Cum a fost fabricat zeul Hristos - Pavel Corut:

    Cel putin un miliard de pamanteni cred cu tarie ca Isus Hristos este fiul lui Dumnezeu, ba chiar si parte din Divinitatea vazuta ca "sfanta treime".Aceasta cumplita ratacire e determinata de ignoranta si confuzie intre zeii biblici si Adevaratul Dumnezeu.Oculta mondiala intretine ignoranta si confuzia, cu ajutorul catorva sute de mii de slujitori religiosi bine platiti, deoarece are nevoie de o populatie intoxicata mistic, care sa nu-si apere drepturile de oameni [turma zeului pastor]. Voi,ingerii rebeli, trebuie sa cunoasteti exact cum a fost fabricat zeul Isus Hristos, pentru a nu va inregimenta in turma de deliranti mistici si a conduce Omenirea catre Adevarata Divinitate.

Nici o sursa istorica a vremii nu-l mentioneaza pe Jeshua din Nazaret, zeificat de preotii salbatici din urma cu circa 19 secole sub numele grecesc Kristos [de unde si denumirea cultului crestin] sau Isus Hristos. Istoricul judeu Flavius Josephus il mentioneaza pe Ioan Botezatorul, dar nu spune nimic despre Jeshua recunoscut de acesta ca Mesia, nici de minunile descrise in evanghelii. Daca Jeshua ar fi fost cu adevarat o fiinta semidivina si ar fi savarsit minunile enumerate in evanghelii, toti istoricii vremii l-ar fi mentionat cu lux de amanunte. Singura sursa despre Jeshua, legenda evanghelica, se prezinta in 39 de variante transmise oral pana in jurul anului 90 e.n. Ele sunt contradictorii, fapt pentru care clericii salbatici au canonizat numai patru dintre ele [dupa Matei, Luca, Ioan si Marcu], cu scop de a induce populatia credula in eroare. De exemplu, Vaticanul isi adjudeca scaunul apostolului Petru [Kefa], dar n-a canonizat evanghelia dupa Petru, deoarece respectivul apostol afirma ca Jeshua a fost un simplu intelept, fara ascendenta divina. La fel, n-au fost canonizate evangheliile dupa Filip si dupa Maria Magdalena, deoarece din ele rezulta ca Jeshua intretinea relatii intime cu cel de-al 13-lea apostol [Maria Magdalena]. Nici Jeshua, nici apostolii lui n-au scris nimic, fapt foarte ciudat intr-o vreme in care scrisul era ceva curent la judei [or fi fost analfabeti?].

     Conform legendelor biblice, Jeshua a fost produsul framantarilor religioase din randul evreilor ocupati de romani. Preotimea judaica tinea de adevar Vechiul Testament si practica jertfe in temple zeilor tribali cunoscuti: elohim [zei-plural], Eli, Adonai, Sabaot si Iahve.

Miticul Moshe, despre care nu avem probe ca a existat, ar fi incercat sa reduca zeii judaici numai la Iahve, insa judeii antici, inclusiv Jeshua, a continuat sa-i invoce pe toti. La mare moda erau profetiile si speranta venirii unui mantuitor-Masiah [Mesia]. O mica secta, esenienii sau notzri, refuza coruptia religioasa si traia dupa principii foarte severe [munca in comun, abstinenta etc], izolata de restul populatiei, in asteptarea altui mantuitor. Pe acest fond de disperare creata de ocupatia romana, de talmacire a profetiilor si de asteptare a unui mantuitor divin, a aparut Jeshua, un evreu obscur din Nazaret, cum il numeste  Mircea Eliade, cel mai mare specialist romans in probleme de religie. Conform lucrarilor apocrife, tamplarul Iosif din Nazaret s-a insurat cu o fata Miriam, insa a descoperit ca era deja insarcinata. Iosif a plans si a vrut s-o omoare pe Miriam, insa un inger i s-ar fi aratat in vis si i-ar fi spus ca pruncul din pantecele ei fusese zamislit de Sfantul Duh. Acest lucru nu era posibil , datorita interdictiei din Cartea lui Enoh [Vechiul Testament], prin care fapturile divine nu aveau voie sa se metiseze cu salbatici pamenteni, insa Iosif a crezut spusele ingerului. Ca atare, la scurta vreme dupa nunta, a plecat cu sotia insarcinata catre Bethleem, sa paricipe la recensamantul facut de romani. Sursele istorice nu confirma nici un recensamant in acea vreme, insa legenda a fost adaptata dintr-un motiv mistic: profetul Mica prezisese ca Mesia se va naste din semintia regelui David, in Bethleem. Ati ghicit ca, la o mie de ani dupa moartea regelui David, intr-o populatie salbatica, ce nu mentiona in scris nici o genealogie, lui Jeshua i s-a gasit descendenta din acest rege, prin mama sa? Asa incepe evanghelia, pentru a confirma profetia lui Mica. Falsul a fost facut la circa un secol dupa moartea lui Jeshua. In Bethleem, cei doi soti au gasit cazare numai intr-un grajd, in care pruncul s-a nascut, intr-o noapte senina, blanda si instelata de primavara. Ca urmare, pana in secolul 4 e.n.,crestinii au sarbatorit nasterea lui Isus  pe 28 martie, 18 aprilie si 29 mai. In acel secol, nasterea a fost suprapusa peste sarbatoarea romana Sol Invictus din 25 decembrie si asa a ramas pana in prezent. Legendele si ritualurile crestine din prezent nu mai tin cont de faptul ca primavara din Judeea nu e friguroasa, ci intoxica populatia naiva cu scenete si cantece despre nasterea in frig, sub suflarea boilor etc.Trei magi calauziti de o stea ar fi venit la ieslea pruncului,pentru a i se inchina ca unui mesager ceresc. Tacamul legendei e complet, nu? Mult asteptatul Mesia se nascuse.

Regele judeu Irod, speriat de aparitia unui contracandidat, ar fi poruncit sa se ucida tot pruncii din Judeea mai mici de doi ani [cateva zeci de mii]. Informatia nu este confirmata de nici o sursa istorica, desi un asemenea carnagiu ar fi atras atentia istoricilor judei si romani.

Ati ghicit ca urmeaza o noua minune? Ingerul s-a prezentat din nou la Iosif si i-a poruncit sa fuga in Egipt.Gandirea salbatica a creatorului de legende n-a putut imagina interventia divina intr-o forma

1

mai potrivita cu atotputernicia, ca de pilda, schimbarea gandului lui Irod, moartea lui Irod prin accident etc..Conform relatarilor apocrife, Iosif si Maria au plecat cu pruncul spre Egipt, folosind un asin pentru transport si cateva capre pentru hrana.

In jurul lor se intamplau minuni: curmalii se plecau sa le poata culege roadele, leii si leoparzii se culcau la pamant, lupii le insoteau mica turma de capre fara a o ataca etc. Daca Moshe cu judeii fugari ratacisera 40 de ani din Egipt pana in Judeea,"familia divina" a ajuns mintenas la Heliopolis, unde nu se stie ce-a facut.

