Dumnezeu este fiinta absoluta, existenta prin Sine Insusi, adica avandu-Si in Sine temeiul sau cauza existentei Sale si posedand plenitudinea tuturor perfectiunilor, El fiind insasi perfectiunea. Si astfel, Dumnezeu nu este un principiu abstract ci o fiinta personala cu toate atributele spirituale: constiinta, vointa, ratiune si simtire.

Din caracterul de fiinta absoluta al lui Dumnezeu rezulta ca numai El exista cu necesitate si ca tot ceea ce exista in afara de El, este contingent, relativ, este opera lui Dumnezeu. Totul este de la Dumnezeu a Carui fiinta este pur spirituala si mai presus de lume: Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine

in duh si adevar.(Ioan4,24) in afara raului ce-I este strain Creatorului, Proniatorului, Mantuitorului, Sfintitorului si Desavarsitorului nostru.

Ca toate fapturile, omul isi are originea la Dumnezeu, dar pe cand celelalte fapturi apar prin simpla exprimare a vointei divine sa fie(Fc.cap1), omul este creat printr-o lucrare 9directa si nemijlocita a lui Dumnezeu Insusi: Si a zis Dumnezeu: sa-l facem pe om dupa chipul si asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul / Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut, a facut barbat si femeie(Fc.1,26-27) Prin urmare creatie este un act liber, un act gratuit al lui Dumnezeu. Ea nu raspunde nici unei necesitati a fiintei divine. Pana si motivatiile morale ce ii sunt adeseori atribuite sunt platitudini fara importanta:

Dumnezeu-in-Treime este plinatatea dragostei, El nu are nevoie de altcineva pentru a-Si revarsa dragostea deoarece acel cineva este deja in plinatatea ipostasurilor.

Creatia este o lucrare a Treimii. O maxima patristica spunea ca Tatal creaza prin Cuvantul in Duhul Sfant ce sunt numiti cele doua maini ale lui Dumnezeu1 Adevarata valoare a omului nu se arata prin faptul ca este numit de stoici microcosmos, dupa cum afirma Sfantul Grigorie de Nyssa:Nu este nimic remarcabil in faptul ca omul este dupa chipul si asemanarea universului deoarece pamantul trece , cerul e schimbator si intregul lor continut este la fel de efemer ca ceea ce-l cuprinde2, ci prin faptul ca el este creat dupa chipul lui Dumnezeu si destinat asemanari cu El:In calitatea mea de tarana sunt atasat de viata de aici, de jos, insa fiind si particica divina port in pieptul meu dorinta dupa o viata viitoare3Dumnezeu l-a creat pe om ca animal care a primit porunca de a deveni Dumnezeu4 Deci, tinta finala si cea mai de pret a omului, care este si va ramane pentru stiinta un mister pentru ca: se afla dincolo de limitele stiintei, ca in nucleul lui, din cauza constitutiei sale proprii, el este o fiinta teologica5, este reprezentata de asemanarea cu Dumnezeu, asemanare la care se poate ajunge prin credinta lucratoare, prin iubire si prin conlucrarea omului cu harul divin, conlucrare ce da omului puterea de a cunoaste pe Dumnezeu in deplinatatea Sa fiintiala.

Cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrarilor Lui se intemeiaza pe bunavointa Sa de a ni Se descoperi ca fiinta spirituala-personala pe de o parte, iar pe de alta parte pe posibilitatea omului ca fiinta rationala de a intra in dialog, de a vorbi cu Dumnezeu.

Si desi aceasta cunoastere are in continutul ei adevaruri tainici si necuprinse, ea este obiectiva si sigura pentru ca vine de la Dumnezeu, putandu-se ajunge la intelegerea ei prin credinta: prin credinta intelegem ca s-au intemeiat veacurile prin cuvantul lui Dumnezeu, de s-au facut din nimic cele ce se vad(Evr.11,3), prin asceza si iubire, se poate patrunde in cuprinsul ei in buna masura potrivit harului primit de la Dumnezeu, in parte chiar in viata aceasta iar desavarsit in cer, prin vedere, prin intuitie: Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu(1Cor.13,12;2Cor.5,7). Pentru cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrarilor lui ne sunt deschise doua cai: calea naturala numita revelatie naturala si calea supranaturala numita revelatie supranaturala cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrarilor Lui are o importanta cu totul deosebita pentru ca prin ea se pune in lumina demnitatea noastra de fapturi rationale, purtatoare ale chipului lui Dumnezeu iar prin dreapta aplicare in viata a acestei cunoasteri se pune temei puternica fericirii din aceasta viata asigurandu-se totodata fericirea si in viata viitoare, cea vesnica, pentru ca: viata vesnica aceasta este, ca sa Te cunoasca pe Tine, unul adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis(In 17,3).

