CUPRINS

I.DEZVOLTAREA SI PARTICULARITATILE PROCESULUI INVESTITIONAL

1.1Continutul si caracteristica procesului investitional

1.2 Politica investiţională în Republica Moldova. Cadrul legal de asigurare a realizării activităţii

investiţionale în Republica Moldova

1.3 Recunoasterea si evaluarea bunurilor imobile la fazele investitionale

II.ASPECTELE ECONOMICE ALE EVALUARII IN CADRUL ACTIVITATII

INVESTITIONALE

2.1 Avantajele sxilimitele evaluarii la fazele investitionale

2.2 Mediul investitional si piata serviciilor de evaluare in RM

2.3 Proiectele investitionale

I.DEZVOLTAREA SI PARTICULARITATILE PROCESULUI INVESTITIONAL

1.1Continutul si caracteristica procesului investitional

Totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse în vederea înfăptuirii lucrărilor

necesare realizării şi punerii în funcţiune-expluatare a unor obiective economice, sociale, etc.

angrenând resurse materiale, umane, de muncă, precum şi timp, prin intervenţia diferitor factori

constituie procesul investiţional.

Procesul investiţional se identifică cu totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse

de către subiectul activităţii investiţionale în vederea orientării resurselor investiţionale în obiecte

investiţiionale, pentru ca acestea din urmă să genereze efecte de natură socio-economică şi de

altă natură.

Relaţiile dintre participanţii la procesul investiţional au loc în cadrul pieţei investiţionale. Ca şi

pe orice altă piaţă, pe piaţa investiţională se formează cererea şi oferta atît pentru resursele, cît şi

pentru obiectele investiţionale.

În economia de piaţă forma organizatorică de bază a procesului investiţional este proiectul

investiţional, care reprezintă documentul de bază ce determină necesitatea efectuării investiţiilor,

în care se descriu principalele caracteristici ale proiectului şi indicatorii financiari, aferenţi

realizării acestuia.

Proiectul investiţional constituie un plan complex de acţiuni, ce include fundamentarea

raţionalităţii investiţiilor, îndreptate spre lărgirea, modernizarea sau formarea unui nou mod de

producţie a mărfurilor sau serviciilor cu scopul obţinerii unui profit sperat (aşteptat) sau a unui

efect social.

În dependenţă de tipul proiectelor investiţionale, se deosebesc şi cerinţele faţă de

elaborarea acestora. Pentru proiectele investiţionale mici, finanţate de întreprindere din contul

surselor proprii, fundamentarea lor tehnico-economică are un caracter restrâns. O astfel de

fundamentare poate conţine doar:

scopul efectuării proiectului investiţional,

parametrii săi de bază,

volumul necesar de resurse financiare,

indicatorii eficienţei investiţiilor şi

schema realizării proiectului investiţional.

Pentru proiectele investiţionale medii şi mari, realizarea cărora necesită o finanţare externă,

este necesară o fundamentare tehnico-economică complexă conform standardelor naţionale şi

internaţionale. O astfel de fundamentare a proiectelor investiţionale se supune unei anumite

structuri logice, care are un caracter unic în majoritatea ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată.

Procesul investiţional se prezintă sub forma unui ciclu compus din trei faze separate:

I. faza preinvestiţională (de concepţie, de pregătire);

II. faza investiţională (de realizare);

III. faza de exploatare (de funcţionare);

Faza preinvestiţională sau de concepţie este subordonată în întregime elaborării deciziei

investiţionale. Această fază cuprinde, în principal, activităţi de natură intelectuală, de cercetare

ştiinţifică, analize, calcule, concretizate în final într-unproiect de investiţii.

Faza investiţională constituie perioada de timp, în care se realizează fizic obiectivul de

investiţii. Atât faza de concepţie cât şi cea de realizare trebuie să se desfăşoare într-un interval de

timp destul de scurt pentru a reduce, pe cît e de posibil, perioada de imobilizare a fondurilor

investite şi pentru a se ajunge mai repede la faza de exploatare, faza în care se ajunge la scopul

urmărit de către beneficiarul de investiţii.

Faza preinvestiţională include câteva etape:

Analiza posibilităţilor investiţionale;

Alegerea prealabilă a proiectului (studiul prealabil de fezabilitate);

Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică, studiu de fezabilitate propriu zis);

Evaluarea finală şi luarea deciziei de investire.

În analiza posibilităţilor se evidenţiază posibilitatea investirii. Sunt supuse analizei următoarele

direcţii:

a) resursele naturale, care pot fi prelucrate sau folosite în producţie (spre ex., pădurile pentru

întreprinderile de prelucrare a lemnului);

b) cererea viitoare la unele mărfuri, cerere ce poate creşte în urma creşterii numărului

populaţiei sau a capacităţii de cumpărare;

c) mărfurile importate şi posibilităţi de înlocuire a importului;

d) sectoarele industriei prelucrătoare, ce funcţionează eficient;

e) posibilităţi de legătură cu alte ramuri, atât autohtone cât şi din străinătate;

f) posibilităţi de diversificare (de exemplu, producţie farmaceutică într-un complex

petrolier);

g) posibilităţi de creştere a volumului de producţie cu scopul atingerii volumului optimal al

producţiei;

h) climatului general investiţional;

i) politica industrială;

j) costul şi prezenţa factorilor de producţie;

k) posibilitatea exportului etc.

Analiza posibilităţilor are un caracter destul de general şi se bazează, în principiu pe date destul

de evazive, nu pe analize exacte.