   Irod a murit in anul 4 i.e.n. si ingerul l-a anuntat pe Iosif ca se puteau intoarce acasa, in Nazaret, unde avea de lucru. Acolo Maria a nascut ceilalti prunci - Iacob, Iosif, Iuda, Simon, Melha si Esha. Textele apocrife pun pe seama copilului Jeshua mai multe minuni deloc divine: uciderea si reinvierea unor copii care il suparasera, orbirea parintilor acestora, ranirea invatatorului din sat care incercase sa-l invete alfabetul, transformarea unor oameni in porci, acuzarea lui Iosif ca nu era adevaratul lui tata etc. Conform evangheliei dupa Luca, la varsta de 12 ani, Jeshua a fost dus la templul din Ierusalim, pentru ritualul de bar mitzvah [initierea pentru maturitate]. Acolo ar fi dialogat cu mai multi rabini, care i se supuneau ca niste miei. Fata de Maria si Iosif, speriati ca l-au pierdut, ar fi spus: De ce era sa ma cautati? Nu stiati ca in cele ale tatalui meu trebuie sa fiu? Aceste miracole nu sunt confirmate de nici o sursa istorica, insa naivii le cred. Sancta simplicitas!

     Nici macar sursele biblice nu ne spun ce a facut Jeshua pana in anul 28 e.n. Misticii moderni incearca sa suplineasca lipsa informatiei cu tot felul de presupuneri: ar fi

lucrat ca tamplar cu tatal sau, ar fi fost initiat de esenieni, ar fi invatat hipnoza in India etc. In acel an, Jeshua s-ar fi botezat in Iordan, sub supravegherea lui Ioan Botezatorul, un profet salbatic, ce traia in desert, se hranea cu lacuste si miere, umbla aproape gol, critica depravarea neamului sau si anunta sosirea "imparatiei Domnului". Cu ocazia botezului, s-ar fi deschis Cerul si s-ar fi auzit o voce spunand: Tu estie fiul meu cel iubit, intru tine am binevoit. Puteti crede ca Dumnezeu se adresa astfel unui salbatic de pe o minuscula planeta din Calea Lactee? Cat de mic si de lipsit de preocupari serioase trebuie sa fie Dumnezeu in conceptia misticilor crestini! In realitate, este atat de grandios, de atotcunoscator, atotputernic...

Dupa botez, Jeshua a fost de Duh in pustiu sa posteasca 40 de zile si sa fie ispitit de diavol. Cam ilogica chestia, nu? Duhul unui Univers infinit a coborat pe o planeta cat un fir de praf, sa se joace de-a verificarea credintei propriului fiu. Nici un organism nu rezista fara apa mai mult de cateva zile, mai ales in desert. Un post de 40 de zile ucide cel mai puternic om, iar Jeshua era om, caci Duhul nu procrea cu o salbatica pamanteanca, impotriva propriei interdictii. Ispitirea de catre diavol este o noua gogomanie salbatica. In primul rand, in Univers nu exista oponenti ai Divinitatii de tip supranatural [diavol, satan, demon etc]. Singurii rasculati impotriva vointei divine sunt salbaticii idolatri, dar cine ii baga in seama?

Conform Vechiului Testament ,Satana nu era diavol, ci un inger de la curtea zeului Iahve. Termenul diabolus nu era cunoscut de Jeshua, deoarece a fost inventat de romani , la un secol dupa moartea sa [insemna om clevetitor]. Cine l-a ispitit pe aspirantul la zeificare Joshua? Cum putea Joshua sa-i replice diavolului ca el se inchina numai Domnului Dumnezeu, cand nu avea nici cea mai vaga notiune despre Divinitate, ci se inchina zeilor tribali ai neamului sau, in special lui Eli, al carui fiu se credea, in secret?

   Dupa ispitire, Jeshua isi aduna cativa adepti din randul unor oameni modesti [pescari, pastori, tarani etc], incepe sa predice printre judei si sa faca minunile pentru care va fi ulterior zeificat: invierea unui mort [Lazar], vindecarea unor orbi si a unor posedati, inmultirea painilor si pestilor, transformarea apei in vin etc. Toate aceste minuni circulau anterior in folclorul judaic, puse pe seama profetului Ilie Tesbiteanul, asa ca autorii evangheliilor le-au preluat si le-au mai gogonat putin. In realitate, nici fapturile divine nu invie persoanele trecute de faza de moarte clinica, deoarece, dupa 8-10 minute, creierul se descompune iremediabil. Nici una din minunile descrise de evanghelii n-a fost retinuta de vreo sursa istorica, fapt foarte ciudat pentru ecoul pe care le-ar fi starnit, daca ar fi fost adevarate. Nu puteau fi adevarate, deoarece din textele evaghelice rezulta ca Jeshua nu era nici macar un om cult pentru timpul sau, ca sa nu mai vorbim de fiinta semidivina sau chiar divina. Iata argumentele, asa cum rezulta ele chiar din evangheliile canonizate:

   1] Jeshua nu avea habar de Adevarata Divinitate, descoperita abia de savantii secolului 20 e.n., ci se inchina la zeii tribali ignoranti, cruzi, ilogici, imorali etc. din Vechiul Testament. Credea toate aberatiile din acest document si afirma ca a venit pe Lume pentru a-l completa, nu pentru a-l strica.

   2] Nu cunostea modul de organizare si functionare a Cosmosului apropiat ori macar a sistemului nostru solar, lucru cunoscut de invatatii egipteni contemporani cu el. Nu stia macar ca Terra era sferica si cuprindea mai multe continente, cu mai multe populatii. Lumea sa se reducea la

2

Judeea , statuletele vecine si Imperiul Roman cotropitor. Isi insusise conceptia astronomica gresita conform careia infinitul Univers se reducea la o mica parte din Terra si bolta cereasca vizibila de deasupra ei, in care el imagina o impărăţie cerească a zeilor tribali judei, in frunte cu"tata Eli'.

    3] Jeshua n-a invatat judeii ignoranti si saraci din timpul sau sa cunoasca bine natura si sa traiasca mai bine, prin folosirea cunostintelor, deoarece era el insusi un ignorant. De exemplu, egiptenii din timpul sau foloseau electricitatea si irigatiile, europenii foloseau circa l4o de plante medicinale, chinezii produceau matase si hartie etc.. Daca ar fi fost faptura divina, ar fi determinat un salt in cunoasterea stiintifica si in creatia material-spirituala a evreilor, cam cum a produs zeul Oannes la babilonieni [se pare ca Oannes a fost un extraterestru-erou civilizator].

   4} Dumnezeu si fapturile divine subordonate se exprima in legi, explicatii si porunci clare, astfel ca fiecare om sa le inteleaga. Jeshua folosea pilde si parabole, cum folosesc si palavragii mistici actuali, toate inspirate din folclorul traditional judeu. Acest procedeu a produs si inca mai produce confuzii in mintile ignorantilor din timpul lui si din prezent.

