CUPRINSINTRODUCERE ………………………………………………………....…..pag 3

CAPITOLUL I - DREPTUL PROCESUAL PENAL, RAMURĂ A

SISTEMULUI DE DREPT ROMÂN

1.1. Aspecte generale privind dreptul procesual penal .......................................................pag 5

1.1.1. Definirea, obiectul şi scopul dreptului procesual penal…….......................…….….pag 6

1.1.2. Izvoarele dreptului procesual penal ……………………………................................pag 12

1.1.3. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp .......................................................pag 15

1.2. Principiile fundamentale ale procesului penal ...............................................................pag 22

1.3. Acţiunile şi participanţii în procesul penal ....................................................................pag 28

CAPITOLUL II - PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR

DIN HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

2.1. Aspecte generale privind executarea hotărârilor penale …………………..

2.2. Punerea în executare a pedepselor …………………………………………..

2.2.1. Punerea în executare a pedepselor principale ………………………….

2.2.2. Punerea în executare a pedepselor complementare …………………….

2.2.3. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă ………………………….

2.3. Autorităţiile implicate în punerea în executare a hotărârilor penale …………..

CAPITOLUL III - ALTE DISPOZIŢII PRIVIND EXECUTAREA

HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

3.1. Schimbări în executarea unor hotărâri judecătoreşti ………………………

3.2. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă ............

3.3. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă ..........

CONCLUZII ..........................................................................................

BIBLIOGRAFIE ....................................................................................

1

INTRODUCERE

Ansamblul regulilor de conduită cuprinse în legislaţia unui stat constituie ordinea de drept

normativă din statul respectiv, reguli care, printr-o aplicare efectivă, trebuie să conducă la starea de

legalitate, adică la o ordine de drept reală. Această ordine de drept efectivă este un fenomen de viaţă

socială, o realitate trăită, o înfăptuire vastă şi complexă rezultată din comportarea membrilor

comunităţii şi, deci, din fiecare act de supunere la exigenţele legii.

Dacă întru începuturi acţiona o lege a arbitrarului, pedepsirea celor care au comis infracţiuni

făcându-se în limite şi după proceduri conjuncturale, dependente mai mult de poziţia socială a celui

vătămat prin infracţiune, odată cu sistematizarea ştiinţifică a legislaţiei penale a trebuit ca şi procedura

penală să se perfecţioneze astfel încât, prin aplicarea acesteia, să se răspundă scopului procesului

penal.

În prezent procedura penală în ţara noastră se desfăşoară după Codul de procedură penală din

1968, care, însă, după schimbarea de regim politic produsă în 1989, a suferit frecvente modificări în

sensul perfecţionării şi adaptării lui la legislaţia comunitară europeană.

Art.1 din Codul de procedură penală (alineatul.1) stabileşte ca scop al procesului penal

constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană

care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoana nevinovată să nu

fie trasă la răspundere penală, procesul penal având ca funcţiune generală constatarea faptelor care

constituie infracţiuni, iar ca finalitate generală realizarea justiţiei penale.

Reglementarea din partea specială a codului de procedură penală asigură desfăşurarea

ordonată a procesului penal şi pune la adăpost această desfăşurare de pericolul lunecării spre erori,

arbitrar şi nedreptate. Aceste reglementări constituie pentru practica judiciară ghidul legal potrivit

căruia trebuie să se desfăşoare procesul penal din momentul pornirii acestuia şi până la ajungerea la

punctul său final: înfăptuirea justiţiei penale.

Un loc important în cadrul reglementărilor procesual penale îl reprezintă activitatea de

executare a hotărârilor penale. Combaterea fenomenului infracţional nu se poate realiza numai într-o

formă declarativă, prin condamnarea inculpatului vinovat de săvârşirea unei infracţiuni. Pronunţarea

hotărârii penale definitive pune capăt conflictului de ordin penal şi, după caz, civil, generat de

infracţiune, dar nu înfăptuieşte prin ea însăşi sancţiunile de drept penal şi reparaţiile civile. Tocmai de

aceea executarea hotărârilor penale are drept obiectiv desăvârşirea activităţii de realizare a justiţiei

penale, prin aducerea la înfăptuire a celor stabilite prin hotărârile penale definitive.

În concepţia legiuitorului român, prin norme care reglementează activitatea de executare a

hotărârilor penale se înţeleg numai normele care reglementează activitatea de punere în executare a

2

hotărârii şi prin care se soluţionează schimbările şi incidentele care pot surveni în cursul executării.

Actele reglementate prin aceste norme formează substanţa fazei procesuale a executării hotărârilor

penale.

Reglementarea activităţii de executare a hotărârii penale prin norme care prevăd în ce condiţii

o hotărâre devine executorie, în ce moment poate începe executarea, cine dispune executarea şi cine

supraveghează activitatea de executare constituie o solidă garanţie că această activitate se va desfăşura

în limite legale şi cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale subiecţilor executării.

Executarea în cele mai bune condiţii a hotărârilor penale ridică importante îndatoriri pentru organele

de executare atât sub aspectul organizării acestei activităţi în conformitate cu legea cât şi sub aspectul

eficacităţii executării când este vorba de pedepse cu închisoarea sau măsuri de siguranţă. Intervenţia

operativă, promptă şi fermă, simplificarea formalităţilor şi controlul riguros al activităţii de executare

vor da eficienţa scontată hotărârilor penale.

În demersul acestei lucrări voi încerca să scot în evidenţă rolul şi importanţa deosebită a

punerii în executare a hotărârilor penale care, prin rigoarea şi conţinutul reglementărilor, prin

caracterul lor imperativ şi prompt, se constituie a fi un factor important în realizarea scopului

preventiv al procesului penal. „Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la

apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiuni lor, precum şi la

educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. (art 1, alin, 2 din Codul de procedură penală).

3

CAPITOLUL I

DREPTUL PROCESUAL PENAL, RAMURĂ A SISTEMULUI DE

DREPT ROMÂN

1.1. Aspecte generale privind dreptul procesual penal

Pentru o apărare eficientă a valorilor fundamentale ale omului este necesar ca statul să

intervină şi să includă în sfera represiunii penale acele situaţii ce devin periculoase pentru ordinea de

drept. Respectarea ordinii de drept se asigură prin vasta activitate desfăşurată de organele specializate

care folosesc în acest scop un complex de căi, metode şi mijloace de natură să înfăptuiască justiţia

penală.

În înfăptuirea actului de justitie un rol deosebit îl au instanţele de judecată. Legea

fundamentală, Constituţia, face referiri la acest aspect stipulând sau arătând că justiţia se realizează

prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumită în trecut Curtea Supremă de Justiţie) şi prin celelalte

instanţe de judecată stabilite de lege se înfăptuieşte în numele legii..

Diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale izvorâte din interesele individuale impun

existenţa unei societăţi capabile să asigure satisfacerea membrilor comunităţii ce o compun.

În acest sens, justiţia reprezintă un instrument important al statului de drept menit să

contribuie la apărarea valorilor fundamentale ale omului. De aici cerinţa că ordinea de drept,

reglementarea socială să se bazeze pe justiţie în scopul realizării binelui comun. Pentru apărarea

intereselor sale orice persoană are consfiinţit accesul la justiţie. Legea 303/2004 pentru organizarea

judecatorească prin dispoziţiile art. 2, alin. 2 prevede că „instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în

scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor precum şi a celorlalte

drepturi şi interese legitime deduse judecăţii”1. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către

judecători care sunt independenţi şi care se supun numai legii.

1.1.1. Definirea, obiectul şi scopul dreptului procesual penal

În doctrină, dreptul penal a primit o diversitate de definiţii, de la cele filosofice şi sociologice,

până la cele juridice. Din categoria definiţiilor care au în vedere preponderent aspectele juridice,

dreptul penal2, ca ramură a sistemului de drept, cuprinde totalitatea normelor juridice prin care statul,

ca reprezentant al societăţii şi titular al ordinii de drept, stabileşte faptele care constituie infracţiuni,

condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi măsurile care se aplică în cazul săvârşirii infracţiunilor, în

1 Conform art. 2, alin. 2 din Legea nr. 302/ 2004.2 Morăreanu Şerban Camelia – Elemente de drept penal şi procedură penală, Ed: Sitech, Craiova, 2010, pag 13.

4

scopul apărării celor mai importante valori sociale, al prevenirii infracţiunilor şi reeducării autorilor

acestora.

În literatura juridică de specialitate străină, dreptul penal mai este denumit şi „drept

criminal”3, denumire ce derivă de la cuvântul latin „crimen-crimă”, adică faptă interacţională

interzisă. Din punct de vedere etimologic, noţiunea de drept penal provine de la cuvântul latinesc

„poena” ce înseamnă pedeapsă, adică sancţiunea aplicabilă pentru fapta interzisă.

Şi într-un sens şi în altul celălalt, denumirea s-ar referi doar la una din instituţiile fundamentale

ale ramurii de drept, respectiv la pedeapsă ori la faptă infractională. Având în vedere obiectul şi scopul

reglementării juridice de apărare a valorilor sociale s-a propus şi denumirea de drept al apărării

sociale.

Considerăm că denumirea de drept penal impunându-se prin timp, îşi păstrează actualitatea şi

vigoarea, ea însemnând atât în drept juridic penal cât şi în sens obişnuit acelaşi lucru, o ramură

distinctă a dreptului care reglementează o activitate specifică- apărare socială.

În literatura de specialitate, dreptul penal este definit ca o ramură a sistemului românesc de

drept, alcătuit din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte

constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate

sau luate de către instanţele de judecată persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării

celor mai importante valori sociale ale statului de drept.

Dreptul penal este alcătuit dintr-un sistem de norme juridice care reglementează nişte relaţii de

apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor

periculoase pentru valorile sociale în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor,

fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârşesc. În dreptul penal faptele periculoase săvârşite se

numesc infracţiuni (putând fi comise prin acţiuni sau inacţiuni), iar participanţii la comiterea lor se

numesc infractori (autori, instigatori, complici).

Obiectul dreptului penal îl constituie disciplinarea vieţii de relaţia socială şi realizarea ordinii

sociale prin asigurarea respectării valorilor fundamentale, vitale ale societăţii şi care alcătuiesc ordinea

de drept. În doctrină, privitor la obiectul dreptului penal, au existat mai multe puncte de vedere dar,

rezumând, reţinem următoarele4: - obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială

împotriva faptelor care se vatămă sau se pun în pericol cele mai importante valori sociale (siguranţa

naţională, viaţa, integritatea corporală, libertatea, proprietatea, liniştea şi securitatea publică).

Respectarea acestor îndatoriri ce privesc conduita socială a membrilor societăţii asigură

normala desfăşurare a vieţii sociale. După apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială

constituie obiect de reglementare pentru dreptul penal care prin normele sale arată fapte periculoase

3 Crişu Anastasiu – Drept procesual penal, Ed: Hamangiu, Bucureşti, 2010, pag 46.4 Dongoroz Vintilă – Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe penale, Bucureşti, 2000, pag 18.

5

pentru valorile sociale, infracţiunile şi sancţiunile penale aplicabile persoanelor care săvârşesc astfel

de fapte.

Dreptul penal are ca scop apărarea împotriva infracţiunilor, a valorilor sociale esenţiale ale

societăţii. Scopul dreptului penal rezultă, din textul art.1 din care actuala reglementare a Codului

penal, în care se prevede: „legea penală apără împotriva infracţiunii România, suveranitatea,

independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,

proptietatea, precum şi întreaga ordine de drept”5. Scopul dreptului penal este pus în evidenţă de

politica penală cu care acesta se află intr-o legătura indisolubilă, dreptul penal fiind principalul

instrument de realizare a politicii penale.

La nivelul noţiunilor şi principiilor, dreptul penal are legături directe şi evidente cu teoria

generală a statului şi dreptului şi cu filosofia dreptului. Legăturile cele mai directe şi sub cele mai

multe aspecte ale dreptului penal sunt însă cu:

- dreptul procesual penal, disciplină prin care se realizează aplicarea practică a dreptului penal.

Legatura strânsă între dreptul penal şi dreptul procesual se evidenţiază şi prin corelaţia dintre raportul

juridic penal şi raportul juridic de drept procesual penal.

- dreptul execuţional penal, care reprezintă totalitatea normelor de drept referitoare la

executarea sancţiunilor de drept penal. Aceste norme sunt înscrise în legea pentru executarea

pedepselor, în unele legi speciale, dar şi în Codul penal, constituind o ramură de drept, şi anume

dreptul excepţional penal;

- criminalistica, ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de

cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării

infracţiunilor, indentificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale;

- medicina legală, ramură a ştiinţei medicale ce studiază acele probleme de patologie umană

legată de viaţă, sănatate şi activitatea omului, în scopul de a oferi justiţiei probee cu caracter ştiinţific,

căt şi măsuri cu caracter medico-social utile efortului de asanare a delincvenţei;

- criminologia, ştiinţa care studiază factorii şi dinamica actului criminal, precum şi practica

socială faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de represiune şi

reintegrării sociale a delicvenţilor.

Dreptul procesual penal6 este o ramură a sistemului de rept şi este format din totalitatea

normelor ce reglementează procesul penal. Cuvântul proces provine din latinescu processus care are

sensul de înaintare, progres, succes. În drept sensul care poate fi dat este de activitate desfăşurată

pentru rezolvarea unui litigiu juridic. Litigiul juridic de drept procesual penal ia naştere în urma

5 Atasiei Daniel, Ţiţ Horia – Mica reformă în justiţie, Ed: Hamangiu, Bucureşti, 2010, pag 54.6 Neagu Ion – Drept procesual penal. Parte Specială. Tratat, Ed: Global Lex, Bucureşti, 2007, pag 107.

6

sesizării despre comiterea unei infractiuni şi urmăreşte tragerea la răspundere a persoanelor care au

comis infracţiuni.

Procesul penal este în primul rând o activitate care se încheie cu succes în momentul tragerii la

răspundere a celui vinovat de comiterea infracţiunii. Această activitate este reglementată de lege fiind

consacrat adagiul nullum iudicium sine lege7. Legea stabileşte formele în care se manifestă şi se

realizează activităţile procesuale.

Procesul penal se materializează într-o cauză penală. Obiectul material al cauzei în constituie

fapta sesizată, iar conflictul de drept apărut prin posibila încălcare a legii penale constituie obiectul

juridic al cauzei. O cauză se soluţionează de subiecţii procesuali stabiliţi de lege. În ordinea intrării în

proces aceştia sunt: organele de cercetare penală, procurorii din Ministerul Public, instanţele

judecătoresti. Apoi, din propria iniţiativă sau sunt atraşi, participă: învinuitul, inculpatul, partea

vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Proicesul, în majoritatea situaţiilor, nu se

poate desfăşura fără participarea: martorilor, expertilor, interpretilor, apărătorilor, reprezentanţilor sau

a substituţilor procesuali. Toţi acesti subiecţi sunt titulari de drepturi şi obligaţii recunoscute şi

stabilite în vederea tragerii la răspundere a persoanei vinovate de încălcarea legii penale.

Dreptul procesual penal cuprinde două părţi:

a) partea generală (corespunzătoare Părţii generale a Codului de procedură penală), care se referă

la regulile de bază şi acţiunile în procesul penal, competenţă, probele şi mijloacele de probă, măsurile

preventive şi alte măsuri procesuale, acte procesuale şi procedurale comune;

b) partea specială (corespunzătoare Părţii speciale a Codului de procedură penală), care se referă la

fazele procesului penal: urmărirea penală, judecata şî executarea hotărârilor penale, precum şi la

procedurile penale.

Se poate defini procesul penal ca fiind „activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o

cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a celorlalţi subiecţi procesuali,

ca titulari de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care

constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit

vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, asigurându-se,

astfel, apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor8”.

Procesul penal constă, aşadar, într-o activitate prin care infractorul este supus sancţiunii penal

şî această activitate este împărţită în trei faze sau etape distincte:

1.Urmărirea penală, fază premergătoare judecăţii, în care Ministerul Public, împreună cu

organele pe care le conduce şi le supraveghează, asigură descoperirea infracţiunilor, identificarea

7 Nistoreanu Ghe., Boroi Alexandru, Pascu Ilie – Drept penal. Parte specială, Ed: Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag 43.8 Tulbure Adrian Ştefan – Procedură penală română, Ed: Constant, Sibiu, 2005, pag 24.

7

infractorilor şi trimiterea în judecată a celor despre care probele adunate demonstrează că au săvârşit

infracţiunea cu vinovăţie.

2. Judecata, desfăşurată de instanţa de judecată, care după dezbateri orale, contradictorii şi

desfăşurate de regulă în şedinţa publică, pronuţă o hotărâre judecătorească prin care aplică pedeapsa

sau alte măsuri prevăzute de legea penală.

3. Punerea în executare a hotărârii penale sau de condamnare, desfăşurată după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepsei sau a celorlalte măsuri

dispuse de instanţa de judecată prin hotărârea judecătorească.

În cadrul sesizării unei încălcări a legi penale, organele de urmărire penală sunt obligate să

efectueze acte premergătoare în vederea începerii urmăririi penale şi implicit a procesului penal.

Aceste organe sunt organele de cercetare care îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea

procurorului ce face parte din Ministerul Public. Procurorii care sunt organizaţi în parchete au dreptul

să efectueze urmărirea penală în orice cauză, iar în unele obligaţia de a face urmărire proprie şi de a

supraveghea şi finaliza prin adoptarea unei soluţiicauzale instrumentate de lucrătorii de cercetare din

Ministerul de Interne. În cazul în care se constată cu certitudine că o persoana este vinovată de

comiterea unei infracţiuni este sesizată de către procuror, prin rechizitoriu, instanţa de judecată. În

unele cauze instanţă se face direct de partea vătămată. Instanţa de judecată nu se va autosesiza. După

sesizarea din rechizitoriu sau plângerea prealabilă se va stabili existenţa vinovăţiei prin activitatea de

judecată şi, instanţa va prezenta condamnarea soluţionând şî latura civilă a procesului.

Inculpatul va depune eforturi pentru a scăpa de răspunderea penală şî civilă, sau va încerca să o

minimalizeze. Partea vătămată va urmări să tragerea la răspundere penală a inclupatului; partea

responsabilă civilmente ca acţiona în scopul exonerării de răspundere sau al reducerii despăgubirilor.

Părţile pot fi ajutate în acest duel de către apărători sau , sau pot fi reprezentate în anumite limite.

Între organele judiciare se nasc diferite raporturi de drept procesual penal în cursul executării

obligaţiilor şi drepturilor procesuale. Astfel de raporturi se nasc şi între organele judiciare şi părţi şi

ceilalţi subiecntre organele judiciare şi părţi şi ceilalţi subiecţi procesuali, precum şî între părţi şi

ceilalţi subiecţi procesuali.

Obiectul dreptului procesual penal cuprinde activitatea organelor judiciare şi relaţiile ce se

nasc între acestea in vederea soluţionării conflictului de drept penal.