La etapa alegerii unui proiect se face apel la anumite analize detaliate, dar şi la

anumite studii tehnico-economice, care, de obicei, sunt costisitoare şi îndelungate. Astfel, înainte

de a purcede la analiza tehnico-economică este necesar de efectuat un studiu preventiv de

fezabilitate pentru formularea liniilor generale ale proiectului investiţional.

Studiul preventiv de fezabilitate (SPF) poate fi determinat ca o etapă de legătură

între cercetarea posibilităţilor şistudiul tehnico-economic (STE) amănunţit, astfel încât

diferenţele dintre aceste etape constau în gradul de detaliere al studiului.

Dar, chiar şi la etapa SPF este nevoie de cercetat toate alternativele economice:

a) piaţa şi potenţialul întreprinderii: efectuarea cercetării cererii şi pieţei, vânzărilor şi

marketingului, programului de producţie şi posibilităţilor întreprinderii;

b) cheltuielile materiale;

c) locul amplasării întreprinderii;

d) aspectele tehnice ale proiectului: tehnologiile şi utilajele, obiectele de construcţii sociale;

e) cheltuielile: de producţie, administrative şi comerciale;

f) cadrele: forţa de muncă;

g) realizarea proiectului;

h) analiza financiară: cheltuielile de investiţii, costuri de producţie şi profitabilitatea

comercială etc.

Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică/studiu de fezabilitate propriu zis)

cercetarea tehnico-economică constituie baza tehnică, economică şi comercială necesară pentru a

lua decizia de a investi într-un anumit proiect. În cadrul acesteia se analizează toate elementele

mai importante cu privire la fabricarea produsului sau prestarea serviciului (obiectul investiţiei),

concomitent cu variantele alternative ale proiectului. O astfel de cercetare trebuie să contribuie

esenţial la elaborarea proiectului, ţinând cont de toate costurile de investiţie, veniturile posibile

etc. Pentru acesta este necesară elaborarea şi respectarea unui proces complex cu legături inverse

(feed back), care ar cuprinde un set de variante alternative pentru programul respectiv, ca:

alegerea celor mai optime tehnologii, organizarea lucrului personalului etc. Dacă datele primite

nu adeveresc viabilitatea proiectului, atunci este necesar de a efectua careva schimbări ai

parametrilor, al programei de lucru, al factorilor materiali sau a tipurilor de tehnologii folosite,

pentru a obţine rentabilitatea scontată.

Studiul de fezabilitate este destinat optimizării ipotezelor şi deciziilor privind realizarea

proiectului de investiţii. Toate studiile de fezabilitate cuprind un set asemănător sau aproape

asemănător de întrebări. Cu toate acestea, se pot întâlni deosebiri privind obiectivele şi scopurile

cercetării, situaţie dictată de: caracterul investiţiei, complexitatea tehnologiei, stabilitatea

costurilor factorilor de producţie etc. Însă în general, un studiu de fezabilitate calitativ trebuie să

cuprindă o analiză amplă a tuturor componentelor proiectului şi a rezultatelor implementării lui.

De aceia, investitorul cu un grad înalt de aversiune faţă de risc, ar trebui să aloce resurse

semnificative pentru realizarea acestui studiu, deoarece un studiu calitativ va ridica semnificativ

şansele obţinerii profitului scontat.

Analiza tehnico-economică întruneşte toate aspectele şi elementele mai importante ale

proiectului, cum ar fi:

gradul de veridicitate a informaţiilor despre mediul de afaceri existent,

eficienţa proiectului,

gradul de risc,

prognozarea pieţei,

tendinţele tehnologice,

schema proiectului etc.

În condiţiile unei economii în tranziţie realizarea unui astfel de studiu se poate solda cu

rezultate imprecise, ce poate orienta investitorul la folosirea ineficientă a resurselor sale. Aceasta

se datorează faptului că cercetarea nu cuprinde factorii specifici economiei date. În acest context,

studiul (cercetarea) trebuie să ţină cont de aşa aspecte ca:

factorii de producţie existenţi,

specificul pieţei,

condiţii de muncă etc.

O astfel de abordare presupune analiza proiectului din punct de vedere al veniturilor şi a

cheltuielilor.

Analiza tehnico-economică poate fi orientată spre:

o anumită piaţă (cererea), ori

anumiţi factori materiali.

Astfel, investitorul se va baza pe cererea existentă (prevăzută) sau pe careva factori materiali

(energie, materie primă etc.). Însă, luând în consideraţie faptul că cererea şi analiza pieţei sunt

absoluţi indispensabili într-un studiu de fezabilitate, acestora li se acordă o atenţie mai mare

decât factorilor materiali.

Este de reţinut faptul că analiza tehnico-economică, nu este un obiectiv pentru investitor, ci

prezintă un instrument, o modalitate de a răspunde la întrebarea: a investi în proiectul dat sau nu,

al cărui răspuns nu neapărat coincide cu concluziile cercetării. De fapt, în practică este foarte

greu de găsit vre-un exemplu în care investitorul, la luarea deciziei sale investiţionale, s-a

bazat doar pe analiza tehnico-economică.

Un studiu calitativ de fezabilitate va cuprinde următoarele părţi necesare de analizat:

Motivaţia şi istoria proiectului

numele, prenumele (denumirea) şi adresa proiectantului;

motivaţia realizării proiectului;

scopul proiectului şi caracterele generale bazate pe o strategie previzibilă, inclusiv

determinarea regiunii geografice şi nişei de piaţă (internă sau externă);

localizarea proiectului: orientarea spre piaţă, resursele materiale.

