Moneda şi Credit

CURS 7

DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE

Planul Keynes şi Planul White

La începutul anilor ’40, în acest cadru plin de contradicţii economice şi monetare a

început un amplu proces orientat spre stabilirea ordinii în relaţiile economice internaţionale.

Statele au conştientizat faptul că este necesar să se stabilească reuniuni la care să se poată

asigura o concentrare adevărată a politicilor economice, cu scopul de a evita dezordinea care

caracterizase perioada interbelică.

Primele propuneri de reformă în acest sens vor apărea în reviste specializate sau în

discursuri variate în jurul anului 1941. De aici se nasc o serie de propuneri oficiale, avansate

de anumite ţări. Din aceste propuneri s-au conturat cele două planuri principale de reformă,

formulate de economiştii Harry Dexter White şi John Maynard Keynes, pentru Statele Unite

şi respectiv, pentru Marea Britanie. Cele două planuri, a căror versiune originală data din

1942, au fost de nenumărate ori revăzute de autori, pe parcursul a doi ani succesivi.

Planul englez, prezentat de Keynes la 7 aprilie 1943, era axat, în principal, pe măsuri

care să permită reconstrucţia economiilor occidentale, promovarea creşterii economice şi

ocuparea deplină a forţei de muncă. Acest plan prevedea înfiinţarea unei superbănci centrale,

denumite „Uniunea de cliring internaţional” (International Clearing Union) cu sediul la

Londra, care ar fi trebuit să emită, în beneficiul ţărilor membre, o monedă scripturală

internaţională definită, denumită bancor.

Unităţile monetare de cont comun bancor, urmau să fie distribuite statelor membre

proporţional cu ponderea lor în comerţul internaţional, înainte de declanşarea războiului

mondial.

Planul american, conceput de White la 5 aprilie 1943, era mai puţin inovator decât

cel propus de Keynes. Preocuparea primordială a Statelor Unite, conştiente de rolul pe care îl

puteau pretinde, era aceea de a liberaliza tranzacţiile şi plăţile internaţionale. Planul White

exprima deschis această prioritate şi punea accentul pe absenţa practicilor discriminatorii şi

pe stabilitatea cursului de schimb.

În acest sens se instituia un „Fond de stabilizare internaţional” (International

Stabilisation Fund), la care ar fi avut acces toate ţările membre, în caz de nevoie. Fondul s-ar

fi constituit prin contribuţii ale anumitor state, vărsate în proporţie de 30% în aur. Cum la

acea dată Statele Unite deţineau cele mai mari cantităţi de aur la nivel mondial se poate

afirma că propunerea exprima interesele americane. Planul american prevedea şi el o unitate

monetară comună, numită unitas, unitate de cont egală cu greutatea în aur corespunzătoare

pentru 10 dolari.

DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE

FMI are ca principală funcţiune creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi

pentru ţările care se obligă să aplice o politică de redresare economică şi valutară pe termen

scurt prin mijloace de restrângere a cererii interne. Conform articolului 1 din statutul FMI:

"Fondul are ca scop facilitarea expansiunii şi a creşterii armonioase a comerţului internaţional

şi de a contribui la menţinerea şi dezvoltarea unui nivel ridicat al utilizării şi a venitului real,

graţie edificării unui sistem monetar internaţional care favorizează stabilitatea schimburilor"

Resursele FMI s-au constituit pe seama vărsămintelor ţărilor membre (o pătrime în aur

şi trei pătrimi în moneda naţională), cotele părţi fiind revizuite o dată la 5 ani, valoarea lor

Moneda şi Credit

fiind determinată în funcţie de ponderea fiecărei ţări în comerţul internaţional. Ele determină

drepturile în cadrul Fondului: dreptul de vot şi posibilitatea de împrumut.

Între instrumentele FMI un rol important a fost atribuit drepturilor speciale de

tragere - DST (engl. Special Drawing Rights). Cu prilejul sesiunii anuale a Consiliului

Guvernatorilor Fondului, din luna septembrie 1969, a fost hotărâtă crearea de „drepturi

speciale de tragere” (DST). Această măsură a fost luată ca urmare a demonetizării aurului şi

angajamentului SUA de a echilibra balanţa contului curent, ceea ce ar fi dus la un deficit de

lichidităţi internaţionale.

Conform definiţiei dată de Fond, DST nu este nici o valută şi nici un drept al FMI, în

schimb este un potenţial drept de folosire a valutelor libere ale membrilor FMI.

Prin natura lor, DST sunt unităţi de cont, care pot fi utilizate de către băncile centrale

ale ţărilor membre ale FMI în acelaşi mod ca şi aurul şi valutele convertibile, deci pot juca

rolul de instrumente internaţionale de plată şi de rezervă. Garanţia DST constă în acceptarea

lor colectivă şi nu în valoarea lor intrinsecă. Pentru ţările membre, DST au rolul unor devize

şi se pot utiliza pentru achiziţionarea de devize convertibile, pentru realizarea de plăţi,

acordarea de credite, în principal prin intermediul băncilor centrale ale ţărilor interesate. Atât

sumele în DST alocate statelor, cât şi deţinerile de DST neutilizate, aflate în cont la FMI, sunt

purtătoare de dobânzi, având acelaşi regim cu cel al depozitelor. Deci, pentru alocările de

DST statele plătesc dobânzi, dar şi pentru deţinerile de DST în contul FMI ele încasează

dobânzi.

