CULTUL LITURGIC AL

BISERICII ORTODOXE RUSE

ÎN SEC. X-XX

Autori: diacon Mihail Jeltov şi

protoiereu Serghei Pravdoliubov

Traducere din limba rusă: Monica GRAMA

Traducerea a fost realizată după articolul în limba rusă:

„БОГОСЛУЖЕНИЕ РУССКОЙ ЦЕРКВИ. Х–XX ВВ.”

din „Enciclopedia Ortodoxă” (Православная Энциклопедия),

volumul dedicat Bisericii Ortodoxe Ruse (РПЦ),

pp. 485-517 (text mărunt pe 3 coloane)

accesibil şi pe http://ezh.sedmitza.ru/index.html?did=641

Traducerea s-a făcut cu acordul autorilor ruşi.

© Facultatea de Teologie Pastorală din Edineţ

Edineţ 2007

2

Cuprins

Prefaţa traducătorului 4

1. Introducere 7

2. Mijlocul sec. XI: formarea tradiţiei liturgice 9

3. Secolele XI – XIV 11

– Tipicul Studit al patriarhului Alexie 11

– Săvârşirea slujbelor ciclului zilnic 12

– Săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii 13

– Ciclul sărbătorilor Triodului şi Mineiului 16

– Săvârşirea Tainelor 19

4. Reformele liturgice de la sfârşitul. sec XIV – începutul sec. XV 23

– A doua influenţă sudică slavă 23

– Lucrările mitropoliţilor Ruşi pentru reorganizarea cultului liturgic 24

– Schimbarea tipicului Studit cu cel Ierusalimitean 24

– Rânduiala Liturghiei. Introducerea „Diataxisului” Patriarhului Filoteu. Troparul Ceasului al

3-lea 26

5. Sec. XV – mijlocul sec. ХVII 28

– Tipicul liturgic 28

– Cultul liturgic bisericesc şi mănăstiresc 30

– Tipicul Schitic 31

– Săvârşirea slujbelor ciclului zilnic 32

– Săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii 36

– Ciclul Sărbătorilor Triodului 37

– Ciclul sărbătorilor Mineiului 38

– Săvârşirea Tainelor 39

6. Primele ediţii tipărite a cărţilor liturgice 43

– Primele corectări de texte 43

– Tipărirea şi corectarea cărţilor 43

– Tipiconul 47

– Slujebnicul şi Potrebnicul 47

3

7. Cultul liturgic al mitropoliei de Nord din sec. XVII 48

– Activitatea liturgică a Sf. Petru (Movilă) 48

– Acatistierul şi Cartea de Rugăciuni (Молитвослов) 49

8. Reforma liturgică din a 2-a jumătate a sec. XIII 51

– Activitatea liturgică a Patriarhului Nikon 51

– Soborul de la Moscova din anii 1666 – 1667 53

– Diortosirea din a doua jumătate a sec. XVII 54

– Тipiconul 55

– Slujebnicul, rânduiala Liturghiei, ”Povăţuirile” 56

– Trebnicul şi rânduiala Tainelor 59

9. Secolul. XVIII — începutul sec. XX 61

– Tipicul liturgic 61

– Săvârşirea slujbelor din ciclul zilnic 62

– Săvârşirea Liturghiei 64

– Ciclul sărbătorilor Triodului şi Mineiului 65

– Săvârşirea Sfintelor Taine 67

– Ţarul în viaţa liturgică a Bisericii 68

– Rânduiala cântării Tedeumului 69

– Acatistele 70

10. Secolul XX 71

– Tipicul şi cărţile de cult 72

– Slujbele din ciclul zilnic 72

– Săvârşirea Liturghiei 73

– Ciclul sărbătorilor din Triod şi Minei 74

– Săvârşirea Tainelor 75

Bibliografie 77

Concluziile traducătorului 83

Bibliografia personală 85

Lista abrevierilor 86

Anexă (poze) 87

4

PREFAŢA TRADUCĂTORULUI

Poporul rus la cunoscut pe Dumnezeu şi a primit botezul creştin datorită fastului liturgic

bizantin care l-a marcat pe cneazul Vladimir şi curtea lui, iar această predilecţie pentru slujbele

fastuoase s-a transmis ruşilor şi a devenit cu timpul chiar o notă specifică a ortodoxiei ruseşti.

Bineînţeles, aceasta nu doar pe planul practic, ci şi pe cel teoretic. Mai exact spus, ruşii nu numai

că au pus în practică tot ceea ce au văzut în catedralele şi mănăstirile bizantine, dar au şi încercat,

încă din primul secol după creştinare, să aştearnă în scris atât textele liturgice traduse în slavonă,

cât şi anumite îndrumări tipiconale, mai mult sau mai puţin meticuloase în prevederile lor.

Spre deosebire de spaţiul ortodox românesc care, aflat între slavii din Balcani şi cei din

Rusia Kieveană, nu a putut să-şi dezvolte o traiectorie de sine stătătoare a cultului liturgic, ci a

fost tributară celei slave inclusiv prin terminologia liturgică de bază – cultul Bisericii Ruse a

avut, şi are şi în prezent ceva aparte. Această notă de originalitate se manifestă nu doar în felul

de a sluji, ci şi în felul de a studia cultul liturgic. Evident, nu se poate vorbi despre o „şcoală de

teologie liturgică rusă” (în sensul modern al cuvântului), decât începând cu secolul XIX, dar cu

siguranţă se poate vorbi despre o predilecţie a ruşilor pentru studiul slujbelor încă de la începutul

mileniului II, când ei devin creştini în sensul deplin al cuvântului. Dacă primele Evhologhii

bizantine greceşti le avem din sec. XI-XII, tot de pe atunci, sau nu mult după aceea, avem şi

primele manuscrise slavoneşti care, pe de o parte traduc rugăciunile folosite de grecii din Bizanţ,

dar în acelaşi timp aduc suficiente elemente specifice, mai ales pe plan practic.

După ce, în anul 1204, Constantinopolul a căzut sub latini (şi chiar dacă în anul 1261

iarăşi a fost recuperat de greci), cultul bizantin nu a mai putut să revină la faima pe care o avuse

până atunci, Constantinopolul adoptând Tipicul ierusalimitean al Mănăstirii Sf. Sava cel Sfinţit şi

trecând practic în uitare vechile rânduieli catedrale care altă dată au impresionat pe ruşi înainte

de creştinarea acestora. Tocmai de aceea, ruşilor le-a fost greu să renunţe la acele rânduieli şi le-

au menţinut încă aproape două secole, renunţând la ele definitiv abia în sec. XV (trecând

bineînţeles la aceleaşi rânduieli savaite). Aceasta a permis acumularea unor întregi biblioteci de

manuscrise din acea perioadă care sunt importante nu numai pentru studiul cultului liturgic

slavo-rus, dar şi pentru că tot acolo găsim şi cele mai multe referiri la vechiul rit bizantin. Anume

acesta este unul din cele mai credibile şi mai atractive motive pentru studiul cultului liturgic rus.

Secolele XV, XVI şi mai ales XVII au şi ele specificul lor. Este epoca vechilor cărţi

ruseşti de cult care în cele din urmă au fost corectate, dar în acelaşi timp, această măsură a dus la

cea mai mare schismă din sânul Bisericii Ruse – rascolul celor de rit vechi. Este singura schismă

din sânul Bisericii Ortodoxe realizată pe considerente strict liturgice. Studiul acestor elemente

5

este şi astăzi deosebit de important inclusiv datorită faptului că ruşi de rit vechi există şi astăzi,

inclusiv în România (lipoveni).

Pe lângă lucrarea de corectare a cărţilor de cult, secolul XVII vine şi cu o altă măsură ne

mai cunoscută în Biserica Ortodoxă: în mai puţin de un secol Tipicul Mănăstirii Sf. Sava, în mai

multe redacţii şi corectări, a fost editat de 11 ori – ceea ce arată o preocupare deosebită a ruşilor

pentru „corectitudine” în slujire, iar pe de altă parte şi o anumită măsură de „fanatism exagerat”

pentru forma cultului, sacrificând uneori esenţa.

Toate acestea şi multe altele au constituit motivul unor cercetări liturgice de o exigenţă

ştiinţifică şi academică foarte înaltă. Cercetările au fost realizate chiar de ruşi începând cu

secolul XIX şi ele sunt şi astăzi în atenţia nu numai a teologilor, ci şi a filologilor şi istoricilor

din Rusia şi chiar din întreaga lume. Bineînţeles, studiile liturgiştilor ruşi nu s-au îndreptat numai

spre propriul fond liturgic, ci spre întregul patrimoniul liturgic din Răsărit: în primul rând cel de

limbă greacă, dar şi cele de limbă georgiană, coptă, siriacă, armeană, etc.

Adevăratul deschizător de drumuri în această privinţă a fost episcopul savant Porfirie

Uspenski (1804-1885) care a sondat cele mai importante biblioteci din întreg Răsăritul, aducând

în ţară (Rusia) sute de manuscrise în diferite limbi care au constituit un imbold pentru cercetarea

de mai departe. Lucrarea acesta a fost dusă la apogeu de savantul liturgist Alexei Dmitrevski

care a editat 3 volume cu textele liturgice aflate de el în bibliotecile din Răsărit1, alte 2 rămănând

în manuscris. Pe lângă aceşti 2 titani ai liturgicii ruseşti se merită să mai amintim şi alte nume

precum: protoiereul I. Mansvetov, N. Krasnoselţev, A. Almazov, V. Beneşevici, A. Golubţov, I.

Karabinov, S. Muretov, M. Scabalanovici, B. Turaev şi alţii. Aceştia sunt doar o parte din marii

liturgişti ruşi de la sfârşitul sec. XIX – începutul secolului XX. Numărul lucrărilor acestor

savanţi – în mare parte laici este de ordinul sutelor, multe dintre ele fiind în prezent republicate

sau cel puţin date pe internet2. Perioada comunistă, care în Rusia a durat cel mai mult, a fost

destul de săracă în cercetare liturgică, remarcându-se în mod deosebit doar laicul N. Uspenski

(1900-1987). Dar imediat după libertatea Bisericii teologia rusă în general, şi cea liturgică în

special, a revenit la înălţimea de altă dată şi concurează cu cercetarea liturgică făcută de şcolile

occidentale în ultimii 50 de ani. Numele de referinţă din ultimii zece ani, deşi nu prea multe, au

reuşit să cucerească teologia liturgică contemporană, chiar dacă ele încă nu sunt cunoscutE în

teologia românească. Amintim în special pe diaconul Mihail Jeltov3 – primul autor al lucrării de

1 Описание литургических рукописей, хранящихся в библиотеках православного Востока. К., 1895. Т. 1; 1901. Т. 2; Пг., 1917. Т. 3; 2 Cea mai importantă sursă: http://www.mzh.mrezha.ru/classics.html. Numai pe acest site sunt date aproape 200 de lucrări de o înaltă ţinută ştiinţifică şi chiar de mare actualitate, nefiind încă depăşite. 3 Diaconul Mihail Jeltov (Zhelotov), născut în 1976, conferenţiar şi şeful Catedrei de Liturgică la Universitatea Ortodox-Umanistă „Sf. Tihon” din Moscova şi coordonator pentru articolele de Liturgică htmlale „Enciclopediei Ortodoxe”. Biografia şi bibliografia acestui profesor genial, poate fi găsită la adesa: http://www.mzh.mrezha.ru.

6

faţă, A. Pentcovski, diaconul Mihail Asmus, arhimandritul Matfei Mormîli, A. Lucaşevici, A.

Tkacenko, A. Ponomariov, Iurii Ruban, protoiereul Serghei Pravdoliubov – coautor la studiul de

faţă şi alţii.

Desigur, numai traducând în româneşte studiile lor, ne putem da seama despre valoare

inestimabilă a contribuţiei lor în domeniul teologiei liturgice. Ca şi la liturgiştii ruşi de dinainte,

metoda de cercetare şi expunere este prioritar istorică şi filologică. Partea practică şi simbolică

nu este neglijată, dar ea nu poate fi studiată decât numai după ce sunt trasate principalele direcţii

istorice şi filologice ale unui anumit element liturgic. Anume în acest „peisaj” se înscrie şi

studiul de faţă tradus de noi.

Istoria acestei scrieri este şi ea destul de importantă. În anul 2000, cu ocazia jubileului

creştin bimilenar, Biserica Ortodoxă Rusă a demarat editarea unei „Enciclopedii Ortodoxe” în

câteva zeci de volume. Biserica Rusă mai are experienţa enciclopediilor teologice, dar proiectul

de faţă este ceva cu totul special şi depăşeşte multe din enciclopediile occidentale. Enciclopedia

este structurată după literele alfabetului rusesc: А, Б, В, Г, Д, etc., şi va număra peste 30 sau

chiar 40 de volume. Până acum s-au editat 13 volume, dar abia a fost începută a V-a literă a

alfabetului. Înainte de aceste volume alfabetice a fost editat un volum special (numit de unii

„volumul 0” – zero) dedicat în mod special Bisericii Ortodoxe Ruse (Русская Православная

Церковь – РПЦ), de unde a şi fost extras şi studiul de faţă intitulat “Cultul Bisericii Ruse în sec.

X-XX” – care, tradus în româneşte, este prezentat ca proiect de licenţă de mine care sunt foarte

pasionată de liturgică şi în special de diferenţele liturgice dintre Biserica Rusă şi cea Română.

Sperăm ca traducerea de faţă să prezinte un interes deosebit pentru toţi cei interesaţi de

cultul liturgic. Mai mult decât atât, am dori ca în viitorul apropiat să se scrie o sinteză

asemănătoare despre istoria cultului liturgic în spaţiul românesc de la începuturi şi până în

prezent. Studiul de faţă poate se constituie nu numai imbold, ci şi model de abordare care, după

părerea mea, merită toată lauda şi atenţia.

7

CULTUL LITURGIC AL BISERICII ORTODOXE RUSE

ÎN SEC. X-XX

diacon Mihail Jeltov şi

protoiereu Serghei Pravdoliubov

1. INTRODUCERE

Drept izvor al cultului Bisericii Ortodoxe Ruse a servit cultul Bisericii din Constantinopol,

al cărui cult liturgic a fost transferat pe meleagurile ruseşti în sec. X-XI. Afară de

Constantinopol, asupra cultului liturgic rus au avut o puternică influenţă şi tradiţiile mănăstirilor

din Sf. Munte (Athos). Practica Bisericilor Slave – Bulgară şi Sârbă, s-a reflectat mai puţin în

cultul liturgic rus (de la început, n. trad), iar cea latină, a fost cu totul neînsemnată. Cu

permanente schimbări, suportând două mari schimbări pe parcursul evoluţiei (dezvoltării) sale,

cultul liturgic rus nu numai că s-a îmbogăţit cu frumoase texte liturgice şi rânduieli de origine

rusă, dar a şi păstrat multe comori ale moştenirii liturgice a Bisericii vechi, uitate de alte Biserici.

Cultul liturgic este alcătuit din două părţi: slujirea atemporală a Liturghiei şi a Tainelor şi

cea legată de timp – slujbele ciclului zilnic şi sistemul complex al sărbătorilor anuale cu dată

schimbătoare şi neschimbătoare şi ciclul săptămânal. După sec. IV în Biserica Ortodoxă s-au

diferenţiat două tipuri de cult – serviciul catedral-parohial şi cel mănăstiresc. În sec. IV- X

serviciul mănăstiresc se deosebea mult de cel catedral prin rânduiala slujbelor din ciclul

săptămânal, însă Liturghia în mănăstiri se săvârşea la fel ca şi în bisericile parohiale. Către sec.

X în slujirea catedrală al Bisericii din Constantinopol era întrebuinţat Tipicul Marii Biserici (Sf.

Sofia din Constantinopol), iar în mănăstiri – Tipicul Studit (tipicul mănăstirii studite de la

Constantinopol). Tipicurile aproape că nu reglementau rânduiala Liturghiei şi al Tainelor,

înscrise (doar, n. trad) în Evhologhii. La baza Tipicului Studit a stat Ceaslovul Lavrei

palestiniene a Sf. Sava cel Sfinţit, care stătea şi la baza Tipicului Lavrei Sf. Sava de lângă

Ierusalim. În afară de aceasta, Tipicul Studit întrebuinţa sistemul sărbătorilor din tipicul Marii

Biserici, iar pe de altă parte, imnografia săracă al Tipicului Marii Biserici era completată de

cântările autorilor studiţi şi palestinieni. Liturghia şi Tainele în Mănăstirea Studită se săvârşea

după Evhologhiul catedral al Bisericii Sf. Sofia.

Biserica Rusă, până în sec. al XIV-lea, folosea Tipicul Studit şi întreg corpul cărţilor de

cult pe care-l presupunea acesta. Liturghia şi Tainele până în sec. al XIV-lea se săvârşeau după

rânduiala Evhologhiului de la Constantinopol din sec. X-XI. În sec. XIV-XV aceste rânduieli au

8

fost schimbate cu redacţia bizantină mult mai târzie ale sec. XIII-XIV. În sec. XV Biserica Rusă

a trecut de la Tipicul Studit la varianta târzie a Tipiclui Ierusalimitean – neosavait, prelucrat la

Athos. Schimbul tipicurilor s-a petrecut fără tulburări, în virtutea asemănării tipicurilor

Ierusalimitean şi cel Studit, care aveau aceiaşi bază. În sec. XV – mijlocul sec. XVII, tradiţia

liturgică al Bisericii Ruse permanent se îmbogăţea cu noi texte şi rânduieli, fără a suferi însă

schimbări esenţiale. Mitropolia Rusă de Vest (a Kievului, n. trad.), care în sec. XV – mijlocul

sec. XVII se afla în componenţa Lituaniei şi Poloniei a suferit de pe urma influenţei catolice,

ceea ce s-a reflectat în slujirea bisericească şi în cărţile liturgice ale acelei perioade.

Reforma liturgică, începută la mijlocul sec. al XVII-lea de ţarul Alexei Mihailovici şi de

Patriarhii Moscovei Iosif şi Nikon, a generat răscoala adepţilor vechiului rit. În perioada sinodală

(sec. XVII – începutul sec. XX) în cult se foloseau cărţi liturgice din redacţiile de la sfârşitul sec.

al XVII-lea, iar slujirea liturgică se schimba puţin dar mai mult în sensul prescurtărilor.

Zdruncinările trăite de Rusia în sec. al XX-lea s-au răsfrânt şi asupra vieţii liturgice a Bisericii;

deşi nu s-a întreprins vreo reformă liturgică şi nici cărţi liturgice nu se redactau, brusc atitudinea

pentru slujirea liturgică a fost schimbată, apărând noi tradiţii.

Istoria cultului liturgic rus poate fi împărţită în următoarele perioade:

1) formarea tradiţiei liturgice (sec. X-XI);

2) utilizarea Tipicului Studit în redacţia patriarhului Alexei (al Constantinopolului, n. trad.) şi

a străvechii redacţii de la Constantinopol a rânduielilor Liturghiei şi Tainelor ( sec. XI-

XIV);

3) trecerea la Tipicul Ierusalimitean, sub influenţa Athosului, a Bisericilor Sîrbă şi Bulgară şi

la redacţia bizantină târzie a rânduielilor Liturghiei şi Sfintelor Taine (sfârşitul sec. XIV –

începutul sec. XV);

4) generalizarea Tipicului Ierusalimitean, începutul suprapunerii tradiţiilor ruse cu cele

greceşti (sec. XV – mijlocul sec XVII);

5) influenţa cărţilor liturgice greceşti (parţial latineşti) tipărite şi apariţia ritului vechi, care nu

a acceptat reforma liturgică de la mijlocul sec. XVII (în Mitropolia Kievului – întreg sec.

XVII, iar în Patriarhia Moscovei – la mijlocul şi sfârşitul sec. XVII);

6) Perioada sinodală (sec .XVIII – începutul sec. XX);

7) Sec. XX.

9

2. MIJLOCUL SEC. XI: FORMAREA TRADIŢIEI LITURGICE

Prima menţiune a unei bisericii creştine în Kiev, se întâlneşte în „Повесть временных

лет”4, în textul pactului cu grecii al cneazului Igor din anul 945. În letopiseţ se vorbeşte despre

jurământul ce-l dădeau membrii creştini în biserica kieveană a proorocului Ilie „ñå áî áå

ñ[î]áîðíàÿ öåðê[î]âü / aceasta fiind biserică sobornicească”5. Letopiseţul subliniază deci că

biserica era „sobornicească”, întrucât printre creştini erau mulţi varegi. Despre caracterul cultului

liturgic kievean al acelei perioade nu se poate spune nimic. Probabil limba slavonă bisericească

nu se întrebuinţa în slujirea liturgică şi pentru creştinii varegi6 ea era străină, iar pe „rusini”

letopiseţul îi identifică cu creştinii.

Momentul decisiv în formarea tradiţiei liturgice ruse a fost creştinarea Rusiei în anul 988.

La înscăunarea Sfântului cneaz cel întocmai cu Apostolii Vladimir († 1015) şi mai ales a lui

Iaroslav cel Înţelept († 1054), în Rusia au fost construite o mulţime de biserici, se făceau

traduceri din greacă şi se copiau cărţi, în oraşele mari se înfiinţau şcoli pentru instruirea clerului.

În ceea ce priveşte caracterul cultului liturgic rus de la sfârşitul sec. X – mijlocul sec. XI, din

cauza lipsei de izvoare, se poate doar presupune. Fără îndoială că el a fost de origine bizantină,

dar nu se poate afirma cu precizie care, din acele două tipicuri liturgice folosite în acele timpuri

în Constantinopol se folosea de Biserica Rusă: cel al Mănăstirii Studite, sau cel al Marii Biserici

a Sf. Sofii din Constantinopol (care se baza pe „serviciul cântării / asmatikon akolouthia”7).

Despre probabilitatea folosirii în Rusia a „serviciului cântării”, deducem din unele

Kondakarioane ruseşti păstrate din vechime (începutul sec. XIII)8. Ca elemente ale „serviciului

cântării” pot fi considerate şi unele rânduieli liturgice (Vohodul de la Utrenie, Litiile praznicale

ş.a.) păstrate în Biserica Sf. Sofia din Novgorod în sec. XVI, transmise de acolo şi la Moscova în

sec. XVI-XVII. Despre răspândirea Tipicului Studit chiar de la începutul sec. XI, se poate

deduce din informaţia despre înmormântarea Sf. Cneaz Boris din Letopiseţul din anul 1015, când

Sfântul Mucenic a cântat înainte de moarte slujba de dimineaţă, care conţinea „hexapsalmii” şi

„Canonul”9, la fel ca şi la Utrenia Tipicului Studit.

La sfârşitul sec. X – mijlocul sec. XI, în cultul liturgic posibil să se fi folosit traducerile

slave sudice10 a cărţilor liturgice, dar deja în sec. XI. la Kiev a fost realizată o nouă traducere a

4 „Povestirile anilor de demult” 5 ПСРЛ. М., 1997. Т. 1. Rândul 54 6 Nume sub care erau cunoscuţi normanzii de către slavii de răsărit, de bizantini şi de arabi. 7 asmatike akolouthia – (gr. „§sma”- imn, „¢kolouq…a”- serviciu) – parte cântată a liturghiei constantinoolitane, substituit în jurul sec. al XII-lea de oficiul monastic, cu toate că s-a păstrat până în sec. al XV-lea la Salonic. Se referă doar la rânduiala de la Vecernie şi Utrenie. 8 РНБ. Q. п. I. 32. 9 ПСРЛ. Т. 1. Rândul 133 10 Adică cele din Bulgaria şi Serbia (n. trad.)

10

cărţilor liturgice din greacă; vechile Mineie ruseşti de la sfârşitul sec. XI nu sunt identice cu

Mineiele slavone sudice din acel timp, nici după ordinea pomenirilor, nici după redacţia textelor.

Până la sfârşitul sec. XI în unele biserici slujirea liturgică (cel puţin unele părţi ale ei) se săvârşea

în greacă; în izvoarele acelor timpuri, nu de puţine ori se întâlnesc expresii greceşti netraduse.

Aceasta se explică prin faptul că, de la început, clerul Bisericii Ruse în mare parte era alcătuit din

slujitori greci care foloseau cărţile liturgice aduse de ei.

11

3. SECOLELE XI – XIV

În sec. XI-XIV cultul liturgic al Bisericii Ruse s-a schimbat puţin. Setul cărţilor vechi

ruseşti întrebuinţat în cultul divin, nu mai coincide cu cel sudic-slav actual şi reflecta o tradiţie

independentă. Deoarece majoritatea cărţilor liturgice ruseşti vechi păstrate sunt antologii

imnografice (Trioade, Octoihuri, Mineie), neîntrebuinţate de Tipicul Marii Biserici şi aranjate

potrivit Tipicului Studit, se poate afirma cu tărie că în acele timpuri în Rusia se folosea anume

Tipicul Studit.

Tipicul Studit al patriarhului Alexie.

Începând cu mijlocul sec. XI în Rusia se întrebuinţa tipicul Studit din redacţia înregistrată

în anul 1034 de Patriarhul Alexie al Constantinopolului, care a înfiinţat în apropiere mănăstirea

Adormirii Maicii Domnului din Constantinopol. Patriarhul Alexie care a fost cândva călugărul şi

egumenul aşezământului Studit cunoştea excelent tradiţiile studite, respectându-le cu stricteţe în

Tipicul său şi explicând de fiece dată motivele abaterii de la el. O largă răspândire a Tipicului

Studit al patriarhului Alexie în Rusia, este legată de introducerea Tipicului de către Cuviosul

Teodosie de la Pecerska († 1074) în Mănăstirea Kievo- Pecerska în anul 1051 – cea mai

importantă mănăstire din Rusia din acele timpuri. Cauza preferării redacţiei tipiconale a

patriarhului Alexie, este legată probabil de faptul că Tipicul în cauză este singurul (din această

tradiţiei şi perioadă) care are o parte disciplinară, necesară aşezământului, din cauza creşterii

considerabile a numărului de vieţuitori. Potrivit letopiseţului din anul 1051, Tipicul a fost găsit la

monahul studit Mihail – venit la Kiev11; iar potrivit „Vieţii Cuv. Teodosie”, [puţin mai târziu, n.

trad.] după Tipic a plecat în Constantinopol la un oarecare Efrem unul dintre fraţi. Aceasta

probabil pentru că textul monahului Mihail nu era complet. Regulile mănăstirii Kievo-Pecerska,

au devenit normative şi pentru celelalte mănăstiri; în afară de aceasta, în sec. XI – XIII din

aşezământul kievean au ieşit mulţi egumeni şi episcopi.

Tipicul Studit al patriarhului Alexie s-a păstrat numai în înscrierile slavone: sec. XI-XII –

ГТГ12; sec. ХII – РНБ13; sec. XII–XIII – ГИМ14.; sec. XIV – РГАДА15; anul 1398 – ГИМ16;

sec. XV – ГИМ17 ş.a. Ele conţin diferitele redactări ale textelor, deoarece e posibil ca Tipicul să

fi fost tradus de mai multe ori. Tipicul este alcătuit din următoarele părţi: a Triodului, a

11 ПСРЛ. Т. 1. Rândul 160 12 К-5349 13 Biblioteca Naţională Rusească. Соф. Nr. 1136 14 Muzeul Istoric de Stat (Moscova), Син. Nr. 330 15 Arhiva Rusească de Stat pentru acte vechi (Moscova), Тип. 144/1236 16 Muzeul Istoric de Stat (Moscova), Син. Nr. 333 17 Ibidem, Син. Nr. 905

12

Mineiului, o parte disciplinară (care conţine de asemenea diverse indicaţii liturgice) şi încă una

liturgică generală. În unele manuscrise lipsesc unele părţi, de exemplu – Nr.333 nu conţine

partea disciplinară. Tipicul tipărit conţine în afară de Tipic şi un Kondakarion. Unele fragmente

păstrate din Tipicul Sf. Sofia din Novgorod18, datate de la sfârşitul sec. XIII, demonstrează că

Tipicul Studit era întrebuinţat nu numai în slujirea mănăstirească, dar şi în cea catedrală. Slujirea

liturgică după Tipicul Studit a supravieţuit în Rusia până în sec. al XV –lea.

Săvârşirea slujbelor ciclului zilnic.

Numărul slujbelor ciclului zilnic din sec. XI-XIV, este cunoscut din înscrierile Tipicului

Studit care sunt confirmate şi de alte manuscrise ale vremii: ”Legăturile cu latinii” a lui

Gheorghe, mitropolitul Kievului (sec. XI), Pravilele mitropolitului Ioan I al Kievului (1089),

scrisoarea mitropolitului Nichifor (1121) către cneazul de Kiev Vladimir Vsevolodovici

Monomahul şi cneazului de Volânsk – Iaroslav Iaropolciciu, „Вопрошание”/”Rugămintea” lui

Kirik din Novgorod (sec. XII), Vieţile Cuviosului Teodosie de la Pecerska şi a Sfinţilor Cneji

binecredincioşi Boris şi Gleb, scrise de Cuviosul Nestor Cronicarul ş.a.

