curs 16 - insusire bun gasit - tainuire (2012-2013)

Însuşirea bunului găsitDistrugerea

Distrugerea calificatăDistrugerea din culpăTulburarea de posesie

Tăinuirea

Însuşirea bunului găsit (art. 216 C.p.)Însuşirea bunului găsit (art. 216 C.p.)

Art. 216 C.p. incriminează la alin. 1 fapta de a nu preda un bun găsit, în termen de 10 zile, către autorităţi sau celui care l-a pierdut ori de a dispune de acel bun ca de al său, faptă ce se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau cu amendă. La alin. 2 se menţionează că aceeaşi pedeapsă se aplică şi pentru însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

În practică judiciară s-a pus problema distincţiei dintre furt şi însuşirea bunului găsit. Astfel, s-a considerat că bunul uitat de posesor sau deţinător într-un loc unde acesta ştie că l-a lăsat şi unde se poate întoarce oricând să-l reia nu este bun pierdut, deoarece persoana vătămată nu a pierdut posesia sau detenţia lui. Însuşirea unui asemenea bun de către acela care şi-a dat seama că bunul a fost uitat şi nu pierdut constituie infracţiunea de furt şi nu aceea de însuşire a bunului găsit.

Însuşirea bunului găsitÎnsuşirea bunului găsit

Animalele sau păsările care au deprinderea de a-şi urma îngrijitorul sau de a se întoarce singure acasă nu sunt considerate pierdute, iar însuşirea lor constituie furt.

Un bun uitat de posesorul său într-un anumit loc în prezenţa celui care ulterior şi-l însuşeşte nu poate constitui obiect material al infracţiunii prevăzute de art. 216 Cod penal întrucât nu este bun găsit, iar însuşirea acestuia constituie infracţiunea de furt.


În legătură cu termenul de 10 zile s-a pus problema dacă înainte de împlinirea acestui termen persoana care a pierdut bunul îl cere de la cel care l-a găsit, iar acesta contestă găsirea şi deţinerea bunului, prin aceasta dovedeşte intenţia de însuşire astfel încât nu mai poate beneficia de termen. S-a considerat că fapta se consumă în momentul în care se contestă găsirea bunului.

Soluţia este discutabilă din moment ce făptuitorul, la momentul găsirii bunului, nu a ştiut cui aparţine acesta, iar fapta sa va constitui infracţiune de însuşire a bunului găsit numai la expirarea termenului de 10 zile, în acest interval fapta neconstituind infracţiune, iar refuzul de restituire anticipată nu constituie dispunere pe nedrept.


S-a pus problema dacă termenul de 10 zile funcţionează şi în cazul alin. 2 al art. 216 sau în acest caz elementul material constă doar în însuşirea pe nedrept a bunului mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

Opinia actuală majoritară consideră că termenul de 10 zile se aplică şi alin. 2 şi că acest termen începe să curgă de la data la care eroarea a fost înlăturată. Dacă am accepta inexistenţa termenului de predare ar însemna să considerăm că făptuitorul s-ar afla perpetuu într-o situaţie legală după ce a reţinut definitiv bunul.

Într-o opinie mai veche (Dongoroz - Explicaţii teoretice) se arată că pentru varianta bunului posedat din eroare nu există un termen de predare. Posesorul din eroare îl poate preda oricând sau îl poate ţine la dispoziţia celui în drept. În completarea acestei opinii unii autori au propus de lege ferenda modificarea textului şi stabilirea termenului de 10 zile şi în cazul alin. 2, folosind acelaşi argument ca în opinia anterioară.

A doua opinie o considerăm corectă. Se impune intervenţia legiuitorului care să impună clar că termenul de 10 zile se aplică şi pentru alin. 2.

• În Codul penal 2009 fapta apare incriminată în art. 243 sub denumirea de „Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor”.

• Fapta tip, de la alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

• De menționat că alin. 2 precizează că se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă şi însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului ori nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine.

• Împăcarea înlătură răspunderea penală.