  5] Jeshua a anuntat o iminenta sosire a "imparatiei cerurilor", fapt care nu s-a produs. In ciuda acestui esec vizibil, ignorantii mai asteapta si acum, dupa 2000 de ani, venirea acestei imparatii. In realitate, noi traim in Univers, inspirati si ocrotiti de Divinitate, in limita meritelor noastre. Alta imparatie, in care Dumnezeu sa se poarte ca un stapan de robi , nu exista. Cei care, pacaliti de preoti, mai asteapta imparatia cerurilor promisa de Jeshua sunt invitati sa citeasca cu mintea limpede Matei,17-28. In acest articol, Jeshua precizeaza clar ca imparatia va veni inainte ca multi dintre contemporanii lui sa moara.

  6] Afirmatiile si recomandarile lui Jeshua sunt atat de contradictorii, incat pare sa fi avut o personalitate dubla, cand blanda, cand tiranica si rea. De exemplu, el recomanda iubirea aproapelui si chiar a vrajmasilor, purtarea blanda, milostenia etc.. Cand insa isi instruia apostolii, le-a spus ca n-a venit sa puna pace pe Pamant, ci o sabie, caci a venit sa desparta pe tata de fiu, pe mama de fiica, pe nora de soacra, astfel ca dusmanii oricarui om vor fi casnicii lui. Din nefericire, aceasta promisiune s-a adeverit intocmai, nu pentru ca ar fi fost divina, ci din cauza ca ignorantii mistici au aplicat-o intocmai. In ultimile 17 secole, cateva sute de milioane de pamanteni au fost ucisi in numele crestinismului [evrei, arieni, ameridieni, asiatici, arabi etc]. Europa a fost zguduita de puternice razboaie religioase, culminand cu cele doua razboaie mondiale, purtate majoritar intre crestini. Dezbinarea pe motive religioase a patruns si in familii, ca in promisiune: imparateasa bizantina Irina i-a scos ochii fiului ei pentru ca a refuzat crestinarea, copiii si parintii au ajuns sa se certe pentru religie [un tanar din Oltenia si-au ucis ambii parinti, in urma cu cativa ani] etc.Noua religie a dezbinat cumplit familia ariana,in mai multe ramuri derivate din catolicism si ortodoxie,fara nici o posibilitate de impacare.Aceasta dezbinare va continua cel putin cateva decenii,deoarece fanaticii mistici au pretentia ca toti oamenii sa imbratiseze religia lor salbatica,religie de scalavi si de pastori nomazi.

  7] Jeshua a elogiat ignoranta si a considerat cunoasterea stiintifica, la care nu avusese acces, drept sminteala. Dupa secolul 4 e.n., cand crestinismul a invins in Imperiul Roman, intunericul religios a coborat peste arieni, intarziindu-le evolutia cu circa 13 secole, pana la victoria Renasterii. Pana si vechile cunoasteri stiintifice [sistemul heliocentric, electricitatea, folosirea aburilor etc] au fost interzise de Biserica crestina si acoperite de negura uitarii.

Irationalitatea, ignoranta si intoleranta fata de cunoasterea stiintifica a Lumii au fost si sunt legile de baza ale acestei religii.Cine ne va reda cele 13 secole de progres si evolutie furate de religia crestina? Clericii crestini ar trebui sa umble in genunchi printre oameni, cerandu-le iertare pentru aceasta cumplita schilodire a destinului Omenirii. Ei insa sunt la fel de agresivi in propagarea intunericului religios, la fel de necinstiti fata de oameni si la fel de blasfemici fata de Divinitate. Indraznesc sa foloseasca cele mai noi cuceriri ale stiintei impotriva careia au lupta secole pentru a-si propaga miturile si ritualurile blasfemice [electricitate, televiziune, internet, tipar etc].

Actiunea lor afecteaza psihic oamenii agresati,deoarece provoaca grave contradictii in creiere, intre cunostintele stiintifice moderne si salbaticile mituri religioase. Din aceasta cauza, din 1990 si pana in prezent, numarul bolnavilor psihici din randul romanilor a crescut de cateva ori [anxietati, deliruri, obsesii, fobii etc.]. Psihologii si psihiatrii nu reusesc sa vindece decat o mica parte din persoanele imbolnavite de agresiunea religioasa, lucru pe care il puteti observa in societatea noastra [bolnavii mintal se manifesta si in viata publica].

   8] Jeshua a manifestat un maniheism feroce, nedemn de un sol divin. Cine nu este cu mine este impotriva mea si cine nu aduna cu mine risipeste, ameninta el. Cel ce iubeste pa tatal sau sau pe mama sa mai mult decat pe mine nu este vrednic de mine si cel ce iubeste pe fiul lui sau pe fiica sa mai mult decat pe mine nu este vrednic de mine, proclama viitorul zeu.

3

Aceasta conceptie inumana si antidivina s-a aplicat din plin de toate ramurile Bisericii crestine. Paganii arieni si amerindieni au fost schiloditi si ucisi cu zecile de milioane, alte zeci de milioane de negri au fost sclavizati, fanaticii crestini si-au parasit parintii si copiii in mizerie. Pana si apostolii si-au lasat familiile de izbeliste, fara tarinile vandute cu scopul de a strange bani pentru propagarea noii religii.Voi, ingeri rebeli, stiti ca Adevaratul Dumnezeu nu este gelos pe dragostea ce le-o purtam parintilor si copiilor nostri, asa ca va veti iubi familiile din adancul sufletului. Pentru Dumnezeu avem adoratie, credinta absoluta, respect netarmuit...

9] Modelele de personalitati pe care Jeshua le prezenta ca fiind ajunse deja in imparatia cerurilor erau pur si simplu odioase: Abraham [incestuos si proxenet], Iacob [inselator de tata si de frate], Isac [idolatru], "inteleptul" Solomon care isi ucisese fratele si-si insusise haremul de 800 de tiitoare ale tatalui sau etc.. Halal modele de moralitate si intelepciune! Amicii mei, noi ne vom insusi ca modele adevaratii soli divini-creatorii morali care au scos Omenirea din intunericul religios si au condus-o pana in actuala faza de civilizatie [sectiunea Eroii nostri].    10] Credinta lui Jeshua nu era nici macar mondiala, ci nationalist-ebraica, cu tente rasiste, in spiritul Vechiului Testament. El a precizat clar ca a fost trimis numai pentru oile ratacite din turma lui Israel si nu se cuvine a da painea copiilor [evreilor] cainilor de cananieni. Numai la insistentele apostolilor a vindecat o cananianca. Le-a interzis apostolilor sa intre in case de straini de neamul lor, dar pasajul respectiv din evanghelie a fost masluit de preoti, inlocuindu-se cuvantul straini cu pagani. In realitate, Jeshua nu avea notiunile de crestin si pagan, deoarece acestea au fost inventate dupa moartea si zeificarea sa, din limbile greaca si latina. Judeii numeau sectantii lui Jeshua nazarei sau notzri. Nu stim cum isi spuneau Jeshua si apostolii.     11] Jeshua folosea frecvent insulte nedemne de un sol divin, ca pui de naparci, neam viclean si curvar,caini,smintiti etc., la fel ca orice salbatic needucat din timpul nostru.   12] Conform Matei, cap.23,art.35, Jeshua credea in legenda creatiei din Vechiul Testament, legenda dovedita ca falsa de mai multe stiinte: istorie, antropologie, genetica, astrofizica etc. Deci, era un simplu mistic salbatic si ignorant, care credea ca Omenirea descide din Adam si Eva, cuplul primordial creat de elohim in anul 3760 i.e.n.. Halal zeu,"fiu al Domnului", ba inca si partea a Divinitatii vazuta ca "sfanta treime"!