După Ceasoslovul19 slav păstrat din sec. XIII – XIV, care reflectă conţinutul Tipicului

Studit20, se poate reconstitui rânduiala slujbelor din ciclul săptămânal, alcătuit din rugăciunile

dimineţii („de la cântatul cocoşilor”), Utrenia, Ceasurile I, III, VI, IX, Obedniţa, Rugăciunile

înainte de masă, Vecernia; Mefimonul Mic (Pavecerniţa Mică); Mefimonul Mare (Pavecerniţa

Mare); Rânduiala cântării Miezonopticii21.

Primele trei slujbe şi următoarele cinci sunt unite în două rânduieli: de dimineaţă şi de zi.

Mefimonul Mic coincide cu prima parte a Pavecerniţei Mari după Ceasoslovul Tipicului

Ierusalimitean. Pavecerniţa Mare şi rânduiala cântării Miezonopticii fac parte din pravila de

chilie: 1) rânduiala cântării celor doisprezece Psalmi; 2) Catisma a 17 (Fericiţi cei fără

prihană). Toate slujbele ciclului zilnic au începuturi diferite, cu rugăciuni şi Psalmul 6. În lista

Muzeului din Iaroslav22 de asemenea sunt păstrate slujbe neobişnuite ca: Ceasurile 7, 8, 10, 11 şi

al 12-lea, iar Utrenia este însoţită de rugăciunile Sf. Chiril din Turovsk.

Slujbele Vecerniei şi Utreniei după Tipicul Studit – sunt puţin mai scurte decât după

Tipicul Ierusalimitean, din cauza volumului mai mic al textelor imnografice şi a numărului mai

18 Ibidem, Хлуд. Nr. 16 d; Biblioteca Naţională Rusească, Погод. Nr. 43 19 Anume aceasta este denumirea corectă a cărţii. Ea provine de la cuvintele „ceas” + „slovo” (ca şi în varianta grecească „horo” + „logion”). Tradiţia liturgică românească a simplificat acest termen, folosind cuvântul „Ceaslov”. În această traducere vom folosi termenul original. 20 РНБ. Q. п. I. 57; РНБ. Соф. № 1052; ЯМЗ. № 15481; Sin. Slav. 13; БАН. Археогр. ком. 171 şi altele. 21 Denumirea arată că pe atunci Miezonoptica era o slujbă mai mult cântată. În prezent însă, în mănăstirile româneşti, mai ales în zilele de rând, Miezonoptica se citeşte integral, fără să se cânte absolut nimic, cu excepţia ecteniilor finale. 22 ЯМЗ. № 15481

13

mic de rugăciuni citite de preot: la Vecernie – cinci, la Utrenie – şapte. Aceste rugăciuni potrivit

unor surse, nu se citeau la rând, dar erau repartizate pe diferite părţi ale slujbelor, ceea ce

oglindeşte etapa de trecere la forma actuală a slujbelor Vecerniei şi Utreniei. Rugăciunile

preoţeşti de la Utrenia bizantină precum şi cele ale Luminilor de la Vecernie, au apărut la început

în Tipicul Bisericii Sf. Sofii de la Constantinopol, ele erau citite în anumite momente ale

slujbelor din ciclul săptămânal al Marii Biserici – slujbe ce se deosebeau mult după conţinutul

său de slujbele Ceasoslovului monahicesc. Păstrate în Evhologhii şi Slujebnice23, aceste

rugăciuni se uneau diferit în rânduielile monahale, faţă de rânduiala de la Sf. Sofia; astfel au

apărut indicaţiile de a citi anumite rugăciuni ale Vecerniei una în timpul citirii „Învredniceşte-ne,

Doamne”, alta la „Acum slobozeşte” etc. Cu timpul, toate rugăciunile preoţeşti ale Vecerniei şi

Utreniei au început sa fie citite la rând de la începutul slujbei.

Unele Slujebnice din sec. XIV arată că rugăciunile preoţeşti ale Utreniei trebuiau citite în

timpul celor 6 Psalmi, a Catismelor 1-a şi a 2-a, a cântării a 3-a din Canon, a cântării a 6-a din

Canon, „când se cântă: Miluieşte-mă, Dumnezeule (Psalmul 50, n. trad.)”, „când se cântă

Lăudaţi pe Domnul” şi la Ectenia Mică. După aceasta se indică citirea Evangheliei, a Ecteniei

Întreite şi cea a Cererilor, Ecfonisul „Cel ce este binecuvântat” şi Otpustul. Aceste reglementări

descriu rânduiala studită a Utreniei, asemănătoare cu rânduiala Utreniei zilnice după Tipicul

Ierusalimitean. Utrenia studită praznicală se deosebea de cea zilnică prin cântarea Antifoanelor

Treptelor, Polieleului şi citirii Evangheliei. Caracteristic Tipicului Studit este că Utrenia (în afară

de Sâmbăta Mare) se termina la fel ca şi în varianta târzie a Tipicului Ierusalimitean, cu cântarea

stihirilor Stihoavnei şi celelalte.

Ceasurile conţineau două grupuri a câte trei Psalmi (primii trei Psalmi în mare parte

coincid cu Psalmii ceasurilor Ceaslovului ierusalimitean); ele (Ceasurile) se anulau la sărbători şi

în duminici. În mănăstiri zilnic se săvârşea Pavecerniţa – Mefimonul Mic. Miezonoptica

palestiniană era înlocuită cu pravila de la chilie (de obicei Catisma a 17-a cu adăugarea câtorva

tropare).

Săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii.

Din momentul înfiinţării Bisericii Ruse, în ea se săvârşea numai liturghiile Bisericii

Greceşti, a Sf. Ioan Gură de Aur şi a Sf. Vasile cel Mare, la fel şi Liturghia Darurilor mai Înainte

Sfinţite. În afară de aceasta, în formulările ruseşti vechi nu rar se întâlnesc unele rugăciuni din

Liturghia Apostolului Iacov (chiar dacă această Liturghie în Biserica Rusă nu a fost slujită până

la sfârşitul secolului XIX ).

23 Manuscrisele de la sfârşitul. sec. XIV (ГИМ. Син. Nr. 675, Nr. 900) conţin chiar rânduieli complete ale Vecerniei şi Utreniei cântate (asmatikon akolouthia, n. trad.), dar aceasta probabil, este o excepţie.

14

În momentul preluării textului rugăciunilor şi rânduielii bizantine a Dumnezeieştii

Liturghii de către Biserica Rusă, în secolului al X-lea, acestea aveau o formulare integră şi în tot

această formă ele s-au oficiat şi în Rusia. Din secolul al X-lea încoace, ele nu suferă prea multe

schimbări. Practic toate schimbările, în marea lor parte, se referă la rânduiala Proscomidiei, la

rânduiala Vohodului Mare şi a Împărtăşirii, iar adăugirea sau scoaterea rugăciunilor

complementare au fost introduse de la început în text şi în rânduiala liturghiei de către greci, iar

mai apoi au fost preluate şi de ruşi. Caracteristic rânduielii ruseşti a Liturghiei, comparativ cu cea

a grecilor, este caracterul conservator, iar multe particularităţi ale Liturghiei din zilele noastre,

părute exclusiv ruseşti (sau slave), şi păstrate până azi numai în Slujebnicele slave, aveau cândva

un caracter general panortodox, pe care însă, Răsăritul Ortodox, din anumite motive, le-a

abandonat.

Slujebnicile ruseşti din sec. ХII – ХIV24 după conţinut puţin se deosebesc de Slujebnicul,

acceptat de Biserica Rusă la sfârşitul sec. al XVII. Formulările liturghiei în Slujebnicele sec. XII-

XIII, textual sunt asemănătoare Evhologhiilor bizantine din sec.VII-X. (de unde rezultă că în sec.

X-XI Liturghia în Rusia se săvârşea la fel ca şi în sec. XII-lea). Slujebnicile sec. al XIV aduc o

rânduială mult mai complicată, dependentă de primele tipicuri bizantine ale Liturghiei din sec.

XIII-XIV. În Slujebnicile ruseşti până în sec. al XVI-lea inclusiv Liturghiile, adeseori erau scrise

în ordinea arhaică: mai întâi a Sf. Vasile cel Mare, apoi a Sf. Ioan Gură de Aur25, iar aceasta este

o urmare a vechii practici bizantine de a săvârşi Liturghia Sf. Vasile cel Mare la toate sărbătorile,

inclusiv duminica.

După structura vechilor rânduieli ruseşti ale Liturghiei, atât a celei complete, cât şi a celei

mai Înainte Sfinţite, nu se deosebeşte mult de liturghia slujită astăzi de Biserica Ortodoxă Rusă.

Deosebirile se referă la unele particularităţi uneori destul de importante. Dintre această

enumerăm următoarele:

1) Liturghia se săvârşea cu una, trei, patru, cinci prescuri. În sec. al XI-XIV în Rusia

conform Tipicului Studit Proscomidia era făcută de diacon.

2) Rânduiala Liturghiei conţinea câteva rugăciuni, în prezent nefolosite, de ex. „rugăciunea

dragostei (pentru sărutarea păcii)”; şi invers, unele rugăciuni din rânduiala actuală

lipsesc, de ex. nu erau rugăciunile pentru îmbrăcarea în sfintelor veşmintele, nu erau

rugăciunile înainte de Evanghelie ş.a. Unele rugăciuni din Liturghia Sf. Vasile cel Mare

erau înlocuite cu rugăciuni din Liturghia Apostolului Iacov.

24 Sec. XII: Muzeul Istoric de Stat (Moscova) Син. Nr.604 (Slujebnicul lui Varlaam Hutinskii); sec. XIII: РНБ. Соф. № 518, 524, 525; începutul sec. XIV Muzeul Istoric de Stat (Moscova) Син. № 605 (Slujebnicul lui Antonie Romanul); sec. XIV: РНБ. Соф. № 522, 523 ş.a. 25 De exemplu: sec. XVI . Muzeul Istoric de Stat (Moscova) Син. № 604; РНБ. Соф. № 790

15

3) La anafora nu era inclus troparul ceasului al 3-lea „Doamne, Cel ce Prea Sfântul Tău

Duh...”, iar în anaforaua Liturghiei Sf. Vasile cel Mare nu erau incluse cuvintele

„Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”26.

4) Se deosebeşte rânduiala Vohodului Mare şi Accessus ad altare27 (apropierea de Sfânta

Masă).

5) Se deosebeşte ordinea frângerii pâinii şi a turnării căldurii (în manuscrisele sec. XII,

turnarea căldurii nu este indicată deloc, în manuscrisele sec. XIII – XIV – doar parţial),

împărtăşirea şi terminarea Liturghiei.

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite în cărţile liturgice din sec. XII-XIV, de cele mai

multe ori poartă denumirea slujbei „de post”, uneori se numeşte Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi

a altora, dar nu a Sf. Grigorie cel Mare, papă de la Roma.

Din perioada analizată, putem deduce următoarele particularităţi de săvârşire a Liturghiei

Darurilor mai Înainte Sfinţite:

1) Ea putea fi săvârşită zilnic în Postul Mare, cum este prescris de Tipicul Studit, inclusiv

şi în lunea, marţea şi joia din prima săptămână, la fel şi în Vinerea Mare şi în miercurea

şi vinerea din săptămâna brânzei. În conformitate cu Tipicul Studit, la Bunavestire, care

cădea în zi de post, se săvârşea de asemenea Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite, iar

Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur se săvârşea doar în Bisericile închinate Maicii

Domnului.

2) Lipsea obiceiul aducerii Sf. Agneţ de la Sfânta Masă la Proscomidiar.

3) Vozglasul „Lumina lui Hristos, luminează tuturor!”, era rostită de diacon, care ţinea în

mână trei lumânări aprinse şi cădelniţa. Din sec. al XIV-lea acest Ecfonis a început să

fie rostit de către preot, de asemenea cu lumânare întreită şi cădelniţă.

4) În timpul Vohodului Mare, discosul cu Sf. Agneţ era dus de către diacon, ca la liturghia

obişnuită.

5) Împărtăşirea la Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite se săvârşea după rânduiala

Liturghiei obişnuite, mai întâi cu Sf. Pâine, apoi – din Potir. Această ordine a

împărtăşirii este legată de convingerea, existentă până la sfârşitul sec. XVII în Biserica

Rusă, că prin punerea Agneţului în Potir conţinutul devine sângele lui Hristos.

26 Acestea nici acum nu fac parte din textul grecesc al Liturghiei Sf. Vasile. Adăugarea acestor cuvinte reprezintă o modificare flagrantă a textului. Epicleza vasiliană conţine şi fără aceste cuvinte, formulele necesare, numai că într-o altă formă şi ordine. Preluarea cuvintelor a fost făcută după ce s-a generalizat obiceiul de a sluji Liturghia Sf. Ioan mai des, iar pe cea a Sf. Vasile doar de 10 ori pe an. 27 Aşa sunt numite în terminologie latină rugăciunile preotului pentru sine însuşi, în care slujitorul cere să fie învrednicit de a aduce Sfânta Jertfă.

16

Ciclul sărbătorilor Triodului28 şi Mineiului.

În Tipicul Studit al patriarhului Alexei ciclul anual al sărbătorilor cu dată schimbătoare era

practic într-o forma finisată, deşi el a suferit şi în continuare o oarecare dezvoltare, dar şirul

pomenirilor şi textele din Triod au rămas practic neschimbate până astăzi. Ciclul Triodului, ca şi

în prezent, se începea cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi era format din trei săptămâni

pregătitoare pentru Postul Mare, şase săptămâni ale postului, Săptămâna Patimilor, şapte

săptămâni ale Cincizecimii şi săptămâna de după Cincizecime. Partea Triodului a tipicurilor

studite se termina cu o relatare de reguli pentru Postul Sf. Apostoli (Petru şi Pavel).

Pot fi remarcate unele particularităţi de slujire în perioada Postului Mare după tipicul

Studit. În prima Duminica din Post, Tipicul indică pomenirea proorocilor Moise, Aaron, David,

Samuel, iar menţiunea despre Duminica Ortodoxiei nu era întotdeauna indicată, iar în unele cărţi

ale Triodului nu este pomenită deloc. Particularităţi importante ale tipicului Studit erau: deasa

săvârşire a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, precum şi anularea în Post a slujbelor din

Minei. Fastuos era sărbătorită Duminica a treia din Post, a Sfintei Cruci, la fel şi miercurea ce

urma – a înjumătăţirii Postului.

Nu se citea toată Evanghelia la Ceasuri în Marile Luni, Marţi şi Miercuri. Rânduiala celor

12 Tropare ale Patimilor cu citirea Paremiilor, Apostolului, Evangheliilor se săvârşea în Marţea

Mare. În Joia Mare se săvârşea rânduiala spălării Sf. Mese, practică împrumutată de la Biserica

Mare (Sf. Sofia din Constantinopol, n.trad.). În mănăstiri şi în bisericile catedrale în această zi se

săvârşea slujba spălării picioarelor. În Vinerea Mare se săvârşeau Ceasurile obişnuite, la Ceasul

Întâi, unit cu Utrenia, se citea ultima Evanghelie din cele 12 Evanghelii ale Patimilor de la

Utrenie iar la celelalte Ceasuri din Vinerea Mare se citea numai Evanghelia, fără Paremie şi

Apostol. Izvoarele nu aduc mărturii despre săvârşirea în Sâmbăta Mare a unor slujbe sau

procesiuni legate de epitaf. La Utrenia Sâmbetei Mari, singura dată pe an era întrebuinţată

Doxologia Mare29 din redacţia catedrală, după care urma ieşirea cu Evanghelia şi citirea ei.

La Vecernia Sâmbetei Mari nu se cântau Stihirile Duminicale din Octoih, iar după

terminarea Vecerniei şi Liturghiei se cuvenea servirea mesei la trapeză şi împrăştierea pe la

chilii. Miezonoptica (ca şi în toate zilele din an) nu se săvârşea. Nu se făcea procesiune înainte

28 Întrucât ruşii şi azi numesc „Triod” nu numai cartea folosită până la Paşti, ci şi pe cea folosită după Paşti – „Penticostarul”, aici se are în vedere întrtegul ciclu de sărbători cu dată schimbătoare: de la Duminica Vamesului şi Fariseului, până la Duminica Tuturor Sfinţilor (n. trad.) 29 Abia prin sec. XII, după sinteza tipiconală, Doxologia Mare a început să fie cântată la toate Utreniile din duminici şi sărbători, iar până atunci – doar în Sâmbăta Mare. Drept mărturie a acestei „relicve liturgice” avem Ectenia întreită cu prologul din 2 cereri: „Să zicem toţi...” şi „Doamne atotstăpânitorule...” care se zice doar în această zi (vezi Triodul), tocmai că era Doxologie Mare. În celelalte zile, Ectenia întreită era fără prolog pentru că se citea Doxologia Mică. În prezent, Liturghierul trebuie revizuit sub acest aspect şi prologul Ecteniei trebuie să apară de fiecare dată când cântăm Doxologia Mare.

17

de Utrenia pascală. Cântarea Doxologiei (din redacţia zilnică), de la Utrenia pascală, comparativ

cu rânduiala de azi, nu era anulată. În Duminica Paştelui şi în toată săptămâna Luminată toată

rânduiala Liturghiei, cu excepţia antifoanelor, se săvârşea de către preoţi în altar. Practica citirii

Evangheliei la Liturghia primei zile de Paşte, succesiv de către preot şi diacon, a fost

împrumutată din practica Marii Biserici. Existenţa sa în sec. al XI-XII este adeverită de

„Întrebările lui Chirik din Novgorod (a 22-a întrebare)”. Canonul pascal se cânta numai în prima

zi a Paştelui, în lunea, marţea şi sâmbăta Luminată, iar miercurea, joia şi vinerea se cântau

canoanele Învierii şi Stihirile Octoihului (respectiv glasurile 1şi 2, 4 şi 5, 6 şi 8). În săptămâna

Paştelui seara se repetau Stihirile Sâmbetei Mari. În seara lunii Luminate se cântau, pe lângă

Stihirile pascale, Stihirile schimei şi avea loc tunderea (în schima monahală, n.trad.) a doritorilor

de a o primi30. Odovania Paştelui se săvârşea în Sâmbăta Luminată, după care „Hristos a înviat

din morţi” nu se mai cânta până la anul viitor.

În Duminica Tomei se săvârşea o slujbă praznicală, la Utrenie nu se puneau Catismele şi

Evanghelia. Slujba Învierii era transferată în lunea din săptămâna Duminicii Tomei. Săptămânile

Cincizecimii aveau aceleaşi denumiri ca şi în prezent. În miercurea înjumătăţirii Cincizecimii se

dezlega postul, cu care, dealtfel, nu erau de acord toţi teologii acelor timpuri. În postul

Apostolilor des se cânta slujba „cu Aliluia”, care în comparaţie cu Tipicoanele de după Nikon nu

anulau Liturghia.

Străvechile Trioade slave sînt integre şi cuprind cântările întregii perioade a Triodului31.

Prin urmare (prin sec. XII) a avut loc împărţirea Triodului în cel de Post, care începea în

săptămâna vameşului şi fariseului şi se termina cu vinerea a 6-a din post, şi Triodul Floriilor,

care începea în sâmbăta lui Lazăr, înainte de săptămâna Floriilor şi se termina în săptămâna

tuturor sfinţilor.

Mineul Studit de origine constantinopolitană cre determina ciclul sărbătorilor cu dată fixă,

este întocmit în baza sinaxarului Tipiconului Marii Biserici. Tipicul Studit al Patriarhului Alexei

indică una două pomeniri în zi, printre care sânt şi unele pomeniri studite locale (de ex. 26

ianuarie – mutarea moaştelor Cuv. Teodor Studitul şi a fratelui său Sf. Iosif Solunskii).

Multe zile liturgice (de la 1/3 până la 2/3 ale lunii) nu aveau Tropar, în aceste zile se

săvârşea slujba cu Cântarea „Aliluia”, ce avea rolul slujbei de zi în tipicul Studit. În aceste zile

pomenirea Sfântului se făcea numai prin citirea vieţii sale, se săvârşeau toate ceasurile, lucrările

(ascultările) în mănăstire nu erau oprite; când aceste zile cădeau miercurea şi vinerea, atunci se

30 După regula Sf. Teodor Studitul, exista doar rasoforia şi schima mare – rânduială care şi astăzi se păstrează în mai multe mănăstiri greceşti, mai ales în Sf. Munte. Mai observăm că tunderile în monahism se făceau nu în timpul Postului, ca astăzi, ci la Paşti – cumva ca o similitudine cu botezul de la Paşti. Monahii „neofiţi”, iarăşi ca o asemănare cu noubotezaţii, purtau mantia şi lumânarea toată Săptămâna Luminată şi se împărtăşeau în fiecare zi (M. Arranz S.J., vol.IV). 31 РГАДА. Тип. Nr. 137.

18

cuvenea post până la ora 9 (pe la ora 15) cu închinăciuni. Odată cu mărirea numărului de

sărbători, slujba „cu Aliluia” a început să se săvârşească tot mai rar, în prezent ea se săvârşeşte

ca în post.

La unele pomeniri ale sfinţilor mai sărbătoriţi se anulau Ceasurile şi închinăciunile, dar

ascultările nu erau oprite, trapeza era servită la ora 6 (pe la amiază). Aceste zile de obicei aveau

Tropare, dar uneori slujba din aceste zile se săvârşea tot „cu Aliluia”. Sărbătorile mai mari era

cinstite prin lăsarea Ceasurilor, închinăciunilor şi lucrului până la amiază.

Înainte – şi prăznuirea propriu-zisă nu alcătuiau un sistem fix. Sărbătorile mari, numărul

cărora erau mai mare decât în prezent (la ele se refereau cele 12 praznice, zilele apostolilor,

Naşterea Domnului şi Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, zile sfinţilor mai cinstiţi, unele

înainte - si prăznuirile), se cinsteau prin eliberarea de la ceasuri, închinăciuni şi lucru pentru toată

ziua. În aceste zile se dezlega la ouă şi brânză, totul depindea de zilele în care cădeau. Dar deja

în sec. XII, tradiţiile studite de postire încep să cedeze locul tradiţiilor ierusalimitene, mult mai

aspre: în aceste timpuri în Rusia, în detrimentul practicii studite, s-a iscat controversa cu referire

la dezlegarea postului în zilele de miercuri şi vineri, atunci când cad în zile de sărbători.

Ca particularităţi ale slujbei Naşterii Domnului şi Botezului Domnului pot fi enumerate

următoarele. La Vecernia acestor sărbători nu se săvârşeau Ceasurile Împărăteşti iar Pavecerniţa

din ajunul sărbătorilor nu se unea cu Utrenia. La Botezul Domnului rânduiala Sfinţirii Apei

(Aghiezmei) Mari se săvârşea după Vecernia din ajunul sărbătorii numai o singură dată.

Sub influenţa Tipicului Marii Biserici, de Înălţarea Sfintei Cruci (14 sept.) în bisericile

catedrale se săvârşea Panihida praznicală. Despre rânduiala cântării din aceste zile în bisericile

bizantine chiar din prima jumătate a sec. XIV, când în slujirea grecească domina Tipicul

Ierusalimitean, ne spune Cuv. Simeon Solunskii (Convorbirea despre Ierurgii şi Tainele

bisericeşti. Secţiunea: Despre rugăciunea Domnească, cap. 266, Sanct-Peterburg 1856, pag.

403–404). Acestei tradiţii i-a urmat şi Biserica Rusă, presupunând sub „Panihidă” nu pannuchis-

ul32 Marii Biserici, ci o rânduială deosebită, săvârşită după Vecernie. Ea consta din partea

Vecerniei cântate, Litiei (procesiunii) „cu crucile” în piaţa orăşănească şi Tedeumului din piaţă.

Fastuos se sărbătorea ziua sfinţirii („înnoirii”) bisericii, în această zi se săvârşea Litia în

curtea bisericii, care se termina cu Cântarea Psalmului 23, înaintea porţilor închise (ca şi la însăşi

sfinţirea bisericii). Printre primele sărbători ruseşti legate de sfinţirea noilor biserici kievene –

„Десятинной” (11/12 mai), este sărbătoarea Sf. M. Muc. Gheorghe Purtătorul de Biruinţă (26

noiembrie, slujba până astăzi se tipăreşte în Mineie) şi a Bisericii Sf. Sofii (4 noiembrie)

În afară de vechile sărbători de origine rusească pomenite, mai sânt: pomenirea Sf. Boris şi

Gleb (24 iulie, stabilită în anii 20 al sec XI), Cuv. Teodosie Pecerskii (14 аugust şi 3 mai,

32 Pannuchis-ul era o priveghere bizantină săvârşită la marile sărbători.

19

stabilită pe la 1108) ş.a., aducerea moaştelor Sf. Nicolae al Mirei Lichiei (9 mai, prăznuirea este

stabilită la sfârşitul sec. XI). Din anii 60 al sec. XII-lea în Biserica Rusă se săvârşeşte sărbătoarea

Multmilostivului Mântuitor (Găsirea Lemnului Sfintei Cruci, 1 aug.). În anul 1380 Sf. M. Muc.

Dimitrii Donskoi a hotărât ca pomenirea morţilor să se săvârşească sâmbăta înainte de 26 oct.,

pentru cei căzuţi pe câmpul de luptă de la Kulikov cu Mamai pe 8 septembrie 1380.

Sărbătorile generale, sărbătorite de la început de Biserica Rusă, sânt: pomenirea Drept

Credinciosului Chiril (Constantin) Filosoful, 14 februarie şi aducerea moaştelor Sf. Mc. Clement

Romanul, 30 ianuarie. În Mineiele ruseşti vechi pomenirile generale nu sânt multe.

La sfârşitul sec. XI în Rusia au fost traduse Mineiele în întregime 33, dar ele erau rare, mai

des erau folosite Mineiele prescurtate, care purtau denumirea de Praznicale (Trifologii este

denumirea mult mai târzie). Se obişnuia ca din textul Mineielor să se aleagă una, două Sedelne,

Condacul şi Icosul, câteva Stihiri şi Canoanele. Sărbătorile conţin o imnografie mult mai bogată.

Mineiele vechi ruseşti integre cât şi cele praznicale din sec. XI-XIV se deosebesc de cele sudice-

slave, contemporane lor. În afară de Trioade şi Mineie se foloseau culegerile de texte similiare –

Condacarioane, Stihirare. Exista de asemenea şi Paraclitic, care era alcătuit din canoanele

Octoihului, şi „Hexaimeronul liturgic”34, ce conţinea textele Duminicale şi săptămânale ale

Octoihului şi diverse completări.

Săvârşirea Tainelor

Din sec. X-XI până la noi (la ruşi) nu au ajuns nici un fel de cărţi liturgice, care să conţină

rânduiala Tainelor. Cu atât mai mult izvoarele scrise ale acestei perioade conţin indicaţii clare

pentru săvârşirea tuturor Tainelor. Rânduiala Tainelor, ne este cunoscută după manuscrisele sec.

XII-XIV35, care sânt asemănătoare cu indicaţiile Evhologhiilor bizantine şi care se deosebesc de

cele actuale.

În perioada analizată Botezul, Mirungerea şi toate rânduielile legate de acestea, se

săvârşeau practic ca şi în sec. al X-lea în Bizanţ, neavând deosebiri locale ruseşti. Înbisericirea

avea loc de obicei în a 40-a zi după naşterea copilului (cu mult înainte de Botez, care era amânat

chiar şi până la trei ani, dacă copilul era sănătos). În timpul înbisericirii indiferent de gen, copilul

era adus în altar, cu băieţii se înconjura Sf. Masă de trei ori. Rânduielii celor chemaţi i se dădea o

mai mare importanţă decât în zilele noastre, ce se exprima prin rostirea mai multor rugăciuni de

interdicţie şi stabilirea termenului de catehizare a maturilor. Înainte de Botez trupul Botezatului

era uns în întregime cu ulei sfinţit. Potrivit argumentelor contemporanilor, în sec. XIV în Rusia 33 РГАДА. Ф. 381. № 84, 89; РНБ. Соф. № 202; ГИМ. Син. № 159–168 ş.a. 34 Antologhion cu canoanele şi stihirile celor 6 zile (hexaimeron) de rând. Deci era un Octoih pentru duminici şi altul pentru zilele de rând (n.trad.). 35 Sec.XII, ГИМ. Син. № 604; sec.XIII РНБ. Соф. № 518; sec. XIV РНБ. Соф. № 522, 523, 526, 1053, 1054, 1055, 1056; sec. XIV ГИМ. Син. № 598, 952 (Slujebnicul Sfîntului Serghie de Radonej) ş.a.