Analiza generală a pieţei şi a concepţiei de marketing

concluziile formulate în urma cercetărilor de marketing privind: mediul de afaceri,

segmentarea pieţei (consumatorii reali, nominali), canalele de realizare, concurenţa, ciclurile

de viaţă (ale sectorului, produsului etc.);

descrierea indicilor anuali ai cererii de piaţă (cantitate, preţ) şi livrărilor (trecute, actuale şi

viitoare);

explicarea şi motivarea strategiilor de marketing alese pentru atingerea scopurilor propuse;

calcularea şi explicarea eventualelor cheltuieli de marketing, elementelor programelor de

vânzări şi încasări (preţ, cantitate, nişă de piaţă etc.);

descrierea influenţei proiectului asupra: materiei prime şi livrărilor, localizării în spaţiu,

mediului înconjurător, programului de producţie, tehnologiei, capacităţii de producţie a

întreprinderii.

Materia primă şi livrările

descrierea situaţiei generale privind:

materia primă;

semifabricatele;

utilajele;

piesele de schimb etc.

calcularea necesarului anual de livrări de resurse materiale;

căutarea şi a selectarea cât mai multor resurse ieftine şi strategii optime.

Localizarea în spaţiu şi mediul înconjurător

identificarea şi deservirea amplasării obiectului investiţiei, inclusiv:

- influenţa asupra ecologiei şi mediului înconjurător;

- politica social-economică, stimulări, restricţii;

- infrastructură.

identifica aspectelor critice şi motivarea localizării obiectului investiţional;

analiza, în linii generale, a principalelor costuri legate de amplasarea obiectului.

Proiectarea şi tehnologia

identificarea programei şi capacităţii de producţie a întreprinderii;

motivarea tehnologiei alese, evaluarea suficienţei acesteia din punct de vedere al

complexităţii, avantajelor, neajunsurilor, ciclului de viaţă etc.;

identificarea schemei şi limitelor (cadrul) proiectului;

calcularea costului principalelor elemente ale obiectului investiţiei (utilaje, tehnologii, know-

how);

supunerea analizei lucrărilor de construcţie a obiectelor sociale (cămine, ospătării etc.).

Organizarea activităţii

identificarea structurii organizatorice de bază, schemei şi mijloacelor gestionării.

Resursele umane (de muncă)

determinarea mediului social-economic şi cultural pentru cerinţele incluse în proiect ca:

necesarul de forţă de muncă, condiţii de calificare, angajarea experţilor străini etc.;

identificarea cadrelor de bază din punct de vedere cantitativ şi calitativ (calificarea).

Schema implementării proiectului

determinarea duratei construcţiei imobilului şi montării utilajului;

determinarea activităţilor necesare pentru realizarea la timp a proiectului etc.

Analiza financiară şi evaluarea investiţiilor etc.

elaborarea devizului:

- costul lotului de pământ pe care se va situa obiectul investiţiei;

- costul imobilului şi cheltuielile privind construcţiile sociale;

- costul utilajului şi tehnologiilor;

- costul utilajului auxiliar;

- capital statutar (acţionar);

- necesitatea de capital circulant etc.

cheltuielile aferente produselor comercializate:

- cheltuieli de exploatare;

- amortizarea;

- cheltuieli aferente activităţii de marketing,

- cheltuieli de finanţare.

finanţarea proiectului:

- sursele de finanţare;

- influenţa exercitată asupra proiectului de cheltuielile de finanţare şi servire a datoriilor

privind finanţarea dată;

- politica de stat în domeniul finanţării.

evaluarea investiţiei:

- calcularea beneficiilor;

- stabilirea duratei de recuperare a investiţiei;

- calcularea profitului obţinut în baza capitalului investit şi acţionar; - calcularea profitului ce

revine fiecărui coparticipant (în cazul întreprinderii mixte); - impactul economic şi financiar

al proiectului asupra economiei naţionale.

aspectele critice ale proiectului, inclusiv, riscurile, strategiile şi mijloacele de gestiune a

riscurilor, variabilele critice de ordin micro- şi macroeconomic şi posibila lor influenţă

asupra realizării financiare a proiectului.

concluzii:

- avantajele principale ale proiectului;

- deficienţe şi lacune;

- şansele de implementare a proiectului.

Faza investiţională a unui proiect de amploare diferă considerabil de cea a unui proiect mic.

Astfel, înfăptuirea unei investiţii de proiect se poate împărţi în câteva etape:

negocierile propriu-zise şi încheierea contractelor;

elaborarea documentaţiei tehnice şi de proiect;

construcţia;

pregătirea cadrelor;

darea în exploatare a obiectului.

La etapa negocierilor şi încheierii contractelor se semnează contractele între investitori, pe de

o parte, şi instituţiile financiare, consultanţi, arhitecţi, clienţi, deţinători de patente şi licenţe,

intermediari, furnizorii de utilaje şi materii prime, pe de altă parte.

Principala formă juridică de reglare a relaţiilor între asociaţi (parteneri) este contractul.

Relaţiile apărute între participanţii contractului sunt reglementate de legislaţie. Contractul

nu numai întăreşte drepturile şi obligaţiile părţilor, dar arată şi ordinea de executare, la fel

prevede modalităţile de protecţie a părţilor.

În practică, mai des, se face apel la următoarele două tipuri de contracte: Contract de

livrare (predare) – contractul, în care furnizorul (care este întreprinzător) se obligă în termeni

stabiliţi să livreze marfa în proprietatea cumpărătorului, iar cumpărătorul se obligă să primească

marfa şi să achite suma necesară.