Activitatea procesual penală se desfăşoară în scopul constatări la timp şi în mod complet a

faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să răspundă

potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasa la răspundere penală, astfel încât să

se asigure ordinea de drept şi să fie apărate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor. Procesul

penal trebuie să contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor9.

9 Potrivit art.1 din Codul de procedură penală.

8

Se deduce că prin procesul penal se urmăreşte, în primul rând, tragerea la răspundere penală a

persoanei care a comis o infracţiune, deci rezolvarea unui conflict concret de drept penal. Legea

impune ca această activitate să se desfăşoare imediat şi cu maximum de eficienţă, astfel încât să se

apropie cât mai mult momentul judecăţii şi al tragerii la răspundere al celui vinovat la data comiterii

faptei.

Vinovăţia trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea devinovăţie trebuie să fie certă,pentru

a fi traşi la răspundere, potrivit vinovăţiei, cei care au comis o infracţiune. Scopul procesului penal

trebuie realizat în aşa fel încât să se armonizeze interesele apărării sociale cu ale individului, încât nici

o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

Pe de altă parte, se urmăreşte şi un dublu scop general: apărarea ordinii de drept a persoanei şi

a drepturilor acesteia, prevenirea infracţiunilor şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

Aşa cum s-a afirmat în doctrină10, componentele scopului procesului penal aduc de fapt în prin plan

exigenţele unui proces corect, echitabil, în care este necesară o reacţie promptă a funcţiei respective a

statului faţă de persoanele care au săvârşit infractiuni şi în care să fie garantată egalitatea în faţa legii

şi respectat dreptul de apărare.

1.1.2. Izvoarele dreptului procesual penal

În general prin izvor al dreptului se întelege forma juridică pe care o îmbracă o normă pentru a

deveni obligatorie. Având în vedere ca prin normele de drept penal trebuie combătut fenomenul

periculos al infracţionalităţii, pentru apărarea valorilor sociale esenţiale, prin prevederea celei mai

grele răspunderi juridice: răspunderea penală pentru infracţiuni comise,izvoarele dreptului penal sub

raportul formei prezintă particularitatea că pot fi exprimate numai prin legi. Sensul noţiunii de lege ca

izvor al dreptului penal este acela, de act cu caracter normativ adoptat de Parlamentul României, după

o procedură specifică, care cuprinde norme prin care sunt reglementate cu o forţă juridică superioară

relaţiile sociale din diferite domenii.

Teoria generală a dreptului împarte izvoarele în11: izvoare materiale şi izvoare formale.

Izvoare materiale, care reprezintă condiţiile materiale de existenţă a societaţii, baza sa

determinând conţinutul voinţei populare, voinţă care se exprimă, prin intermediul Parlamentului, în

norme juridice.

Formele specifice ale normelor procesuale penale constituie izvoare formale ale dreptului;

normele procesuale penale sunt edictate prin lege (rezultă că pentru dreptul procesual penal legea este

singurul izvor de drept). Izvoarele formale ale dreptului procesual penal sunt următoarele: Constituţia

României, Codul de procedură penală, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul civil, Legile de 10 Volonciu N, Vasiliu A- Codul de procedură penală comentat. Art. 1-61¹. Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal. Competenţa, Ed: Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag 2-3.11 Theodoru Gr. – Tratat de Drept procesual penal, Ed: Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag 19.

9

organizare a organelor judiciare, Decizii ale Curţii Constituţionale, acte normative care conţin

dispoziţii procesual penale.

Constituţia este izvor al dreptului procesual penal pentru că stabileşte numeroase reguli cu

caracter general şi care îşi găsesc aplicarea directă în procesul penal, astfel12: art. 16 din Constituţie

precizează că cetăţenii sunt egali în faţa legii fără privilegii şi discriminări; art. 23 din Constituţie

menţionează că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile (cuprinde reglementări

amănunţite privind reţinerea, arestarea, ca măsuri procesuale; art. 27 din Constituţie consacră

inviolabilitatea domiciliului, nimeni nu poate pătrunde în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia,

afară doar când se poate deroga de la această dispoziţie.

Constituţia României, în formă iniţială, a fost adoptată în sedinţa Adunării Constituante din

21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în

vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Ulterior Constituţia a

fost modificată şi complementată până în prezent prin diferite prin legi.

Codul de Procedură P enală este principalul izvor al dreptului procesual penal. Primul

cod modern a intrat în vigoare în decembrie 1864 şi s-a aplicat în Principatele Unite până în martie

1936 când a intrat în vigoare un nou cod aplicat pe întreg teritoriul României. Acest cod a suferit

modificări (între 1949 şi 1960), iar în ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod de procedură

penală. O altă modificare suferită de Codul de procedură penală s-a făcut prin Legea nr. 79 din 26

martie 2007 (pentru modificarea art. 281 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală). Ultima

modificare a Codului de procedură penală s-a realizat prin modificările aduse de Legea nr. 202/2010

„Mica Reformă”, publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010), dar şi prin recursurile

în interesul legii admise, pentru a se asigura o completă cunoaştere şi înţelegere a dispoziţiilor legale

din textul celor două Coduri. Codul penal român este structurat pe două părţi: partea generală (9

titluri) şi partea specială (12 titluri). Unele titluri sunt împărţite în capitole iar unele capitole sunt

împărţite în secţiuni. Unitatea structurală de bază a dreptului penal o constituie articolul.

Codul civil conţine numeroase dispoziţii cu aplicare în rezolvarea cauzelor penale. Astfel,

potrivit art. 14 din Codul de procedură civilă, repararea pagubei în cazul exercitării acţiunii civile în

procesul penal se face potrivit legii civile.

Legile de organizare a organelor judiciare sunt, de asemenea, izvoare ale dreptului

procesual penal. Legea penală poate fi definită în două moduri: în sens larg şi în sens restrâns. În sens

larg, prin lege penală se întelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete. Trebuie

facută observaţia că „decretele” la care se referă art.141 Cod penal nu mai emană de la puterea

legislativă, ci de la Preşedintele României, potrivit art. 99 din Constituţie. Din acest motiv, ele nu mai

12 Conform art. 16, art. 23, art.27 din Constituţia României.

10

pot avea statut de lege penală. Decretele care conţin dispoziţii penale, emise înainte de adoptarea

Constituţiei, rămân în vigoare în măsura în care nu contravin acesteia.

În sens restrâns, prin lege penală se înţelege actul normativ emis de Parlament, în condiţiile

art.72 lit.f din Constituţie, adică prin lege organică. Aceasta este accepţiunea recunoscută şi acceptată,

pentru ca numai printr-o asemenea lege se pot incrimina faptele ce constituie infracţiuni, se pot

prevedea pedepsele şi regimul executării acestora. Trebuie facută sublinierea că noţiunea de lege

penală este mai restrânsă decât cea de normă penală, deoarece normele penale sunt uneori cuprinse şi

în legi extrapenale.

Exista mai multe tipuri de legi penale:

a) Legile penale complimentare, în această categorie intră o serie de reglementări care vin în

completarea unor reglementări de principiu din Codul penal.

b) Legile penale speciale şi legile nepenale cu dispoziţii penale. Legile penale speciale sunt

acele legi care reglementează domenii speciale neincluse în Codul penal, iar legile nepenale cu

dispoziţii penale cuprind dispozţiile penale dintr-o serie de legi care în esenţa lor nu aparţin

domeniului penal, dar care conţin încriminarea unor infracţiuni, a unor fapte prin care se aduce

atingerea unor valori sociale din domeniul respectiv.

Tratatele şi convenţiile internaţionale conţin norme de drept procesual penal prin care statele

îşi acordă asistenţă juridică. Pentru ca dispoziţiile din tratate sau convenţii să devină obligatorii este

nevoie ca acestea să fie ratificate de Parlament, din momentul ratificării ele căpătând putere de lege.

Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt13 :

• cu caracter de izvoare directe - cele care primesc asistenţă juridică în materie internaţională;

• cu caracter de izvoare indirecte - tratatele şi convenţiile prin care statul român şi-a asumat

obligaţia să încrimineze o serie de fapte periculoase pentru umanitate.

Odată ce s-a ratificat un tratat sau s-a aderat la o convenţie există şi obligaţia de a pune în

concordanţă legislaţia penală internă cu prevederile acesteia. Un exemplu concret pentru această

situaţie este următorul caz: „Ca urmare a faptului că prin legea nr.19/1990 România a aderat la

Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

adoptată la New York în 1984 prin legea nr.29/1990 s-a introdus în Codul penal Art.267 care

incriminează tortura”14.

Dreptul român nu recunoaşte ca izvor de drept practica judiciară pentru că nu se poate invoca

într-o cauză ca fiind obligatoriu modul în care s-a procedat într-o cauză similară. În dreptul procesual

penal cutuma nu constituie izvor de drept, activitatea organizatorică şi realizarea procesului penal nu

poate fi lăsată la latitudinea unor reguli de conduită, altele decât cele prescrise de lege.

13 Crişu Atanasiu – Drept procesual penal. Parte generală, Ed: All Beck, Bucureşti, 2004, pag 132.14 Volonciu Nicolae – Tratat de procedură penală. Partea generală. Vol 1, Ed: Paideia, Bucureşti, 1997, pag 36.

11

1.1.3. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp

Prin aplicarera legii procesuale penale se înţelege îndeplinirea, executarea dispoziţiilor legii.

Aplicarea legii procesuale penale se raportează la două elemente principale: spaţiul şi timpul.

În spaţiu, legea procesuală penală se aplică pe întreg teritoriul ţării noastre, ea nu se aplică pe

un teritoriu străin, după cum nici o lege străină nu se aplică în România. Aplicarea legii procesual

penale în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii legii penale, potrivit căreia legea penală îşî

exercită acţiunea pentru realizarea scopului său în limitele teritoriului ţării şi, drept urmare, în aceleaşi

limite tebuie să îşi găsească întotdeauna aplicarea. Acest principiu îşi are sediul în art. 3 din Codul

penal, care prevede: „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.

Spre deosebire de legea penală care are în vedere locul săvârşirii infracţiunii (în ţară sau în

străinătate), legea de procedură penală are în vedere locul unde se efectuează acul procesual sau

procedural penal. Ca urmare, un act procedural referitor la o infractiune săvârşită pe teritoriul altui stat

se efectuează pe teritoriul ţării noastre potrivit normelor de procedură penale române.

Potrivit art. 143 din Codul penal, prin sintagma „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” se

înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 din Codul penal sau pe o navă ori

aeronavă română. Acelaşi text15, prevede că infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi

atunci cănd pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de

executare ori s-a produs rezultatul.

Pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii au existat mai multe teori, dar cea adoptată

de practica judiciară a fost teoria ubicuităţii. Conform acesteia, criteriul pentru determinarea locului

săvârşirii infracţiunii este acela unde se desfăşoară integral sau în parte activitatea infracţională.

Excepţiile de la principiul teritorialităţi sunt restrângeri ale principiului teritorialităţii şi

privesc:

- infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării de persoane ce au imunitate de jurisdicţie16;

- infracţiunile săvârşite în ţară de membrii ai echipajului unei nave sau aeronave străine aflate

pe teritoriul ţării.

Pentru aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, a fost

înscris în art. 4 din Codul penal o dispoziţie care consacră principiul personalităţii legii penale. Acest

principiu se bazează pe regula că cetăţeanul unei ţări sau persoana fără cetăţenie care are domniciliul

într-o anumită ţară trebuie să respecte legile acestei ţări şi să aibă o conduită coresounzătoare

exigenţelor acestor legi, chiar atunci când se află în străinătate.

15 Potrivit art. 142 şi art. 143 din Codul Penal.16 Potrivit art. 8 din Codul Penal.

12

În ceea ce priveste calitatea (sfera) persoanelor, dispoziţia din art. 4 este clară cetăţenilor

români şi cei apatrizi, domiciliaţi în România. Potrivit dispoziţiilor Constituţiei, apatrizii pot fi

extrădaţi fără nici o distincţie, după cum îşi au sau nu domiciliul în România. Aceştia nu mai

beneficiază, în străinatate, de protecţia statului român. Astfel, sfera persoanelor care intră sub

incidenţa legii penale române, în baza principiului personalităţii, se restrânge la cetăţenii români.

Potrivit OUG 112/30.08.2001 sunt incriminate faptele săvârşite în străinatate de cetăţenii

români sau de persoanele fără cetăţenie, domiciliate în România. Potrivit art. 1 din OUG menţionată,

intrarea sau ieşirea dintr-un stat străin, prin trecerea ilegală a frontierei acestuia, savârşită de un

cetăţean român sau de o persoană apatridă domiciliată în România, constituie infracţiune şi se

pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.

Doctrina consideră că cetăţenia trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii, dar ca este

posibilă aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii şi atunci când cetăţenia a fost

dobândită după săvârşirea infracţiunii.

Sancţionarea unei persoane care nu ar avea cetăţenie româna la data infracţiunii ar însemna

stabilirea, în mod retroactiv, a obligaţiei de a respecta legea penală română în sarcina unei persoane

care la data comiterii infracţunii nu avea nici o legătură cu statul nostru. Legea penală se poate, deci,

aplica, doar dacă la data comiterii infracţiunii persoana care a comis fapta avea cetăţenie română.

Sancţionarea persoanei în cauză se face potrivit dispoziţiilor înscrise în tratatele şi convenţiile

de asistenţă juridică în materie penală, încheiate de România cu alte state. În textele acestor tratate

există o clauză în conformitate cu care, atunci când se refuză extrădarea, statul solicitat (Ex. România)

are obligaţia de a judeca în conformitate cu legea naţională, infracţiunea săvârşită pe teritoriul celuilalt

stat de către persoana a cărei extrădare s-a refuzat. Doctrina susţine că ar trebui condiţionată aplicarea

legii penale române în baza acestui principiu de dublă incriminare (legea penală ar trebui să se aplice

doar dacă infracţiunea este prevăzută şi de legea penală a statului unde a fost comisă).

Principiul realităţii legii penale române, care potrivit art. 5 din Codul penal, legea penală

română se aplică infracţiunii săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin, în cazul în

care infracţiunea este îndreptată împotriva siguranţei statului român ori împotriva vieţii sau integrităţii

corporale a unui cetăţean român. Legea penală română se aplică în acest caz, indiferent dacă legea

statului în care a fost comisă infracţiunea o prevede sau nu.

Deoarece este necesară o cooperare cu organele statului în care a fost comisă infracţiunea,

punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de autorizarea prealabilă a procurorului general

al Parchetului de pe lânga Curtea Supremă de Justiţie. În acest caz, nu este suficientă sesizarea din

oficiu.

13

Principiul universalităţii legii penale române, care potrivit acestui principiu, legea penală

română se aplică sancţiunii săvârşite în străinătate de cetăţeni străini, sub rezerva a două condiţii17:

- Fapta să fie incriminată atât de legea penală română, cât şi de legea penală a statului unde a

fost săvârşită.

- Infractorul să se afle benevol pe teritoriul României.

Acest principiu este consacrat în foarte puţine legislaţii, întrucât statele refuză să încarce

autoritatea naţională cu cauze care nu au nici o legătură cu statul. E greu de aplicat acest text, fiindcă:

a) Limitează competenţa organelor de cercetare române la acele ipoteze în care infractorul se

află benevol pe teritoriul statului nostru.

b) Caracterul subsidiar faţă de convenţiile internaţionale privind extrădarea.

În ipoteza în care există o cerere de extrădare care vizează persoana în cauză, autorităţile

române vor da prioritate cererii de extrădare, fără a refuza extrădarea pe motiv că ar avea competenţă

în judecarea infractorului.

Art. 6. alin. 2 din Codul penal prevede că legea penală română poate fi aplicată infracţiunilor

săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin, atunci când aceste infracţiuni au fost comise

împotriva intereselor statului român ori împotriva intereselor unui cetăţean român. În cazul acestor

fapte, legea penală română se aplică doar dacă s-a obţinut extrădarea persoanei în cauza. O persoană

poate fi judecată doar pentru infracţiunea pentru care a fost extrădată. Această dispoziţie nu instituie o

excepţie de la principiul extrădării, ci instituie o excepţie de la regimul aflării benevole a infractorului

pe teritoriul ţării noastre.

În materia aplicării legii penale în spaţiu sunt incidente imunităţile de jurisdicţie penală, care

constituie o excepţie de la aplicarea în spaţiu a legii penale române, indiferent de principiul care ar

face incidentă această lege. Se consideră că acestea sunt o excepţie de la principiul teritorialităţii, însă

sfera e mult mai largă.

Aceste imunităţi au caracter general, dar nu absolut. Ele au caracter general, pentru că exclud

în toate situaţiile aplicarea legii penale române, dar nu au caracter absolut, pentru că nu exonerează de

răspundere persoana care a comis fapta. În baza convenţiilor internationale, statul al cărui cetăţean

este cel ce a comis infracţiunea are obligaţia de a-l trage la răspundere pentru fapta săvârşită.

Categorii de funcţionari care beneficiează de imunitate de jurisdicţie penală18 sunt:

a) agenţii diplomatici şi consulari acreditaţi în România;

b) reprezentanţii organizaţiilor internaţionale aflate pe teritoriul ţării noastre;

c) şefii statelor străine, membrii guvernelor străine, precum şi alte categorii de funcţionari stabiliţi

prin convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate, atunci când se află pe teritoriul României;

17 Basarab M, Paşca V, Mateuţ Ghe, Butic C.- Codul penal comentat, Vol 1, Partea generală, Ed: Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag 56.18 Vasiliu Alexandru, Volonciu Nicolae. – Codul de procedură penală comentat, Ed: Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag 43.

14

d) personalul forţelor armate străine staţionate sau aflate în tranzit pe teritoriul statului român cu

acordul autorităţilor române;

e) personalul navelor şi aeronavelor militare străine precum şi personalul navelor şi aeronavelor

utilizate în scopuri guvernamentale.

Aceste imunităţi, legate de personalul navelor şi aeronavelor, vizează atât infracţiunile

săvârşite la bordul lor, cât şi infracţiunile săvârşite de personalul acestora pe teritoriul României.

Spre deosebire de navele şi aeronavele mai sus amintite, cele folosite în scopuri comerciale nu

beneficiază de imunitate de jurisdictie, atunci când sunt staţionate în porturi sau aeroporturi sau în

marea teritorială. În schimb, navele comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială beneficiază de

imunitate de jurisdicţie penală.

Legea penală română se va aplica infracţiunilor săvârşite la bordul acestor nave, în următoarele

situatii19:

a) Când infracţiunea a fost comisă de un cetăţean român sau fără cetăţenie domiciliat în România.

b) Când infracţiunea a fost îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean

român sau a unei persoane rezidente pe teritoriul României.

c) Când exercitarea jurisdicţiei autorităţilor române este necesară pentru a pune capăt unei activităţi

de trafic de stupefiante.

d) Când intervenţia autorităţilor române a fost cerută în scris de căpitanul navei sau de un agent

diplomatic sau consular al statului al cărui pavilion îl abordează.