20

s-a răspândit obiceiul de participare la Botez nu a unui singur naş (la băieţi – bărbaţi, la fetiţe –

femei), dar a doi (cumătru şi cumătră) şi care s-a răspândit în Apus prin sec. IX. Acest obicei nu

odată a fost supus discuţiei de autorităţile bisericeşti ruseşti.

La Mirungere numai capul nou Botezatului era uns. Un alt element al săvârşirii acestei

Taine în sec. XI-XIV era obiceiul punerii cununii pe cel ce fusese uns cu mir. Provenienţa sa, în

parte, poate fi legată de practica punerii legăturilor pe părţile unse ale corpului. Uneori au fost

întâlnite cazuri de rea întrebuinţare, de ex., în cazurile extreme, în sec. XIII se practica

amestecarea Sf. Mir cu ulei sfinţit, la fel şi ungerea de două ori (înainte şi după Botez) era

înlocuită cu o singură ungere. După Botez era obligatorie participarea la Liturghie şi

împărtăşirea. Noul Botezat frecventa biserica timp de o săptămână (zilnic dacă era posibil) iar în

a opta zi avea loc dezbrăcarea hainelor de Botez.

Rânduiala pocăinţei, după cum este arătată în Slujebnicele din sec. XII-XIII, era simplă şi

consta din trei rugăciuni din Evhologhiile bizantine (după Trebnicul actual, cele două rugăciuni

din rânduiala Spovedaniei şi rugăciunea de dezlegare „Doamne Dumnezeul nostru care ai iertat

păcatele lui Petru şi ale desfrânatei, prin lacrimi” de la Rânduiala Împărtăşirii Bolnavului).

Rânduielile pocăinţei din Slujebnicile sec. XIV, esenţial sânt mai complicate, din această

perioadă rânduiala Spovedaniei la ruşi începe mult să se deosebească de cea grecească. Un

element original de caracter disciplinar al pocăinţei vechi ruseşti îl constituia reglementările

pedepselor băneşti ca plată pentru păcate (aceasta este reflectat, de ex., în Tipicul lui Ieroslav cel

Înţelept).

Taina Cununiei în Rusia era săvârşită de către episcopi şi preoţii celibatari, săvârşirea

acesteia de către ieromonahi, nu odată, a fost interzisă de Biserică. Din sec.XI-XIII rânduiala

acestei Taine nu a mai fost păstrată. Se ştie că în acele timpuri (chiar şi mai târziu) poporul

simplu nu considera obligatorie sau necesară Cununia la biserică, aceasta rămânând pentru boieri

şi nobili. Rânduiala Tainei Cununiei a fost păstrată în Slujebnicile din sec. XIV. Ca şi în

timpurile noastre, ea consta din slujba Logodnei şi Cununiei. La logodnă, după rugăciunea

plecării capetelor şi Ecfonisului „Cele mai înainte sfinţite, Sfintele Sfinţilor”, preotul îi

împărtăşea pe soţii cununaţi cu Sf. Taine, iar în timpul împărtăşirii se cânta chinonicul „Paharul

mântuirii voi lua”. Apoi cununaţilor li se dădea vin din cupa comună de sticlă, care era stricată

după întrebuinţare. În Rusia rânduiala Tainei Cununiei era însoţită de o mulţime de obiceiuri

pentru care lumea avea o atitudine destul de serioasă.

Rânduiala Hirotoniei din sec. ХI – ХIII nu s-a păstrat. Cel mai probabil că ea nu se

deosebea de rânduielile analog Evhologhiului de la Constantinopol. Aceasta se confirmă prin

21

aceea că, Slujebnicul arhieresc rusesc al sec. XIV36 aduce rânduiala numirilor în trepte, care

practic coincid cu cele greceşti, din sec. IX-XI. Respectarea exactă a originalului, în cazul

rânduielii numirilor în treptele duhovniceşti era garantată prin aceea că Slujebnicile arhiereşti

erau transcrise mult mai rar decât Slujebnicile şi Trebnicile arhiereşti. Slujebnicile arhiereşti

ruseşti conţin rânduiala numirilor de „purtător de făclie”, citeţ, cântăreţ, ipodiacon, diacon,

presbiter, episcop.

Rânduiala Hirotoniei diaconului se deosebea de cea actuală şi coincidea în întregime cu

cea din Evhologhiile bizantine vechi. Ea începe neapărat cu anunţul oficial „Dumnezeiscul

har...”, în timpul căreia candidatul nu îngenunchea. După aceasta şi a întreitului „Doamne

miluieşte”, candidatul îngenunchea, apoi continua slujba ca şi în zilele noastre. Diaconul nou

hirotonit era împărtăşit primul de către arhiereul care la hirotonit. După care, dacă erau mai

multe potire, diaconul nou hirotonit în timpul ce ceilalţi slujitori se împărtăşeau, împărtăşea

mirenii; dar dacă potirul era unul, atunci el împărtăşea mirenii după împărtăşirea slujitorilor.

Slujba hirotoniei în presbiter conţine practic aceleaşi deosebiri ca şi slujba diaconului,

comparativ cu rânduiala actuală. Noul hirotonit se împărtăşea înaintea celorlalţi preoţi, după care

singur îi împărtăşea şi pe restul slujitorilor. De asemenea el citea rugăciunea amvonului şi „slujea

în veşminte şapte zile”.

Rânduiala numirii episcopului este mai asemănătoare cu cea de azi decât rânduiala pentru

preot şi diacon. Sf. Masă nu se înconjura în timpul cântării Troparelor. Numai la finisarea

Hirotoniei şi numirii în treapta de episcop se exclama: „Vrednic este” (Axios). Destul de

importantă era rânduiala înscăunării episcopului, care se săvârşea la câteva zile după Hirotonie,

sau revenirii din oraşul de unde a primit (scaunul). Înscăunarea consta din ridicarea solemnă a

arhiereului la înalta treaptă al ierarhiei duhovniceşti pe „scaun”, sau catedră, aşezată în mijlocul

bisericii, după care arhiereul era salutat cu sărutare. În timpul lui Iaroslav înscăunarea se

săvârşea în biserica Sf. M. Muc. Gheorghe din Kiev.

Înscrisurile slujbei Maslului a fost păstrată nu mai devreme de sec. XIV. Viaţa Cuv.

Tedosie de la Pecerska conţine mărturii despre presbiterul Damian, referitor la rugămintea

bolnavilor care au fost unşi cu ulei sfinţit şi cărora li s-au citit rugăciuni prin care s-au tămăduit.

Aici probabil, sânt indicaţii ce ţin anume de Taina Sf. Maslu. Se poate presupune, că rânduiala

rusească puţin se deosebea de cea bizantină contemporană. În memoriile sec XIV se întâlnesc

două rânduieli deosebite a Sf. Maslu. Una este alcătuită din două părţi şi în întregime coincide cu

cea actuală. Altă rânduială este numită slujba Sf. Maslu, după „tipicul Ierusalimitean” (în cazul

dat nu merge vorba despre tipicul mănăstiresc Ierusalimitean, dar despre un obicei local. El este

interesant prin aceea că, în el slujba pentru bolnav, de obicei premergătoare Sf. Maslu, este unită

36 РНБ. Соф. № 1056

22

cu rânduiala obişnuită a slujbelor din ciclul zilnic. La Liturghie, care se săvârşea cu trei prescuri:

a Sf. Agneţ, a Născătoarei de Dumnezeu, a bolnavului după Ectenia pentru pace, în timpul

citirilor din Apostol, Evanghelie şi a rugăciunilor de sfinţire a uleiului. După terminarea

Liturghiei preoţii pe rând ungeau bolnavul, după care se împrăştiau, „ungând afară la uşi şi

înăuntru şi zicând acestea: Binecuvântarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos peste casa aceasta acum şi pururea”. După cum se vede era uns nu numai bolnavul, dar

şi toţi doritorii şi chiar casa. Ungerea casei „cu ulei sfinţit pentru bolnavi” în sec. XX v-a intra în

rânduiala obişnuită a Bisericii Ruse de sfinţire a caselor, datorită Trebnicului lui Petru Movilă.

Obiceiul ca toţi credincioşii să fiei unşi cu ulei sfinţit o dată pe an reiese din practica Marii

Biserici. Existenţa în Rusia după sec. XV a obiceiului „miruirii generale” în Joia Mare (sau

Sâmbăta) impune presupunerea că era din sec. XI-XIV, dar documentar nu este confirmată. Într-

o strânsă legătură cu Taina Sf. Maslu sânt „rugăciunile pentru bolnavi”, care se întâlnesc în

Slujebnice37. În rândul lor intră şi câteva rugăciuni din rânduiala Sf. Maslu.

Este cunoscută existenţa şi a altor slujbe şi rânduieli, din sec. XI-XIV. Astfel de rânduieli

ca: tunderea în monahism, înmormântarea, sfinţirea bisericilor, împărtăşirea bolnavilor, sfinţirea

agheasmei mari şi mici. Rânduiala lor puţin deosebindu-se de cea actuală. Pe de altă parte,

existau şi unele rânduielile, prin urmare uitate de Biserica Rusă, de ex. rânduiala spălării Sf.

Mese în Joia Mare. În afară de aceasta, din sec. XIII-XIV au fost păstrate mai multe rugăciuni

pentru diferite trebuinţe.

37De ex. sec. XII Muzeul Istoric de Stat, Син. № 604

23

4. REFORMELE LITURGICE DE LA SFÂRŞITUL SEC. XIV – ÎNCEPUTUL SEC.

XV

Hotarul sec. XIV-XV este marcat de mari schimbări din viaţa statală şi bisericească a

Rusiei. Pentru prima dată după o jumătate de secol de dominare tătaro-mongolă a început să se

realizeze renaşterea culturii bisericeşti, mai întâi cea scrisă. Drept exemplu au fost mănăstirile

atonite care săvârşeau slujbele după tipicul Ierusalimitean şi care au alcătuit o rânduială

complicată a Liturghiei, înscrisă de monahul athonit Filoteu Kokkinos în prima jumătate a sec.

XIV, care a devenit mai târziu Patriarh al Constantinopolului (1379).

A doua influenţă slavă sudică.

Cărturarii ruşi se străduiau să reînnoiască scrisul, să corecteze textele biblice şi liturgice şi

să aducă limba lor în conformitate cu o oarecare normă. Cu acestea, desigur, se luau în calcul şi

schimbările liturgice. Trecerea Bisericilor ortodoxe (din Constantinopol – sec. XIII, Sârbă şi

Bulgară – în prima jumătate a sec. XIV) la tipicul Ierusalimitean nu a putut să nu influenţeze şi

cultul liturgic al Bisericii Ruse. Tipicul Ierusalimitean împreună cu corpul cărţilor liturgice din

traducerile sudice slave au fost transferate în Rusia în sec. XV şi în scurt timp au devenit

dominante în cultul liturgic. În afară de Tipicul Ierusalimitean de la sfârşitul sec. al XIV-lea, în

Rusia au fost răspândite traducerile legate de acesta „Tipicul Sfintei Slujiri” şi „Tipicul

Dumnezeieştii Liturghii” a Patriarhului Filoteu Kokkinos al Constantinopolului, care unifica

ordinea săvârşirii Vecerniei, Utreniei şi dumnezeieştii Liturghii. Răspândirea în Rusia a cărţilor

liturgice din redacţia bulgară a sec. XIV-lea, îşi motivează denumirea perioadei de cea de a doua

influenţă sudică slavă al celei de-a doua jumătăţi al sec. XIV- începutul sec. XV.

24

Lucrările mitropoliţilor Ruşi pentru reorganizarea cultului liturgic

Deşi Sf. Alexei al Moscovei (1354–1378), deja introdusese parţial tipicul Ierusalimitean în

mănăstirea Ciudovo întemeiată de el, mai mult în vederea schimbării tipicului Bisericii Ruse cu

cel Ierusalimitean şi a modificării practicii ruseşti de săvârşire a Liturghiei şi Tainelor în

conformitate cu practica bizantină târzie, ceea ce au şi realizat urmaşii săi – mitropoliţii Ciprian

şi Fotie. Sf. Ciprian ocupând catedra Moscovei în anul 1390 a întreprins un rând de măsuri

pentru revizuirea şi îmbunătăţirea vieţii liturgice în Biserica Rusă. Parţial, după indicaţiile sale,

au fost transcrise şi trimise pe la biserici un număr mare de cărţi liturgice. Printre ele şi –

Slujebnicul de origine bulgară, corectat de Ciprian, în aşa numita redacţie filoteo–efimiană,

creată în Bulgaria în timpul Patriarhului Eftimie al II-lea, Slujebnicul conţinea „Diataxisul”

Patriarhului Filoteu; Psaltirea împărţită în Catisme – cu ordinea lor după Tipicul Ierusalimitean38,

alcătuită de însuşi patriarhul Ciprian. În afară de aceasta, Sf. Ciprian a tradus din greacă unele

texte (printre ele şi o rugăciune deosebită către Sf. Duh de la Vecernia Cincizecimii a

Patriarhului Filoteu, care s-a păstrat în cultul liturgic rus până în sec. XVII). Mitropolitul Fotie

(1408-1431) a continuat lucrul Sf. Ciprian pentru uniformizarea liturgică din Biserica Rusă în

baza tipicului Ierusalimitean, care predomina atunci în Rusia.

Schimbarea tipicului Studit cu cel Ierusalimitean

Nici mitropolitul Alexie, nici mitropolitul Ciprian, nici mitropolitul Fotie, probabil, nu au

introdus în Rusia noul Tipic ca pe o carte general obligatorie, deşi deja din timpul Sf. Alexie în

rând cu manuscrisele slave ale Tipicului Ierusalimitean din rânduiala de origine sârbă care

provenea din înscrisurile redacţiei de mai devreme, avea contradicţii cu manuscrisele redacţiei

ruseşti al acestui tipic. La sfârşitul veacului XIV, tipicul Ierusalimitean a devenit deja destul de

cunoscut în Rusia. Dar numai în sec. XV slujba Vecerniei şi Utreniei din Slujebnice a început

să fie atribuită Privegherii de toată noaptea, care era o trăsătură caracteristică a Tipiclui

Ierusalimitean. În timpul mitropolitului Fotie redacţia larg răspândită a Tipicului Ierusalimitean,

alcătuită de Cuviosul Atanasie Vîsoţkii (Afanasie Vîsoţkii cel mai mare), în mare parte a redus

întrebuinţarea Tipicului Studit în redacţiile slave sudice ale Tipicului Ierusalimitean.

Centrul răspândirii noului tipic a fost Moscova, care a devenit în perioada analizată centrul

vieţii bisericeşti al întregii ţări şi care întreţinea legături permanente cu Vestul ortodox. Din

Moscova Tipicul Ierusalimitean s-a răspândit în toată Biserica Rusă şi care a ajuns în sec. XV

până la hotarele nordice ale Rusiei ( în Novgorod aproximativ pe la mijlocul sec. XV).

Deosebirile dintre Tipicul Studit şi cel Ierusalimitean pot fi împărţite în patru grupe: 38 Textul a fost adaptat şi făcut mai înţeles din punct de vedere filologic, dar mai ales liturgic. Este vorba de cele 2 feluri de Psaltire: cea Ierusalimiteană împărţită în 20 Catisme, şi cea Constantinopolitană în 76 de Antifoane (n. trad.).

25

1. Tipicul Ierusalimitean e mult mai aspru, ceea ce se exprimă prin:

a) Prelungirea privegherilor de noapte în ajunul duminicilor şi sărbătorilor, absentă

în Tipicul Studit (şi ca consecinţă, în urma unor cercetări ştiinţifice despre

rânduiala Privegherii, unele slujbe lipsesc din tipicul Studit, astfel ca Vecernia

Mică, rânduiala binecuvântării pâinilor la Vecernie);

b) săvârşirea zilnică a Miezonopticii şi a tuturor Ceasurilor ca slujbe comunitare

bisericeşti;

c) un post mai aspru, inclusiv şi un număr mai mare de zile postitoare pe an;

d) interdicţia totală de a săvârşi Liturghie, chiar şi a Darurilor mai înainte sfinţite, în

anumite zile din an;

e) prelungirea slujbelor pe măsura creşterii considerabile a numărului de Stihiri la

„Doamne strigat-am” şi la Laude cât şi creşterea numărului şi volumului

canoanelor de la Utrenie;

f) un număr mai mare de catisme la Utrenie.

2. În Tipicul Ierusalimitean predomină imnografia palestiniană şi nu cea studită

3. În Tipicul Ierusalimitean există un sfârşit special praznical al Utreniei: fără Stihirile

Stihoavnei şi cu Doxologia Mare – din redacţia specială a Doxologiei Utreniei, care se

deosebeşte de cea zilnică (obişnuită). În literatură des se întâlneşte afirmaţia că după

Tipicul Studit Doxologia era cântată o dată pe an – în Sâmbăta Mare iar în celelalte

zile era citită. În realitate în mănăstirea studită Doxologia era cântată zilnic, dar imediat

după ea urma Ectenia cererilor, Stihirile Stihoavnei ş.a. Numai în Sâmbăta Mare

Utrenia studită se termina ca şi Doxologia ierusalimiteană sau Utrenia de sărbătoare.

4. După Tipicul Ierusalimitean catismele, hexapsalmii ş.a se citeau, dar nu se cântau (dar

în unele manuscrise de cântări ruseşti chiar şi în perioada de supremaţie a Tipicului

Ierusalimitean care conţinea catisme cântate).

Primele copii ruseşti ale Tipicului Ierusalimitean (mijlocul - sfârşitul sec. XIV) au fost

făcute de pe protografele sârbeşti, apariţia cărora în Serbia la începutul sec. XIV este legată de

activitatea arhiepiscopului Nicodim; această redacţie a tipicului se caracterizează prin absenţa

pomenirilor sfinţilor ruşi de asemenea şi prin arătarea regalilor Bisericii Sârbe.

Următoarea redacţie propriu-zisă, se datează la sfârşitul sec. XIV. Ea constituie o

prelucrare locală a Tipiconului Grecesc Ierusalimitean şi serveşte drept trecere de la Tipicul

Studit la cel Ierusalimitean. În Tipicoanele acestei redacţii sunt făcute pomenirile ruseşti, sunt şi

un şir de îndrumări liturgice care se atribuie cerinţelor Bisericii Ruse: este pomenit Postul

Adormirii, despre care în Tipicurile greceşti încă nu se vorbeşte, apar capitolele lui Marcu

26

(explicarea săvârşirii slujbei ce coincide cu sărbătorile din ciclrile: Mineiului, Octoihului şi

Triodului). Partea disciplinară este luată din Tipicoanele studite slave. Judecând după numărul

mic de manuscrise ce conţineau această redacţie a Tipicului Ierusalimitean39, de o deosebită

popularitate ea nu se bucura şi era probabil, întrebuinţată numai în unele biserici principale.

Un rol deosebit în istoria cultului liturgic rus la jucat Tipicul aşa numit „Око церковное”.

El a fost scris în anul 1401 în mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu „Periblepta" de la

Constantinopol de un oarecare Atanasie rusul. Majoritatea cercetătorilor se înclină spre aceea că,

acesta nu este nimeni altul decât Cuviosul Atanasie arhimandritul Mănăstiri Vâsoţkii. Tipicul lui

stă la baza tuturor copiilor ruseşti ulterioare ale Tipicului Ierusalimitean până la editurile ruseşti

inclusiv şi cele tipărite. Tipicul Cuviosului Atanasie conţine 67 de capitole, care a adunat în sine

materiale din toate tradiţiile monahale: savaite, atonite, care sunt redate în mod comparativ

iscusit şi chiar critic prelucrate. Aceasta nu este o simplă traducere din greacă a Tipiconului nou,

care sânt pe măsura unor astfel de inovaţii liturgice ca Sinaxarele Triodului lui Nichifor Calist

Xanthopul, patriarhul Filoteu ş.a. Partea disciplinară „Ока церковного” care lipseşte în Tipicul

grec Ierusalimitean, este extrasă de Atanasie din „Tacticonul” lui Nikon Muntenegreanul (Siria).

Partea mineială a Tipicului conţine pomenirile sfinţilor ruşi. Datorită demnităţilor sale şi

orientărilor pentru cerinţele cultului liturgic rusesc, Tipicul lui Atanasie a dobândit o deosebită

autoritate în Rusia, cu el începe istoria interpretării ruseşti originale a Tipicului Ierusalimitean.

Copiile (exemplarele) ulterioare ale Tipicului liturgic ale Bisericii Ruse, cu toată diversitatea sa,

se îndepărtează de la modelul dat de „Ока церковного”, şi îşi împropriază particularităţi

distincte, schimbând aspectul, şi completând cu articole adăugătoare conţinutul Tipicului lui

Atanasie.

Rânduiala Liturghiei. Introducerea „Diataxisului” Patriarhului Filoteu. Troparul

Ceasului al 3-lea

La sfârşitul sec. XIV în Slujebnicile ruseşti încep să se încadreze „Rânduiala

Dumnezeieştii Liturghii” (Diataxisul) Patriarhul Filoteu (în sec. XIV – „Slujebnicul lui

Ciprian40”, (în sec. XV – „Slujebnicul lui Eftimie din Novgorod41”; sec. XV42ş.a.). Spre

deosebire de Evhologhiile greceşti în Slujebnicile ruseşti textul „Diataxisului” este unit cu textul

Liturghiei. Răspândirea „Diataxisului” Patriarhului Filoteu în Rusia, neîndoielnic este legat de

numele lui Ciprian, deşi probabil, că încercările încadrării sale le-a început deja Sf. Alexei.

39 ГИМ. Син. № 328, 329 40 Vezi de ex., ГИМ: Син. № 601 41 Син. № 606 42 РНБ. Солов. № 1024

27

„Diataxisul” destul de mult a schimbat rânduiala Liturghiei, dându-i practic aspectul

actual. Din sec. XV au apărut rugăciuni, care se citeau la îmbrăcarea veşmintelor sfinte, la

Proscomidie au început să fie întrebuinţate cinci prescuri (deşi în Slujebnicile de la sfârşitul sec.

XIV – începutul sec. XV se întâlnesc şi alte indicaţii privind numărul lor) ş.a. Din sec. XV din

formularele Liturghiei dispar rugăciunile de origine neconstantinopolitană, inclusiv şi cele

împrumutate din Liturghia apostolului Iacov. De la sfârşitul sec. XVI în manuscrise nu se mai

întâlneşte ordinea arhaică a Liturghiei – când, mai întâi este inclus textul Liturghiei Sf. Vasile cel

Mare şi numai după aceasta - a Sf. Ioan Gură de Aur.

O altă inovaţie importantă la începutul sec. XV a devenit citirea Troparului Ceasului al

treilea la anaforaua Liturghiei. Introducerea grecească a acestui Tropar la Epicleză avea un

caracter polemic antilatin şi nu era liturgic şi textual îndreptăţit. Citirea acestui Tropar nu este

legată direct de introducerea „Diataxisusului” iar în Slujebnicul mitropolitului Ciprian acest

Tropar lipseşte. Stabilirea exactă a timpului apariţiei sale în Slujebnicile ruseşti este dificilă, el

începe să fie introdus regulat în rânduiala Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur în Slujebnicile din

timpul mitropolitului Fotie. După un oarecare timp, în analogie cu Liturghia Sf. Ioan Gură de

Aur el este introdus şi în textul Liturghiei Sf. Vasile cel Mare. Grecii prin urmare au refuzat

citirea Troparului Ceasului al treilea în timpul anaforalei, în Biserica Rusă acest Tropar până în

prezent se tipăreşte în Slujebnice (rupând sintactic textul Epiclezei – mai ales acest lucru se vede

în Liturghia Sf. Vasile cel Mare)43.

43 O explicaţie foarte bine argumentată în acest sens e adusă de arhim. Prof. Kiprian Kern în «Евхаристия», Paris 1940.

28

5. SEC. XV – MIJLOCUL SEC. ХVII

Tipicul liturgic.

În sec. XV Biserica Rusă aproape că total a renunţat la întrebuinţarea Tipicului Studit în

viaţa liturgică. În sec. XVII Tipicoanele Studite erau transcrise doar în unele mănăstiri, dar

seturile cărţilor imnografice ale tradiţiei studite deja nu se mai transcriau la mijlocul sec. XV,

fiind complet înlocuite cu cărţile din tradiţia neosavaită. Cu atât mai mult, necătând la faptul că

spre sfârşitul sec. XV aplicarea Tipicul Ierusalimitean (în primul rând sub forma completării

permanente a rubricilor tipiconale) a devenit comun în Biserica Rusă, dar unele mănăstiri posibil

că au continuat să slujească după Tipicul Studit şi în sec. XVI.

În sec. al XV-lea în cultul liturgic rus s-a produs interacţiunea tradiţiilor studite cu cele

ierusalimitene de asemenea şi cu unele elemente ale cercetărilor muzicale, ceea ce a condiţionat

prelucrarea unei noi redacţii a Tipicului Ierusalimitean în Rusia, reflectat atât în Tipicoanele

propriu-zise cât şi în Cinovnicile şi Obihodnicile pentru sobor şi cele mănăstireşti din sec. ХV–

ХVII.

Tipicoanele Ruseşti din sec. XV în marea sa parte dezvoltau redacţia „Ока церковного”,

alcătuită în primele decenii ale sec. XV de Cuviosul Atanasie (în a patra redacţie după

clasificarea prof. I. D. Mansvetov44), şi conţine aproape de două ori mai multe capitole decât

textul original. Au fost şi alte redacţii ruseşti ale Tipicului Ierusalimitean mai puţin răspândite.

Tipicoanele sec. XVI – mijlocul sec. XVII continuau să prelucreze redacţia din sec. XV,

mărimea căreia tot mai mult creştea din cauza activităţii liturgiştilor ruşi şi de introducerea în

Tipic a unui număr mare de capitole care uneori nu aveau nici o legătură cu slujirea liturgică.

Tipicurile acestei perioade se străduiau să agonisească cît mai mult material liturgic şi să

umbrească particularităţile tradiţionale locale, uneori în Tipic erau scrise rugăciunile din Trebnic

ale Tipicului Schitic, chiar şi Ceaslovul în întregime. În afară de materialul liturgic din Tipic

nimereau capitole cu conţinut ascetic, învăţătoresc şi disciplinar, ceea ce în sec. XVII a dus la

pierderea aspectului Tipiconului cu un plan armonios şi a dus la asemănare lui cu o simplă carte

de lectură casnică.

În a doua jumătate a sec. XVI brusc a crescut numărul de pomeniri a sfinţilor ruşi indicaţi

în Tipicon, ceea ce are legătură cu activitatea Soboarelor, mai ales în anii 1547 şi 1549 în timpul

mitropolitului Moscovei Macarie. În sec. XVII au apărut listele sfinţilor ruşi în forma unor

capitole separate, extrase din Mineie, Tipicoane şi din alte izvoare.

44 I. D. Mansvetov , Tipicul Bisericesc, p.280

29

În Tipicoane, pomenirile sfinţilor ruşi până în sec. XVII nu erau divizate în capitole

separate, deşi diortositorii şi scribii Tipicurilor încercau să le introducă în sistem şi să le

marcheze cu semne convenţionale, arătându-le locul în ierarhia sărbătorilor. În sec. XV – XVI

această lucrare aşa şi nu a mai fost făcută ulterior, una şi aceiaşi sărbătoare după Tipicuri diferite

era sărbătorită diferit, dar acest lucru influenţa, în parte, cinstirea sfinţilor locali. În ceea ce

priveşte apariţia coliziunilor tipiconale, când coincideau noile pomeniri introduse, cu sărbătorile

din ciclul Triodal, înainteprăznuirea şi prăznuirea, în duminici şi sâmbete, a apărut necesitatea

completării conţinutului capitolelor lui Marcu cu articole ce se refereau la sărbătorile ruseşti. În

sec. XVII a fost făcută o încercarea de a delimita pomenirile şi de a le încadra aparte de

pomenirile generale, ele au fost transferate în introducerea Tipiconului într-un număr separat de

capitole, asemănătoare capitolelor lui Marcu: „Ordinul privind noii sfinţi făcători de minuni,

sărbătoriţi din lunea săptămânilor Sfinte până la săptămâna Tuturor Sfinţilor” care au fost trecute

şi în vechile Tipicoane tipărite.

Din cauza măririi numărului de sărbători încadrate în Mineu, au fost făcute încercări de a

alcătui indicaţii sistematice, pentru săvârşirea slujirii liturgice nu după zilele anului, dar după

felul slujbelor. Aceste indicaţii erau incluse în Tipicurile sec. XVI-XVII, sub forma unui capitol

cu denumirea „Указ всегодищнаго устава” – „Ordinul tipicului anual”.