Definită iniţial în anul 1969 printr-un conţinut de aur egal cu cel al dolarului american

din 1944, respectiv 0,888671 grame aur fin, unitatea de cont DST a fost redefinită ulterior pe

principiul coşului valutar, ca medie ponderată calculată zilnic pe baza cursurilor de schimb a

16 monede (iunie 1974). În anul 1981, s-a considerat că abundenţa unor monede naţionale

fără vocaţie internaţională în moneda-coş DST nu era utilă şi ca urmare în coşul DST au

rămas doar 5 monede naţionale: dolarul american, marca germană, francul francez, lira

sterlină şi yenul japonez. În anul 1999 coşul DST era format din: dolarul american (o pondere

de 39%), marca germană (21%), yenul japonez (18%), francul francez (11%) şi lira sterlină

(11%). Apariţia monedei unice europene, euro a făcut ca în componenţa DST să rămână

numai 4 monede: dolarul american, euro, lira sterlină şi yenul japonez.

Componenţa coşului DST

Componenţa DST şi implicit procentele pe care le-au reprezentat cele 5 valute

componente şi pe care le reprezintă actualmente cele 4 monede (€, $, £ şi ¥) este modificată o

dată la 5 ani.

O revizuire importantă a coşului DST a avut loc la 1 ianuarie 2001. Adoptarea euro ca

monedă comună a unor ţări membre ale Uniuni Europene a dus la schimbarea criteriilor de

selectare a valutelor care formează coşul DST. În stabilirea ponderilor s-a ţinut cont de rolul

internaţional al celor 5 (sau 4) monede din perioada ultimilor 5 ani, de volumul exporturilor

de bunuri şi servicii efectuat în valutele respective, inclusiv cele efectuate în cadrul Uniunii

Monetare între membrii FMI. (În cazul Uniunii Monetare, la volumul exporturilor de bunuri

şi servicii se exclud tranzacţiile efectuate între membrii uniunii).

Ultima revizuire a coşului DST a avut loc la 1 ianuarie 2011.

Cursul DST în dolari americani şi implicit în celelalte monede naţionale se calculează

zilnic în cadrul Fondului Monetar Internaţional în funcţie de cursul de schimb al valutelor

care compun coşul DST şi de cantitatea de monedă pe care o reprezintă ponderile celor 4

valute. Aşa cum am precizat mai sus, părţile actuale ale DST reprezentate de fiecare valută

Moneda şi Credit

sunt aceleaşi, dar valoarea DST exprimată în dolari sau în altă monedă depinde de cursul

zilnic.

Rata dobânzii pentru operaţiuni cu DST

Pentru operaţiunile cu DST este necesară determinarea unei rate a dobânzii. Cum este

şi firesc DST fiind o monedă coş, rata dobânzii va fi calculată ca medie ponderată a ratelor

dobânzilor celor 4 monede care compun coşul. Formula de calcul folosită pentru

determinarea ratei dobânzii la creditele acordate într-o monedă coş este în general dată de

formula:

i

n

1i

i pdd

unde:

di - rata dobânzii pe piaţă a valutei "i";

pi - ponderea valutei "i" în moneda compozită

Acest model se aplică şi în cazul DST. Pentru exemplificare în tabelul 3.4. sunt prezentaţi

paşii acestui calcul.

Cotele ţărilor membre şi drepturile de vot

Drepturile speciale de tragere (DST) sunt active de rezervă internaţionale create de

Fondul Monetar Internaţional în anul 1969 pentru a suplimenta rezervele oficiale existente ale

ţărilor membre. DST sunt alocate ţărilor membre proporţional cu cotele acestora la Fond.

Cota unui membru este determinată de poziţia economică a ţării respective faţă de

ceilalţi membri. Există o serie de indicatori macroeconomici care sunt determinanţi în

definirea cotei cum ar fi: produsul intern brut, volumul tranzacţiilor sau rezervele oficiale.

Când o ţară este acceptată în Fond i se alocă iniţial o cotă la acelaşi nivel cu a altei ţări

membre care are o poziţie economică comparabilă cu cea nou primită. Fondul Monetar

Internaţional utilizează un set de formule de calcul pentru a se ghida în vederea determinării

poziţiilor relative ale membrilor.

Cotele sunt denominate în DST şi sunt înscrise într-un cont. Cea mai mare cotă a unui

membru este a Statelor Unite şi anume 37149,3 milioane DST (aproximativ 55100 milioane

dolari) şi cea mai mică este a ţării Palau cu o cotă de 3,1 milioane DST (aproximativ 4,6

milioane dolari). Sunt importante două aspecte privind cotele. Primul se referă al subscriere.

