POLUAREA SOLULUI

Solul este un ecosistem foarte complex format din numeroase microorganisme, plante şi animale care acţionează asupra unui substrat fizic constituit cu miliarde de ani în urmă.

La suprafaţa sa s-a format pe parcursul timpului un strat fertil numit humus.Spre deosebire de aer şi apă, solul are un caracter de fixitate şi este limitat ca

întindere; odată distrus, el nu se va mai putea reface la fel cum a fost, pentru că nu se pot reproduce istoria şi condiţiile în care s-a format.

În ceea ce priveşte poluarea solului, o imagine globală asupra acestui fenomen poate fi sugerată de faptul că, pe plan mondial, în ultimii 45 de ani, cca, 1,2 miliarde hectare, respectiv 11% din resursele de sol vegetal ale planetei au fost degradate până la punctul la care sunt total inutile pentru agricultură. Dimensiunile reale ale degradării solului nu sunt cunoscute exact.

Degradarea solului se defineşte ca procesul de pierdere prin eroziune a stratului de humus.

Poluarea solului constă în schimbarea compoziţiei sale calitative şi cantitative, schimbare de natură să afecteze evoluţia normală a proceselor ce se desfăşoară în sol.

Ambele fenomene sunt deosebit de grave deoarece formarea humusului este un proces extrem de lent, în timp ce distrugerea lui poate avea loc foarte rapid. Din suprafaţa cultivabilă de pe glob, de cca. 3,6 miliarde hectare, doar cca. 1,5 miliarde hectare sunt cultivate în mod curent; managementul slab în domeniul agricol conduce la distrugerea solului, care a constituit însăşi baza producţiei agricole.

Cultivarea solului în condiţii de exploatare normală are avantaje atât economice (de obţinere a unor produse utile şi materii prime vegetale pentru industria alimentară) dar şi avantaje pentru mediu; o plantaţie matură de pe o suprafaţă de 1 hectar:

elimină în atmosferă 16 – 30 tone oxigen / an reţine 30 – 70 tone particule de praf / an participă la reducerea CO2 din atmosferă, iarna creşte temperatura cu 1 - 2˚C vara scade temperatura cu 5 – 6˚C.

Cauzele degradării solului sunt multiple, toate datorându-se activităţilor umane:Despăduririle se efectuează pentru exploatarea lemnului şi pentru crearea de noi

terenuri agricole sau păşuni. Ca urmare, se pot produce inundaţii catastrofale şi mari suprafeţe de sol sunt erodate de vânturile puternice. Efectele despăduririlor se întind în multe direcţii. Când dispar pădurile, dispar şi locuitorii lor, respectiv multe specii de plante şi animale. Pădurile previn eroziunea solului şi reprezintă cel mai eficace organizator natural al circuitului apei; previn avalanşele şi joacă un rol important în stabilizarea climei. Activităţile de reîmpăduriri sunt amânate sau efectuate pe suprafeţe mult prea mici în special din motive financiare.

Extinderea culturilor agricole se datorează creşterii populaţiei globului care are nevoie sa-şi satisfacă necesităţile de hrană. Cu toate că suprafeţe agricole au crescut şi

se practică o agricultură intensivă, cantitatea de produse agricole la nivel mondial nu reuşeşte să satisfacă întreaga cerere.

Agricultura actuală este bazată pe prelucrarea mecanică a solului, folosirea îngrăşămintelor chimice şi combaterea dăunătorilor cu ajutorul pesticidelor.

Ca urmare a chimizării exagerate viaţa microbiană a solului dispare, se produce o destabilizare structurală şi singura modalitate de a menţine fertilitatea acestor soluri este aplicarea în continuarea a îngrăşămintelor chimice în cantităţi din ce în ce mai mari. În cele din urmă solul ajunge la intoxicare, iar degradarea lui nu mai poate fi evitată.

Aceste fapte, ca şi multe altele, impun o reconsiderare a bazelor agriculturii şi revenirea la o agricultură în spirit ecologic.