Unică este munca liturgică din sec. XVI-XVII a tabelelor „semnelor convenţionale” –

„окозрительных знамений”, care descriau conţinutul şi particularităţile slujbei mineale pentru

ficare zi din an. Prin diversitatea mare de material liturgic mineial dezvoltat după Tipicul

Ierusalimitean, „Rubricile tipiconale”45 arătă clar particularităţile de săvârşire a slujbelor în zile

concrete ale anului bisericesc cu o precizie de până la o cântare. Ideea creării „Rubricilor

tipiconale” (sf. sec. XVI-XVII) aparţine arhiepiscopului Ghenadie, iar o larga răspândire aceste

rubrici au obţinut-o în sec. XVI, în legătură cu lucrarea de compunere a Canoanelor de către

mitropolitul Macarie al Moscovei – drept rezultat conţinutul Mineiului a fost schimbat esenţial

iar noile compoziţii imnografice au fost deja puse în uz. În sec. XVI-XVII au apărut câteva astfel

de sisteme, destul de asemănătoare unele cu altele. Semnele convenţionale în aceste sisteme de

obicei sunt aproximativ în număr de 40. Articolele convenţionale des au fost incluse în

componenţa diverselor culegeri de manuscrise46. În sec. XVII din cauza tendinţei de reducere a

timpului slujbelor liturgice şi a ignoranţei pentru subtilităţile tipiconale, tipicul cu semne

45 Termenul slavon „Окозрительный Устав” nu poate fi tradus exact. Se are în vedere că această variantă de tipic era sistematizată pe rubrici încât la „prima vedere a ochiului” (окозрение) se putea stabili tipul de slujbă ce trebuia săvărşit. A se vedea şi – Архимандрит МАКАРИЙ (ВЕРЕТЕННИКОВ) „ОКОЗРИТЕЛЬНЫЙ УСТАВ АРХИЕПИСКОПА НОВГОРОДСКОГО ГЕННАДИЯ” - http://ao.orthodoxy.ru/arch/022/022-mak.htm. Termenul de „rubrică tipiconală” a mai fost folosit în româneşte la traducerea din engleză a lucărilor Pr. Prof. A. Schememann. 46 De ex., ГИМ. Син. № 335, 902, 946, 95

30

convenţionale practic a ieşit din uz. Necătând la aceasta, ediţia „Cheia Tipicului Bisericesc de

I.S. Sîrnicov („Ключе к церковному уставу”) din anul 1890 reflectă unitatea şi vechimea

tradiţiei, incluzând şi redacţia tipicului convenţional, diferită de redacţia din sec. XVII.

Încă o parte completitivă la tipicul slujbelor din Mineu (pe lângă capitolele lui Marcu) îl

alcătuiesc Tipicurile slave ale sec. XVI-XVII, aşa numitul „tipic al hramurilor”, care explică cum

să se cânte slujbele la hramuri. Necătând la faptul că şi Tipicoanele greceşti au astfel de indicaţii

dar ele nu formează un compartiment aparte. Capitolele privitoare la hramurile ruseşti formează

o parte mare a Tipiconului, alcătuite asemănător capitolelor lui Marcu, cu introducerea

particularităţilor ruseşti, în primul rând a obiceiurilor ruseşti mănăstireşti.

Cultul liturgic bisericesc şi mănăstiresc.

Clerul orăşănesc în sec. XV-XVII se aduna în aşa numitele soboare sau „crîloase”. În

oraşele mari erau câteva astfel de soboare, în Novgorod în anul 1551 ele erau şapte, la hotărârea

„Soborului de 100 capete” („Стоглавый Собор”) în Moscova la fel au fost înfiinţate şapte

soboare preoţeşti şi au fost numiţi şapte stareţi preoţeşti. Fiecare sobor preoţesc avea câte o

biserică-sobor (sau sobornicească), unde întâistătător era stareţul preoţesc şi unde clerul

bisericesc era obligat să se prezinte regulat pentru participarea la slujire. În zilele fixate din an (în

Moscova de 3 ori pe an: în săptămâna Tuturor Sfinţilor, în săptămâna înainte de Înălţare, în lunea

Luminată) toate soboarele duhovniceşti trebuiau să se adune în biserica principală din oraş, în

oraşele catedrale la catedra arhierească. În timpul procesiunii întâistătătorul soborului (stareţul)

ducea în mână crucea, care era adusă pentru sărutare arhiereului, de asemenea erau purtate

crucea şi icoana Maicii Domnului de pe Sf. Masă (de aici a şi a apărut la ruşi denumirea de

„drumul crucii” pentru procesiuni şi litanii). În duminici şi sărbători pe la bisericile parohiale se

făceau procesiuni în sobor, iar la sărbătorile mari la procesiuni participa tot clerul orăşănesc. În

anumite locuri procesiunea se oprea, unde se citea Evanghelia, iar la unul dintre popasuri se

săvârşea sfinţirea apei, în afară de aceasta se rosteau şi ectenii. Procesiunile Moscovei se

deosebeau de cele din Novgorod prin aceea că la ele în afară de canoane se cânta şi „fericiţi cei

fără prihană...”(Ps.118) cu refrenuri. În general, această rânduială aminteşte de „pannuchis-ul

bizantin”47.

Principalele biserici aveau unele diferenţe liturgice. Parţial, în sec. XV, soborul Sfintei

Sofii din Novgorod şi-a păstrat rânduiala tradiţională a slujbelor, bazate pe tipicul Studit şi unele

elemente din rânduiala cântărilor (intrarea la Utrenie, numeroase litii – procesiuni, panihide cu

apaus şi colive ş.a.), care nu au dispărut odată cu trecerea la rânduiala Tipicul Ierusalimitean.

După modelul de slujire de la Novgorod se slujea şi la Pskov. La mijlocul sec. XVI, potrivit

47 „Pannuchis-ul Bizantin" este un fel de priveghere de toată noaptea în varianta Tipicului Constantinopolitan.

31

hotărârii „Soborului de 100 de capete” şi în soboarele din Moscova au fost introduse obiceiurile

de la Novgorod.

În sec. XV – XVI marile mănăstiri (în primul rând la Lavra Sf. Serghie, la Soloveţ, a lui

Chiril Belozerskii, a lui Iosif Volokolamschii, de la Valaam) la fel formau tradiţii proprii.

Prezentarea deosebirilor dintre slujirea liturgică parohială şi cea mănăstirească, cât şi indicarea

sărbătorilor locale, a regulilor trapezei ş.a, alcătuiesc obiectul Obihodnicilor mănăstireşti48 cît şi

a Cinovnicilor bisericeşti49. Din numărul celor mai importante Cinovnice putem enumera:

Cinovnicele Sf. Sofii de la Novgorod, a bisericii Adormirii din Moscova, a soborului Schimbării

la Faţă din Holmogorsk; din „Povestirea rânduielilor uzuale ale bisericii Adormirii” a

patriarhului Filaret, din „Agenda de lucru” (К.З) a patriarhului Nikon ş.a. Cinovnicile şi

Obihodnicile de obicei erau alcătuite dintr-o parte Mineieală şi una Triodală şi descriu

deosebirile slujbei (mănăstireşti) cu sobor a unei zile de sărbătoare din ciclul mineial şi Triodal.

În partea Mineieală sunt indicate multe sărbători şi pomeniri locale. În afară de indicarea

pomenirilor locale şi de dispoziţiile modului de prăznuire (despre regula de batere a clopotului,

despre săvârşirea Tedeumurilor şi procesiunilor, despre trapeza praznicală), Cinovnicile şi

Obihodnicile aduc o rânduială cu diverse tradiţii paraliturgice şi activităţi liturgice (de ex., „чин

пещного действа”50).

Din cauza participării intense a clerului orăşănesc la slujirea liturgică în soboarele

parohiale, în măsura cunoscută, această slujire liturgică se aseamănă cu cea descrisă în

Cinovnice. Tipicoanele ruseşti din sec. XVI–XVII a împrumutat multe din Cinovnice şi

Obihodnice.

Tipicul Schitic.

În afară de modurile de slujire liturgică catedrală şi mănăstirească, descrise în cărţile

liturgice de la începutul apariţiei monahismului, apăreau reguli de diferit gen referitor la slujirea

anahoreţilor, care nu aveau rang preoţesc şi care trăiau în singurătate. Această slujire este numită

schitică, ea a avut o puternică influenţă în formarea timpurie a rânduielii savaite, care a devenit

baza tipicurilor (neosavaite) Studit şi Ierusalimitean.

48 De exemplu, ГИМ. Син.: № 534, încep. sec. XVII.; № 829, sec. XVI; № 902, sec. XVI. 49 Tipicuri cu slujbe pentru soboare. 50 Nu se poate găsi o traducere a acestei expresii, dar fiind că nu există o slujbă similară la români. Este vorba de un fel de piesă de teatru care cu trei actori principali în rolul celor trei tineri din Haldeia. Aceasta era încadrată chiar în slujba Utreniei în duminica înainte de Naşterea Domnului. Un studiu despre această slujbă o avem la Дмитриевский А. А. Чин пещного действа: Историко-арехологический этюд // Византийский Временник. Санкт-Петербург, 1894. Т. 1. С. 553–600 vezi http://www.mzh.mrezha.ru/DmiPe.pdf (n. trad.). Un studiu mai concret despre aceasta avem pe http://www.abhoc.com/arc_vr/2002_01/144.html. Mai departe vom folosi denumirea în rusă – (n.trad.).

32

La hotarul sec. XIV şi XV regulile schitice ale mănăstirilor sârbeşti şi bulgare de la Athos

au fost reglementate într-un tipic aparte, şi au primit denumirea de „Rânduială tipiconală pentru

monahii care locuiesc în afara [mănăstirilor] şi care au modul schitiot de viaţă în trezvie la chilie

şi cântare zilnică” sau tipicul Schitic.

Tipicul Schitic a fost acceptat în Rusia în timpul celei de-a doua influenţe slave din sud în

vederea orientării spre tradiţia atonită, manuscrisele sale cele mai timpurii apar la începutul sec.

XV, el este întâlnit şi în unele manuscrise ale Psaltirii „împărţite”51. Tipicul Schitic poate fi găsit

şi în alte cărţi liturgice din sec. XV – XVII, inclusiv şi în Tipicurile complete52.

Tipicul Schitic prevede pentru monahi săvârşirea tuturor slujbelor din ciclul zilnic la chilie

(în afară de Utrenia săvârşită împreună cu toţi) după tipicul Ierusalimitean, dar cu adaosul unui

mare număr de catisme (10 catisme pe zi). În afară de aceasta prevede şi săvârşirea zilnică a unui

mare număr de rugăciuni Doamne Iisuse şi închinăciuni. De două ori pe săptămână, în ajunul

duminicii şi a sărbătorilor, iar dacă nu se întâmplă sărbătoare în ajunul zilei de joi, se indică

săvârşirea unei privegheri deosebite, care este înlocuită cu participarea la slujbe în mănăstirea de

obşte, dacă există o asemenea posibilitate. Toate slujbele după Tipicul Schitic, pot fi săvârşite

fără participarea preotului, de aceea Tipicul era întrebuinţat în Rusia de monahi în schiturile mici

(mai des în pustiul Cuv. Nil Sorskii unde tipicul Schitic a fost acceptat), de asemenea şi de

mirenii care aveau dragoste pentru săvârşirea zilnică a slujbelor.

Săvârşirea slujbelor ciclului zilnic.

Slujbele ciclului zilnic în Rusia în sec. XV-XVII se săvârşeau după tipicul Ierusalimitean,

cu preluarea unui rând de elemente din tradiţia slujirii ruseşti de sobor şi din tipicul Studit. În

Rusia a fost supusă unor mari schimbări principala rânduială din tipicul Ierusalimiten –

Privegherea de toată noaptea, care se săvârşea în ajunul duminicilor şi sărbătorilor.

Săvârşirea Privegherii de toată noaptea, în decursul întregii nopţi (în locul Vecerniei şi

Utreniei despărţite) a fost pentru Biserica Rusă o noutate, greu de realizat în condiţiile lungilor

nopţi de iarnă nordică şi a lipsei de cântăreţi iscusiţi.

Pentru rezolvarea problemei Privegherii, ca slujbă de toată noaptea, unii se apropiau pe

calea introducerii în rânduiala Privegherii a slujbelor Pavecerniţei şi Miezonopticii. Începută

după apusul soarelui, după cum cere tipicul Ierusalimiten, Privegherea de toată noaptea se

săvârşea potrivit indicaţiilor din tipic până la „citirea / lectura mare”53 inclusiv, după care urma

51 Adică Psaltirea împărţită în 20 de Catisme cu 3 stări fiecare. 52 De exemplu în Psaltirea din sec. XV РГБ. Троиц. № 314; în Tipicul din anul 1548 - ГИМ. Син. № 336; în Tipicul din sec. ХVII - ГИМ. Син. № 953 şi altele. 53 Este vorba de o citire/lectură mai lungă biblică-noutestamentară (şi mai rar patristică) care era prevăzută la sfârşitul Vecerniei Mari. În acest timp trebuie să se împartă pâinea binecuvântată, înmuitată în vin. (A se vedea şi Tipicul Sfântului Sava. Text şi comentariu liturgic de monah Petru Pruteanu, p. 39 şi nota 105 – n. trad.).

33

Pavecerniţa mică cu Cântarea Canonului de rugăciuni şi a Miezonopticii. Dacă şi aceste canoane

erau insuficiente, în acest caz, pentru prelungirea Privegherii după terminarea Miezonopticii se

mai adăuga citirea, după care începeau hexapsalmii. Ca o urmare ce contravine tipicului

Ierusalimitean, de introducere mecanică în rânduiala Privegherii a rânduielilor suplimentare, care

au mărit durata Privegherii, acest lucru este reflectat în Obihodnicile mănăstireşti ale sec. XVI –

XVII. Cei de rit vechi până acum cântă înainte de Priveghere, în afară de Vecernia mică,

Pavecerniţa şi Miezonoptica.

O altă modalitate de slujire a Privegherii consta din rânduiala Privegherii de toată noaptea,

care nu era supusă prelungirii artificiale dar se săvârşea potrivit reglementărilor tipiconale, ea nu

începea după apusul soarelui ci pe la miezul nopţii. Astfel, timpul de seară care începea după

apusul soarelui, datorită începerii târzii a Privegherii de noapte, devenea liber şi automat era

completat cu slujba Vecerniei şi Tedeumului. Această Vecernie, se săvârşea după rânduiala

Vecerniei Mari dar fără Litie, în Novgorod avea denumirea de „mijlocie”, adică nu cea mică dar

nici cea mare (care intra în rânduiala Privegherii). Slujitorii soborului Adormirii din Moscova de

asemenea făceau deosebire dintre Vecernia fără Litie de Vecernia cu Litie. Ca şi în Novgorod,

aici Vecernia fără Litie se săvârşea în cazul când noaptea era rânduită Privegherea de toată

noaptea. În acest caz, după Vecernie, ca şi la Novgorod, se slujea Tedeumul. În aceleaşi cazuri,

când înainte de sărbătoare Priveghere de toată noaptea nu era, era rânduită doar Utrenia

anticipată de Miezonoptică, de cu seară se slujea Vecernia cu Litie şi imediat după ea urma

Tedeumul. Ca o particularitate a practicii de slujire liturgică în Moscova, necunoscută la

Novgorod, trebuie menţionată completarea slujbei Vecerniei cu Pavecerniţa, care urma după

Tedeum. În multe mănăstiri şi biserici înainte de sărbători se slujeau trei Vecernii: Mică,

asemănătoare cu cea din tipicul Ierusalimitean, apoi cea Mare, care se săvârşea după rânduiala

tipicului Studit şi era separată de Utrenie („Mijlocie”), şi a treia – de asemenea Mare, care intra

în rânduiala Privegherii de toată noaptea.

O particularitate a Privegherii ruseşti de toată noaptea, o reprezintă începutul slujbei cu

uşile împărăteşti închise, cădirea de început la fel se făcea cu uşile închise, în timpul cântării

Ps.103. Această ordine era indicată în cărţi până în anul 1656. Cădirea din timpul cântării Ps. 103

continuă să existe în practica rusească de slujire, necătând la aceia că Tipiconul acceptat de

Biserica Rusă din anul 1695 indică o altă ordine. Intrarea la Vecernie, potrivit unor Cinovnice, se

săvârşea cu uşile împărăteşti închise pe care protosul le deschidea de pe solee. Acest obicei se

poate explica prin influenţa regulilor Bisericii Mari. Litia în Rusia, constituia o parte inalienabilă

a Privegherii de toată noaptea, atât a celei duminicale, cât şi a celei praznicale. În soboare, la ea

participa tot soborul de clerici şi „autorităţile”, dar nu şi episcopul.

34

Rânduiala binecuvântării pâinilor de la sfârşitul Vecerniei, stabilită de tipicul

Ierusalimitean, era săvârşită în soboare şi în bisericile parohiale la fel ca şi în mănăstiri, ce este

confirmat nu numai de prevederilor Tipicurilor dar şi a Cinovnicilor de sobor. Ea se săvârşea de

către protos „болшой поп”, adică de cel mai mare dintre preoţi, care participă la ieşirea în

pridvor cu Litia, chiar dacă în biserică era prezent arhirereul. În mănăstiri pâinile binecuvântate

erau împărţite sau se serveau a doua zi la trapeză. În bisericile parohiale şi soboare nu se

împărţea pâinea binecuvântată (ele erau trimise pe la casele oamenilor potrivit ordinului

întîistătătorului sau arhiereului. În locul gustării pâinii binecuvântate se practica gustarea colivei,

care erau sfinţită în biserică în ajunul fiecărei sărbători după Vecernie şi Tedeum, la fel şi înainte

de Privegherea de toată noaptea. Coliva era pusă pe racla cu sfintele moaşte sau lângă icoana

praznicului. Necătând la faptul că nu erau gustate pâinile binecuvântate, citirea de după

binecuvântarea pâinii prevăzută de tipic în Rusia se respecta şi purta denumirea de „şederea de

dinainte de clopot”, deoarece la această oră se suna pentru Utrenie. Citirea era aleasă potrivit

Tipicului din scrierile nou testamentare, dar în unele cazuri se făceau şi unele abateri de la

prevederile tipiconale.

Rânduiala Utreniei din cadrul Privegherii de toată noaptea avea următoarele deosebiri.

„Fericiţi cei fără prihană...”, Stihurile Ps.118, după tipicului Ierusalimitean, se cântau în Biserica

Rusă la Privegherea duminicală de toată noaptea. Excepţie făceau zilele de Duminică, care

coincideau cu praznicile împărăteşti. De la înălţarea Sfintei Cruci până la săptămâna brânzei la

Stihurile Ps. 118 se adăuga şi Polieleul. Uneori Polieleul se cânta nu după Stihurile Ps. 118, dar

înainte de acestea. În unele surse în genere este amânată cântarea Psalmilor de la Polieleu şi se

cântă doar Stihurile Ps. 118 cu Mărimuri. Preferarea Stihurilor Ps. 118 de la Polieleu, poate fi

văzută ca o influenţă a rânduielii Utreniei cântate asupra practicii liturgice ruse. După aceste

Stihuri sau Polieleu clerul se întorcea în altar şi unul dintre preoţi după cântarea stării şi a

Prochimenului citea din altar Evanghelia. La Privegherea duminicală Evanghelia după citire era

scoasă pentru sărutare, în timpul acesta se rosteau unele rugăciuni foarte scurte. După citirea

Evangheliei şi Ps. 50, din Manuscrisele şi tipăriturile Slujebnicilor mai târzii de anul 1656, se

indica săvârşirea cădirii întregii bisericii. În continuare Utrenia se desfăşura în mod obişnuit până

la Doxologia Mare.

Fastul interpretării Psalmilor de Laudă şi a Doxologiei Mari în soboare se intensifica

datorită săvârşirii Intrării, asemănătoare cu cea de seară, la care participa tot clerul soborului şi al

bisericilor din oraş. Spre deosebire de Ieşirea de la Vecernie, procesiunea fastuoasă de la Utrenie

înainta pentru aducerea Crucii de pe Sf. Masă şi a Evangheliei. Episcopul (dacă era prezent în

biserică), stătea în mijlocul bisericii pe catedră, unde se deplasa după Canon. La fel ca şi la

35

Liturghie54, protodiaconul aducea Evanghelia pentru sărutare episcopului după care o aducea

înapoi în altar. După Ieşire, Cântarea Treimică şi Tropare, diaconul rostea Prochimenul

duminical de la Utrenie. Protopopul ieşea cu Evanghelia pe amvon, citea din ea, o ducea pentru

sărutare episcopului şi o aducea în altar. Astfel, la soboarele din Rusia, la Utrenia duminicală

Evanghelia se citea de două ori:

1) după tipicul Ierusalimiten, înainte de Canon şi

2) potrivit sistemului de cântare de la slujba Utreniei, după Doxologia Mare. Pentru a nu

se repeta Evanghelia, prima era citită în cinstea Sfântului de rând, iar dacă Sfântul nu

avea Evanghelie a Născătoarei de Dumnezeu.

Din câte se cunoaşte, prima dată despre practica citirii a două Evanghelii la slujba Utreniei

indică unul din Tipicurile sec. XV. Locul apariţiei practicii Ieşirilor la Utrenie şi a citirii a două

Evanghelii au fost oraşele Novgorod şi Pskov, unde după cum se vede din întrebarea lui Ioan al

IV cel Groaznic adresată Părinţilor „Soborului de 100 capete”, „cântau Doxologia Mare”, dar în

Moscova acest obicei încă nu exista. Novgorodul (şi Pskovul care îl imita) avea tradiţii

influenţate de Tipicul Bisericii Mari. În Moscova Ieşirile de la Utrenie şi citirile a două

Evanghelii au apărut probabil concomitent cu hotărârea „Soborului celor 100 de capete”

referitor la „Cântarea Doxologieii Mari” şi au fost la sf. sec. XVI ca şi în Novgorod, foarte

fastuoase.

Una dintre particularităţile importante al interpretării ruseşti a tipicului Ierusalimitean,

fixată mai întâi în cărţile de cântări (relativ şi în Tipicoane), trebuie considerată interpretarea

doar a unor anumitor Stihuri alese al Psalmilor din ciclul zilnic cu refrenuri, deşi după tipicul

Ierusalimitean original (în mănăstirile palestiniene) aceşti Psalmi erau rostiţi ca Stihuri în

întregime şi aproape fără refrenuri. Merge vorba despre Psalmii Vecerniei: Psalmul 103 de

început, „Fericit bărbatul” (prima catismă), Ps. 140, 141, 129 („Doamne strigat-am”) şi Psalmii

Utreniei: Ps.118 „Fericiţi cei fără prihană”, Ps.134 şi 135 (Polieleul), Ps.148-150 („Laudele”).

Uneori în Slujebnicile ruse este indicată Cântarea chiar şi a catismelor Utreniei, la fel numai a

Stihurilor.

O particularitate rusească este interpretarea recitativă a Ecteniilor, care a fost introdusă din

strictă necesitate în sec. XV şi care nu a avut până în sec. XVII ceva analog în slujirea grecească.

Unele manuscrise arată rostirea urării „Pace tuturor” după fiecare Ectenie. Se obişnuia să se

cânte ultimul „Aliluia” al hexapsalmilor şi catismelor. Se practica cântarea numai a sfârşitului

54 Textul foloseşte expresia «обеденный чин» - adică o „rânduială de zi/prânz”, dar cu referire clară la momentul Liturghiei. Acest lucru îl deducem chiar din paranteza autorului (n. trad.).

36

Troparelor finale din slujba Vecerniei şi Utreniei şi la „Doamne, Dumnezeule”, atunci când

Troparul era citit.

Canonul Utreniei, cu mici excepţii, de asemenea nu era cântat dar citit. Cântările biblice

ale Canonului Utreniei în Rusia în sec. XV-XVII erau de obicei prescurtate (sau anulate). O

particularitate a cultului liturgic al Bisericii Ruse îl constituia „Mărimurile” (analoage greceştilor

„megalinaria” de la Tedeum) care se cântau la alte sărbători, după Cântarea a şasea a Canonului

şi a citirii Proloagelor. „Mărimurile„ erau cântate cu Stihurile de la „Fericiţi cei fără prihană”.

În sec. XVI-XVII, s-a răspândit mult proasta întrebuinţare a cântării pe mai multe glasuri –

practica interpretării concomitente în aceiaşi biserică a diferitelor părţi ale slujbei de către mai

mulţi clerici, ce a făcut dificilă respectarea exactă a Tipicului Ierusalimitean în parohii. Dorinţa

de a micşora durata slujbei, neînlăturând nimic din rânduială, a dus la apariţia glasurilor şi a

spulberării oricărei posibilităţi de percepere corectă a slujirii liturgice. Problema glasurilor a fost

discutată la soborul „Stoglav”55, dar care a fost definitiv rezolvată numai în timpul Patriarhului

Iosif (1642–1652).

Săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii

Pe la sfârşitul sec. XVII, a fost stabilită practica săvârşirii în întrgime înainte de Liturghie a

Ceasurilor: 1, 3, 6, 9. Slujebnicile acelor timpuri interzic săvârşirea Proscomidiei în afara

timpului citirii Ceasurilor. Era săvârşită înainte de Liturghie şi Obedniţa (care contravinea sensul

acestei rânduieli), precum şi la suprapunerea mai multor sărbători se permitea cântarea

Troparelor Obedniţei, la ”Fericiri„ şi la citirea Apostolului şi Evangheliei în cinstea uneia dintre

sărbători, iar la Liturghie – în cinstea alteia. Ceasurile se terminau cu uşile împărăteşti deschise.

Rânduiala proprie-zisă a Liturghiei puţin s-a schimbat în comparaţie cu cea filoteo – efimiană,

dar a devenit mai complexă rânduiala rugăciunilor premergătoare Liturghiei, aprobate de soborul

„Stoglav” (cap.9). După dimensiunea textelor ea a devenit la fel de lungă ca şi Liturghia

propriu-zisă. În afară de o multitudine de Tropare aceasta mai cuprindea rugăciuni de întinare şi

rugăciuni de pocăinţă din rânduiala Spovedaniei.

În sec. XVI-lea Liturghia era slujită, de regulă, cu şase prescuri. În sec. XVII Proscomidia

era săvârşită cu şapte prescuri, în rânduiala Proscomidiei a intrat şi rugăciunea „pentru vinul

liturgic”, însoţită de binecuvântarea vinului cu mâna, ceea ce era o încălcare a regulii a 12 - din

regulile Sf. Nichifor I Mărturisitorul. Liturghia începea foarte târziu, mai des după amiază.

Aceasta se motivează prin Cântarea diverselor Tedeumuri (de cele mai multe ori fără prescurtări)

înainte de Liturghie. Liturghia era făcută foarte pe lung, obligatoriu se citeau două pericope din

Apostol şi două din Evanghelie – citirea de rând şi cea a sărbătorii (iar dacă nu era sărbătoare,

55 Celor 100 de capete

37

atunci a Născătoarei de Dumnezeu). Contemporanii aduc mărturii că în zilele de sărbătoare

Liturghia uneori se termina pe la orele 3 de amiază. În sec. XVI la Liturghie a apărut Ectenia

pentru cei adormiţi. În timpul Patriarhului Nikon s-a instituit tradiţia de a nu se închide uşile

împărăteşti până la cântarea heruvimică, dar să fie închise după Intrarea Mare până la

împărtăşirea credincioşilor, chiar şi la sluba arhierească.

Ciclul Sărbătorilor Triodului

În sec. XV în Rusia a fost acceptat Triodul din redacţia realizată în Bulgaria din timpul

Patriarhului Efimie al II–lea. Aceiaşi redacţie a fost întrebuinţată şi la prima ediţie slavă a

Triodului din Crakovia în anul 1491. Ediţiile din Moscova al Triodului de dinaintea Patriarhului

Nikon erau alcătuite în baza celui crakovian. Până la reformele Patriarhului Nikon Triodul se

termina în săptămâna a şasea din post, iar Triodul Paştilor56 în sâmbăta lui Lazăr. Componenţa

sărbătorilor şi cântărilor din Triod sau schimbat mult mai puţin decât în Minei; o mare parte a

textelor din Triod au suportat doar mici schimbări, deşi au apărut sărbători şi cântări noi. Astfel,

ca o trăsătură caracteristică redacţiei neosavaite a Triodului (comparativ cu cel Studit) este

întrebuinţarea Condacului „Braţele părinteşti” în calitate de Sedelnă a Cântării a 3-a din Canonul

Utreniei din Săptămâna Fiului Risipitor, golul rămas de după Cântarea a 6-a a fost umplut cu

Condacul „De slava părintească depărtându-te nebuneşte”.

A apărut pomenirea tuturor cuvioşilor părinţi şi cuvioaselor maici în sâmbăta brânzei. În

slujbele primei săptămâni a postului au fost păstrate unele texte referitoare la prăznuirea

proorocilor Moise, Aaron ş.a., dar pomenirea propriu – zisă nu era indicată. Mult mai rar se

săvârşea Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Până la mijlocul secolului al XVII–lea la

Utrenia din zilele săptămânilor postului Mare, împreuna cu Tricântarea Triodului, erau cântate şi

canoanele din Octoih şi Mineu. Mult mai aspre au devenit regulile de postire; potrivit tipicului

Studit care îngăduia întrebuinţarea vinului şi a undelemnului în zilele din săptămânile postului

Mare (în afară de prima săptămână, săptămâna Patimilor, miercurea şi vinerea), în miercurea

înjumătăţirii postului se dezlega chiar şi la peşte; Tipicul Ierusalimitean pentru majoritatea

zilelor din post prescrie mâncare uscată.