     13] Daca Jeshua ar fi fost faptura divina sau macar un paranormal exceptional, cum il prezinta vindecarile miraculoase, n-ar fi putut fi chinuit si ucis. El ar fi schimbat gandurile judecatorilor judei si ale soldatilor romani ori ar fi disparut in mod miraculos din Ierusalim.

Strigatul lui disperat -Eli, Eli, de ce m-ai parasit? -indica un simplu muritor mistic ce-si invoca zeul preferat. Preotii crestini pacalesc prostimea, spunand ca Jeshua s-a supus de buna voie sacrificiului, pentru a rascumpara pacatele Omenirii de la Adam si Eva. Mai mult si mai blasfemic, ei afirma ca insusi Dumnezeu si-ar fi sacrificat fiul pentru rascumpararea acelor pacate. Conceptia salbatica a jertfei de oameni si animale este proprie religiei judaice, dar nu are nimic de   a face cu Divinitatea. Pamantenii au fost creati ori colonizati pe Terra cu milioane de ani inainte de presupusa creatie a cuplului Adam-Eva, fara nici un pacat al cunoasterii binelui si raului, ba chiar cu obligatia de a cunoaste corect Lumea si vointa divina.

Toti salbaticii din Lume au facut sacrificii umane zeilor imaginati de ei, insa Adevaratul Dumnezeu nu le-a cerut, nu le-a ispirat si nu le-a acceptat.

      Multe alte probe indica faptul ca Joshua a fost un salbatic mistic care a avut orgoliul sau nebunia de a se declara Mesia in fata liderilor religiosi evrei. Daca nu ar fi fost executat, secta lui s-ar fi destramat ca multe altele initiate de tot soiul de fanatici salbatici. Crucificarea lui si mai ales legenda ca ar fi inviat a starnit interesul maselor ignorante ebraice. Apostolii sai, cati or fi existat cu adevarat, au creat mici grupe de notzri evrei, apoi au inceput sa predice si in Imperiul Roman. In jurul lor s-au creat legende, de catre adeptii ferventi, iar naivii le-au crezut. Multimea de evanghelii orale a fost scrisa catre finele primului secol al erei noastre, creand confuzii si secte crestine mai mari sau mai mici. La inceputul secolului 3 e.n., calugarul Ieronim a tradus Vechiul Testament si evangheliile in limba latina, savarsind blasfemia de a identifica Divinitatea cu zeii tribali ai judeilor. Pentru Jeshua, considerat numai invatator, fiul omului, s-a folosit numele Kristos. Abia dupa convertirea imparatului Constantin  la crestinism, prin mama sa Elena, Jeshua a fost declarat fiul lui Dumnezeu, prin decizia conciliului de la Niceea [325 e.n.]. Constantin a introdus garzi inarmate in conciliu si a amenintat episcopii cu moartea, pentru a obtine declararea lui Jeshua ca fiul Domnului. Ulterior, un mistic grec, Atanasios, a mers si mai departe cu blasfemia, inventand dogma consubstantionalitatii, respectiv "sfanta treime". Asa s-a ajuns la blasfemia ca un muritor salbatic si ignorant sa fie identificat cu Divinitatea eterna, atotcunoscatoare, atotputernica... Conciliul de la Efes a declarat-o pe Maria, mama lui Jeshua, Fecioara si Maica Domnului, o alta blasfemie cumplita. Aceste blasfemii savarsite de

4

episcopi salbatici au fost impuse  ca adevaruri, prin teroare, inselaciune si propaganda, ajungand pana in zilele noastre. Ele persista datorita ignorantei si lenei intelectuale specifice majoritatii populatiei, precum si datorita faptului ca au intrat in traditii, prin zile de sarbatoare in care se chefuieste si se leneveste. Liderii crestini au adus numeroase modificari textelor evanghelice initiale,mult mai blasfemice si mai aberante, cu scopul de a le face mai credibile. Concomitent, ei au creat un panteon de sfinti crestini, dupa modelul panteoanelor pagane, oferind populatiei cat mai multe zeitati la ale caror icoane sa se inchine. Procesul de sanctificare si beatificare a unor muritori continua si in prezent. Adevarata Divinitate asista impasibila la aceste aiureli salbatice, deoarece nu coboara din plan superior divin, in plan inferior uman,sa-si puna mintea cu salbatici pamanteni. Voi, ingerii rebeli, stiti ce aveti de facut, pentru a nu cadea in pacatul blasfemiei si idolatriei. Succes!

Adrian Copăcianu:"Cum putem crede în mod rezonabil că Isus Hristos a existat şi mai ales că a făcut minuni

extraordinare, atunci când nici un istoric, niciun scriitor contemporan n-a vorbit de el, cu sau fără minuni? Tacit, care a trăit între anul 54 şi 140, a cărui istorie abundă în detalii de mică importanţă, l-a ignorat pe Isus Hristos. Suetoniu (65-135), istoricul minuţios al doisprezece Cezari, l-a ignorat pe Isus Hristos. Quntilian, ilustrul orator, născut în timpul lui Claudius, l-a ignorat pe Isus Hristos; el a cărui carte „De l’Institution oratorie” (Despre oratorie), unul dintre cele mai frumoase monumente din literatura latină, a analizat toţi oratorii, avocaţii şi sofiştii-predicatori. Pliniu cel Bătrân, născut în timpul lui Tiberius, mort în timpul lui Titus, a fost un admirabil naturalist, îmbinând ştiinţa naturii cu povestiri ale faptelor celebre din timpul său şi el l-a ignorat pe Isus Hristos; şi nepotul său, Pliniu cel Tânăr, ale cărui nenumărate scrisori, vioaie şi instructive ca acelea ale Doamnei de Sévigne, acoperă totul, nu ştia nimic de Isus Hristos, chiar şi în scrisorile sale către Traian, unde pomeneşte creştinii ca pe o sectă desprinsă din Iudaism. Epictet, marele moralist, filozoful de analiza căruia nicio credinţă religioasă nu a scăpat, l-a ignorat pe Isus Hristos; el care s-a născut în Asia Mică, care a venit la Roma în timpul lui Nero şi a fost exilat în timpul lui Dominiţian, el ale cărui lucrări au fost păstrate de discipolul său Arrian. Pomponius Mela, care a scris în anul 43 (la zece ani după miracolele nemaipomenite din Vinerea Mare) marea si savanta sa lucrare „Descrierea Pământului”, a scris geografia în maniera lui Strabon, adică a alăturat descrierii fiecărei ţări studiate de el principalele evenimente care s-au petrecut; şi este complet mut pe subiectul Isus Hristos, atunci când vorbeşte de Iudeea!...