Aceasta se face 25 % în valute liber utilizabile ($, €, ¥, ₤) sau în DST, iar restul de 75 % în

monedă naţională. Cel de-al doilea aspect aduce în atenţie faptul că o cotă mai mare

determină o putere de vot mai mare în cadrul FMI şi de fapt o influenţă mai mare în luarea

deciziilor.

Fiecare membru are 250 voturi de bază şi câte un vot suplimentar pentru fiecare

100000 DST din cotă. Astfel SUA are 371743 (16,76% din total), Marea Britanie are 107635

voturi, iar România are 10552 voturi, cea ce reprezintă 0,48 % din total. (tabel 3.5.)

Cotele sunt importante şi în ceea ce priveşte accesul la finanţare, deoarece sumele pe

care un membru le poate obţine de la FMI depinde de cota proprie. O ţară membră FMI poate

cere asistenţă financiară pentru susţinerea balanţei de plăţi. Creditele FMI se acordă ţărilor

care se obligă să adopte o politică de redresare pe termen scurt şi care să genereze premisele

unei creşteri economice puternice. Acordurile stand -by şi cele extinse pot atinge o valoare

egală cu cota pentru un an şi maxim 300 la sută în raport cu cota pentru finanţarea cumulată.

Aceste limite pot fi depăşite numai în condiţii excepţionale.

Moneda şi Credit

PĂRERI CRITICE PRIVIND ACTIVITATEA FONDULUI MONETAR

INTERNAŢIONAL

Eforturile mai mult decât nereuşite ale FMI din anii 1980-1990 au făcut să fie pusă tot

mai mult sub semnul întrebării concepţia acestuia cu privire la procesul de globalizare. Pe

măsură ce eşecurile FMI au devenit din ce în ce mai evidente, instituţia respectivă a început

să caute alte strategii, însă lipsa de coerenţă a făcut ca acest demers să aibă puţine şanse de

reuşită. Trebuie, totuşi, menţionat că există critici la adresa activităţilor desfăşurate de FMI.

În ultimele două decenii ale secolului precedent asupra politicii de condiţionalitate a

creditării, s-au adus numeroase critici mai ales din partea ţărilor în dezvoltare bazate pe idei

care se susţin şi astăzi. Principalele probleme ridicate sunt prezentate în continuare.

FMI oferă soluţii identice indiferent de particularităţile ţării în cauză.

Premisele pe care se bazează Fondul în aceste soluţii sunt că dezechilibrele structurale

(inflaţie, şomaj, deficit bugetar) au la origine cauze comune localizate în ponderea prea mare

a cheltuielilor bugetare. Informaţiile primite în mod de experţii Fondului sunt prezentate sub

forma unui set minimal şi standardizat de date. Criticii susţin că nu poate exista un remediu

standard în ceea ce priveşte problemele plăţilor externe, deoarece cauzele acestora, dar şi

impactul măsurilor adoptate variază. Cu toate că FMI lucrează cu fiecare ţară în parte şi nu

îşi adaptează politicile în acord cu specificul ţării respective.

Deşi Fondul are o viziune asupra modului în care se poate realiza creşterea economică

şi asupra modului în care-şi pot rezolva problemele legate de balanţa de plăţi externe, această

viziune nu se poate transpune în remedii standardizate.

Programele de ajustare propuse de FMI nu funcţionează.

Programele propuse de FMI se caracterizează prin faptul că sunt programe de

austeritate. Vizează o echilibrare în timp la nivelul inferior al raportului producţie-consum,

respectiv prin reducerea generală a consumului, în loc să încurajeze politici susţinute care să

stimuleze producţia, exporturile şi prin aceasta echilibrarea dinamică la cotele superioare ale

raportului producţie-consum.

Este dificil să se ajungă la un răspuns definitiv, bazat pe un număr atât de mare de

considerente şi păreri, totuşi studiile de specialitate au indicat că programele de ajustare ale

FMI au un rol pozitiv în creşterea economică.

Programele de ajustare descurajează creşterea economică.

În concepţia FMI, dezechilibrul balanţei de plăţi ameninţă creşterea economică pentru că

afectează, fără intervenţia unor programe de restructurare, fluxurile de resurse financiare şi

implicit importurile, concomitent cu descurajarea investiţiilor, inclusiv a celor străine. În

general, ţările care adoptă programe de ajustare economică, sunt în situaţia în care cheltuiesc

cu mult peste resurse. Pozitiv este faptul că, în ultimii ani FMI a asigurat noi facilităţi de

ajustare structurală şi facilităţi de ajustare structurală extinsă, prin intermediul cărora Fondul

împrumuta bani cu dobândă mică ţărilor în faţa unor probleme economice severe. Obiectivul

acestor facilităţi este de a promova restructurarea economică în aceste ţări şi de a crea condiţii

mai bune pentru dezvoltare.

O greşeală ar putea fi însă, neglijarea contextului socio-economic care constituie

premisa de bază pentru obţinerea creşterii economice.