Slujirea liturgică din Săptămâna Patimilor a obţinut aproape forma actuală, dispărând

particularităţile studite, în conformitate cu tipicul Ierusalimitean toate Evangheliile au început să

fie citite la Ceasurile din Lunea, Marţea şi Miercurea Mare, rânduiala celor 12 Tropare ale

Patimilor Mântuitorului a început să fie săvârşită numai în Vinerea Mare, dar nu în Marţea Mare,

iar slujba spălării picioarelor se săvârşea în Joia Mare după Liturghie. Slujba din Sâmbăta Mare a

păstrat urmele practicii studite, astfel Ectenia întreită de la Utrenie începe cu cuvintele „Să

56 Penticostarul

38

zicem” (unica dată din an, aceasta deoarece după tipicul Ierusalimitean numai această Utrenie

avea Doxologie Mare, vezi mai sus). Slujba Vecerniei din Sâmbăta Mare era asemănătoare cu

slujba duminicală obişnuită, la Vecernia Sâmbetei Mari au început să se cânte Stihirile

duminicale ale gl. I, după Vecernie se binecuvântau pâinea şi vinul, ca şi la Priveghere, apoi se

făcea citirea mare din Faptele Apostolilor, iarăşi ca la Priveghere, şi se săvârşea slujba

Miezonopticii cu Canonul întreit al Octoihului pe gl. I ca şi Miezonoptica obişnuită de

Duminică.

De fapt, Slujba Pascală începea cu o procesiune în care se cânta Stihoavna duminicală

„Învierea Ta Hristoase, Mântuitorule”, Stihira gl. 6. La Utreniile din săptămâna Paştilor şi în

toată Săptămâna Luminată nu se cânta Doxologia (pe care tipicul Ierusalimitean o întrebuinţează

numai în zilele de rând). Pentru Săptămâna Luminată tipicul Ierusalimitean prescrie de a se cânta

zilnic Slujba Pascală care să fie unită cu slujba duminicală a unui dintre glasuri (în săptămâna

Paştilor – gl. 1, lunea Luminată – al 2-lea, şi aşa până la sâmbăta Luminată, în care se cântă

slujba duminicală al gl. al 8–lea, slujba gl. 7 nu este cântată). Odovania Paştilor a început să fie

săvârşită în miercurea înainte de Înălţarea Domnului.

În sec. XVI – XVII se bucurau de popularitate procesiunile fastuoase din săptămâna

Floriilor57, stabilită de Ioan cel Groaznic în anul 1548; Panihida generală, care a devenit populară

în prima jumătate a sec. XVII; şi „scena” Judecăţii Înfricoşătoare în săptămâna lăsatului sec de

carne.

Ciclul sărbătorilor Mineiului

Odată cu acceptarea tipicului Ierusalimitean s-a schimbat conţinutul Mineielor ce-i

corespundeau cât şi textele cântărilor praznicale, destul de des tipicul Ierusalimitean face alte

pomeniri decât cele studite (deşi o bună parte din ele coincid) iar lucrările imnografilor studiţi

sânt schimbate cu cele palestiniene sau cu cele mult mai târzii bizantine. Odată cu acceptarea

tipicului Ierusalimitean considerabil a crescut numărul textelor imnografice.

În tipicul Ierusalimitean exista împărţirea sărbătorilor Mineiului în trei compartimente: cele

mari, mijlocii şi mici. La cele mari se refereau numai sărbătorile Împărăteşti şi cele ale Maicii

Domnului, Naşterea Domnului şi Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, zilele Sf. Apostoli

Întâistătători Petru şi Pavel, şi a Sf. Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul. Pomenirea unor sfinţi ruşi

(a Cuviosului Serghie de Radonej, Sfinţilor Moscovei ş.a.) de asemenea nu rar erau însemnate în

Tipiconale Mineielor ca sărbători mari. Ele aveau semne convenţionale cu o cruce încercuită,

57 Ca o imitare a mersului pe asin a Mântuitorului, episcopul Ierusalimului (vezi – Pelerian Egeria) apoi patriarhul Constantinopolului imitau în această zi agest gest simbolic, mergând pe un asin prin cetate. Acest obicei a fost preluat şi de mitropolitul/patriarhul Moscovei. Intrarea se făcea în Kremlin – simbol a Ierusalimului. Tot poporul întâmpina întâistătătorul cu ramuri de salcie sau finic – (n. trad.).

39

majoritatea din ele erau completate cu zile adăugătoare de dinainte prăznuire, deoarece sistemul

de dinainte şi după prăznuire era foarte dezvoltat în tipicul Ierusalimitean. Sărbătorile mijlocii

erau însemnate cu cruce, cele mici cu trei puncte în semicerc. În zilele de Duminică (ele erau 51-

52 pe an) şi sărbătorile mari (după tipicul Ierusalimitean erau undeva 16), tipicul indică să se

săvârşească Priveghere de toată noaptea. Luând în calcul numărul de zile a sărbătorilor cu

hramuri dintr-un an bisericesc, pentru care se cuvenea să se cânte Priveghere, acestea ajungeau

în număr de 70. La sărbătorile mijlocii, la care se refereau multe slujbe închinate sfinţilor ruşi,

cel mai des este indicat Polieleul. Erau şi zile fără sărbători care nu aveau nici un semn

convenţional şi zile în care se săvârşea slujba cu „Aliluia”. Din cauza creşterii numărului de

sărbători, ea era săvârşită tot mai rar şi spre sfârşitul sec. XVII-lea era percepută nu ca una

zilnică dar ca de post.

Dintre deosebirile de slujire indicate în tipicul Ierusalimitean la praznicele Naşterii

Domnului şi a Bobotezei, pot fi numite: rânduiala Ceasurilor Împărăteşti de seară, săvârşirea în

aceste praznice (de asemenea şi înaintea sărbătorii Buneivestiri) a unei privegheri neobişnuite

alcătuită din Priveghere de toată noaptea: Pavecerniţa Mare, Litia, partea finală a Vecerniei,

Utrenia şi a Ceasului Întâi. În legătură cu introducerea tipicului Ierusalimitean a apărut obiceiul

sfinţirii duble a apei la sărbătoarea Botezului Domnului, în ajunul sărbătorii apa era sfinţită în

biserică, iar în ziua sărbătorii propriu-zise în râu sau lac. Indicaţiile tipiconale în ceea ce priveşte

rânduiala sărbătorii Botezului Domnului care cădea într-o zi de post al săptămânii, păstrează

până la editarea Tipicului din anul 1682 urmele practicii studite recente de a săvârşi în această zi

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite iar la Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur era prescris să se

cânte „ Să se îndrepteze rugăciunea mea”.

Pe la mijlocul sec. XVI au apărut rânduielile: летопроводства - a sfîrşitului verii şi

începutului noului an bisericesc la 1 septembrie şi „чин пещного действа”58 în săptămâna

Sfinţilor Strămoşi sau Părinţi. Au intrat în uz noile antologii de cântări la diferite Praznice şi

Sărbători, ghiduri pentru baterea clopotelor ş.a. O carte cu totul nouă care a apărut în legătură cu

tipicul Ierusalimitean a fost Mineiul de Obşte.

Săvârşirea Tainelor

În urma reformelor din sec. XIV-XV a fost făcută o divizare, caracteristică Bisericii Ruse,

a cărţilor de cult (folosite de preot, n. trad.59) în Slujebnic şi Trebnic (sau Potrebnic60). Primul

neapărat conţinea rânduiala Liturghiei, Vecerniei şi Utreniei, al doilea conţinea rânduiala tuturor 58Vezi nota 45 59 Fraza a fost uşor modificată pentru a fi mai bine înţeleasă (n. trad.). 60 Aşa cum se exprimă şi liturgistul rus A.A. Dmitrevski, denumirea mai corectă a Evhologhionului rus este anume „Potrebnic” – adică „pentru trebuinţe/servicii” şi nu „Trebnic”. Mai ales odată cu tipărirea vestitului „Trebnic” a lui Petru Movilă, ultima denumire a rămas consacrată până astăzi (n. trad.).

40

Tainelor şi Ierurgiilor în afară de Taina Liturghiei şi Taina Hirotoniei. Necătând la divizarea

făcută Slujebnicile sec. XV-XVII pe lângă Liturghii des conţineau şi rânduiala Tainelor, ca cele

mai întrebuinţate din Trebnic.

Rânduiala Tainei Botezului şi Mirungerii nu s-a schimbat prea mult comparativ cu epoca

precedentă. Ea era precedată de o multitudine de rugăciuni: la sfinţirea casei, la locul unde s-a

născut copilul, pentru mama copilului, la punerea numelui, pentru cei ce au ajutat la naştere,

pentru moaşă, pentru întinare, la punerea copilului în leagăn. Rânduiala înbisericirii, ca şi mai

înainte, se săvârşea până la Botez în ziua a 40-a după Botez. Puţin schimbată textual, în sec. al

XV-lea, rânduiala înbisericirii a suferit mari schimbări de formă, fetele au încetat să mai fie

aduse în altar iar cu băieţii Sf. Masă nu se mai înconjura de trei ori ci doar din trei părţi.

În sec. XV apare obiceiul nu numai de a sufla, dar şi de a scuipa pe diavol la Botez.

Rânduiala celor chemaţi şi Botezarea ereticilor care se uneau cu biserica ortodoxă în Trebnicele

de la mijlocul sec. XVII formau o combinaţie dintre rânduiala de lepădare a eresului cu rânduială

veche bizantină „a celor chemaţi” din Vinerea Mare (până în sec. XIV rânduiala „celor chemaţi”

din Vinerea Mare în manuscrisele ruse era o rânduială separată).

În sec.XVI-XVII în Rusia a devenit comună convingerea că Botezul adevărat nu poate fi

săvârşit prin turnare, de aceea erau rebotezaţi nu numai catolicii, dar chiar şi ortodocşii din

localităţile apusene. În deosebi a insistat pentru necesitatea rebotezării Patriarhul Filaret (1619–

1633); în timpul său din Trebnicul tipărit a fost exclusă prescrierea botezării copiilor bolnavi prin

turnare. La Botezarea mai multor persoane Slujebnicile şi Potrebnicile tipărite înainte de

Patriarhul Nikon indică sfinţirea apei pentru fiecare candidat la Botez în parte (această practică

până astăzi este întâlnită în ritul vechi), mai înainte de sec. XV-XVI se permitea Botezarea mai

multor persoane în aceiaşi apă.

La Mirungere, ca şi mai înainte, era uns doar capul nou născutului, dar unele surse indică şi

ungerea inimii (pieptului),a umerilor şi mâinilor. În sec. XVI au apărut formule deosebite

(probabil, de origine rusă) pentru ungerea fiecărei dintre părţile corpului nou născutului. În sec

XIV-XVI pe capul nou născutului uns era aşezată o tichie, ce împiedica ştergerea Sf. Mir. Unul

din Slujebnicile sec XV61 prescrie aducerea băieţilor şi fetelor în altar pentru a se înconjura masa

cu ei potrivit vechii tradiţii de înbisericire, dar în acelaşi timp aceasta este o primă mărturie

despre pierderea înţelegerii corecte a sensului primar de înbisericire, ceea ce se exprimă prin

săvârşirea acesteia nu înainte dar după Botez.

Rânduiala Spovedaniei sau Mărturisirii în Rusia în sec. XV-XVII se caracterizează printr-o

mare varietate. A.I. Almazov a ales trei redacţii de bază a rânduielii de Spovedanie. În afară de

aceste redacţii mai sînt încă două, cunoscute din sursele unice: ГИМ. Син. № 900; РГБ. Троиц.

61 РНБ. Соф. № 839

41

№ 234, 237. Întrebările de la Spovedanie se bazau pe regulamentul Spovedaniei, pus pe seama

Patriarhului de la Constantinopol Sf. Ioan al IV-lea Postitorul (582–595). Aceste întrebări aveau

redacţii speciale pentru spovedania bărbaţilor, femeilor, monahilor, clerului, cnejilor, ţarului şi

patriarhului.

În ediţiile din Moscova, de dinaintea lui Nikon, a Potrebnicului este adusă o rânduială a

Spovedaniei destul de stabilă (în redacţia a treia după clasificarea lui Almazov). În ea intră: Ps.50

de pocăinţă, încă trei Psalmi, însoţiţi de rugăciuni, după care urmează mărturisirea păcatelor şi o

unică rugăciune de dezlegare: „Doamne Dumnezeul nostru care ai iertat păcatele lui Petru şi ale

desfrânatei, prin lacrimi... (sau rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui

viu”)”.

În perioada analizată a fost răspândită rânduiala „spovedaniei/pocăinţei schitice”, care nu

avea un caracter de Taină. Mai târziu această rânduială a înlocuit Taina Pocăinţei la unii

ortodocşi de rit vechi (din cauza lipsei de preoţi – n. trad.).

Rânduiala Cununiei în sec. XV a rămas aceiaşi ca şi în perioada precedentă. În sec. XVI

din rânduiala Cununiei dispare împărtăşirea cu Darurile mai înainte sfinţite. Până în zilele

noastre în această rânduială se păstrează Vozglasul rugăciunii de plecare a capetelor înainte de

împărtăşire, deşi rugăciunea propriu-zisă nu mai există. Trebnicile sec. XVII prescriu preotului

să citească înainte de logodnă rugăciunea Sf. Vasile cel Mare „la toată întinăciunea”62. Aceiaşi

rugăciune se citea şi înainte de Liturghie şi Botezarea nou născutului, ce demonstra rigorismul

moral al acestei perioade. O mare importanţă se acorda obiceiului punerii vălului pe capul

miresei. El se săvârşea de către preot în casa miresei. Preotul cu crucea (de obicei călare pe cal)

însoţea mireasa până la biserică. Structura rânduielii Cununiei se deosebeşte de cea de astăzi (de

exemplu, Sfânta Scriptură era citită la începutul dar nu la sfârşitul rânduielii).

Rânduiala Hirotoniei diaconului şi preotului a căpătat aproape forma actuală. Rânduiala

Hirotoniei episcopului avea următoarele nuanţe: la mutarea episcopului la o altă catedră (ceea ce

până în sec. XVI se întâlnea destul de rar), de asemenea şi la ridicarea episcopului la treapta de

mitropolit (sau a mitropolitului de Patriarh) repetat se săvârşea rânduiala Hirotoniei episcopului

o dată hirotonit, astfel Sf. Iov de exemplu a fost numit arhiereu de trei ori şi de trei ori a fost

hirotonit. În sec. al XVII-lea, sub influenţa grecilor, acest obicei contradictoriu canoanelor

bisericeşti a fost înlăturat.

Odată cu obţinerea autocefaliei Bisericii Ruse în anul 1448, a apărut o rânduială specială

de numire în treapta de mitropolit, iar mai apoi şi de Patriarh. În afară de rânduiala completă de

numire arhierească ea conţinea în sine şi „procesiunea mergerii pe mânzul asinei” de către

62 Este vorba de acea rânduială pe care trebuie să o facă preotul înainte de slujbă, dacă a avut scurgeri sau ispite prin somn.

42

Întâistătătorul nou înscăunat al Bisericii Ruse. O procesiune analog o săvârşeau şi alţi arhierei,

la sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, în anul 1678 dreptul săvârşirii acestei procesiuni a

fost lăsată doar Patriarhului.

Dintre două rânduieli de sfinţire a undelemnului, din epoca precedentă, s-a păstrat numai

cea dintâi, care corespunde cu cea de astăzi. Dar în unele surse, se găsesc împrumuturi ale

rânduielii Sf. Maslu din „rânduiala Sf. Maslu al tipicului Ierusalimitean”. În sec. XVI-XVII

exista deja obiceiul „săvârşirii de obşte a Sf. Maslu (la fel şi cu participarea tuturor celor

prezenţi, majoritatea fiind sănătoşi) în cele mai mari biserici catedrale şi mănăstiri din Rusia. Sf.

Maslu de obşte se săvârşea în Joia Mare (sau Sâmbăta Mare, deoarece în Joia Mare se săvârşea

rânduiala spălării Sf. Mese şi Rânduiala spălării picioarelor). Acest obicei a fost împrumutat din

Biserica Greacă, unde avea o origine (sorginte) străveche. Comparativ cu oficierea Sf. Maslu de

obşte bolnavului, toate textele din rânduială erau citite la rând, şi ungerea cu ulei sfinţit se făcea

numai odată la sfârşitul slujbei.

Odată cu apariţia Ţarului în Rusia (primul era încoronat la împărăţie Ioan cel Groaznic în

anul 1547) a apărut şi necesitatea stabilirii statutului său liturgic. Începând cu Teodor Ioanovici,

care pentru prima dată a fost uns la împărăţie pe la mijlocul secolului XVII, se subînţelege că

acesta se împărtăşea în altar după Patriarh, înaintea episcopilor şi preoţilor (în Bizanţ regii se

împărtăşeau împreună cu diaconii), dar după pravila mirenilor. În această perioadă exista

rânduiala numită „чин за приливок”, pentru sănătatea ţarului63, care regulat se săvârşea în

mănăstiri şi bisericile catedrale, erau şi zile de rugăciune dedicate ţarului.

63 Era vorba de o masă în la care (pe lângă mâncare şi băutură) se cântau cântece pentru sănătatea ţarului, dar şi a cnejilor şi boierilor. Aceste mese aveau loc prin mănăstiri, la anumite sărbători mai mari, şi bineînţeles, cu ocazia vizitei ţarului. A se vedea - Бурилина Е. Л. Чин “За приливок о здравии государя” (История формирования и особенности бытования) // Древнерусская литература. Источниковедение. Сб.научных трудов. Л., 1984. С. 204–214. (n. trad.).

43

6. PRIMELE EDIŢII TIPĂRITE A CĂRŢILOR LITURGICE

Primele corectări de texte

Una din principalele preocupări ale ierarhilor şi ţarilor ruşi din sec. XVI-XVII era

îmbunătăţirea calităţii textelor din cărţile liturgice, iar mai târziu, aducerea lor în conformitate cu

cele greceşti. În manuscrise erau greşeli şi diferenţe de citire, traducerile slave nu întotdeauna

corect şi exact redădeau materialul din originalele greceşti, o problemă deosebită (care a

devenit destul de actuală în sec. XVII) era necorespunderea variantei mari ruseşti al limbii

bisericeşti slave cu rusa din sud.

Primele încercări de corectare a cărţilor liturgice s-au interprins în prima jumătate al sec.

XVI – lea de către marele cneaz Vasilie al III –lea şi mitropolitul Varlaam. Pentru revizuirea şi

corectarea cărţilor a fost invitat instruitul monah atonit Maxim Grecul, dar corectarea realizată de

el nu a reuşit (mult din cauza că, contemporanii săi nu au acceptat schimbarea sistematică,

propusă de el, a normelor gramaticale a limbii bisericeşti slave). Drept rezultat, Cuviosului

Maxim a fost supus unor aspre prigoane din cauza circumstanţelor nefavorabile pentru el, iar

lucrul său de corectare a cărţilor a încetat.

Următoarea încercare de corectare a cărţilor bisericeşti a fost făcută de „Soborul Stoglav”.

Ca răspuns la întrebarea ţarului Ioan al IV–lea, care a atenţionat despre erorile cărţilor, Soborul a

ordonat preoţilor „mai mari” să facă revizuirea cărţilor pe la biserici şi să corecteze greşelile

după traducerile reuşite, iar scribii să transcrie noile traduceri după primele. Dar criteriile de

apreciere a calităţii surselor traducerilor nu au fost elaborate de Sobor, de aceea textele liturgice

continuau să depindă de variantele diortositorilor (scribilor). O măsură ce a ajutat la obţinerea

uniformităţii cultului liturgic al Bisericii Ruse a fost tipărirea cărţilor, introdusă în Moscova în

timpul ţarului Ioan al IV–lea, în anii 60 ai sec. al XVI–lea.

Tipărirea şi corectarea cărţilor

Tipărirea cărţilor liturgice a dat posibilitatea asigurării cu literatura liturgică necesară a

unui un număr considerabil de biserici şi mănăstiri. Aceasta era ţinta urmărită în primul rând de

autorităţile bisericeşti şi cele statale, din care cauză o perioadă îndelungată în Moscova se

tipăreau exclusiv cărţi liturgice care erau vândute cu valoarea sine costului sau chiar în daună.

Editarea acestor cărţi ajuta şi la atingerea încă a unei ţinte, şi anume dobândirea unei

uniformităţi în viaţa liturgică a Bisericii. Din cauza numărului abundent de manuscrise ce

conţinea o sumedenie de greşeli şi corectări premeditate, unde unele şi aceleaşi tradiţii şi texte

erau redate diferit, din care cauză tipărirea cărţilor era însoţită de permanente corectări.

44

Cu părere de rău acest lucru deosebit de important de mult timp se petrecea destul de

nereuşit. Autoritatea bisericească şi statală destul de clar conştientiza că cărţile erau defectuoase,

în primul rând din cauza lucrului de corectare a scribilor, care era necesar pentru pregătirea

tipăritului de cărţi. Însă corectarea nu era organizată în mod corespunzător, în locul verificării

cărţilor comparativ cu originalele greceşti şi cu manuscrisele vechi ruseşti, scribii se limitau la

corectarea cărţilor după ultimele surse, considerate dintr-o oarecare pricină autoritare,

compararea cu alte surse aproape că nu se făcea.

Primele cărţi tipărite care au apărut la lumină în timpul lui Ioan al IV – lea, în anii 1553-

1570 sânt: Evanghelia, Apostolul, Ceaslovul, Psaltirea şi Triodul. În timpul Sf. Patriarh Iov

(1589-1605) au fost editate: Triodul, Penticostarul, Octoihul, Apostolul, Mineiul de obşte,

Cinovnicul Arhieresc, Slujebnicul (care are conţinutul Trebnicului). În timpul Patriarhului

Ermoghen (1606-1611) au fost editate Evanghelii, Mineie de slujire pentru lunile septembrie –

noiembrie şi prima jumătatea lunii decembrie, în anul 1610 – Tipiconul. După incendierea

Moscovei de către poloneji în anul 1611, în decurs de trei ani (până în anul 1614) nu s-a mai

tipărit nimic. Câteva cărţi au fost retipărite în perioada dintre patriarhate (1614–1618). În timpul

Patriarhului Filaret (1619–1633) au fost tipărite în afară de aceste cărţi şi Mineie pentru toate

lunile anului (1619–1630), astfel până în anul 1630 exista deja un set întreg de cărţi editate. În

timpul Patriarhului Ioasaf I (1634–1640), mai mult s-au retipărit cărţile editate de Patriarhul

Filaret, dar cu unele modificări.

Multe cărţi liturgice au fost tipărite în timpul Patriarhului Iosif (1642–1652). În ele destul

de mult ieşeau în evidenţă deosebirile existente în acea perioadă între tradiţiile Bisericilor Ruse

şi Greceşti (însemnarea Sf. Crucii cu două degete, „Aliluia” de două ori, ş.a.); în afară de

aceasta, în aceste cărţi erau avertizări aspre pentru cei ce a se încumetau să se abată de la

obiceiurile ruseşti.

Primele cărţi ruseşti până la începutul sec. XVII se editau practic fără corectări, uneia sau

altei persoane i se încredinţa editarea cărţii, după care urma ca să pregătească ediţia, folosindu–

se de sursa relativ corectată şi mai rar coccomitent de mai multe surse.

În perioada dintre patriarhate pentru prima dată a fost făcută încercarea de realizare a unei

veritabile corectări de carte, atunci când de autorităţile bisericeşti şi de către ţar a fost hotărâtă

reeditarea Slujebnicului (după conţinutul – Trebnicului) în anul 1602, editat de A.T. Nevejei,

lucru care a fost încredinţat monahului Arsenie Gluhoi (Surdul) de la Lavra Preasfintei Treimi a

Cuviosului Serghie, care cunoştea limba greacă. În anul 1615 acestuia şi arhimandritului

Dionisie Zobninovski de la Lavra „Preasfintei Treimi”, preotului Ivan Nasedca ş.a., prin ordin

împărătesc li s-a încredinţat diortosirea Potrebnicului.

45

Diortosires a fost făcută din 20 de surse slavoneşti, printre care erau şi unele destul de

vechi (posibil din sec. XV), după cinci surse greceşti şi alte cărţi editate. Lucrul a fost finisat

către anul 1618. Corectările de bază au fost reduse la:

1) rugăciunea de sfinţire a apei la Boboteză, scriitorii au exclus cuvântul „şi cu foc”; mai

înainte rugăciunea era citită „Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta cu Duhul Tău cel

Sfânt şi cu foc” – la pronunţarea cuvintelor „şi cu foc” în apă se afunda o legătură de lumânări

aprinse;

2) a fost corectat neajunsul doxologiei finale a rugăciunilor din Slujebnicul din anul 1602,

care, uneori fiind adresate (numai) uneia din Persoanele Sfintei Treimi, adeseori se terminau cu o

doxologie către toate cele trei Persoane, ceea ce Cuviosul Dionisie a numit-o „erezie sabeliană”.

Doxologii greşite au fost găsite şi în alte cărţi, foarte multe au fost găsite în Tipicul din anul

1610, editată de Longhin Corovoi – întâistătătorul Mănăstirii „Preasfintei Treimi” a Cuviosului

Serghie.

Drept răspuns Longhin i-a clevetit pe diortositori înaintea ţarului şi Patriarhului local,

locţiitorului (locotenentului) patriarhal mitropolitului Ioana. În anul 1618 diortositorii au fost

învinuiţi de erezie şi rupţi de Biserică, iar Arsenie şi Cuviosul Dionisie au fost întemniţaţi.

Disputa a fost dezlegată în favoarea diortositorilor la Soborul din anul 1619, Cuviosul Dionisie a

fost miluit cu camilafcă de îsăşi Patriarhul Ierusalimului Teofan al IV-lea, Arsenie a fost numit

diortositorul Curţii Tipografice, iar Ivan Nasedca chelarul Catedralei Adormirii din Moscova. Ei

s-au ocupat cu corectarea cărţilor pe toată perioada de păstorire patriarhală a lui Filaret. Necătând

la hotărârea Soborului, Patriarhul Filaret a ordonat să nu fie schimbate cuvintele „şi cu foc” / „и

огнем” până la consultarea cu toţi Patriarhii Răsăritului, de aceea până în anul 1625 aceste

cuvinte au fost introduse în Trebnic cu remarca: „aşa să se spună până la o hotărâre

sobornicească”. Numai la 9 decembrie 1625, primind confirmarea Patriarhilor din Răsărit,

Patriarhul Filaret a ordonat ca să fie înlăturate aceste cuvinte din toate Trebnicile şi mai mult să

nu mai fie rostite în această rugăciune. Hotărârea definitivă cu privire la cuvintele „şi cu foc” şi a

Doxologiilor de la rugăciuni a dus la desfiinţarea Tipiconului din anul 1610. (Cu atât mai mult

Doxologiile incorecte până în prezent mai sânt întâlnite în unele cărţi ruseşti de cult.)

În timpul Patriarhului Ioasaf I, prima corectare de carte se realiza destul de repede. Din

mănăstiri se căpătau manuscrisele vechi, iar pentru alegerea noilor diortositori au fost ceruţi din

Moscova „stareţi îmbunătăţiţi, şi preoţi cucernici, şi diaconi cu o viaţă înfrânată şi cu viaţă tare şi

iubitori de carte”64 Din numărul celor ce au muncit pentru editarea cărţilor, în timpul Patriarhului

Ioasaf, cel mai cunoscut a fost V.F. Burţev, mai marele ipodiaconilor de la Palatul Patriarhal.

64 Cf. Макарий. Кн. 6. С. 323.

46

În timpul următorului Patriarh Iosif dintre diortositorii mai renumiţi au fost mai sus

pomeniţii preoţi Ivan Nasedca şi protopopul Soborului din Moscova, în cinstea Mucenicilor de la

Cernigov, Mihail Stefanov Rogov. În aceşti ani au fost intensificate legăturile dintre Biserica

Rusă şi alte Biserici locale. Ierarhii Vestici sosiţi la Moscova, nu o dată au atras atenţia Ţarului şi

Patriarhului la diferenţele dintre tradiţiile greceşti şi cele ruseşti. Aflaţi la Moscova în anul 1649,

Patriarhul Ierusalimului Paisie I definitiv la convins pe ţarul Alexei Mihailovici şi pe unii

episcopi ruşi de necesitatea petrecerii în Rusia a reformei cultului liturgic pentru aducerea lui în

conformitate cu cel grecesc. În Vest a fost trimis stareţul Arsenie (Suhanov), care a descris

detaliat deosebirile cultului liturgic grecesc cu cel rusesc în „Proschinitariu”.