În timp, aplicarea legii procesuale penale este cuprinsă între două momente: intrarea în

vigoare a legii şi ieşirea din vigoare a legii, operând principiul activităţii legii procesuale penale (sau

al imediatei aplicări). Potrivit sistemului constituţional românesc, momentul intrării în vigoare este la

trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial, legile de mare întindere sau care aduc modificări

numeroase intrând în vigoare ulterior, la un moment stabilit în textul legii. Legea procesuală penală

iese din vigoare în aceleaşi condiţii ca şi celelalte legi: prin abrogarea parţială sau totală ori prin

ajungerea la termen.

Spre deosebire de legea penală, legea procesuală penală nu poate fi retroactivă şi nici

ultraactivă, adică o anumită procedură reglementată de legea în vigoare nu se aplică actelor

procedurale anterior îndeplinite şi nici situaţia inversă, ca o lege ieşită din vigoare să-şi producă

efectele în continuare.

La aplicarea în timp a normei procesuale penale nu se ia în consideraţie data săvârşirii

infracţiunii, ci data la care se efectuează un anumit act sau lucrare procesuală. În unele cazuri, prin

excepţie, legea procesuală penală poate fi retroactivă, iar în altele, ultraactivă.

19 Idem 18, pag 45.

15

Norma procesuală penală retroactivează când nu mai conţine condiţiile de formalitate

prevăzute de legea veche şi nerespectate cu ocazia efectuării unui act procedural; astfel, deşi actul era

nul sub legea veche, el devine valabil sub legea nouă care, aplicată unui act deja efectuat,

retroactivează.

Principiul retroactivităţii reprezintă o exceptie de la principiul activităţii legii penale. Constă

în aceea că, în anumite situaţii, o lege penală îşi extinde acţiunea în trecut, înainte de momentul intrării

ei în vigoare. În asemenea cazuri, se spune că legea retroactivează, astfel în doctrina penală, există

următoarele situaţii de acţiuni retroactive: în cazul legii care dezincriminează, în cazul legilor penale

care prevăd măsuri de siguranţă sau măsuri educative şi în cazul legilor mai favorabile.

Legea procesuală penală are caracter retroactiv şi în cazul unei legi de intrepretare, dar în acest

caz retroactivitatea nu decurge din caracterul legii de procedură, ci din faptul că orice lege de

interpretare se consideră corp comun cu legea interpretată şi se aplică din momentul intrării în vigoare

a legii interpretate.

Legea procesuală penală ultraactivează în trei cazuri:

1. când se referă la căi de atac şi termen;

2. când s-a dat o hotărâre de către instanţa competentă să judece în primă instanţă şi apoi intervine,

până la judecarea apelului, o nouă normă ce prevede o altă instanţă să judece în primă instanţă, noua

normă nu se aplică în cauză şi astfel competenţa se va determina după vechea lege scoasă din vigoare

şi care ultractivează;

3. hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor şi astfel

se aplică norma abrogată care ultractivează, cu precizarea că legea veche ultraactivează doar pentru a

asigura dreptul la calea de atac când noua lege îl desfiinţează sau îl restrânge şi nu ultraactivează în

privinţa condiţiilor de desfăşurare a judecăţii şi de soluţionare a cauzei.

Pentru aceleaşi motive, termenele sunt cele hotărâte de legea în vigoare la data când au început

să curgă. Nu au caracter retroactiv şi nici ultraactiv legile întâlnite doar în situaţii tranzitorii (acele

momente când se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea altei legi şi când pe rolul organelor

judiciare se găsesc spre soluţionare numeroase cauze).

În materie procesuală penală nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, totuşi

implicaţiile procesuale pot duce într-o cauză penală la aplicarea legii penale mai favorabile. Un caz

deosebit privind aplicarea în timp a legii se întâlneşte în situaţia concursului de legi procesuale, ce

intervin când raporturile procesuale cad sub incidenţa simultană a unei legi generale şi a unei legi

speciale.

1.2. Principiile fundamentale ale procesului penal

Prin principiu fundamental înţelegem regula cu caracter general în temeiul căreia este

reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal. Noţiunea de „principiu fundamental” se reţine

16

numai în sensul de regulă ce stă la baza întregii activităţi procesuale şi de aceea nu putem considera

principii acele reguli ce privesc numai una din fazele procesului penal. În cadrul procesului penal nici

o regulă nu se aplică în mod izolat, ci mult mai multe devin inerente activităţii procesuale, împreună

alcătuind sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal.

Codul de procedură penală prevede un capitol special consacrat regulilor de bază, în primul

capitol – „Scopul şi regulile de bază ale procesului penal” –, sunt definite următoarele principii20:

1. principiul legalităţii procesului penal;

2. principiul oficialităţii procesului penal;

3. principiul aflării adevărului;

4. principiul rolului activ al organelor judiciare;

5. principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal;

6. principiul respectării demnităţii umane;

7. principiul prezumţiei de nevinovăţie;

8. principiul garantării dreptului la apărare;

9. principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal.

Principiul legalităţii este o transpunere pe plan practic a principiului general al legalităţii

înscris în art.1 al Constituţiei revizuite, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a

legilor este obligatorie.

Acest principiu este consacrat în Codul de procedură penală în art. 2, unde se arată că procesul

penal se desfăşoară, atât în cursul urmării penale, cât şi al judecăţii, potrivit dispoziţiilor legii. Acest

principiu exprimă următoarele cerinţe21:

a) activitatea procesuală penală nu se poate fi desfăşurată decât de organele judiciare prevăzute de

lege, în compunerea şi limitele indicate de lege; normele care reglementează organizarea, funcţionarea

organelor judecătoreşti, precum şi competenţa lor, sunt norme imperative şi nu se poate îngădui nici o

abatere de ele;

b) procedura de urmărire şi judecată trebuie să se desfăşoare numai în condiţiile şi formele

prevăzute de lege;

c) organele judecătoreşti trebuie să respecte drepturile procesuale ale părţilor şi să le asigure

exercitarea lor.

Pentru a se asigura legalitatea procesului penal, Codul de procedură penală a instuit anumite

garanţii juridice. De exemplu, ori de câte ori legea nu a fost respectată când s-a dispus un act

20 Conform Primului Capitol „Scopul şi regulile de bază ale procesului penal” din Codul de procedură penală.21 Dongoroz Vintila, Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stanoiu R. - Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Parte specială, vol. VI, ediţia a-II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag 163.

17

procesual sau procedural, există posibilitatea anulării acelui act. Persoanele care au încălcat legea cu

ocazia activităţii procesuale pot fi sancţionate administrativ, civil sau penal.

Instituirea unor sancţiuni nu este o garanţie suficientă pentru legalitatea procesului. De aceea,

Codul de procedură penală a organizat un control între organele judecătoreşti care să asigure

înlăturarea oricăror ilegalităţi. Astfel, a fost organizată supravegherea activităţii organelor de cercetare

penală de către procuror, a acestuia de către prima instanţă şi a instanţei de către instanţa de control

judiciar.

Principiul oficialităţii procesului penal este consacrat în art. 2 din Codul de procedură penală

în care se arată că actele necesare desfăşurării activităţii procesului penal se îndeplinesc din oficiu,

afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

Principiul oficialităţii a determinat dispoziţiile ce prevăd obligarea organelor de cercetare

penală de a se sesiza din oficiu privind săvârşirea unei infracţiuni, obligaţia organelor judiciare de a

începe urmărirea penală şi de a efectua cercetările penale, obligaţia procurorului de a dispune

trimiterea în judecată, dacă se îndeplinesc condiţiile legii, obligaţia instanţei de a soluţiona cauza şi

obligaţia executării din oficiu a hotărârii penale definitive. Garanţia juridică a respectării acestui

principiu o constituie instituirea unor sancţiuni disciplinare penale faţă de cei care nu-şi îndeplinesc

obligaţia legală de a desfăşura procesul penal.

Înscriind acest principiu, Codul de procedură penală face şi o rezervă, arătând că actele

necesare procesului penal se îndeplinesc din oficiu, dacă prin lege nu se dispune altfel, adică în

anumite cazuri legea împiedică organelor judecătoreşti să acţioneze din oficiu şi supune activităţii

organelor judiciare iniţiativa peroanelor prevăzute de lege, iar această persoană capătă un drept de a

dispune asupra începerii şi desfăşurării procesului penal.

Pentru infracţiuni cum ar fi violarea de domiciliu, violul, lovirea, vătămarea, acţiunea penală

nu poate fi pusă în mişcare decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; fără o asemenea

plâgere nu poate începe urmărirea penală. În aceeaşi situaţie se află organul de urmărire penală, dacă

pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe cale ferată şi contra capacităţii de apărare a

ţării nu a fost sesizat de organul competent al căilor ferate, respectiv, de organul militar.

Pe baza aceleiaşi derogări de la oficialitate, urmărirea sau judecata nu mai pot continua când

persoana vătămată îşi retrage plâgerea prealabilă sau se împacă cu inculpatul, dacă legea permite. În

unele situaţii, procesul penal se porneşte din oficiu, dar desfăşurarea sa ulterioară este lăsată la

dispoziţia persoanei vătămate, în sensul că aceasta şi făptuitorul se pot împăca (ex. la infracţiuni de

lovire, vătămare corporală, seducţie).

Principiul aflării adevărului. Art. 3 din Codul de procedură penală prevede că: „desfăşurarea

procesului penal trebuie să asigure aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului”.

18

Aplicarea acestui principiu duce la realizarea obiectului procesului penal, acela ca orice

persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni să fie pedepsită conform cu vinovăţia sa şi nici o

persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunderea penală.

În procesul penal trebuie constatat adevărul obiectiv, pentru că există riscul de a se stabili de

către organele judiciare un adevăr judiciar, care să nu fie conform cu realitatea din cauza unor probe

insuficiente. Adevărul judiciar este o aparenţă de adevăr, el concurând cu faptele rezultate din probe,

dar nu întotdeuna cu realitatea obiectivă.

Aflarea adevărului cu privire la faptele şi la împrejurările cauzei înseamnă constatarea

existenţei sau a inexistenţei faptei, iar aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului înseamnă

deplina certitudine asupra vinovăţiei sau a nevinovăţiei inculpatului. Ca o garanţie a aplicării acestui

principiu, legea prevede obligarea fiecărui organ judiciar în faţa căruia se desfăşoară cauza, de a

verifica concordanţa cu realitatea a concluziilor emise de organele judiciare ce au instrumentat

anterior cauza, după care trebuie să formuleze concluziile proprii.

Principiul rolului activ al organelor judiciare penale. Art. 4 din Codul de procedură penală

prevede că: „organele judiciare ce participă la desfăşurarea procesului penal trebuie să desfăşoare

rolul activ atât în iniţierea procesului penal, cât şi în realizarea activităţii de judecată şi a punerii în

executare a hotărârii penale”.

Principiul rolului activ impune următoarele obligaţii organelor judiciare:

1) de a explica învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi în proces, drepturile lor

procesuale şi să le ajute în cursul judecăţii pentru a lămuri cauza sub toate aspectele;

2) de a pune în discuţia părţilor, din oficiu, orice chestiuni de a căror lămurire depinde corecta

rezolvare a cauzei, cerându-le să-şi exprime punctul de vedere asupra acesteia;

3) de a dispune din oficiu administrarea probelor necesare lămuririi cauzei;

4) de a examina cauza sub toate aspectele, independent de poziţia pe care o au părţile în proces.

Garanţia respectării acestui principiu constă în obligarea organelor judiciare ce exercită

controlul de a sancţiona lipsa de rol activ prin retrimiterea cauzei la organul judecătoresc ce nu şi-a

manifestat rolul activ.

Principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal. Inviolabilitatea persoanei este

consacrată ca principiu fundamental şi constă în dreptul fiecărui om de a fi şi de a se comporta liber,

iar atingerea adusă acestor atribute poate fi făcută doar în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Garanţiile privind liberatea persoanei se regăsesc în reglementările ce privesc cazurile în care se pot

dispune măsurile de prevenţie, organele competente să dispună aceste măsuri, durata lor şi verificarea

legalităţii acestor măsuri.

Principiul respectării demnităţii umane a fost introdus în Codul de procedură penală prin

legea 32/1990 în art. 51, cu următorul conţinut: „Orice persoană care se află în curs de urmărire penală

19

sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la

tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege”.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Art. 52 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost

modificat prin legea 281/2003, are următorul conţinut: „Orice persoană este considerată nevinovată

până când vinovăţia sa este stabilită printr-o hotărâre penală definitivă”. Prezumţia de nevinovăţie a

fost proclamată de Revoluţia Franceză, ca un principu al drepturilor omului şi ca o reacţie la procesul

inchiziţional (simpla învinuire echivala cu o vinovăţie şi îl obliga pe învinuit să-şi dovedească

nevinovăţia). Prezumţia de nevinovăţie a fost consacrată şi de art. 11 Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, adoptată de O.N.U. în decembrie 1948, potrivit căreia orice persoană învinuită de

săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-

un proces public cu asigurarea garanţiilor apărării.

În Codul de Procedură Penală prezumţia de nevinovăţie este reglementată amănunţit în

capitolul al III-lea, capitol privitor la probă şi la mijloacele de probă. Potrivit dispoziţiior art.66 Codul

de procedură penală, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, aceasta fiind

prezumată. Prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei şi ca urmare, pentru

a-l trimite în judecată pe inculpat, organul de urmărire penală trebuie să dovedească că infracţiunea

există şi a fost săvârşită de acesta, iar, pentru a-l condamna, instanţa trebuie să fie în posesia probelor

din care reiese vinovăţia.

Învinuitul sau inculpatul profitând de prezumţia de nevinovăţie nu e obligat să producă nici o

probă de nevinovăţie, însă atunci când organul judiciar a strâns probe de vinovăţie, învinuitul sau

inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie pentru că, înlăturând probele de vinovăţie,

operează din nou prezumţia de nevinovăţie.

Aceasta nu poate fi răsturnată decât prin probe certe de vinovăţie pentru că, atunci când din

probele administrate se ajunge la îndoială împotriva nevinovăţiei prezumate, nu e înlăturată regula,

îndoiala profitând inculpatului.

Principiul garantării dreptului la apărare. Codul de procedură penală înscrie printre regulile

de bază ale procesului penal garantarea dreptului la apărare şi, în acest sens, în art. 6, astfel cum a fost

modificat prin legea 281/2003, prevede că22:

„1) Dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlate părţi în tot cursul

procesului penal.

2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina

exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare

în apărare.

22 Potrivit Legii 281/2003 art. 6 din Codul de procedură penală.

20

3) Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştiinţeze de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe

învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i

asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.

4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.

5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua

prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător consemnându-se aceasta în procesul

verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia

măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are

apărător ales.”

Principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal. Codul de procedură penală prevede, în

art. 7, că: „1) În procesul penal, procedura judiciară se desfăşoară în limba română; 2) În faţa

organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne,

actele procedurale întocmindu-se în limba română”.

În art. 8 Codul de Procedură Penală, astfel cum a fost modificat prin legea 281/2003, se arată

că: „Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod

gratuit, posibilitatea de a lua cunoştiinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de

a pune concluzii în instanţă, prin interpret”.

1.3. Participanţii în procesul penal

Prin acţiunea în procesul penal, se înteţege modalitatea prin care se realizează aducerea

conflictului de drept penal material, născut prin comiterea faptei prevăzute de legea penală, în faţa

organului penal competent cu scopul tragerii la răspundere penală a persoanei bănuite de comitere a

unei infracţiuni şi, dacă este cazul, cu scopul reparării pagubei produse prin infracţiunii. Acţiunile în

procesul penal prezintă următoarea structură23:

1. Temeiul acţiunii, care este însuşi fundamentul acesteia şi care este de fapt şi de drept.

Temeiul de fapt constă în pretinsele fapte prevăzute de legea penală. Temeiul de drept înseamnă atât

norma de drept penal material, căt şi norma de procedură penală ce stă la baza acţiunii.

2. Obiectul acţiunii, care este complex şi îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanei

vinovate de comiterea unei infracţiuni şi tragerea la răspundere civilă a persoanei răspunzătoare de

producerea pagubei prin infracţiune, care poate fi presupusă persoana vinovată de comiterea faptei sau

o altă persoană. Există o latură penală şi una civilă a procesului în raport cu obiectul acţiunii.

3. Subiecţii acţiunii, care intervin fie în latura penală a procesului penal, fie în cea civilă, fie în

ambele. În latura penală, subiectul activ al procesului penal e statul, reprezentat de Ministerul Public.

În latura civilă a procesului penal subiectul activ este, de regulă, partea civilă, adică persoana care a

23 Daneş Ştefan – Drept penal, Partea generală, Ed: Sylvi, Bucureşti, 2001, pag 241.

21

suferit un prejudiciu prin infracţiune şi care s-a constituit ca parte în procesul penal. În mod

excepţional, subiectul activ în latura civilă poate fi şi statul, reprezentat de Ministerul Public şi de

instanţa judecătorească.

4. Aptitudinea funcţională, este dată de totalitatea actelor procesuale prevăzute de lege pentru

punerea în mişcare şi exercitarea oricărei acţiuni. Ele sunt cele care stabilesc însuşi conţinutul acţiunii

şi reprezintă o condiţie indispensabila de eficientă a acţiunii în privinţa realizării scopului procesului

penal.

Activitatea procesuală penală este complexă, având loc prin intervenţia unor organe şi

persoane ce sunt interesate să asigure desfăşurarea acestei activităţi. Participanţii (subiecţii procesului

penal) se caracterizează prin faptul că au capacitatea juridică de a acţiona pentru realizarea scopului

procesului penal. La activitatea procesuală participă ca organe de stat instanţele şi procurorii şi

organele de cercetare ale poliţiei judiciare. La ea iau parte şi anumite persoane care fie răspund pentru

faptele lor, fie urmăresc realizarea unor interese născute din comiterea infracţiunii. Aceste persoane,

părţile din proces ce îşi exercită drepturile procesuale fie pesonal, fie prin substituenţi procesuali. Iau

parte şi alte persoane ce sunt interesate în cauză şi duc o activitate ce duce la înfăptuirea justiţiei:

martori, experţi, interpreţi etc. Apărătorul are o situaţie aparte pentru că acţionează de pe poziţia părţii

căreia îi oferă asistenţă juridică.

Noţiunea de participant în dreptul procesual penal este diferită de cea de participant din dreptul

penal. În dreptul penal, această noţiune îi denumeşte pe cei ce au conlucrat la comiterea infracţiunii,

pe când, în dreptul procesual penal, pe cei ce îşi desfăşoară activitatea împreună pentru realizarea

procesului penal.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 23 şi art. 24 din Codul de procedură penală, părţile în

procesul penal sunt: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Inculpatul şi partea vătămată sunt implicaţi în latura penală, în latura civilă fiind implicaţi:

inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Inculpatul este figura centrală, subiectul

indispensabil al procesului penal, întreaga activitate procesuală desfăşurându-se în jurul faptei produse

de această persoană. Acesta păstrează calitatea de parte în proces până la pronunţarea hotărârii

definitive, moment când devine condamnat (nu mai este parte în proces, ci subiect al executării).