Contract de antrepriză – contract, în cadrul căruia antreprenorul îşi asumă în faţa clientului

responsabilitatea de a construi instalaţii de producţie şi prin care se asigură ca acestea vor fie în

perfectă stare de funcţionare înainte de a le livra clientului. Deoarece întreaga responsabilitate

pentru contribuţia tuturor participanţilor la proiect îi revine lui, antreprenorul este interesat să

obţină condiţii financiare mai favorabile decât ar obţine clientul.

Cercetările preinvestiţionale formează baza pentru faza investiţională. Însă hotărârile

luate în faza investiţională nu întotdeauna coincid cu recomandările întocmite în faza

preinvestiţională. Negocierile directe şi întocmirea contractelor deseori implică modificări şi noi

idei de perfecţionare a proiectului, ceea ce duce la creşterea costurilor investiţionale.

Pregătirea (elaborarea) documentaţiei tehnice prevede întocmirea graficelor de lucru, alegerea

locului de amplasare, proiectarea obiectului, elaborarea unui plan amănunţit de exploatare şi de

instalare a utilajului, precum şi alegerea finală a tehnologiei şi utilajului.

Etapa construcţiei include pregătirea spaţiului de amplasare a obiectului, construcţia

clădirilor şi pregătirea utilajului în corespundere cu programul întocmit.

De etapa de pregătire a cadrelor, care practic coincide cu cea a construcţiei, adesea depinde

nivelul creşterii profitabiltăţii şi rentabilităţii producţiei.

Darea în exploatare, de obicei de scurtă durată, este un moment foarte important în

implementarea proiectului. Este un moment de legătură între faza precedentă (investiţională) şi

cea ulterioară, adică de exploatare. Succesul obţinut în această etapă demonstrează eficienţa

planificării şi executării proiectului şi determină funcţionarea programului în viitor.

La etapa investiţiei apar mari obligaţii financiare, iar schimbările din proiect pot avea

grave consecinţe financiare. Un grafic neraţional, întreruperi în construcţii, furnizări de materii

prime şi materiale, amânarea dării în exploatare etc., fără îndoială, duc la creşterea cheltuielilor

de investiţii   şi la reducerea rentabilităţii proiectului.

În faza preinvestiţională calitatea şi stabilitatea proiectului au o mai mare însemnătate decât

factorul timp, iar în faza investiţională factorul timp are importanţă majoră.

Problemele ce apar în faza de exploatare trebuie privite dintr-o perspectivă de scurtă sau

de lungă durată. Prin perspectiva de scurtă durată se are în vedere perioada de începere a ciclului

producţiei propriu-zise, în care pot apărea astfel de probleme, ca cea a implementării tehnologiei,

cea a utilajelor sau a unei productivităţi a muncii nesatisfăcătoare, precum şi problema

insuficienţei de personal administrativ calificat şi a forţei de muncă. Aceste probleme trebuie,

însă, relevate încă în faza de elaborare a proiectului. Şi schimbările necesare trebuie operate în

aceeaşi fază.

Perspectiva pe termen lung evidenţiază doi factori: pe de o parte, costurile de producţie, iar pe de

altă parte veniturile din vânzări. Aceşti factori sunt condiţionaţi de analizele efectuate în faza

preinvestiţională. Dacă analizele vor fi greşite, baza tehnico-economică a activităţi de producţie

va fi pusă în primejdie, iar dacă neajunsurile se vor depista abia în etapa de exploatare,

înlăturarea lor va fi foarte costisitoare şi anevoioasă.

Cele expuse anterior relevă importanţa fazei preinvestiţionale, care asigură fundamentul

pentru celelalte etape. În cazul efectuării unei analize preinvestiţionale nesatisfăcătoare,

modificarea proiectului va prezenta pe plan tehnico-economic greutăţi considerabile, indiferent

de modul în care a fost realizat şi cât de bine funcţionează.

1.2 Politica investiţională în Republica Moldova. Cadrul legal şi instituţional de asigurare a

realizării activităţii investiţionale în Republica Moldova

Politica investiţională la nivel macroeconomic constituie o parte componentă a politicii

economice promovate destat. Politica investiţională de stat reprezintă un ansamblu de acţiuni

socio-economice, juridice şi organizatorice, orientate spre utilizarea raţională a resurselor

acestuia prin investire în sferele prioritare în scopul dezvoltării durabile a economiei; spre

stimularea atragerii investiţiilor corporative, private şi străine la realizarea celor mai de

perspectivă proiecte investiţionale. Este de menţionat, că tradiţional în arealul intervenţiei

statului se înscriu acele sfere ale economiei care necesitată investiţii centralizate masive, pentru

care orientarea spre realizarea profiturilor nu este criteriu unic de eficienţă economică. Drept

criteriu se impune interesul social. Aceste sfere sînt, de obicei, ramurile de bază: energetica,

complexul industrial, infrastructura productivă (transportul, reţelele electrice, comunicaţiile etc.),

infrastructura socială (ocrotirea sănătăţii, învăţămîntul, protecţia socială), ştiinţa fundamentală şi

producţia scientofagă etc.

Bazele teoretice ale procesului investiţional şi politicii investiţionale sînt cercetate în numeroase

monografii. Un grup însemnat din acestea este dedicat politicii investiţionale a statului. Încă în

anii ’60 ai secolului XX a fost demonstrat faptul că politica investiţională reprezintă prin sine

elementul de bază al politicii economice a unui stat. Drept exemplu poate servi corelaţia dintre

activitatea investiţională şi creşterea economică în SUA: descreşterea activităţii investiţionale din

SUA în anii ’60 a avut un impact negativ asupra competitivităţii economiei naţionale. Anume în

acea perioadă Congresul şi Senatul SUA au elaborat „Actul cu privire la politica

investiţională”1, act care a stabilit căile de sporire a ponderii investiţiilor în PIB şi a concretizat

setul de înlesniri prevăzute pentru investitori. După caracterul orientării sale, politica

investiţională a ţării poate fi agresivă şi conservativă.