Însuşirea bunului găsitÎnsuşirea bunului găsit în Codul civil în Codul civil

• În Codul civil 2009 (Legea nr. 287/2009, intrată în vigoare la 1.10.2011), Cartea a III-a („Despre bunuri”), Titlul VIII („Posesia”), Capitolul III („Efectele posesiei”), Secțiunea a IV-a („Ocupațiunea”), sunt enunțate în art. 941 – 947 anumite reguli privind acest mod de dobândire a proprietății, unele referiri fiind făcute (în art. 942-945) la bunul găsit. Dacă la art. 942 alin. 1 și 2 se precizează că „Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său. Găsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit.”, ceea ce este numai aparent în concordanță cu legea penală, la art. 945 alin. 2 se prevede că „în cazul bunurilor cu valoare comercială, proprietarul este obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea parte din preţ sau din valoarea actuală a bunului” ceea ce este o gravă eroare de legiferare, obligația imperativă de predare a bunului (sub sancțiune penală) fiind transformată de legea civilă într-un drept al găsitorului la recompensă. În sensul legii penale condiționarea restituirii bunului „găsit” de acordarea unei sume de bani de către victimă reprezintă și șantaj (pe lângă însușirea bunului găsit), iar acum Codul civil tinde să o transforme într-o faptă „civilă” absolut banală. În plus, termenul de 10 zile este de 10 zile calendaristice (potrivit legii penale) și de minim 12 zile calendaristice (10 zile „libere”) potrivit legii civile, astfel că fapta va constitui infracțiune de însușire a bunului găsit cu cel puțin 2 zile înainte de expirarea termenului de predare stabilit de Codul civil, rezultând o situație absurdă, care se va menține și după intrarea în vigoare a Codului penal 2009.

Distrugerea (art. 217 C.p.)

Noțiunea și caracterizarea infracțiunii. Distrugerea este fapta care aduce, pe nedrept, o vătămare materială unui bun care aparține altei persoane, lovind fie în însăși existența bunului, care este desființat sau nimicit, fie în starea de fapt a acestuia, prin degradarea ori aducerea lui în stare de neîntrebuințare.

Este o faptă socialmente periculoasă fiindcă, lovind în integritatea bunurilor care fac obiectul relațiilor sociale de ordin patrimonial, împiedică sau zădărnicește desfășurarea normală a acestora.

Fapta a fost incriminată în art.217 C.p. ca infracțiune de-sine-stătătoare, distrugerea fiind însă absorbită ca element constitutiv al altor infracțiuni, de ex. violarea secretului corespondenței (art.195 alin. 2 C.p.), furt calificat (art.209 alin. 1. lit. i C.p.).

Distrugerea

Conținutul infracțiunii de distrugere. Latura obiectivă. Elementul material nu prezintă modalități normative de realizare, fapta putându-se săvârși prin orice mijloace, atât printr-o acțiune, cât și printr-o inacțiune, direct sau indirect.

Regula în materie este aceea ca bunul să aparțină altei persoane decât făptuitorul, excepție făcând numai situațiile la care se referă art. 217 alin. 5, anume bunul are o valoare deosebită în sine sau fapta prezintă pericol datorită mijlocului folosit (incendiu, explozie etc.).

Distrugerea

Infracțiunea există și atunci când fapta afectează estetica bunului, când fapta se săvârșește în modalitatea degradării. Dacă fapta constă în consumarea sau utilizarea firească a bunului nu va exista infracțiune.

„Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului”, precum și „înlăturarea” unor astfel de măsuri nu sunt altceva decât două mijloace de săvârșire a faptei, care, în mod excepțional, sunt prevăzute de textul de lege. Ele sunt modalități indirecte de comitere a infracțiunii care însă nu epuizează sfera unor astfel de ipostaze ale elementului material al faptei.

Distrugerea

a) Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului înseamnă zădărnicirea acțiunilor care se întrerpind pentru asigurarea integrității și calității bunului sau pentru a-l pune în afara unui pericol iminent.

b) înlăturarea măsurilor luate pentru conservarea sau salvarea bunului reprezintă îndepărtarea sau distrugerea măsurilor luate în scopul mai sus arătat.