Dacă este rejudecată cauza, ca urmare a exercitării unei căi extraordinare de atac, atunci

redobândeşte calitatea de inculpat pentru a-şi asigura apărarea intereselor. Momentul în care este pusă

în mişcare acţiunea penală şi învinuitul devine inculpat este ales de către organul de urmărire penală şi

coincide cu existenţa unor probe temeinice de vinovăţie. Actele procesuale prin care se conferă unei

persoane calitatea de inculpat sunt: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul,

declaraţia orală a procurorului, încheierea instanţei, plângerea prealabilă a persoanei vătămate,

adresată direct instanţei, în condiţiile legii.

22

Inculpatul are drepturi şi obligaţii atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată. În

faza de judecată, inculpatul are dreptul24:

- să ia la cunoştiinţă dosarul cauzei;

- să i se comunice copia rechizitoriului, dacă este deţinut;

- să pună întrebări coinculpaţilor, martorilor sau experţilor;

- să propună probe noi;

- să formuleze cereri;

- să ridice excepţii;

- să pună concluzii;

- să i se acorde ultimul cuvânt;

- să iniţieze căile de atac.

Inculpatul îşi poate exercita drepturile personal sau printr-un apărător. Nesocotirea drepturilor

inculpatului poate atrage nulitatea , în condiţiile legii. Obligaţii inculpatului sunt:

- să se prezinte personal în faţa organelor de urmărire penală la toate chemările;

- să suporte măsurile de constrângere procedurale dispuse contra sa;

- să se prezinte la termenele fixate de instanţă;

- să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată.

În general, inculpatul sau învinuitul trebuie să fie prezent la desfăşurarea procesului penal, iar

în unele situaţii prezenţa este obligatorie. Dacă inculpatul se sustrage, iar procedura e completă, atunci

judecata poate avea loc în contumacie.

Partea vătămată este persoana care suportă direct o vătămare prin infracţiunea comisă.

Noţiunea parte vătămată este diferită de noţiunea victimă, pentru că parte vătămată poate fi orice

persoană fizică sau juridică, ca subiect pasiv al infracţiunii, în timp ce victima infracţiunii poate fi

doar o persoană fizică ce a suferit o vătămare de natură fizică.

Potrivit art. 24 Codului de Procedură Penală, persoana care a suferit prin fapta penală o

vătămare fizică, morală, materială, dacă participă la procesul penal, se numeşte parte vătămată. Pentru

a dobândi această calitate, nu are relevanţă felul vătămării suferite, ci este suficient să se constate o

vătămare cauzată de infracţiune şi persoana vătămată să-şi manifeste voinţa de a participa în procesul

penal.

Declaraţia de participare în proces ca parte vătămată se face scris sau oral, în tot cursul

urmăririi penale, iar în faţa instanţei, până la citirea actului de sesizare pentru a-i lăsa timp inculpatului

să-şi pregătească apărarea. După acest moment constituirea de parte vătămată poate avea loc numai

dacă inculpatul acceptă.

24 Morăreanu Şerban Camelia – Drept procesual penal, Curs universitar, ediţia a 2-a, Ed: Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag 20.

23

Potrivit art. 76 Codul de procedură penală, organele judiciare sunt obligate să întrebe persoana

vătămată dacă se constituie parte vătămată, iar încălcarea acestei obligaţii echivalează cu lipsa de rol

activ a organelor judiciare şi poate duce la casarea hotărârii pronunţate în aceste condiţii. Partea

vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură cu latura penală; ea nu poate ridica pretenţii materiale.

Partea vătămată are dreptul de a fi ascultată, de a i se da cuvântul în cadrul dezbaterilor şi poate folosi

căile de atac, dar numai când punerea în mişcare a acţiunii se face la plângerea prealabilă şi numai

privind latura penală a cauzei. În caz de deces, partea vătămată nu poate fi înlocuită, pentru că exercită

unui drept personal, dar nu înseamnă că ar fi împiedicată exercitarea în continuare a acţiunii penale, ci

aceasta va fi exercitată de către organele judiciare.

Partea civilă. În art.24 alin.2 se arată că persoana vătămată ce exercită acţiunea civilă în

procesul penal se numeşte parte civilă. Constituirea de parte civilă se face numai în cazul în care

partea vătămată – persoană fizică sau juridică – cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral

care a rezultat din săvârşirea infracţiunii. Pentru dobândirea calităţii de parte civilă se cere, sub aspect

formal, ca persoana vătămată să declare că pune în mişcare acţiunea civilă pe care o alătură acţiunii

penale, iar sub aspect substanţial, calitatea de parte civilă se justifică printr-o pagubă produsă prin

infracţiune (ex. cheltuielile ocazionate cu tratamentul). Pot fi părţi civile şi alte persoane ce au suferit

un prejudiciu prin infracţiunea comisă împotriva victimei (ex. persoanele din întreţinerea victimei,

persoanele ce au suportat cheltuielile de înmormântare etc.).

Constituirea de parte civilă se face oricând, în cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei de

judecată, numai până la citirea actului de sesizare în primă instanţă, iar după acest moment, numai

dacă inculpatul acceptă. Partea civilă poate renunţa oricând la acţiunea civilă, fără a pierde calitatea de

parte vătămată. Renunţarea la procesul civil se face prin împăcare cu inculpatul, dacă legea permite,

sau printr-o declaraţie expresă şi neechivocă de renunţare, ce se poate face personal sau printr-o

procură specială la organul judiciar în faţa căruia se află cauza, în condiţiile legii civile .

Partea resposabilă civilmente. În art. 24 se arată că persoana chemată în procesul penal să

răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se

numeşte parte responsabilă civilmente. Potrivit Codului civil, răspund pentru pagbele cauzate prin

infracţiunile comise de alţii: părinţii pentru copii lor minori, institutorii pentru elevii din supraveghere

şi comitenţii pentru prepuşii lor, dacă fapta a fost comisă în exercitarea funcţiei încredinţate.

Partea responsabilă civilmente poate răspunde pentru inculpat când acesta nu este solvabil (ex.

copilul minor) sau poate răspunde alături de acesta, când este parţial solvabil. Partea responsabilă

civilmente devine parte în proces prin două căi: fie prin introducerea sa în cauză, la cererea celor

interesaţi sau din oficiu (organele judecătoreşti au obligaţia să introducă din oficiu partea resposabilă

civilmente pentru a asigura despăgubirea unei persoane fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate

de exerciţiu restrânsă), fie din proprie iniţiativă.

24

Partea civilă este interesată de introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente pentru a-

şi asigura posibilitatea de a-şi repara prejudiciul, mai ales în situaţia în care persoana responsabilă

civilmente prezintă o solvabilitate mai mare decât învinuitul sau inculpatul. Numai partea civilă poate

cere introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, nu şi inculpatul. Introducerea în cauză a

părţii responsabile civilmente este limitată în timp, ea putându-se face oricând, în cursul urmăririi

penale, iar în faza de judecată, numai în primă instanţă şi numai până la citirea actului de sesizare.

Partea responsabilă civilmente se bucură de toate drepturile pe care le au părţile în procesul

penal: poate face cereri sau memorii, poate solicita şi participa la administrarea probelor, poate pune

concluzii sau folosi căile de atac. Între partea responsabilă civilmente şi învinuit sau inculpat se

creează o solidaritate procesuală, în sensul că actele procesuale favorabile sau defavorabile le sunt

deopotrivă opozabile.

CAPITOLUL II

PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR DIN

HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

25

2.1. Aspecte generale privind executarea hotărârilor penale

Fazele procesului penal sunt urmărirea, judecata şi punerea în executare a hotărârilor

judecătoreşti, fiecare dintre aceste faze având structura, limitele şi elementele sale definitorii.

Dispoziţiile unei hotărâri penale, oricât de temeinice şi juste ar fi ele, ar avea o valoare pur formală şi

ar rămâne neluate în seamă, dacă nu s-ar prevedea prin lege mijloace şi măsuri de executare a ceea ce

a hotărât instanţa de judecată. Pronunţarea hotărârii penale definitive pune capăt conflictului de ordin

penal şi civil născut din săvârşirea infracţiunii, dar nu infăptuieşte prin ea însăşi sancţiunile de drept

penal şi reparaţiile civile. Mai este necesar ca cei cărora li s-a aplicat o sancţiune de drept penal sau

civil să fie constrânşi să îndeplinească ceea ce instanţele penale au hotărât: să suporte efectiv

sancţiunile aplicate şi consecinţele acestora. Numai astfel sancţiunea de drept penal va avea, represiv

şi preventiv, o influenţă reală asupra condamnatului sau va înlătura efectiv starea de pericol care a

atras aplicarea unei măsuri de siguranţă. În acelaşi timp va spori şi efectul exemplarităţii, creând şi

întărind în conştiinţa membrilor colectivităţii ideea că nimeni nu se poate sustrage de la executarea

pedepsei.

Faza procesuală a punerii în executare se plasează după rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti penale şi potrivit art.419 din Codul de Procedură Penală debutează prin primele activităţi

judiciare pe care le întreprinde la instanţa de executare judecătorul delegat cu efectuarea punerii în

executare.25

Punerea în executare a hotărârilor penale, ca fază a procesului penal, a nascut în literatura de

specialitate o serie de controverse chiar în legătură cu apartenenţa sa la ramura de drept a procedurii

penale. Au existat opinii potrivit cărora întreaga reglementare care priveşte executarea hotărârilor

penale face obiectul unei ramuri autonome de drept: drept penal executiv. Autorii contemporani au

apreciat că punerea în executare este o fază a procesului penal, ea reprezentând o etapă necesară

realizării scopului procesului penal, fără de care acest scop nu poate fi atins. În această opinie se

susţine că fac parte din faza punerii în executare numai o parte din activităţile legate de executarea

hotărârilor şi anume, numai cele ce pun în aplicare hotărârea. Din faza punerii în executare fac parte

numai acele activităţi care declanşează începutul executării, deosebindu-se astfel activitatea de

executare a pedepsei de activitatea de punere a ei în aplicare.

Spre deosebire de hotărârile judecătoreşti civile, care trebuie investite cu titlu executoriu,

hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas efinitive. Stararea penală definitivă

are autoritate de lucru judecat, dacă este considerată ca fiind expresia adevărului în cauza care a făcut

obiectul judecăţii şi nu mai este posibil un nou proces penal împotriva aceleaşi persoane şi cu privire

la aceeaşi faptă. 25 Procesul se află în faza punerii în executare şi când după rămânerea definitivă a hotărârii, condamnatul introduce o cerere de amânare a executării pedepsei închisorii (art. 453), chiar dacă judecătorul delegat nu a întreprins în cauză încă nici un act concret de punere în executare.

26

2.2. Punerea în executare a pedepselor

Pedeapsa formează sub aspect instituţional, cea de-a treia instituţie fundamentală a dreptului

penal, alături de infracţiune şi răspundere penală. Aceste trei instituţii corespund celor trei realităţi în

jurul cărora se situează toate reglementările legii penale: fapta penală, făptuitorul şi constrângerea

juridică penală. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, conform art. 17 alin. 2 Cod

Penal), iar răspunderea penală este condiţia indispensabilă pentru aplicarea pedepsei. Art. 52 din

Codul Penal menţionează pe lângă, definirea pedepsei ca „o măsură de constrângere şi un mijloc de

reeducare a condamnatului”, că „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii unei infracţiuni”.

Din acest articol putem deduce unele aspecte importante. Legiuitorul a consacrat rolul central

al pedepsei ca fiind o metodă de constrângere dar şi o măsură menită să reeduce condamnatul,

îndeplinind astfel şi o funcţie preventivă.

Pedeapsa, privită ca o măsură de constrângere este cea mai gravă sancţiune judiciară,

privând subiectul de libertate, de bunuri şi restrângându-i unele drepturi26. Constrângerea este de

esenţa pedepsei penale, societatea reacţionând prin acest mod faţă de conduita anti-socială a

infractorului.

Pedeapsa, de asemenea, este privită de legiuitorul român şi ca un mijloc de reeducare a

condamnatului, societatea nedorind ca făptuitorul pur şi simplu să fie privat de libertate, bunuri sau

drepturi în urma acţiunilor sale anti-sociale, ci dorind ca el să fie reeducat în spirit social, cum se

menţionează la art. 52. alin 1. „formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de

drept şi faţă de regulile de convieţuire socială”.

Importanţa reeducării este întărită de codul penal tot în art. 52 când se menţionează scopul

pedepsei – „ prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni ”. Acest scop este realizat dacă pedeapsa are

capacitatea de a modifica comportamentul antisocial al făptuitorului în sensul în care va accepta

normele sociale fundamentale pentru societate, precum şi de a preveni o altă posibilă faptă anti-socială

prin simpla prezenţa a sa.

Astfel, prin aplicarea şi executarea pedepselor, legiuitorul a urmărit apărarea intereselor tuturor

cetăţenilor, pedeapsa având ca scop nu răzbunarea şi prigonirea infractorului, ci îndreptarea acestuia şi

redarea lui societăţii.

2.2.1. Punerea în executare a pedepselor principale

Potrivit art.53 Cod Penal, pedepsela sunt: principale, complementare şi accesorii. Acestea din

urmă datorită naturii lor, nu trebuie puse în executare, condamnadarea la pedeapsa închisorii atrăgând

de drept interzicerea tuturor drepturilor care formează conţinutul pedepsei. În consecinţă, Codul de 26 Victor Ponta, Daniel Mihai Dragnea, Mihai Mitroi - „Drept Penal, Partea generală”, Ed. Hamangiu, 2006, p. 213.

27

Procedură Penală nu a reglementat decât punerea în executare a pedepselor principale şi punerea în

executare a pedepselor complementare. În urma abrogării pedepsei cu moartea şi a înlocuirii cu

detenţiunea pe viaţă, pedepsele principale prevăzute în Codul Penal actual (încă în vigoare) sunt:

detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda.

A. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă (art.420-art.423).

Întrucât detenţiunea pe viaţă se execută tot în penitenciare, reglementarea punerii în executare a

acesteia este aceeaşi ca a pedepsei închisorii. Potrivit art.420 Codul de Procedură Penală, punerea în

executare a uneia dintre cele două pedepse, se face prin emiterea de către instanţă de executare a

mandatului de executare.

Conţinutul mandatului este prevăzut de acelaşi articol şi se emite în trei exemplare. Un

exemplar rămâne la instanţă, ataşându-se dosarului cauzei ca dovadă că hotărârea a fost pusă în

executare. Două exemplare se trimit, după caz, organului de poliţie, dacă condamnatul este liber, sau

comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat, ori comandantului unităţii militare

unde face serviciul militar cel condamnat .

Dacă condamnatul este liber, organul de poliţie, pe baza mandatului de executare, va proceda

la arestarea acestuia. Persoanei arestate i se va înmâna un exemplar al mandatului de executare.

Persoana arestată are nevoie să ştie pentru ce este arestată şi eventual, să ceară, pe calea contestaţiei la

executare, îndreptarea unor greşeli. Condamnatul va fi dus de organul de poliţie la locul de detinere

cel mai apropiat. Celălalt exemplar din mandat va fi predat administraţiei locului de deţinere, pentru a

fi justificată arestarea şi deţinerea.

Dacă în ocrotirea celui condamnat se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană

căreia i s-a instituit curatela, ori o persoana care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de

ajutor, organul de poliţie care execută mandatul are obligaţia, pentru ca aceştia să nu rămână fără

îngrijire şi ajutor. În situaţia în care persoana arestată ridică obiecţii cu privire la identitatea sa,

susţinând că nu este persoana la care se referă mandatul, organul de poliţie trebuie să procedeze ca în

cazul executării unui mandat de arestare, adică să îl conducă pe cel în cauză în faţa instanţei locului

unde a fost găsit, spre a rezolva aceste obiecţii. Aceasta poate cere relaţii judecătorului care a emis

mandatul (dacă este necesar) şi să dispună punerea în libertate a persoanelor aduse în faţa sa, până la

rezolvarea obiecţiilor, dacă apreciază ca nu există pericol de dispariţie.

Când persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei nu este găsită,

organul de polţtie va constata această situaţie printr-un proces-verbal şi va lua măsuri pentru darea în

urmărire. Pentru a exista posibilitatea de a se cunoaşte în orice moment situaţia privind executarea

pedepsei, organul de poliţie trebuie să trimită procesul-verbal de negăsire a condamnatului, împreună

cu un exemplar al mandatului de executare, instanţei care a emis mandatul.

28

În cazul condamnaţilor militari, aflaţi în executarea serviciului militar, comandantul militar al

unităţii unde se află condamnatul, primind mandatul de excutare, înmânează un exemplar

condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei. Când

condamnatul este arestat sau deţinut în executarea altui mandat, un exemplar al mandatului de

executare îi va fi înmânat de comandantul locului de deţinere, pentru a lua oficial la cunoştinţă de

situaţia sa şi, eventual, pentru a face contestaţie la executare sau pentru a cere contopirea pedepselor.

Pentru a exista o evidenţa a datei începerii executării pedepsei din mandatul pus în executare,

comandantul locului de deţinere consemneaza într-un proces-verbal data de la care condamnatul a

început executarea pedepsei. În acelaşi scop, o copie de pe procesul verbal se trimite instanţei de

executare.

În legislaţia noastră nu este reglementată situaţia când persoana condamnată se prezintă

singură pentru executarea pedepsei privative de libertate, fiind desigur o lipsă ce va fi completată într-

o viitoare reglementare. O reglementare aparte este prevazută în legatură cu punerea în executare a

pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă. Instanţa de executare trebuie să emită un mandat

de executare în patru exemplare. Acesta cuprinde pe lângă menţiunile prevăzute în art.420 Codul

Procedural Penal, şi următoarele date: denumirea, sediul unităţii unde se execută pedeapsa, dispoziţia

de executare a pedepsei către conducerea unităţii şi de reţinere şi de vărsare la bugetul statului a cotei

prevăzute de lege.

Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se va trimite câte un exemplar

din mandat unităţii în care se va executa pedeapsa, condamnatului pentru a se prezenta în vederea

executării pedepsei la unitatea stabilită şi organului de poliţie unde îşi are sediul unitatea pentru a

urmări executarea pedepsei.

O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa de executare şi consiliului local în a

cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul care să ia cunoştinţă de statutul de persoană

condamnată şi durata acestuia.

Noul Cod Penal nu a mai menţinut instituţia executării pedepsei la locul de muncă. S-a avut în

vedere nu numai slaba eficienţă a acestui mod de executare a pedepsei închisorii, dar şi noua

organizare, pe baza economiei de piaţă, a unităţilor la care ar fi urmat să se execute această pedeapsă.

B. Punerea in executare a amenzii penale (art.425). Codul de procedură reglementează două

forme de punere în executare a amenzii penale: benevolă (regulă) şi forţată.

a) Executarea benevolă. Potrivit art. 425 alin.1 C.pr.pen., persoana condamnată la pedeapsa

amenzii este obligată ca, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, să plătească

amenda şi să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare. Amenda se face

venit la buget.