Asanarea mlaştinilor este un proces care are unele aspecte negative privind menţinerea echilibrului biologic natural. Se ştie că 1 hectar de mlaştină produce anual 22 t substanţă organică uscată, faţă de 3,4 t cât produce aceeaşi suprafaţă de teren cultivat cu grâu, ceea ce conduce la concluzia că mlaştinile reprezintă un uriaş producător de materie vie care fertilizează solurile.

Zonele de mlaştină îndeplinesc diferite funcţii: absorb apa, împiedică inundaţiile, servesc drept sistem natural de filtrare, purifică apa, realimentează apele freatice contribuind la stabilizarea litoralurilor, adăpostesc mii de specii de păsări, insecte, şi alte vieţuitoare.

Asanarea mlaştinilor conduce la destabilizarea echilibrului biologic al zonei şi la dispariţia a numeroase specii din floră şi faună.

Principala sursă de poluare a solului cu substanţe chimice sunt pesticidele, ierbicidele şi fertilizanţii folosiţi în exces. În afară de pericolul pe care îl reprezintă pentru sănătatea oamenilor aceste substanţe ajunse în plante şi de acolo în produse alimentare, acestea au un rol nociv asupra solului distrugând o întreagă faună de vieţuitoare ce trăiesc în sol (de exemplu, o râmă produce anual cca. 420 kg materie organică/m2 sol).

Pesticidele sunt definite ca substanţe sau amestecuri de substanţe folosite în agricultură cu scopul de a distruge, respinge moderat sau împiedica activitatea insectelor dăunătoare, a rozătoarelor, ciupercilor sau buruienilor. Pierderile de recolte datorate acestor dăunători sunt foarte mari, ceea ce face justificată încercarea de a le diminua.

Principalele efecte pe care pesticidele le au asupra mediului sunt: omoară anumite specii de insecte şi animale, ceea ce pune în pericol

alte specii care se hrănesc cu acestea; favorizează apariţia altor dăunători care prosperă în spaţiul ecologic

„eliberat” sau ai căror duşmani naturali au fost ucişi de pesticide; determină mutaţii genetice la unele specii, în special insecte, care

devin rezistente la acţiunea pesticidelor; distrug solul prin uciderea râmelor şi a altor microorganisme care au

un rol esenţial în încorporarea materiilor organice în sol; poluează apele.

Toate aceste efecte sunt agravate de faptul că unele pesticide au perioade de remanenţă în sol extrem de mari, nefiind practic biodegradabile.

Rolul pădurilorÎn echilibrul natural, pădurea ocupă un rol fundamental deoarece menţine

fertilitatea solului şi are rol de regulator asupra circuitului apei în natură şi asupra cursurilor de apă. De asemenea, pădurea apără solul împotriva eroziunii provocată de vânt şi ape.

Un alt rol pe care îl au pădurile îl constituie reţinerea pulberilor din aer; se apreciază că 1 hectar de pădure filtrează anual aprox. 18 – 20·106 m3 aer, reţinând cca. 80 t praf.

Între alte efecte pe termen lung putem menţiona faptul că pădurile creează un sol foarte bogat în humus, ceea ce înseamnă că un teren degradat, după reîmpădurire şi trecerea unui timp suficient de lung (de ordinul zecilor până la 100 de ani) devine fertil.

Se fac eforturi pe linia împăduririlor şi s-au stabilit acorduri internaţionale care au ca obiective principale creşterea suprafeţelor împădurite şi îmbunătăţirea managementului forestier.

Alte măsuri de protecţie a soluluiO soluţie pentru evitarea pierderilor de sol fertil o poate constitui cultivarea de

soiuri diferite de plante în ani succesivi. O altă varantă presupune însămânţarea unei mici porţiuni din terenul cultivat

(„zona capcană”) cu un isoi care place cel mai mult dăunătorilor; rezultatul este că până la 80% din populaţia dăunătorilor este atrasă acolo unde poate fi stârpită, iar restul terenului suferă pagube mult mai mici.