Şi Plutarh?... S-a născut în anul 50, la Cheroneia, în plină Grecie, în această ţară unde Biserica afirmă că discipolii lui Mesia Isus s-au răspândit după Rusalii, că au propovăduit, că au înfăptuit minuni spectaculoase în urma cărora mulţimea se convertea; a murit în anul 120; a petrecut treizeci de ani la Roma, unde miracolele creştine au explodat extraordinar, până în mijlocul Colossemului, sub ochii mulţimilor, ne spun preoţii. Plutarh avea, ca şi istoric, o specialitate: scria biografia tuturor oamenilor celebrii, fără să neglijeze culegerea legendelor uimitoare, iar el n-a scris biografia lui Isus Hristos!...

Şi Seneca?... s-a născut la Cordoba, în anul 2 şi a murit la Roma, în anul 66, el a fost contemporan cu omul-dumnezeu; a trăit cea mai mare parte a vieţii sale la curtea imperială; el a fost la Roma, între 51 şi 64, când s-a produs lunga luptă între minunile lui Simon Petru şi cele ale lui Simon de Gitta, luptă încheiată cu moartea tragică a celui din urmă, au zis papii infailibili. Acest Simon, şef al unei secte samaritene, se certase în Iudeea cu Petru şi s-au angajat apoi la o competiţie serioasă, pentru prestigiu. Petru reda vederea orbilor, dezumfla ciroticii, învia morţii, în numele lui Isus Hristos; Simon de Gitta opera în numele unui Duh Sfânt, pe care îl numea Pneuma Hagion, iar minunile sale nu erau o bagatelă, nicidecum, deşi de o altă factură: la porunca sa, statuile din locurile publice coborau de pe soclu şi jucau pe stradă; el a aruncat o seceră în aer şi aceasta a mers pe câmpul din apropiere şi a făcut singură munca a zece agricultori; într-o seară, când lipsea lumina dintr-o sală de conferinţe, Simon a chemat luna, aceasta a coborât reducându-şi dimensiunea, a intrat în sală şi s-a ţintuit la o oarecare distanţă de plafon, pentru a lumina participanţii tot timpul necesar. În sfârşit, în prezenţa curţii imperiale, senatorilor şi oamenilor, Simon de Gitta s-a ridicat în cer, într-un car de foc, apărut instant la cererea sa, dar Petru, la rândul său, l-a invocat pe Isus Hristos şi carul a dispărut, iar magicianul Simon a căzut de la o înălţime de sute de metri, rupându-şi picioarele în cădere; de ciudă, el s-a aruncat imediat de la o fereastră şi, de data aceasta, s-a sinucis. Toate acestea sunt convingeri religioase fundamentale... Ei bine, Seneca, care a scris mult, n-a zis nimic despre aceste minuni; este adevărat că, mai târziu, călugării au distrus şi au făcut să dispară tratatul său „Mişcarea Terrei”, care a fost, fără îndoială, contrar ideilor dogmatice despre pământul plat şi imobil, cu un soare care se

5

deplasează şi tratatul său „Despre Superstiţii”, care, foarte probabil, dacă i-a menţionat pe creştini, nu îi trata cu suficient respect sau le expunea primele lor legende, diferite de evanghelii.

Şi Philon din Alexandria, un Platon al evreilor, care a trăit o sută de ani (s-a născut în anul 20 î.e.n. şi a murit în anul 80 e.n.), care a mers la Roma şi la Ierusalim, care a filozofat în stilul esenian convingător, care a scris o mulţime de lucrări, conţinând anumite teorii preluate apoi în şcolile teologice creştine; încă unul care l-a ignorat pe Isus Hristos, Petru, Ioan, Paul şi alţi apostoli!... Şi Flavius Josephus însuşi nu ştia nimic de predicile publice ale lui Mesia Isus, nu ştia nimic de miracolele sale, nimic de crucificarea sa publică; Josephus, istoricul evreu, care a relatat toţi Mesia nesemnificativi, care a scris cu lux de amănunte istoria rasei sale şi în special cea a iudeilor până la asediul Ierusalimului, la care a şi participat; născut la patru ani după drama din Golgota şi la treizeci şi unu de ani după marea revoltă a lui Iuda Galileanul, el a cunoscut iudeii creştini, dar pe creştinii de Petru, Pavel, nu!...

Haideţi! plecând de la o examinare atentă, domnul Isus Hristos nu este decât un mit, iar adevărul fabricării legendei sale se întrevede, ca şi munca subterană şi latentă care a pus puţin câte puţin baza unei noi religii, venită la momentul potrivit pentru a înlocui vechiul păgânism greco-roman care se surpa. Necazul, care, prin mâna lui Titus, a lovit naţiunea iudaică, a împărţit acest popor împrăştiat de Cezari în două categorii: unii, inflexibili, încăpăţânaţi, au persistat în credinţa părinţilor lor; alţii, mai abili, s-au aplecat, tatonând şi disimulându-se la început, sub jugul cuceritorilor, câştigând în cele din urmă, în ziua în care Constantin a realizat că tronul imperial ar putea beneficia de noua religie. Iudeo-creştinismul are prezentul; iudaismul încă mai speră să aibe viitorul. Ambele religii greşesc: după râsul prolific a lui Voltaire, gândirea liberă face să se retragă toate superstiţiile dezgustătoare sau ridicole; şi viitorul aparţine gândirii libere." notă: Fragmentul este din lucrarea "Viaţa lui Isus", de Leo Taxil, apărută în anul 1900, la editura P. Fort – Franţa.

Adrian Copăcianu:    Având în vedere că urmează o mare sărbătoare religioasă – Paştele – şi, ca de obicei, vor fi

prezentate pe post de adevăr invenţiile biblice despre crucificarea „dumnezeului întrupat într-un tâmplar ignorant”, redau un fragment din concluzia la care a ajuns publicistul francez Leo Taxil, fragment care, cred eu, ar trebui să lumineze şi cele mai întunecate minţi religioase.

     „Această legendă [creştină], fabricată cu îndrăzneală post factum, pretindeau că ar fi de o asemenea autenticitate încât era mai presus decât Comentariile lui Cezar, pentru că în istoria mitului lor amestecaseră câteva personaje reale ale epocii atribuite faptelor şi gesturilor pseudo-crucificatului. Dar tocmai ceea ce este stabilit de istoria romană şi de cea iudaică despre aceste personaje reale este chiar ceea ce dovedeşte fără dubii impostura fabricanţilor evangheliilor.