Distrugerea

Urmarea imediată a infracțiunii este prevăzută de lege. „Distrugerea”, „degradarea”, „aducerea în stare de neîntrebuinţare” sunt nu numai modalității ale elementului material, ci ele exprimă și rezultatul acțiunii sau inacțiunii infracționale. Ele reprezintă o modificare obiectivă care s-a produs în integritatea bunului.

Distrugerea nu este o infracțiune de pericol și de aceea rezultatul ei este, totdeauna, o atingere efectivă care se aduce bunului. În ceea ce privește împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului sau înlăturarea unor asemenea măsuri (care au fost efectiv aplicate), și în aceste cazuri, pentru ca fapta să aibă urmarea prevăzută de lege, este necesar ca bunul să fi fost realmente distrus, degradat ori adus în stare de neîntrebuințare.

Distrugerea

Distrugerea semnifică fie dispariția completă a entității materiale a bunului (spre exemplu, incendierea unei cabane construită în întregime din lemn), fie divizarea totală a lui (spre exemplu, aruncarea unui autocamion într-o prăpastie).

Caracteristica esențială a acestei ipostaze a elementului material este faptul că ea conduce la imposibilitatea refacerii entității bunului.

Degradarea reprezintă o alterare, o pierdere a calităților esențiale ale bunului, ceea ce îl face impropriu (total sau parțial) destinației sale inițiale (spre exemplu, lăsarea unor alimente destinate consumului populației în condiții de temperatură care le face toxice sau desprinderea unor părți componente ale unei construcții).

Distrugerea

Aducerea în stare de neîntrebuinţare înseamnă pierderea temporară sau permanentă a posibilității de folosire a bunului în conformitate cu destinația sa specifică (spre exemplu sustragerea unor piese de la o mașină).

Latura subiectivă. Fapta se săvârșește numai cu intenție (directă sau indirectă).

Formele infracțiunii. Tentativa se pedepsește la toate formele prevăzute de art. 217 C.p.

Consumarea are loc în oricare din cele cinci variante ale elementului material prevăzute în art.217 alin.1. Fapta fiind o infracțiune de daună, paguba trebuie să rezulte efectiv, altfel nu putem vorbi de o distrugere consumată; eventual fapta va fi doar o tentativă. Infracțiunea poate avea forma continuată.

Distrugerea

Sancțiunea. În varianta simplă fapta se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală, dacă bunul este proprietate privată, inclusiv în situația în care bunul este în întregime sau în parte al statului.

Agravantele sunt sancționate mai aspru, în funcție de natura obiectului material (închisoare de la unu la 10 ani pentru faptele prevăzute de art.217 alin .2 și 3 C.p.) sau de particularitățile elementului material al faptei (închisoare de la 3 la 15 ani în cazul art. 217 alin.4 C.p.).

Distrugerea

Variante agravate. Distrugerea prevăzută în art.217 C.p. are trei agravate cuprinse în dispozițiile alin.2-4 ale acestui articol.

O primă variantă agravată este prevăzută în art. 217 alin.2, atunci când bunul are o deosebită valoare artistică, științifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare.

Art. 217 alin.3 prevede o pedeapsă mai gravă și pentru situația în care infracțiunea de distrugere are ca obiect o conductă petrolieră sau de gaze, un cablu de înaltă tensiune, echipamente și instalații de telecomunicații sau pentru difuzarea programelor de radio și televiziune ori sisteme de alimentare cu apă și conducte magistrale de alimentare cu apă. Enumerarea acestor bunuri este limitativă.

Distrugerea

A treia variantă agravată este cuprinsă în alin. 4 al art.217, conținutul ei specific fiind alcătuit din anumite mijloace prin care se săvârșește fapta și care reprezintă, prin ele însele, un pericol sporit, precum și din împrejurarea că utilizarea unor asemenea mijloace a creat pericol public. Legea enumeră exemplificativ două mijloace de această natură: incendiul și explozia. De remarcat că utilizarea unor astfel de modalități de săvârșire a faptei nu atrage, numai prin aceasta, incidența textului de lege, ci mai este necesar ca, distinct, să se dovedească faptul că s-a creat un pericol public. Cu alte cuvinte nu este suficient pericolul potențial pe care-l are mijlocul folosit, ci trebuie să se producă efectiv o stare de pericol public.