Cunoasterea lui Dumnezeu pe cale naturala

Cunoasterea rationala

O cunoastere perfecta de Dumnezeu nu are nimeni afara de Dumnezeu Insusi. El poseda cunoasterea de Sine din Sine si totodata cunoasterea de lume. Pentru a cunoaste lumea, Dumnezeu n-are nevoie sa iasa din Sine, fiindca lumea inainte de a fi in spatiu si in timp, este ca forma ideala, ca arhetip in Dumnezeu. Astfel, El, o cunoaste in cauza ei proprie, care e in afara de timp si spatiu. Dumnezeu e necauzat, netemporal, si nespatial. Nu acelasi lucru se poate spune de cunoasterea noastra omenrasca, fiindca noi gindim in categoriile de cauzalitate, de timp si de spatiu. Fiinta noastra e limitata in cuprinsul acestor categorii, iar limita fiintei e limita cunoasterii. Astfel despre nici un fel de cunoastere omeneasca nu se poate spune ca e o cunoastere perfecta. Cunoasterea naturala a lui Platon este total gresita, astfel incat ea se realizeaza din afara sferei revelatiei divine si nu poate sa redea o idee de divinitate cu totul aproximativa. Dar prin revelatie, care se implineste in intruparea Logosului, intra cu adevarat in sfera cunoasterii teologice.Si astfel orice crestin, procedand la cunoasterea pe cale naturala a lui Dumnezeu, nu va repeta confuziile lui Platon, chiard aca nu ar avea nici o cunostinta despre filosofia lui; pentru ca el, crestinul, stie limpede deosebirea intre Creator si creatura in a carei multiplicitate de forme cauta urmele lui Dumnezeu. Se numeste cale naturala fiindca pleaca de la noi spre Dumnezeu, adica de la observarea naturii si a fenomenelor ce se petrec in ea toate considerandu-se ca avandu-si ultima cauza in lucrarea creatoare a lui Dumnezeu si astfel putandu-I-se atribui insusiri corespunzatoare ca: intelepciune, atotputernicie, atotbunatate, intrucat efectele spun intotdeauna mintii dornice de cunoastere ceva despre cauza care le-a promis. Si intrucat cunoasterea pe aceasta cale este rezultat al stradaniilor ratiunii omenesti, ea se numeste cunoastere rationala sau cale rationala, evident subintelegandu-se ca si ratiunea este tot de la Dumnezeu care a inzestrat-o cu putere proprie de cunoastere. Omul tinde in mod firesc spre Creatorul sau, in primul rand sa-l cunoasca pe acesta. De aceea, pentru cei ce vad si gandesc asupra celor vazute in lume, cele nevazute ale lui Dumnezeu, puterea Lui cea vesnica si a Lui dumnezeire se vad prin cugetare de la inceputul lumii, in fapturile Lui12, pentru ca cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria13 Iar Fericitul Augustin spunea: Fecisti nos ad te, Domine, et inquietum est cor meum donec requieescat in te / Facutu-ne-ai cautatori spre Tine, Doamne, si nelinistita este inima mea pana se va odihni intru Tine14. Dar pentru ca puterea de rationare a omului este limitata astfel incat ea nu-L poate cuprinde pe nemarginit, cunoasterea noastra catre Dumnezeu este nedeplina: cunostinta noastra e in parte si proorocia noastra tot in parteAcum vedem ca prin oglinda in ghicitura15 Iar Fericitul Augustin spunea ca: marginitul nu-l poate cuprinde pe Cel nemarginit16, caci: pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata17, El fiind Cel ce singur are nemurire si locuieste in lumina cea neapropiata18. Aceasta cunoastere este si indirecta pentru ca numai plecand de la observarea lumii si a lucrurilor din ea tragem concluzie cu privire la existenta, Fiinta si atributele lui Dumnezeu, in lume toate fiind marginite, iar la Dumnezeu toate nemarginite. Datorita faptului ca despre Dumnezeu putem cugeta numai prin comparatie cu lucruri marginite ale caror Creator este, cunoasterea poate fi si analogica. Dar toate afirmatiile pe care avem puterea de a ni le forma le putem exprima prin imagini sau simboluri si astfel se ajunge la o cunoastere simbolica. Dar prin aceasta cunoastere fiinta lui Dumnezeu ramane nepatrunsa, prin aceasta Il putem cunoaste pe Dumnezeu numai in cauza de Creator si Proniator dar omul trebuie sa participe la viata Sfintei Treimi.

A. Cunoasterea lui Dumnezeu pe calea supranaturala

Cunoasterea loi Dumnezeu pe cale supranaturala este o cunoastere ce pleaca de la Dumnezeu spre oameni, ea este cunoasterea prin descoperire sau Revelatie divina, incepind cu Revelatia din paradisul pamantesc, facuta primilor oameni, continuind in Vechiul Testament, prin patriarhi si prooroci, si desavarsindu-se prin Insusi Fiul lui Dumnezeu intrupatIisus Hristos: Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe rinduri si in multe chipuri a vorbit parintilor nostri prin prooroci, catre sfarsitul acestor vremuri ne-a grait noua prin Fiul19 Nu numai ca Adevarul poate, dar trebuie sa emita judecati asupra revelatiei istorice. Aceasta revelatie nu detine valoarea decat daca este revelatie a Adevarului,intilnire cu el, sau altfel spus, daca este Revelatie a Spiritului, pentru ca tot ce nu provine din Adevar si din Spirit are o semnificatie relativa si trecatoare; in fond, revelatia trebuie sa se purifice si sa se elibereze astfel de elemente. Cunoasterea Adevarului, prin intermediul revelatiei supranaturale nu inseamna cunoasterea unui obiect strain care ni se opune, ci e o comunicare cu El ce se reveleaza, este inceputul unei existente intru Adevar, care nu poate fi doar o problema a ratiunii, El e in egala masura una a vietii. El e insusi sensul vietii si fara indoiala, viata trebuie pusa in slujba propriului ei sens.

Dumnezeu este cunoscut in revelatie ca intr-o relatie personala. Revelatia este intotdeauna o revelatie fata de cineva; este constituita din intalniri care se oranduiesc intr-o istorie. Astefel Revelatia este prin urmare o istorie; este realitatea istoriei de la creatie la parusie. Nu poate exista cunoastere a lui Dumnezeu, fara ca Dumnezeu Insusi sa nu participe la ea intr-un mod activ. El vine in intimpinarea omului. Astfel, revelatia este o relatie teo-cosmica in care suntem cuprinsi si noi. Nu numai ca nu-L putem cunoaste pe Dumnezeu in afara ei, dar nici nu o putem judeca obiectiv in acest sens. Revelatia nu cunoaste exterioritate deoarece ea este o relatie intre Dumnezeu si lumea in care, fie ca ne face placere sau nu, ne gasim noi insine. Data fiind aceasta comuniune intre transcendent si imanent in sfera Revelatiei, se poate spune ca aceasta revelatie este teandrica, divino-umana. Aceasta teandricitate a revelatiei este elementul pe care nu trebuie sa-l pierdem niciodata din vedere; intr-adevar revelatia n-ar putea fi unilateral divina.Ea nu este un fapt provenind din exterior si abatindu-se asupra unui om redus la o pasivitate totala.

Miracolul revelatiei, inexplicabil prin cauzalitatea istorica, e miracolul intern al spiritului. Revelatia se desfasoara in mediul uman si se produce prin om, ceea ce inseamna de starea lui. Activitatea lui in domeniul revelatiei depinde de gradul de constiinta, de tensiunea vointei, precum si de gradul dezvoltarii lui spirituale, prin urmare pe capacitatea lui de a primi si de a intelege adevarurile revelate de catre Dumnezeu pe tot parcursul istoriei.