   Să îl luăm, de exemplu, pe procuratorul Ponţiu Pilat (Pilat din Pont); adevărată sa istorie a fost scrisă de contemporanii săi, acţiunile sale au fost menţionate de istoricii vremii. Ştim că a fost cavaler roman, că şi-a preluat sarcina la Ierusalim ca al şaselea procurator şi succesor al lui Valerius Gratus, în al unsprezecelea an al domniei lui Tiberius (anul 25 al erei creştine) şi că, după şapte ani, cu o severitate nemiloasă şi chiar cu cruzime, a reprimat o revoltă religioasă care a izbucnit în Galileea; apoi, doi ani mai târziu, adică în anul care a urmat pretinsei crucificări a lui Isus, a avut loc o nouă revoltă foarte violentă, ale cărei detalii sunt cunoscute: pentru a construi un apeduct, el a pus mâna pe comoara Templului şi a fost acuzat de abuz de putere şi de deturnare de fonduri. După un timp, locuitorii din Samaria asupriţi de acest administrator lacom au depus plângere la guvernatorul Siriei, Lucius Vitellius, care era superiorul ierarhic a lui Ponţiu Pilat, simplu procurator, care nu avea şi n-a avut niciodată titlul de guvernator pe care Evanghelia i-l atribuie constant (1); reclamaţiile samaritenilor au fost admise de Vitellius, care a trimis un comisar din guvernul său, numit Marullus, să facă o anchetă la Ierusalim şi Pilat, care nu era deloc guvernatorul omnipotent imaginat de Evanghelie, a trebuit să răspundă în faţa comisarului delegat de şeful său Vitellius, singurul guvernator în acea ţară; raportul lui Marullus i-a fost defavorabil lui Pilat, astfel că procuratorul Iudeii a fost obligat să meargă la Roma pentru a se justifica în faţa lui Tiberius. Înainte de a ajunge în Italia (anul 37), Tiberius a murit şi Pilat i-a dat socoteală lui Caligula; destituit de împărat, el nu s-a mai întors la Ierusalim, unde a fost înlocuit de Marullus. Dacă marele proces al lui Isus Hristos a existat cu adevărat, cum de nu găsim nici cea mai vagă menţiune a istoricilor, care, vorbind despre Pilat, povestesc despre această neînsemnată afacere cu apeductul şi de cele două revolte, care nu au avut nicio urmare însemnată şi care nu au condus la formarea niciunei secte?

(1)   Nu este decât o mică eroare de detaliu, spun apărătorii Evangheliei. Cu certitudine, nu, răspundem noi. Erori de acest gen nu pot fi comise în documente oficiale, mai ales atunci când ni se spune că evangheliştii, departe de a fi nişte ignoranţi capabili să confunde un procurator cu un

6

guvernator, au primit, prin limbile de foc de la Rusalii, cea mai completă cunoaştere. Să presupunem că unul din contemporanii noştri publică o broşură anecdotică privind apărarea lui Belfort din timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, că se prezintă ca fiind unul dintre asediaţi şi prezintă el faptele necunoscute până atunci de public şi de fiecare dată când vorbeşte de colonelul Denfert–Rochereau, comandant în acel loc, îl numeşte: generalul Denfert–Rochereau. Această eroare grosolană despre gradul şefului militar Belfort nu este suficientă pentru a dovedi că documentul este apocrif şi că autorul broşurii nu este decât un mincinos neruşinat?

Cât despre Irod din patimile lui Isus, el figurează în legenda creştină printr-o gafă pe care un autor inspirat de un zeu al cunoaşterii şi adevărului nu ar fi putut-o comite. În primul rând, trei din cei patru evanghelişti ignoră total acest incident (care joacă un rol crucial în cadrul procesului) al dublei acuzări; Pilat l-a trimis să fie judecat de Irod, iar acesta din urmă l-a îmbrăcat într-o haină albă, ca pe un nebun şi l-a trimis înapoi la Pilat; Doar Luca cunoaşte acest incident capital (cap. 23, v. 6-12); Matei, Marcu şi Ioan nu suflă nici măcar un cuvânt, dar precizează în mod expres că Pilat, după ce l-a interogat pe Isus, l-a comparat cu Baraba, l-a biciuit şi l-a încoronat în bătaie de joc, l-a abandonat la iudei pentru a fi crucificat sub răspunderea lor. Această promenada de la Pilat la Irod este o invenţie personală a impostorului care a semnat Luca.

Însă, acest Luca este prins cu prins cu mâţa în sac, tocmai pentru faptul că l-a imaginat pe Irod în palatul său, înconjurat de gărzile sale, la Ierusalim. Într-adevăr, Irod cel Mare, care a fost regele Iudeii, Irod căruia Evanghelia îi atribuie faimosul masacru al celor douăzeci de mii de bebeluşi de sex masculin, din Bethleem, pentru a fi sigur de uciderea noului născut Mesia, Irod care, conform istoriei, a murit cu patru ani înainte de data atribuită naşterii lui Hristos, acest crud Irod a fost succedat de cei trei fii ai săi, care au împărţit între ei Palestina, cu permisiunea împăratului roman: Archelaus a devenit rege în Iudeea, Samaria şi Edom; Filip a devenit tetrarh peste Bataneea, Trachonitis şi Gaulanitis; Irod Antipas a devenit tetrarh în Galileea şi Pereea. Archelaus n-a domnit decât nouă ani; în urma numeroaselor reclamaţii care i-au fost aduse, Agustus l-a destituit, l-a exilat la Viena (unde a şi murit), i-a confiscat bunurile şi a ataşat statele sale guvernului roman din Siria; de atunci, în Iudeea a fost un procurator şi izraeliţii din Iudeea şi Samaria n-au mai avut rege, nici măcar unul străin de rasa lor. Filip, primul soţ al nepoatei sale Herodias, de care s-a despărţit pentru a o ceda fratelui său Antipas, a domnit treizeci şi şapte de ani ca tetrarh şi a murit fără a lăsa urmaşi; capitala tetrarhiei sale a fost „Césarée de Philippe”, astăzi Banias, orăşel situat la izvoarele Iordanului; la moartea sa, Tiberius a anexat statele sale Siriei, aşa cum făcuse Agustus cu cele ale lui Archelaus. Irod Antipas a domnit ca tetrarh până la moartea lui Tiberius, iar apoi a fost deposedat de Caligula, care l-a exilat la Lion şi l-a înlocuit cu nepotul său Irod Agrippa, care a obţinut şi titlul de rege, deşi mai mult onorific, pentru toate vechile teritorii ale lui Irod cel Mare. Aşadar, în vremea patimilor lui Hristos, nu a existat nici un Irod la Ierusalim; Tronul lui Irod cel Mare, care fusese ocupat de fiul său Archelaus, era gol de douăzeci şi şapte de ani; Irod Antipas, tetrarh al Galileii, avea palatul la Tiberias, nu la Ierusalim; noul Irod, respectiv Irod Agrippa, care, de asemenea, a fost tetrarh al Galileii, având şi titlul de rege al Iudeii, n-a revenit la palatul din Ierusalim al bunicului său Irod I şi al unchiului său Archelaus decât după patru ani de le pretinsa dramă din Golgota. Astfel că, sub nicio formă, Isus nu ar fi putut fi trimis de Pilat la vreun Irod.