Ţarul şi un cerc de „iubitori de Dumnezeu” din Moscova, în timpul reformei nu au putut

face o referire directă la tradiţia grecească, şi de aceea au recurs la cultura bisericească din Sudul

Rusiei (Kiev, n. trad.). În anul 1640 la propunerea mitropolitului de la Kiev Petru Movilă, de

către boierul F. M. Rtişcev în Moscova a fost înfiinţată Mănăstirea şi Colegiul [în cinstea] Sf.

[Apostol] Andrei, unde monahii chieveni îi instruiau pe tinerii din Moscova după modelul

şcolilor chievene. În anul 1649 pentru o nouă traducere a Bibliei din greacă în vechea limbă

slavă bisericească în Moscova la invitaţia ţarului au venit câţiva chieveni, inclusiv şi Epifanie

Slavneţchii, care a devenit în timpul Patriarhului Nikon unul din lucrătorii de bază al diortosirii

de carte. Influenţa tradiţiei sudice ruseşti a început, probabil, deja în timpul Patriarhului Iosif.

Din această cauză cei mai severi din ritul vechi nu acceptă ultimele cărţi ale tiparului Patriarhului

Iosif deşi anume în aceste ediţii, mai mult decât în celelalte, se evidenţiază importanţa

însemnării Sfintei Cruci cu două degete şi Aliluia întreită.

În anul 1649 Patriarhul Iosif la hirotonit ca mitripolit al Novgorodului pe arhimandritul

Nikon Minov, viitorul Patriarh. Urcând la catedra din Novgorod, mitropolitul Nikon aspru a

interzis „cântarea paralelă” („многогласие”)65 în toate bisericile din Novgorod şi a introdus în

eparhia sa cântarea de la Kiev. Aflând despre aceasta ţarul Alexei Mihailovici la convins pe

Patriarhul Iosif să interzică „cântarea paralelă” precum şi alteraţiile fonetice (numite

„раздельноречие”). Ambele aceste apariţii la mijlocul sec. XVII în Biserica Rusă păreau atât de

obişnuite, că Patriarhii dinaintea lui Iosif recunoscând dauna „cântării paralele” şi a alteraţiilor

fonetice în cult („раздельноречное пение”), nu s-au hotărât să le înlăture. La începutul anului

1650 Patriarhul Iosif a trimis o scrisoare Patriarhului din Constantinopol Partenie II cu diverse

întrebări, inclusiv şi despre „cântarea paralelă”. La 9 februarie 1651 ţarul şi arhiereii ruşi, printre

care a fost şi Patriarhul Iosif şi mitropolitul Nikon, au interzis „cântarea paralelă”. În anul 1652

ţarul a luat un rând de măsuri pentru suprimarea alterărilor fonetice. 65 Era obiciul ca, din dorinţa de nu lăsa ceva din rânduielile tipiconale, dar şi de a nu lungi prea mult slujba, să se citească sau să se cânte anumit eelemente ale slujbei în paralel cu altele. În Biserică se făcea un adevărat haos, „justificat” de acrivia Tipicului (n. trad.).

47

Tipiconul.

În anul 1610 a apărut prima ediţie a Tipiconului rus, realizată sub conducerea stareţului

Longhin de la Mănăstiriea „Preasfintei Treimi” a lui Serghie de Radonej. Scriitorii s-au străduit

să introducă în ediţie tot materialul tipiconal disponibil, din care cauză Tipiconul a ieşit eclectic.

După conţinut era o compilaţie a Tipicurilor ruseşti din sec. XVI, cu completări din Cinovnice şi

Obihodnice, iar de izvoarele greceşti Longhin şi colegii săi nu s-au folosit. Tipiconul este format

din următoarele părţi: liturgică generală, disciplinară (capitolele căruia alternează cu cele

liturgice generale), Capitolele lui Marcu (cu sfinţii ruşi) „Decretul despre Sfinţii noi-făcători de

minuni” (adică capitolele ruseşti ale lui Marcu) sărbătoriţi în perioada Cincizecimii, capitolele

despre Hramuri, partea pentru Minei şi Triod (inclusiv şi pentru Penticostar). În anul 1633 la

dispoziţia Patriarhului Filaret, tirajul Tipiconului din 1610 a fost ars. Pentru un motiv formal a

fost învinuit editorul, că şi-a creat un Tipicon personal fără binecuvântarea Patriarhului, că s-a

îndepărtat de la tradiţia bisericească şi de „samovolnicie”. În realitate munca lui Longhin avea şi

binecuvântare, şi aprobare patriarhală, cât şi acord sinodal. Motivul principal pentru care

Tipiconul din 1610 a fost supus criticii şi judecăţii Patriarhului a fost faptul că Longhin era

oponentul principal a Cuviosului Dionisie din Radonej la disputele din anii 1618–1619.

În anul 1633 a fost editat un nou Tipicon, destinat corectării neajunsurilor Tipicului lui

Longhin. Această ediţie se caracterizează printr-o mare laconicitate, iar după conţinut este

aseamănător cu rubricile tipiconale ale Cuviosului Atanasie Vîsoţkii din redacţia sa lărgită din

sec. al XV-lea (a patra după Mansvetov), ceea ce şi este reflectat în introducere. În comparaţie cu

Tipicul din anul 1610 din Tipic sânt excluse multe capitole referitor la sărbătorile ruseşti

(inclusiv şi „Ucazul despre noii sfinţi făcători de minuni”, capitolele din alte Tipicoane,

înscrisurile din Cinovnice şi Obihodnice. În anul 1633 a fost reeditat cu adăugirea articolului

despre Pashalie şi cu corectarea paginaţiei. În anul 1641 a apărut o nouă ediţie a Tipiconului rus.

Editorii căreia au apelat din nou la Tipiconul din 1610, de unde au împrumutat multe articole.

Următoarea ediţie a Tipiconului a apărut abia în anul 1682 după reformele Patriarhului Nikon.

Slujebnicul şi Potrebnicul

Până la Patriarhatul lui Nikon în Moscova au apărut câteva zeci de ediţii ale Potrebnicilor

şi Slujebnicilor. Ele expun rânduiala Liturghiei şi al Tainelor, aparţin Tipografiei centrale

existente atunci în Rusia, redacţia de la sfârşitul sec. XVI şi mai mult se deosebeşte de la o ediţie

la alta. Rânduielile Tainelor au fost redactate de două ori pentru ediţiile tipărite din perioada

analizată: în timpul Patriarhului Filaret (în urma corectării perioadei dintre patriarhate) şi în

timpul Patriarhului Iosif. Ultima ediţie a suferit unele schimbări în rânduiala Liturghiei.

48

7. CULTUL LITURGIC AL MITROPOLIEI DE NORD DIN SEC. XVII

Cultul liturgic al Mitropoliei de Nord din sec. XV-XVII se baza pe tradiţie şi până la

mijlocul sec. al XV-lea era comun cu cel a Mitropoliei Moscovei. Datorită legăturilor strânse cu

Mitropolia Kievului, care intra în componenţa Patriarhiei din Constantinopol, cu lumea ortodoxă

greacă şi cea slavă din răsărit, cultul liturgic din Nord în sec. XV-XVI căpăta tot mai multe

deosebiri comparativ cu cultul liturgic al Mitropoliei Moscovei, care ca rezultat al obţinerii

autocefaliei avea contacte mult mai intense cu Vestul ortodox. Prin sec. XVII s-a creat chiar o

versiune rusească deosebită al limbii bisericeşti slave din sud. Corectarea spontană, care însoţea

ediţiile sudice ruseşti a cărţilor liturgice din prima jumătate a sec. al XVII-lea, a dus la crearea

unei redacţii diferite de cea de la Moscova, pentru editarea textelor liturgice. Această redacţie

mai mult decât cea al Moscovei, corespundea cărţilor greceşti (în primul rând cu ediţiile

veneţiene din sec XVI-XVII). În afară de cultul liturgic grecesc cultul liturgic rusesc de răsărit a

suferit o puternică influenţă latină, mai ales aceasta se vede în textul Tainelor. Astfel,

Slujebnicul Streatinskii din anul 1604 în conformitatea cu practica catolică, indică

binecuvântarea pâinii şi al vinului în timpul cuvintelor de instituire; Trebnicile Streatinski

(1606), Ostrojskii (1606) şi Vilenskii (1618) conţin rugăciuni şi rubrici alcătuite în duh catolic.

Destul de multe împrumuturi catolice se află în cărţile liturgice editate în timpul mitropolitului

Kievului Sf. Petru Movilă.

Editarea cărţilor liturgice în mitropolia rusească din răsărit, mult timp nu a fost

centralizată, cărţile erau scoase de către fraţi şi persoane particulare: de Frăţia Vileană a

Sfântului Duh (din anii 20 ai sec. XVI), frăţia din Lvov (în sec. XVI ), frăţia din Luţk; de

tipografiile private ale ieromonahului Pavel Domjiv-Liutcovici, T.A. Verbiţkii, S. Sobolea. La

mijlocul sec. XVII cea mai mare a devenit tipografia mănăstiri Kievo-Pecerska, fondată în anul

1616 de arhimandritul Elisei Pleteneţkii. Primul ei conducător a devenit ieromonahul Pamvo

Berînda, iar primele edituri au fost Ciasoslovul (1617), Slujebnicul (1620), Triodul Pascal

(1627), tradus din greacă şi publicat de arhimandritul Elisei. Din anul 1627 în tipografie se editau

ediţiile pregătite de Petru Movilă, care a fost mai întâi arhimandrit la Mănăstirea Kievo-Pecerska

apoi mitropolit al Kievului.

Activitatea liturgică a Sf. Petru Movilă

Cărţile editate în timpul mitropolitului de la Kiev Petru Movilă, (1633–1646), au fost

verificate după ediţiile greceşti veneţiene. Însuşi mitropolitul a participat la procesul de

reformare a cultului liturgic conform modelului grecesc (iar parţial şi cel latin), în viziunile sale

liturgice se observă o puternică influenţă latină, întrevăzută şi în Slujebnicile editate de el ( în

49

1629 şi 1639) şi în Trebnic (1646), care erau folosite cu o puternică influenţă în partea de Est-

Nord al Rusiei până în sec. XX.

Trebnicul editat de tipografia mănăstirii Kievo-Pecerska în anul 1646, este alcătuit din trei

părţi: în prima se află rânduiala Tainelor cu completări, în a doua – rânduielile diferitor sfinţiri,

iar în treia – rânduielile tedeumurilor şi rugăciunilor pentru diverse trebuinţe. Trebnicul conţine

37 de rânduieli, nemaiîntâlnite până acum în cărţile liturgice ale Bisericii Ortodoxe. Deşi însăşi

mitropolitul afirma, că au fost găsite de el în diverse izvoare greceşti şi slavoneşti, multe din ele

(rânduiala sfinţirii veşmintelor, a clopotelor ş.a.) sânt traduceri prelucrate din latină Rituale

Romanum (Romae, 1615). Undeva 20 de slujbe, fără analog în Trebnicile ortodoxe şi în cele

catolice, probabil alcătuite de însăşi mitropolitul Petru.

Pe lângă noile slujbe din Trebnicul din 1646 care conţine un rând de articole care

comentează Tainele în categoria teologiei scolastice: la fiecare taină sânt subliniate materia,

forma, intenţia, obiceiul. Aceste comentarii la momentele mai esenţiale contrazic învăţătura

ortodoxă despre Taine. Astfel, în ele se confirmă, că la Liturghie pâinea şi vinul se prefac în

Trupul şi Sângele lui Hristos la rostirea cuvintelor Domnului, că se prefac toate părticelele de pe

disc, că Taina Cununiei se limitează la acordul comun al soţilor în faţa preotului (anume

mitropolitul Petru a introdus la începutul slujbei ortodoxe al Cununiei, întrebări despre intenţiile

mirelui şi a miresei), şi că Taina Sf. Maslu poate fi făcută numai muribunzilor ş.a.m.d.

În Trebnic se conţin nu puţine indicaţii particulare, cum să se procedeze în unele cazuri

mai complicate, traduse din textele latine analog, iar parţial împrumutate din Slujebnicul vilean

din anul 1617. Printre ele indicaţiile despre Botez în cazurile speciale, inclusiv şi formula de

Botez „Dacă nu este botezat, se botează...”, care arătă cum să se procedeze în anumite momente

ale Liturghiei, la vizitarea bolnavilor. Trebnicul prescrie schimbarea ordinii Liturghiei Darurilor

mai înainte sfinţite, legată de convingerea mitropolitului Petru, că şi după înmuierea Sf. Agneţ în

potir, la Liturghia mai înainte sfinţită în potir rămâne vin simplu. Trebnicul din 1646 a avut o

puternică influenţă asupra cultului liturgic al Bisericii Ruse.

Acatestierul şi Cartea de Rugăciuni (Молитвослов)

În mitropolia rusească din Nord se bucura de popularitate cartea de rugăciuni pentru

fiecare zi (21 de rugăciuni a Sf. Chiril Turovskii – câte trei pentru fiecare zi ale săptămânii),

aceste rugăciuni se întâlnesc şi în manuscrisele slave de nord ale Ceasoslovurilor şi al Psaltirilor

din sec. XIII-XIV şi în Acatistierul de la începutul sec. XVIII, care au alcătuit Molitloslovul

rusesc ce era întrebuinţat pretutindeni. Un model al Acatistierului a constituit-o „Cărţulia de

drum” a catolicului F. Scorina, editată de el prin anul 1522 şi care includea în afară de Psaltire şi

Ceaslov câteva acatiste şi Canoanele pentru toată săptămâna. Primele ediţii ale Acatistierului

50

(din al doilea sfert al secolului XVII) în genere corespundea Canonicului ediţiilor din Moscova

din sec. XVII şi erau alcătuite din trei – cinci Acatiste cu Canoane, rugăciunile de seară şi de

dimineaţă, pravila pentru împărtăşanie, rugăciuni de după împărtăşanie. Ca urmare această carte

cu denumirea de „Молитвослов – Carte de rugăciuni”, a devenit baza cărţii „liturgice” al ruşilor,

rugăciunile cărora înlocuiau vechile rânduieli tipiconale.

51

8. REFORMA LITURGICĂ DIN A 2-A JUMĂTATE A SEC. XIII.

Activitatea liturgică a Patriarhului Nikon.

Necătând la faptul că corectarea cărţilor a început cu mult înainte de Patriarhatul lui Nikon

(1652–1658), singur el nesocotind activitatea sa de bază corectarea cărţilor şi al tradiţiilor, însă

momentul „crucial” în lucrul de corectare a cărţilor liturgice este legat de numele său. Reforma

liturgică după modelul grecesc a fost gândită nu de Patriarhul Nikon, dar de ţarul Alexei

Mihailovici, primele ei indicii se întrevăd deja în ediţiile din timpul Patriarhului Nikon. Ideea de

bază a reorganizării a servit-o concepţia „Moscova – a Treia Romă”, potrivit căreia ţarul rus era

moştenitorul „basileului bizantin” şi trebuia să conducă nu numai Rusia, dar şi creştinii ortodocşi

din toată lumea. Fostul Patrarh de la Constantinopol Atanasie al III-lea Patelarie, care se afla la

Moscova în anul 1653, scria în suplică lui Alexei Mihailovici, că „acum pe pământ el devine

ţarul tuturor creştinilor ortodocşi”, iar „Sanctitatea Sa Nikon – să sfinţească biserica

sobornicească şi apostolească a Sf. Sofii” (din Constantinopol)66. Deoarece necorespunderea

dintre obiceiurile ruseşti şi cele greceşti putea încurca la realizarea acestor planuri, Atanasie la

chemat pe Nikon pentru a modifica cultul liturgic rus. În afară de aceasta, după unirea Ucrainei

cu Rusia (1654) a apărut necesitatea creării unei norme unice al cultului şi limbii slave

bisericeşti. Orientarea spre lumea greacă a dus Biserica Rusă la adoptarea normei estice ruseşti şi

nu a celei din Moscova, care corespundea mai mult textelor şi tradiţiilor greceşti din sec. XVII.

Primul pas al Patriarhului Nikon pe calea reformei liturgice, făcută îndată după intrarea în

funcţia de Patriarh, a fost compararea textului simbolului de credinţă redat în cărţile ruseşti

editate cu textul Simbolului scris pe sacosul mitropolitului Fotie (sec. XV). Găsind divergenţe

între ele (la fel şi ca şi între Slujebnic şi alte cărţi), Patriarhul Nikon a hotărât să purceadă la

corectarea cărţilor şi tradiţiilor. Aproximativ jumătate de an după urcarea la Prestol, Patriarhul a

ordonat ca să fie lăsate capitolele din Psaltirea „Împărţită” (11 februarie 1653) despre numărul

închinăciunilor de la rugăciunea Cuvosului Efrem Sirul şi despre însemnarea Sfintei Cruci cu

două degete. O parte din traducători şi-au arătat dezacordul şi drept rezultat trei au fost daţi afară,

printre ei stareţul Savatie şi ieromonahul Iosif (în lume Ivan Nasedca). După zece zile, la

începutul postului Mare în anul 1653, Patriarhul Nikon a trimis pe la bisericile Moscovei un

memoriu despre înlocuirea unor metanii cu închinăciuni din timpul rugăciunii Sf. Efrem Sirul şi

cu însemnarea semnului Sfintei Cruci cu trei degete în loc de două. Din această perioadă odată

cu reforma a început şi protestul împotriva ei – răscoala bisericească, organizată de foştii tovarăşi

ai Patriarhului protopopii Avvacum Petrov şi Ioan Neronov.

66 Cf. Макарий. Кн. 7. С. 74–75.

52

Deoarece reforma a întâmpinat o opunere neaşteptată, Patriarhul Nikon a chemat la

Moscova Soborul în anul 1654, care a judecat acţiunile potrivnicilor Patriarhului şi care a stabilit

ca Slujebnicul şi alte cărţi să fie aduse în conformitate cu vechile manuscrise şi cu noile cărţi

greceşti. A început corectarea cărturărească care era diferită de cea din prima jumătate a sec.

XVII, în primul rând prin aceea că ea presupunea corectarea după cărţile greceşti. Traducătorul

de bază din timpul Patriarhului Nikon a devenit instruitul ieromonah grec Arsenie Grecul,

chemat din Solovcov în anul 1653. Arsenie Grecul a ajuns la Moscova împreună cu Patriarhul

de la Ierusalim Paisie în anul 1649 şi în acelaşi an a fost învinuit de erezie şi trimis de către ţar la

Solovki – cândva Arsenie trecând la uniaţi şi chiar musulmani. În ochii potrivnicilor reformei,

însăşi personalitatea lui Arsenie servea drept dovadă de neortodoxie în lucrul întreprins de el.

Încă un om care a avut o influenţă majoră la diortosire a fost deja pomenitul Epifanie

(Slavineţkii). Necătând la binecuvântarea Patriarhului şi Soborului de a se orienta după

manuscrisele vechi, ca bază pentru diortositori a servit ediţiile greceşti veneţiene şi ediţiile

ruseşti slave din Sud de la începutul sec. XVII. Textele primei cărţi corectate – Slujebnicul din

anul 1655 foarte fidel urmează textul Evhologhiului grecesc veneţian din anul 1602 şi aproape ad

literam coincide cu textele Slujebnicului episcopului Ghedeon Balaban (Кiev 1602).

În anul 1655, în săptămâna a 5-a a postului Mare din nou a fost chemat Soborul cu

participarea lui Macarie al III-lea, Patriarhul Antiohiei şi a Patriarhului Nikon în privinţa

necorespunderii tradiţiilor bisericeşti ruseşti cu cele greceşti. La acest Sobor a fost aprobat

Slujebnicul nou corectat, a fost corectat textul Simbolului de credinţă, a fost stabilit un nou

aspect exterior al antimiselor (pentru Rusia), rebotezarea catolicilor a fost înlocuită cu

Mirungerea ş.a. După şase săptămâni de la Soborul din Moscova a fost primită epistola

Patriarhului de la Constantinopol Paisie I, care conţinea explicarea Liturghiei şi răspunsurile la

întrebările date de Patriarhul Nikon în scrisoare, trimis de el după Soborul din anul 1654.

(Patriarhul Paisie nu dădea o importanţă prea mare necoincidenţei practicii liturgice ruseşti şi

greceşti şi indica că ele nu au un caracter dogmatic). În acelaşi an Slujebnicul acceptat de Sobor

a fost tipărit şi introdus în uz în Biserica Rusă. În afară de Slujebnicul din anul 1655 a fost

tipărită dar nu şi difuzată cartea „Scrijali”. Baza acestei cărţi a constituit-o tâlcuirea rânduielii

Sfintei Liturghii al ieromonahului grec Ioan Nafanail, trimisă de Patriarhul Paisie. La această

tâlcuire au fost adăugate extrase din epistola Patriarhului Paisie, din anul 1655, de către

patriarhul Nikon, cîteva capitole, care explicau felul de slujire, de asemenea şi articole despre

53

însemnarea semnului Sfintei Cruci cu trei degete, cuvântul protoierului Nicolae Malaksa despre

„poziţia numinală a degetelor”67 şi articole despre textul simbolului de credinţă.

În Duminica Ortodoxiei din anul 1656, în Soborul Adormirii din Moscova, în timpul

Sfintei Liturghii, Patriarhii Macarie al Antiohiei, Gavriil al Serbiei şi mitropolitul de la Niceea

Grigorie au dat anatemei pe adepţii ritului vechi care făceau semnul Sfintei Cruci cu două

degete; astfel prima anatemă pentru ei nu a fost dată de către Patriarhul Nikon. În acelaşi an,

„Scrijalul” nou alcătuit a fost reînnoit, a fost tipărit şi Triodul proaspăt corectat, Irmologul,

Ciaslovul şi Trebnicul.

După editarea Slujebnicului şi a Scrijal-lui Patriarhul Nikon aproape că nu urmărea mersul

corectării cărţilor, lăsând-o pentru mâna diortositorilor şi se ocupa doar de prelucrarea rânduielii

arhiereşti de slujire. De această rânduială Patriarhul Nikon s-a interesat în anul 1654, după ce

fostul Patriarh al Constantinopolului Atanasie a scris pentru Nikon o lucrare „Rânduiala

arhierească a Sf. Liturghii în Răsărit”, care a devenit mai târziu baza ediţiilor ruseşti ulterioare a

Cinovnicului arhieresc. Nikon atent urmărea cum săvârşeau slujbele ierarhii din Răsărit şi le

urma. El a început să participe la Litie şi la binecuvântarea pâinilor la privegherile de toată

noaptea, a stabilit practica împărţirii pâinilor binecuvântate şi a antidorului, care nu era practicat

în Rusia, a introdus modelul grecesc de îmbrăcăminte monahală ş.a. Nu rar Patriarhul săvârşea

Liturghia după modelul grecesc, după el în slujba arhierească din nou au început să fie

întrebuinţate vozglasurile şi rugăciunile greceşti netraduse (Kyrie eleison, Axios ş.a., cel puţin

din sec. XIV ele erau rostite în slavoneşte).

Lumea şi clerul în general primeau reformele lui Nikon şi treptat treceau la cărţile

corectate. De menţionat este că Patriarhul Nikon permitea, în mod excepţional, să se slujească

după cărţile vechi şi el singur slujea după modelul Slujebnicului lui Ciprian68, binecuvânta apa în

ziua Bobotezei cu trei lumânări ş.a.

Soborul de la Moscova din anii 1666 – 1667.

După lăsarea catedrei de către Nikon în anul 1658, mişcarea celor de rit vechi a început să

capete putere. La Soborul Mare din Moscova din anul 1666 – 1667 era principală problema

răscoalei. Soborul în afară de alte hotărâri a emis o decizie pozitivă despre facerea semnului

Sfintei Cruci cu trei degete, despre întreitul Aliluia, „poziţia numinală a degetelor”, cu

reprezentarea Sfintei Cruci cu patru braţe pe prescură, la fel a întărit şi acele modificări

împotriva cărora se revoltau cei de rit vechi. În anul 1666 Soborul nu a blestemat riturile vechi –

67 O traducerea aproximativă a expresiei «именословное перстосложение» care se referă la poziţia degetelor preotului la gestul de binecuvântare. Se ştie că acestea, prin poziţia lor, formează iniţialele IC XP, adică numele „Iisus Hristos”; de aceea am şi numit-o „poziţia numinală a degetelor”. 68 ГИМ. Син. № 601

54

aceasta fiind făcut mai târziu în anul 1667, când la Sobor, printre alţii erau prezenţi Patriarhii

Alexandriei şi Antiohiei. Anatema dată de greci pentru obiceiurile ruseşti neînţelese de către ei a

fost o greşeală care a dus la acordarea unui caracter dogmatic pentru aceste rituri – tendinţă deja

existentă în rândul ideologilor de rit vechi. Ultimii au început să vorbească că sub blestemul

sobornicesc nimeresc şi sfinţii ruşi care au slujit după cărţile vechi. Învinuirea bisericii în aceea

că ea îşi judecă propriei sfinţi a devenit unul din argumentele de bază a celor de rit vechi în

polemica împotriva „Bisericii stăpânitoare”.

La Soborul din anul 1667 au fost parţial primite un şir de decizii despre slujire. Printre ele

şi afirmaţia mai sus pomenitei „rânduieli” a Patriarhului Atanasie în calitate de model pentru

săvârşirea Liturghiei de arhiereii ruşi, interdicţia de a hirotoni deodată mai mulţi slujitori la

aceeaşi Liturghie, prescrierea de a primi pe catolici prin Mirungere, permisiunea de activare a

preoţilor şi diaconilor văduvi, alte indicaţii despre săvârşirea Liturghiei şi a Tainelor, despre

pictarea icoanelor, despre modul de viaţă şi îmbrăcăminte a clerului şi monahilor.

Diortosirea din a doua jumătate a sec. XVII.

Diortosirea cărţilor continua îndată după ediţiile din anul 1656, au ieşit: Psaltirea,

Evanghelia, Apostolul (1657), Trebnicul (1658), Prologul (1659–1661), Mineiul — de slujbă,

generală şi de sărbătoare (1660–1663), Triodul Pascal (1660), Canonicul (1662) ş.a. Textele

cărţilor nou corectate erau pline de grecizme, care nu rar duceau la întunecarea sensului şi aducea

nedumeriri atât la clerici cât şi la oamenii de rând. În anul 1658 a fost editat Trebnicul al cărui

redactare a fost condusă de Arsenie Grecul. La baza lui şi al ediţiilor ulterioare Trebnicului

mitropolitului Petru Movilă din anul 1646. În anul 1622 Arsenie a fost din nou trimis la Solovki,

în locul lui a fost numit Dionisie Grecul (sau Dionisie de la Sf. Munte). După Dionisie corectarea

a fost condusă de Silvestru Medvedev. Traducători erau absolvenţii academiei de la Kiev, ceea

ce a dus la pătrunderea unor viziuni scolastice în cărţile de cult.

După suspendarea Patriarhului Nikon corectarea cărţilor liturgice se petrecea activ şi în

timpul Patriarhului Ioachim (1674–1690). Unul dintre diortositorii de bază a fost în acea vreme

un călugăr al Manăstirii Ciudov, ucenic al lui Epifanie Slavineţchii. Rezultatul corectării la

constituit unificarea slujirii liturgice de pe tot teritoriul Rusiei, crearea versiunii ruseşti comune a

limbii slave bisericeşti, derivată din dialectele nordice şi sudice. Caracteristic este că la sfârşitul

sec. XVII – începutul sec. XVIII în Ucraina, paralel cu nemulţumirea celor de rit vechi, a apărut

nemulţumirea aceloraşi referitor la schimbarea normei limbii vechi bisericeşti.

Din cauza volumului mare de corectări, de asemenea şi din cauza lipsei de cunoaştere

istoriei liturgice şi a particularităţilor de limbă şi cultură bisericească a Rusiei Moscovei, cărţile

continuau să conţină greşeli şi cereau o redactare ulterioară. Dar la sfârşitul sec. XVII corectarea

55

cărţilor practic a încetat şi de atunci în decurs de mai mult de 300 de ani cărţile liturgice se

reeditează fără modificări păstrând chiar şi greşelile sale tehnice şi lacunele.

Тipiconul.

Mult mai târziu, decât celelalte cărţi corectate, în anul 1682 din timpul Patriarhului

Ioachim, a fost editat Tipiconul, care descria slujirea liturgică completă. Tipiconul din anul 1682,

comparativ cu ediţiile precedente, formează în sine prima experienţă de revizuire succesivă a

corectării Tipicului, pe baza unui plan din timp întocmit pe baza Tipiconului corectat din anul

1641. Izvoarele de corectare au fost cele slave (inclusiv cele ruseşti din Sud), manuscrisle

greceşti şi ediţiile tipărite, de asemenea şi cărţile liturgice ruseşti. În procesul de pregătire pentru

editare Tipiconul a mai fost redactat de trei ori.