Revelatia ca si Adevarul presupun deci o activitate a omului total. Mai mult asimilarea revelatiei pretinde reflectia noastra. Ea e departe de a fi un adevar de ordin intelectual ceea ce n-o impiedica sa presupuna activitatea intelectului nostru. Trebuie sa-L iubim pe Dumnezeu si cu ratiunea noastra, desi adevarul fundamental al revelatie trebuie sa fie accesibil si copiilor aflati la varsta cea mai frageda. E imposibil sa concepem revelatia ca pe un fapt acceptat in mod automat de om, in virtutea unui act specific al divinitati. Revelatia (vazuta ca o colaborare a omului cu Dumnezeu, in cadrul careia se pastreza libertatea omului), presupune din partea omului un consimtamant prealabil, extins de altfel asupra proprie creatii. Astfel omul trebuie sa rupa legatura de patimile lumesti. In acest sens Sfantul Grigorie de Nissa spunea: Asa si sufletul dezlegat de impatimirea de cele pamantesti devine usor si pornit spre miscarea catre cele ale sufletului zburand de la cele de jos spre inaltime. Si nefiind nimic care sa opreasca miscarea lui (caci firea binelui exercita o atractie asupra celor ce privesc spre ea) devine mereu mai sus de el insusi, intinzandu-se prin dorinta dupa cele ceresti spre cele dinainte facandu-si mereu zborul mai sus. Caci, dorind prin cele deja obtinute sa nu lase inaltimea de deasupra, isi face fara oprire pornirea spre cele de sus innoindu-si mereu taria zborului prin cele savarsite. Caci numai activitatea virtutii hraneste puterea pentru osteneala, neslabind vigoarea prin activitate ci sporind-o20.

Intr-adevar, omul s-a aratat intotdeaua activ in acceptarea revelatiei, ca si in exegeza ei, activitate care si-a avut partile ei positive si negative. Aceasta, deoarece revelatia nu poate aparea sub forma unui intreg desavarsit, static, pretinzand doar o acceptare pasiva. In imanenta revelatiei Dumnezeu se afirma pe Sine ca fiind transcendent creatiei. Daca ar fi sa definim ca transcendent ceea ce scapa sferei cunoasterii si experientei noastre, atunci ar trebui sa spunem nu numai ca Dumnezeu nu face parte din aceasta lume, dar ca El transcede propria Lui revelatie. Dumnezeu este imanent si transcendent in acelasi timp: imanenta si transcendenta Sa se implica reciproc. Transcendenta pura este imposibila. Daca il concepem pe Dumnezeu drept cauza transcendent a auniversului El nu poate sa fie transcendent, deoarece insasi ideea de cauza implica pe cea de efect. In dialectica revelatie, imanenta ne da posibilitatea sa numim transcendenta caci nu ar fi nici un fel de imanenta daca transcendenta nu ar fi, in profunzimea sa, inaccesibila.

Dar in Noul Testament, Dumnezeu se descopera desavarsit prin Insusi Fiul Sau ce S-a desertat pe Sine si a luat chip de rob, prin care renuntand la slava dumnezeiasca, accepta starea de om blestemat, stare de rusine; dar aceasta nu inseamna ca la intrupare S-a golit de dumnezeire, caci daca s-ar fi intamplat astfel nu s-ar mai fi putut vorbi de Fiu al lui Dumnezeu si de intrupare. Hristos a acceptat, in mod voluntar si total consecintele pacatului nostru, de la Intrupare si pana la moarte.

El S-a dezvaluit in mod desavarsit in Revelatia Fiului sub o forma diferita deja. Desigur, Biblia pastreaza chiar si pentru noi un fascicul de raze din lumina divina, dar invaluit complet de tenebrele istorice ale unui trecut de mult apus. Pana si revelatia divina poarta o amprenta antropomorfica, sociomorfica si cosmomorfica precum si urmele vremii ale locului si ale limitelor constiintei poporului evreu in momentul respectiv.

Dar aceasta lumina a fost primita de un mediu uman. Adevarul etern al crestinismului s-a exprimat pe caile limbajului uman, cu toate limitarile acestui limbaj, el a fost transpus in categoriile unei gandiri reflectand universul marginit al omului.

Dumnezeu le vorbeste oamenilor, desigur, intr-un limbaj care le este accesibil, acceptand sa coboare la nivelul lor. Hristos a folosit un vocabular familiar oamenilor epocii. Acest lucru se simte in deosebi in parabolele unde multe asertiuni nu pot parea astazi marcate de cruzime si chiar, opuse imaginii pe care ne-o facem despre Iisus. Astfel, nu numai ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu dar Dumnezeu Insusi a creat in permanenta dupa chipul si asemanarea omului.

Prin aceasta venire a lui Adam cel Nou, ce S-a inomenit pentru a da omului posibilitatea de a se indumnezei si de a numi pe Dumnezeu-Tata, este transpusa inca o data iubirea dezinteresata si fara margini a lui Dumnezeu fata de creaturile Sale: dorinta lui Dumnezeu de a Se descoperii omului pentru a putea fi observat scopul final al acestuia. Dar prin aceasta descoperire omul ajunge Sa-L cunoasca pe Dumnezeu in functie de starea lui omeneasca. Desigur in viata aceasta exista o cunoastere relativa pentru ca: nimeni nu-L cunoaste pe Fiul fara numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, fara numai Fiul si acela caruia Fiul va voi sa-i descopere23.

Dupa forma de exprimare in general, afirmativa sau negativa a cunoasterii noastre despre Dumnezeu, aceasta cunoastere poate fi impartita in catafatica prin care il cunoastem pe Dumnezeu in calitate de cauza creatoare si sustinatoare a lumii si apofatica ce este superioara celei dintai si prin care avem un fel de experienta directa a prezentei Lui tainice, care depaseste simpla Lui cunoastere in calitate de cauza, investit cu unele atribute asemanatoare celor ale lumii.