Politica investiţională agresivă este politica orientată spre atingerea unei profitabilităţi maxime

în condiţii de risc accentuat, adică, realizându-se, preponderent, plasamente în obiective riscante.

De regulă, la acestea se referă la ramurile şi domeniile inovaţionale.

Politica investiţională conservativă este politica orientată spre minimizarea riscurilor

investiţionale în condiţiile obţinerii unor venituri moderate. O astfel de politică vizează, în

special, favorizarea plasamentelor în ramurile şi domeniile economice tradiţionale.

Actualmente, majoritatea ţărilor dezvoltate, precum şi unele ţări în tranziţie promovează o

politică investiţională agresivă, inovaţională, care are ca obiectiv asigurarea creşterii economice

pe calea social-inovaţională, adică acumulând capital uman. Ponderea capitalului uman în

volumul total al reproducţiei bogăţiei depăşeşte 70% în ţările dezvoltate.

În funcţie de politica investiţională la nivel macroeconomic promovată (agresivă sau

conservativă, orientată preponderent spre mobilizarea investiţiilor interne sau a celor externe,

etc.), statul (Guvernul) va favoriza unele tipuri de investiţii, prin asigurarea unui climat

investiţional respectiv.

Politica investiţională promovată de stat poate fi analizată prin intermediul politicilor sectoriale,

politicilor regionale etc.

Politica investiţională la nivel macroeconomic este strîns legată de politica, pe care o

stabilesc firmele la nivel microeconomic.

Activitatea investiţională caracterizează procesul fundamentării şi realizării celor mai eficiente

forme de alocare a capitalului în scopul creşterii potenţialului economic al întreprinderii.

Activitatea investiţională a întreprinderii se caracterizează prin următoarele particularităţi de

bază: Este principala formă de realizare a strategiei economice a întreprinderii, de asigurare a

creşterii activităţii sale operaţionale. Practic, toate sarcinile dezvoltării economice a întreprinderii

necesită creşterea volumului sau înnoirea structurii activelor operaţionale. Această creştere a

activelor şi înnoire a lor se efectuează în procesul diferitelor forme ale activităţii investiţionale a

întreprinderii. Politica investiţională a întreprinderii este o parte componentă a strategiei generale

a dezvoltării sale economice.

Activitatea investiţională poartă un caracter subordonat faţă de scopurile şi sarcinile

activităţii operaţionale ale întreprinderii, deşi unele forme ale investiţiilor întreprinderii pot

genera temporar un venit mai mare decât cel din activitatea operaţională. Totuşi principala

sarcină strategică a întreprinderii constă în dezvoltarea activităţii operaţionale şi asigurarea

condiţiilor sporirii venitului generat de ea. Activitatea investiţională a întreprinderii are ca scop

să asigure creşterea formării venitului său operaţional în perspectivă pe două căi: pe calea

asigurării creşterii venitului operaţional din contul măririi volumului activităţii economice; şi pe

calea asigurării micşorării cheltuielilor operaţionale specifice.

Activitatea investiţională a întreprinderii se caracterizează printr-o ritmicitate periodică .

Periodicitatea acestei activităţi e determinată de o serie de condiţii: necesitatea acumulării

preliminare a resurselor financiare pentru iniţierea realizării unor proiecte investiţionale;

folosirea condiţiilor externe favorabile pentru realizarea activităţii investiţionale; crearea

condiţiilor interne pentru “salturi” investiţionale esenţiale.

Activităţii investiţionale a întreprinderii îi sunt caracteristice riscuri specifice,

generalizate prin noţiunea de “risc investiţional” . Nivelul riscului investiţional, de obicei,

depăşeşte nivelul riscului operaţional. Aceasta se datorează faptului că în procesul activităţii

investiţionale riscul pierderii capitalului are o probabilitate de apariţie mai mare decât în procesul

activităţii operaţionale.

Venitul investiţional al întreprinderi în procesul activităţii sale investiţionale se formează,

de obicei, cu întârzieri. Aceasta înseamnă că între efectuarea cheltuielilor investiţionale şi

obţinerea venitului investiţional trece, de regulă, o anumită perioadă de timp.

În procesul activităţii investiţionale, soldul balanţei fluxurilor de numerar în perioadele

iniţiale este negativ.Soldul devine pozitiv pe parcursul compensării cheltuielilor investiţionale

prin veniturile obţinute.

Baza activităţii investiţionale a întreprinderii o constituie investiţiile reale. În majoritatea

întreprinderilor, acestea reprezintă unica direcţie a activităţii investiţionale. Realizarea

investiţiilor reale se caracterizează printr-o serie de particularităţi esenţiale de bază:

Investiţiile reale reprezintă principala formă de realizare a strategiei de dezvoltare economică

a întreprinderii. Realizarea principalului scop al acestei dezvoltări este asigurată prin

implementarea proiectelor de investiţii reale, dar însuşi procesul strategic de dezvoltare a

întreprinderii reprezintă ansamblul acestor proiecte realizate în timp.