Trăsătura de bază a ediţiei Tipicului lui Ioancichie a fost reorientarea la modelele greceşti

mai târzii iar trăsăturile specifice ruseşti au fost scoase. A fost schimbată ordinea cădirii şi

intrării la Vecernie, este total exclusă intrarea la Utrenie şi a doua citire a Evangheliei de la

Utrenia de Duminică. În Tipiconul din anul 1682 există câteva rubrici cu substrat polemic

antirăscoală (despre închinăciunile de la rugăciunea Sf. Efrem Sirul, despre cântarea „Să se

îndrepteze” la Bunavestirea Născătoarei de Dumnezeu). Din Tipic sunt excluse multe

particularităţi locale, inclusiv şi rânduiala slujbelor „după tipicul aşezământului sergheian” şi a

altor mănăstiri. În afară de aceasta, editorii Tipiconului din anul 1682, au încercat să stabilească

compatibilitatea dintre Tipicon şi cărţile liturgice nou corectate, dar cu Mineiul şi Triodul acest

lucru nu a fost realizat complet. În Mineiul Tipicului este inclusă clasificarea sărbătorilor în şase

trepte (cinci simboluri şi slujba fără simbol) – mult mai amănunţită decât cea precedentă (care

conţinea doar trei simboluri), dar mult mai simplă decât cea propusă de tipicurile din sec. ХVI–

ХVII.

Deoarece tipicul Ierusalimitean în Rusia a fost considerabil completat cu articole de origine

rusă, obiceiuri din Cinovnice şi Obihodnice, înscrisuri din „Pandectele” lui Nikon

Muntenegreanul (Siria, sec. XI – n. trad.) ş.a., redactorii Tipicului din anul 1682 pentru obţinerea

compatibilităţii cu tipicurile greceşti erau nevoiţi să exludă sau fundamental să schimbe mai mult

de jumătate din texte. Acest lucru nu a fost realizat, de aceea Tipicul reprezintă prin sine ceva de

mijloc, dintre tipicurile greceşti şi cele ruseşti, nu au fost de asemenea duse până la sfârşit nici

verificarea după tipicurile greceşti, nici acordarea cu cărţile nou corectate, din care cauză în

ediţia din anul 1682 există contradicţii şi lucruri neelucidate până la sfârşit, ceea ce îngreunează

săvârşirea slujbelor. Tipicul se deosebeşte printr-o oarecare lipsă de logică în redarea materiei,

neprelucrarea terminologiei, persistenţa contradicţiilor. Tipiconul din anul 1682 este pus la baza

viitoarelor ediţii ale Tipicului din Rusia iar părţile lui slabe se păstrează.

56

Următoarea ediţie tipărită a Tipicului a ieşit în anul 1695 în timpul Patriarhului Adrian

(1690–1700). După această ediţie procesul de corectare a Tipicului rusesc, din păcate, s-a finisat.

Tipiconul din anul 1695 paractic mot a mot repetă ediţia din anul 1682, în toate părţile, în afară

de cea mineială. Deosebirile din partea mineială sunt importante prin aceea că, în anul 1689–

1691 a apărut prima ediţie corectată a Mineielor pentru fiecare lună, şi partea mineială a

Tipicului a fost conformată cu noua redacţie a Mineiului. În Tipic au fost corectate: Troparele de

sfârşit, Condacele, stihurile din Mineie, capitolele lui Marcu şi rânduiala pomenirilor. De

remarcat este că din cauza traducerii inexacte a Mineielor din greacă, textul Troparelor şi

Condacelor din Tipicul din anul 1682, a fost mai reuşit decât în Tipicul din anul 1695.

Următoarele ediţii ale Tipiconului erau diferite numai prin adăugarea pomenirilor noilor sfinţi

ortodocşi, corectări (chiar inutile) nu au fost făcute.

Necătând la redarea amănunţită a noii ordini de săvârşire a slujbelor a ciclului zilnic în

Tipicoanele din anul 1682 şi 1695, ei nu au putut schimba practica existentă. Multe obiceiuri

vechi care constituiau în sine practica evoluată a perioadei de dinainte de Nikon, a fost păstrată şi

în continuare, slujirea exactă după aceste tipicoane nu s-a făcut. Stabilită la sfârşitul secolului

XVII – începutul secolului XVIII tradiţia liturgică s-a aflat neintrodusă în Tipic şi a fost fixată

numai în anul sec. XIX în diferite cărţi ce completau Tipicul

Slujebnicul, rânduiala Liturghiei, „Povăţuirile”69

Slujebnicul reformulat din anul 1655 cum în textul rugăciunilor, la fel şi în rubrici aproape

cuvânt în cuvânt corespundea Evhologhiului veneţian grecesc din anul 1602. Comparativ cu

Slujebnicul din anul 1652 din Moscova, schimbările au fost nesemnificative. Din schimbările

cele mai importante în rânduiala Liturghiei pot fi numite următoarele:

1. Sunt prescurtate rugăciunile premergătoare Liturghiei;

2. Este micşorat numărul prescurilor la Proscomidie până la 5, este scos obiceiul

anticanonic de a binecuvânta vinul în timpul Proscomidiei, crucea cu opt capete pe prescuri

este înlocuită cu cea de patru;

3. Nereuşit este corectat dialogul preotului cu diaconul în timpul aducerii Darurilor

(după Vohodul Mare): cuvintele „Duhul Sfânt să vină peste tine...”, care trebuie să fie

adresate preotului (şi au fost adresate lui potrivit manuscriselor vechi şi vechilor cărţi

tipărite), au început să fie adresate diaconului70. Această greşeală a nimerit în Slujebnicile

slave din cauza abordării necritice la ediţiile greceşti târzii şi care până acum persistă în

69 Este vorba de „Povăţurile” de la sfârşitul Liturghierului, compuse pe la sf. sec. XVII şi care au trecut şi în Liturghierul românesc cu mici modificări (n. trad.). 70 A se vedea studiul Ierom. Dr. Petru Pruteanu pe http://teologie.com.md/biblios/studii/dialog%20vohod.pdf (n. trad.).

57

Slujebnic. În Cinovnicul arhieresc dialogul după aducerea Darurilor la Sf. Masă este redat

corect

4. La Epicleza Liturghiei Sf. Vasile cel Mare sânt introduse cuvintele „Prefăcându-le cu

Duhul Tău cel Sfânt”. În Evhologhiile greceşti aceste cuvinte au apărut sub influenţa

învăţăturii despre formula tainică de slujire. Interzisă de Pidalion (1790) Cuviosului

Nicodim de la Sf. Munte, introducerea acestor cuvinte la anaforaua Sf. Vasile cel Mare a

fost în cele din urmă respinsă de greci

Foarte evidentă, cum pentru mireni aşa şi pentru clerici, a devenit înlocuirea cuvintelor „и

во веки веком” / „şi în vecii de veci” în toate doxologiile cu „и во веки веков” / „şi în vecii

vecilor”, deoarece rugăciunile puteau fi auzite numai în altar, dar doxologia, cu care se terminau

toate rugăciunile, era pronunţată cu voce tare. Înlocuirea a fost corectă din punct de vedere

lingvistic.71 Forma corectată multora li s-a părut foarte neobişnuită, iar răsculaţii au numit-o

chiar eretică.

În anul 1656 a apărut o nouă ediţie a Slujebnicului, pentru care ediţia din anul 1655 a fost

puţin schimbată în baza Slujebnicilor kievene din anii 1620 şi 1629, şi au fost completate cu

extrasuri din epistola din anul 1655 a Patriarhului Paisie de la Constantinopol. În afară de noile

rubrici şi comentarii din Slujebnicul din anul 1656, au fost introduse dispoziţii despre ordinea

punerii părticelelor în Potir după împărtăşanie. Diaconului îi era prescris să citească în acest timp

cântările pascale, de asemenea şi rugăciunea scurtă „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au

pomenit aici”, căreia i se va atribui o mare importanţă de acum înainte. Ediţia Slujebnicilor din

anul 1657 şi 1658 practic cu nimic nu se deosebeşte de ediţia din anul 1656, noile introduceri

remarcate de rugători sunt: adaosul la cântarea „Slavă Ţie, Doamne” de la citirea Evangheliei şi

al doilea „slavă Ţie” şi unele schimbări în titlurile ţarului. După aceea, Slujebnicul a fost revizuit

la Soborul din anul 1667, care a adăugat la formula Liturghiei „Pace tuturor” înainte de citirea

Evangheliei. După anul 1667 Slujebnicul rus practic nu s-a mai redactat.

În timpul anilor de patriarhie a lui Ioachim, în 1668–1690 în Moscova aprig era discutată

întrebarea despre timpul prefacerii Sfintelor Daruri la Liturghie. Polemica a fost iniţiată de

Simeon Poloţkii, care a editat la Moscova în anul 1668 „Despre purtarea cuviincioasă în

biserică”, unde demonstra că vinul şi pâinea se prefac în Sângele şi Trupul lui Hristos la rostirea

cuvintelor de instituire de către preot. Această părere catolică, care se conţinea deja în Trebnicul

mitropolitului Petru Movilă, ducea la schimbarea obiceiului – sfinţii slujitori făceau metanie

după ce rosteau cuvintele de instituire. În anul 1670 Simeon a mai scris câteva lucrări polemice

pe aceiaşi temă: „Cununa credinţei”, „Prânzul sufletesc”, „Cina sufletească”. Lui Simeon i s-a 71 Argumentarea filologică (de vreo 3-4 rânduri) prezentă în text a fost suprimată nu numai pentru lipsa de importanţă într-o lucrare de Licenţă, dar şi pentru că ea este foarte confuză: limba rusă are mai multe cazuri substantivale şi mai complicate care oricum nu pot fi redate în limba română cu toată precizia.

58

opus Epifanie Slavineţkii, dar după moartea celui din urmă (1676) Simeon a rămas fără oponenţi

puternici, în afară de Epifanie, călugărul de la Ciudov. În anul 1680 la polemică a luat parte

Silvestru Medvedev, care menţinea punctul de vedere catolic deja depăşit. Dar această înşelare a

primit opunerea hotărâtoare din partea fraţilor Lihuzi (Lihud – la plural, n.trad.), Ioanichie şi

Sofronie, care se aflau la Moscova din anul 1685. Ca răspuns la lucrarea lui Silvestru Medvedev

din anul 1687, fraţii Lihuzi şi-au publicat propria carte „Аcos”, la care Silvestru a răspuns cu

lucrarea „Cu ştiinţă adevărat ortodoxă şi cu arătare luminată, despre diortosirea cărţilor şi despre

altele” (1688). Această lucrare a fost combătută în anul 1689 prin lucrarea fraţilor Lihuzi

„Arătarea adevărului”. În acelaşi an Silvestru Medvedev a fost întemniţat pentru învinuire

politică şi a făcut o „lepădare penitenţială de la erezie”. Pentru hotărârea finală a disputei,

Ioachim s-a adresat Patriarhului Ierusalimitean Dositei, care i-a susţinut pe fraţii Lihudov. În

luna ianuarie, anul 1690 în Moscova s-a întrunit Soborul, care a judecat învăţătura eretică despre

timpul prefacerii Sfintelor daruri şi a interzis lucrările unui şir de autori kieveni: Simeon

Poloţkoi, mitr. Petru Movilă ş.a. Întrebarea despre timpul prefacerii Sf. Daruri a fost rezolvat

pentru cale ortodoxă, dar pe baza învăţăturii scolastice apusene despre „formula de săvârşire a

Tainei”, ceea ce a influenţat practica săvârşirii Liturghiei: Cinovnicele arhiereşti au început să

prescrie arhiereului să îmbrace omoforul şi sa-şi descopere capul nu pentru citirea întregii

anaforale, dar numai pentru rostirea cuvintelor de instituire (aceasta a fost datorită influenţei

Slujebnicilor şi Trebnicilor latine ale mitropolitului Petru Movilă) şi Epicleza, obligatorie a

devenit metania de după rostirea Epiclezei.

Reforma Slujebnicului a fost continuată de către Eufimie de la Ciudov. La ordinul

Patriarhului Ioachim de el a fost alcătuit „Lămuririle unui arhiereu despre rânduiala slujirii

Dumnezeieştii Liturghii şi a altor slujbe pentru diferite cazuri de trebuinţă” care conţinea

indicaţii practice despre săvârşirea Liturghiei şi al Tainelor. „Lămuririle” de bază au fost

articolele din Slujebnicul vilean din anul 1675 şi din Trebnicul lui Petru Movilă. În anul 1675 a

fost pregătit „Чиновник архиерейский” – „Cinovnicul arhieresc/Arhieraticonul”, (care a ieşit în

anul 1677), alcătuit de Eufimie şi alţi traducători de baza „Rânduielii arhiereşti de săvârşire a

Liturghiei” a Patriarhului Atanasie, celei pomenite mai sus; dealtfel cuvântul „Patriarh” este

înlocuit peste tot cu cuvântul „arhiereu”, iar coslujitorii „arhiereii” nu întotdeauna sînt înlocuiţi

reuşit cu „arhimandriţi”. În afară de aceasta, din rânduiala grecească este exclus obiceiul

scoaterii la Darurile sfinţite a prescurii pentru bolnavi.

Unul din articolele incluse în Cinovnicul din anul 1677, a fost reeditat din Slujebnicul din

1676 – „Arătare despre unele corectări în slujirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite”,

refăcută din articolul similar din Trebnicul mitropolitului Petru Movilă. „Arătarea” care se

tipăreşte până în zilele noastre, se contrazice cu vechile păreri precum că în timpul punerii Sf.

59

Agneţ în Potir, la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, conţinutul său devine Sângele lui

Hristos. Teoriile teologice au impus schimbarea rânduielii: în timpul Intrării Mari cu Sf. Daruri

mai înainte sfinţite discul şi potirul trebuie sa fie duse de arhiereu; diaconul care consumă Sf.

Daruri, nu trebuie să bea din potir în timpul împărtăşirii; la Liturghia Darurilor mai înainte

sfinţite nu se pot împărtăşi pruncii. Tot de sub pana lui Eufimie a ieşit şi grandioasa lucrare

„Arătare cu învăţătură cum se cuvine ca preotul şi diaconul să se pregătească de slujirea în

biserică şi mai ales pentru Dumnezeieasca Liturghie şi cum să se descurce în cazuri sau

întâmplări neaşteptate”, alcătuită pe baza prescrierilor Trebnicului mitropolitului Petru Movilă şi

care este destul de formală. Ea începe să fie publicată în Slujebnicile ruseşti din anul 1694.

Eufimie a tradus din latină comentariul pentru rânduiala Liturghiei din cea mai bună

compilaţie grecească a manuscriselor liturgice din acele timpuri —Evhologhiul lui Jacob Goar

(traducerea comentariilor a fost dezmembrată în câteva lucrări)72 De câţiva cărturari a fost

tradusă Liturghia grecească a apostolului Iacov73, dar aceste traduceri poate că au fost folosite

pentru slujire periodic, dar mai sigur este că nu au fost întrebuinţate deloc.

Trebnicul şi rânduiala Tainelor.

În urma reformelor definitiv s-a stabilit conţinutul actual al Slujebnicului (care nu conţinea

rânduiala Tainelor, în afară de Liturghie) şi Trebnic. Ultimul, după cum s-a spus mai sus, a fost

reformulat pe baza Trebnicului mitropolitului Petru Movilă. Dintre cele mai importante

schimbări din rânduiala Trebnicului şi din practica liturgică de după reformă de săvârşire a

Tainelor pot fi numite următoarele:

1) Este prescurtat numărul rugăciunilor dinainte de Botez. Necătând la faptul că rânduiala

înbisericirii, la fel se tipăreşte înainte de rânduiala celor mai înainte chemaţi, în practică ea

începe să se săvârşească după Botez. La sfinţirea apei nu se mai afundă lumânări aprinse (la fel

şi în rânduiala sfinţirii mari al apei). Au fost introduse formule speciale la ungerea cu ulei sfinţit

analog formulei din timpul ungerii cu sfântul Mir, care au fost eliminate. Tunderea părului este

transferată din rânduiala Botezului în rânduiala rugăciunilor pentru ziua a opta (de la început,

prima tundere în genere era o rânduială de sine stătătoare). A fost exclusă rânduiala îmbrăcării

chitiei pe capul pruncului, în legătură cu aceasta rugăciunile pentru „spălarea mirului” (rânduiala

zilei a opta de după Botez) a început să fie citită imediat după Botez.

2) A fost introdusă o rânduială de pocăinţă destul de scurtă (Psalmul 50, Troparele de

umilinţă, două rugăciuni, mărturisirea păcatelor, două rugăciuni de dezlegare), de la a doua

rugăciune de dezlegare în forma ei decisivă: „...te iert şi te dezleg”. Formula indicată este luată

72 ГИМ. Син. № 190, 526 şi altele. 73 ГИМ. Син. № 435 şi altele.

60

din Trebnicul mitropolitului Petru Movilă, de unde, la rândul său provine din Trebnicul vilean

din anul 1618. Textual aproape de rugăciunea de dezlegare a tradiţiei romane, ea destul de

timpuriu (sec. ХIV–ХV) a apărut în manuscrisele greceşti din sudul Italiei. Astfel de formule se

găsesc în cărţile ruseşti din regiunea est-nordică de la începutul sec. XVII (de exemplu în

Trebnicul din Ostroj din anul 1606 sunt astfel de formule). După reforma rânduielii ruseşti de

Spovedanie, pe baza Trebnicului mitropolitului Petru Movilă, celei de-a doua rugăciuni de

dezlegare i se acordă o importanţă destul de mare, ea este primită ca „formula (esenţială, n. trad.)

de săvârşire a Tainei” şi pătrunde în slujirea altor Biserici slave (în Evhologhiul grecesc tipărit ea

nu este, dar în locul rugăciuni de dezlegare la fel se află rugăciunea „Doamne, Dumnezeul

nostru, Care ai iertat păcatele lui Petru şi ale desfrânatei, prin lacrimi...”, care s-a păstrat în

Trebnicul rusesc, în rânduiala împărtăşirii bolnavului; în practică, păcatele de obicei se lasă la a

doua rugăciune din rânduială: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu celui viu”).

Doxologia incorectă, de la sfârşitul celei de-a doua rugăciuni de Spovedanie, a fost corectată în

ediţiile de la începutul sec. XX. (În ediţiile de la mijlocul şi sfârşitul sec. XX, ea din nou a fost

tipărită greşit.)

3) Fundamental este schimbată structura rânduielii Cununiei. În rânduiala sânt introduse

întrebări pentru candidaţii la Cununie despre cununarea benevolă, deşi acestor întrebări în Rusia

nimeni nu le dădea o importanţă de taină.

4) Rânduiala Hirotoniei şi Hirotesiei se făcea conform revizuirii în baza Evhologhiului lui

Goar şi de atunci se deosebesc în câteva momente de cele obişnuite în Bisericile greceşti.

5) Din Trebnic sânt excluse următoarele rânduieli vechi: spălarea Sf. Mese, spălarea

moaştelor, împărtăşirea cu agheasmă mare, punerea broboadei pe capul miresei, tunderea

călugăriţelor, înfrăţirea74, rânduiala „pentru cei ce vor să părăsească oraşul/cetatea”, rânduiala

celui ce „doreşte să se zăvorască”, rânduiala „Înfricoşătoarei judecăţi”, „чин пещного

действа”75, începutul indictului (noului an bisericesc), rugăciunea către Sf. Duh, a Patriarhului

Filoteu al Constantinopolului la Vecernia Cincizecimii. Cu toate acestea în Trebnic au fost

introduse multe rânduieli noi (majoritatea din ale au fost retipărite din Trebnicul mitropolitului

Petru Movilă: binecuvântarea mrejelor, a corabiei, turmei ş.a. Au fost schimbate unele rânduieli

slujbe: în rânduiala înmormântării a fost introdus canonul de sâmbătă din Octoih, gl. VI.

74 O rânduială specială de binecuvântare a două persoane care, deşi nu erau fraţi după sânge, doreau să trăiască în relaţii duhovniceşti foarte apropiate. Rânduiala, după unii cercetători este foarte veche (n. trad.). 75 A se vedea nota 45

61

9. SECOLUL. XVIII — ÎNCEPUTUL SEC. XX.

Cultul liturgic al Bisericii Ruse din sec. ХVIII–ХIХ nu a fost supus unor reformări

speciale, în această perioadă au fost păstrate particularităţile apărute spre sfârşitul sec. XVII. În

timpul scăderii zelului duhovnicesc, în deosebi printre nobilime şi intelectuali, viaţa

duhovnicească a Bisericii în mănăstiri şi în parohiile izolate tot mai mult slăbea, se petrecea

procesul divizării pe pături referitor la atitudinea de slujirea bisericească, atât a comunităţii

intelectuale cât şi al oamenilor simpli. În genere în sec. ХVIII–ХIХ în Biserica Rusă slujirea

liturgică se modifica în direcţia prescurtării şi unificării orânduielii sale şi a slăbirii importanţei

diferitelor obiceiuri locale. Negăsind diversitatea şi profunzimea dorită în slujbele bisericeşti,

conştiinţa liturgică rusească le căuta în rânduielile şi textele paraliturgice (Acatiste, Pasii76ş.a.).

Tipicul liturgic.

Începând cu anul 1695 Tipiconul aprobat de Biserica Rusă, practic nu a fost supus

prelucrării, astfel formal, slujirea liturgică a Bisericii Ruse, din sec. ХVIII–ХIХ, nu a suferit

modificări. În Tipicon au fost introduse doar câteva pomeniri ale sfinţilor ortodocşi ruşi,

deoarece aceste pomeniri au fost introduse în partea mineială a Tipiconului ca slujbe „cu dată”,

fără oarecare particularităţi tipiconale, cu indicarea doar a simbolului convenţional al sărbătorii,

al Troparului final şi al Condacului. Aceasta crea instabilităţi în săvârşirea pomenirii (ca rezultat

în aceste zile de slujbă „cu dată”, acestea pur şi simplu erau lăsate) şi opunea vechii practici

ruseseşti de unire a slujbelor generale cu cele ale sfinţilor ruşi.

Puţin a fost studiată întrebarea referitoare la întrebuinţarea în practică a Tipiconului

corectat din anul 1695. Probabil că, pentru săvârşirea slujbelor clerul rus mai des se conducea

după tradiţiile orale decât după indicaţiile din Tipicon. Caracteristică este istorisirea lui M.N.

Scabalanovici77 referitor la practica săvârşirii Privegherii de toată noaptea după prevederile

Tipiconului din anul1695, la Academia Duhovnicească din Kiev din anul 1912. Din istorisire se

vede clar că nicăieri în Rusia, la sfârşitul sec. XIX — începutul sec. XX, astfel de slujbe nu se

săvârşeau.

Către sec. XX slujirea liturgică se săvârşea practic diferit, după un tipic nescris, astfel

Tipiconul treptat s-a transformat dintr-o descriere vie a slujirii liturgice într-un memoriu al

scrierii bisericeşti. În sec. XIX au apărut şi au intrat în uzul comun bisericesc astfel de cărţi, ca

„Slujbele primei săptămâni a Postului Mare” şi „Slujbele Săptămânii Patimilor a Postului Mare”, 76 Această slujbă e specifică doar ruşilor şi ea este o pregătire pentru Săptămâna Patimilor şi constă din slujba "Acatistului Patimilor Domnului" încadrată în slujba Vecerniei. Se săvârşeşte in Postul Mare, de obicei in a 2-a, 3-a, 4-a si a 5-a duminică. Însăşi denumirea provine din greacă şi înseamnă "patimi". (Detalii în limba română pe http://itomd.myforum.ro/cultul-liturgic-in-biserica-rus-vt19.html - n. trad.). 77 Толковый Типикон – Tipiconul Explicat, Ed. II, p. 330–336

62

„Rânduiala săptămânii Paştilor şi a întregii Săptămâni Luminate”, unde „pe rând” sânt introduse

texte din diferite cărţi liturgice. Particularităţile ruseşti de săvârşire a Vecerniilor şi Utreniilor

Duminicale în sec. ХVIII–ХХ, sânt redate în ediţia Kievo-Pecerska din anul. 1884,

„Последование вечерни, полунощницы и утрени” – „Rânduiala Vecerniei, Miezonopticii şi

Utreniei”. La începutul sec. XX s-a bucurat de popularitate manualul de tipic sub formă de

tăbliţe78, acesta a fost rezultatul cunoştinţelor slabe a Tipiconului al clerului şi slujitorilor

bisericeşti.

O mare importanţă asupra slujirii liturgice ruseşti din sec. ХVIII–ХIХ a avut-o practica

bisericilor de pe lângă Curtea (împărătească), care a contribuit mult la formarea tradiţiei liturgice

a tânărului Sankt-Peterburg. La Moscova, în această perioadă, mai mult s-a păstrat vechea

tradiţie, de un deosebit respect se bucura tipicul soborului Adormirii din Kremlin, mult mai

complet decât cel de la bisericile parohiale (mai ales din Petesburg). În sec. XVIII — începutul

sec. XX, în mănăstiri Tipicul a început să fie respectat mult mai strict decât la parohii, de aceea a

apărut expresia „după tipicul mănăstiresc”, deşi atât bisericile mănăstireşti cât şi cele parohiale

se foloseau de unul şi acelaşi Tipicon,cel din anul 1695. Se bucurau de popularitate tradiţiile

liturgice ale Lavrei Serghiene a „Preasfintei Treimi”, ale mănăstirii Valaamului a Schimbării la

Faţă al Mîntuitorului, mai târziu ale pustiului Vedenskii şi ale celor de la Optina .

Practica liturgică a eparhiilor ruseşti din nord şi din „Rusia Mică”, puţin diferea de cea din

„Rusia Mare”. Minuţios era păstrată tradiţia liturgică a lavrei Kievo-Pecerska; care păstra, în

parte astfel de tradiţii studite ca cântarea Utreniei aparte de Vecernie în zilele de Duminică,

săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite în toate zilele din postul Mare (cea ce se şi

explică după Tipicul Ierusalimitean: în fiecare zi din postul Mare cădea câte o zi de pomenire a

unuia dintre sfinţii de la lavra Kievo-Pecerska).

Săvârşirea slujbelor din ciclul zilnic.

În bisericile parohiale se săvârşeau toate slujbele ciclului zilnic, stabilite de Tipicul

Ierusalimitean, în afară de Pavecerniţă şi Miezonoptică, care nu se săvârşeau peste tot. În

mănăstiri, ca regulă, erau săvârşite toate slujbele, conform tipicului. Slujirea publică din sec.

XVIII–XIX, de obicei se săvârşea de trei ori pe an, cum în bisericile parohiale, aşa şi în

mănăstiri, la orele 3-5 de dimineaţă – Utrenia, la 8-10 Ceasurile şi Dumnezeiasca Liturghie, la

orele 15-16 – Vecernia.

La începutul sec. XX în Mănăstirile de la Soloveţ, Valaam, Lavra Sf. Serghie a „Preasfintei

Treimi”, Pustia Optinei, Pustia Glinsk, la Lavrele de la Pociaev şi în mănăstirea Noului Athos, în

bisericile catedrale ale ambelor capitale – Isachiană şi a Adormiii din Moscova ş.a., în ajunul

78Pr. A. Neapolitanskii, V. Rozanov şi alţii.

63

zilelor de Duminică se săvârşea Privegherea de toată noaptea, numai în Lavra Kievo-Pecerska şi

în mănăstirea noului Athos nu se slujea astfel dar în conformitate cu tradiţia studită veche,

Vecernia şi Utrenia se făceau cu o întrerupere de toată noaptea, pentru odihna fraţilor.