C.Cunoasterea catafatica

Calea catafatica sau afirmativa indica ceea ce este Dumnezeu in raport cu realitatile create, vazute, luate ca simbol al Sau. Dumnezeu este deci cunoscut din prezenta si din lucrarile Sale in Creatie, atribuindu-I-se insusirile acesteia. Prin aceasta cale pot fi identificate trei activitati ale lui Dumnezeu: creatoare, lumea dand o marturie evidenta ca Dumnezeu este creatorul cerului si al pamantului24 prin aceasta intelegandu-se intregimea universului, a vizibilului si a invizibilului, a inteligibilului si a corporalului. Cerul constituie intreaga imensitate a lumilor spirituale care inconjoara fiinta noastra terestra, nenumaratele sfere ingeresti; proniatoare, care se exprima in legea naturala inscrisa in ratiunea omului ca si in legea scrisa, pe care Dumnezeul le foloseste in mod liber pentru a ridica pe om de la cele vazute si temporale la cele nevazute si vesnice; de judecata, intrucat Dumnezeu se acomodeaza, adica ajuta, atat prin cuvinte cat si prin evenimente.

Astfel despre Dumnezeu afirmam ca este Cel viu si personal, ca este spirit absolut, ca are toate perfectiunile in sens absolut, ca este atotbun, iubire, atotstiutor, atotintelept, atotdrept, atotputernic. Acest chip de afirmare a adevarurilor despre Dumnezeu se numeste catafatism. Prin calea pozitiva sau catafatica Dumnezeul Cel ascuns, dincolo de tot ce Il reveleaza, este si Cel care Se descopera pe Sine. Desi afirmam ca Dumnezeu este iubire, bunatate, intelepciune totusi natura Sa ramane necunoscuta. Desigur ca Dumnezeu este intelept, dar nu in sensul current in care spunem ca este intelept un negustor sau un filosof. Intelepciunea Sa nelimitata nu este o necessitate launtrica a naturii Sale. Numele cele mai inalte, chiar si iubirea, exprima dar nu epuizeaza esenta divina. Ele constituie atribute prin care Dumnezeirea se comunica pe Sine, fara insa ca izvorul ei tainic, natura ei sa se epuizeze vreodata sau sa se obiectivizeze sub privirea noastra scrutatoare.

Aceasta cunoastere afirmativa este legata intotdeauna de lume. Totdeauna lumea e un termen retinut ingandirea celui ce-l cunoaste pe Dumnezeu prin deductie in calitate de cauza a lumii investit cu attribute asemanatoare ei. Dar aceasta nu inseamna o retragere de fapt din lume. Chiar stand in lume, cineva poate contempla pe Dumnezeu ca fiind Cel cu totul deosebit de lume, fie ca ii apare prin lume, fie aparte de lume. In sfera acestei cunoasteri persoana Lui nu I se dezvaluie atat de accentuat, de profund si de presant. Dar cunoasterea catafatica nu face nici ea uz de tot continutul revelatiei supranaturale si din aceasta cauza se intampla uneori sa vedem aceasta cunoastere si la oamenii care nu s-au impartasit de nici o parte din revelatia supranaturala.

Vorbind despre acest tip de cunoastere a lui Dumnezeu din lucrurile lumii, Sfantul Grigorie de Nazianz zice: Ca Dumnezeu exista si e cauza facatoare si sustinatoare a tuturor ne invata vederea si legea naturala: cea dintai privind cele vazute si bine oranduite si minunate, si ca sa zic asa, miscate si purtate in chip nemiscat; a doua, deducand din cele vazute si bine oranduite la Conducatorul lor. Caci cum ar fi luat subzistenta sau s-ar fi alcatuit acest univers fara Dumnezeu, care da fiinta si le sustine pe toate? Fiindca nici cel ce priveste o chitara minunat intocmita si buna armonie si oranduirea ei, sau cel ce asculta cantarea chitarei n-ar putea sa nu cugete la creatorul chitarei sau la cantaretul din chitara, ci s-ar duce cu gandul la el chiar daca nu-l cunoaste din vedere. Asa ne este evident si noua Cel ce le-a creat pe toate cele facute, le misca si le conservam chiar daca nu-I cuprindem cu intelegerea. Si e foarte nerecunoscator cel ce nu inainteaza pana la capat, urmand dovezile naturale25 Conceptele noastre purificate ne dau posibilitatea de a ne apropia de Dumnezeu; numele divine ne permit intr-un anume fel sa-L patrundem. Nu putem insa niciodata sa-I cuprindem esenta, caci ar insemna ca El este determinat de atributele Sale. Dar El nu este determinat de nimic si aceasta tocmai fiindca El este un Dumnezeu personal.

In cadrul acestei cunoasteri exista un raport intre stiinta si credinta pentru ca aceasta cale, de dovedire a existentei Celui necuprins cu mintea, este acceptata de om prin credinta. Credinta si stiinta sunt legate de actul spiritual al omului. Ambele semnifica o strapungere spre lumina prin densitatea lumii obiectivate, unde intunericul domina asupra luminii si necesitatea asupra libertatii. Omul transcendental este cel ce actioneaza in acelasi mod atat in credinta cat si in cunoasterea afirmativa, in timp ce omul empiric sucomba sub povara lumii, oprimat de infinitatea ei, pluralitate si de tenebrele ei. Si tot omul transcedental este cel ce cucereste adevarul, caci doar el poseda puterea creatoare necesara pentru a dobandi cunoasterea acestei lumi, a fenomenelor care oprima fiinta umana sau, altfel spus, cunoasterea cosmosului obiectivat, cunoasterea lui Dumnezeu din care rezulta toate denumirile ce I se atribuie. Omul trebuie sa cunoasca lumea pentru a se orienta in ea si a se apara de amenintarile ce emana din ea. Dar recunoasterea acestei lumi materiale drept obiectiv al cunoasterii, presupune in sine, un act de credinta elementar pentru ca lumea insasi, nu e un univers in intregime evident si usor asimilabil de catre om.