Investiţiile reale se află în legătură reciprocă cu activitatea operaţională a

întreprinderii. Sarcinile creşterii volumului producţiei şi comercializării acesteia, lărgirii

gamei produselor şi sporirii calităţii lor, micşorării cheltuielilor operaţionale curente se

îndeplinesc, de regulă, în urma efectuării investiţiilor reale.

Investiţiile reale asigură, de regulă, un nivel de rentabilitate mai mare în comparaţie cu

investiţiile financiare. Această posibilitate de a genera un înalt nivel al profitului este un

motiv stimulator pentru a activa în sectorul real al economiei.

Investiţiile reale au un nivel înalt de protecţie împotriva inflaţiei. Practica demonstrează că,

în condiţiile inflaţiei, rata creşterii costurilor multor investiţii reale nu numai că este egală, ci,

în multe cazuri, depăşeşte rata inflaţiei.

Politica investiţională reprezintă o parte a strategiei financiare a întreprinderii, ce constă în

alegerea şi realizarea celor mai eficiente forme ale investiţiilor sale reale şi financiare cu scopul

asigurării unui nivel înalt al dezvoltării şi majorării potenţialului economic al activităţii sale.7

După ce s-au stabilit obiectivele, urmează să se elaboreze programul investiţional. Baza acestui

program o constituie proiectul investiţional, ce transformă obiectivul într-un sistem de operaţiuni

complexe.

Documentele principale, care în mod expres stabilesc politica Guvernului R.M. în domeniul

investiţiilor sunt:

Strategia de atragere a investiţiilor şi promovare a exporturilor pe perioada 2006-2015;

Planul Naţional de Dezvoltare;

Programul de activitate a Guvernului R.M.;

Prevederi din alte strategii sectoriale, cum ar fi Strategia de dezvoltare a industriei etc.

Strategia de atragere a investiţiilor şi promovare a exporturilor pe perioada 2006-2015, aprobată

prin Hotărârea de Guvern, este un document de planificare strategică ce reprezintă cadrul

politicilor de stat în domeniul atragerii investiţiilor şi promovării exporturilor.

1. Prioritatea strategică a Guvernului constă în asigurarea creşterii economice durabile şi

reducerea nivelului sărăciei. Politicile eficiente de atragere a investiţiilor şi promovare a

exporturilor sunt unele din instrumente de bază pentru realizarea priorităţilor.

2. Dezvoltarea economică durabilă a ţării este posibilă doar în cazul implementării unor politici

coordonate şi pro-active de stimulare a activităţii investiţionale. Experienţa acumulată de către

statele, care au atras un volum considerabil al investiţiilor străine (ţările Baltice, Cehia, Slovenia

etc.), demonstrează că crearea mediului de afaceri favorabil pentru activitatea investiţională

stimulează fluxul de investiţii în ţară şi contribuie esenţial la creşterea potenţialului de export.

Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi

promovate de Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Regionale, autorităţile administraţiei

publice locale, în parteneriat cu diverşi actori (privaţi, publici, voluntari), în scopul asigurării

unei creşteri economice, dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului regional

şi local.

Pentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională, s-au înfiinţat 6 regiuni de

dezvoltare, care cuprind tot teritoriul Republicii Moldova. Principalele domenii care pot fi vizate

de politicile regionale sunt: dezvoltarea întreprinderilor, piaţa forţei de muncă, atragerea

investiţiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului Î.M.M.-urilor, îmbunătăţirea

infrastructurii, calitatea mediului înconjurător, dezvoltare rurală, sănătate, educaţie, învăţământ,

cultura.

In conformitate cu prevederile legale privind dezvoltarea regionala în Republica

Moldova, obiectivele de baza ale dezvoltării regionale sunt următoarele:

Diminuarea dezechilibrelor regionale existente , prin stimularea dezvoltării echilibrate,

prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a

unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, şi preîntâmpinarea producerii

de noi dezechilibre;

Corelarea politicilor şi activităţilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor , prin

stimularea iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul

dezvoltării economico-sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;

Stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei transfrontaliere ,

inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile

şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economică şi instituţională a acestora,

în scopul realizării unor proiecte de interes comun.

Experienţa internaţională în domeniu demonstrează faptul că unul dintre cei mai importanţi

factori pentru atragerea capitalului, inclusiv a celui străin în economie este existenţa unui cadrul

instituţional adecvat şi a bazei legislative stabile, care ar asigura protecţia eficientă maximă a

intereselor investitorilor şi ale altor participanţi la procesul investiţional.

Astfel, climatul investiţional, menit să stimuleze atragerea investiţiilor, este un cadru

complex, fiind determinat de un mix de elemente interdependente de origine economică, politică,

de infrastructură ş.a., în cadrul acestora aspectele legislative fiind foarte importante.

Insuficienţa resurselor proprii pentru investiţii, precum şi acţiunile întreprinse de către alte

ţări au condus la schimbarea viziunii autorităţilor privind investiţiile şi rolul acestora în

economia Republicii Moldova. Ca rezultat, au fost întreprinşi paşi concreţi în sensul ameliorării

climatului de afaceri şi atragerii investiţiilor atît autohtone cît şi celor străine. Paşii respectivi au

vizat cadrul  legislativ. Atît cadrul instituţional cît şi cel legal au evoluat în timp.