În România, tranziţia la economia de piaţă, în condiţiile respectării cerinţelor de exploatarea ecologică a resurselor de sol ridică o serie de probleme determinate de structura fondului funciar, de caracteristicile naturale ale acestuia, precum şi de impactul tehnologiilor agricole şi în special al industriei şi al celorlalte activităţi social – economice.

În ceea ce priveşte starea de calitate a solurilor agricole din România se menţionează următoarele elemente caracteristice:

terenurile agricole reprezintă cca. 62% din suprafaţa totală a ţării; cca. 900 mii hectare (6%) sunt poluate chimic datorită emisiilor din

industrie; există terenuri arabile ce prezintă un caracter acid, mai ales în preajma

surselor de poluare cu SO2. Aceste suprafeţe devin treptat neproductive şi ies din circuitul agricol.

alte suprafeţe de sol sunt poluate cu metale grele, respectiv în zonele din apropierea şoselelor intens circulate şi în zonele industriale unde se prelucrează aceste metale.

suprafaţa pădurilor s-a redus foarte mult, de la cca. 35 – 40% la aprox. 27% în prezent, cauza principală fiind tăierile abuzive. Măsurile luate privesc împăduririle obligatorii şi fixarea unui plafon de exploatare anual al masei lemnoase

În România, protecţia solului se poate realiza prin dezvoltarea unei agriculturi ecologice, care să nu afecteze componentele mediului şi să conducă la obţinerea de produse de calitate. Trebuie înlocuită combaterea dăunătorilor prin mijloace chimice

cu folosirea mijloacelor biologice, evitarea monoculturilor şi luarea de măsuri pentru ameliorarea solurilor degradate.

De asemenea, managementul deşeurilor şi amplasarea depozitelor de deşeuri menajere şi industriale trebuie să ţină seama de tipul terenului, respectiv să nu se folosească pentru aceste scopuri terenuri agricole ci soluri degradate, care nu mai prezintă interes pentru alte tipuri de activităţi.

2. POLUAREA APEI

Apa este o resursă generală esenţială pentru desfăşurarea tuturor proceselor vitale din natură, prezintă o importanţă deosebită pentru existenţa vieţii şi desfăşurarea tuturor activităţilor umane. Considerată gratuită, atâta vreme cât era din belşug, i s-a descoperit preţul atunci când omul s-a confruntat cu lipsa ei. Utilizarea apei a cunoscut o intensificare şi diversificare continuă. Creşterea explozivă a populaţiei, gradul înalt de urbanizare, precum şi apariţia unor industrii noi, mari consumatoare de apă şi în acelaşi timp producătoare de efecte adverse asupra apei şi a mediului înconjurător, au determinat apariţia şi accentuarea fenomenului dublu numit secătuirea şi poluare apelor.

Treptat, s-a impus găsirea unor metode de tratare a apelor, fie generale, fie adaptate unui anumit tip de poluare la care era supusă apa. Sunt situaţii în care apa se aduce de la distanţe de peste 100 km sau se pompează de la adâncimi de peste 300 m, ceea ce implică costuri ce cresc mult preţul apei, uneori până la nivelul materiilor prime. Calculele au demonstrat că la fiecare 15 ani consumul de apă se dublează.

Adunarea Generală a ONU a adoptat în 1980 o rezoluţie prin care a proclamat intervalul 1980 – 1990 ca „deceniu internaţional pentru apa potabilă”.

Problema poluării cursurilor de apă nu este specifică unui anumit continent, ci este un fenomen general. Ceea ce diferă este numai coeficientul de poluare. Poluarea reprezintă o alterare a calităţii fizice, chimice şi biologice, produsă direct sau indirect de o activitate umană, în urma căreia apele devin improprii pentru folosirea normală în scopurile în care acestea se puteau utiliza înainte.

Sursele care produc poluare apelor de suprafaţă se împart în: surse de poluare concentrate (sau organizate) – reprezentate de apele

uzate orăşeneşti ce deversează continuu, de apele industriale cu descărcare continuă sau intermitentă;

surse de poluare neorganizate (dispersate) – constituite din apele din precipitaţii care spală suprafeţele localităţilor, a drumurilor, a depozitelor de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrăşăminte chimice sau substanţe pentru combaterea dăunătorilor.