Distrugerea

În sfârșit, în cazul tuturor agravantelor, fapta este infracțiune chiar dacă obiectul ei material este alcătuit dintr-un bun care aparține făptuitorului. Această excepție derivă direct din importanța socială a bunului sau, în cazul ultimei agravante, din pericolul public pe care îl creează săvârșirea faptei.

Infracțiunea de distrugere, în oricare dintre modalitățile ei, poate intra în concurs cu infracțiunile de furt, tâlhărie, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice. În cazul furtului trebuie observat dacă distrugerea nu este cumva o modalitate de săvârșire a lui, căci, în acest caz, va exista o singură infracțiune, aceea de furt.

• În Codul penal 2009 Distrugerea apare incriminată în art. 253, limitele de pedeapsă fiind mai reduse. Se incriminează distinct, în alin. 2, distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă.

• Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) şi alin. (4), privitoare la bunuri culturale sau la mijloace periculoase întrebuințate pentru distrugere, se pedepseşte.

Distrugerea

Distrugerea calificată (art. 218 C.p.)Distrugerea calificată (art. 218 C.p.)

Potrivit art. 218 C.p., când fapta de distrugere a avut ca urmare consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă a avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Dezastrul constă în distrugerea sau degararea unor mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau lucrări şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii mai multor persoane.

Se constată că, pentru existenţa dezastrului, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii (distrugere şi vătămarea gravă sau moartea mai multor persoane), ceea ce înseamnă că, din punct de vedere subiectiv, fapta se săvârşeşte în acest caz cu praeterintenţie.

• În Codul penal 2009 distrugerea calificată apare incriminată asemănător în art. 254, limitele de pedeapsă fiind mai reduse, și fără a se mai face referire la consecințe deosebit de grave.

• Dezastrul constă, în noua reglementare, în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

Distrugerea calificată în Codul penal 2009Distrugerea calificată în Codul penal 2009

Distrugerea din culpă (art. 219 C.p.)Distrugerea din culpă (art. 219 C.p.)

Articolul 219 C.p. incriminează distrugerea din culpă săvârşită în unele din formele agravante prevăzute la art. 217 şi 218 C.p., cu unele deosebiri.

La alin. 1 se cere ca distrugerea să fie săvârşită prin incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc, dacă rezultă pericol public, indiferent cui aparţine bunul, şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul distrugerii ori degradării din culpă a unei conducte petroliere sau de gaze, cablu de înaltă tensiune, echipamente şi instalaţii de telecomunincaţii sau pentru difuzarea programelor radio-TV, ori a sistemelor de alimentare cu apă şi a conductelor magistrale de alimentare cu apă, dacă acestea au fost aduse în stare de neîntrebuinţare.

Distrugerea din culpăDistrugerea din culpă

În cazul în care distrugerea din culpă a avut consecinţe deosebit de grave pedeapsa este închisoare de la 1 la 6 ani, iar dacă a avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

La alin. 4 al art. 219 C.p. se prevede agravantă distrugerii din culpă care a avut ca urmare consecinţe deosebit de grave sau un dezastru datorită părăsirii postului sau a comiterii oricărei alte fapte de către personalul de conducere al unui mijloc de transport în comun sau care asigură direct securitatea unor astfel de transporturi, pedeapsa în acest caz fiind închisoarea de la 5 la 15 ani.

• În Codul penal 2009 distrugerea din culpă este incriminată în art. 255, reglementarea fiind asemănătoare celei din Codul penal în vigoare, cu precizarea că limita minimă specială de pedeapsă este mai mare (3 luni închisoare sau amendă), iar maximul special este mai mic (la fapta tip), închisoarea până la 1 an.

• Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani

Distrugerea din culpă în Codul penal 2009Distrugerea din culpă în Codul penal 2009

Tulburarea de posesie (art. 220 C.p.)Tulburarea de posesie (art. 220 C.p.)

Această faptă, incriminată în art. 220 C.p., reprezintă ocuparea fără drept, fără consimțământul posesorului sau fără aprobare prealabilă legal acordată, prin violență sau printr-o intervenție în structura semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat.

Fapta prezintă pericol pentru normala și pașnica folosire a unui imobil. În subsidiar, regăsim ocrotite și relații sociale privind libertatea, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

Tulburarea de posesieTulburarea de posesie

Obiectul infracțiunii. Tulburarea de posesie are ca obiect material numai un bun imobil. Legea ocrotește nu semnele de hotar, ca un lucru de sine, ci imobilul pe care ele îl delimitează. Sub acest aspect, fapta va avea obiect material dacă ocuparea imobilului, totală sau parțială, s-a produs.

Obiectul faptei este complex, deoarece întâlnim în structura sa și alte valori decât cele patrimoniale, cum sunt: libertatea persoanei, integritatea corporală sau sănătatea sa, susceptibile a fi atinse când fapta se săvârșește prin violență sau amenințare. Libertatea psihică a victimei sau corpul său sunt efectiv atinse de violențele făptuitorului în situația prevăzută de art. 220 alin.2 C.p.


Subiecții infracțiunii. Autorul infracțiunii poate fi orice persoană. El poate fi chiar proprietarul imobilului care nesocotește posesia sau detenția legitimă a altuia asupra imobilului. Proprietarului nu-i poate fi opusă posesia nelegitimă, aceasta fiind o concluzie care rezultă în mod firesc.

Subiectul pasiv al infracțiunii prevăzute în art.220 C.p. este nu numai proprietarul imobilului, ci și (atunci când există) posesorul sau detentorul precar.


Structura și conținutul infracțiunii de tulburare de posesie. Fapta incriminată în art.220 C.p. are ca situaţie premisă existența unei posesii asupra unui imobil (ce se ocupă total sau parțial de către făptuitor).

Prin posesie se înțelege stăpânirea în fapt a imobilului. Accepția noțiunii de „posesie” excede înțelesul restrâns al ei, pe care i-l dă dreptul civil, incluzând și detenția precară.

Dacă imobilul nu i se poate stabili apartenența, atunci fapta nu va fi infracțiune.

Latura obiectivă. Elementul material al faptei se săvârșește fie prin acțiunea de ocupare a imobilului aflat în posesia altei persoane decât a făptuitorului, fie prin refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat.


Fapta se săvârșește în una din mai multe împrejurări: a) „fără drept”, adică făptuitorul nu este în posesia unui titlu legitim care să-l îndreptățească să ocupe imobilul. O ocupare „fără drept” a unui imobil este și aceea în care titularul dreptului nu uzează de căile legale pentru valorificarea dreptului său, tulburând astfel pașnica și legitima folosire a imobilului de către altul.

b) „fără consimţământul posesorului de drept”, adică posesorul nu dorește sau nu poate să-și dea consimțământul la ocuparea imobilului, din orice motiv. Existența consimțământului posesorului trebuie să fie dovedită și nu poate fi prezumată (acord tacit).


c) „fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii” înseamnă că făptuitorul poate obține și trebuie să obțină în prealabil de la posesorul de drept, persoană juridică de drept public sau privat, aprobarea pentru ocuparea imobilului.

d) „refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat” semnifică săvârșirea faptei printr-o omisiune intenționată, aceasta în condițiile în care imobilul a fost în prealabil ocupat din culpă sau fără vinovăție (de exemplu din eroare), în caz contrar aflându-ne în prezența unei ocupări fără drept. Refuzul trebuie să intervină ca urmare a unei cereri neechivoce din partea posesorului de drept, care face și proba titlului său, motiv pentru care de la acel moment făptuitorul nu mai poate invoca nici culpa și nici lipsa de vinovăție în ocuparea imobilului respectiv, iar refuzul de eliberare face să se consume infracțiunea de tulburare de posesie.


Elementul material al faptei prevăzute în alin. 2 se săvârșește în următoarele modalități normative:

a) violenţă, adică fapta prevăzută în art.180 C.p. (loviri sau alte violențe).

b) ameninţare, care corespunde conținutului normei juridice din art.193 C.p.

c) desfiinţarea semnelor de hotar ori a reperelor de marcare, adică distrugerea, nimicirea, ștergerea semnelor ce poziționează și delimitează un imobil.


În situația prevăzută în alin.3, fapta se comite de către două sau mai multe persoane împreună, situație în care nu mai sunt aplicabile circumstanțele agravante de la art. 75 litera (a) C.p.

Ambele variante ale infracțiunii (prevăzute în alin. 2 și 3) sunt, în realitate, agravante ale acesteia.

Semnele de hotar trebuie să aibă un caracter licit, rezultat din învoiala părților sau din dispoziția autorității.


Latura subiectivă. Forma de vinovăție caracteristică tulburării de posesie este intenția. Aceasta presupune faptul că elementul material (ocuparea) trebuie să semnifice voința autorului de a lua în stăpânire imobilul , temporar sau definitiv, respectiv voința de a păstra ocupat imobilul (în cazul refuzului de eliberare). În caz contrar fapta va putea, eventual, primi o altă calificare penală, dar nu va constitui o tulburare de posesie.

Existența intenției presupune știința făptuitorului că ocupă fără drept, fără consimţământ sau fără aprobare imobilul respectiv. Existența dubiului real (numai în ultimele două ipoteze) în care se află autorul cu privire la temeiul legal al acțiunii sale va conduce la inexistența infracțiunii.


Formele infracțiunii. Tentativa faptei nu este incriminată.

Consumarea are loc numai după ocuparea definitivă a imobilului cu intenția ca acesta să fie luat în stăpânire de către făptuitor. Fapta nu se consumă instantaneu, la momentul chiar al intrării făptuitorului în (sau pe) imobil, aceasta deoarece ocuparea trebuie să dureze suficient pentru ca ea să semnifice intenția de stăpânire, de luare în posesie a imobilului. Fapta are un caracter continuu.


Sancțiuni. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 1 la 5 ani, în cazul alin. 1 (fapta tip); închisoare de la 2 la 7 ani în cazul alin. 2 (fapta se săvârșește prin violență sau amenințare ori prin desființarea semnelor de hotar); închisoare de la 3 la 15 ani (în cazul săvârșirii faptelor de la alin. 2 de către două sau mai multe persoane împreună).

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, dar împăcarea părților operează ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

• În Codul penal 2009 tulburarea de posesie este incriminată în art. 256 ca ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia și se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

• Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Tulburarea de posesie în Codul penal 2009Tulburarea de posesie în Codul penal 2009

Tăinuirea (art. 221 C.p.)

Noțiune și caracterizare. Infracțiunea de tăinuire - prevăzută în art. 221 C.p. - este fapta aceluia care, în scopul de a realiza un folos material, dobândește sau contribuie la ascunderea ori valorificarea unui bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

Structura și conținutul infracțiunii de tăinuire. Tăinuirea periclitează relațiile sociale patrimoniale prin aceea că asigură clandestinitatea faptelor prevăzute de legea penală ce aduc atingere patrimoniului. Incriminarea protejează, în subsidiar, relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției.

Tăinuirea

Pentru infracțiunea de tăinuire, situaţia premisă constă într-o faptă prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit. Ambele fapte se află într-o legătură obiectivă, care nu atinge cu nimic caracterul autonom al tăinuirii, ce constă în aceea că existența faptei secundare nu este de conceput fără prealabila săvârșire a faptei principale.

Datorită aceleiași autonomii, tăinuitorul va răspunde penal chiar dacă această răspundere nu este incidentă în cazul autorului (sau participanților) faptei principale. Spre exemplu, autorul faptei principale este un minor sub 14 ani.

Tăinuirea

Latura obiectivă. Fapta se săvârșește în modalități normative cu caracter alternativ:

Primirea reprezintă o detenție precară a bunului. Spre exemplu, bunul este primit în gaj (ipotecă mobiliară), depozit etc. În cazul acestei modalități, caracterul ei esențial îl constituie acceptarea temporară a bunului în sfera de stăpânire patrimonială a autorului.

Dobândirea înseamnă luarea în stăpânire cu caracter definitiv a bunului. Autorul se comportă față de bun ca un veritabil proprietar. Este cazul cumpărării bunului, primirii lui în dar etc.

Tăinuirea

Transformarea bunului semnifică modificarea sa astfel încât să-și piardă cel puțin aspectul exterior, care îl putea face ușor de recunoscut de către partea vătămată ( de ex. vopsire, demontare etc.).

Înlesnirea valorificării bunului constă în ajutorul efectiv care se dă ca bunul să fie înstrăinat în schimbul obținerii unui avantaj material (vânzare, recrutare a cumpărătorilor ș.a.).

Tăinuirea vizează un spectru mai larg de acțiuni decât simpla ascundere, această faptă săvârșindu-se chiar dacă autorul nu s-a preocupat de existența clandestinității ei.

Tăinuirea

Bunul poate fi adus la tăinuitor nu numai de către autorul faptei principale, ci și de către un participant la această faptă (instigator sau complice) ori chiar de către o persoană de bună-credință. Este suficient că reala proveniență a bunului este cunoscută tăinuitorului.

Ascunderea bunului poate constitui tăinuire atunci când în schimbul ei se urmărește obținerea unui folos material (va reprezenta o primire).

Tăinuirea

Urmarea imediată a faptei este, de regulă, o stare de pericol pentru relațiile sociale patrimoniale perturbate prin săvârșirea faptei principale, în sensul că apare, datorită activității tăinuitorului, pericolul pierderii definitive a bunului, precum și îngreunarea efectuării justiției în acea cauză.

Rezultatul infracțiunii poate consta și într-o pagubă (transformarea sau degradarea bunului, distrugerea sau aducerea sa în stare de neîntrebuințare datorită, spre exemplu, condițiilor necorespunzătoare în care a fost ținut de tăinuitor).

Tăinuirea

Tăinuitorul nu răspunde în solidar cu autorul faptei principale pentru paguba care a fost creată de acesta din urmă prin fapta sa. El va fi ținut să despăgubească partea civilă numai pentru paguba creată prin însuși faptul tăinuirii. În acest sens, lămurirea datelor privitoare la raportul de cauzalitate are o mare importanță, deoarece paguba ce s-ar imputa tăinuitorului trebuie să provină nemijlocit din elementul material al faptei sale.

Tăinuirea

Latura subiectivă. Tăinuirea are ca formă de vinovăție numai intenția (directă sau indirectă).

Între tăinuitor și autorul faptei principale nu există vreo înțelegere, intervenită înainte sau în timpul acesteia, cu privire la ulterioara tăinuire. O înțelegere de acest gen ar schimba calificarea faptei în complicitate la infracțiunea din care provine bunul.

Tăinuitorul trebuie să știe că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

Intenția este calificată prin scopul ei, ce constă în orientarea făptuitorului înspre obținerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos de natură exclusiv materială, care nu este necesar să se și realizeze.

Tăinuirea

Formele infracțiunii. Consumarea presupune săvârșirea oricărei ipostaze normative în scopul prevăzut de lege. Fapta poate avea forma continuată. Datorită caracterului ei autonom, tăinuirea poate avea forma continuată chiar dacă bunurile provin din fapte penale săvârșite de autori diferiți, dar rezoluția infracțională a tăinuitorului este, desigur, unică.

Tăinuirea

Sancțiuni. Tăinuirea se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani. Pedeapsa aplicată de către instanță nu poate fi mai mare decât maximul special prevăzut de lege pentru fapta din care provine bunul.

Tăinuirea săvârșită de soț sau de o rudă apropriată nu are relevanță penală. Dispoziția are valabilitate chiar dacă autorul faptei din care provine bunul nu este soț sau rudă apropiată cu tăinuitorul, dar, dacă acesta din urmă ar fi denunțat fapta principală, s-ar fi ajuns la condamnarea soțului sau rudei apropiate care a fost în raport cu fapta principală: participant, nedenunțător, favorizator sau tăinuitor al acesteia.

• În Codul penal 2009 tăinuirea apare ca o infracțiune contra înfăptuirii justiţiei, fiind incriminată în Titlul IV, art. 270. Incriminarea este asemănătoare în conținut, iar pedeapsa (închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda) este mai aspră în ceea ce privește minimul special al pedepsei cu închisoarea, dar mai blândă în ceea ce privește maximul special.

Tăinuirea în Codul penal 2009

curs 16 - insusire bun gasit - tainuire (2012-2013)

Documents