Tabelul 1.1 Cadrul legal privind activitatea de investiţii în Republica Moldova

Actul legislativ Prevederi legislative, care au stat la baza studiului

comparativ cu practicile legislative internaţionale

1. ConstituţiaRepublicii

Moldova

art.9 - manifestarea liberei iniţiative economice art.46, 126-

127 - dreptul la proprietatea privată, precum şi dreptul la

moştenirea proprietăţii art.46 - nimeni nu poate fi

expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică stabilită

conform legii şi cu oferirea unei drepte şi prealabile

despăgubiri. Investiţiile nu pot fi expropriate ori supuse

unor măsuri cu efect similar, care privează în mod direct

sau indirect investitorii de titlul de proprietate sau de

control asupra investiţiei.

art. 126 - statul asigură inviolabilitatea investiţiilor

persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine şi ocroteşte

proprietatea cetăţenilor Republicii Moldova, străini şi

apatrizi.

2  Codul Civil al Republicii

Moldova nr.1107-XV din

6.06. 2002

Libertatea contractelor private

3 Codul fiscal al Republicii

Moldova nr. 1163-XIII din

24.04.97

Facilităţi şi scutiri fiscale

5 Legea Republicii Moldova

cu privire la investiţiile în

activitatea de întreprinzător

nr. 81- XV din 18.03.2004

Art. 5 - investitorii îşi pot plasa investiţiile pe întreg

teritoriul Republicii Moldova şi în toate domeniile

activităţii de întreprinzător în condiţiile respectării

legislaţiei antimonopol, ecologice, privind securitatea

statului etc.; statul asigură un regim de securitate şi

protecţie deplină şi permanentă tuturor investiţiilor

indiferent de forma lor.

Art. 6 - investiţiile şi facilităţile acordate acestora nu pot fi

supuse discriminării în funcţie de cetăţenie, domiciliu, loc

de înregistrare etc.; tuturor investitorilor li se acordă

drepturi egale.

Art 22 - drepturile investitorilor asupra bunurilor imobile,

art. 8, 9, 10, 11, 12, 13 - garanţiile oferite investitorilor şi

obligaţiile acestora.

6 Legea Republicii Moldova

cu privire la antreprenoriat şi

întreprinderi nr. 845- XII din

3.01.1992

art. 10 - întreprinderea este în drept să practice orice genuri

de activitate, cu excepţia celor interzise de lege.

7 Legea nr.438-XVI privind

dezvoltarea regională din

28.12.2006

stabileşte obiectivele, cadrul instituţional, competenţele şi

instrumentele specifice pentru realizarea politicii de

dezvoltare regională în RM. Această lege corespunde

aspiraţiilor RM de integrare europeană şi prevede crearea a

două regiuni de nivel European NUTS II (Nord, Centru),

precum şi a regiunilor mai mici de nivelul NUTS III (Sud,

UTA Găgăuzia, regiunea transnistreană şi municipiul

Chişinău), luându-se în consideraţie numărul locuitorilor

din regiune.

8 Legea Republicii Moldova

cu privire la zonele

economice libere nr.440-XV

din 27.07.2001

Zonele economice libere administrează teritorii în care,

pentru investitorii străini, sunt permise, în regim

preferenţial anumite genuri de activităţi de întreprinzător.

Oferă investitorilor terenuri şi spaţii de producere înzestrate

cu infrastructura necesară pentru iniţierea activităţii de

antreprenoriat cu posibilitatea de utilizare a facilităţilor

fiscale şi vamale.

9 Legea cu privire la leasing

nr.59-XVI din 28.04.2005

10 Legea cu privire la

Societăţile pe Acţiuni nr.

1134-XIII din 02.04.97

11 Legea cu privire la Piaţa

Valorilor Mobiliare nr. 199-

XIV din 18.11.98

reglementează activitatea pe piaţa de capital, inclusiv

activitatea investiţională pe această piaţă.

13 Legea cu privire la activitatea

de evaluare

Stabileste cadrul juridic de evaluare a bunurilor imobile si

drepturilor patrimoniale ale activitatii de evaluare

profesionala, a reglementarii de stat si obstesti a acestei

activitati, asigura sistemul de evaluare independenta a

bunurilori si a drepturilor asupra lor pentru protectia

legitima a statului si pentru aplicarea adecvata a rezultatelor

evaluarii.

14 REGULAMENTUL

PROVIZORIU privind

evaluarea bunurilor imobile

Descrie procesul de evaluare si metode de evaluare

1.3 Recunoasterea si evaluarea bunurilor imobile la fazele investitionale

Investiţiile se constată ca active în cazul cînd se respectă următoarele condiţii:

există o certitudine întemeiată că din alocarea (investirea) mijloacelor întreprinderea va

obţine un avantaj economic;

valoarea investiţiilor poate fi determinată cu un grad înalt de exactitate.

Dacă condiţiile enumerate nu se respectă, investiţiile nu se constată ca active, iar valoarea

mijloacelor investite se constată ca cheltuieli ale întreprinderii.

Evaluarea este procedeul prin care se determină valoarea investiţiilor la un moment dat. Se

deosebesc evaluarea iniţială şi ulterioară a investiţiilor.

Prin evaluare iniţială a investiţiilor se are în vedere stabilirea valorii investiţiilor în

momentul intrării acestora. Valoarea de intrare a titlurilor de evaluare include valoarea de

cumpărare a acestora, comisioanele de broker, taxe, impozite prevăzute de legislaţia în vigoare şi

alte cheltuieli pentru achiziţionarea acestora. La achiziţionare investiţiile se evaluează la valoarea

de intrare care este egală cu:

1. suma mijloacelor băneşti achitate sau a echivalentelor acestora – pentru investiţiile

achiziţionate contra mijloace băneşti sau echivalentele acestora;

2. valoarea venală a titlurilor de valoare emise – pentru investiţiile achiziţionate integral sau

parţial în contul emisiunii de către investitor a acţiunilor sau a altor titluri de valoare;

3. valoarea venală a activului predat pe calea schimbului – pentru investiţiile achiziţionate pe

calea schimbului sau schimbului parţial cu alt activ;

4. valoarea venală a activului obţinut pe calea schimbului – pentru investiţiile obţinute în

schimbul altui activ, în cazurile în care valoarea ultimului diferă esenţial de valoarea venală a

investiţiei obţinute.