Poluanţii găsiţi în sursele de apă sunt foarte variaţi: compuşi organici, care se acumulează în sedimentele din albie; compuşi organici biogeni cu o degradare biologică rapidă; compuşi organici cu o degradare biologică foarte lentă;

compuşi minerali toxici, ce conţin metale grele (Pb, Zn, Cu, Cr), care produc modificări drastice ale caracteristicilor organoleptice, fizice sau chimice;

substanţe petroliere; bacterii, viruşi, paraziţi; substanţe radioactive; săruri minerale dizolvate (cloruri, fosfaţi, sulfaţi, etc.)

Apele uzate reprezintă acele ape ce au fost utilizate în scopuri casnice sau industriale şi, ca urmare, au indicatorii de calitate modificaţi. Cantităţile cele mai mari de ape uzate provin din unităţile industriale. Efectul poluării se estimează prin modificările ce apar în faună şi floră, aplicându-se, de regulă, criteriul faunei piscicole: o apă este nepoluată dacă tot ecosistemul (peşti, floră acvatică, alte vieţuitoare acvatice, etc) poate funcţiona nealterat.

În funcţie de cantitatea şi tipul de poluaţi, apele se clasifică în următoarele categorii:

ape categoria I – utilizabile pentru consum (potabile) ape de categoria a II-a – corespunzătoare pentru amenajări piscicole, procese

tehnologice industriale, agrement; ape de categoria a III-a – corespunzătoare pentru irigaţii, alimentări industriale

Criteriul cel mai utilizat pentru clasificarea tipurilor de poluanţi este cel al persistenţei în apă:

poluanţi biodegradabili – care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de fauna şi flora acvatică;

poluanţi nebiodegradabili – care se menţin ca atare în ape, acumulându-se în timp;

poluanţi termici.

Poluanţii biodegradabili sunt reprezentaţi de substanţele biologice tip dejecţii de la crescătoriile de animale sau din apele menajere ale marilor oraşe. Degradarea lor se face prin intermediul unor procese naturale, de oxidare, deci consumatoare de oxigen. Prin autoepurare se înţelege ansamblul proceselor naturale de epurare, prin care apele receptoare de agenţi poluanţi sunt readuse la caracteristicile lor calitative pe care le-au avut înainte de primirea apelor uzate.“Sufocarea apei”

Poluanţi nebiodegradabili sunt reprezentaţi de substanţele anorganice (săruri ale metalelor grele) substanţe organice (insecticide, detergenţi), petroliere şi radioactive. În cazul unor substanţe toxice, chiar dacă se realizează o diluare până la valori la care prezenţa lor în apă nu mai prezintă pericol, există riscul ca acestea să se acumuleze sau să se regăsească în alimente.

Poluanţi termici sunt furnizaţi în cea mai mare parte de către termocentralele ce funcţionează cu combustibili fosili sau nucleari şi care consumă cantităţi uriaşe de apă pentru răcire.

Deversarea apelor de răcire în cursurile de apă are drept consecinţă o încălzire anormală a acestora.

Creşterea temperaturii apei cu câteva grade într-un bazin hidrografic influenţează negativ prin:

creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din ape creşterea mortalităţii larvelor de peşte din apă (vieţuitoarele cu sânge rece,

care nu posedă sisteme de autoreglate a temperaturii organismului sunt deosebit de sensibile la creşterea temperaturii apei)

scăderea concentraţiei oxigenului dizolvat în apă, deoarece solubilitatea gazelor în apă scade cu creşterea temperaturii.

Poluarea marinăPoluarea marină prezintă o serie de particularităţi faţă de poluarea apelor dulci.

Cauzele poluării marine: deversarea reziduurilor industriale pierderile de petrolPoluarea cu reziduuri industriale provine din deversarea directă în mare a apelor

uzate de la industriile situate pe litoral, pe baza concepţiei (total incorecte) că marea este destul de vastă pentru a prelua totul.