Sfantul Grigorie Teologul remarca, pe drept cuvant, ca aceasta cunoastere nu ar avea nici un sens daca lumea ar fi fost lipsita de Cel ce o guverneaza, iar Sfantul Grigorie Palama a dat o precizare ultima traditiei patristice referitoare la cunoasterea de Dumnezeu. El nu contesta ca mintea naturala poate cunoaste pe Dumnezeu, dar filozofii s-au abatut de la uzul ei normal: , , 26. El spunea: Vederea si cunoasterea lui Dumnezeu prin fapturi se numeste lege naturala. De aceea si inainte de patriarhi si prooroci si de legea scrisa, ea a chemat si a intors neamul omenesc la Dumnezeu si a aratat pe Creatorul celor ce n-au iesit din cunostinta naturala, ca filosofii elini. Caci, cine avand minte si vazand atatea deosebiri de substante, pornirile echilibrate ale miscarilor opuse, nu va cunoaste ca din chip si din ceea ce a cauzat, pe Dumnezeu? El va avea si cunostinta de Dumnezeu prin negatie. Deci cunostinta fapturilor, a intors neamul oamenilor la Dumnezeu inainte de lege27

D.Cunoasterea apofatica

Calea apofatica sau negativa (APOFATISM) este cea care incearca sa arate ce nu este Dumnezeu in raport cu creaturile, luandu-se ca simbol realitatile necreate, inteligibile. Pe aceasta cale Dumnezeu este cunoscut nu din creatie si lucrarile Sale in lume, ci din experienta nemijlocita a prezentei Sale inefabile, aceasta prezenta fiind accesibila omului, ea depasind atributele create. Calea apofatica este o cunoastere experimentala, subiectul stand in fata lui Dumnezeu si avand evidenta prezentei Sale. Este un act de contemplatie directa, prin asceza si rugaciune, in care nous-ul, adica organul noetic ajunge la o evidenta fara contradictii, cunoscand o unitate antinomica a misterului lui Dumnezeu. Simbolul acestei cunoasteri negative sau mistice este lumina taborica. Desigur, calea apofatica nu trebuie inteleasa ca o simpla cunoastere intelectuala negativa, sau ca o negare intelectuala a proprietatilor atribuite lui Dumnezeu, ci vrea sa spuna ca relatia cu Dumnezeu presupune un mod existential de cunoastere, care scapa definitiei rationale. Teologia patristica a tinut sa salveze apofatismul finite si persoanei lui Dumnezeu, de aceea a respins conceptia lui Enunomie (Episcop arian de Cyzicus; t 395), care pretindea ca el cunoaste pe Dumnezeu asa cum se cunoaste pe el insusi, aplicand lui Dumnezeu categoriile logice ale cunoasterii umane.

Sfantul Grigorie considera insuficienta aceasta cunoastere intelectuala a lui Dumnezeu, dedusa in mod rational din lume. Aceasta cunoastere se cere completata printr-o cunoastere superioara, care este o recunoastere a insasi tainei lui, o cunoastere apofatica, o sesizare intr-un mod superior a bogatiei Lui infinite, care tocmai de aceea e cu neputinta de inteles si de exprimat. Vorbind ca in numele lui Moise, care in urcusul pe Sinai s-a facut chipul tuturor celor ce se ridica, peste cunoasterea lui Dumnezeu din fapturi; la cunoasterea prezentei Lui nemarginite si tainice, Sfantul Grigore vorbeste si despre aceasta cunoastere apofatica: Am iesit ca unul ce-l voi percepe pe Dumnezeu, si asa m-am urcat pe munte, si am patruns in norul ce m-a despartit de materie si de cele materiale, si m-am adunat in mine insumi. Dar, privind, de abia am vazut spatele lui Dumnezeu. Si acesta acoperit de piatra, adica de cuvantul intrupat. Si am vazut putin nu Firea prima si preacurata si cunoscuta numai Ei insasi, adica a Treimii, asa cum ramane in launtrul primei perdele si e acoperita de heruvimi, ci asa cum ajunge dupa aceea si coboara la noi Iar aceasta este pe cat stiu eu, maretia cea din fapturi si din cele create si conduse de Ea, sau cum o numeste dumnezeiescul David, marimea Lui. Aceasta inseamna spatele lui Dumnezeu, adica semnele Lui de dupa El, ca niste umbre si chipuri ale soarelui in apa, deoarece nu este cu putinta sa fie vazut El, caci covarseste simtirea cu puritatea lumii Lui28.

Exista un Adevar al teologiei apofatice, supreme si purificator. Dar acelasi Adevar au si o alta fata, sursa a Adevarului religios, de care se leaga experienta comuniunii cu Dumnezeu si teandricitatea. Este adevarul referitor la umanitatea autentica a lui Dumnezeu. Conceptia despre o Divinitate dominata de orgoliu si care isi e suficienta siesi, despre un Dumnezeu al actului pur, un potentat autocrat, e inferioara celei despre un Dumnezeu suferind, tanjind dupa Celalalt, despre un Dumnezeu iubitor si care se sacrifica. Ideea de Absolut este in sine un concept inghetat. Teologia negativa ne invata despre un Dumnezeu caruia nu-I percepem prezenta imanenta, desi ea nu rezida in profunzimile noastre. Epurarea cunoasterii si a cunostintei divine trebuie sa mearga in doua directii: descoperirea lui Dumnezeu pe cale negativa, ca taina ce nu poate fi exprimata, nici in concepte, nici in cuvinte omenesti si pe cale pozitiva, cea a umanitatii unui Dumnezeu conceput ca umanitate divina.

A incerca sa-L concepem pe Dumnezeu in El insusi inseamna a fi redusi la tacere, deoarece nici vorbirea si nici gandirea nu pot cuprinde infinitul in acele concepte care, definind, limiteaza.

Calea negativa este o incercare de a-L cunoaste pe Dumnezeu nu in ceea ce El este (mai exact, in functie de experienta noastra ca fapturi create), ci in ceea ce El nu este. Ea procedeaza printr-o serie de negatii. Aceasta cale culmineaza in cazul lui Plotin o data cu sinuciderea filozofiei, cu transformarea filozofului in mistic. In afara crestinismului insa, ea sfarseste doar in depersonalizarea lui Dumnezeu si a omului care Il cauta.

Apofatismul consta in negarea a ceea ce Dumnezeu nu este. Este eliminata in primul rand intreaga creatie, chiar si maretia boltei instelate si lumina inteligibila a ingerilor din ceruri. Precum se vede exista o ridicare peste toate lucrurile lumii, insa lumea ramane in cunoasterea apofatica. Dar ea a devenit transparenta pentru Dumnezeu. Cunoasterea aceasta este apofatica pentru ca Dumnezeu care e sesizat e indefinibil. El a trait ca o realitate care depaseste orice posibilitate de definire. Totusi si aceasta este o cunoastere a lui Dumnezeu Cel coborat la noi, nu o cunoastere a Fiintei prin Ea insasi. Cunoasterea apofatica nu e irationala, ci suprarationala, caci Fiul lui Dumnezeu e Logosul avand in El ratiunile creaturilor. Dar e suprarational asa cum persoana e suprarationala, ca subiect al ratiunii, al unei vieti care isi are totdeauna un sens.

Sfantul Grigorie de Nazianz spunea in acest sens: Mie mi se pare ca, prin ceea ce e sesizat ma atrage spre El (caci Cel total nesesizat nu da nici o nadejde si nici un ajutor); iar prin ceea ce este nesesizat imi stoarce admiratia; iar admirat fiind e dorit din nou, iar dorit fiind ne curateste, iar curatindu-ne, ne da chip dumnezeiesc; iar devenind astfel vorbeste cu noi ca si cu casnicii Lui; ba cuvantul cuteaza sa spuna ceva si mai indraznet: Dumnezeu se uneste cu dumnezei si e cunoscut de ei, si anume atat cat ii cunoaste El pe cei ce-L cunosc. Deci Dumnezeu este infinit si anevoie de contemplat. Si numai aceasta se sesizeaza din El: infinitatea29

Apofatismul nu trebuie inteles asemenea agnosticismului adica lipsa de cunoastere obiectiva nici ignoranta sau incultura, ci depasirea mijloacelor obisnuite de cunoastere. Desigur ca teologia apofatica se intemeiaza pe ideea ca Dumnezeu Cel viu, incognoscibil si incomprehensibil este in toata deplinatatea Sa mai evident spiritului omenesc decat toate celelalte existentiale. Iar evidenta traita a existentei lui Dumnezeu presupune o pregatire pentru ea, printr-o stradanie spirituala, prin pasirea hotarata pe urcus duhovnicesc, cu ajutor haric de la Dumnezeu si cu ravna, cu ferirea de patimi, cu asceza si cu rugaciuni din partea omului credincios. Acestui urcus spiritual nu i se opune opreliste, ci, dimpotriva, neincetat indemn de inaintare: Ravniti insa la darurile cele mai bune. Si va arat inca o cale care le intrece pe toate.30, de crestere spirituala spre varsta deplinatatii lui Hristos: Pana vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos31.

La aceasta cuprinzatoare cunoastere se ajunge prin credinta incalzita de iubire, coroana virtutilor: Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Duhului Sfant sa fie cu voi cu toti in veci.Amin32.Caci Dumnezeu este iubire33 si aceasta fiind El coboara in lumea pe care o iubeste in aceasta am cunoscut iubirea: ca El si-a pus sufletul Sau pentru noi, si noi datori suntem sa ne punem sufletele pentru frati34 iar noi il iubim pe Dumnezeu pentru ca El ne-a iubit Cel dintai35 si iubindu-L ne ridicam la El, fiindca iubirea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si-L cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste nu-L cunoaste pe Dumnezeu 36, insa cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu intru el.37 Aceasta cunoastere nu devine una monotona, caci fiinta lui Dumnezeu devine ca un ocean de bogatie nemarginit, vesnic nou. In acest sens a comentat Sfantul Grigorie de Nyssa: Cantarea Cantarilor in care el vede casatoria mistica a sufletului (a Bisericii) cu Dumnezeu. Iubita care isi urmareste iubitul este sufletul in cautarea Dumnezeului sau. Iubitul se ridica si ii scapa; tot asa si Dumnezeu: cu cat sufletul Il cunoaste mai mult cu atat El ii scapa si cu cat sufletul Il iubeste mai mult se aprinde dorinta de a-L iubi si mai mult, experiind vesnic ceva nou, noi trepte in desavarsire. Cu cat Dumnezeu il satisface mai mult cu prezenta Sa, cu atat sufletul este mai insetat de prezenta Sa tot mai deplina si se avanta in cautarea Lui. Cu cat este mai plin de Dumnezeu cu atat Il descopera ca fiind mai transcendent. In acest fel sufletul este patruns de prezenta divina dar se cufunda tot mai mult in esenta inepuizabila, care este inaccesibila in masura in care este esenta pura. Astfel, aceasta cautare devine fara sfarsit. In aceasta dilatare infinita a sufletului, in care iubirea se revarsa neincetat si se reinnoieste din inceput intru inceput, Grigorie vede notiunea de fericire. Dumnezeu nu este38 dupa fiinta Sa, caci daca cineva ar cunoaste natura insasi a lui Dumnezeu,atunci el ar fi Dumnezeu. Unirea fapturii cu Creatorul reprezinta avantul fara de margini in care sufletul cu cat este mai implinit , cu atat se simte mai fericit, ca distanta dintre sine si esenta divina este din ce in ce mai mica , dar permanent infinita , o distanta care ii ingaduie sa iubeasca si il cheama la iubire.Dumnezeu nr chaema si ne implica in aceasta chmare care Il descopera si Il ascunde in acelasi timp, iar noi nu putem ajunge la El decat prin aceasta relatie, care pentru a fi posibila, este necesar ca in esenta Sa Dumnezeu sa ramana in permanenta inaccesibil. Nu mai poate fi vorba de contopire extatica, inefabila la care se referea Plotin ci de acea relatie personala, care departe de a diminua Absolutul, reveleaza ca fiind Altul, mereu inepuizabil.In acest sens Sfantul Macarie afirma Chiar si atunci cand sunt una cu Tine, chiar si atunci cand mie mi se pare ca nu mai sunt despartit de Tine stiu ca Tu esti Stapanul, iar eu slujitorul39 iar Dionisie Areopagitul spunea: Vei afla multi teologi care lauda (dumnezeirea) nu numai ca nevazuta si necuprinsa, ci si ca dincolo de orice cercetare si urma, neexistand nici o urma care sa se duca la infinitatea ei ascunsa. Dar binele nu e cu totul necomunicat vreunei existente ci arata cu bunavointa raza Sa suprastatornicita in ea insasi, prin iluminari corespunzatoare fiecareia dintre existente si ridica mintile sfintite spre contemplarea ei posibila si spre impartasirea si asemanea cu ea40.

Vechiul Testament releva acest moment negativ; este imaginea atat de des folosita, de ganditorii crestini, a intunericului: si si-a pus Intunericul acoperamant41 spunea psalmistul, iar Solomon in rugaciunea de sfintirea a Templului zicea catre Dumnezeu: Tu Cel care ai dorit sa locuiesti in intuneric, iar Sfantul Grigorie de Nyssa defineste oarecum acest intuneric folosindu-se de urcusul lui Moise pe munte, ca un chip al urcusului sufletului spre intimitatea lui Dumnezeu: iar cel ce s-a curatit si si-a ascutit auzul inimii primind sufletul acestuia (al trambitei lui Dumnezeu) care se iveste din contemplarea lucrurilor spre cunoasterea puterii lui Dumnezeu, e condus de ea spre patrunderea in locul unde este Dumnezeu. Acesta e numit de Scriptura intuneric, ceea ce indica incomprehensibilitatea lui Dumnezeu si neputinta contemplarii Lui41.

Orice inteles referitor la Dumnezeu trebuie sa aiba o fragilitate, o transparenta, o lipsa de fixitate. Dar in aceasta transparenta, Dumnezeu apare ca neincaput in El, ca depasind orice inteles, ca punandu-Se in evidenta cand cu un aspect, cand cu altul al infinitei Lui bogatii.

Dionisie Areopagitul afirma: iata de ce, cei mai multi dintre noi nu credem cuvintelor ca ar revela tainele divine; caci le privim nu mai ca simboale sensibile legate de acelea. De aceea trebuie sa le dezbracam de cele ale simboalelor si sa le privim goale si curate. De le vom privi asa, vom adora izvorul de viata ce se misca in el insusi ca o putere unitara, de sine miscatoare, de sine lucratoare ce nu se paraseste pe sine ca fiind cunoasterea tuturor si privindu-se pe sine insusi prin sine42

Dumnezeu nu poate fi cuprins in notiuni pentru ca e Viata, mai bine zis izvorul vietii. Nici o persoana nu poate fi de altfel definita, ca e vie si intr-o anumita masura izvor de viata. Cine crede ca-L cunoaste pe Dumnezeu, adica Il limiteaza cu notiuni, e mort spiritual din punct de vedere crestin. Asa interpreteaza Sfantul Grigorie de Nyssa cuvantul biblic: nu va vedea omul fata Mea ramanand viu. acest cuvant ne spune aceasta, pentru ca Dumnezeu ar fi pricina de moarte celor ce-L vad (caci cum ar fi fata vietii pricina de moarte celor ce se apropie de ea?), ci intrucat Dumnezeu este prin fire de viata facator, iar caracteristica firii dumnezeiesti este sa fie deasupra oricarei cunoasteri, cel ce crede ca Dumnezeu e ceva din cele ce poate fi cunoscut, abatandu-se de la Cel ce este spre o inchipuire prin care pretinde sa-L cuprinda, pe care o socoteste reala, nu va avea viata. Caci Cel ce este cu adevarat este viata adevarata. Ca atare este inaccesibil cunoasterii. Iar ceea ce nu este viata nu are o fire care sa-i ofere viata. Prin cele spuse invatam ca Dumnezeu dupa fiinta Lui este indefinibil, neinchis de nici o margine caci, daca Dumnezeu ar fi cugetat inlauntrul vreunei margini ar trebui sa se cugete impreuna cu marginea, si ceea ce este dincolo de ea43 deci nu se va cugeta o marginire a firii nevazute. Iar ceea ce nu poate fi marginit nu are o fire comprehensibilaSi aceasta inseamna a cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu: a nu afla niciodata o saturare a dorintei de a-L cunoaste44.

Drept concluzie omul luminat de credinta si iubire, ajunge sa-L vada si sa-L cunoasca pe Dumnezeu mai presus de orice vedere si de orice cunoastere, depasind toata lucrarea cunoascatoare. Ajunge sa lucreze si sa vada la un nivel mai inalt decat cel obisnuit, omenesc, ca unul ce este dumnezeu dupa har si precum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: fiind unit cu Dumnezeu vede pe Dumnezeu prin dumnezeu45

E.Cunoasterea lui Dumnezeu in imprejurarile

concrete ale vietii

Fiecare om il cunoaste pe Dumnezeu in imprejurarile vietii sale, cu ajutorul Providentei Divine.Acest mod de cunoastere il numeste Sf. Maxim Marturisitorul ,,conducerea prin judecataOamenii il cunosc pe Dumnezeu prin incercarile la care sunt supusi de El,prin necazuri,boli,insuccese,mustrari de constiinta pentru relele savarsite,greutati cu ajutorul ajungem la desavarsire.E o cunoastere reala dureroasa care trezeste in noi spiritual responsabilitatii incalzind astfel rugaciunea si facandu-ne sa ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu.