29

Când cel condamnat la plata amenzii este în imposibilitate de a plăti integral amenda în

termenul de 3 luni, poate să ceară instanţei de executare eşalonarea amenzii. Instanţa de executare va

putea dispune eşalonarea pe cel mult doi ani, în rate lunare cu obligaţia de a prezenta periodic recipisa

de plată. Cu privire la termenul de introducere a cererii de eşalonare, Instanţa Supremă a decis ca

aceasta poate fi şi după expirarea celor trei luni. Cererea de eşalonare a amenzii nu este subordonată

unui termen de introducere; potrivit legii, ea se formulează în momentul când condamnatul se găseşte

în imposibilitatea de a achita integral amenda, în termenul prevăzut de lege; ca atare, aceasta cerere

poate fi formulată atât înăuntrul celor trei luni în care condamnatul trebuie să achite amenda, cât şi

după această dată, până în momentul când se pune în executare hotărârea de condamnare.

b) Executarea fortata. În cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată în întregime în termenul de

trei luni sau de neplata unei rate, instanţa de executare dispune punerea în executare a amenzii penale

astfel27:

1. Dacă cel condamnat este salariat, membru cooperator sau realizează alte venituri din muncă

ori este pensionar, instanţa de executare comunică unităţii care face plata salariatului sau a oricărui

venit din muncă ori organului care dispune plata pensiei, cuantumul amenzii de executat, precum şi

dispoziţia de a efectua reţinerile în contul amenzii şi de a le vărsa la bugetul statului.

2. Dacă cel condamnat nu se afla în nici una din situaţiile arătate instanţa de executare

comunică organului financiar al primăriei (Legea nr.281/2003) localităţii unde domiciliază

condamnatul un extras de pe acea parte din dispozitivul hotărârii care priveşte plata amenzii;

executarea amenzii se face prin mijloace asupra oricăror bunuri ale condamnatului ce pot fi urmărite.

Executarea amenzii urmează a fi comunicată instanţei.

În caz că nu se poate face executarea, deoarece nu se mai cunoaşte domiciliul condamnatului

sau acesta nu are venituri, organele de executare au obligaţia de a face demersurile necesare pentru

identificarea domiciliului, precum şi a bunurilor şi veniturilor lui urmăribile. Dacă debitorul nu este

găsit la domiciliu sau la sediul cunoscut, organul de executare este obligat să solicite organelor de

poliţie cercetări, sau să ceară relaţii de la orice persoană fizică sau juridică ori de la alte organe

competente, în scopul stabilirii locului unde se află debitorul. Când se constată că domiciliul sau

sediul debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, titlul executării, împreună cu

dosarul de executare, se va trimite acestuia, înştiinţând instanţa despre orice împrejurare care

împiedică executarea. Dacă se constată că cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea

amenzii, potrivit art.63 C.pr.pen., instanţa de executare, poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa

închisorii, în limitele prevăzute pentru înfracţiunea obişnuită, ţinând seama de partea din amenda care

a fost achitată. Potrivit art.69 din noul Cod, dacă legea prevede pedeapsa închisorii stricte ca pedeapsă

alternativă la amendă, instanţa poate înlocui amenda cu munca în folosul comunităţii până la 500 de

27 Atasiei Daniel, Ţiţ Horia – Mica reformă în justiţie, Ed: Hamangiu, Bucureşti, 2010, pag 216.

30

ore sau, când condamnatul nu işi dă consimţământul pentru această pedeapsă, cu pedeapsa închisorii

stricte. Dacă amenda e prevazută alternativ cu închisoarea, instanţa poate înlocui amenda cu munca în

folosul comunităţii până la 300 de ore sau, când condamnatul nu îşi dă consimţământul pentru aceasta

pedeapsă, cu pedeapsa închisorii. La înlocuirea pedepsei amenzii se ţine seamă de durata zilelor-

amenda neplătite.

Activitatea de executare încetează în momentul în care a luat sfârşit executarea pedepsei

respective şi atrage automat dezinvestirea organelor de executare, dacă nu mai sunt alte dispoziţii ale

hotarârii definitive ce ar urma să fie aduse la îndeplinire.

Se consideră terminată executarea şi atunci când forţa executorie a hotarârii s-a stins înainte

sau după punerea în executare, ca urmare a prescripţiei executării, abrogarea încriminării. Executarea

pedepselor principale a închisorii şi amenzii se desfăşoară neîntrerupt până la completa îndeplinire a

duratei sau a cuantumului, în afară de cazul când condamnatul a obţinut întreruperea sau amânarea

executării pedepsei, potrivit dispoziţiilor legale .

Nerespectarea dispoziţiilor legale, menite să asigure punerea în executare a pedepselor

principale, este sancţionată cu nulitatea (de exemplu, s-a emis mandat de executare colectiv pentru

mai mulţi condamnaţi sau mandatul nu conţine toate menţiunile necesare).

De asemenea sunt aplicabile, şi în legatură cu activităţile procedurale de executare, prevederile

art.198 C.pr.pen. privind amenzile judiciare, sancţiune care se aplică persoanelor care, în cursul

punerii în executare a pedepselor principale săvârşesc abateri judiciare. Dacă o persoană a fost arestată

nelegal şi supusă la executarea unei pedepse în alt mod decât cel prevăzut de lege sau dacă

condamnatul a fost supus unor rele tratamente în timpul deţinerii, sunt aplicabile prevederile art.266 şi

267 Codul Penal, asemenea fapte constituind infracţiuni (art.342 şi 346 în noul Cod).

C. Punerea in executare a pedepsei inchisorii cu executarea la locul de munca. Atunci

când instanţa, ţinând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita

profesională şi generală a făptuitorului şi de posibilităţile acestuia de reeducare, apreciază că sunt

suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate, ea poate dispune executarea

pedepsei în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate.

Astfel, potrivit art. 4221, pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă se pune în

executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul se emite de instanţa de executare, se

întocmeşte în 4 exemplare şi cuprinde, pe lângă meţiunile prevăzute în art. 420, şi următoarele date:

denumirea şi sediul unităţii unde se execută pedeapsa; dispoziţia de executare a pedepsei către

conducerea unităţii şi de reţinere şi vărsare la bugetul statului a cotei prevăzute de lege.

Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite căte un exemplar

unităţii unde se va executa pedeapsa, condamnatului şi organului de poliţie din localitatea în care îşi

31

are sediul unitatea. O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa de executare, consiliului

local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul.

2.2.2. Punerea în executare a pedepselor complementare

În afară de posibilitatea de a sancţiona o persoană cu pedepse principale, mai există

posibilitatea de a impune pedepse complementare, care vin să completeze pedeapsa generală impusă

subiectului de drept pentru a înfăptui mai bine scopul general al pedepsei – măsură de constrângere şi

reeducare.

Pedepsele complementare sunt sancţiuni specifice pentru anumite categorii de persoane sau

fapte, completând scopurile pedepselor principale. Finalitatea activităţii de punere în aplicare a acestor

pedepse este de a asigura în mod concret şi complet eficienţa sancţiunilor penale, finalitate ce se

integrează în finalitatea procesului penal şi contribuie la înfăptuirea justiţiei penale28.

Pedepsele complementare prevăzute de legea penală sunt interzicerea exerciţiului unor drepturi

şi degradarea militară. Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin

trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, consiliului local în a

cărui rază îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi.

Drepturile interzise la care se referă art. 426 sunt cele stipulate de art. 64 din Codul Penal,

respectiv: dreptul de a alege şi a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii selective publice; dreptul

de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa o funcţie sau de a

exercita o profesie ori de a desfasura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul

pentru săvârşirea infracţiunii; drepturile părinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator.

Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare

a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel

condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.

Punerea în executare a pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi.

A. Punerea în executare a pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi. Pedepsele

complementare se pot aplica numai alături de pedepse principale, lucru reliefat chiar de numele lor

„complementare”, dar şi de menţiunea din art. 65 Cod Penal „Pedeapsa complementară poate fi

aplicată dacă pedeapsa principală stabilită”. Prin această măsură se trimite implicit la existenţa unei

pedepse principale pentru validitatea pedepsei complementare.

Această pedeapsă complementară se pot aplica în ceea ce priveşte un drept sau toate drepturile,

iar instanţa trebuie să menţioneze asupra căror drepturi se aplică pedeapsa complementară. Art. 64

28 Morăreanu Şerban Camelia – Drept procesual penal, Curs universitar, ediţia a 2-a, Ed: Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag 271.

32

Cod Penal29 , menţionează că interzicerea unor drepturi constă în interzicerea unui sau unora din

următoarele drepturi :

a. dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii publice elective

b. dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat

c. dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura

aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii

d. drepturile părinteşti

e. dreptul de a fi tutore sau curator

Alin. 2 menţionează că interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b nu se poate pronunţa decât

pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a afară de cazul când legea dispune altfel.

În ceea ce priveşte aplicarea pedepsei de interzicere a unor drepturi, art. 65 alin. 1 Cod Penal

arată că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa

principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi

gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Astfel legiuitorul lasă la latitudinea instanţei, în exercitarea rolului său activ, să stabilească

dacă, în funcţie de gravitatea faptei, este necesară impunerea pedepsei complementare, însă în cazurile

în care legea le impune drept obligatorii instanţa nu mai poate deroga de la aplicarea acestor norme

imperative.

Punerea în executare a pedepsei complementare de interzicere a unor drepturi se pune în

executare în conformitate cu art. 426 Codul Procedural Penal care menţionează că această pedeapsă se

pune în aplicare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii

consiliului local în a cărui rază îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează

exercitarea acestor drepturi.

Consiliul local din unitatea administrativ-teritorială în cuprinsul căreia îşi are domiciliul

condamnatul, primind copia de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa complementară

a interzicerii unuia dintre drepturile prevăzut la art. 64 lit. a,d,e Cod Penal va aduce aceasta la

cunoştinţa serviciilor competente pentru luarea în evidenţă.

B. Punerea în executare a pedepsei degradării militare. Pedeapsa complementară a

degradării militare, este prevăzută în art. 67 Cod Penal şi constă în pierderea gradului şi a dreptului de

a purta uniformă. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti,

dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă.

Aplicarea ei este facultativă în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală

stabilită de instanţă este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

29 Art. 64 Cod Penal a fost modificat prin OUG nr. 93/2002.

33

Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare

a unei copii de pe hotărâre (în întregimea acesteia), după caz:

- dacă respectivul condamnat este activ, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel

condamnat, în scopul realizării efective a degradării militare, potrivit normelor militare;

- dacă inculpatul este reservist, copia hotărârii se trimite comandantului controlului militar în raza

căruia domiciliează condamnatul, pentru a opera în evidenţele militare.

În cazul în care cel condamnat este cetăţean străin, nu se pune problema aplicării pedepselor

complementare, deoarece cetăţeanul străin nu are pe teritoriul statului român dreptul de a alege şi de a

fi ales în organele puterii de stat şi în funcţiile elective de stat, nici dreptul de a ocupa o funcţie

implicănd exerciţiul autorităţii de stat.Totodată, interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei

profesii, a drepturilor părinteşti, a dreptului de a fi tutore sau curator nu sunt de natură să aibă o

influenţă reală asupra unui cetăţean străin aflat pe teritoriul ţării noastre.

Punerea în executare a pedepselor complementare duce la efectiva executare a acestor pedepse,

în mod diferit în raport cu natura pedesei complementare. Astfel, în cazul interdicţiei unor drepturi,

executarea devine efectivă atunci când condamnatul, fie înainte de executarea pedepsei principale, fie

după executarea acesteia, încearcă să exercite dreptul (drepturile) ce i-a fost interzis; până atunci

executarea interdicţiei este numai formală. În cazul pedepsei degradării militare, executarea efectivă

are loc de îndată ce condamnatul se află la dispoziţia organelor de executare.

Ordinul de executare ramane insa valabil cat timp executarea pedepsei nu s-a stins (ca urmare

a prescriptiei, amnistiei, morţii condamnatului). Executarea pedepselor complementare se desfăşoară

neîntrerupt sau dacă condamnatul a obţinut întreruperea sau amânarea executării pedepsei închisorii,

aceasta nu înlătură efectele pedepsei accesorii a interzicerii exercitiului unor drepturi (art.71 alin.2

Codul Penal).

Persoana faţă de care, din eroare, s-ar pune în executare o pedeapsă complementară (cazul

persoanelor omonime), precum şi condamnatul, faţă de care ar continua să i se opună interzicerea unui

drept după ce s-a stins pedeapsa, au deschisă calea contestaţiei pentru a înlătura ilegalitatea. Pe de altă

parte, dacă condamnatul, la pedeapsa interzicerii exercţtiului unor drepturi, încalcă interdicţia

pronunţată împotriva sa, va fi pedepsit, după caz, pentru infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale

(art.240 Codul Penal.), exercitarea fără drept a unei profesii (art.281 Codul Penal.), fals în declaraţie

(art.292 Codul Penal). Tot astfel, condamnatul care, după ce a pierdut, în urma degradării militare,

dreptul de a purta uniformă, continuă să o poarte, va putea fi pedepsit pentru infracţiunea prevăzută de

art.241 alin.2 Codul Penal (portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive).

Pedeapsa complementară a fost instituită de către legiuitor datorită importanţei pe care o poartă

militarii şi armata, în general, pentru protecţia societăţii. Astfel menţiunea prin care legiuitorul

interzice portul uniformei vine să protejeze instituţia militară de pierderea încrederii din partea

34

populaţiei, ca urmare a asocierii imaginii acesteia cu aceea a unui infractor sau element nedorit de

societate.

Art. 427 din Codul Procedural Penal menţionează modul în care această pedeapsă va fi

transpusă în practică, astfel se vor trimite de către instanţa de executare copii de pe hotărâre, după caz,

comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandatului centrului militar

în raza căruia domiciliază condamnatul.

2.2.3. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau

de instanţa de judecată faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală pentru a

înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală, aşa cum se menţionează

în art. 111 alin. 1 şi 2 Cod Penal.

Astfel, se observă o delimitare a legiuitorului a infracţiunii faţă de faptă prevăzută de legea

penală, precum şi concretizarea subiectelor ce se au în vedere la aplicarea măsurilor de siguranţă.

Alin. 3 menţionează că măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o

pedeapsă cu excepţia măsurii preventive de la art. 112, lit. d şi anume interzicerea de a se afla în

anumite localităţi.

Din noţiune se desprind trăsăturile caracteristice ale măsurilor de siguranţă:

a) sunt sancţiuni de drept penal prevăzute în legea penală;

b) se iau faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a

săvârşirii unei infracţiuni, acest rol revenind pedepselor;

c) luarea măsurilor de siguranţă este determinată de necesitatea prevenirii repetării de fapte

periculoase în viitor.

Măsurile de siguranţă, spre deosebire de pedepse, nu sunt consecinţe ale răspunderii penale şi

nu depind de gravitatea faptei săvârşite, ele putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o

pedeapsă, fiindcă luarea acestor măsuri este provocată de existenţa stării de pericol pe care o

reprezintă în special persoana făptuitorului, de aceea se şi menţionează faptă prevăzută de legea

penală şi nu infracţiune – art. 111. alin. 2.

Fiind menite sa combată starea de pericol pusă în evidenţă prin săvârşirea faptei prevăzute de

legea penală şi sa prevină săvârşirea de noi infracţiuni, măsurile de siguranţă se iau de regula pe durată

nedeterminată.

Felurile măsurilor de siguranţă sunt menţionate la art. 112 :

a) Obligarea la tratament medical

b) Internarea medicală

c) Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie

35

d) Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

e) Expulzarea străinilor

f) Confiscarea specială

g) Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată

Măsurile de siguranţă sunt definite şi descrise în Codul Penal la art. 111-118, iar punerea lor în

aplicare, executarea sau revocarea lor este definită şi descrisă de art. 429-439 din Codul de Procedură

Penală.

Finalitatea proprie a activităţii de punere în executare a acestor măsuri este realizarea în mod

concret al scopului legii penale sub unul din aspectele eficienţei sale preventive, finalitatea ce se

integrează în finalitatea legii penale şi a procesului penal şi contribuie la înfăptuirea justiţiei penale.

Executarea promptă şi corectă a măsurilor de siguranţă este de natură să contribuie la înlăturarea stării

de pericol şi la preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală.

În ceea ce priveşte revocarea măsurilor de siguranţă, măsurile de siguranţă personale

(obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea unei funcţii, interzicerea de a se afla

într-o anumită localitate) pot fi revocate de instanţa în a cărei rază teritorială locuieşte persoana faţă de

care s-a luat vreuna din aceste măsuri, ori de câte ori starea de pericol care a făcut-o necesară a încetat.

Astfel, art. 437 menţionează că persoana cu privire la care s-a luat măsura interzicerii exercitării unei

profesii sau meserii precum şi în cazul măsurii de interzicere de a se afla într-o localitate poate cere

instanţei corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumcripţie locuieşte, revocarea

măsurii când temeiurile care au impus au încetat. Revocarea poate fi cerută şi de procuror şi

soluţionarea se face cu citarea persoanei respective.

A.Obligarea la tratament medical. Codificată de art. 113 din Codul Penal la alin. 1, măsura

de siguranţă a obligării la tratament medical se dispune atunci când făptuitorul, din cauza unei boli ori

intoxicări cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru

societate.

În cazul în care măsura de siguranţă amintită s-a luat provizoriu în afara fazei de executare,

adică în faza de urmărire sau de judecată, procurorul sau instanţa care au luat această măsură vor

comunica copia de pe ordonanţă sau de pe dispozitivul hotărârii luate organelor care au îndatorirea să

execute efectiv această măsură.

Comunicarea se face, după caz, direcţiei sanitare din judeţul în teritoriul căruia locuieşte

persoana obligată, când aceasta se află în libertate, sau administraţiei locului de deţinere, când măsura

de siguranţă însoţeşte pedeapsa închisorii ori priveşte o persoană aflată în stare de deţinere30.

Legea permite, prin intermediul alin. 11 din acelaşi articol ca respectivul contra căruia s-a luat

măsura obligării la tratament medical să înainteze instanţei de judecată concluziile la care a ajuns un

30 Ion Neagu -Tratat de Procedură Penală. Parte Generală”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 461.

36

medic desemnat de el. La data rămânerii definitivă a hotărârii se va înainta această concluzie şi

direcţiei sanitare prevăzute la alin. 1.

La alin. 2 din art. 429 se menţionează că instanţa de executare va comunica persoanei faţă de

care s-a luat măsura asiguratorie că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care

urmează să i se facă tratamentul. De asemenea, i se va menţiona persoanei că dacă nu respectă măsura,

se va dispune internarea medicală, conform art. 113 alin. 2.

Astfel legiuitorul a considerat că dacă persoana împotriva căreia s-a dispus măsura asiguratorie

nu respectă regimul stabilit de instanţă, dovedind astfel că nu este de bună credinţă, atunci instanţa va

dispune o altă măsură asiguratorie, superioară din punct de vedere al limitărilor impuse individului şi

anume cea a internării medicale.

La art. 113 alin. 3 se menţionează că dacă persoana contra căreia s-a dispus măsura

asiguratorie este condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii, tratamentul se

va efectua în timpul executării hotărârii. Această dispoziţie se corelează cu dispoziţia din Codul de

Procedură Penală, art. 429 alin. 3 ce menţionează că în această eventualitate, comunicarea prevăzută la

alin 1 (comunicarea făcută de către direcţia sanitară, unităţii sanitare ce va efectua tratamentul

persoanei) se va face administraţiei locului de deţinere.

La art. 430 din C.PROC.PEN. se menţionează obligaţii în legătură cu tratamentul medical

printre care se numără faptul că unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea

tratamentului medical este obligată să comunice instanţei de executare dacă persoana s-a prezentat

pentru a urma tratamentul, sustragerea de la efectuarea tratamentului, când măsura nu mai este

necesară, fiind recomandat pentru a înlătura starea de pericol un alt tratament şi dacă în scopul

efectuării tratamentului medical este necesară internarea medicală.

Dacă instanţa de executare nu se află în aceeaşi rază teritorială unde se află unitatea sanitară,

atunci datele respective vor fi comunicate judecătoriei în raza căreia se află respectiva unitate.

În art. 431 se menţionează posibilitatea înlocuirii tratamentului medical. Astfel la alin. 1

instanţa de executare sau instanţa prevăzută la art. 430 alin. 2 , dispune efectuarea unui raport medio-

legal cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă. De

asemenea, în concordanţă cu art. 429 alin 11 persoana are dreptul a consulta un medic pe care aceasta

o doreşte, iar concluziile acestuia se vor înainta instanţei.

B. Internarea medicală. A doua măsură de siguranţă menţionată de legile în vigoare este

internarea medicală, cum este reglementată de art. 114 din Codul Penal. Astfel, acest articol la alin. 1

menţionează că, atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care

prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate,

până la însănătoşire.

37

Alin. 2 menţionează că internarea medicală, ca şi obligarea la tratament medical, poate fi luată

în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, de procuror sau de instanţă.

Măsura internării medicale poate fi luată izolat, adică fără aplicarea vreunei pedepse, când făptuitorul

nu poate fi tras la răspundere penală sau poate fi luată împreună cu pedeapsa ce trebuie aplicată

infractorului.

Modul în care se execută aceste norme de drept penal substanţial se reglementează în cadrul

articolelor 432, 433 şi 434 din Codul de Procedură Penală.

Astfel la articolul 432 se menţionează că în vederea punerii în executare a internării medicale luate

printr-o hotărâre definitivă, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii şi o

copie de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul de pe teritoriul căruia locuieşte

persoana faţă de care s-a luat această măsură.

Ca şi la măsura obligării la tratament medical, în cazul internării medicale persoana împotriva

căreia s-a luat măsura de siguranţă poate să consulte, conform alin. 2, art. 432 C.PROC.PEN., un

medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei de judecată, iar la data

rămânerii definitive a hotărârii, şi direcţiei sanitare.

Conform alin 3 art. 432 judecătorul delegat al instanţei de executare comunică judecătoriei în a

cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care s-a efectuat

internarea, în vederea luării în supraveghere.

După primirea acestei comunicări, internarea medicală va fi supraveghează de judecătorul

delegat al judecătoriei în circumscripţia căreia se află unitatea sanitară. În acest scop, judecătorul

delegat are obligaţia de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai

este necesar, conform art. 4 din art. 432.

Astfel, legiuitorul instituie pentru judecătorul delegat sarcina de a supraveghea dacă respectiva

cauza ce a determinat internarea medicală, mai există şi dacă mai este de actualitate, instituind şi un

termen maxim în care judecătorul trebuie sa verifice astfel încât persoana împotriva căreia s-a impus

măsura de siguranţă să nu trebuiască sa petreacă mai mult timp internat.

Astfel, în acest scop, alin. 4 continuă menţionând că judecătorul delegat dispune efectuarea

unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătatea a persoanei faţă de care s-a luat măsura

internării medicale şi după primirea acestuia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află

unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.

În ceea ce priveşte obligaţiile în legătură cu internarea medicală, conform art. 433 alin. 1

direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, încunoştinţând instanţa de executare. Mai mult,

alin. 11 menţionează procedura în cazul în care persoana împotriva căreia s-a luat măsura de siguranţă

refuză să se supună internării. Astfel legea spune că în aceste cazuri, în care persoana nu se supune

internării, măsură se va dispune cu ajutorul organelor de poliţie. Atunci când persoana respectivă nu

38

este de găsit, organele de poliţie, în executarea măsurii, pot pătrunde în reşedinţa sau domiciliul

persoanei fără învoirea acesteia, precum şi în sediul persoanei juridice, fără învoirea reprezentantului

legal al acesteia.

Art. 433 alin 12 menţionează că, în eventualitatea în care persoana împotriva căreia s-a dispus

măsura de siguranţă nu este de găsit, direcţia sanitară întocmeşte un proces-verbal şi o sesizare

adresată instanţei de executare şi autorităţilor de poliţie. Acestea vor proceda la darea în urmărire a

persoanei precum şi darea în consemn a acesteia la frontieră.

Privind menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale, conform art. 433 alin.

2, unitatea medicală unde s-a făcut internarea este responsabilă de încunoştinţarea instanţei în ceea ce

priveşte starea şi tratamentul persoanei internate sau atunci când tratamentul a ajuns la final sau

trebuie înlocuit.

Competentă să dispună menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale este

judecătoria în a cărei circumscripţie se găseşte unitatea sanitară în care a fost internat făptuitorul.

Această instanţă este competentă să dispună asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării internării

medicale chiar în situaţia în care măsura de siguranţă a fost dispusă prin hotărârea tribunalului care a

judecat fondul cauzei.

Art. 434 menţionează că după primirea acestei încunoştinţări de la unitatea unde se află

internată persoana sau de către judecătorul delegat, instanţa de executare, ascultând concluziile

procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura internării, atunci când aducerea ei în faţa

instanţei este posibilă şi ale apărătorului său, precum şi ale expertului care a întocmit raportul medico-

legal, atunci când consideră necesar poate dispune menţinerea internării, încetarea internării sau

înlocuirea acesteia. Dacă persoana nu are apărător atunci i se asigură unul din oficiu.

O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau încetarea

internării medicale se comunică instanţei de executare. Art. 435 din Codul de Procedură Penală

menţionează că, în cazul în care măsura internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul

urmăririi penale sau judecăţii, punerea în executare se face de către instanţa de judecată care a luat

această măsură. Toate atribuţiile conferite judecătorului delegat cu executarea vor fi exercitate de

judecătorul ori de instanţa de judecată care a dispus măsura de siguranţă.

C. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă

ocupaţie.Această măsură de siguranţă este definită de art. 115 din Codul Penal prin

care se menţionează că, în cazul în care făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii

sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei

profesii, meserii sau altei ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a

exercita acea profesie, meserie sau ocupaţie.

39

Alin. 2 din acelaşi articol menţionează că această măsură poate fi revocată la cerere, după

trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au

încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data

respingerii cererii anterioare.

Astfel, legiuitorul a considerat că această stare de incapacitate sau nepregătire poate fi

remediată, dar nu mai devreme de un an, iar revocarea măsurii de interzicere de a ocupa funcţia

respectivă să se realizeze la cerere.

Modul în care se vor aplica aceste dispoziţii este reglementat în art. 436 din C.PROC.PEN..

Astfel în vederea punerii în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii,

instanţa de executare comunică copii de pe dispozitivul hotărârii penale definitive organului în drept

să aducă la îndeplinire această măsură şi să supravegheze respectarea ei.

Ca exemplu, în cazul în care această măsură de siguranţă s-a aplicat unui medic, copia de pe

dispozitivul hotărârii se trimite direcţiei sanitare judeţene de la locul unde respectivul medic îşi

desfăşoară activitatea. În ceea ce priveşte revocarea acestei măsuri de siguranţă, se iau în vedere

dispoziţiile art. 437. Astfel, această cerere trebuie înaintată instanţei corespunzătoare în grad instanţei

de executare în a cărei circumscripţie locuieşte atunci când temeiurile care au impus luarea măsurii de

siguranţă au încetat.

Alin. 2 menţionează că această cerere de revocare poate fi făcută şi de către procuror, iar alin.

3 menţionează condiţiile în care se face soluţionarea cererii şi anume cu citarea persoanei faţă de care

este luată măsură, după ascultarea concluziilor apărătorului acesteia şi ale procurorului.

D. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi. Măsura de siguranţă de a interzice o

anumită persoană de a se afla într-o anumită localitate se deosebeşte de obligarea de a nu părăsi

localitatea – măsură de prevenţie.

Spre deosebire de măsurile anterioare de siguranţă care se puteau dispune independent de

existenţa unei condamnări la pedeapsa cu închisoarea, interzicerea de a se afla în anumite localităţi

instituie existenţa unei pedepse cu închisoarea.

La fel cum se menţionează la art. 116 din Codul Penal această măsură de siguranţă se instituie,

ca primă ipoteză, persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin un an dacă a mai fost

condamnată şi pentru alte infracţiuni. De la această regulă se derogă chiar în cuprinsul alin. 2 din art.

116 unde se menţionează că, dacă persoana a fost condamnată la mai mult de 5 ani, atunci cerinţa unei

alte condamnări nu mai este valabilă.

Mai mult, legiuitorul la alin. 4 prezintă alte situaţii derogatorii de la alin. 1 şi anume în cazul

infracţiunilor de furt, tâlhărie, speculă, ultraj, cerşetorie, prostituţie, viol şi perversiune sexuală,

măsura de siguranţă poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia şi

chiar dacă făptuitorul nu a fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni.

40

În ceea ce priveşte dispoziţia concretă a acestei măsuri de siguranţă atunci când sunt întrunite

condiţiile privind persoana (dacă este sau nu necesar să aibă o condamnare anterioară pentru a se

putea aplica măsura de siguranţă), la alin. 1 teza 2 menţionează că măsura se aplică atunci când

instanţa constată că prezenţa acesteia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi

constituie un pericol grav pentru societate.

Astfel, instanţa poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a se află în acea

localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare.

Potrivit art. 436 alin. 3, măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi

poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei măsuri în

caz de boală sa pentru oricare alt motiv care justifică amânarea sau întreruperea.

Alin. 5 din acelaşi articol menţionează reglementările în ceea ce priveşte revocarea la cerere

sau din oficiu a măsurii de siguranţă, fapt ce se poate realiza după trecerea a cel puţin un an, numai

dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea

unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.

În concordanţă cu Codul de Procedură Penală, art. 437, această cerere trebuie înaintată

instanţei corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie locuieşte atunci când

temeiurile care au impus luarea măsurii de siguranţă au încetat.

E. Expulzarea străinilor. Expulzarea este o măsură de siguranţă codificată de art. 117 Cod

Penal prin care cetăţeanului străin ce a săvârşit o infracţiune pe teritoriul României i se poate

interzicerea rămânerea în ţară.

Astfel, măsura de siguranţă prevăzută în cap. II, titlul. VI, art. 117, Cod Penal constă în

îndepărtarea silită de pe teritoriul României a cetăţeanului străin sau a persoanei fără cetăţenie care nu

domiciliază în ţară şi care a săvârşit o infracţiune pe teritoriul ţării noastre, dacă prezenţa lui prezintă

un pericol social.

Expulzarea, ca măsură de siguranţă, se ia numai de instanţa de judecată, spre deosebire de

expulzarea administrativă care se ia de către organele administrative, împotriva străinilor consideraţi

indezirabili, neagreaţi (persona non grata) .Expulzarea nu se va lua dacă există motive serioase de a se

crede că persoanele respective vor fi supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate, conform

art. 117 alin. 4. Constituţia României la art. 19 precizează ca cetăţeanul român nu poate fi expulzat din

România; expulzarea se hotărăşte de justiţie.

Ca şi în cazul măsurii de siguranţă de internare medicală sunt prevăzute în Codul de Procedură

Penală la art. 438, alin 3 şi 4 modurile de desfăşurare a impunerii măsurii de siguranţă a expulzării

străinilor atunci când aceştia se sustrag de la aplicarea măsurii sau când organul învestit de instanţă cu

executarea măsurii trebuie să pătrundă în reşedinţa străinului.

41

Astfel la alin. 3 se menţionează că în vederea punerii în executare a măsurii expulzării, organul

de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în

sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.

Alin 4 menţionează posibilitatea ca persoana contra căreia s-a lua măsura expulzării să nu fie

de găsit, iar în această eventualitate, organul de poliţia va constata acest fapt printr-un proces verbal şi

va lua măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la frontieră. Un exemplar

al procesului-verbal se trimite instanţei de executare.

Astfel se observă că atât în cazul internării medicale cât şi în cazul expulzării legiuitorul

instituie drepturi şi obligaţii suplimentare pentru organele de execuţie (ale Poliţiei) pentru a proteja

societatea de la pericolul social impus de persoana împotriva căreia s-a luat măsura de siguranţă.

F. Confiscarea specială. Măsura de siguranţă, prevăzută în cap. II, t. VI, art. 118, Cod Penal.,

partea generală, constă în trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri aparţinând persoanei care a

săvârşit infracţiunea, prevenindu-se, astfel, comiterea altei fapte penale.

Legea stabileşte că sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin faptele prevăzute de legea penală (ex. monede sau valori false);

b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni (ex. arma cu care s-a

ucis), dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane aceasta a cunoscut scopul folosirii

lor31 ;

c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni dacă au fost

utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane,

confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de

infractor cu ştiinţa proprietarului;

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe

făptuitor;

e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite

persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

f) bunurile deţinute contra dispoziţiilor legale, primejdioase prin natura lor (explozivi, arme etc.) .

În ceea ce priveşte aplicarea confiscării speciale, măsurile de siguranţă, deci implicit şi

confiscarea, au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea faptelor prevăzute de legea

penală. Luarea oricărei măsuri de siguranţă, inclusiv a confiscării speciale, este condiţionată de

existenţa unei stări de pericol.

31 Prin aceste bunuri înţelegem cuţitul sau arma cu care s-a comis omorul precum şi bunurile adaptate pentru săvârşirea infracţiunii, precum : cheile confecţionate pentru deschiderea încuietorilor etc.

42

Starea de pericol nu trebuie confundată cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii;

starea de pericol constă în primejdia pe care ar prezenta-o lăsarea în circulaţie a anumitor bunuri care

ar putea servi sau invita la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală.

Pericolul social în cazul confiscării speciale priveşte bunurile, rezultă din substanţa acelor

bunuri sau din întrebuinţarea ce li s-a dat, ori din destinaţia ce li s-a atribuit sau din provenienţa lor

ilicită, de natură a determina noi încălcări ale legii penale.

Legiuitorul nu a putut permite făptuitorului să continue să posede acele bunuri care fie au

ajutat în săvârşirea infracţiunii, fie au rezultat din săvârşirea infracţiunii sau au determinat săvârşirea

infracţiunii fie sunt interzise de lege.

În dorinţa de a nu ştirbi făptuitorul de unele bunuri ce sunt esenţiale pentru supravieţuirea sa, a

menţionat derogarea de la alin. 6 prin care clarifică că instanţa nu poate să dispună confiscarea

bunului dacă acesta face parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţa zilnică ori de exercitarea

profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale.

Altă excepţie de la regula confiscării în situaţiile descrise la alin.1 le găsim la alin 2.

Astfel la alin. 2 se face referire la cazul prevăzut de alin. 1 lit. b (şi anume confiscarea în cazul în care

bunurile au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau

dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor), dacă valoarea bunurilor

supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, se va dispune

confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia

bunului la producerea acesteia.

Măsura de siguranţă de confiscare specială îşi găseşte aplicarea şi în cazul unor infracţiuni

menţionate la partea specială din Codul Penal : art. 254 alin.3, art. 255 alin.4, art. 256 alin.2 şi art. 257

alin.2 din Codul Penal, care stabilesc că banii, valorile şi orice alte bunuri care au făcut obiectul

infracţiunii de dare şi luare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă trebuie

confiscate, iar în cazul în care nu se mai găsesc, condamnatul trebuie obligat la plata echivalentului lor

in bani, conform alin. 4 art. 118 Cod Penal.

Măsura nu se poate lua decât ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni şi se pronunţă de instanţa

de judecata prin hotărâre. Dacă s-a dispus încetarea urmăririi penale, confiscarea se ia de organul de

urmărire penală. Confiscarea administrativă, constând în confiscarea anumitor bunuri, este sancţiune

administrativă luată în cazul săvârşirii unor contravenţii.

G.Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. Art. 118 din

Codul penal defineşte măsura de siguranţă de a interzice condamnatului de a reveni în locuinţa

familiei pe o perioadă determinată, la cererea familiei, în ipoteza în care se constată că prezenţa în

locuinţa familiei a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau

43

orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor familiei,

constituie un pericol grav pentru ceilalţi membrii ai familiei.

Pentru a înţelege mai bine aplicarea acestei măsuri de siguranţă trebuie definit termenul de

membru al familiei. Astfel prin această măsură de siguranţă legiuitorul a dorit să protejeze membrii

familiei de condamnatul la cel puţin un an pentru infracţiuni de violenţă, agresiunile acestuia putând

avea consecinţe grave pentru familia sa din punct de vedere fizic dar şi psihic. Măsura poate fi luată

pe o perioadă de maxim 2 ani .

Tot în legătură cu violenţa în familie, art. 180 şi art. 181 Cod Penal, aşa cum au fost modificate

prin Legea nr. 197/2000, prevăd că acţiunea penală în cazul în care lovirea sau alte violenţe ori

vătămarea corporală au fost comise între persoane care sunt membrii ai aceleiaşi familii, acţiunea

penală se pune în mişcare şi din oficiu. Codul penal păstrează, însă, prevederea de încetare a acţiunii

penale la împăcarea părţilor aflate în conflict, ceea ce duce la reiterarea violenţelor, de multe ori mai

puternice decât în trecut32.

Art. 4391 din Codul de Procedură Penală aşa cum a fost modificat prin legea 281/2003

menţionează că în aplicarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a reveni în locuinţa familiei pe o

perioadă determinată se trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului de poliţie în a cărui rază

teritorială se află familia.

Alin. 2 din Art. 4391 menţionează că în eventualitatea în care pedeapsa închisorii se execută

într-un loc de detenţie, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii să i se pună în

vedere condamnatului, la data liberării să se prezinte la organul de poliţie, care procedează potrivit

alin. 3 şi se va trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii comandantului locului de deţinere.

În ceea ce priveşte momentul procesual în care se poate dispune această măsură de siguranţă,

Codul Penal nu menţionează posibilitatea, spre deosebire de măsurile obligării la tratament medical şi

internării medicale, de a dispune această măsură în mod provizoriu sau în cursul urmării penale sau

judecăţii. Astfel se poate dispune conform reglementărilor legale doar după condamnarea definitivă a

persoanei respective.

De asemenea, art. 435 prin care se definesc măsurile de siguranţă provizorii face referire doar

la măsurile de tratament medical sau internare medicală.

Însă, în art. 26 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea violenţei în familie se menţionează

faptul că, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, instanţa de judecată la cererea victimei sau din

oficiu, ori de câte ori există probe sau indicii temeinice că un membru de familie a săvârşit un act de

violenţă cauzator de suferinţe psihice, poate dispune prin încheiere motivată, în mod provizoriu,

măsura interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei.

32 Direcţia Naţională Anticorupţie, Sursele de Cunoaştere a realităţilor sociale de către legiuitor în vederea perfecţionării legislaţiei penale.

44

Astfel în doctrină33 s-a considerat ca această măsură de siguranţă să capete şi posibilitatea de a

fi dispusă în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.

2.3. Autorităţiile implicate în punerea în executare a hotărârilor penale

Unele legislaţii încredinţează dreptul de a pune în executare hotărârile penale definitive

Ministerului Public, în ideea unei mai bune coordonări a forţelor de poliţie şi a altor organe de stat.

Practica a dovedit că un asemenea sistem nu prezintă operativitatea necesară, procurorul intercalându-

se între instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă şi organele forţei publice chemate să aresteze pe

condamnat şi să-l conducă la locul de executare a pedepsei. Alte legislaţii dau în competenţa instanţei

de judecată puterea de a dispune punerea în executare a pedepselor; această formulă este în

concordanţă şi cu conceptul de jurisdicţie, care, pe lnâgă puterea de a soluţiona un caz de încălcare a

legii penale, are şi puterea de a impune executarea a ceea ce s-a hotărât..

Legiuitorul nostru, după ce în 1936 a adoptat primul sistem, actualmente a dat în căderea

instanţei judecătoreşti puterea de a pune în executare condamnarea penală, această instanţă căpătând

denumirea de instanţa de executare. De principiu, ar trebui să fie instanţa de executare acea instanţă în

faţa căreia a rămas definitivă hotărârea penală, devenită executorie. O astfel de reglementare nu

asigură însă o evidenţă clară asupra executărilor penale, deoarece unele hotărâri rămân definitive la

prima instanţă, altele în apel şi altele în recurs. Codul nostru de porocedură penală a consacrat

sistemul cel mai potrivit pentru o strictă evidenţă a executărilor penale, încredinţând competenţa

punerii în executare a hotărârilor penale instanţei judecătoreşti care a judecat cauza în prima instanţă,

etapa procesuală prin care trec toate cauzele penale în care s-a pronunţat condamnarea. În acest mod

evidenţa executărilor penale este clară, căci se verifică la fiecare dosar format la prima instanţă dacă s-

a pronunţat o hotărâre de condamnare şi dacă aceasta a fost pusă în executare.

Asadar, în reglementarea noastra actuală, ca regulă, instanţa de executare este instanţa care a

judecat în primă instanţă, chiar dacă hotărârea penală a rămas definitivă la instanţa de apel sau la

instanţa de recurs. Pentru a nu se întârzia punerea în executare a hotărârilor penale definitive s-a

prevăzut că atunci când hotărârea ramane definitivă în faţa instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite

de îndată un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare.

De la această regulă se face excepţie pentru Curtea Supremă de Justiţie care a judecat o cauză

în prima instanţă, deoarece aceasta nu indeplineşte niciodată atribuţia de instanţă de executare. S-a

prevăzut astfel că hotărârile pronunţate în prima instanţă de Curtea Supremă de Justiţie şi rămase

definitive se pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti, pentru hotărârile

pronunţate în prima instanţă de secţia penală şi de Tribunalul Militar Teritorial cu sediul în Bucureşti

pentru hotărârile pronunţate în prima instanţă de completul militar.

33 I. Neagu, op.cit., pag. 510.

45

Aceasta derogare nu se abate aşadar de la regula potrivit căreia Curtea Supremă de Justiţie nu

este organ de executare, ci de la regula că executarea se face de către prima instanţă. Cazurile judecate

de Curtea Suprema de Justiţie în prima instanţă fiind rare, executarea hotărârilor respective nu va

stânjeni activitatea instanţelor, cărora le va reveni sarcina să le pună în executare.

În afară de aceasta derogare care nominalizează instanţele de executare în toate celelalte cazuri

prima instanţă şi deci instanţa de executare este determinată de însăşi lucrările de la dosarul cauzei

respective.

Instanţa de executare îşi îndeplineşte atribuţiile în complet de judecată, deci ca organ

jurisdicţional. Punerea în executare se face pe cale graţioasă; incidentele de executare se rezolvă,

dimpotrivă, pe cale contencioasă, potrivit dispoziilor din titlul II al părţii speciale a Codului. În această

situaţie, membrii complexului de judecată lucrează, deci, ca subiecţi oficiali ai fazei de executare a

hotărâpilor penale.

În final trebuie menţionat, că instanţele dau în cursul urmăririi sau judecă numeroase dispoziţii

ce trebuie executate şi care nu se referă la raportul juridic procesual principal neavând nimic comun cu

aspectele fazei de punere în executare. Aceste hotărâri se execută chiar de instanţa care le-a pronunţat

(şi nu obligatoriu de cea care a judecat în primă instanţă) datorită naturii lor specifice. Se pot da ca

exemplu în acest sens: hotărârea de declinare a competenţei, hotărârea de admitere a recursului şi

dispunerea rejudecării cauzei, încheierea de soluţionare a abtinerii sau refuzării, hotărârea de restituire

a dosarului la procuror şi altele.

Actele de punere în executare a hotărârii penale definitive nu sunt aduse la îndeplinire de un

complet de judecată al instanţei de executare, ci de un judecător delegat cu executarea. Acest

judecător, care face parte din corpul de judecători al instanţei de executare, primeşte o delegaţie

specială de a efectua punerea în executare. Judecătorul delegat ordonă punerea în executare, precum şi

întocmirea şi efectuarea actelor procedurale necesare punerii în executare a dispoziţiilor penale şi

civile. Judecatorul delegat acţionează în numele instanţei de executare.

Judecătorul delegat poate, dacă este necesar, să sesizeze instanţa de executare când se iveşte

vreo nelămurire sau impiedicare. Instanţa de executare, care tine evidenţa executărilor penale,

urmează să fie înştiinţată de soluţia adoptată. Astfel, dacă judecatoria este instanţa de executare (a

pronunţat hotărârea în primă instanţă), iar condamnatul este deţinut, va fi competenta judecătoria de la

locul unde se află locul de deţinere al condamnatului. Dacă însă instanţa de executare este o instanţă

militară, iar condamnatul se află într-un penitenciar în raza teritorială a unor instanţe civile,

competenta revine, după caz, judecătoriei, tribunalului sau curţii de apel, corespunzatoare în grad

tribunalului militar, tribunalului militar teritorial sau Curtii Militare de Apel.

Sunt şi cazuri în care legea trimite direct la tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află

închisoarea militară în care-şi execută pedeapsa militarul în termen condamnat (art.450 alin.1).

46

Ministerul Public, reprezentând interesele generale ale societăţii avea printre atribuţiile

prevăzute de art.27 din Legea pentru organizarea judecătorească şi îndatorări cu privire la respectarea

legii în activitatea de punere în exercutare a hotărârilor penale definitive, precum şi la respectarea legii

la locurile de deţinere preventivă, de executare a pedepselor, a măsurilor educative şi de siguranţă.

În legătură cu prima atribuţie, periodic procurorul delegat în acest scop verifică documentele

de punere în executare a hotararilor penale definitive la sediul instanţei de executare, aflate în

răspunderea judecătorului delegat. În cazul în care constată nereguli ce trebuiau remediate imediat,

sesizează preşedintele instanţei de executare, pentru a se lua măsuri de înlăturare a lor. Procurorul

putea sesiza şi instanţa de executare pentru a soluţiona incidentele apărute în cursul executării,

folosind calea contestaţiei la executare sau promovând procedura jurisdicţională corespunzătoare.

“Supravegherea” exercitată de către procuror – asa o denumeşte legea – nu avea nimic în comun cu

supravegherea exercitată de procuror asupra activităţii organelor de cercetare penală, care se

realizează de pe poziţia de conducere şi de control a acestei activităţi34. Funcţia de conducere şi

control o are aici, instanţa de executare. Dacă procurorul constată săvârşirea de infracţiuni în legătură

cu executarea hotărârilor penale definitive, se sesizează din oficiu şi începe urmărirea penală în

condiţiile legii.

Procurorul delegat avea atribuţii şi în ce priveşte verificarea respectării legii la locul de

executare a pedepselor, măsurilor educative şi de siguranţă; această verificare viză organe aparţinând

autorităţii executive, şi se realiză, în caz de încălcări ale legii, prin sesizarea comandantului locului de

executare a pedepselor şi luarea de măsuri imediate pentru înlăturarea oricăror abuzuri, inclusiv prin

promovarea acţiunii penale împotriva acelor care au săvârşit infracţiuni în legătura cu executarea

pedepselor şi a celorlalte măsuri penale.

CAPITOLUL III

ALTE DISPOZIŢII PRIVIND EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR

JUDECĂTOREŞTI

3.1. Schimbări în executarea unor hotărâri judecătoreşti

34 Gr. Theodoru, op.cit., pag. 541-542

47

După rămânerea definitivă a hotărârilor penale, dar înainte sau în cursul executării pedepselor

aplicate condamnatului, pot interveni împrejurări pe care legea penală le consideră ca modalităţi de

schimbare a executării dispoziţiilor penale definitive. În acest caz, în aplicarea corectă a legii penale,

este necesar a se promova o procedură jurisdicţională care să aducă schimbările sau modificările

corespunzătoare asupra pedepselor ce trebuie executate. Astfel, în cazul în care s-a dispus suspendarea

conditionată sau sub supraveghere a pedepsei închisorii, dacă nu a fost respectată condiţia prevăzută

de legea penală de a nu mai săvârşi vreo infracţiune în perioada de încercare, trebuie revocată

suspendarea şi dispusă executarea pedepsei prin privare de libertate; dacă s-a descoperit că inculpatul

condamnat definitiv a fost în realitate în stare de recidivă, nereţinută prin hotărârea de condamnare

pusă în executare, este necesar să se intervină spre a se da efect dispoziţiei din legea penală care

prevede modificarea pedepsei prin aplicarea stării de recidivă; legea penală prevede cauzele de

înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, a pedepsei amenzii cu închisoarea, a

înlocuirii pedepsei închisorii pentru militari cu executarea într-o închisoare militară; în toate aceste

cazuri este necesar să se aducă schimbări în dispoziţiile hotărârii penale puse în executare. Întrucât

ceea ce a hotărât o instanţă judecatorească nu poate fi schimbat sau modificat decât tot de către o

instanţă judecatorească. Codul de procedură penală reglementează procedura care trebuie urmată în

acest scop. Rezolvarea acestor situaţii nu poate fi încredinţată judecătorului delegat cu executarea, ci

numai instanţei judecătoreşti, de regulă instanţei de executare sau instanţei corespunzătoare în grad cu

aceasta care, în urma unei proceduri jurisdicţionale, poate rezolva incidentele ivite.

Revocarea sau anularea executării suspendării condiţionate şi suspendării executării

pedepsei sub supraveghere. Aşa cum se menţionează la art. 52 Cod Penal, scopul pedepselor ce sunt

aplicate condamnatului este acela de a preveni săvârşirea de noi infracţiune care ar aduce atingere

normelor sociale ocrotite de legea penală.

Pedeapsa cu închisoarea, drept pedeapsă principală, are rolul de a institui într-un cadru

organizat un nou stil de viaţă condamnatului, de a induce respectul faţă de lege şi faţă de ordinea

socială, în esenţă, de a reeduca pentru reintegrarea sa finală înapoi în societate.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o măsură de politică penală bazată de

încrederea în posibilitatea îndreptării condamnatului şi pe punerea lui la încercare în acest scop, fiind

destinată să ducă la realizarea scopului pedepsei fără executarea efectivă a acesteia, evitându-se

neajunsurile pe care le atrage după sine privaţiunea de libertate.35

Aceste prevederi au fost modificate succesiv în special după perioada comunistă datorită

schimbărilor din societatea românească. Astfel prin legea 104/1992 s-a introdus şi în dreptul nostru

penal o formă specială de suspendare a executării pedepsei sub denumirea de „suspendarea executării

35 C. Bulai., op.cit., pag 553.

48

pedepsei sub supraveghere”. Această nouă formă de suspendare a executării pedepsei este destinată să

funcţioneze în paralel cu suspendarea condiţionată.

Astfel, legea menţionează că suspendarea condiţionată a executării pedepsei precum şi

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se aplică şi măsurilor de siguranţă. Ţinând cont

că scopul măsurilor de siguranţă, cum este menţionat la art. 111 Cod Penal, este înlăturarea unei stări

de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de lege penală. Astfel ele sunt dispuse, cum

am menţionat la capitolul respectiv, independent de pedepsele penale atunci când persoana respectivă

comportă, pe viitor, o ameninţare posibilă asupra societăţii. Astfel suspendarea executării pedepselor,

în orice mod s-ar realiza nu constituie motiv ca aceste măsuri să fie suspendate. De asemenea

obligaţiile civile născute în urma procesului penal nu se pot suspenda deoarece prejudiciul acoperit

prin săvârşirea infracţiunii trebuie să fie acoperite de condamnat.

Legea reglementează pentru ambele tipuri de suspendare a executării pedepsei un anumit

termen de încercare, ce este reglementat atât în cadrul art. 82, privind suspendarea condiţionată, dar şi

în cadrul art. 862, privind suspendarea sub supraveghere. Termenul de încercare este format din

cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care e adaugă un interval de timp de 2 ani, în cazul

suspendării condiţionate, iar în cazul suspendării sub supraveghere un interval de la 2 la 5 ani, urmând

a fi stabilit de instanţă.

Din toate aceste reglementări privitoare la suspendarea condiţionată şi sub supraveghere, atât

în ceea ce priveşte natura şi mărimea pedepselor aplicate, cât şi cele privitoare la persoana

condamnatului şi convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea pedepsei

tragem concluzia că formele de suspendare ale executării pedepsei nu sunt drepturi ci este o facultate a

instanţei care este liberă să aprecieze dacă este cazul sau nu să o acorde.

Uneori, în urma unor fapte întreprinse de condamnat, suspendarea condiţionată şi suspendarea

sub supravegherea poate fi fie revocată fie anulată, în funcţie de gravitatea faptelor săvârşite de

condamnat, în mod obligatoriu de lege prin anumite prevederi imperative. Aceste menţiuni trebuie

realizate deoarece, cum am menţionat anterior, suspendarea condiţionată este o facultate a instanţei

care poate fi revocată atunci când condiţiile generale ale suspendării nu mai sunt întâlnite, cele

menţionate la art. 81 Cod Penal.

În ceea ce priveşte revocarea suspendării executării pedepselor sub supraveghere, art. 864 Cod

Penal menţionează că se aplică corespunzător art. 83 şi 84 cu menţiunea de la alin. 2 care clarifică că

dacă cel condamnat nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, măsurile de supraveghere instituite de lege 36 ori

obligaţiile stabilite de instanţă se va dispune executarea în întregime a pedepsei.

36 Cele menţionate la alin. 863 Cod Penal.

49

Referitor la anularea suspendării condiţionată a executării pedepsei, aceasta este reglementată

de art. 85 Cod Penal care menţionează că această măsură se aplică dacă se descoperă că cel condamnat

mai săvârşise o infracţiune înainte înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea

sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după sub

supraveghere sau condiţionată se pronunţă din oficiu sau de către procuror, instanţa care judecă sau

care a judecat în primă instanţă infracţiunea respectivă.

Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă. Executarea pedepsei la

locul de muncă reprezintă o modalitate sui generis de executare a pedepsei închisorii, executare care

este substituită prin prestarea unei munci în libertate, cu acordul scris al unităţii şi cu anume privaţiuni

în care se manifestă funcţia de constrângere a pedepsei.

Legiuitorul a considerat că datorită specificului condamnatului, acesta nu trebuie să îndure un

regim de privare de libertate, ci poate să se reeduce şi să redevină un membru al societăţii prin

intermediul muncii. Executarea pedepsei la locul de muncă se execută conform prederilor 86 7,

executându-se imediat, însă nu prin privare de libertate ci în afara locului de deţinere.

Infractorul rămâne, totuşi, cu condamnarea la privaţiune de libertate, acest fapt fiind înregistrat

în cazierul său judiciar, împrejurarea că pedeapsa se execută prin muncă neschimbând natura juridică

a acesteia. Modul de executare concret al executării pedepsei la locul de muncă este reglementat de

art. 868, iar revocarea de art. 869, anularea de art. 8610 Cod Penal, precum şi de art. 4471 Cod

Procedură Penală.

Revocarea executării pedepsei la locul de muncă se poate dispune, conform art. 869, dacă cel

condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul

executării acesteia.

Aceasta este o dispoziţie expresă din Codul Penal în care legiuitorul nu lasă la aprecierea

instanţei revocarea executării pedepsei al locul de muncă, însă alin. 2 al aceluiaşi articol menţionează

ca în cazul în care condamnatul săvârşeşte din culpă o infracţiune, instanţa poate dispune şi pentru

această infracţiune executarea pedepsei la locul de muncă, revocarea nemaiavând loc. Legiuitorul a

considerat, astfel, că săvârşirea infracţiunii din culpă permite, în continuare, reablitarea lui fără a fi

necesară privaţiunea de libertate.

Revocarea executării pedepsei la locul de muncă duce la executarea pedepsei sau a restului de

pedeapsă neexecutată într-un loc de detenţie în condiţiile obişnuite ale privaţiunii de libertate.37

Anularea executării pedepsei la locul de muncă se dispune, conform art. 8610 cu respectarea

condiţiilor de la 867, dacă cel condamnat mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a

hotărârii şi aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau

considerată executată. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că instanţa, când a dispus măsură

37 Th. Mrejeru, op.cit., pag. 66.

50

executării pedepsei la locul de muncă, nu a avut cunoştinţă de această infracţiune secundară care

fusese săvârşită de condamnat.

În practica judiciară s-au evidenţiat probleme în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de a

revoca sau anula executarea pedepsei la locul de muncă, probleme ce au fost evidenţiate şi de

doctrină.

Când temeiul revocării executării pedepsei la locul de muncă îl constituie neprezentarea

condamnatului la locul de muncă unde a fost repartizat, competenţa soluţionării revine exclusiv

instanţei de executare. Dacă cel condamnat a început să presteze muncă, după care nu se mai prezintă

la unitate sau dacă îşi pierde capacitatea de muncă se află în imposibilitate de a mai presta munca,

competenţa revina numai instanţei în a cărei rază teritorială de află unitatea.

Reţinem că revocarea executării pedepsei la locul de muncă presupune reaua-credinţă a

condamnatului, dar imposibilitatea acestuia de a mai presta munca nu poate constitui un astfel de

temei. De aceea nu se poate dispune revocare când neprezentarea la muncă s-ar datora unei stări de

boală, nepredării către condamnat a mandatului de executare etc.

În procedura de revocare a executării pedepsei la locul de muncă, părţile interesate se citează

potrivit art. 460 Cod Procedură penală, iar instanţa în baza rolului activ, va administra probe din care

se desprind împrejurările necesare soluţionării cauzei.

