Cum masuram inteligenta?

Pana de curand, intre experti domnea un consens aproape desavarsit in privinta conceptului de inteligenta. Inteligenta era definita ca abilitate cognitiva generala si atatcuprinzatoare, cu ajutorul careia un individ rezolva orice adduce cu o problema mentala. Aceasta foarte apreciata abilitate era considerate, in mare parte, un cadou oferit de ereditate, iar mediului nu I se acorda decat un rol minor, in stare sa influenteze felul in care se manifesta inteligenta si constituind, in cazul in care era foarte dezavantajos, un posibil handicap – mediul nu era creditat cu mai mult de 20% din totalul variabilitatii inteligentei intre indivizii unami. Se conturau si cateva aptitudini speciala: verbala, numerica, de memorare mecanica, perceptiva, dar, in ceea ce priveste capacitatea intelectuala, aceste abilitati nu reuseau sa spuna acelasi lucru ca termenul general de “inteligenta”. Toata lumea era de accord ca inteligenta este un lucru mare si ca are o mare importanta din punct de vedere educational si social. Venitul unui ins, o data cu slujba lui, depinde de gradul sau de inteligenta; la fel, statutul sau social. Norocul, personalitatea, relatiile de familie si societate joaca, desigur, un rol al lor, dar nici pe departe atat de important ca cel al inzestrarii intelectuale. In ultimii ani, acest mod de gandire a fost contestat cu virulenta. Multi critici sustin ca termenul “inteligenta” nu inseamna absolute nimic. Ei resping ideea determinarii ereditare a ceva ce, dupa parerea lor, nici nu exista si proclama clasele sociale si alte elemente de mediu ca singurii factori definitorii in arii ca cea a educatiei, a succesului professional si a statutului in societate. Aceste critici provin, in majoritatea lor, de la personae incomplet familiarizate cu domenii stiintifice serioase ca genetica, psihometria si elaborarea sistemelor de testare mentala. In afara de acestea, interventiile lor sunt gazuite, mai toate, in hebdomadare populare, in ziare sau in brosurile politice si nu in reviste de specialitate. Dar ce conteaza?! Avand in vedere ca acesti critici si-au facut o atat de eficienta publicitate, ei au reusit sa-si exercite influenta asupra deciziei politice. Lor li se datoreaza renuntarea la ideea selectiilor preliminarii si finale in scoli. In plus, scandalul creat in jurul lui Sir Cyril Burt, care a denaturant unele din datele obtinute, nu a facut decat sa furnizeze alte arme adversarilor. Totusi datele modificate de Burt reprezentau doar o parte foarte mica din materialul pe care se intemeia conceptia ortodoxa despre inteligenta, iar cercetarile recente ii demonstreaza valabilitatea. Intre timp, fiziologii au gasit modalitati noi de evaluare a inteligentei, punand intr-o lumina noua intrebari vechi, ca de pilda “De ce descreste capacitatea intelectuala pe masura inaintarii in varsta?” sau “De ce exista diferentieri sociale si de clasa in materie de inteligenta?” sau, in fine, “Ce conteaza mai mult, zestrea din nastere sau aportul educatiei?”. Pe scurt, aceste noi cai permit o evaluare a inteligentei cu mijloacele tehnicilor psihofiziologice, adica prin utilizarea electroencefalografului. Mai mult decat atat, fiind cladite pe baza unor teorii profunde si cuprinzatoare asupra naturii inteligentei si a structurii ei fizice, aceste noi metode ne ofera posibilitatea unei investigatii mult mai complexe decat cele de pana acum.

Testele IQ

In metodele traditionale de evaluare a inteligentei, candidatului i se dadeau acel gen de probleme care sa nu faca decat prea putin sau chiar deloc apel la cunostintele insusite in scoala. Daca asemenea cunostinte sunt totusi necesare, este foarte important ca de ele sa dispuna toti candidatii, in mod egal. Testul IQ (Intelligence Quotient – coeficient de inteligenta care, in cazul unei inteligente de mijloc, se cifreaza la 100) nu este destinat sa

verifice cunostintele, ci abilitatea de a prelucra elementele unei probleme si a-i gasi rezolvarea fara a fi invatat vreodata cum se rezolva probleme similare. Testele de genul acesta au demonstrat tuturor ca exista diferentieri limpezi intre clasele sociale: circa 30 de puncte intre clasa de mijloc si cea a diverselor categorii de muncitori; ca, de asemenea, apar diferentieri si intre rase: americanii albi se situeaza cu vreo 15 puncte peste nivelul intelectual al americanilor de culoare, malaiezienii, cu tot atatea puncte sub nivelul chinezilor, iar central-europenii tigani, sub cel al celorlalti indivizi din aceeasi zona geografica. Copiii care acumuleaza multe puncte la acest test au, de obicei, rezultate scolare superioare, fata de ceilalti in toate formele de invatamant. Daca sunt comparate punctajele realizate de copiii din aceeasi familie, se constata diferente de coefficient de inteligenta; ca urmare, cei mai destepti au un parcurs profesional si social ascendant, iar cei mai putin destepti, unul descendent. Gemenii identici, fie ca sunt crescuti laolalta, fie ca sunt separati devreme si educati in familii diferite, au un puctaj similar. Gemenii neidentici sunt mai putin asemanatori. Copiii adoptati seamana, in aceasta privinta, ca si in altele, mai mult cu parintii biologici decat cu cei adoptivi, desi acestia din urma pot fi singurii pe care sa-I fi cunoscut si alaturi de care sa se fi format in anii copilariei. Se spune ca albii sunt superiori altor rase sub aspectul coeficientului de inteligenta numai pentru ca aceste teste sunt create de psihologi albi, fapt cat se poate de neadevarat. In primul rand, testele nu sunt construite dupa bunul plac sau prin capriciul psihologului – ele trebuie sa se conformeze unor parametrii si unor reguli statistice obiective. In al doilea rand, aceste teste elaborate de psihologi apartinand rasei albe dezvaluie ca, prin comparatie, copiii si adultii chinezi si japonezi depasesc in mod destul de semnificativ nivelul copiilor si adultilor albi, in ciuda nivelului socio-economic si de scolarizare inferior din tarile asiatice! Iata ca partizanii egalitarismului au la ce se gandi, mai ales ca tot esafodajul lor de sperante nivelatoare are putine sanse sa se traduca in infaptuirea visatului paradis terestru uniformizator. Prin urmare, reactiile lor ostile sunt explicabile, chiar daca nu si realiste! Aceste critici raman pe terenul himeric al utopiei si, oricum, imaginea pe care multi oameni si-o fac despre ereditate, in sensul ca “aschia nu sare departe de trunchi”, nu pacatuieste nici ea printr-un exces de realism. Daca ar fi astfel, am avea motive serioase de ingrijorare. Dar situatia este destul de diferita.