Mările absorb anual peste 6 milioane tone hidrocarburi provenite din accidentele tancurilor petroliere, din deşeurilor rafinăriilor de petrol şi alte surse.

Stratul de petrol care se formează la suprafaţa mării sufocă viaţa din adâncime deoarece împiedică oxigenarea apei.

Poluanţi nebiodegradabili sunt reprezentaţi de substanţele anorganice (săruri ale metalelor grele) substanţe organice (insecticide, detergenţi), petroliere şi radioactive. În cazul unor substanţe toxice, chiar dacă se realizează o diluare până la valori la care prezenţa lor în apă nu mai prezintă pericol, există riscul ca acestea să se acumuleze sau să se regăsească în alimente.

Poluanţi termici sunt furnizaţi în cea mai mare parte de către termocentralele ce funcţionează cu combustibili fosili sau nucleari şi care consumă cantităţi uriaşe de apă pentru răcire.

Deversarea apelor de răcire în cursurile de apă are drept consecinţă o încălzire anormală a acestora.

Creşterea temperaturii apei doar cu câteva grade într-un bazin hidrografic influenţează negativ prin:

creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din ape creşterea mortalităţii larvelor de peşte din apă (vieţuitoarele cu sânge rece,

care nu posedă sisteme de autoreglate a temperaturii organismului sunt deosebit de sensibile la creşterea temperaturii apei)

scăderea concentraţiei oxigenului dizolvat în apă, deoarece solubilitatea gazelor în apă scade cu creşterea temperaturii.

Efectele poluării apelor asupra mediului înconjurător

Între apele uzate şi mediul înconjurător în care acestea sunt deversate se stabileşte o relaţie bilaterală, de influenţă reciprocă. Astfel, prin impurităţile pe care le conţin, apele uzate acţionează asupra mediului înconjurător în sens negativ; mediul, la rândul său, contribuie la înlăturarea poluanţilor din apă prin procesul de autoepurare. Consecinţele poluării apelor se resimt nu numai la nivelul apelor curgătoare în care are loc scurgerea, deversarea, aruncarea sau depozitarea agenţilor poluanţi, ci şi la sute de kilometri de locul producerii. De asemenea, apele poluate se infiltrează în pământ până la pânzele freatice şi contaminează sursele subterane de apă potabilă.La acestea se adaugă şi procesele de impurificare proprii la care sunt supuse apele de suprafaţă prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte existente sau aduse în mod natural. Se disting următoarele tipuri de influenţe:Influenţa asupra apelor de suprafaţă – apele dulci curgătoare sau stătătoare suferă din partea apelor uzate modificări ale proprietăţilor fizice (schimbarea culorii, a temperaturii, a radioactivităţii, formarea spumei, formarea unor pelicule plutitoare), modificări ale calităţilor organoleptice, modificări ale calităţilor chimice (schimbarea pH-ului, reducerea cantităţii de oxigen din apă, creşterea conţinutului de substanţe toxice), distrugerea florei şi faunei, mărirea numărului de virusuri şi bacterii.Apele marine sunt influenţate atât în ceea ce priveşte modificarea calităţii cu efecte dăunătoare asupra vieţuitoarelor marine, cât şi datorită efectelor pe care poluarea le poate avea supra plajelor.Influenţa asupra agriculturii şi creşterii animalelor – apele cu conţinut mare de acizi dizolvă substanţele nutritive din sol, ducând la scăderea fertilităţii acestuia. Apele toxice de la minele de plumb şi zinc care se depun pe păşuni pot produce îmbolnăvirea animalelor, acţionând şi asupra capacităţii lor de reproducere. Apele cu conţinut de cianuri sau alte săruri metalice toxice provoacă moartea păsărilor şi animalelor care le consumă, putând duce şi la sterilizarea solului, facându-l neutilizabil pentru agricultură. Influenţe asupra stării sanitare şi igienice - apele uzate de la anumite industrii (abatoare, tăbăcării, fabrici margarină, uleiuri, etc.) constituie un mediu propice pentru toate bacteriile şi, în consecinţă, favorizează dezvoltarea acestora, constituind un factor negativ pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor. Locurile de baie, ştrandurile pot fi afectate de unele ape uzate deversate în apropiere.