În fine, cât despre cei doi mari preoţi Ana şi Caiafa, care joacă un rol important în legenda creştină, ei nu puteau figura sub nicio formă, având în vedere că primul era mort de mult timp iar al doilea n-a existat niciodată; ceea ce dovedeşte încă o dată că inventatorii celor patru evanghelii au fost străini de Ierusalim şi chiar ignoranţi în domeniul istoriei preoţilor iudei.

În primul rând şi ca de obicei, cei patru farsori sunt în dezacord: potrivit lui Matei, Mesia, imediat după arestarea din grădina Măslinilor, este condus direct la Caiafa şi de aici este trimis la Pilat. Matei îl ignoră cu desăvârşire pe marele preot Ana; potrivit lui Marcu, omul-dumnezeu arestat de gărzile Sinedriului este condus la marele preot, care, după ce l-a interogat şi l-a declarat blasfemator, l-a condamnat la moarte şi l-a dat pe mâinile lui Pilat. Marcu nu-l numeşte pe acest mare preot în niciun fel, nici Ana, nici Caiafa; potrivit lui Luca (cap. 3, v. 2), Ana şi Caiafa erau amândoi mari preoţi în acelaşi timp, deşi, indiferent de epocă, funcţia de mare preot la iudei n-a fost niciodată exercitată decât de o singură persoană, dar Luca, care comite această eroare când e vorba de propovăduirea lui Ioan Botezătorul, când e vorba de patima lui Hristos, nu spune decât de un singur mare preot căruia nu-i menţionează nici măcar numele; potrivit lui Ioan, Mesia este trambalat de soldaţii evrei din grădina Măslinilor la Ana, caracterizat de acest evanghelist nu ca mare preot, ci ca socru al marelui preot Caiafa; Ana l-a legat fedeleş şi l-a trimis la Caiafa, care nu l-a interogat, nu l-a condamnat, limitându-se pur şi simplu să-l reexpedieze la Pilat, iar acesta nu s-a spălat deloc pe mâini

7

(această versiune apare doar la Matei), ci, din contră, l-a judecat „în tribunalul său la Gabbatha” şi l-a condamnat în final, de teamă să nu fie el însuşi reclamat la Tiberius Cezar.

Acum, să comparăm aceste patru legende contradictorii cu adevărul istoric, întrucât cronologia marilor preoţi ai Ierusalimului a fost păstrată de scriitorii contemporani ai primilor Cezari; istoricii, cel puţin, nu se contrazic între ei şi scrierile lor sunt bazate pe documentele oficiale din epoca lor. Ananus, care în traducerea Evangheliei a devenit Ana, a fost numit mare preot în anul care a urmat îndepărtării lui Archelaus şi înlocuirii regelui Iudeii de un procurator, adică în anul 7 al erei noastre; el era al nuăsprezecelea mare preot, începând de la Iuda Macabeu şi l-a succedat pe marele preot Isus, fiul lui Siah. Din anul 7 până în anul 18, funcţia de suveran pontif la evrei a fost exercitată succesiv de trei mari preoţi: Ismael, fiul lui Fabi; Eleazar, fiul lui Ananus (decedat); Simon, fiul lui Camith. În anul 19, a fost numit în această demnitate Iosif, din familia lui Jaddus, iar marele preot Iosif şi-a îndeplinit funcţia optsprezece ani, până la moartea sa (anul 36 e.n.), adică la trei ani după pretinsa crucificare a lui Hristos. El a fost succedat de Ionatan, din familia lui Ananus. Astfel, marele preot în funcţiune din timpul lui Pilat se numea Iosif, nu Caiafa şi nu a existat niciun Caiafa printre toţi marii preoţi, începând de la originea instituţiei până la al şaptezecişinouălea şi ultimul, Fanaias, fiul lui Samuel, care a fost martor la căderea Ierusalimului şi la distrugerea Templului.

Fără îndoială, în timpul lui Augustus şi al lui Tiberius, a existat vreunul care se autointitula Mesia; patriotismul evreiesc, mai ales în rândul maselor populare, nu admitea nici cucerirea romană, nici o regalitate exercitată de prinţii hasmoneeni din dinastia lui Irod, care erau străini de rasa lor, veniţi din Edom, o vastă regiune din Palestina meridională.

Au existat chiar mai mulţi aşa zişi Mesia, fiecare pretinzând că este trimis de Dumnezeu să elibereze naţiunea oprimată şi să dea poporului lui Israel supremaţia prezisă de profeţi. În al patrulea an de domnie a împăratului Claudius (la unsprezece ani după pretinsa moarte a lui Isus).   Mesia Theudas a condus un număr mare din conaţionalii săi la o revoltă ce a fost suprimată de Cuspius Fadus.

Dar un Mesia şi mai important l-a precedat, galileean ca Isus, a fost uns şi a devenit astfel Cristos; acesta se numea Iuda şi insurecţia pe care a iniţiat-o a avut un mare impact şi a fost importantă; ea s-a produs la puţin timp după destituirea regelui evreu Archelaus, adică la şase ani după pretinsa naştere a lui Isus. Acest Iuda Galileeanul propovăduia noi opinii religioase, după spusele istoricilor; Flavius Josephus îl numeşte „un mare sofist” şi îl prezintă ca fiind fondatorul unei secte la fel de semnificativă ca cele ale fariseilor, saducheilor şi esenienilor; această răzvrătire a fost înăbuşită de Publius Sulpicius Quirinus, guvernator al Siriei, în numele lui Agustus; acelaşi Quirinius care prezidase marele recensământ al poporului evreu. Cu toate acestea, secta lui Iuda Galileeanul a supravieţuit ca şcoală secretă, păstrându-şi proprii conducători religioşi; sub conducerea lui Menahem, fiul fondatorului torturat la Ierusalim şi rudă a lui Eleazar, iudaiţii sau zeloţii exaltaţi au avut o activitate extraordinară începând cu anul 64, au cucerit Templul, cetatea Antonia, tot oraşul de sus şi castelul lui Irod, au făcut un mare carnagiu printre romani, l-au obligat pe Cestius Gallus, general al imperiului, să bată în retragere, dispersând armata sa, au organizat insurecţia în toată Palestina, şi-au masacrat  conaţionalii cu opinii mai moderate. Toate acestea au dus în cele din urmă la intervenţia lui Vespasian cu şaizeci de mii de oameni. Restul se ştie: după un asediu de şapte luni, care a costa viaţa majorităţii populaţiei evreieşti, Ierusalimul a fost cucerit şi Templul incendiat.