Despre aceasta cunoastere parintele profesor doctor Dumitru Staniloae spune:eu nu mai vad pe Dumnezeu numai ca pe Creatorul si Proniatorul a toate,sau ca Misterul care Se face vadit tuturor,umplandu-i pe toti de aceleasi bucurii mai mult sau mai putin la fel;ci Il cunosc in grija Lui speciala fata de mine,in raportul Lui intim cu mine,in istoria relatiilor Lui cu mine,in planul Lui care ma conduce in mod special pe mine spre tinta comuna prin durerile,revendicarile si directiile particulare pe care mi le adreseaza mie in viata.Acest raport intim al lui Dumnezeu cu omul nu-l face pe acesta sa uite de solidaritate si obligatiile fata de aproapele,ci il stimuleaza pe om pentru a-si indeplini daoriile speciale. Cunoasterea lui Dumnezeu este insotita de responsbilitate,de cutremurul fata de frica lui Dumnezeu in diferitele imprejurari,facand sufletul mai sensibil pentru prezenta lui Dumnezeu care vrea ceva de la noi.El nu se face cunoscut printr-o stare de indiferenta,care nu ne ajuta cu nimic sa ajungem la desavarsire,de aceea ne aduce in numeroase imprejurari,facandu-Se cunoscut din dragostea Lui fata de noi.Aceste imprejurari dificile care se infig ca niste cuie in fiinta noastra ne imping la rugaciune mai simtita,mai staruitoare.Astfel,in acest sens Sf Ioan Gura de Aur spunea:,,Intai rugaciunea,apoi cuvantul,pentru ca rugaciunea e o stare de sesizare,printr-o accentuata sensibilitate,a lui Dumnezeu ca un Tu prezent si de aceea prin rugaciune Ii vorbim direct Creatorului si Proniatorului. Dumnezeu se face cunoscut prin toate greutatile noastre,daca noi cautam greselile care stau la baza.De cele mai multe ori aceste greutati apar pentru ca uitam sa vedem,in toate cele ce avem,darurile lui Dumnezeu si prin urmare sa le folosim si noi ca daruri fata de altii.Pentru ca Dumnezeu vrea sa dam si noi din darurile noastre,asa cum El ne da darurile Sale.Daca cei ce ne laudau acum ne barfesc,acest lucru se intampla datorita dreptatii si voii lui Dumnezeu pentru ca nu am fost recunoscatori fata de aceea.Pentru ca,cu ce masura am masurat, tot cu aceeasini se va da.Deci,atunci cand ne merge bine sau rau,sa ne gandim la marea responsabilitate pe care o avem fata de Dumnezeu si fata de aproapele nostru. In fiecare om sarac si bolnav ne intampina Hristos,cerandu-ne ajutorul nostru.de aceea ,,in mana intinsa a celui sarac e mana intinsa a lui Hristos,in vocea lui stinsa auzim vocea stinsa a lui Hristos,suferinta lui,din pricina lipsei si a umilintei,in care il tinem,e suferinta lui Hristos pe Cruce,pe care noi o prelungim.In toate imprejurarile si persoanele prin care ne graieste Dumnezeu sunt chipuri vii ale transcendentei Sale.De aceea noi trebuie sa le luam ca atare si sa acordam tot ajutorul nostru,pentru a lua cununa nevestejita.,,Cunoasterea lui Dumnezeu in imprejurarile concrete ale vietii este o cunoastere existentiala a lui Dumnezeu,imbinata cu trairea lui apofatica,ce scoate in evidenta caracterul personal al lui Dumnezeu in raporturile Lui cu oamenii.Indeplinind astfel toate indatoririle noastre vom beneficia de chemarea Mantuitorului Iisus Hristos:,,Atunci dreptii Ii vor raspunde zicand: ,,Doamne cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau cand Ti-am dat sa bei?... Iar imparatul,raspunzand va zice catre ei:Adevarat va zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei prea mici,Mie mi-ati facut (Matei25,37-40) Contemplarea lui Dumnezeu in creatie-cunoasterea din fapta lui Dumnezeu Contemplarea lui Dumnezeu in creatie este,dupa parintele profesor doctor Dumitru Staniloae o treapta preliminara a contemplari nemijlocite a lui Dumnezeu:,,Precum legea este pedagog spre Hristos,asa omul,cat e copil cu intelegerea,e indrumat de oglinzile si ghiciturile lumii create, spre cunoasterea lui Dumnezeu.Aceasta invatatura atribuie creatiunii,cugetarii referitoare la ea un rol necesar in urcusul omului spre Dumnezeu. Sf. Maxim este strain de teoria unei vederi la care am ajunge prin ocolirea formelor si legilor cosmosului pe drumul apropierii noastre de Dumnezeu sta lumea, prin intelegerea careia trebuie sa trecem. Hotaratoare pentru posibilitatea cunoasterii este perspectiva sub care vedem lumea. ,,Daca ii contemplam frumusetea lumii ca pom al cunostintei binelui si raului pentru a lauda pe Facatorul lui, ne mantuim, daca socotim ca rodul lui e pur si simplu lucru de mancare ne pierdem. Aici se afla un simbol din care se desprind ratiunile divine care au originea lor in Ratiunea suprema.Daca intrebuintam ratiunea intr-un mod corect, cunoastem doar o mica parte din Dumnezeu. In aceasta privinta parintele profesor doctor Dumitru Staniloaie se separa de o teologie naturala si se face cunoscut ca fiind un teolog al experientei, criticand astfel metodele de cunoastere al sculasticilor. O mare parte din Sf. Parinti si teologi mai noi, sustin ca pentru a cunoaste pe Dumnezeu si a patrunde in tainele Sale nu o putem face pe calea ratiunii.Structurii simbolice a lumii ii corespunde, o cunoastere simbolica diferita de cea rationala.Pentru o asemenea cunoastere simbolica, ratiunii ii este necesara o purificare prealabila a fiintei sale, prin indelungate nevointe.De aceea ni s-a dat lumea ca un drum spre Dumnezeu. Aceasta existenta a lumii ne arata pe langa celelalte rosturi ale ei si acelea de a ne da puteri sufletesti in urcusul spre Dumnezeu. Astfel privirea in duh la ratiunile lumii si cunoasterea din creatie a lui Dumnezeu este cu putinta numai oamenilor care s-au purificat de pacat. Vladimir Lossky Introducere in Teologia Ortodoxa colectia Orizonturi spirituale-, editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993

Sf. Grigorie de Nyssa-Marele cuvant catehetic-tradus de Pr. Dr. Olimp Caciula,Bucuresti, 1932

Vladimir Lossky-Introducere in Teologia Ortodoxa-tradusa de Lidia si Remus Rus, colectia Orizonturi spirituale-, editura enciclopedica, Bucuresti,1932-apud Sf. Grigorie de Nazianz

Panaytos Nellas-Omul-animal indumnezeit, ed. Deisis, editia II, Sibiu, 1999

Paul Evdokimov- Cunoasterea lui Dumnezeu in traditia Rasariteana- trad. De pr. lect. Univ. Dr. Vasile Raduca, ed. Christiana, Bucuresti, 1995

PAGE 3