Alte schimbări în executarea unor hotărâri. Până la punerea în executare a hotărârii penale

sau ulterior acesteia pot interveni o serie de situaţii care, potrivit legii, duc la modificarea pedepsei

iniţial pronunţate.

Art. 449 Codul Pocedural Penal exprimă, de asemenea, imperativitatea existenţei unei

hotărâri definitive în acest sens. Rezultă că, modificarea pedepsei pusă în executare nu se poate

discuta decât în baza unei hotărâri definitive, intrate în puterea de lucru judecat, nesusceptivilite de a fi

reformate în căile ordinare de atac. În concluzie, în condiţiile în care, la data soluţionării cererii de

contopire, una din hotărârile în cauză nu este definitivă, la acel moment ea fiind supusă apelului

inculptatului, se impune respingerea cererii de contopire.

Alin. 2 din art. 449 menţionează şi instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei

ca fiind instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de

deţinere ori în executarea pedepsei închisorii la locul de munca, instanţa corespunzătoare în a cărei

circumscripţie se află locul de deţinere, sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.

3.2. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Anumite imprejurări pot determina ca cel condamnat la privaţiune de libertate să aibă dreptul

de a cere amânarea executării pedepsei. Posibilitatea pe care legea a acordat-o instanţelor de a amâna

51

executarea pedepsei reflectă umanismul dreptului nostru, majoritatea situţiilor avute în vedere

demonstrând grija legii faţă de om, chiar în condţiile în care acesta este condamnat.

Executarea pedepsei închisorii, de regulă, se dispune imediat, pentru realizarea scopului

procesului penal şi pentru îndreptarea cât mai grabnică a condamnatului şi protejarea societăţii de la

pericolul social pe care aceasta în reprezenta.

Însă există anumite situaţii când punerea în aplicare a executării pedepsei cu închisoarea sau a

detenţiunii pe viaţă trebuie să fie amânată, situaţii care sunt reglementate expres şi limitativ de lege,

luând în considerare caracterul cu totul excepţional şi derogator de la regula punerii neîntârziate în

executare a hotărârilor de condamnare.

Amânarea executării pedepsei cu închisoarea nu reprezintă o înlăturare a pedepsei, ci numai

amânarea termenului de la care pedeapsa urmează să înceapă, astfel ca ea poate fi dispusă numai în

cazul în care executarea pedepsei nu a început. În situaţia în care condamnatul este arestat în vederea

executării în cursul cererii de amânare, solicitarea se transformă în cerere de întrerupere a executării

pedepsei, iar în pracrica veche s-a decis că în asemenea cazuri competenţa se transferă de la instanţa

de executare la instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. Ulterior

această practică fiind respinsă, instanţa de executare fiind competentă să soluţioneze cauza.

Literatura de specialitate a facut precizări în legătură cu aplicarea normelor care reglementează

amânarea executării pedepsei. În acest sens s-au subliniat ca probleme ale amânării se pun şi în

legatură cu măsurile de siguranţă. De pildă, potrivit art.430 alin.3 interzicerea de a se afla în anumite

localităţi, poate fi amânată sau întreruptă de organele care au îndatorirea să asigure executarea

măsurii, ceea ce implică o rezolvare a chestiunii pe cale administrativă şi nu pe cale judiciară. S-a

precizat de asemenea, că închisoarea contraveţională poate fi şi ea amânată, neexistând motive de a se

face discriminări de tratament juridic.

După cum am menţionat amânarea executării pedepsei cu închisoarea poate fi dispusă în

anumite condiţii. Aceste condiţii sunt reglementate de art. 453 Codul Procedual Penal. alin. 1. Motivul

de amanare are în vedere nu numai considerente de ordin umanitar privind persoana condamnatului şi

familia acestuia, ci interese de ordin general privind bunul mers al activităţii din unitatea în care

condamnatul desfaşoară munca.

Din comisia de expertiză trebuie să facă parte şi un specialist în domeniul bolii de care suferă

condamnatul. Acest lucru este esenţial deoarece, luând în considerare caracterul excepţional al

amânarii executării pedepsei, trebuie să se ateste cu certitudine faptul că respectivul condamnat suferă

de boala respectivă.

Tot în acest sens nu se poate folosi o expertiză medico-legală efectuată anterior în alt proces.

Dacă instanţa constată existenţa unei neconcordanţe în conţinutul a două rapoarte de expertiză

medico-legale efectuate în cauză, atunci va dispune efectuarea unei noi expertize medico-legale.

52

Această nouă expertiză medico-legală poate fi dispusă numai dacă condamnatul, după întocmirea

raportului de expertiză medico-legală iniţial a depus la dosar acte care contrazic diagnosticul iniţial.

În practica judiciară s-a dovedit, în mod constant, că poate fi dispusă amânarea executării

pedepsei închisorii numai în cazurile în care boala constatată printr-un raport de expertiză medico-

legală nu poate fi tratată în reţeaua sanitară din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor .

De asemenea, practica judiciară a statuat că reţelele sanitare din cadrul Administraţiei Naţionale a

Penitenciarelor trebuie în practică să deţină aceste dotări şi facilităţi şi nu doar la nivel teoretic. În

acest sens instanţa trebuie să verifice existenţa condiţiilor optime de tratament şi terapeutice la locul

de deţinere.

De asemenea, o altă problemă pusă în practica judiciară şi în doctrină a fost situaţia în care,

deşi există un raport de expertiză medico-legală care să ateste fără nici un echivoc imposibilitatea

executării a unui regim privativ de libertate din partea condamnatului în urma unei stări de boală,

amânarea executării pedepsei cu închisoarea nu poate fi dispusă deoarece el ar reprezenta un pericol

pentru ordinea publică şi astfel nu se poate încadra în dispoziţiile art. 453 alin.1 pct a. Soluţia dată de

doctrină a fost cea a respingerii cererii de amânare a executării pedepsei şi internarea condamnatului,

sub pază, în vederea acordării asistenţei medicale care se impune în reţeaua Ministerului Sănătăţii

Publice.

Jurisprudenţa recentă a statuat că hotărârea prin care se dispune întreruperea executării

pedepsei şi internarea sub pază într-o clină din sistemul Ministerului Sănătăţii Publice este nelegală,

deoarece între întreruperea executării şi internarea sub pază este incompatibilitate.

În ceea ce priveşte aprecierea instanţei pentru pericolul pentru ordinea publică, această condiţie

a fost introdusă prin intermediul O.U.G. nr. 60/2006, instanţa urmând a aprecia dacă amânarea

executării pedepsei condamnatului nu aduce atingeri concrete ordinii publice.

Un caz prevăzut de lege privind amânarea executării pedepsei se referă la femeia condamnată

care este gravidă sau are un copil mai mic de 1 an, aşa cum este reglementat de art. 453 alin.1 pct. b.

Problema care se pune în această situaţie este până când se poate dispune amânarea executării

pedepsei cu închisoarea, în cazul în care condamnata are un copil cu vârsta mai mică de 1 an.

Doctrina şi jurisprudenţa au conchis că prevederea legii de ”până la încetarea cauzei care a

determinat amânarea” – în speţă împlinirea copilului vârsta de 1 an – trebuie privit în sens de termen

maxim, însă nu scuteşte instanţa de aprecierea pe un termen mai scurt dacă situaţia de fapt mai

justifica măsura luată, căci toate aceste condiţii sunt lăsate la aprecierea instanţei. Această interpretare,

nu este însă acceptată de toţi autorii.

Al doilea caz în care poate fi dispusă amânarea executării pedepsei este prevăzut de art. 453

alin. 1 lit. C, în care se arată că în situaţia în care din cauza unor împrejurări speciale, executarea

53

imediată a pedepsei ar putea avea consecinţe grave pentru condamnat, familiei sau unitatea la care

lucrează, poate fi amânată executarea pedepsei cel mult trei luni şi numai o singură dată.

Printre aceste situaţii de urgenţă, datorită posibilelor consecinţe grave pe care le pot avea,

practica judiciară a statuat că putem include starea sănătăţii părintelui paralizat ce trebuie internat într-

o instituţie de asistenţă socială, însă cererea de amânare nu este întemeiată atunci când unitatea la care

opera condamnatul poate funcţiona şi prin intermediul unui înlocuitor. Însă dacă unitatea are nevoie

absolută de serviciile condamnatului atunci cerere de amânare este întemeiată.38

Pentru dovedirea acestor împrejurări speciale se poate folosi, în principiu, orice mijloc de probă, spre

exemplu, înscrisuri care să ateste studiile condamnatului, însă instanţele judecătoreşti au statuat că

trebuie să se realizeze o anchetă socială de către serviciul autoritate tutelară.

De remarcat limitarea impusă de lege spre a nu transforma acest motiv de amânare o unealtă

pentru tergiversarea îndelungată a executării pedepsei, prin instituirea limitării folosirii acestui mijloc

la o singură dată şi pentru maxim 3 luni.

Referitor la această limită de 3 luni, excepţia de neconstituţionalitate a art. 453 alin. 1 lit. c a

fost respinsă de Curtea Constituţională cu motivarea că aceasta nu este o interdicţie la accesul liber la

justiţie, prevăzut de lege ci o limitare a dreptului invocat prin cererea de amânare a executării

pedepsei.

În ceea ce privesc persoanele care pot înainta această cerere de amânare, art. 453 alin. 2

menţionează că această cerere poate fi făcută de procuror, de condamnat de persoanele arătate în art.

362 Codul Procedural Penal ultimul alineat, iar în cazul prevăzut de lit. c – existenţa riscului

producerii unor consecinţe grave pentru familie, condamnat sau unitatea la care lucrează - şi de către

conducerea unităţii la care lucrează condamnatul.

În ceea ce privesc obligaţiile condamnatului, acestea sunt reglementate de art. 4531, astfel pe

durata amânării executării pedepsei, condamnatul va respecta următoarele obligaţii:

a. Să nu depăşească limitele teritoriale fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă.

b. Să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat sau la organul de poliţie desemnat cu

supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de

poliţie sau ori de câte ori este chemat.

c. Să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus amânarea.

d. Să nu deţină, să nu le folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

Aceste prevederi au caracter imperativ, şi astfel condamnatul trebuie să le

urmeze, trebuind obligatoriu să fie dispune de instanţă.

Alături de aceste prevederi, la alin. 2 sunt prezente 6 prevederi cu caracter dispozitiv,

legiuitorul lăsând la aprecierea instanţei dacă vor fi dispuse. Acestea sunt :

38 Ion Neagu - „Tratat de Procedură Penală. Parte Generală”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag 528.

54

a. să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

b. să nu de deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice locuri stabilite de

instanţă;

c. să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule stabilite;

d. să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a

comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu

acestea direct sau indirect;

e. să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;

f. să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit

fapta.

Art. 454 C.p.p reglementează instanţa competentă să judece cererea de amânarea executării

pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă. Astfel, instanţa competentă este instanţa de executare.

Alin. 11 aşa cum a fost introdus prin intermediul O.U.G. nr. 60/2006 menţionează alte

prevederi care clarifică modalitatea în care se va face executarea. Instanţei de executare îi revine

obligaţia de a comunica hotărârea de amânare a executării pedepsei, în ziua în care aceasta a rămas

definitivă, secţiei de poliţie, în a cărei rază teritorială locuieşte condamnatul, jandarmeriei, poliţiei

comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor

instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse condamnatului.

Organul de poliţie desemnat cu supravegherea de către instanţa de executare verifică periodic

respectarea obligaţiilor de către condamnat şi, în cazul în care constată încălcări ale acestora,

sesizează, de îndată instanţa de executare. Dacă se constată încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor

stabilite, instanţa poate dispune revocare amânării executării pedepsei şi punerea în executare a

pedepsei privative de libertate. Per a contrario, sesizată de către organele de poliţie despre încălcarea

de către cel condamnat a obligaţiilor impuse, instanţa nu va dispune revocarea amânării executării

pedepsei dacă se constată că încălcarea regimului stabilit pe durata amânării nu este imputabilă celui

în cauză.

3.3. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Spre deosebire de amănare se acordă înainte de începerea executării.39 Cazurile pentru care se

poate dispune întreruperea executării pedepselor privative de libertate sunt aceleaşi pe care art.453 le

prevede pentru amânare. De asemenea, aceleaşi sunt persoanele îndreptăţite a introduce cererea de

întrerupere. Instituţia întreruperii executării nu trebuie confundată cu “suspendarea executării” în

cazul căilor de atac extraordinar.

39 Dacă după introducerea cererii de amânre a executării şi mai înainte de soluţionarea ei, condamnatul a fost arestat, cererea sus-menţionată trebuie considerate şi solutinată ca o cerere de întrerupere a executării pedepsei.

55

Deşi legea prevede că întreruperea se dispune până când condamnatul se va găsi în situaţia de

a executa pedeapsa, aceasta nu poate fi interpretată în sensul că s-ar decide fără a se stabili o durată

exactă a măsurii. A admite contrariul înseamnă a înlătura definitiv sancţiunea; de aceea după trecerea

unei perioade trebuie verificat dacă motivul de întrerupere mai subzistă şi dacă cel condamnat se află

în situaţia de a relua executarea pedepsei. Stabilind o dată de control instanţa poate întrerupe pedeapsa

dacă este cazul până la un alt termen de control.

Împrejurările pe care se întemeiează cererea de întrerupere nu pot fi determinate de cei

interesaţi. Astfel, condamnatul nu va beneficia de întreruperea executării în cazul unei stări de boală

pe care singur şi-a provocat-o în scopul introducerii cererii.

În cazul întreruperii întemeiate pe art.453 lit.a, starea de boală trebuie constatată pe baza de

expertiză medico-legală. Este nelegală solţionarea cererii pe temeiul exclusiv al referatului medicului

din penitenciar, fără stabilirea stării de sănătate de către un raport de expertiză medico-legală.

Expertiza trebuie să precizeze că boala îl pune pe condamnat în imposibilitatea de a executa pedeapsa,

fiind irelevant faptul că intervenţia chirurgicală nu poate fi efectuată decât în reţeauaă a Ministerului

Sănătăţii.

Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de

executare sau instanţa corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, sau

după caz unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă. Pentru determinarea competenţei

trebuie avut în vedere locul de deţinere în care se găseşte petţtionarul condamnat în momentul

introducerii cererii şi nu la locul de deţinere unde ulterior a fost eventual transferat.

Dacă o persoană condamnată de o instanţă militară cere întreruperea executării pedepsei,

competentă de a soluţiona cererea revine tribunalului militar teritorial ca instanţă de executare, ori

judecătoriei, respectiv tribunalului în raza cărora se afla locul de deţinere ca instanţă corespunzătoare

în grad celor de executare.

Instanţa care a acordat întreruperea comunică măsura locului de deţinere sau, după caz, unităţii

unde condamnatul execută pedeapsa şi poliţiei. Întreruperea se comunică de asemenea instanţei de

executare cănd amănarea a fost dispusă de instanţă corespunzătoare de la locul de deţinere sau de la

locul unde se află unitatea în care se prestează munca.

Evidenţa întreruperilor acordate este ţinută de instanţa de executare, administraţia locului de

deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa. La expirarea termenului de întrerupere

condamnatului trebuie să se prezinte singur la locul de executare. Dacă la expirarea termenului de

întrerupere cel condamnat nu se prezintă la locul de detenţie, administraţia acestuia trimite de îndată,

în vederea executării, o copie de pe mandatul de executare a organului de poliţie, menţionând şi cât a

mai rămas de executat din durata pedepsei. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat

56

să execute pedeapsa la locul de muncă nu se prezintă la unitate, conducerea acesteia comunică de

îndată împrejurarea instanţei de executare.

Administraţia locului de deţinere sau unitatea trebuie să comunice instanţei de executare şi

data la care a reînceput executarea pedepsei. Împrejurarea reînceperii executării trebuie exact

cunoscută pentru ţinerea corectă a evidenţelor şi pentru a da curs astfel dispoziţiei care arată că timpul

cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.

Pedeapsa a cărei întrerupere se cere, trebuie să fie în curs de executare. Nu se poate solicita

întreruperea anterior rămânerii definitive a hotărârii primei instanţe. Respingerea cererii de întrerupere

a executării pedepsei pe motiv că hotărârea condamnatoare nu este încă definitivă, nu constituie un

impiediment de a se formula şi admite o nouă cerere, dacă toate condiţiile legale sunt întrunite.

Sediul materiei se află la art. 455-457 Codul Procedural Penal, art. 455 menţionând că

executarea pedepsei închisorii poate fi întreruptă tot pentru motivele enunţate la art. 453 şi anume

întreruperea executării pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe piaţă când pe baza unei

expertize medico-legale se constată că persoana condamnată suferă de o boală care o pune în

imposibilitate de a executa pedeapsa sau atunci când condamnata este gravidă sau are un copil mai

mic de 1 an sau datorită unor împrejurări speciale când continuare executării pedepsei ar putea avea

consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea unde lucrează condamnatul.

Trebuie menţionate câteva aspecte definitorii pentru instituţia întreruperii executării pedepsei

închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.

Ea poate fi dispusă numai în mod temporar, atât timp cât durează cauza care a determinat-o,

nefiind permis să se excepteze total executarea pedepsei. De asemenea trebuie evidenţiat faptul că,

spre deosebire de amânarea executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe piaţă care se va dispune

înainte de începerea efectivă a executării pedepsei, întreruperea executării se va dispune atunci când

executarea a început deja. Întreruperea pedepsei, de asemenea nu trebuie confundată cu suspendarea

executării pedepsei ce se dispune în exerciţiul căîlor extraordinare de atac, când în anumite situaţii

suspendarea executării pedepsei presupune întreruperea executării ei în cazul în care aceasta a început.

Suspendarea pedepsei în asemenea cazuri este întemeiată pe presupusa ilegalitate sau netemeinicie a

hotărârii atacate.

Conform art. 456 C. proc. pen. instanţa competentă să dispună această măsura este instanţa de

executare sau instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde

este executată pedeapsa la locul de muncă, la propunerea porcurorului sau de către condamnat, soţul

acestuia, de către reprezentantul legal, asemenea situaţiei de la amânarea executării pedepsei.

Ar. 457 menţionează că instanţa care a acordat întreruperea comunică de îndată această măsură

locului de deţinere, sau, după caz, unităţii unde condamnatul execută pedeapsa şi organului de poliţie.

Dacă întreruperea a fost acordată de instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau

57

unitata, aceasta comunică măsura luată şi instanţei de executare. Mai este important de menţionat,

conform art. 457 alin. 4 Codul Procedural Penal că timpul cât executarea a fost întreruptă nu se

socoteşte în executarea pedepsei.

Locul de deţinere este responsabil cu ţinerea evidenţei întreruperilor acordate, iar dacă cel

condamnat nu se prezintă, la momentul expirării întreruperii executării, la locul de deţinere atunci

administraţia trimite trimite o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie în vederea

executării. Pe copia mandatului de executare se menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata

pedepsei. Analog, în cazul neprezentării celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă,

administraţia trebuie să înştiinţeze deîndată instanţa de executare.

CONCLUZII

58