Evaluarea ulterioară se efectuează la întocmirea bilanţului contabil. Metodele de evaluare

ulterioară sunt examinate mai jos. Investiţiile pe termen lung se reflectă în bilanţ la una din

următoarele metode (S.N.C. 25, § 18):

la valoarea de intrare;

la valoarea reevaluată

la valoarea cea mai mică dintre valoarea de intrare şi valoarea de piaţă.

Metoda preponderentă de evaluare a investiţiilor pe termen lung constituie evaluarea lor

la valoarea de intrare. Aceasta rămîne constantă (invariabilă) pe toată durata de deţinere a

investiţiilor, cu excepţia următoarelor cazuri:

scăderea permanentă a cursului la bursele de valori publicat în ediţiile financiare – pentru

titlurile de valoare care au cotare de piaţă;

reducerea bruscă a valorii activelor întreprinderii investite;

restricţiile ce ţin de vînzarea titlurilor de valoare ale întreprinderii investite;

survenirea unui anumit risc de deţinerea titlurilor de valoare (de exemplu, informaţii despre

falimentul întreprinderii investite;

decizia consiliului directorilor întreprinderii, bazată pe avizele specialiştilor în domeniul

pieţei de valori – pentru titlurile de valoare care nu au cotare de piaţă;

aducerea valorii de intrare la valoarea nominală (pentru titlurile de valoare recuperabile).

La survenirea unor asemenea situaţii suma diminuării valorii investiţiilor se reflectă la

cheltuielile activităţii de investiţii. În cazul majorării ulterioare a cursului această majorare se

reflectă la veniturile activităţii de investiţii, dar numai în limita valorii de intrare.

Reevaluarea investiţiilor se efectuează la valoarea venală, care reprezintă suma la care un

activ poate fi schimbat în procesul operaţiei comerciale între părţile informate independente. În

cazul investiţiilor valoarea venală este egală cu valoarea de piaţă a acestora.

Întreprinderea investitor stabileşte în mod independent periodicitatea şi termenul de

reevaluare a investiţiilor. În rezultatul reevaluării pot fi stabilite reduceri sau diminuări şi

majorări a valorii investiţiilor. Suma reducerii valorii investiţiilor se trece la diminuarea

capitalului propriu, iar suma majorării - la creşterea capitalului propriu.

La ieşirea investiţiilor pe termen lung sumele reducerii sau majorării valorii acestora se

raportează corespunzător la cheltuieli sau venituri din activitatea de investiţii.

În cazul reducerii permanente a valorii de intrare a investiţiilor pe termen lung valoarea

de bilanţ a acestora se diminuează cu suma acestei reduceri, care se reflectată ca cheltuială. Dacă

ulterior a avut loc majorarea valorii investiţiilor pe termen lung, diferenţa survenită se raporteaza

la restabilirea valorii de bilanţ a acestora şi se constată ca venit în limitele reducerii  calculate

anterior.

Este necesar ca persoanele care se ocupă de elaborarea proiectului să abordeze diferite

ipoteze, iar acestea, la rândul lor, să fie dezvăluite în cadrul cercetărilor. Evaluarea mărimii

investiţiilor se efectuează prin câteva metode:

1. Folosirea sistemului de tendere - ceastă metodă este cea mai eficientă, însă şi cea mai

scumpă.

2. Folosirea costurilor proiectelor similare.

3. Folosirea parametrilor ce determină costul unei unităţi, care apare în baza proiectelor

reciproc comparabile - aceste unităţi se exprimă, de exemplu, prin costul unui metru cub de

spaţiu interior sau a unui metru pătrat de spaţiu de construcţie.

4. Analiza rezultatelor în funcţie de părţile funcţionale ale proiectului, bazate pe costurile

proiectelor existente. În acest caz, exactitatea scade, crescând probabilitatea omiterii unor

secţiuni ale proiectului.

Evaluarea costului investiţiei se află în dependenţă strictă faţă de o seamă factori, ca: - inflaţia

anuală;

variaţia cursului valutar;

specificul ţării respective (de exemplu, clima, care poate cauza unele cheltuieli suplimentare

pentru procurarea aparatelor de aer condiţionat);

cadrul juridic existent.

Stadiul de evaluare implică tot ansamblul de informaţii în termeni de intrări şi ieşiri.

Investitorul trebuie să decidă dacă va aplica modele sofisticate de evaluare sau va utiliza modele

destul de simple pentru a le înţelege şi, totuşi, suficient de complicate ca să înglobeze cele mai

importante relaţii care au loc într-un mediu real (o evaluare a unui proiect de investiţii este tot

atât de bună ca şi presupunerile pe care acesta se bazează).O consideraţie atentă este necesară

privind influenţa asupra investiţiilor a unor astfel de factori cheie ca: pieţele, producţia, resursele

financiare, resursele umane etc.

Fiecare proiect trebuie să aibă o totalitate standard, o totalitate complexă de informaţii, ce

permite efectuarea independentă a evaluării ideilor propuse spre finanţare, printr-o metodă unică,

utilă practic, pentru orice proiect.

În prezent există mai multe metode de acest fel, dar cele mai recunoscute şi populare, practic,

sunt:

metodele BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi

UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială).