - cota medie de adaos comercial (rata marjei comerciale)

înlocuind Chc, Chv şi Ac în relaţia Chc = Ac rezultă:

Ca ¿ Nchv + Chf = Ca ¿ K Ca¿ (K - Nchv) = Chf

În aceste condiţii cifra de afaceri prag va fi dată de relaţia:

Capr=Chf

K−Nchv

Având în vedere că diferenţa (K - Nchv) este rata marjei nete Rmn, adică marja negrevată

de cheltuieli raportată la cifra de afaceri, ultima relaţie se mai poate scrie astfel:

62 D. Mărgulescu, M. Niculescu, V. Robu, Diagnostic economico-financiar, ED. Romcart, Bucureşti, 1994, pg. 244;

112

Page 113: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Capr=ChfRmn

Se observă că cifra de afaceri prag pentru întreprinderile din sfera distribuţiei creşte direct

proporţional cu cheltuielile fixe şi scade atunci când creşte rata marjei nete.

În procesul decizional, prezintă interes deosebit, stabilirea pragului de rentabilitate în

zile, având semnificaţia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins (exemplu:

dacă PRzile = 51 zile, înseamnă că cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate a

fost atinsă pe data de 20 februarie). Aceasta se stabileşte astfel:

Pr zile=Capr

Carealizata

×365

Acest model are o serie de ipoteze ideale cum ar fi:

- cheltuielile variabile sunt proporţionale cu volumul producţiei, deci randamentele

factorilor de producţie sunt considerate constante. În realitate însă, numai o parte dintre

cheltuielile variabile sunt proporţionale;

- veniturile totale sunt de asemenea, considerate liniare, ceea ce semnifică fie că

produsele sunt de cerere infinit elastică fie că preţul este fix concurenţă pură şi perfectă);

- producţia este considerată absolut omogenă şi de serie mare şi nu prezintă modificări

structurale importante.

În ciuda acestor imperfecţiuni, graficul se constituie într-un instrument important de

adoptare a unor decizii privind momentul alegerii unor investiţii de extindere sau de

modernizare.

Modelul neliniar al pragului de rentabilitate

Modelul neliniar de analiză pleacă de la premisa mult mai realistă că în realitate costurile

variabile nu evoluează strict proporţional cu evoluţia volumului producţiei (activităţii), fie din

raţiuni tehnice, fie din raţiuni financiare. Costurile variabile sunt funcţii crescătoare de volumul

producţiei(activităţii), dar este posibilă diminuarea costurilor variabile începând de la un anumit

volum al producţiei(activităţii) şi, în consecinţă, costurile totale nu vor mai fi reprezentate grafic

printr-o dreaptă. De asemenea, diminuarea preţului de vânzare poate provoca o creştere

nonproporţională a volumului vânzărilor care, mai departe, determină întreprinderea să-şi

utilizeze la maximum sau să-şi extindă capacitatea de producţie (activitate) existentă, cu

consecinţe asupra majorării costurilor variabile.

113

Page 114: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Acest model de reprezentare al pragului de rentabilitate pune în evidenţă amploarea şi

sensul schimbărilor survenite în mărimea componentelor costului de producţie, corespunzător cu

modificările intervenite în volumul total al producţiei.

Spre deosebire de ipoteza liniarităţii funcţiei costului variabil, care introduce în modelul de

analiză a punctului de echilibru ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al

producţiei vândute, în modelul neliniar de analiză operează criteriul de maximizare a profitului

cunoscut în teoria microeconomică sub forma: venitul marginal egal cu costul marginal.

Reprezentarea grafică evidenţiază două puncte de echilibru, unul inferior şi altul superior,

un ”domeniu de rentabilitate”, în care întreprinderea obţine profit dacă va vinde o cantitate din

producţia sa care se situează între cele două puncte de echilibru. Cu alte cuvinte, rezultă că

pentru ca o firmă să obţină profit maxim este necesar ca producţia sa, ca nivel optim, să fie

cuprinsă între două limite (qPR1, qPR2) care desemnează nivelurile critice aferente celor două

puncte de echilibru (Pr1, Pr2). Pentru a realiza acest volum optim al producţiei este nevoie de o

capacitate de producţie de o anumită mărime ce defineşte dimensiunea optimă a firmei.

Un alt avantaj al acestui model - comparativ cu modelul liniar - îl constituie marcarea

precisă a punctului de echilibru Pr2 care indică mărimea optimă a volumului producţiei - şi,

implicit al desfacerilor - pentru care firma îşi maximizează profiturile.

În cazul modelului liniar, profitul maxim obtenabil - reprezentat de suprafaţa încadrată

între dreapta corespunzătoare venitului şi cea corespunzătoare costului total - pare a fi limitat

doar de capacitatea de producţie instalată, adică de cantitatea şi calitatea mijloacelor de

producţie şi a forţei de muncă, în care s-au materializat investiţiile iniţiale.

În realitate, atingerea şi menţinerea - pe perioade mai îndelungate de timp - a acestei

limite, are ca efect o creştere substanţială a costurilor de producţie, existând riscul, ca la un

moment dat firma să înregistreze pierderi financiare.

Justificarea rezidă - la nivelul producătorului - în creşterea inerentă, atât a cheltuielilor de

întreţinere şi de reparaţii, cât şi salariilor directe şi indirecte, proporţional cu efortul suplimentar

făcut (regimul intensiv de utilizare al mijloacelor de producţie conducând la căderi accidentale

mai frecvente, intervenţii preventive - efectuate la perioade mai scurte de timp - de reglare şi de

întreţinere a utilajelor; stimularea materială a personalului în vederea creşterii productivităţii

muncii, sau a efectuării de ore şi/sau schimburi suplimentare etc.).

Un alt aspect, deloc de neglijat, este conferit şi de modificările intervenite în mediul

exogen, reprezentat de piaţă, mai ales în condiţiile existenţei unei puternice concurenţe.

Schimbarea raportului cerere-ofertă, în detrimentul celei din urmă (cerere inferioară ofertei), va

114

Page 115: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

conduce la scăderea preţurilor practicate pe piaţă. Consecinţa va fi, evident, diminuarea marjei

brute de contribuţie la profit, în condiţiile menţinerii constante a costului de producţie.

Calculul şi analiza pragului de rentabilitate poate fi reluat ori de câte ori survin

modificări ale factorilor endogeni şi/sau exogeni. Doar în acest fel se pot obţine informaţiile,

precise şi corecte, necesare luării de decizii - prompte şi eficiente – privind costurile şi preţurile.

Cele două modele ale pragului de rentabilitate, au calitatea de a se completa reciproc,

oferind informaţii deosebit de importante în procesul de control al costurilor, informaţii care nu

ar putea fi fumizate printr-o abordare separată şi unilaterală.

Avantajele utilizării pragului de rentabilitate

Utilizarea celor două nivele ale pragului de rentabilitate şi a diagramei nivelelor critice

oferă două mari categorii de informaţii:

I. informaţii – şi, în acelaşi timp, principii - ce ţin regulile de bază ale profitabilităţii

oricărei activităţi economice şi anume:

- o firmă care nu produce, înregistrează pierderi financiare egale cu cheltuielile sale fixe

totale;

- pentru perioade limitate de timp o firmă poate supravieţui, dacă veniturile sale brute

sunt cel puţin egale cu valoarea costurilor variabile totale (deci, preţul de vânzare trebuie să fie

cel puţin egal cu cheltuielile variabile unitare);

- acceptarea unor contracte ale căror comenzi însumate nu angajează capacitatea de

producţie instalată, la a realiza un volum de producţie superior primului punct de echilibru (PEI),

este echivalentă cu a lucra fie în pierdere, fie cu profit zero;

- zona de maximă profitabilitate, în raport cu investiţia făcută într-o afacere, este cuprinsă

între volumele de producţie corespunzătoare celor două puncte de echilibru (PE1 şi PE2); această

zonă corespunde intervalului în care curba costului marginal este situată sub dreapta venitului

marginal;

- cu cât volumul producţiei depăşeşte mai mult punctul de echilibru (PE2), cu atât mai

mari vor fi şi pierderile financiare, diminuându-se astfel, în mod corespunzător, profitul obţinut

până la acel punct; decizia de a se proceda la o asemenea sporire a volumului producţiei, poate fi

justificată - numai în cazul firmelor puternice - de adoptarea unei strategii agresive de piaţă, cu

scopul penetrării şi al acaparării zonelor tradiţionale de desfacere ale concurenţei.

II. informaţii cu caracter specific, ce evidenţiază consecinţele eventualelor modificări -

dorite, sau impuse de mediul extern - ale componentelor structurii costului, a preţului sau a

producţiei.

115

Page 116: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Alte avantaje - cu caracter general - conferite de analiza pragului de rentabilitate şi a

diagramei nivelelor critice, rezidă în:

- caracterul de instrument relevant de informare şi decizie, la nivelul conducerii

superioare, de urmărire şi control - a cheltuielilor şi a realizărilor - la nivelul conducerii

operative;

- prezentarea şi înţelegerea eficientă a corelaţiilor existente între cheltuieli şi venituri;

- posibilitatea diferenţierii profiturilor realizate ca urmare a volumului activităţii, de cele

obţinute ca rezultat al eficienţei acesteia;

- asocierea clară a costurilor variabile la diferitele bunuri realizate, costurile fixe

nemaifiind considerate ca nemijlocit legate de producerea lor;

- posibilitatea elaborării unor norme de control a activităţii de producţie, caracterizate

prin conciziune şi claritate, tocmai datorită renunţării la repartizarea cheltuielilor fixe pe articole

de fabricaţie;

- depistarea produselor sau a activităţilor care nu sunt rentabile şi identificarea

posibilităţilor de creştere a profiturilor.

CAPITOLUL 3

DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII

Orice afacere, orice organizaţie prezintă aspecte financiare, regăsite în documentele

contabile de sinteză, reprezentând pentru utilizatorii informaţiilor financiare, cei care îşi pun

problema alegerii şi a alocării resurselor financiare, “baza de date” necesară în luarea deciziilor

economice şi financiare.

În literatura economică, pentru reflectarea “întreprinderii în termeni financiari”63 la

sfârşitul exerciţiului se utilizează diverse accepţiuni: bilanţ contabil, documente contabile de

63 Belverd E., Needles Jr., Henry R. Anderson, James C. Caldwell, traducere,“Principiile de bază ale contabilităţii”, Ed. Arc, Chişinău, 2000, pag.22

116

Page 117: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

sinteză, conturi anuale, situaţii financiare, rapoarte financiare.

Indiferent de titulatura sub care se regăsesc în contabilitate aceste documente se

constituie în oferta contabilităţii la sfârşitul exerciţiului financiar

Titulatura de “situaţii financiare” este utilizată de Cadrul General al IASB (Consiliul

pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate), unde se precizează că “situaţiile financiare

constituie o parte a procesului de raportare financiară. Un set complet de situaţii financiare

include de regulă, un bilanţ, un cont de profit şi pierdere, o situaţie a modificărilor poziţiei

financiare(care poate fi prezentată în diverse moduri: fie ca o situaţie a fluxurilor de trezorerie

(situaţia fluxurilor de fonduri), fie sub formă de note şi alte situaţii explicative (parte integrantă a

situaţiilor financiare). Pot fi incluse de asemenea, materiale şi informaţii suplimentare sau

derivate care vin în completarea acestora64.

Relaţia dintre componentele situaţiilor financiare este una interdependentă. Bilanţul,

componenta situaţiilor financiare ce descrie poziţia financiară a întreprinderii, este conectat din

punct de vedere informaţional cu celelalte componente ale situaţiilor financiare. Conectarea cu

contul de profit şi pierdere se realizează prin rezultatul exerciţiului. Bilanţul prezintă mărimea

rezultatului exerciţiului, în timp ce contul de profit şi pierdere explică formarea acestuia.

Conectarea cu situaţia fluxurilor de trezorerie este realizată prin lichidităţile

întreprinderii. Bilanţul prezintă mărimea lichidităţilor, iar situaţia fluxurilor de trezorerie explică

formarea acestora. Conectarea cu situaţia modificării capitalurilor proprii se realizează prin

elementele de capital propriu. La rândul său, şi contul de profit şi pierdere este conectat cu

situaţia modificării capitalurilor proprii, prin informaţiile referitoare la rezultatul reportat,

rezultatul exerciţiului. Notele explicative cuprind completări sau detalieri ale celorlalte

componente ale situaţiilor financiare.

Diagnosticul financiar (parte componentă a diagnosticului global, economic al firmei)

este definit în literatura de specialitate65 drept „studiu metodic a situaţiei şi evoluţiei unei

întreprinderi sub aspectul structurii financiare şi a rentabilităţii, plecând de la bilanţ, contul de

rezultate şi alte informaţii oferite de întreprindere, mai ales din anexe şi raportul anual”.

Acest diagnostic financiar răspunde mai multor obiective:

- permit la intervale regulate să se facă o analiză asupra gestionării trecute, asupra

realizării echilibrului financiar, asupra rentabilităţii, solvabilităţii, lichidităţii şi riscului financiar

al întreprinderii.

- stau la baza deciziilor luate atât de direcţia generală cât şi de direcţia financiară cu

privire la investiţii, finanţare, distribuţia dividendelor etc.;

64 Cadrul General al IASB, paragraful 765 Willi Păvăloaia, Marius Paraschivescu, C. Cojocaru, Analiza financiară, Ed. NEURON, Focşani, 1994, pg. 7;

117

Page 118: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- constituie baza previziunilor financiare;

- servesc ca instrument de control de gestiune.

Pentru administratori, importanţa diagnosticului dat prin analiza financiară este

fundamentală, deoarece aduce clarificări necesare luării deciziilor, nu numai în politica

financiară ci şi în politica generală a întreprinderii.

Cu utilitate în gestiunea financiară pe termen lung (deciziile privind investiţiile,

finanţarea şi repartizarea profitului) dar şi pe termen scurt (deciziile de trezorerie, gestiunea

trezoreriei şi a ciclului de exploatare), acest diagnostic (cunoscut în literatura de specialitate sub

numele de management financiar) determină judecăţi asupra sănătăţii financiare a întreprinderii,

punctelor forte şi slabe ale gestiunii financiare prin care se pot aprecia riscurile trecute, prezente

şi viitoare ce decurg din situaţia financiară şi răspunde nevoii managerului în a avea informaţii

despre afacerea sa legate de: 66

- creştere: cum s-a desfăşurat activitatea întreprinderii în perioada examinată şi care a

fost ritmul creşterii acesteia în raport cu ritmul sectorului, dacă întreprinderea are suficiente

resurse pentru investiţii şi un necesar de fond de rulment satisfăcător prntru activitatea curentă

fără riscul de a dezechilibra structurile financiare;

- rentabilitate: dacă rezultatele obţinute sunt pe măsura mijloacelor folosite şi dacă

creşterea a fost însoţită de o rentabilitate suficientă;

- echilibru: care este structura financiară a întreprinderii şi dacă aceasta este echilibrată,

în sensul aptitudinii întreprinderii de a face faţă angajamentelor pe termen scurt şi lung, în

contextul raportului între masele de capitaluri: proprii sau împrumutate;

- riscuri: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate şi dacă

există un risc de faliment crescut sau nu.

Informaţiile necesare acestui diagnostic se obţin din documentele de sinteză – Bilanţ,

Contul de profit şi pierdere, Situaţia modificării capitalului propriu, Situaţia fluxurilor de

numerar, adaptate şi prelucrate în funcţie de obiectivele vizate prin diagnostic.

Decizia de investire se referă la plasarea capitalurilor într-o anumită operaţiune în

anumite condiţii de cost al capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) şi de rentabilitate

scontată.

Costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru

a se aproviziona cu capitaluri şi, în acelaşi timp, rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de

fonduri (acţionari, creditori) pentru a finanţa proiectele întreprinderii. Dacă întreprinderea

investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decât costul capitalului va fi sancţionată de piaţă

66 Silvia Petrescu, Diagnostic economic-financiar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pg. 15;

118

Page 119: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

astfel încât într-o finanţare prin îndatorare va obţine pierderi contabile în măsura în care

rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare (rata plus dobânda) sau, dacă

întreprinderea este finanţată prin capital propriu pierderile contabile se recuperează

micsorându-l pe acesta. În schimb, dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate

mai mare decât costul capitalului, indiferent de maniera de finanţare, nu nunmai că nu va avea

probleme cu suportarea cheltuielilor financiare, dar se creează şi posibilităţi reale de creştere a

volumului capitalului propriu.

Se poate aplica în decizia de investiţii umătorul raţionament:

- toate investiţiile a căror rentabilitate ¿ costul capitalului pot fi acceptate

- toate investiţiile a căror rentabilitate < costul capitalului trebuie respinse

Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii în acoperirea nevoilor de

finanţare a proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii fie prin împrumuturi. Oricare ar

fi însă structura financiară ea va înregistra rezultate pozitive dacă rentabilitatea obţinută sau

previzionată este superioară costurilor de finanţare.

Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar

cuprinde67:

1. Un studiu al bilanţului, (static şi dinamic, pe orizontală şi pe verticală, fiecare punând

în evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii);

2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanţele degajate de

întreprindere.

3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a

documenta, justifica şi convinge) cât şi pentru cele în derulare (în vederea unor noi investiţii).

Notă: În general fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere:

- nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluţia indicatorului în sensul

reducerii sau creşterii;

- nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acţionează întreprinderea

analizată;

- nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate respectiv,

care se constituie ca „ ţintă”.

3.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ

Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi

pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute de lege,

grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natura, provenienţa şi exigibilitate.

67 Petre Brezeanu (coord), Diagnostic financiar – instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg.366-367;

119

Page 120: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Elementele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea (capitalurile proprii ale

asociaţiilor, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar cele de activ, utilizările acestor

fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active circulante).

Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate vazută sub forma mijloacelor de finanţare şi a

utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele şi

pasivele bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia(tabelară sau în listă).

Pentru necesităţile de analiză financiară se are în vedere posibilitatea utilizării a

următoarelor tipuri de bilanţ:

- bilanţ financiar (patrimonial), corespunde unei analize financiar patrimoniale clasice,

tradiţionale, care are ca finalitate descrierea patrimoniului întreprinderii în vederea unei evaluări

patrimoniale care poate interesa atât proprietarii cât şi creditorii.

Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a activului şi

exigibilităţii crescătoare a pasivului.

Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ este disponibilitatea din ce în ce mai mare a

acestora de a deveni “lichide” şi de a acoperi nevoile întreprinderii, în fruntea activului

aflându-se valorile imobilizate, cele mai puţin “lichide”, iar la sfârşit disponibilităţile, cele mai

“lichide”.

Clasarea posturilor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare semnifică faptul că

exigibilitatea unei surse de finanţare este legată de scadenţa sa, primele posturi fiind cele mai

lent exigibile (capitalurile proprii), iar ultimile, cele mai exigibile (datoriile pe termen scurt).

Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel:

Bilanţul financiar

Activ = Necesar Pasiv = Resurse

Necesar permanentActiv imobilizat net>1 anActiv circulant net >1 an

Capitaluri permanente1.Capitaluri proprii 2.Datorii cu scadenţe>1 an

Necesar temporar1.Activ circulant net<1 an 2.Imobilizări financiare <1 an 3.Disponibilităţi(Trezorerie activă)

Resurse temporare1.Datorii cu scadenţe<1 an 2.Credite bancare curente(Trezorerie

pasivă) Total activ Total pasiv

120

Page 121: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Clasamentul activelor şi pasivelor după criteriul vechimii pune în evidenţă, printr-o

simplă lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanţului, acesta fiind

utilizat pe plan internaţional conform Normei 13 a IASC, precum şi în cazul conturilor

consolidate.

Importanţa bilanţului financiar în analiza financiară decurge din faptul că serveşte la

determinarea marjei de securitate financiară prin intermediul fondului de rulment, care permite

întreprinderii să facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.

- bilanţ funcţional sau economic, care regrupează posturile de bilanţ pe marile funcţiuni

ale întreprinderii (investiţii, exploatare, finanţare, trezorerie) în scopul explicării funcţionării

economice a întreprinderii

Schematic, bilanţul funcţional se prezintă astfel:

Bilanţul funcţional

Activ = Utilizari Pasiv = resurse

I. Funcţia de investiţii (active aciclice)Utilizări (active) stabile (brute)

IV.Funcţia de finanţareResurse stabile (aciclice)1.Capitaluri proprii2.Datorii financiare stabile (durata >1 an)3. Amortismente, provizioane

II. Funcţia de exploatare (active ciclice)1.Activ circulant de exploatare 2. Activ circulant în afara exploatării

Resurse de exploatare (ciclice)1. Datorii de exploatare (datorii < 1 an,

furnizori, angajaţi, stat...) 2. Datorii în afara exploatării (furnizori de

imobilizări, dividende de plată...)

III. Funcţia de trezorerieActiv circulant financiar (disponibilităţi)

Total active Total pasiv

Bilanţul economic elaborat în optica funcţională permite evidenţierea a două categorii de

utilizări în activ (de exploatare şi în afara exploatării), iar în pasiv a două categorii de resurse(de

exploatare şi în afara exploatării).

Importanţa bilanţului funcţional în analiza constă în faptul că permite aprecierea

stabilităţii structurii financiare a întreprinderii prin intermediul trezoreriei nete şi exprimă

independenţa dintre structura financiară şi natura activităţii sale.

În analiza bilanţului se folosesc mai multe procedee:

1. analiza bilanţului pe orizontală constă în examinarea corelaţiilor dintre grupele şi

posturile din activul bilantului, în comparaţie cu cele din pasiv, evidenţiind măsura în care

activele imobilizate şi circulante s-au format pe baza surselor financiare din pasiv (analiza

echilibrului financiar);

121

Page 122: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

2. analiza bilanţului pe verticală presupune studierea separată a grupelor de activ şi

pasiv a fiecărui post care se încadrează în grupele respective pentru a determina greutatea

specifică a acestora şi a modificărilor intervenite în grupele şi posturile de bilanţ. Ea se referă la:

- analiza structurii bilanţului şi a modificărilor care au intervenit în conţinutul grupelor,

capitolelor şi posturilor;

- analiza situaţiei stocurilor la începutul şi la sfârşitul perioadei de gestiune;

- analiza creanţelor întreprinderii;

- analiza obligaţiilor întreprinderii şi a posibilităţilor de lichidare a acestora din

disponibilităţile băneşti.

3. analiza combinată constă în folosirea concomitentă a celor două procedee mai sus

arătate punând accent pe utilizarea metodei ratelor, fiind tipul de analiză cel mai raspândit în

practică.

3.1.0. Poziţia financiară a întreprinderii

Poziţia financiară a întreprinderii defineşte o anumită stare (fel, mod)68 în care se găseşte

întreprinderea din punct de vedere financiar, conferind acesteia capacitatea de reacţie la

schimbările mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Este reflectată în principal prin bilanţ şi

notele explicative.

În IAS 1 - Prezentarea situaţiilor financiare se face clar precizarea că situaţiile financiare

au ca scop general trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatelor şi poziţiei financiare a unei

societăţi la sfarşitul exerciţiului financiar, oferind informaţii utile unei categorii largi de

utilizatori.

Poziţia financiară este descrisă de următoarele elemente: resursele economice pe care le

controlează (activele), structura de finanţare (datoriile şi capitalurile proprii), şi o serie de

indicatori economico – financiari importanţi (lichiditatea şi solvabilitatea)

Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare este de forma:

CAPITAL PROPRIU (ACTIV NET) = ACTIV - DATORII (PASIV)

O întreprindere are o poziţe financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este mai

mare sau cel puţin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiţie indică faptul că

întreprinderea, ca subiect de drept, are posibilitatea să plătească obligaţiile faţă de terţi, atât pe

parcursul desfăşurării activităţii sale cât şi la lichidarea sa.

Analiza poziţiei financiare se bazează pe datele din bilanţ şi se referă la:

68 Prelucrat dupa DEX, termenul „poziţie”: Loc pe care îl ocupă cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva); fel, mod în care este aşezat cineva sau ceva (în spaţiu); mod în care cineva reacţionează, se comportă etc. într-o împrejurare dată, situaţie…

122

Page 123: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- analiza resurselor economice controlate de întreprindere, adică analiza activelor şi

datoriilor (analiza echilibrului financiar);

- analiza structurii financiare a activelor, datoriilor şi capitalului;

- analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii, exprimate prin ratele acestora;

- analiza gestiunii activelor şi datoriilor.

3.1.1. Analiza echilibrului financiar

Echilibrul financiar este parte constitutivă a echilibrului economic şi exprimă egalitatea şi

corelaţiile dintre necesarul de resurse financiare şi posibilităţile de constituire a acestor resurse

(corespunde studiului pe orizontală a bilanţului).

Analiza echilibrului financiar al întreprinderii urmăreşte reflectarea raporturilor de

egalitate între sursele de finanţare şi utilizările resurselor financiare, dintre veniturile şi

cheltuielile aferente desfăşurării activităţii întreprinderii pe termen scurt, mediu şi lung.

Echilibrul financiar al bilanţului contabil presupune un echilibru între cele două

componente ale sistemului: utilizări (nevoi) şi resurse. Pentru a se asigura o stare de echilibru

perfect, ar trebui ca activele şi pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere al

„maturităţii”, respectiv:

Active cu lichiditate peste un an = Pasive cu exigibilitate peste un an;

Active cu lichiditate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie) = Pasive cu exigibilitate

sub un an (cu excepţia celor de trezorerie);

Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.

O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie

perfect corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări şi plăţi.

Bineînţeles că, în practică rareori se va putea asigura această stare de echilibru. În aceste

condiţii, se recomandă să se înregistreze un sold de trezorerie pozitiv (dar nu de mari

dimensiuni), pentru a se putea face faţă eventualelor crize de lichiditate.

Analiza pe baza bilanţului financiar îşi propune, înainte de orice, evidenţierea acestei

stări de echilibru. Se poate afirma că această opţiune este specifică mai mult instituţiilor bancare

şi mai puţin managementului financiar al firmei.

Analizând pe orizontală bilanţul financiar, se consideră că “menţinerea echilibrului

financiar se realizează atunci când resursele permanente finanţează utilizările permanente iar

resursele temporare finanţează utilizările temporare”1616.

1616 Georgescu, N., “Analiza bilanţului contabil”, Ed. ASE, Bucureşti, 1999, p. 94

123

Page 124: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de

finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă

două reguli principale ale finanţării, respectiv (1) nevoile permanente de alocare a fondurilor

băneşti vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, în timp ce

(2) nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanţate din resurse temporare.

Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar,

care se va manifesta fie printr-un stres (presiune) pentru managerul financiar, care va fi obligat

să asigure finanţarea unor active ce trebuie să se afle permanent la dispoziţia firmei din pasive

temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capiatluri, dat fiind faptul că, în principiu,

capitalurile pe termen lung prezintă un cost mai ridicat.

Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă

corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi echilibrul

financiar pe termen scurt.

I. Indicatorii absoluţi ai echilibrului financiar sunt:

(1) Fondul de rulment (FR)

(2) Necesarul de fond de rulment (NFR)

(3) Trezoreria (T)

Echilibrul financiar rezultă din confruntarea acestor indicatori cu relaţia:

FR – NFR = T

(1) Fondul de rulment (capital de lucru) (FR)

Când sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a

fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment (FR). Acest excedent de

resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi utilizat sau „rulat”

pentru reînnoirea activelor circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate

financiară care permite întreprinderii, să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen

scurt69. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea întreprinderii permiţând

acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării,

conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare faţă de creanţierii

săi.

Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele

prezintă interes în mod deosebit. Este vorba de fondul de rulment net sau permanent, pe de o

parte, şi fondul de rulment propriu pe de altă parte. Fondul de rulment permanent pe baza

69 V. Dragotă şi Colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune financiară operaţională – vol.1, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 155 şi următ.

124

Page 125: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

bilanţului financiar constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar

„FRF” şi poate fi stabilit prin două modalităţi70:

1. FRF = CAPITALURI PERMANENTE71 - NEVOI PERMANENTE(active imobilizate)

(exclusiv amortizările de activ) (în valoare netă)

În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente

degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoile de finanţare din partea de jos a

bilanţului (a activelor circulante), rămasă după finaţarea imobilizărilor.

2. FRF = ACTIV CIRCULANT NET72 - DATORII MAI MICI DE UN AN

(cu lichiditate < 1 an) (inclusiv creditele bancare curente)

În această ipoteză, fondul de rulment financiar evidenţiază surplusul activelor circulante

nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe

termen scurt.

Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de specialitate din

Franţa, iar a doua, ţărilor anglo-saxone. Dar, trebuie menţionat că, indiferent de modalitatea de

calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de rulment financiar.

În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar,

pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:

- Capitaluri permanente > Activ imobilizat net => FRF > 0.

Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente finanţează o

parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune

în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen

lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

- Capitaluri permanente < Activ imobilizat net => FRF < 0.

Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru

finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare: nevoilor permanente li se

alocă resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru financiar, care trebuie

analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul

poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu profil industrial,

fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de

furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.

- Capitaluri permanente = Activ imobilizat net => FRF = 0.

70 G. Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pag. 23.71 Capitalurile permanente exclusiv amortizările de activ, dacă bilanţul este exprimat în valori brute.72 Provizioanele pentru deprecierea activului circulant nefiind considerate resurse permanente, în mod corespunzător activele circulante vor fi preluate în calculul FRF la valoarea netă corespunzătoare valorii reale a acestora.

125

Page 126: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Această situaţie mai puţin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu

necesităţile de alocare a acestora.

Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza

elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate de asemenea trei situaţii:

- Activ circulant net > Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente > Activ

imobilizat net => FRF > 0.

Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul solvabilităţii

sale.

- Activ circulant net < Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente < Activ

imobilizat net => FRF < 0.

Această relaţie reflectă situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt

insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă, cel puţin la prima vedere, o

stare de dezechilibru, o situaţie nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă scadenţa medie a

activelor circulante este mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar

poate fi asigurat şi în condiţiile unui FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate

comercială.

- Activ circulant net = Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente = Activ

imobilizat net => FRF =0.

În această situaţie, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe

termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.

Se constată că ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două

aspecte diferite dar complementare ale aceluiaşi indicator.

Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura

capitalurilor permanente (proprii sau împrumutate), analiză care pune în evidenţă gradul în care

echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Se pot construi doi indicatori:

- fondul de rulment propriu (FRp), indicator ce relevă gradul de autonomie financiară,

sau de libertate în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii, adică

excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete. Se determină cu relaţia:

FR p = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE

Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situaţie nefavorabilă,

cel puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de alarmă pentru viitor.

- fond de rulment împrumutat (Frî) , reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru

finanţarea nevoilor pe termen scurt:

FRî = FR – FR p

126

Page 127: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Dacă avem în vedere structura de finanţare a fondului de rulment financiar, constatăm că

existenţa acestuia (FR pozitiv) nu exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii

de autonomie financiară (FR propriu - poate fi negativ), întrucât fondul de rulment financiar

poate fi constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat - pozitiv),

iar marja de siguranţă pe care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează

întreprinderea de riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în

perspectivă.

Practica economică consideră că pentru societăţile cu profil industrial, fondul de

rulment ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri.

(2) Nevoia de fond de rulment (NFR)

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare şi

resursele temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar

denumit nevoia de fond de rulment (NFR).

NFR = NEVOI TEMPORARE (active circulante+active de regularizare exclusiv

disponibilităţile) – RESURSE TEMPORARE (datorii curente, pe termen scurt+pasive de

regularizare exclusiv credite bancare pe termen scurt)

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi

temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situaţia în care nevoia de fond

de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de

investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de

fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor,

pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea

încasărilor şi urgentarea plăţilor. Valoarea sa negativă evidenţiază surplusul resurselor

temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare

mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat.

Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei

activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-au urgentat încasările

şi s-au relaxat plăţile. Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate

comercială, datorită creditelor - furnizor mult mai mari decât creditele - client. În acest caz,

nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă temporară, care nu trebuie finanţată, ci

dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulment şi trezoreria.

În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o situaţie nefavorabilă,

datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea

de producţie.

127

Page 128: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

(3) Trezoreria netă (TN)

În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de

fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).

TN = FOND DE RULMENT – NEVOIA DE FOND DE RULMENT

Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii.

Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai

concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor

băneşti în conturi bancare şi în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai

multor exerciţii succesive evidenţiază o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării

rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă.

Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar acoperit

prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa

întreprinderii de resursele financiare externe şi astfel se limitează autonomia financiară a

întreprinderii pe termen scurt. Această dependenţă financiară nu trebuie să fie interpretată

implicit ca o stare de insolvabilitate.

Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde

unei situaţii în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent, sau fără deficit.

Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de

rulment, şi atunci întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.

Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o

deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creşterea trezoreriei nete, pe perioada

exerciţiului contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform

relaţiei:

CF = TN1 – TN0 , unde

TN1 (TN0) - trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil

Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situaţie reflectă o creştere a capacităţii

reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a

majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului, sugerează o situaţie inversă.

II. Echilibrul financiar poate fi analizat şi prin ratele de finanţare astfel:

- rata finanţării stabile (Rfs), care reflectă măsura în care resursele financiare grupate în

capitaluri permanente, acoperă utilizările grupate în active permanente; reflectă în valori relative

echilibrul financiar pe termen lung. Rata arată gradul în care activele stabile sunt finanţate din

pasive stabile:

128

Page 129: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Rfs =

Capital permanent Active imobilizate nete

Dacă Rfc > 100 %, atunci activele curente sunt finanţate integral din surse curente şi

există un necesar de fond de rulment iar dacă Rfc < 100 %, atunci activele curente sunt finanţate

doar parţial din surse curente iar diferenţa neacoperită o reprezintă necesarul fondului de

rulment.

- rata finanţării globale (Rfg), adică a necesarului de fond de rulment din fondul de

rulment net, arată măsura în care excedentul neutilizat de resurse permanente acoperă nevoile

ciclice neacoperite.

Rata măsoară proporţia în care necesarul de fond de rulment (Nfr) este acoperit pe

seama fondului de rulment net (Frn):

Rfg =

Fond de rulment net Nesar de fond de rulment

Dacă Rfg > 100 %, Nfr este finanţat integral prin Frn şi se crează trezoreria netă

pozitivă. În sens invers, dacă Rfg < 100 %, Nfr este finaţat parţial pe seama creditelor bancare pe

termen scurt iar trezoreria este negativă.

Grupele, subgrupele şi indicatorii de folosit pentru analiza diagnostic economic şi

financiar pot fi modificate sau completate, reduse sau extinse, în raport cu particularităţile firmei.

Pentru toate cazurile, măsurarea influenţei factorilor se face prin utilizarea metodei substituirii

valorii factorilor.

III. Analiza Situaţiei Nete (patrimoniului net)(Activul net contabil)

Patrimoniul net are semnificaţia de avere a acţionarilor calculată pe baza bilanţului

patrimonial sau, mai exact, reflectă situaţia activelor întreprinderii după deducerea datoriilor.

Patrimoniul net se poate determina în două moduri:

1. Prin metoda sintetică care presupune realizarea diferenţei dintre activul total şi

datoriile totale.

Patrimoniu net = Activ total – Datorii totale

Această relaţie constituie de fapt ecuaţia fundamentală pe care se bazează bilanţul

contabil.

2. Prin metoda aditivă ce presupune însumarea surselor de finanţare:

Patrimoniu net = Capital social + Rezerve + Rezultat reportat + Rezultatul exerciţiului –

Repartizări din rezultatul exerciţiului

129

Page 130: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Situaţia neta reprezintă “activul neangajat în datorii”, respectiv capitalul propriu al

întreprinderii, constituind subiect de interes atât pentru acţionari cât şi pentru creditori.

Pentru acţionari, care îşi asumă un risc prin investirea capitalului lor în speranţa unor

beneficii viitoare, o valoare crescătoare a acestui indicator exprimă o stare de normalitate fiind

consecinţa unei gestiuni sănătoase, a unui management eficace care a avut ca rezultat creşterea

averii lor, în principal prin reinvestirea unei părţi din profitul net.

Pentru creditori, care îşi asumă un risc de insolvabilitate prin creditele acordate, de

mărimea situaţiei nete (a activului realizabil la un moment dat) depinde posibilitatea acestora de

a recupera, în caz de faliment, capitalul împrumutat

Practica economică a demonstrat că în structura patrimoniului net, evoluţia dinamică cea

mai accentuată o au sursele constituite pe baza rentabilităţii înregistrate, precum rezervele ori

fondurile proprii majorate pe seama profitului net. Rezultatul reportat, în cazul profitului

nerepartizat va majora patrimoniul net, iar în cazul pierderii neacoperite va diminua patrimoniul

net. Capitalul social se poate modifica în cazul apariţiei unor noi aporturi.

3.1.2. Analiza structurii patrimonial - financiare a întreprinderii

Analiza situaţiei financiar – patrimoniale se realizează pe baza datelor din bilanţ

recurgând la un procedeu frecvent utilizat în analiza financiară – metoda ratelor73(corespunde

studiului pe verticală a bilanţului).

Ratele de structură patrimonială se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de

posturi) de activ sau pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite componente de

activ sau de pasiv. Deşi simplă din punct de vedere tehnic, această metodă furnizează informaţii

edificatoare privind situaţia financiară a firmei din punct de vedere al surselor de finaţare (pasiv)

şi al utilizării şi materializării acestora (activ), mai ales în cazul analizelor comparative în timp şi

spaţiu pentru a situa mai corect întreprinderea în mediul său concurenţial.

3.1.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului

a) Rata activelor imobilizate (RAi), calculată ca raport procentual între activele

imobilizate şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc

întreprindea în mod permanent şi reflectă gradul de investire a capitalului în întreprindere şi

gradul de imobilizare a activului

RAi=Active imobilizateActiv total

×100

Acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă.

Conţinutul diferit al componentelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a acestor componente

73 Silvia Petrescu, Diagnostic economic- fianaciar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pg. 219;

130

Page 131: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

la acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în teoria şi practica

economică a unor rate complementare:

a1) rata imobilizărilor corporale (Ric) calculată cu relaţia:

Ric=Imobilizări corporaleActiv total

×100

Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activităţii. Rata este mare

pentru acele activităţi ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare şi este mică

în acele activităţi care solicită o slabă dotare tehnică.

Pentru firmele din acelaşi sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de

opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condiţiile concrete în care-şi

desfăşoară activitatea. Datorită condiţiilor variate care au incidenţă asupra acestui indicator, este

foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă. Totuşi, specialiştii apreciază că,

pentru firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea capacităţii acestora de a

rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor pieţei.

La firmele cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale, operează mai dificil o transformare a

activelor sale imobilizate în disponibilităţi.

a2) Rata imobilizărilor financiare (Rif) care exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor

financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unităţi, mai ales cu ocazia operaţiilor de creştere şi

se calculează astfel:

Rif =Im obilizari financiare

Activ total×100

Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică

valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mici şi invers.

b) Rata activelor circulante (RAc) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul

bilanţului şi se calculează cu relaţia:

RAc=Active circulanteActiv total

×100

Între RAi şi RAc se formează relaţia: RAi+RAc=1 .

Pentru procesul de decizie sunt operaţionale ratele analitice ale activelor circulante

astfel:

b1) Rata stocurilor (Rs)

Rata stocurilor (Rs) reflectă ponderea celor mai puţin lichide active circulante în total

active circulante:

R s=StocuriActiv total

×100

131

Page 132: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai

ridicate la firmele din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi foarte scăzută în sfera

serviciilor.

Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea

la nivelul activităţii, admiţându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural:

ICA>IS, unde, ICA – indicele cifrei de afaceri; IS – Indicele stocurilor.

Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a

stocurilor. Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se

apreciază negativă datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative

asupra solvabilităţii firmei.

b2) Rata creanţelor comerciale (RC)

Gradul de lichiditate al creanţelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.

Rc=Creante comercialeActiv total

×100

Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi din

aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Ea înregistrează valori scăzute sau

nule în firmele aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce-şi achită cumpărăturile în

numerar (comerţul cu amănuntul, prestări de servicii către populaţie).

b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor

Rata disponibilităţilor (RD,P) arată ponderea celor mai lichide active în totalul activelor

circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente.

RD, P=Disponibil + Valori mobiliare de plasamentActiv total

×100

şi în analitic, rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor.

Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în patrimoniul firmei,

informaţiile sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz la caz.

Însăşi mărimea (nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoarea ridicată a

disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi

şi semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.

De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că disponibilităţile pot înregistra variaţii

de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult

datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte

concentrate în timp.

132

Page 133: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

3.1.2.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului

Structura financiară a întreprinderii reprezintă ansamblul complex şi coordonat al

diverselor surse de finanţare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de

finanţat. În alte opinii se consideră că structura financiară exprimă raportul existent între

finanţările pe termen scurt şi cele pe termen lung. La nivelul întreprinderii, structura financiară

reflectă compoziţia capitalurilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din acest

motiv structura financiară mai poartă numele de structura capitalurilor întreprinderii. În

consecinţă, structura financiară sau structura capitalurilor întreprinderii este suma ponderilor de

participare a acestor surse de finanţare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi.

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii

financiare a firmei, prin punerea în evidenţă a compoziţiei pasivului relevând aspecte privind

stabilitatea şi autonomia financiară a acesteia.

a) Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care

firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total.

R sf=Capitalul permanentPasiv total

×100

Situaţia întreprinderii este confortabilă atunci când raportul are valori cuprinse între 50%

– 66 %

b) Rata autonomiei (independenţei) financiare globale (Rafg)

Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă angajamentelor

financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de lichiditate – solvabilitate şi

gradul de îndatorare.

Rafg=Capital propriuPasiv total

×100 (rata solvabilităţii patrimoniale )

sau

Rafg=Datorii pe termen scurtPasiv total

×100 (grad de îndatorare )

Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un caz

la altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de condiţiile concrete

ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare.

Anumiţi autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar, Rafg≥1/3din

capitalul întreprinderii.

Prin urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul

firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia. Cu cât indicatorul ia valori mai mici

133

Page 134: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

decât mărimea amintită cu atât întreprinderea se expune riscului de insolvabilitate ca urmare a

dependenţei prea mari de creditori.

În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are:

b1) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin implicarea

structurii capitalului permanent.

Se poate calcula după relaţiile:

(1)RAft=

Capitalul propriuCapitalul permanent

×100

Specialiştii apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu

trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: R

Aft (1 )≥50 %.

(2)RAft=

Capital propriuDatorii pe termen mediu şi lung

×100

Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă asigurată

atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligaţiilor la termen.

Prin urmare: R

Aft (2 )≥100.

c) Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei:

Rig=Datorii totalePasiv total

×100 ; Rig<1 (66% după unii autori)

Rîg=Datorii totale

Capital propriu×100

(rata levierului financiar)

Conform normelor bancare datoriile totale ale întreprinderii nu trebuie să depăşească de

două ori capitalul său propriu. Îndatorarea peste această limită duce la apariţia riscului de

insolvabilitate.

Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de “1” cu atât creşte autonomia

financiară a firmei. Este perceput ca un indicator de risc financiar ca urmare a faptului că

remunerarea creditorilor este prioritară şi fixă în timp ce rezultatul net şi lichiditatea

întreprinderii fluctuează.

O semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare la

termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung fie

la capitalul permanent (1): Rit=

Datorii pe termen mediu şi lungCapital permanent

×100, fie la capitalul propriu

(2): Rit=

Datorii pe termen mediu şi lungCapitalul propriu

×100.

134

Page 135: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependenţa

(independenţa) financiară a firmei şi gradul de risc al politicii sale financiare.

Întreprinderea dispune de capacitate de îndatorare la termen când primul raport este mai

mic sau egal cu 50% iar al doilea raport este cel mult egal cu cu 100%.

În privinţa unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii

esenţiale, printre care amintim:

- activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen

scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din

asemenea datorii.

- finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu

condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să poată fi

rambursată progresiv prin autofinanţare până întreprinderea ajunge la autonomie financiară

(finanţarea din capitaluri proprii)

3.1.3. Solvabilitatea şi lichiditatea

În general ,“solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a

stinge la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi”74, referindu-se în mod deosebit la obligaţiile

pe termen mediu şi lung.

Analiza solvabilităţii întreprinderii75 urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita

obligaţiile totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii

de plată pe termen lung. Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai

multe rate din structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea

întreprinderii76

Se adaugă acestora următoarele rate:

Capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd) care arată măsura în care sursele

potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.

Crd =

Capacitatea de autofinantare Datorii totale

Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33

întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată.

Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a

datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).

74 Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg. 115;75 Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002, pag: 52.76 Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 239;

135

Page 136: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele

potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere

datoriile totale ale acesteia.

Cbrd =

Excedent brut din exploatare Datorii totale

Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanţarea

netă poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii şi

cele împrumutate sau atrase.

Cnrd =

Autofinanţarea exercitiului Datorii totale

Rata cheltuielilor financiare77(Rcf) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă

numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare.

Rcf =

Cheltuieli financiare Excedent brut din exploatare ( rezultatul din exploatare, cifra de afaceri, productia exercitiului ) Nivelul maxim acceptabil este de 60%, peste acesta întreprinderea se va afla în pericolul

înregistrării de numerar negativ.

Se consideră, de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real

este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaţionale următoarele relaţii:

Rata solvabilităţii generale

Rata solvabilităţii generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii

pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe

seama activelor.

Rsg =

Total activ Datorii totale

Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00.

Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net

(negrevat de datorii) în total activ.

Rsg =

Activ net contabil Total activ

În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50% , însă se acceptă un nivel

minim de 35%.

Rata solvabilităţii financiare

77 Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000, pag: 60.

136

Page 137: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale

întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale.

Rsf =

Total activ Datorii financiare totale

Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea trebuie să

inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00

Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-şi

poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită, adică

să posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele.

Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a faţă obligaţiilor pe termen scurt şi

reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani).

Lichiditatea se referă deci la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în

bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ.

Bilanţul românesc sub formă verticală, legiferat prin O.M.F. nr. 94/ 20.02.2001, inspirat

din norma contabilă internaţională I.A.S.1, “Prezentarea situaţiilor financiare”, oferă date şi

informaţii în vederea determinării unor indicatori de lichiditate cum ar fi:

- Fondul de rulment;

- Lichiditatea generală (current ratio);

- Lichiditatea imediată (quick ratio).

Fondul de rulment78 reprezintă acea sumă cu care totalul activelor circulante depăşesc

totalul datoriilor pe termen scurt.

Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen scurt

reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele circulante

curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau consumate într-o

perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă acesta are o durată mai

mare de un an).

Prin definiţie, aşa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate din active

curente. Astfel, excesul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt, reprezintă active

circulante nete disponibile pentru continuarea activităţii economice.

Această diferenţă reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de

stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere.

Deci, lipsa fondului de rulment poate conduce chiar la falimentarea întreprinderii. Fondul

de rulment se determină cu relaţia:

78 Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura Economică, 2003, pg. 224;

137

Page 138: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Lichiditatea generală (current ratio)

“Lichiditatea presupune existenţa unor disponibilităţi băneşti suficiente pentru achitarea

la scadenţă a datoriilor întreprinderii (inclusiv dobânda pentru împrumuturile acordate de

creditori) dar şi pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace băneşti”.79

Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate4343 şi sub denumirea de coeficientul

lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment şi este

considerat a fi un bun indicator al capacităţii întreprinderii de a-şi onora facturile şi de a-şi

rambursa creditele contractate.

Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în

respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi datoriile pe

termen scurt ale întreprinderii, cu relaţia:

LG=Active curente (circulante )

Pasive curente

Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se apreciază că

valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8, funcţie de sectorul de activitate. Dacă acest

indicator depăşeşte valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-şi achite obligaţiile curente, pe

măsură ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de rulment pozitiv.

În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ poate conduce

la încetare de plăţi, echivalând cu risc de insolvabilitate (faliment).

De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la erori de interpretare

şi concluzii eronate, deoarece în activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse

finite) şi creanţele a căror lichiditate nu este cunoscută cu certitudine şi care absorb resurse

financiare semnificative.

Prin urmare acest indicator arată mai degrabă lichiditatea potenţială a întreprinderii, în

ipoteza că că stocurile pot fi transformate imediat în lichidităţi iar creanţele comerciale

recuperate într-un termen mai scurt decât cel în care trebuie platite datoriile pe termen scurt.

Acest aspect i-a determinat pe bancheri să calculeze alţi doi indicatori de lichiditate:

lichiditatea intermediară şi lichiditatea imediată.

Lichiditatea intermediară, scăzută (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ţine cont de

stocuri şi exclude din calcule creanţele incerte pentru că nu pot fi mobilizate rapid pentru a face

faţă unui necesar urgent de lichidităţi.

79 Păvăloaia, W., Paraschivescu, M-D.,Cojocaru, C., “Analiza financiară şi modele de politică economică în societăţile comerciale”, Editura Neuron, Focşani, 1994, p. 214343 Sava, S., coordonator pentru versiunea în lb. română, “Dicţionar McMilan de economie modernă”, Editura Codecs, Bucureşti, 1999, p. 63

138

Page 139: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

LI= Active curente−Stocuri−Creante incertePasive curente

=Disponibilitati+Creante certePasive curente

Valorile raportului, pentru a oglindi o situaţie normală de lichiditate, prin care datoriile pe

termen scurt pot fi acoperite numai din activele realizabile şi disponibile, mai uşor de realizat,

trebuie sa fie cuprinse între 0,8 şi 1.

Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea

intermediară, reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente.

Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen care pot fi

rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide deoarece, ele

nu pot fi transformate imediat în bani.

Li= Disponibilitati + PlasamentePasive curente ( imediat exigibile )

Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului lichidităţii, nu

reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a întreprinderii. De

asemenea, el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare importanţă pentru activitatea

companiei. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanţie de lichiditate,

fiind asigurată achitarea obligaţiilor pe termen scurt.

Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen scurt

pot fi acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare.

Lv= Disponibilitati banesti in casierie si conturi bancareCredite bancare pe termen scurt

Valorile de referinţă ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85 – 1,15.

Pentru a obţine o informaţie în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea

acesteia pe baza mai multor bilanţuri succesive, creîndu-se astfel posibilitatea exprimării unei

tendinţe.

Informaţiile obţinute prin calculul acestor indicatori nu pot explica însă contribuţia

diverselor activităţi desfăşurate de către întreprindere la obţinerea lichidităţii ceea ce face

necesară aprofundarea studiului asupra componentelor necesarului de fond de rulment şi a

relaţiilor întreeprinderii cu terţii. Se are în vedere faptul că terţii influenţează direct trezoreria,

întreprinderea fiind preocupată să-şi optimizeze stocurile, să accelereze încasarea creanţelor prin

scurtarea termenului de decontare cu clienţii şi, în acelaşi timp, să amâne plata furnizorilor, prin

prelungirea termenelor de plată acordate de aceştia. Derivă de aici o serie de indicatori cunoscuţi

în literatura de specialitate sub numele de rate de rotaţie sau rate de gestiune care pot fi

consideraţi ca şi parametri de lichiditate.

139

Page 140: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

3.1.4 Indicatori de gestiune (de activitate)

O categorie aparte de indicatori utilizaţi în analiza financiară sunt indicatorii de gestiune

care furnizează informaţii cu privire la80:

- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii;

- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de

bază ale sale;

- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de cîte ori stocul a fost

rulat de-a lungul exerciţiului financiar

Aceste rate măsoară gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are

la dispoziţie, măsoară viteza de transformare a activelor în lichidităţi şi cea de reînnoire a

datoriilor, construcţia lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru raţional între cifra

de afaceri şi elementele de activ şi pasiv ale firmei.

Măsurarea vitezei de circulaţie (rotaţie) se realizează cu ajutorul a doi indicator81i:

- numărul de rotaţii (Nr) care arată de câte ori se roteşte elementul de activ (A) sau pasiv

(P), analizat prin cifra de afaceri (Ca) în perioada de gestiune (de câte ori aceste elemente se

transformă din formă materială în formă bănească prin intermediul cifrei de afaceri):

Nr= CaA ( P)

- durata în zile a unei rotaţii (Dz), care arată durata medie în care elementul analizat

parcurge întreg ciclul economic şi reapare în forma bănească iniţială:

Dz=

A (P )Ca

×T

T= perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile

calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an).

Principalele rate analizate sunt:

a) Viteza de rotaţie a activului82

Creşterea vitezei de rotaţie a activului semnifică creşterea gradului de lichiditate a

acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănească printr-o politică comercială

dinamică, o gestiune eficientă a stocurilor), îmbunătăţirea structurii activelor în corelaţie cu

specificul activităţii.

80 OMFP (Ordinul Ministerul Finanţelor Publice) 1752/nov. 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080 din 30/11/200581 Dorina Nicoleta Lezeu, Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pg. 171 şi urm.;82 Marilena Mironiuc, Analiză economico – financiară, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006, pg. 277 şi urm.;

140

Page 141: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Reducerea vitezei de rotaţie are ca efect principal creşterea gradului de imobilizare a

activelor, reflectând fie existenţa în stocuri a unor componente greu vandabile fie aprovizionări

cu elemente de stoc din raţiuni speculative sau ca urmare a unor facilităţi de preţ şi/sau decontare

de la furnizori. Aceste efecte sunt valabile atât pentru activele imobilizate cât şi pentru cele

circulante.

Problema care se pune în calcularea acestora din urmă, referitor la stocuri, este legată de

valoarea stocurilor, de faptul că în evaluarea stocurilor se utilizează metode de evaluare diferite

de la o întreprindere la alta şi denaturează rezultatele oricărei comparaţii, de faptul că cel mai

indicat este să se utilizeze o medie anuală a acestora şi că cifra de afaceri trebuie exprimată în

preţuri de achiziţie sau costuri de producţie, astfel încât, rata de rotaţie a stocurilor, calculată

pentru fiecare categorie de stocuri va fi dată de relaţiile:

Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:

Rmf =

Stocul mediu de mãrfuri Costul de achizitie a mãrfurilor vândute

×360

Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:

Rmp =

Stocul mediu de materii prime Costul de achizitie al materiilor prime±DS

×360

Rata de rotaţie a produselor finite:

Rpf =

Stocul mediu de produse finite Productia vândutã ( în cost complet )

×360

b) viteza de rotaţie a capitalurilor proprii arată numărul de utilizări ale capitalului

propriu, modul de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor

împrumutate şi atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de

zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.

3.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate

Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite degajarea

unor solduri de acumulări băneşti potenţiale (marje de acumulare), destinate să îndeplinească o

anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare,

denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare

prealabilă a contului de profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă: modul de funcţionare şi

rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producţie a exerciţiului, valoare adăugată,

excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului.

Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune

Elemente de calcul /Poziţia în Contul de Profit şi Pierdere

141

Page 142: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

1 Venituri din vânzarea mărfurilor(ct 707) 03

2 (-) Cheltuieli privind mărfurile(ct 607) 13

3 Marja comercială (1 -2)

4 (+) Producţia vândută(ct 701 – 706 +708) 02

5 (+) Variaţia stocurilor(ct 711 +⁄ -) 05 ⁄ 06

6 (+) Producţia imobilizată (ct 721 + 722) 07

7 Producţia exerciţiului (4 +5 + 6)

8 (-) Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli provenite de la

terţi(gr.60, exclusiv 607, gr.61, gr.62, exclusiv 621) 10+11+12+24

9 Valoarea adăugată(3+7-8)

10 (+) Venituri din subvenţii de exploatare(7411) 04

11 (-) Cheltuieli cu impozitele şi taxele(gr.63) 25

12 (-) Cheltuieli cu personalul(gr 64 +621) 14

13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare(9+10-11-12)

14 (+) Alte venituri din exploatare şi venituri din provizioane 08+19+22+29

15 (-) Alte cheltuieli din exploatare 23+26

16 (-) Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele 18+21+28

17 Rezultatul din exploatare(13+14-15-16)

18 (+) Venituri financiare 40

19 (-) Cheltuieli financiare 47

20 Rezultatul curent(17+18-19)

21 (+) Venituri extraordinare 52

22 (-) Cheltuieli extraordinare 53

23 Rezultatul extraordinar(21-22)

24 Rezultatul brut al exerciţiului(20+23)

25 (-) Impozitul pe profit 60

26 Rezultatul net al exerciţiului(24-25)

Aşa cum arată Tabloul, Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape

succesive în formarea rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă

pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comerciala) şi încheind cu cel

mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul

gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.

Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop:

142

Page 143: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- aprecierea creşterii bogăţiei, generate de activitatea întreprinderii;

- descrierea repartizării bogăţiei create de întreprindere între: salariaţi şi organismele

sociale, stat, acţionari, întreprindere;

- înţelegerea formării rezultatului net;

- studiul structurii activităţii cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluţiei în timp a

acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, ponderea exportului etc.);

- studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forţei de muncă,

randamentul echipamentului industrial etc.;

- analiza rentabilităţii;

- analiza evoluţiei în timp prin calcularea variaţiei procentuale a principalelor solduri

intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variaţii şi stabilirea, dacă este cazul, de

măsuri corectoare83.

Marja comercială (Mc) este primul sold intermediar de gestiune şi se referă la activitatea

comercială desfăşurată de agentul economic, de distribuţie sau la partea pur comercială a

întreprinderilor producătoare. Pentru întreprinderile de distribuţie (comerciale) aceasta este un

indicator esenţial şi devine mai semnificativă ca informaţie în activitatea de analiză şi gestionare

cu cât ea este determinată mai detaliat, respectiv pe produse sau grupe de produse. Este denumită

şi marjă brută şi se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul vânzărilor).

Producţia exerciţiului (Qe) este un indicator care se aplică în special în cazul

întreprinderilor industriale. Include valoarea bunurilor şi serviciilor „fabricate” de întreprindere

pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producţia

exerciţiului va cuprinde trei elemente: producţia vândută, producţia stocată (variaţia stocurilor) şi

producţia imobilizată.

Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de

afaceri reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuţie şi cea de

producţie (obţinut prin însumarea vânzărilor de mărfuri şi a producţiei vândute).

Valoarea adăugată (Va) exprimă crearea sau creşterea de valoare adusă de întreprindere

bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi. Acest sold intermediar de gestiune este o valoare

adăugată brută ce realizează joncţiunea dintre micro şi macroeconomic.

Valoarea adăugată permite compararea întreprinderilor pentru a măsura mai bine

contribuţia lor în cadrul aceluiaşi sector de activitate. Agentul economic care înregistrează o

mărime superioară a valorii adăugate aduce implicit şi o contribuţie mai importantă.

83 Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 107

143

Page 144: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea

puterii economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee:

- ca diferenţă între producţia globală a exerciţiului (obţinută prin raportarea marjei

comerciale la producţia exerciţiului) şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate la terţi pentru

producţia respectivă.

- prin adiţionarea diverselor elemente ce compun valoarea adăugată respectiv

remuneraţiile tuturor factorilor de producţie, inclusiv a statului, cât şi autofinanţarea

întreprinderii, respectiv, cheltuielile de personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele şi

vărsămintele asimilate, legate de activitatea întreprinderii, cheltuielile cu amortismentele,

impozitul pe profit, partea de rezultat trecut la rezerve, alte elemente de valoare adăugată.

Marja de acumulare bănească (Va) prezintă un interes aparte în analiza financiară pentru

că:

• realizează legătura între nivelul micro şi macroeconomic.

• reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea

producţiei sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri, care

evidenţiază performanţa comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare şi

producţie. Valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al întreprinderii la

realizarea producţiei sale.

• măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare adăugată / producţie

(CA).

Cu cat rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrata,

adică îşi poate asigura ea însăşi, un număr mare de faze de fabricaţie, mergând de la materiile

prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi.

• evidenţiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii

adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o

evaluare a distribuţiei veniturilor globale către partenerii întreprinderii.

• reflectă gradul de utilizare al factorilor de producţie.

Excedentul brut al exploatării (EBE) corespunde rezultatului economic al întreprinderii

generat de operaţiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare şi de

provizioane constituite, fapt ce determină să fie considerat ca indicator esenţial în analizele de

gestiune şi în efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.

Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:

1) – este o măsură a performanţelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de

mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor

144

Page 145: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar

diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) si/sau conservată

prin autofinanţare.

2) – EBE este independent de politica financiară (nu este influenţat de venituri şi

cheltuieli), de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind modalităţile de

calcul a amortizării), de politica de individ (deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului

net), de politica fiscală şi de elementele excepţionale (nu ia în calcul impozitul pe profit şi

rezultatul excepţional)

3) – EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.

EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale ale

întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.

Rezultatul exploatării (Re) evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi şi

corespunde activităţii normale şi curente a întreprinderii, inclusiv operaţiunile efectuate în

exerciţiile anterioare dar aferente exerciţiului curent. Nu este luată în calcul activitatea

corespunzătoare operaţiilor financiare şi extraordinare.

Acest rezultat este utilizat în compararea performanţelor întreprinderilor ce au politici

financiare diferite.

Există două modalităţi de calcul:

- ca diferenţă dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) şi totalul cheltuielilor din

exploatare (Che)

Re = Ve – Che

- pornind de la mărimea EBE şi are relaţia

Re = EBE – (Amp +Ache) + (Ave + Vpr), unde

Amp – amortizări şi provizioane

Ache – alte cheltuieli din exploatare

Ave – alte venituri din exploatare

Vpr – venituri din provizioane privind exploatarea

Prin prima relaţie de calcul se fundamentează strategii şi politici pe care le adoptă

managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt: majorarea

veniturile sau diminuarea cheltuielilor, în condiţiile menţinerii constante a celuilalt factor;

sporirea ambelor componente cu respectarea restricţiei ca ritmul creşterii veniturilor să

devanseze ritmul de creştere al cheltuielilor.

145

Page 146: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Rezultatul curent (Rc) reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale

întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al activităţii

financiare, permiţând şi aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii.

Deoarece nu este influenţat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza

dinamicii rezultatului curent al întreprinderii pe mai multe exerciţii financiare.

Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierderi a unor

operaţii de gestiune sau capital cu caracter excepţional şi se calculează astfel :

Rezultatul = Veniturile - Cheltuielileextraordinar extraordinare extraordinare

Mărimea rezultatului excepţional constituie o informaţie importantă, în special pentru

potenţialii investitori.

Rezultatul net al exerciţiului (Rn) exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau

pierderile aferente activităţii întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor

totale şi a impozitului pe profit.

• Rezultatul curent (+/−)

• Rezultatul extraordinar (+/−)

− Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)

= Rezultatul net al exerciţiului (+/−)

Rezultatul net al exerciţiului este rezultatul care urmează să fie supus deciziei de

repartizare de către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, după caz.

Pe baza rezultatului net se determină două solduri „reziduale”84: capacitatea de

autofinanţare (CAF) şi autofinanţarea (AF).

Capacitatea de autofinanţare a întreprinderii reprezintă surplusul monetar generat de

activitatea acesteia şi reflectă potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii,

respectiv sursa internă de finanţare generală din activitatea indsutrială şi comercială a acesteia.

Destinaţia sa este să asigure:

- finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;

- cresterea fondului de rulment;

- finanţarea totală sau partială a noilor investiţii;

- rambursarea împrumuturilor contractate;

- remunerarea capitalurilor investite.

Ea aduce o contribuţie esenţială la variaţia (creşterea) fondului de rulment global şi se

poate calcula în două moduri:

84 Silvia Petrescu, Op. cit.; pg. 79 - 82

146

Page 147: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- plecând de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă) care se corectează cu

veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile exceptând acele elemente care deşi determină variaţii

contabile nu provoacă mişcări financiare;

- plecând de la profitul net (metoda aditivă) informând asupra utilizării acesteia: pentru

acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor (provizioane), finanţarea creşterii (rezultatul pus în

rezervă), ...în principiu adunând acele elemente care au constituit excepţii la prima metoda de

determinare:

Nr. crt.

Metoda substractivă Metoda aditivă

1. EXCEDENTUL BRUT DIN EXPLOATARE

REZULTATUL NET

2. + Alte venituri din exploatare (cu excepţia celor provenite din reluarea de provizioane, din vânzarea activelor cedate, subvenţii pentru investiţii)

+ Cheltuieli cu amortizările

3. - Alte cheltuieli de exploatare (cu excepţia cheltuielilor cu amortizările, ajustările de valoare şi provizioanele, cheltuieli privind activele cedate si alte operaţiuni de capital)

+ Cheltuieli cu provizioanele şi ajustări (din exploatare, financiare şi extraordinare)

4. + Venituri financiare (cu excepţia veniturilor din provizioane, din investiţii financiare cedate)

- Veniturile din ajustări şi provizioane (din exploatare, financiare şi extraordinare)

5. - Cheltuieli financiare (cu excepţia cheltuielilor pentru ajustări şi provizioane, investiţii financiare cedate)

+ Cheltuieli cu activele cedate (ieşite din patrimoniu)

6. + Venituri extraordinare - Veniturile din vânzarea imobilizărilor

7. - Cheltuieli extraordinare - Subvenţiile pentru investiţii virate la venituri

8. - Impozitul pe profit9. = Capacitatea de

autofinanţare= Capacitatea de autofinanţare

Diferenţa dintre cei doi indicatori EBE şi CAF derivă din faptul că EBE reprezintă un

surplus monetar potenţial din activitatea de exploatare în timp ce CAF se referă la activitatea

globală a întreprinderii.

Pe baza capacităţii de autofinanţare, se pot stabili o serie de indicatori utili în aprecierea

independenţei financiare a întreprinderii:

a) Capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare care

reflectă numarul de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza

capacităţii de autofinanţare anuale degajate de întreprindere.

147

Page 148: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Ra=Cheltuieli financiare

CAF

b) Rata de finanţare a investiţiilor anuale reflectă proporţia în care

întreprinderea poate asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama CAF, în situaţia în care

întreaga suma ar fi alocată în acest scop.

Rb= CAF

Investitii anuale×100

c) Rata de acoperire a excedentului brut reflectă participarea fluxului

potenţial de lichidităţi, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilităţi

al întreprinderii

Rc=CAF

RBR×100

d) Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului se determină ca raport între

capacitatea de autofinanţare şi rezultatul exerciţiului astfel:

Rd= CAF

Re zultatul exercitiului×100

Rezultatul exerciţiului luat în calculul capacităţii de autofinanţare nu este în totalitate

disponibil pentru autofinanţare. De aceea, se poate afirma că autofinanţarea reală reprezintă acea

parte din capacitatea de autofinanţare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor. Aceasta

pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa, după deducerea

remunerării acţionarilor:

Autofinanţarea = CAF – Dividende distribuite

Autofinanţarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale

exerciţiului viitor, expresie a bogăţiei create de întreprindere. Ea este determinată de creşterea

surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne în mod permanent la

dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.

În analiza autofinanţării distingem trei trepte: minimă, de menţinere şi de dezvoltare.

Autofinanţarea minimă cuprinde suma amortizării şi are rolul de a permite menţinerea

capacităţii întreprinderii. Datorită inflaţiei şi evoluţiei tehnologice, autofinanţarea minimă nu

este suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie

existente;

Autofinanţarea de menţinere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea

cheltuielilor necesare menţinerii potenţialului productiv şi, respectiv, pentru reînnoirea

imobilizărilor şi acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale

148

Page 149: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

autofinanţării de menţinere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din

valoarea imobilizărilor) şi provizioanele;

Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, pe lângă cea de menţinere, o parte din

rezultatul exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de

producţie.

Importanţa autofinanţării poate fi argumentată printr-o serie de avantaje pe care aceasta le

oferă întreprinderii:

Reprezintă o sursă independentă şi stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanţare în

anumite situaţii conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;

Conferă întreprinderii libertatea de acţiune, prin aceea că autonomia financiară

dobandită prin autofinanţare îi îngăduie acesteia independenţa de gestionare faţă de

organismele financiare şi de credit;

Este indispensabilă pentru finanţarea investiţiilor (de menţinere, de înlocuire, de

creştere), cu condiţia realizării unor investiţii utile şi nu de irosire a resurselor;

Permite franarea indatorarii şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;

Constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor

proprii, respectiv rentabilitatea financiară;

Reprezintă premisa deschiderii accesului pe piaţa de capital şi în atragerea de capital

extern.

Prin dimensiunea sa, autofinanţarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de

semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori capacitatea

acesteia de a utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a asigura o remunerare atrăgătoare.

Pentru creditori, mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică capacitatea de rambursare

de către întreprindere a sumelor împrumutate, cât şi nivelul riscului de neplată.

În analiza economică, pe lângă evoluţia autofinanţării în mărime absolută, se urmăresc şi

ratele autofinanţării, şi anume:

a) Rata autofinanţării investiţiilor anuale:

Ra= Autofinantareinvestitii anuale

×100

b) Rata autofinantarii imobilizarilor corporale şi necorporale:

Ra= AutofinantareIm obilizari corporale+ Im obilizari necorporale

×100

c) Rata de finanţare a nevoilor globale de finanţare:

149

Page 150: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Rc= AutofinantareNevoia de finantare

×100= AutofinantareActive imobilizate+Variatia NFR

3.3. Analiza fluxurilor de trezorerie

Dat fiind nevoia entităţilor de a beneficia de numerar pentru a-şi desfăşura activităţile,

a-şi plăti obligaţiile şi a asigura rentabilitatea investitorilor, se impune prezentarea situaţiei

fluxurilor de numerar.

Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie (denumite

şi fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de numerar şi

echivalente de numerar85.

Sursa principală pentru analiză o constituie „Situaţia fluxurilor de trezorerie“, întocmită în

conformitate cu prevederile IAS 7 obligatorie în cazul întreprinderilor mari şi opţională în cazul

întreprinderilor mici şi mijlocii (OMFP 3055/2009, art.3, alin.1,2).

Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare din cadrul cărora face

parte şi „situaţia fluxurilor de trezorerie“ stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza

informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a

întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“.

Utilizatorii de situaţii financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat,

creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi

publicul. Privitor la „situaţia fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că aceasta oferă informaţii

utile pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, precum şi a necesităţilor

întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului şi siguranţei generării lor.

În România, situaţia fluxurilor de trezorerie este considerată o componentă a situaţiilor

financiare anuale în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice Nr.

3055/ nov. 2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directivele Europene

şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.

În cadrul situaţiei fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor

întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei categorii:

– fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale);

– fluxuri provenite din activităţi de investiţii;

– fluxuri provenite din activităţi de finanţare.

Analiza fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă pentru:

corelarea profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităţilor care implică numerar de cele

care nu implică numerar; evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile de plăţi

85 IAS 7, Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Bucureşti, Editura Economică, 2000.

150

Page 151: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

cash; evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash-flow strategic). Utilitatea

analizei este dată de faptul că variaţia globală a trezoreriei este reliefată prin soldul de trezorerie,

rezultat din gestiunea activelor reale (din activitatea de exploatare) şi prin cel rezultat din

operaţiunile de capital care privesc investiţiile şi finanţările. Atunci când fluxurile reale şi cele

monetare nu coincid, cum de fapt se şi întâmplă, trezoreria se asigură prin decalaje de plăţi

asociate acestor fluxuri.

Fiecare dintre cele trei categorii de fluxuri are impact asupra unei surse sau a unei utilizări

de lichidităţi .

Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie (generate de

activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare):

– metoda directă;

– metoda indirectă.

Deşi conduc la rezultate identice, IAS 7 recomandă entităţilor să prezinte fluxurile de

numerar de exploatare prin metoda directă deoarece, aceasta oferă informaţii utile în estimarea

fluxurilor de numerar viitoare, pe care metoda indirectă nu le poate furniza.

Respectând tradiţia contabilă americană86, fluxurile de numerar din exploatare pot fi

determinate fie prin metoda directă, fie prin metoda indirectă, iar fluxurile de numerar din

activitatăţile de investiţii şi de finanţare, prin metoda directă.

A. Metoda directă

Conform acestei metode se operează cu încasări şi plăţi brute în numerar.

a) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de exploatare:

– încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestările de servicii;

– încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri (care

se pot estima pe baza mărimii cifrei de afaceri realizate, corectate cu modificarea soldului

creanţelor comerciale din exerciţiul financiar);

– plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii (materii prime şi materiale

consumabile, ct. 601 + 602 – 7412; alte cheltuieli materiale, ct. 603 + 604 + 606 + 608; alte

cheltuieli din afară, cum sunt cele cu energia şi apa, ct. 605 – 7413; cheltuieli privind mărfurile,

ct. 607; cheltuieli privind prestaţiile externe, ct. 611 + 612 + 613 + 614 + 621 + 622 + 623 + 624

+ 625 + 626 + 627 + 628 – 7416). Mărimea acestora se ajustează cu variaţia soldului stocurilor

de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri prin adăugarea diferenţei dintre stocul final şi

cel iniţial, respectiv cu variaţia soldului datoriilor comerciale (ct. 401+403) prin scăderea

diferenţei dintre soldul final şi cel iniţial al exerciţiului financiar;

86 Cristian Zgreaban, Comunicarea financiara pe baza fluxurilor de trezorerie, http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820061/47.pdf, pg. 3

151

Page 152: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

– plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor (cheltuieli cu personalul ajustate cu variaţia

soldurilor conturilor necorespunzătoare);

– plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod

special cu activităţile de investiţii şi de finanţare (se referă la cheltuielile privind impozitul pe

profit, ct. 691–791, dacă se presupune că întregul impozit pe profit este aferent activităţii de

exploatare).

b) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de investiţii:

– plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi

alte active pe termen lung. Se pot determina pe baza creşterilor de active imobilizate prezentate

în nota 1 la situaţiile financiare şi se ajustează cu variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii

de imobilizări;

– plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor

întreprinderi. Se pot identifica în valoarea creşterii elementelor de activ respective prezentate în

nota 1 la situaţiile financiare;

– încasări în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active

necorporale şi alte active pe termen lung;

– încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor

întreprinderi;

– avansuri în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;

– încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte

părţi.

c) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de finanţare:

– venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu. Se

determină pe baza creşterii capitalului social, inclusiv a primelor de capital (ct. 1041 + 1042 +

1043 + 1044) şi se ajustează cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi nevărsat;

– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile

întreprinderii. Se regăsesc în scăderea capitalului social şi a rezervelor;

– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi.

Sunt constituite din creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de întreprindere

în conturile aferente, veniturile din dobânzi şi alte cheltuieli financiare oglindite în contul de

profit şi pierdere;

– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de

leasing financiar. Se determină pe baza analizei contractelor de leasing.

Fluxurile de numerar - total

152

Page 153: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

– Numerar la începutul perioadei;

– Numerar la finele perioadei.

Rezultanta fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare

reprezintă trezoreria netă.

B. Metoda indirectă

IAS 7 şi OMFP nr. 94/2001 prezintă metoda indirectă ca alternativă la metoda directă de

determinare a fluxurilor de trezorerie. Particularitatea acestei metode constă în faptul că profitul

net (sau pierderea netă) este ajustat(ă) cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură monetară,

amânările sau angajamentele de plăţi sau încasările în numerar din exploatare trecute sau viitoare

şi elemente de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din activităţile de investiţii

sau de finanţare.

Situaţia fluxurilor de numerar prin metoda indirectă se prezintă în felul următor:

a) Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare:

– rezultatul net;

– modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant;

– ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente incluse în activităţile de investiţii

sau de finanţare.

b) Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii:

– plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi

alte active pe termen lung;

– încasările în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active

necorporale şi alte active pe termen lung;

– plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor

întreprinderi;

– încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi creanţă ale altor

întreprinderi;

– avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;

– încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte

părţi.

c) Fluxuri de numerar provenite din activităţi de finanţare:

– veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;

– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile

întreprinderii;

– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi;

153

Page 154: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

– rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;

– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de

leasing financiar.

Fluxuri de numerar - total

– Numerar la începutul perioadei;

– Numerar la finele perioadei.

Rezultatul obţinut prin aplicarea metodei indirecte este acelaşi ca şi cel obţinut prin metoda

directă, diferă însă structura fluxurilor de numerar referitoare la activităţile de exploatare.

Fluxurile de numerar din activităţile de investiţii şi cele din activităţile de finanţare sunt

determinate prin metoda directă.

Prin metoda indirectă, pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar,

sunt efectuate ajustări pentru determinarea fluxului de numerar. Se are în vedere că prin

practicarea unei contabilităţi de angajament sunt înregistrate veniturile şi cheltuielile în

momentul facturării lor şi nu în momentul încasării sau plăţii, iar în calculul profitului sunt luate

în considerare unele elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare, care nu presupun intrări sau

ieşiri de numerar din trezorerie, ceea ce face să crească diferenţa dintre mărimea rezultatului

realizat şi mărimea numerarului din trezorerie.

Prin efectuarea ajustărilor se urmăreşte:

– eliminarea efectelor contabilităţii de angajament prin luarea în considerare a capitalului

de lucru net. Ca atare, din rezultatul exerciţiului se scade variaţia stocurilor (materii prime şi

materiale consumabile, producţia în curs de execuţie, produse finite şi mărfuri, avansuri pentru

cumpărarea de stocuri), variaţia creanţelor (creanţe comerciale şi alte creanţe) şi se adaugă

variaţia datoriilor de exploatare (decalajele de plăţi favorabile întreprinderii puse în evidenţă de

variaţia soldurilor conturilor corespunzătoare);

– eliminarea veniturilor şi cheltuielilor nemonetare (amortizările şi provizioanele

constituite sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu amortizarea şi

provizioanele constituite şi scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor (practic, se adună

toate rubricile de ajustări din contul de profit şi pierdere: ajustarea valorii imobilizărilor

corporale şi necorporale; ajustarea valorii activelor circulante; ajustări privind provizioanele

pentru riscuri şi cheltuieli; ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare

deţinute ca active circulante);

– eliminarea acelor elemente de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de

exploatare.

154

Page 155: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Privind metoda de calcul a fluxurilor de trezorerie IAS 7 recomandă metoda directă,

aceasta furnizând informaţii utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, iar prin

metoda indirectă aceste informaţii nu sunt disponibile. În practică însă, întreprinderile preferă

metoda indirectă întrucât are o logică de calcul mai apropiată de formatul raportărilor contabile.

3.4. Riscurile asociate afacerii

Într-o accepţiune sintetică „riscul inerent oricărei activităţi semnifică variabilitatea

rezultatului sub presiunea mediului”.87

Noţiunea de risc este inseparabil legată de cea de rentabilitate. Rezultatul unei

întreprinderi este influenţat de factorii aleatorii care intervin în activitatea de aprovizionare,

producţie şi desfacere. Acest risc al activităţii economice se traduce, în general, prin

variabilitatea rezultatului. Astfel, variabilitatea rezultatului este cu atât mai stăpânită cu cât se

manifestă un grad mai mare de flexibilitate”88.

Noţiunea de risc este substituită cel mai adesea cu noţiunea de flexibilitate definite prin

capacitatea întreprinderii de a se adapta şi a răspunde eficient la schimbările de mediu.

Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilităţii conduce la concluzia că cele două aspecte

nu sunt independente. Rentabilitatea trebuie apreciată în funcţie de riscul suportat şi invers,

deoarece întreprinderile nu-şi asumă un risc decât în funcţie de rentabilitatea pe care o speră. De

altfel, în “teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este

respectat dacă rentabilitatea unei întreprinderi compensează riscul asumat, risc dependent în mod

egal de factori economici şi de politica financiară a firmei”.89

În funcţie de formele pe care le îmbracă riscul, problematica analizei poate fi structurată

astfel:

- analiza riscului economic (de exploatare):

- analiza riscului financiar;

- analiza riscului de faliment.

3.4.1. Analiza riscului economic (de exploatare)

Riscul, în general, reprezintă posibilitatea apariţiei unui eveniment care să prejudicieze

activitatea întreprinderii. Într-o optică mai restrânsă riscul economic reprezintă “incapacitatea

societăţii de a se adapta la timp şi la cel mai mic cost la variaţiile condiţiilor de mediu (economic

şi social)”. Astfel, riscul economic exprimă volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de

exploatare.90

87 Niculescu , Maria, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.39788 Paraschivescu, M.D, Păvăloaie, W., Metode de contabilitate şi analiza financiară, Ed. Neuron, Focşani,1994, p.53489 Mărgulescu, D.,Niculescu,M.,Robu, V.Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart, Bucureşti, 1994,p.23990 Cohen, E., Analyse financiere, Les Editions d`Organisation, Paris, 1995, p.295

155

Page 156: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Rezultatul întreprinderii are la bază trei factori principali: cantităţile vândute, costul şi

preţul de vânzare. Fiecare factor este supus anumitor restricţii impuse de variaţia, modificarea

mediului economico-social, iar, pe de altă parte, fiecare factor, prin modificarea sa exercită o

influenţă diferită asupra rezultatului. După natura activităţii sale şi după poziţia în mediul său

economic, rezultatul întreprinderii este mai mult sau mai puţin sensibil la unul şi acelaşi

eveniment: modificarea preţului energiei şi materiilor prime, creşterea salariilor, accentuarea

concurenţei, inovaţia tehnologică. Gradul de sensibilitate al rezultatului face că orice acţiune

întreprinsă să devină mai mult sau mai puţin riscantă.

Riscul nu depinde numai de factorii principali, ci şi de structura costurilor, respectiv de

comportamentul lor faţă de volumul de activitate. Riscul activităţii economice sau riscul de

exploatare “prezintă de fapt riscul legat de încetinirea randamentelor de exploatare (de

producţie). El depinde în mod esenţial de gruparea cheltuielilor de producţie în fixe şi variabile şi

corecta lor determinare”.91

Relaţiile dintre costurile fixe, costurile variabile şi beneficiu (profit) sunt puse în evidenţă

prin analiza punctului critic (punct mort, prag de rentabilitate) care constituie un important

instrument financiar.

Analiza riscului economic este parte integrantă a analizei rentabilităţii şi constituie, în

special, o premisă a fundamentării strategiilor referitoare la: aprovizionare, gestionarea

capitalului tehnic, producţie şi comercializare. Interesaţi de rezultatele analizei riscului economic

pot fi managerii întreprinderii, investitorii, organizaţiile financiare în scopul acordării de credite,

etc. Baza de date necesară realizării acestui tip de analiză se regăseşte în Bilanţul patrimonial cu

anexele sale, contabilitatea de gestiune.

În analiza financiară s-a impus că o modalitate operaţională şi eficientă de evaluare a

riscului analiza pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate este o măsură a flexibilităţii

întreprinderii în raport cu fluctuaţiile activităţii sale şi deci o modalitate de măsurare a riscului.

Denumit şi “cifra de afaceri critică” sau “ punct mort operaţional”, pragul de rentabilitate este

punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. După

acest prag activitatea devine rentabilă. Altfel spus, dacă întreprinderea nu a atins pragul de

rentabilitate înregistrează piederi, dacă cifra de afaceri corespunde pragului de rentabilitate

profitul este nul, iar dacă cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate se obţine profit.

Analiza riscului economic (de exploatare) se realizează cu ajutorul indicatorilor calculaţi

atât cu ajutorul pragului de rentabilitate, cât şi din perspectiva variabilităţii rezultatului de

exploatare.

91 Păvăloaie,W., Paraschivescu, M.D., Cojocaru, C, Analiza financiară şi metode de politică economică În societăţile comerciale, Ed. Neuron, Focşani, 2004;

156

Page 157: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Analiza riscului economic pornind de la pragul de rentabilitate se face calculându-se

următorii indicatori :

a) indicatorul de poziţie (α ) al cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate care se

poate exprima astfel :

- în mărime absolută:

α=CA1−CAPR

Indicatorul de poziţie exprimat în valori absolute se mai numeşte “flexibilitatea absolută”

şi exprimă capacitatea firmei de a-şi modifica producţia şi a se adopta la cerinţele pieţei. Cu cât

acest indicator este mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai mare, respectiv riscul

economic este mai redus

Gradul de flexibilitate este dependent de potenţialul tehnic al firmei (de starea şi calitatea

acestuia), de potenţialul uman şi de structura ei organizatorică.

- în mărime relativă :

α '=CA1−CAPR

CAPR

x 100

Indicatorul de poziţie în mărime relativă, având ca bază de calcul variaţia absolută a cifrei

de afaceri faţă de pragul rentabilităţii (α ) se mai numeşte şi “coeficient de volatilitate”92. El are

aceeaşi valoare informaţională ca şi indicatorul absolut.

Poziţia relativă faţă de pragul de rentabilitate se mai poate calcula şi cu relaţia :

α '= CACAPR

x 100

Din studii statistice93 s-a dedus că întreprinderile se pot găsi în următoarele situaţii:

- instabilă, când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate;

- relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare

punctului mort (reprezintă punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare –

fixe şi variabile – dar şi cheltuielile cu dobânzile, iar rezultatul este nul ) ;

- confortabilă, când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate cu peste 20 %.

Structura costurilor, mai precis raportul dintre cheltuielile variabile şi cele fixe, situează

întreprinderea într-o poziţie mai mult sau mai puţin sensibilă în ceea ce priveşte variaţia cifrei de

afaceri, fapt ce generează un risc de exploatare mai mare sau mai mic. Aceasta este motivaţia

pentru care riscul de exploatare mai poate fi apreciat şi în funcţie de marja cheltuielilor variabile,

92 Coşea, M.,Nastovici, L., Evaluarea riscurilor, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997, p.3393 Vernimment, P.,Finance d`enterprise, Analyse et gestion, Ed. Dallez, Paris, p.212

157

Page 158: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

cu ajutorul indicatorului levier de exploatare (Le) sau coeficient de elasticitate, componentă a

riscului global94.

Levierul exploatării (Le) măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării (Re) (şi deci a

pierderilor posibile sau câştigurilor) la variaţia vânzărilor (volum fizic -Q, cifră de afaceri - Ca),

şi are la bază repartiţia cheltuielilor întreprinderii în fixe, sau structurale, şi variabile, sau

operaţionale.

În funcţie de cifra de afaceri levierul de exploatare este dat de raportul:

Le=

ΔRe

Re

ΔCaCa

= CaCa−Capr

, în care:

Re=Ca−(Chv+Chf )=Ca−mCa−Chf =Ca(1−m)−Chf

m – reprezintă coeficientul cheltuielilor variabile în totalul cifrei de afaceri, adică

raportul:

m=ChvCa

ΔRe=ΔCa(1−m )−ΔChf ;

ΔChf =0 (Chf sunt constante)

Le=

ΔCa(1−m)−ΔChfCa(1−m)−ChfΔCaCa

=

ΔCa(1−m)Ca(1−m)−ChfΔCaCa

=ΔCa(1−m)Ca(1−m)−Chf

×CaΔCa

=

=Ca(1−m)Ca(1−m)−Chf

=Ca(1−m)

(1−m )(Ca−Chf1−m

)=Ca

Ca−Chf1−m

=CaCa−Ca pr

Această relaţie dovedeşte dependenţa riscului economic de variaţia cifrei de afaceri şi de

poziţia ei faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri realizată este mai îndepărtată de

pragul de rentabilitate, cu cât indicatorul de poziţie relativ şi absolut este mai mare, cu atât

coeficientul de elasticitate este mai mic iar întreprinderea mai puţin riscantă. În apropierea

pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată iar riscul de

exploatare sporit.

Cu cât Le este mai mare decât 1, cu atât mai mult creşterea cifrei de afaceri este

generatoare de profit. Gravitatea riscului economic apare atunci când acest coeficient este mai

mic decât 1, pentru că rentabilitatea exploatării scade.

94 Georgeta Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, E.D.P., Bucureşti,1998, pag. 182;

158

Page 159: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Conform analizei cost- volum – profit, Le poate fi determinat în funcţie de marja asupra

cheltuielilor variabile unitare (mcv) şi de volumul producţiei (Q):

Le=

ΔRe

Re

ΔQQ

=( p−cv )×ΔQ−ΔChf( p−cv )×Q−Chf

×QΔQ

=( p−cv )×Q( p−cv )×Q−Chf

= mcv×Qmcv×Q−Chf

=

¿ MChvMChv−Chf

=MChvRe

MChv = marja absolută asupra cheltuielilor variabile totale;

ΔChf =0 (nu este influenţată de variaţia producţiei).

O valoare supraunitară a acestui coeficient evidenţiază faptul că o creştere cu un procent

a vânzărilor antrenează o creştere mai mare a rezultatului exploatării, deci un efect favorabil.

Efectele nefavorabile apar atunci când la o creştere cu 1% a volumului de vânzări rezultatul

sporeşte cu mai puţin.

Din această relaţie rezultă că pentru un nivel al producţiei dat (aceeaşi Ca), levierul de

exploatare este cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari. Întreprinderea cu

cheltuieli fixe mai mari este mult mai riscantă şi mai puţin flexibilă la variaţia pieţei. Din acest

motiv ea trebuie să ofere acţionarilor săi o rată de rentabilitate financiară mai ridicată:

rentabilitate economică plus o primă de risc. În concluzie, levierul exploatării este determinat

atât de mărimea cheltuielilor fixe, cât şi de poziţia cifrei de afaceri în raport cu pragul de

rentabilitate.

În modul cel mai general, nu este bine pentru un agent economic de a se găsi foarte

aproape de punctul critic, aceasta situaţie fiind foarte riscantă. Pentru a-şi diminua riscul,

întreprinderea trebuie, în primul rând, să-şi reducă cheltuielile fixe.

Rolul contabilităţii de gestiune în prevenirea riscului de exploatare

Activitatea oricărei întreprinderi, în condiţiile economiei de piaţă, este expusă riscului.

Pentru manageri este deosebit de important să cunoască limitele acestuia .

Riscul de exploatare, care reprezintă una dintre limitele riscului, reprezintă incapacitatea

întreprinderii de a recupera prin vânzarea produselor totalitatea cheltuielilor efectuate cu ocazia

fabricării acestora. De fapt, este legat de incertitudinea randamentului activităţii de producţie.

La nivelul unui agent economic, riscul de exploatare depinde de o serie de factori, între

care pot fi enumeraţi :

- fluctuaţia costurilor de aprovizionare cu obiecte ale muncii, în raport de inflaţie şi de

alţi factori ;

159

Page 160: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- modificarea cererii, în sensul că la o cerere relativ constantă, atât din punct de vedere

cantitativ, cât şi al sortimentelor, riscul economic este mai mic;

- fluctuaţia preţului de vânzare, în sensul că o unitate care vinde produse pe pieţe

caracterizate prin variabilitatea preţului este expusă la un risc mai ridicat, decât atunci când

unitatea respectivă vinde produse pe pieţe stabile;

- calitatea actului managerial la toate nivelele ierarhice ale structurii organizatorice şi

funcţionale ale întreprinderii;

- nivelul şi ponderea cheltuielilor fixe în cheltuielile de exploatare totale ale unităţii, în

sensul că în situaţia în care cheltuielile fixe deţin o pondere ridicată şi nu pot fi diminuate când

scade cererea pentru întreprindere, riscul de exploatare este mare.

De aceea, pentru diminuarea şi evitarea riscului se impune stabilirea producţiei minime

care trebuie fabricată şi vândută în vederea acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare. În

acest sens, un rol deosebit îi revine contabilităţii de gestiune şi calculaţiei costurilor.

Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr.82/1991 prevede la articolul 105 că

“Modul de organizare a contabilităţii de gestiune este la atitudinea fiecărei unităţi patrimoniale,

în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii ale acesteia”, ceea ce înseamnă că fiecare

unitate patrimonială îşi poate alege metoda de contabilitate şi calculaţie a costurilor. Una dintre

aceste metode, care permite determinarea producţiei minime necesare pentru evitarea riscului de

exploatare este metoda direct - costing. Pentru determinarea producţiei minime, potrivit

metodologiei cerute de această metodă de calculaţie, se impune gruparea cheltuielilor de

exploatare în variabile şi fixe.

Caracterul variabil şi fix al cheltuielilor este legat de modul în care ele se comportă, în

raport cu oscilaţiile volumului fizic al producţiei. Cheltuielile variabile cuprind acele consumuri

care se modifică în raport cu volumul fizic al producţiei, cum sunt : materiile prime şi materialele

auxiliare directe, salariile personalului direct productiv, energia, aburul , apa şi combustibilul

folosite în scopuri tehnologice, cheltuielile cu reparaţiile şi întreţinerea utilajelor şi alte cheltuieli

de exploatare. Cheltuielile fixe sunt cele care au un nivel relativ constant, faţă de modificarea

volumului fizic al producţiei, că de exemplu : cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe ale

unităţii, cheltuielile generate de administraţie, cheltuielile generale ale secţiilor de producţie, o

parte din cheltuielile de desfacere, etc.

Dar această grupare a cheltuielilor are şi un caracter relativ, datorat existenţei unor

cheltuieli care nu sunt nici fixe şi nici variabile. Ele sunt semivariabile, semifixe sau mixte,

evoluează în trepte, dacă volumul producţiei creşte sau scade. Acestea ar putea fi incluse, fie în

cheltuielile variabile, fie în cheltuielile fixe, pe baza unei analize a modului în care au evoluat

160

Page 161: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

într-un interval de 3 – 5 ani. De asemenea, s-ar putea folosi procedeele statistico-matematice de

separare a cheltuielilor indirecte în variabile şi fixe (procedeul punctelor de maximum şi

minimum, procedeul celor mai mici pătrate, etc.) şi urmărind în timp evoluţia lor se pot stabili

ponderi pentru fiecare din cele două categorii, ca de exemplu: 20% parte fixă şi 80% parte

variabilă. Ponderile respective se aplică la valoarea totală a cheltuielilor mixte şi se obţine cât

reprezintă partea de cheltuieli variabile şi respectiv, de cheltuieli fixe.

Reflectarea cheltuielilor variabile şi fixe în conturile din clasa ”Conturi de gestiune” a

planului de conturi general, necesită o dezvoltare în analitic a conturilor din grupa 92 “Conturi

de calculaţie”. Astfel, conturile analitice vor fi formate din mai multe cifre, prin adăugarea la

cifrele constante ale contului sintetic şi analiticelor deja stabilite a cifrei “1” pentru cheltuielile

variabile sau a cifrei “2” pentru cheltuielile fixe.

Contabilitatea de gestiunea poate oferi şi informaţii cu privire la venituri şi rezultatul

analitic, prin introducerea unor conturi corespunzătoare – de venituri şi rezultate pe locuri de

provenienţă a acestora. Esenţial este structurarea cheltuielilor în variabile şi fixe, pentru că

veniturile se calculează ponderând cantităţile cu preţurile aferente şi respectiv rezultatul brut al

exploatării, ca diferenţă între venituri şi cheltuieli.

Pentru manager este important să cunoască informaţiile privind cheltuielile variabile şi

fixe şi veniturile pentru stabilirea punctului de echilibru (pragului rentabilităţii) – care reprezintă

o modalitate importantă de măsurare a riscului. Punctul de echilibru este acea stare a

întreprinderii, în care veniturile obţinute din producţia fabricată şi vândută acoperă cheltuielile de

exploatare, determinate ca sumă a cheltuielilor variabile şi fixe aferente producţiei respective,

încât nu rezultă nici profit nici pierdere; deci veniturile din exploatare sunt egale cu cheltuielile

de exploatare.

Pe baza punctului de echilibru se pot adopta o serie de decizii de către manageri, cum

sunt :

- stabilirea cantităţii de produse necesară pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare şi

obţinerea eventual a unui anumit nivel al profitului ;

- corelaţia dintre evoluţia producţiei şi a cheltuielilor ocazionate de aceasta;

- anticiparea gradului de utilizare a capacităţii de producţie, în corelaţie cu un anumit

volum al profitului ce urmează să se obţină, etc.

Contabilitatea de gestiune impune stabilirea unor standarde pentru cheltuielile variabile şi

pentru unele bugete de cheltuieli fixe, pe locuri de cheltuieli şi pe total exploatare. Introducerea

standardelor prezintă unele avantaje, în primul rând legate de simplificarea etapei de urmărire a

cheltuielilor, asigurarea de informaţii ample şi la timp cu privire la nivelul cheltuielilor pe feluri

161

Page 162: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

şi pe locuri (centre), despre mărimea şi felul abaterilor. Astfel, managerul are posibilitatea de a

descoperi mai uşor cauzele generatoare de cheltuieli inutile, căile de risipă ce trebuie eliminate în

scopul maximizării profitului şi eliminării riscului pe linia apariţiei pierderilor.

3.4.2. Analiza riscului financiar

Acest risc priveşte structura financiară şi depinde de modul de finanţare95 a activităţii.

Capitalul propriu (o parte a acestuia) împreună cu creditele (a căror proporţii variază), asigură

resursele necesare procurării unui activ economic: un utilaj, o linie tehnologică, etc. Prin

utilizare, exploatare, acesta degajă un rezultat economic. La rândul său acest rezultat se va

împărţi între protagonişti, acţionarii îşi însuşesc beneficiul ce conţine şi impozitul, iar cealaltă

parte, sub forma dobânzii, este folosită pentru remunerarea celor ce au acordat creditele.

Dacă afacerea este finanţată exclusiv din capitaluri proprii nu comportă nici un risc

financiar. Riscul financiar apare în momentul apelării la credite pentru a finanţa o activitate care

implică cheltuieli financiare şi influenţează rentabilitatea întreprinderii şi exprimă sensibilitatea

rezultatului curent înainte de deducerea impozitului pe profit (Ri) la o modificare prealabilă a

rezultatului exploatării (Re).

Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similară celei prezentate la

riscul de exploatare. Singura excepţie o reprezintă faptul că se impune luarea în calcul a

cheltuielilor financiare (dobânzi) care la un nivel dat de activitate (pentru o nevoie de capital

dată), sunt considerate cheltuieli fixe.

Relaţia de calcul este dată de raportul:

Lf =

ΔR i

R i

ΔRe

Re

=Re

Re−Chfin

în care: Ri = Re – Chfin

Riscul total (global economic-financiar) cumulează riscul economic cu riscul financiar

şi se măsoară cu ajutorul levierului total care apare ca o „compunere" a levierului de exploatare

cu levierul financiar. Relaţia de determinare este dată de produsul:

LT =LE×LF=( p−cv )×Q( p−cv )×Q−Chf

×( p−cv )×Q−Chf( p−cv )×Q−Chf −Chfin

=

¿( p−cv )×Q( p−cv )×Q−Chf −Ch fin

=MChvRe−Chfin

95 Silvia Petrescu, Op. cit., pg. 223;

162

Page 163: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Coeficientul de elasticitate global, ca rezultantă a efectelor celor două structuri

(operaţională şi financiară) evidenţiază impactul celor două categorii de costuri fixe (structurale

şi financiare) asupra transformărilor cifrei de afaceri în profit curent (înainte de impozit). Luarea

în calcul a cheltuielilor financiare, care la un nivel dat de activitate (alocare de capital

împrumutat) sunt considerate fixe, conduce la determinarea unui prag de rentabilitate global,

conform relaţiei:

CaPr g=Chf +Ch fin

MChv (% )

Riscul global combină riscul financiar, dependent de structura de finanţare, cu riscul pur

economic, de natură industrială şi comercială, generat de rezultatul exploatării neinfluenţat de

cheltuielile financiare şi de impozitul pe profit.

Poziţia relativă a agentului economic în raport cu punctul critic global αPrg se stabileşte

astfel:

αPr g=Carealizata−CaPrg

CaPr g

În concluzie, cu cât coeficientul de elasticitate global va fi mai ridicat, cu atât mai mare

va fi riscul. Un raport ridicat semnifică faptul că unei diminuări date a cifrei de afaceri (fără taxe)

îi corespunde o diminuare mai importantă a rezultatului net (variaţia fiind exprimată în

procente).

Noţiunea de risc este importantă nu numai pentru aprecierea performanţelor întreprinderii

pe plan economic ci şi pentru alegerea celor mai eficiente măsuri privind finanţarea creşterii sale

economice, deoarece pragul de rentabilitate realizează joncţiunea dintre strategia industrială şi

cea financiară. Dacă întreprinderea este într-o situaţie dificilă, strategia financiară ce trebuie

adoptată constă în reducerea pragului de rentabilitate făcându-se apel la capitalurile proprii

pentru finanţarea investiţiilor şi nu la angajarea de noi credite care, sporind nivelul cheltuielilor

fixe cu cuantumul dobânzilor, majorează pragul de rentabilitate. Din contră, dacă piaţa lasă să se

întrevadă o relansare a activităţii, deci o sporire substanţială a cifrei de afaceri, întreprinderea

poate să recurgă la credite noi, ca surse suplimentare pentru actul investiţional, care vor ridica

nivelul punctului critic fără consecinţe negative, întrucât volumul de activitate va înregistra o

creştere mai accentuată.

3.4.3. Analiza riscului de faliment

Riscul de faliment interesează atât investitorul potenţial cât şi managerul firmei. De

aceea, majoritatea organismelor financiare sunt preocupate de elaborarea unei metode de

163

Page 164: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

predicţie a riscului de faliment, pornind de la o grupare de rate strâns corelate cu starea de

sănătate sau cu cea de slăbiciune a societăţii comerciale.

În principiu, se determină o funcţie care estimează probabilitatea ca o firmă să

înregistreze pierderi şi în consecinţă, să fie în imposibilitatea de a-şi onora clienţii şi băncile care

i-au acordat credite (firma să fie insolvabilă).

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor scadente care

rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente a căror realizare

condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii.

În sistemul analizei financiar – patrimoniale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi

solvabilă, de a acţiona în condiţii de risc minim ocupă un loc central. Echilibrul financiar este un

imperativ pentru orice agent economic ,în sensul că menţinerea solvabilităţii este o restricţie ce

se impune întreprinderii în mod curent. Orice dereglare privind achitarea obligaţiilor generează

prejudicii şi necesită o corectură urgentă. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut,

adică nu poate fi omis sub nici o motivaţie. În practica economică se poate concepe, de exemplu,

că o întreprindere care cunoaşte o perioadă mai dificilă să renunţe la unele obiective de creştere,

obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate renunţa la asigurarea obiectivului de

solvabilitate, care constituie condiţia financiară de supravieţuire.

Aprecierea capacităţii întreprinderii de a-şi regla în termen obligaţiile se apreciază

nuanţat în funcţie de condiţiile concrete economico – financiare în care-şi desfăşoară activitatea.

Astfel, o întreprindere poate avea dificultăţi temporare sau ocazionale, determinate de exemplu ,

de neacoperirea în termen a unei creanţe sau a accelerării plăţilor într-o perioadă de creştere

rapidă a activităţii. În acest caz, dificultăţile de plată apar că o expresie a unei neconcordanţe de

moment, care nu pune în pericol echilibrele fundamentale şi nu afectează imaginea firmei.

Soluţii simple pot permite trecerea peste aceste dificultăţi şi reinstaurarea continuităţii plăţilor :

obţinerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare,

obţinerea de împrumuturi pe termen scurt.

Întreprinderea poate cunoaşte dificultăţi financiare periodice, ca de exemplu întârzierea

plăţilor în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creşterii. Chiar dacă

viabilitatea întreprinderii nu e pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită

perturbaţiilor periodice.

genera cel puţin două efecte :

- pe de o parte, anumiţi furnizori pot refuză continuarea livrărilor ;

- pe de altă parte, întreprinderera este nevoită să solicite credite de urgenţă şi să accepte

condiţii neavantajoase de creditare (durată mai scurtă, dobândă mai mare, etc).

164

Page 165: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Permanenţa unor dificultăţi de achitare a obligaţiilor este expresia unei fragilităţi

economice şi financiare structurale. Ele pot genera restrângerea activităţii, reducerea efectivului

de salariaţi, restructurarea sistemului de gestiune sau, în unele cazuri foarte grave, falimentul

întreprinderii.

Riscul de faliment poate fi analizat sub următoarele aspecte esenţiale pentru procesul

decizional :

analiza statica a riscului de faliment pe baza bilanţului patrimonial ;

analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor ;

analiza funcţională a riscului de faliment ;

analiza strategică a riscului de faliment.

(pentru detalii vezi literatura de specialitate Silvia Petrescu, Analiza economico financiară,

Ed. CECCAR, 2008)

3.5. Planificarea financiară a afacerii

Activitatea financiară precede activitatea tehnico-organizatorică de creare şi punere în

funcţiune a unei întreprinderi. În mod obligatoriu la demararea unei noi afaceri este necesară o

prognoză a situaţiior financiare, „plan financiar”, care vor avea rolul de a documenta, justifica şi

convinge de viabilitatea şi eficienţa afacerii, devenind „cel mai important reper în evaluarea

atractivităţii afacerii”96. Mai mult decât planul de afaceri, planul financiar constituie pilonul de

susţinere al întregii afaceri pentru că aici investitorul descoperă la ce nivel al câştigurilor se poate

aştepta iar creditorul cunoaşte capabilitatea debitorului de a se achita de obligaţii.

Managementul financiar solid este una dintre cele mai bune căi pentru ca afacerea să

rămână profitabilă şi solvabilă. Fiecare pas făcut cu succes în lumea afacerilor depinde de

cât de bine vei putea conduce afacerea din punct de vedere financiar pentru că în fiecare an

mii de afaceri cu un potenţial ridicat de succes dau faliment din cauza managementului

financiar prost.

Această secţiune include în mod normal o previziune a contului de profit şi pierdere, a

bilanţului şi a fluxului de numerar (cash-flow).

Previzionarea contului de profit şi pierdere

Previziunea contului de profit şi pierdere este precedată de previziunea vânzărilor, a

producţiei şi a cheltuielilor.

96 Dumitru Porojan, Cristina Bişa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2002, pg. 167;

165

Page 166: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

Punctul de plecare în previzionarea situaţiilor financiare îl reprezintă previziunea cifrei de

afaceri, în funcţie de mărimea căreia se poate determina necesarul de mijloace şi resurse necesar

derulării afacerii.

Estimarea cifrei de afaceri este un proces complex care terbuie sa aibă în vedere

obligatoriu elemente precum stabilitatea preţurilor şi capacitatea de producţie existentă.

Ca metode (simple) de previzionare a cifrei de afaceri sunt utilizate în practică:

a) Analiza dimensiunii pieţei prin : analiza nevoilor clienţilor, numărul cumpărătorilor

potenţiali, posibilitatea de a stabili legături pe termen lung cu aceştia, frecvenţa şi mărimea

comenzilor, cota de piaţă pe care o veţi deţine; analiza caracteristicilor produsului, a dinamicii

pieţei şi a strategiilor concurenţilor funcţie de care poate fi ajustată politica de preţuri. Dacă

firma este vulnerabilă la un atac din partea concurenţei sau la o schimbare bruscă în preferinţele

consumatorilor este indicat a verifica dacă există capacitatea de a depăşi astfel de situaţii.

b) estimarea de către fiecare agent de vânzări a cifrei de afaceri posibil de obţinut pe zona

sa şi cumularea acestor valori;

c) determinarea trendului cifrei de afaceri a firmei în ultimii ani şi a trendului industriei

respective, care prin agregare dă posibilitatea obţinerii cifrei de afaceri previzionate;

d) luarea în considerare numai a vânzărilor din ultimul an şi majorarea/micşorarea

acestora cu un anumit procent, funcţie de percepţiile referitoare la perioada următoare.

Previziunea producţiei arată care sunt cantităţile care pot fi fabricate din fiecare produs,

în funcţie de vânzările aşteptate şi de capacităţile de producţie. Prin simulări trebuie confruntate

previziunile vânzărilor cu constrângerile economice, tehnologice, financiare şi umane. Pentru

determinarea programului optimal de producţie se foloseşte adesea programarea liniară.

Planificarea producţiei porneşte de la confruntarea ansamblului previziunilor de vânzări

cu anumite constrângeri interne legate de producţie, cum ar fi:

capacităţile de producţie sunt considerate nemodificabile pe termen scurt;

resursele umane disponibile sunt limitate;

anumite costuri de producţie nu trebuie depăşite;

trebuie respectate anumite termene.

Previziunea cheltuielilor

Un volum mare al încasărilor nu este o realizare prea mare dacă nivelul cheltuielilor este

încă şi mai ridicat. Volumul cheltuielilor trebuie previzionat cu atenţie şi monitorizat pe tot

parcursul derulării afacerii. Cheltuielile pe care urmează să le angajaţi nu vor avea o structură

166

Page 167: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

omogenă şi, din acest motiv, trebuie facută distincţie între diferitele destinaţii ale resurselor de

care dispuneţi.

O primă distincţie importantă este cea dintre cheltuielile iniţiale – care vor fi efectuate

pentru a pune în mişcare noua afacere – şi cele aferente activităţii curente după atingerea

parametrilor propuşi. Primele trebuie efectuate de regulă o singură dată, în perioada iniţială,

perioadă în care şi afacerea este mai vulnerabilă. Cea de-a doua categorie de cheltuieli va avea

un nivel mai stabil în timp, dar este şi mai îndepărtată în timp faţă de momentul întocmirii

planului de afaceri. Este foarte important să existe un grafic al celor două categorii de cheltuieli

şi să fie determinate cu precizie momentul în care afacerea va începe să funcţioneze la

capacitatea normală. În cazul în care acest moment este mai îndepărtat în realitate decât s-a

crezut iniţial, s-ar putea ca rentabilitatea afacerii să nu mai fie cea scontată. Atunci când

previzionaţi cheltuielile cu activitatea curentă, va trebui să determinaţi şi mărimea stocurilor

necesare. Un volum prea mare va ţine resurse imobilizate în mod inutil, în timp ce un volum prea

redus creează riscul unor întreruperi forţate ale activităţii. Va trebui să puteţi justifica nivelul

pentru care aţi optat.

O altă distincţie importantă este cea între cheltuielile fixe – cele care trebuie suportate şi

atunci când nu se desfăşoară vreo activitate “productivă” – şi cele variabile – de exemplu,

cheltuielile cu materiile prime sau salariile personalului direct productiv. Este recomandabil ca

această grupare a cheltuielilor să fie precedată de o analiză atentă – distincţia perfectă dintre cele

două categorii există mai degrabă în teorie decât în practică. De exemplu, banii investiţi într-un

utilaj specializat vor fi mai greu de recuperat decât cei investiţi într-un utilaj cu mai multe

întrebuinţări posibile în cazul eşecului afacerii, este mai uşor să reduceţi volumul

aprovizionărilor cu materii prime decât să concediaţi salariaţi, fie ei şi 'direct productivi”. Chiar

dacă formatele standard ale unui plan de afaceri nu includ astfel de detalii, ele sunt necesare în

formarea unei imagini realiste asupra viitorului afacerii. Mai ales în cazul în care aveţi mai multe

produse/servicii, este bine să determinaţi cheltuielile, veniturile şi rentabilitatea pe unitate de

produs.

Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii recomandă pentru previziunea

Contului de Profit şi Pierderi următorul format:

CONTUL DE PROFIT SI PIERDERI – previziuni (adaptare)

  An 1 An 2 An 3ACTIVITATEA DE EXPLOATARE    Cifra de afaceri, din care:

167

Page 168: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- Vanzari existente (fara proiect) - Vanzari generate de proiectCheltuieli de exploatare pentru realizarea cifrei de afaceri, din care: - Materii prime si materiale, cost marfuri    

- Cheltuieli cu personalul direct productiv (inclusiv CAS)     - Cheltuieli cu personalul de conducere (inclusiv CAS)     - Alte cheltuieli cu personalul (inclusiv CAS)     - Chirii, redevente leasing operational     - Utilitati (combustibil, energie, apa, gaze etc.)     - Transport     - Costuri functionare birouri     - Reclama/Publicitate     - Deplasari     - Asigurari     - Intretinere si reparatii     - Servicii profesionale    

- Impozite pe cladiri, terenuri, mijloace de transport etc.     - Amortizarea mijloacelor fixe    Alte venituri din exploatare    Alte cheltuieli de exploatare     Rezultat din exploatare (A-B+C-D) 0 0ACTIVITATEA FINANCIARA    Venituri financiare total    Cheltuieli financiare, total din care: 0 0 - Dobanzi bancare     - Alte cheltuieli financiare    Rezultat financiar (F-G) 0 0ACTIVITATEA EXCEPTIONALA    Venituri exceptionale    Cheltuieli exceptionale    Rezultat exceptional (I-J) 0 0Profit brut (E+H+K) 0 0Impozit pe profit    Profit net 0 0

Proiecţia fluxului de numerar este importantă pentru că arată surplusul/deficitul de

numerar ce va caracteriza afacerea în perioada previzionată., capacitatea firmei de a face faţă

costului finanţării.

FLUX DE NUMERAR (CASH FLOW) – previziuni (adaptare)

OPERATIUNEA TOTALdin care:

trim. I trim. II trim. III trim. IV

1. Total incasari:

168

Page 169: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

- din activitatea curenta (exploatare)- din alte activitati- din credite2. Total plati:- pentru activitatea curenta total, din care: * materii prime si materiale * utilitati * salarii * impozite si taxe- pentru investitii;-rambursari credite/leasinguri, existente, din care: * rate * dobanzi- rambursari credit solicitat, din care: * rate * dobanzi- alte plati3. Flux net de numerar al perioadei (1-2)4. Disponibil de numerar al lunii precedente 5. Flux de numerar cumulat

Bilanţul contabil previzionat contribuie la identificarea surselor şi utilizării fondurilor

pentru perioada următoare a cărui grad de detaliere depinde de necesităţile de informare a

utilizatorilor. Acest bilanţ trebuie întocmit în concordanţă cu contul de rezultat previzionat şi

proiecţia fluxului de trezorerie. Se consideră util următorul format:

BILANŢ previzionat (adaptare)

ACTIV suma PASIV sumaACTIVE IMOBILIZATEImobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiare

CAPITALURI PROPRIICapital socialPrime legate de capitalDiferenţe de reevaluareRezerveRezultatul reportatRezultatul exerciţiuluiSubvenţii pentru investiţii Provizioane reglementate

I Active imobilizate TOTAL I Capitaluri proprii TOTALACTIVE CIRCULANTEStocuriCreanţeDisponibilităţi

II Provizioane pentru riscuri şi cheltuieliDATORIIÎmprumuturi şi datorii

169

Page 170: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

asimilateFurnizori şi conturi asimilateClienţi-creditoriAlte datorii

II Active circulante TOTAL III Datorii TOTALIII Conturi de regularizare şi asimilate

IV Conturi de regularizare şi asimilate

TOTAL ACTIV (I+II+III) TOTAL PASIV (I+II+III+IV)Previziunile financiare trebuie întocmite cu prudenţă pentru nu se strecura erori care ar

putea influenţa negativ finanţatorul. Cele mai frecvente erori sunt:

1. Neicluderea situaţiilor financiare (reale şi previzionale) în planul de afaceri sau

omiterea uneia dintre ele;

2. Prezentarea unor valori ale cifrei de afaceri şi profitului previzionat nerealiste şi

nefondate;

3. Omiterea ipotezelor privind proiecţiile financiare, ca explicaţii a originii cifrelor

avansate;

4. Subestrimarea cheltuielilor şi neincluderea unor cheltuieli aşteptate şi evidente;

5. Includerea unor valori exagerate ale salariilor şi cheltuielilor curente ale activităţii;

6. Obţinerea unui randament al uinvestiţiei neobişnuit pentru indistria respectivă;

7. ignorarea constituirii unor rezerve de siguranţă pentru situaţii neprevăzute;

8. Necorelarea informaţiilor prezentate în Bilanţ, Contul de Rezultat, Fluxuri financiare ;

9. Situaţii financiare care nu sunt realizate conform standardelor de prezentare obligatorii

etc

Pe baza acestor situaţii şi a indicatorilor calculaţi pot fi determinate riscurile asociate

afacerii astfel încât gestiunea financiară a acesteia să se desfăşoare fără probleme şi să fie

realizată strategia de dezvoltate economică şi socială a firmei.

BIBLIOGRAFIE

1. Belverd E., Needles Jr., Henry R. Anderson, James C. Caldwell, traducere,“Principiile

de bază ale contabilităţii”, Ed. Arc, Chişinău, 2000;

2. Coord. I. Căinap, Analiza economico-financiară a firmelor de comerţ şi turism, Ed.

Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir” Cluj Napoca, 1994;

170

Page 171: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

3. Cornel Crecană, Analiza afacerilor, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

4. Coşea M., Nastovici, L., Evaluarea riscurilor, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997,

5. Cohen, E., Analyse financiere, Les Editions d`Organisation, Paris, 1995,

6. Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj

Napoca, 2002,

7. Nicolae Georgescu, Vasile Robu , Analiza economico-financiară, Ed. ASE, Bucureşti,

2001;

8. Toader Gherasim, Microeconomie, Ed. Economică, Bucureşti, 1994;

9. Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura

Economică, 2003,

10. Octavian Jaba, Analiza strategică a întreprinderii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1999;

11. G.P. Luca, Neculai Olariu, Elemente de management financiar, Ed. Dosoftei, Iaşi,

1994;

12. Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică,

Bucureşti, 2004,

13. Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul

Român de Cercetări în evaluare IROVAL, Bucureşti, 2002

14. Dumitru Mărgulescu coord., Analiza economico – financiară, Ed.

Fundaţiei ”România de Mâine”, Bucureşti, 1999;

15. Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico-financiare ale firmei, Ed.

Junimea, Iaşi, 1999;

16. Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000

17. Marilena Mironiuc, Analiză economico – financiară, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006,

18. Maria Niculescu, Analiza economică în turism şi comerţ, Ed. Universităţii Creştine

“Dimitrie Cantemir” Bucureşti, 1994;

19. Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997;

20. Maria Niculescu, Georges Lavalette, Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti,

1999;

21. Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997;

22. Willi Păvăloaia. Marius Paraschivescu, Analiza financiară şi modele de politică

economică în S.C., Ed. Neuron, Focşani, 1994;

23. Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică,

Bucureşti, 2003

24. Silvia Petrescu, Diagnostic economic- fianaciar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004

171

Page 172: Curs Complet Analiza Si Diagnostic

25. Silvia Petrescu, Analiza economico- financiară, Ed. CECCAR, 2008.

26. Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Teorie şi aplicaţii,

Ed. Tiparul, Iaşi, 2002;

27. Christian Potié, Diagnosticul calităţii, Metode de expertiză şi investigaţii, Ed. Tehnică,

Bucureşti, 2001;

28. Dumitru Porojan, Cristina Bişa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2002, 7

29. Vernimment, P.,Finance d`enterprise, Analyse et gestion, Ed. Dallez, Paris,

30. Lorant Eros - Stark, Ioan Marius Pantea, Analiza situaţiei financiare a firmei, Ed.

Economică, 2001;

31. C. Stănescu, A. Işfănescu, A. Băicuşi, Analiza economico-financiară, Ed. Economică,

1996;

32. Marin Toma, Marius Chivulescu , Ghid pentru diagnostic şi evaluare a firmei,

Editat de CECCAR, 1996;

33. Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea firmei, Ed. Tehnică, 2001;

34. Georgeta Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderii, Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1998;

172