3.POLUAREA AERULUI

Atmosfera terestră este definită ca învelişul de aer al Pământului, fără o limită superioară, cu o compoziţie relativ constantă până la 5000 m altitudine.

Aerul normal (uscat) este format dintr-un amestec de gaze cu următoarea compoziţie aproximativă:

78% azot (N), 21% oxigen (O), mici cantităţi de CO2 (0,03%) gaze rare (heliu, argon, neon).

În atmosferă aerul ocupă cca. 96%, restul revenind vaporilor de apă. Densitatea, umiditatea, presiunea şi temperatura atmosferei variază cu altitudinea, cu anotimpul cu poziţia geografică, rezultând mişcări ale maselor de aer atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

Poluarea atmosferei reprezintă acea stare de anormalitate caracterizată prin prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine care îi modifică proprietăţile.

Poluarea atmosferei se datorează: Surselor naturale (erupţii vulcanice, fenomene de descompunere) Surselor artificiale rezultate din activitatea umană

Pe primul loc se situează poluarea atmosferei datorată transportului auto, cu o contribuţie de cca. 60%, urmată de industrie astfel:

Industria chimică şi metalurgică 17% Sectorul energetic 14% Incinerarea reziduurilor cca. 8%

Clasificarea poluanţilor atmosfericiPoluanţii atmosferici pot avea surse diferite, dar efecte similare asupra atmosferei. De aceea ei au fost clasificaţi după starea de agregare şi după efectul provocat asupra atmosferei.În funcţie de starea de agregare:

Gaze: CO2, CO, SO2, NOx, H2S, Cl2, NH3, etc.Lichide: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori sau dispersate sub formă de picături foarte fineSolide: praf sau pulberi de metale, oxizi metalici, săruri, ş.a. (cu diametrul 0,01 - 1μ).

În funcţie de efectul provocat:Efecte directe, imediateEfecte indirecte, pe termen lung

Poluanţii atmosferici se caracterizează prin următoarele elemente: Limita de concentraţie de la care se resimte poluarea; Gradul de persistenţă în atmosferă; Influenţa reciprocă, în cazul prezenţei simultane a mai multor poluanţi.

În toate ţările există norme care limitează concentraţia agenţilor poluanţi în atmosferă. În România sunt inventariaţi şi măsuraţi cca. 400 de agenţi poluanţi atmosferici, pentru care sunt precizate concentraţiile maxime admisibile (valoarea maximă a concentraţiei admisă la un moment dat pentru un anumit poluant, respectiv valoarea concentraţiei pentru 24 ore).Ca exprimare, se folosesc unităţi ca mg/kg, mg/m3, ppm

Gradul de persistenţă variază cu natura poluantului. De exemplu, lichidele fin divizate în atmosferă îşi măresc volumul, ceea ce conduce la activitate chimică mai intensă şi o reducere a vitezei de sedimentare. Astfel, ele pot să rămână în aer timp îndelungat, ducând la creşterea gradului de poluare.

În ceea ce priveşte influenţa reciprocă a poluanţilor atmosferici, pot să apară următoarele fenomene:

de sinergie (însumarea efectelor poluante ale agenţilor poluanţi prezenţi concomitent)

de antagonism (anihilarea efectelor poluante) de anergism (neinfluenţare reciprocă a efectelor poluante)

Efecte directe ale poluării atmosferice1. Dioxidul de carbon

Provine în cea mai mare parte din arderea combustibililor fosili utilizaţi la obţinerea energiei şi la mijloacele de transport.

parte din el se consumă în mod natural prin fenomenul de fotosinteză:

CO2 + H2O → zaharuri şi O2 plante, lumină

Reducerea suprafeţelor împădurite conduce la scăderea consumului de CO2 prin fotosinteză şi creşterea concentraţiei în atmosferă.

Apare efectul de seră şi se perturbă echilibrul ecologic. 2. Oxidul de carbon

Este un gaz deosebit de toxic (blochează hemoglobina şi împiedică transportul oxigenului la ţesuturi).

Provine din arderea incompletă a combustibililor fosili, precum şi din industrie (gaze de cocserie, convertizoare cu oxigen, ş.a.

3. Oxizii de azot Provin din arderea combustibililor fosili folosiţi la transportul auto (benzine,

motorine), din industrie de la fabricarea acidului azotic, a fertilizatorilor agricoli pe bază de azot.

Sunt toxici, în special NO2, care provoacă asfixie. Provoacă ploile acide, care distrug culturile prin distrugerea membranei

celulare a frunzelor. De asemenea, ploile acide solubilizează unele metale din sol (zinc, cadmiu,

plumb), care trec şi se acumulează în plante, respectiv în animale.4. Bioxidul de sulf

Provine atât din surse naturale (erupţii vulcanice), cât şi din activitatea umană (arderea combustibililor ce conţin sulf, din industria neferoasă, industria alimentară).

Este deosebit de toxic, cu efecte directe asupra florei şi faunei; produce acidifierea solului pe distanţe mari, degradarea construcţiilor, ploile acide.

5. Hidrogenul sulfurat Are ca surse activitatea vulcanică, procesele de putrefacţie, cocsificarea

cărbunilor, rafinăriile de petrol. Este sesizabil la concentraţii mici datorită mirosului neplăcut. Provoacă îmbolnăviri grave de tip neurastenic (astenie, oboseală, ameţeală,

cefalee, anxietate, somnolenţă diurnă). Măsurile de prevenire şi combatere a poluării atmosferice depind de natura,

provenienţa şi toxicitatea poluantului, de gradul de dispersie şi de persistenţa lui în atmosferă.

Dacă este posibil, se pot avea în vedere măsuri concomitente de recuperare a unor compuşi valoroşi antrenaţi de gazele poluante, sporind eficienţa economică a acţiunilor de depoluare şi prevenire.

Evacuarea gazelor poluante prin coşuri industriale

Coşurile trebuie să aibă înălţimi corespunzătoare (250 – 350 m) şi să ţină seama de configuraţia terenului şi de direcţia vânturilor.

Depoluarea gazelor de eşapamentMăsura urmăreşte reducerea sau chiar eliminarea unor gaze toxice produse la arderea combustibililor petrolieri.Folosirea carburanţilor fără plumb a condus la reducerea drastică a concentraţiei de plumb din zonele cu trafic intens.De la combustibilii Diesel (motorine) rezultă ca emisii poluante: hidrocarburi nearse, microparticule, substanţe organice solubile şi insolubile, pentru care se caută soluţii de limitare sau de reducere totală. Persistă încă emisiile de SO2 şi oxizi de azot rezultaţi atât de la benzine, cât şi de la motorine.Soluţia adoptată în prezent este utilizarea catalizatorilor indiferent de tipul de combustibil.Catalizatorii se dezactivează în timp, ceea ce impune înlocuirea lor la anumite perioade. O soluţie viitoare ar putea fi înlocuirea combustibililor petrolieri cu metanol, caracterizat de emisii foarte scăzute de oxizi de azot şi de fum.

Metode fizico – mecaniceSunt metode care urmăresc reţinerea particulelor solide din gazele ce urmează a fi evacuate în atmosferă.Ca mijloace se folosesc camere de desprăfuire, filtre, aparate cu şicane, iar pentru particule solide foarte fine şi picături de lichid se utilizează turnuri de spălare, filtre electrostatice.

Metode fizico – chimiceSe bazează pe proprietatea substanţelor poluante de a reacţiona cu anumiţi compuşi sau de fi solubile în anumiţi solvenţi.Metodele se aplică în special la eliminarea compuşilor cu sulf, foarte poluanţi pentru toate mediile (SO2, hidrogen sulfurat, alţi compuşi organici cu sulf).