Conducătorii asediaţilor au fost trei, reprezentând trei părţi distincte: Eleazar, discipolul lui Iuda Galileeanul, Ioan de Giscala şi Simon de Gerasa; Eleazar s-a sinucis pentru a nu cădea viu în mâinile inamicului; Ioan a murit într-o temniţă; Simon a fost păstrat pentru a împodobi marşul triumfal al învingătorului Titus şi, la scurt timp după aceea, a fost torturat în public la Roma. Toţi răsculaţii evrei care nu şi-au găsit moartea la căderea Ierusalimului au fost vânduţi ca sclavi şi dacă printre aceştia erau unii care se plângeau de această nouă condiţie, li se aplica tortura sclavilor, umili -toarea crucificare; pentru a-l umili şi mai mult pe Simon, l-au crucificat cu capul în jos.

În timpul îndelungatului asediu al cetăţii lui David, au fost discuţii foarte violente printre asediaţi; apoi, foametea a fost teribilă şi a provocat numeroase cazuri de alienare mintală. Se citează  un om din popor, numit Isus, care umbla prin oraş şi le reproşa conducătorilor certurile dintre ei, exclamând: „Vai de voi! Vai de noi toţi! Vai de Ierusalim! Vai de mine!” În ziua când a rostit aceste strigăte sinistre, plimbându-se pe zidurile cetăţii, a fost ucis de una din pietrele lansate din catapultele asediatorilor; iudaiţii l-au proclamat profet şi martir.

Oare ne-am fi înşelat mult văzând originea creştinismului în secta lui Iuda Cristos Galileeanul, adversarul preoţimii iudaice şi al păgânismului greco-roman? Aceşti iudaiţi creştini sunt menţionaţi în epoca lui Nero, erau deja răspândiţi în diferite locuri în imperiu şi persecutaţi. După distrugerea Ierusalimului, supravieţuitorii acestuia sunt sclavi şi primii creştini ne sunt reprezentaţi ca fiind

8

amestecaţi pretutindeni cu sclavii, făcând propagandă religioasă printre sclavi, adunându-se în secret în catacombe cu sclavii păgâni pe care-i converteau la ideile lor de emancipare. Ar fi oare lipsit de raţiune să presupunem că, ascunzându-se pentru propaganda lor, iudaiţii sunt cei care au inventat aceste întâlniri frăţeşti, din care, mai târziu, s-a făcut comuniunea euharistică şi din care, legende vagi şi contradictorii au luat naştere, amestecând şi denaturând amintirile lui Ioan şi Simion, ale lui Iuda şi Isus?

Nimic nu este mai caracteristic, într-adevăr, decât data la care creştinismul fixează prima persecuţie împotriva discipolilor lui Isus: anul 64, spun savanţii bisericii, când Nero a promulgat edictul său. Ei bine, acest an 64 este cu siguranţă cel în care Eleazar, rudă şi discipol a lui Iuda Galileeanul, a ridicat în Palestina stindardul revoltei contra puterii romane; atunci iudaiţii au masacrat 3.000 de soldaţi ai imperiului care se găseau în garnizoană la Ierusalim. Nu e de mirare că în prezenţa acestei revolte, a acestei rebeliuni sângeroase, Nero, nelimitându-se doar la a ordona represiunea în Iudeea şi în Galileea, a poruncit măsuri despotice contra tuturor evreilor răspândiţi în diverse locuri din imensul teritoriu supus proconsulilor săi; nu e de mirare că a pus să fie căutaţi în Italia membrii sectei iudaite, mai mult chiar decât pe ceilalţi israeliţi şi că a ordonat să fie supuşi torturii toţi cei care au putut fi descoperiţi la Roma, văzând în ei conspiratori. Persecuţia lui Nero se aplică deci neapărat discipolilor lui Cristos Iuda, cel care nu este un mit. Apoi, plecând de la epoca lui Vespasian şi a lui Titus, adică după căderea Ierusalimului, consecinţă a insurecţiei lui Eleazar, supravieţuitorii naţiunii evreieşti, dispersaţi prin tot imperiul, au fost în permanenţă suspectaţi şi este foarte probabil că, printre diversele secte, cea a iudaiţilor a fost cea mai vânată şi persecutată. N-am fi oare îndreptăţiţi să credem că, pentru a se disimula mai bine şi pentru a deruta suspiciunile, şefii acestei secte au putut să mascheze legătura lor cu Iuda Galileeanul, fabricând toate aceste legende diverse, din care preoţii au scos ulterior elementele evangheliilor?

Evident, aceasta nu e decât o ipoteză şi nu are alta valoare; dar este imposibil să nu se constate că, dacă începând din această epocă câţiva autori vorbesc de creştini (christiani) care s-ar putea foarte bine să fi fost iudaiţi, dimpotrivă, nici un istoric nu cunoaşte pe Isus Cristos din evanghelie şi nici cortegiul său de miracole, care nu puteau trece neobservate. Iată pentru ce suntem tentaţi să ne gândim că unii preoţi au visat încă din secolul al doilea să-şi tragă partea din aceste legende, pe vremea aceea doar în stadiu de embrion şi au întrevăzut posibilitatea creării unui cult nou, atunci când păgânismul nu mai avea credincioşi, când se satirizau în mod public Jupiter şi zeii din Olimp – nemuritoarele satire ale lui Lucien de Samosate, care a trăit în epocă, vin să ateste cele afirmate.

Da, o sectă creştină ar fi putut lua naştere în aceste circumstanţe, s-ar fi putut răspândi, fără ca existenţa şi propagarea sa să necesite realitatea lui Isus Cristos şi martirii acestei idei religioase supuşi torturii sub Domiţian, Traian şi alţii, nu dovedesc nimic în acest sens, absolut nimic, aşa cum nici miile de martiri care fac sacrificiul suprem, chiar şi în zilele noastre încă, sub roţile carului lui Djaggernaut nu dovedesc existenţa reală a lui Budha şi a încarnărilor sale.”

Notă: Fragmentul este din lucrarea "Viaţa lui Isus", de Leo Taxil, apărută în anul 1900, la editura P. Fort - Franţa. Din ce ştiu eu, publicarea citatului nu încalcă dreptul de autor, întrucât au trecut mai mult de 70 de ani de la moartea autorului şi, în consecinţă, dreptul de autor a expirat.

Pavel Corut:Dragi tineri, anul 3760 î.e.n, ca an al genezei biblice, apare în calendarul ebraic de la ”facerea

Lumii” si pe clădirile  judeo-crestine. De exemplu, dacă mergi la Putna, vei vedea că pe ea scrie că a fost construită în anul 4258 de la facerea Lumii. Cam toate catedralele catolice feudale au mențiuni similare. Succes în combaterea misticismului de orice fel !

9