În Peterburg la sfârşitul sec. XVIII, rânduiala Privegherii de toată noaptea foarte mult a

fost prescurtată şi nu dura mai mult de patru ore. În întregime au dispărut citirile tipiconale. Litia

de la Vecernie, care în Vest constituia o parte indispensabilă a Privegherii de toată noaptea în

toate redacţiile tipicului Ierusalimitean, în Biserica Rusă a fost păstrată doar la slujbele

sărbătorilor mari, ca un semn al slujirii liturgice solemne. În soborul Sf. Isaac şi în alte biserici la

Privegherea duminicală niciodată nu se făcea Litie, în lavra Sf. Alexandru Nevskii ea era făcută

doar în perioada verii. În mănăstirea de la Valaam şi la pustiul de la Optina Litia din ajunul

duminicii era făcută, dar nu se binecuvântau pâinile. Scurtarea timpului Privegherii se datora de

asemenea micşorării numărului de Psalmi pentru cântare, a Stihirilor, canoanelor şi altor cântări

indicate în Tipic. În marile lăcaşuri sfinte şi catedrale mai sus pomenite, se punea la „Doamne

strigat-am” Psalmii 140, 141, 129 care în întregime erau cântaţi la mănstirile Soloveţ, Valaam,

Noul Athos, la Lavrele Sf. Serghie, Kievo-Pecerska şi Poceaev, în pustiurile de la Optina şi

Glinsk. În cele mai importante biserici Peterburg şi Moscova din trei Psalmi se cântau doar două

stihuri: „Doamne srigat-am” şi „să se îndrepteze rugăciunea mea”. Stihurile „Fericiţi cei fără

prihană” puse la Utrenia de Duminică, în centrele liturgice ale Rusiei mai sus indicate, sau

păstrat doar în două – în pustiul Glinsk şi la Lavra Kievo-Pecerska. În alte aşezăminte şi soboare,

în decursul întregului an, se cânta Polieleul în întregime cu ambii psalmi – 134 şi 135 – care erau

cântaţi numai la mănăstirile de la Valaam şi al Noulului Athos, în lavra Kievo-Pecerska se

cântau opt Stihuri, iar în alte biserici şi mănăstiri mari – doar patru Stihuri, câte două Stihuri din

fiecare Psalm. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Psalmii de laudă (148, 149, 150-lea), care

erau cântaţi în întregime la mănăstirile Soloveţ, Valaam, Noul Athos, Lavra Sf. Serghie a

„Preasfintei Treimi”, Kievo-Pecerska, şi Pocaev, în pustiul Optinei şi Glinsk, la Peterburg şi la

Moscova se cântau doar primele două Stihuri. Considerabil s-a redus rânduiala Privegherii,

cântarea Psalmilor şi Canoanelor au fost înlocuite cu citirea lor.

Suficient de prescurtată rânduiala Privegherii de toată noaptea din prima jumătate a sec. al

XIX-lea în bisericile de la oraş, a început să fie săvârşită de cu seară în ajunul zilelor de

Duminică şi sărbători, iar la sate chiar şi dimineaţa. În ambele cazuri denumirea rânduielii

rămânea doar formală, Cântarea şi rugăciunile din care era alcătuită, nu corespundeau timpului

potrivit al ciclului zilnic. Mănăstirile ruseşti care au revenit la practica studită de a săvârşi aparte

Vecernia şi Utrenia, la timpul cuvenit acestor slujbe, au rămas mult mai fidele sensului bisericesc

al tipicului.

64

Rânduiala Vecerniei şi a Utreniei au fost prescurtate, la fel ca şi Vecernia şi Utrenia din

rânduiala Privegherii. Din cauza pierderii înţelegerii sensului Tipiconului şi a interesului pentru

el, rânduiala adeseori era urmărită doar de dascăl, care în bisericile nu prea mari îndeplinea şi

obligaţiile citeţului şi a unicului cântăreţ. O şi mai mare îndepărtare nu numai de tipic dar şi de

sensul primar al slujirii ciclului zilnic, poate fi numită practica răspândită din sec. al XIX-lea, de

slujire zilnică a Utreniei unită cu Vecernia în ajun, de cu seară. Această inovaţie a apărut de la

început în Sankt-Petesburg şi Moscova, unde ritmul vieţii nu permitea săvârşirea slujbelor de trei

ori pe zi. Această practică mult timp nu a fost acceptată de toţi, multe autorităţi bisericeşti erau

contra ei, de exemplu Sf. Filaret al Moscovei interzicea să se slujească astfel în eparhia

Moscovei, acuzând slujitorii de trândăvie. Cu atât mai mult că la începutul sec. al XX-lea

Utrenia se săvârşea dimineaţa numai în unele mănăstiri. În sec. ХVIII–ХIХ practic a încetat să se

mai săvârşească slujbele cu „Aliluia” în afara postului Mare, necătând la aceea că tipicul prescrie

să fie săvârşite fără întrerupere, de ex. în prima zi din posturile Sf. Apostoli Petru şi Pavel şi al

Naşterii Domnului.

Foarte mult a fost răspândită citirea acatistelor. Necătând la aceea că tipicul cunoaşte

numai un acatist – în a cincia sâmbătă din Postul Mare (Sâmbăta Acatistului), acatistele (inclusiv

şi cele nou compuse) au început să se cânte la Tedeumuri şi chiar la Utrenii şi Vecernii, des în

locul catismelor. Din sec. al XVIII-lea în eparhiile sud-vestice, iar de la începutul sec. XX şi în

alte eparhii ale Bisericii Ruse a intrat în practică săvârşirea „Pasiei79” – slujbe analogice

„Patimilor” (passio) din Apus, când se citea din Evangheliile după Matei, Marcu, Luca, Ioan, în

Duminicile 1, 2, 3 şi a 4-a din Postul Mare. Ele se săvârşeau seara în săptămânile indicate (sau în

vinerile aceloraşi săptămâni) la Pavecerniţă sau la Vecernie, şi constau din Cântarea Stihirilor

din Vinerea Mare, citirea acatistului Patimilor Mântuitorului şi povestirea patimilor unuia din cei

patru evanghelişti.

Începând cu mijlocul sec. al XVII-lea are loc şi renaşterea propovăduirii în Biserică. În

Rusia propovăduirea a fost reînnoită de Epifanie (Slavineţki) cu binecuvântarea Patriarhului

Nikon. În sec. ХVIII–ХIХ în Biserica Rusă au fost mulţi propovăduitori talentaţi.

Săvârşirea Liturghiei

Rânduiala Liturghiei în sec. ХVIII–ХIХ nu s-a mai redactat şi practic nu s-a mai schimbat.

În această perioadă a devenit obişnuită aşa numita Liturghie timpurie, săvârşită mai devreme de

orele obişnuite în zilele de sărbători şi Duminica în una din despărţiturile bisericii (unul din

altarele bisericii). În timpul acestei liturghii, ca regulă, se cânta tot ce se excludea în zilele de

sărbători, de exemplu ectenia pentru adormiţi. În sec. XVIII la parohii, unde se cuvenea un

79 Vezi nota 71

65

singur preot, adesea Liturghia matinală (timpurie) era slujită la înţelegere de un preot (liber n.

trad) din altă parohie sau în genere de către un preot „vagabond”80 care nu era legat de un anumit

loc. Au căpătat răspândire „liturghiile la comandă”, pentru sănătate sau pentru ce-i adormiţi, deşi

atitudinea faţă de Liturghie ca pentru o trebuinţă contrazice însăşi denumirea de Liturghie „lucru

obştesc”. În sec. al XVIII-lea mult a contribuit la această practică existenţa clerului vagabond de

la începutul sec. XIX, care primea la răscruci de drumuri comenzi pentru slujirea Liturghiei,

Tedeumurilor, Panihidelor. A apărut şi s-a întărit practica anticanonică de slujire incompletă a

diaconului în slujba Liturghiei – diaconul nu se împărtăşea şi nu participa la unele rituri, de

exemplu la ridicarea Darurilor în timpul anaforalei.81

Pe 8 februarie 1716 a ieşit ordinul imperatorului potrivit căruia toate feţele bisericeşti

ortodoxe din imperiul Rus, se obligau anual de a se mărturisi şi de a se împărtăşi cu Sfintele

Taine a lui Hristos, în caz contrar ei erau supuşi unei amenzi băneşti. Acest ordin a fost

confirmat de mai multe ori. Dovada mărturisirii era înregistrată în dările de seamă ale

Spovedaniei.

Obiceiul frecventării zilnice [a bisericii] la Liturghie şi a atitudinii evlavioase faţă de

Euharistie a fost păstrată în popor. Înainte de împărtăşire se cuvenea să se facă o pregătire de

câteva zile care consta din post, frecventarea tuturor slujbelor bisericeşti, citirea literaturii

duhovniceşti. În cazul împărtăşirii rare cu Sf. Taine a mirenilor şi a clerului neslujitor era

obligatorie spovedania. Se obişnuia împărtăşirea în prima sâmbătă sau altă zi din postul Mare. La

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi de sărbători de obicei se împărtăşeau numai slujitorii.

Neapărat se împărtăşeau toţi înainte de moarte, iar în armată şi marină înainte de luptă. Contra

slăbirii vieţii liturgice şi a împărtăşirii rare cu Sfintele Taine nu rar sau pronunţat remarcabilii

asceţi şi sfinţi ca Sf. Filaret al Moscovei, Cuv. Serafim din Sarov, Cuv. Ioan Kronştadt. Cu atât

mai mult că împărtăşirea numai de o singură dată la câteva luni era mai mult o excepţie de la

regulă.

La sfârşitul sec. al XIX-lea — începutul sec. XX-lea în Biserica Rusească de Misiune

Duhovnicească din Ierusalim se săvârşea Liturghia Apostolului Iacov.

Ciclul sărbătorilor Triodului şi Mineiului

După reforma Patriarhului Nikon textele imnografice din Triod nu s-au schimbat, iar în

anul 1777 a ieşit ediţia Triodului de Post cu corectări în textele Paremiilor după Biblia

elizabetină. În ediţiile kievene numai din anul 1791 Triodul Postului a început să se sfârşească în

80 Expresia de „preot vagabond” în acea perioadă era foarte des întâlnită în Rusia. Se ştie că aceştia erau gata pentru bani uneori să facă orice serviciu şi mai ales cununii nelegitime (n. trad.). 81 Aceasta se mai practică şi în prezent la ruşi atunci când diaconul „slujeşte” la două Liturghii în aceeaşi zi, dar se împărtăşeşte numai la una (n. trad.).

66

Sâmbăta Mare şi nu în vinerea a 6-a din post, în ediţiile Moscovei Triodul era împărţit în acest

mod începând cu ediţia din anul 1656, pregătită de Epifanie Slavineţki.

Pe la mijlocul sec. al XVIII-lea în întregime au dispărut astfel de rânduieli ca spălarea

Sfintei Mese, procesiunea mergerii pe asin ş.a, deşi rânduiala spălării picioarelor în Joia Mare de

asemenea se săvârşea în marile biserici. În soborul Adormirii, în Lavra Sf. Serghie al „Preasfintei

Treimi” şi în alte biserici în această zi se săvârşea slujba Mirungerii. La începutul sec. al XX-lea

în unele biserici, în Marile Luni, Marţi şi Miercuri la Ceasuri nu se citeau toate Evangheliile ci

numai o parte din ele. Textele rămase era citite în următoarele săptămâni ale postului la Ceasuri,

ceea ce denotă o lipsă a cunoaşterii simbolismului acestei citiri, care însemna propovăduirea

Mântuitorului în Templul din Ierusalim în aceste trei zile (Lc. 19,47). O astfel de practică s-a

păstrat şi la sfârşitul sec. XX. În Trioadele şi Tipicoanele reformulate foarte puţin se vorbeşte

despre procesiunea cu epitaful Mântuitorului în Marea Vineri şi Sâmbătă, dar ea obligatoriu era

săvârşită în toate bisericile. Din cauza săvârşirii Vecerniei şi Liturghiei în Sâmbăta Mare ziua sau

chiar dimineaţa s-a instituit următoarea ordine a Slujbei Pascale: seara începea citirea Deniilor cu

câtva timp înainte de Miezonoptică (cu Cântarea Canonului din Sâmbăta Mare după Tipiconul

reformat), exact la miezul nopţii începea procesiunea după care urma Utrenia Pascală, Ceasurile

şi Liturghia. Această rânduială este practicată şi în zilele noastre.

Ciclul Mineiului se schimba puţin. A dispărut rânduiala „пещного действа”. Din cauza

traducerii greşite a expresiei greceşti din Tipiconul din anul 1682, rânduiala Înălţării Sfintei

Cruci (14 septembrie) a început să se săvârşească numai în soboare (dar nu în toate, cum se

practica mai înainte în Rusia şi cum până în prezent se practică în Grecia). Rânduiala începerii

noului an a început să se săvârşească nu la 1 septembrie dar la 1 ianuarie (la ordinul lui Petru I

din anul 1699; necătând la aceasta, cântarea din noul an conform slujbei din Mineie a rămas cu

data de pe 1 septembrie. Fastuos se săvârşeau „Ceasurile Împărăteşti”. Au fost adăugate şi

sărbători cu pomenirea câtorva sfinţi noi.

În sec. XVIII-XIX au fost proslăviţi puţini sfinţi. În Tipicon au fost introduse, ca regulă,

numai Troparul şi Condacul noului sfânt fără oarecare indicaţii tipiconale. Practic la toţi sfinţii

canonizaţi se indică Polieleu. Au apărut astfel de sărbători specifice din Peterburg ca ziua

biruinţei armatei ruse sub Poltava (27 iunie), ziua păcii cu suedezii (30 octombrie), pomenirea

aducerii moaştelor Sf. cneaz Alexandru Nevskii în oraşul împărătesc al Sf. Petru (30 august),

pomenirea aducerii în Gatcin a mânii drepte al Sf. Ioan Botezătorul şi a altor sfinţi (12

octombrie). În aceste zile la slujbe des erau folosite proslăviri exagerate a domnitorilor şi

autorităţilor statale. În ziua de 5 septembrie în afara de slujba obişnuită din Minei al Sf. Zaharia a

fost alcătuită o slujbă nouă cu Polieleu şi Canon Sfinţilor cuvioşi Zaharia şi Elizabeta, în care se

istoriseşte mai mult despre viaţa Sf. Elizabeta decât a Sf. Zaharia. Aceasta era se datorează

67

prăznuirii zilei onomastice a ţarinei Elisabeta Petrovna, care a devenit mai târziu împărăteasă.

Intrarea generală în uz a acestei slujbe a fost întărită după sfinţirea bisericii în numele Sfinţilor

cuvioşi Zaharia şi Elizabeta din Sanct-Peterburg (1747). În anul 1769 la porunca împărătesei

Ecaterina a II-a a fost introdusă pomenirea ostaşilor căzuţi pe câmpul de luptă, în ziua tăierii

capului Sf. Ioan Botezătorul, ceea ce contrazicea Tipiconul, care în această zi scoate chiar şi

simplele rugăciuni de la Miezonoptică pentru cei adormiţi. Din anul 1903 pomenirea ostaşilor

adormiţi se săvârşea în sâmbăta Sf. Dimitrie, în batalioane.

Săvârşirea Sfintelor Taine

Tainele se săvârşeau în conformitate cu Trebnicul reformat, iar în cazurile mai dificile se

recurgea la Trebnicul mitropolitului Petru Movilă. În sec. al ХIХ-lea pe baza celui din urmă a

apărut un Trebnic adăugător82, care conţinea rânduieli din Trebnicul mitropolitului Petru care nu

se găseau în Trebnicile editate la Moscova şi anume: sfinţirea sfintelor vase, al icoanelor,

veşmintelor, iconostasului şi a crucii de la gât.

În sec. ХVIII–ХIХ cetăţenii drept credincioşi ai Imperiului au fost înregistraţi

regulamentar într-o anumită parohie, de obicei la cea mai apropiată biserică. La ordinul dat de

Petru I la data de 14 martie 1702 şi după un şir de ordine mai târzii, în bisericile parohiale au fost

introduse dările de seamă (mai târziu registre civile), în care erau fixate toate cazurile de

săvârşire al Tainelor Botezului şi Cununiei, la fel şi al prohodirilor. În sec. ХVIII–ХIХ săvârşirea

trebuinţelor în parohiile străine, începând cu reglementările „Regulamentului duhovnicesc”

(1721) se accepta numai în cazuri extreme.

Rânduiala mărturisirii, de câteva ori reeditată aparte de Trebnic, a suferit unele modificări

la capitolul întrebărilor duhovnicului pentru credincioşii ce se pocăiesc, au fost reeditate

întrebările pentru spovedania copiilor. La începutul sec. XX în Biserica Rusă s-a întărit obiceiul

de a acoperi cu epitrahilul capul credinciosului ce se pocăieşte, în timpul citirii rugăciunii de

dezlegare sau chiar şi în timpul mărturisirii, iar în eparhiile ruseşti din sud şi „Rusia Mică”,

obiceiul de punere a mâinii pe Evanghelie de către credincioşi în timpul Spovedaniei. La sfârşitul

sec. al XIX-lea Sfântului Ioan de Kronştadt în mod deosebit i-a fost dată permisiunea Sfântului

Sinod de a săvârşi Spovedanie de obşte.

În perioada sinodală de câteva ori a fost revizuită rânduiala slujirii arhiereşti. Astfel, în anii

1721–1725 a fost reeditată de către arhimandritul Gavriil (Bujinskii, în cele din urmă episcop),

rânduiala Spovedaniei şi al jurământului arhieresc. În anul 1765 a fost corectată rânduiala

spălării picioarelor din Joia Mare, în anul 1767 – rânduiala preparării mirului. În anul 1856 de

82 Kiev – 1863.

68

către Sf. Filaret al Moscovei a fost din nou reeditată rânduiala alegerii şi spovedirii preoţilor,

care a fost corectată prin urmare în anul 1901.

Până în sec. al XVIII-lea Biserica Rusă îi primea pe protestanţi prin Botez. În anul 1718 s-a

hotărât ca luteranii să fie primiţi doar prin Mirungere.

Ţarul în viaţa liturgică a Bisericii

Recunoaşterea ţarului ca judecător suprem în Biserica Rusă (idee, care la propunerea

arhiepiscopului Teofan Procopovici făcea parte şi din jurământul arhieresc – din anul 1721 şi

până în anul 1901) dar şi cu precizarea că domnitorul rus este capul Bisericii, demnitate acordată

prin actul de moştenire din 5 aprilie 179783, a contribuit la sporirea elementului împărătesc în

cultul liturgic rus.

Rânduiala instalării la domnie, care se săvârşea în Rusia din sec. XVI, în sec. ХVIII–ХIХ a

fost schimbată de mai multe ori. Caracteristic pentru el a fost aceea că ungerea ţarului cu Sf. Mir

în timpul încoronării se săvârşea la pronunţarea cuvintelor „pecetea Darului Duhului Sfânt”,

astfel având caracterul Tainei Mirungerii. Necătând la aceea că Taina Mirungerii ca şi Taina

Botezului nu se repetată, unii teologi ruşi ai sec. XIX au identificat, ungerea ţarului cu Taina

Mirungerii (mitropolitul Macarie Bulgacov, protoiereul C. Nikolskii) sau chiar cu o a opta Taină

(N.S. Suvorov). Este de asemenea caracteristic şi aceea că în Rusia ţarul nu era uns înainte de

încoronare ca şi în Bizanţ şi occident, dar după, astfel cel mai important lucru în rânduiala

întronării nu era cununia ci ungerea. În anul 1766 în anatematismele Duminicii Serbării

Ortodoxiei a fost chiar introdusă anatema celor ce cutezau să zică că, „domnitorii ortodocşi se

urcă la tron nu după voia divină a lui Dumnezeu şi ungerea Duhului Sfânt pentru trecerea la o

astfel de funcţie nu are loc”, un rol semnificativ îl avea anume ungerea cu Sf. Mir pentru numirea

la domnie.

În rânduiala urcării la tron intra şi împărtăşirea în altar a noului domnitor. În sec. al XVII-

lea ţarii Alexei Mihailovici, Ioan al V-lea şi Petru I Alexeevici se împărtăşeau în timpul suirii la

tron după rânduiala sfinţilor slujitori. Ţarina Anna Ivanovna la Cununie (1730) la iniţiativa

arhiepiscopului Teofan Procopovici a fost adusă în altar prin Uşile Împărăteşti contrar

canoanelor Bisericii ortodoxe, şi s-a împărtăşit după rânduiala sfinţilor slujitori. La fel s-a

împărtăşit în timpul încoronării împărătesele Eliszabeta (1742) şi Ecaterina a II-a (1762).

Începând cu încoronarea Elizabetei domnitorii (şi împărătesele) singuri îşi puneau coroana pe

cap, mai înainte încoronarea era făcută de către arhiereu. Ţarul Pavel I în timpul încoronării sale

(1797) s-a împărtăşit nu doar după rânduiala slujitorilor dar şi din propriile mâini dar nu din

mâna episcopului. Drept urmare, Pavel s-a împărtăşit de câteva ori în acest mod, deşi de obicei,

83 ПСЗ. Т. 24. № 17910

69

în afară de slujba Cununiei, împăraţii ruşi se împartăşeau ca şi mirenii. La Liturghie era pomenit

nu doar numele ţarului dar şi numele membrilor familiei imperiale. În componenţa slujbelor

intrau o mulţime de cereri pentru rege şi idei despre puterea împărătească, după revoluţia din

anul 1917 majoritatea din acestea au fost substituite cu cereri pentru „creştinii ortodocşi” sau în

general excluse.

În sec. ХVIII – ХIХ statutul sărbătorilor bisericeşti „foarte mari” şi „mari” includeau în

componenţa sa şi aşa numitele zile împărăteşti: ziua întronării ţarului, zilele de naştere şi

onomastică a membrilor familiei împărăteşti şi zilele de biruinţă a armatei ruse (de victorie), în

anul 1862 în rândul zilelor de sărbători foarte mari a rămas ziua încoronării ţarului, zilele de

naştere şi onomastică ale ţarului, a împărătesei şi urmaşului la tron, iar sărbătorirea zilelor de

naştere şi onomastici ale restului membrilor din familia împărătească şi a zilelor de victorie au

fost transferate în duminicile mai apropiate.

Rânduiala cântării Tedeumului

În anul 1766 Sfântul Sinod a adoptat o nouă rânduială prelucrată „Rânduiala din Duminica

Ortodoxiei”, care prin urmare a suportat şi unele schimbări. În sec. al XIX-lea au fost alcătuite

câteva rânduieli, care au fost incluse în cartea „Rânduiala cântării Tedeumului”. Secolul al XIX-

lea, la ordinul lui Pavel I a fost întâlnit în noaptea de 1 ianuarie 1800 la toate bisericile din

Petesburg printr-un fastuos Tedeum „pentru noul veac/secol”, deşi calcularea noului veac a fost

făcută greşit de către ţar, acesta a început din anul 1801.

Din slujbele pentru cazurile de diverse calamităţi se poate nota „Rânduiala de cântare a

Tedeumului către Domnul nostru Iisus Hristos, care se cântă în timpul luptei contra vrăjmailor

năvălitori”, alcătuit în anul 1812 la începutul Războiului Mondial. După izgonirea duşmanului

din Rusia a fost scrisă o rânduială deosebită de mulţumire, care era prescrisă să se săvârşească în

ziua Naşterii Mântuitorului: „Rânduiala de mulţumire şi de cântare a Tedeumului, către Domnul

nostru Iisus Hristos cântată în ziua Naşterii Mântuitorului, în amintirea izbăvirii Bisericii şi a

Statului Rus de năvălirea galilor şi cu ei a zecilor douăzeci de limbi (popoare, n. trad.)”. În prima

zi a marii sărbători, Tipicul nu permite să se slujească altceva în afară de cele ce se referă la

sărbătoare, dar atât de mare a fost bucuria victoriei, încât încălcându-se rânduiala Tipicului au

fost prescrise nu numai Cântarea Tedeumului dar şi citirea rugăciunii cu îngenunchere. A fost

scrisă şi Stihira praznicală de cinstire a Rusiei şi a ţarului. În timpul inundaţiei din Peterburg în

anul 1824 a fost alcătuită o deosebită cântare a Tedeumului: „Rânduiala cântării Tedeumului, ce

a avut loc în Sanct Petersburg, în ziua a 14-a a lui noiembrie din anul 1824…după cele

întâmplate în acel oraş în ziua de 7 noiembrie, când a avut loc inundaţia”, aici intra şi

„Rânduiala” scrisă special pentru aceasta – „Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus

70

Hristos”. În anul 1826 a fost alcătuită „Slujba de mulţumire Domnului Dumnezeu, care în ziua

de 14 decembrie a dăruit biruinţă asupra cumplitei răscoale ce ameninţa întregului stat rus”.

Erau şi rugăciuni netradiţionale, astfel în timpul războiului din Crimeia 1853–1856, Odessa

a fost blocată cu corăbiile militare străine din parte mării, se aştepta desantul trupelor inamice şi

cucerirea oraşului. Toată săptămâna înainte de sărbătoarea Sf. Acoperământ al Maicii Domnului,

toţi locuitorii oraşului se adunau în piaţa principală al oraşului şi în fiecare zi se citea Canonul

Sf. Andrei Criteanul. La sfârşitul săptămânii a explodat o corabie din cauza unei mine şi în

curând toate corăbiile au părăsit cortul lăsând oraşul neatins.

Acatistele

În sec. al XIX-lea a apărut un deosebit interes pentru aşa numitului gen — acatiste.

Scriitorii acatistelor se conduceau după modelul Acatistului Născătoarei de Dumnezeu – unul din

cele mai reuşite realizări al poeziei bisericeşti, deşi noile texte des erau doar nişte şabloane,

repetări ale acestui model, cu adăugirea unor oarecare particularităţi din viaţa Sfântului sau

descrierea minunilor săvârşite la o anumită icoană al Maicii Domnului.

Noile acatiste treptat pătrundeau din pravila casnică de rugăciune în slujba bisericească

publică, ele au început să fie cântate la tedeumuri, chiar la Vecernii şi Utrenii. Un val nesecat de

acatiste noi ajungeau la Sinod nu doar din partea persoanelor duhovniceşti, dar şi de la curteni,

doamne mondene, creştini instruiţi, dar numai unele din acestea erau vrednice întrebuinţării

bisericeşti, majoritatea se evidenţiau prin sărăcia limbii şi a conţinutului primitiv, exprimarea

unui rând însemnat de acatiste erau supuse îndoielii în ceea ce priveşte cunoaşterea dogmelor

ortodoxe. Multe acatiste erau interzise de Sinod pentru folosire şi editare, de exemplu s-a interzis

editarea acatistului Cinstitei Cruci, dar care se editează până în prezent. O noutate al vieţii

bisericeşti din sec. XIX este fenomenul numit „единоверие”- unitate de credinţă84. Introdusă în

anul 1800, ea avea o importanţă destul de mare pentru păstrarea practicei ruseşti al perioadei

anterioare lui Nikon; deosebit de importantă a fost lucrarea „edinoverilor”, care nu odată au

reeditat cărţile vechi liturgice, tipărirea cărora era interzisă celor de rit vechi. Chiar şi azi, cei de

rit vechi, ca regulă, slujesc după ediţiile „edinoverilor” din sec. XIX din cauza lipsei unor cărţi

similare proprii.

84 Acest fenomen s-a datorat unui decret imperial din anul 1800 care prevedea ca ruşii de rit vechi să revină la Biserica-mamă, să păstreze neclintit dogmele ortodoxe (de unde şi vine denumirea de edinoverie), să recunoască Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, dar în acelaşi timp să aibă o autonomie bisericească foarte largă şi să fie liberi în păstrarea ritului liturgic vechi, dar care nu trebuia confundat cu dogma/credinţa – care era una în esenţă. Această măsură de „unire a credinţei” s-a făcut mai ales din cauza că ruşii de rit vechi, ca urmare a pierderii succesiunii sacramentale apostolice, nu mai aveau preoţi şi episcopi şi ajungeau să pormoveze un fel de protestantism periculos. Acest decret imperial a început să fie pus în practică în a doua jumătate a sec. XIX, când cei de rit vechi acceptă şi recunosc hirotoniile ortodocşilor de „rit nou”. Aceasta a dus, în cele din urmă, la convertirea definitivă a multora dintre ei, iar cei care au rămas: fie mai conservatori, fie mai liberali – nu mai promovează ideile de altă dată (n. trad.).

71

10. SECOLUL XX

La începutul sec. XX în Biserica Rusă s-a format un tipic relativ comun pentru săvârşirea

slujbelor publice şi o regulă comună de săvârşire a Trebuinţelor. La începutul secolului, sub

forma pregătirii pentru Soborul Local, arhiereilor şi teologilor militanţi ai Bisericii Ruse li s-a

propus sa-şi exprime opinia particulară referitoare la starea cultului liturgic ortodox rus. Cel mai

des era exprimată dorinţa de a face slujba mult mai perceptibilă pentru lume, printre altele a fost

propusă revizuirea textelor liturgice şi introducerea practicii citirii în voce a rugăciunilor

preotului, editarea textelor liturgice traduse în limba rusă; traducerea integră al cultului liturgic în

limba rusă a fost propusă doar de un mic număr al celor întrebaţi.

La Soborul Local din anul 1917–1918 problema revizuirii slujirii liturgice a fost pusă

destul de dur, s-a făcut chiar şi o reîntoarcere la tipicul Studit. Revoluţia din Octombrie, care a

îngreunat procesul de lucru al Soborului, nu a permis emiterea unor rezoluţii în ceea ce priveşte

slujirea liturgică. Soborului i-a fost înaintat proiectul reformelor liturgice, care includeau şi

revizuirea formulării Liturghiei, compunerea unui tipic parohial aparte, şi uniformizarea slujirii

litugice. Cu binecuvântarea Sf. Patriarh Tihon proiectul a fost trimis pe la parohii „pentru

îndrumare”, dar nici un fel de acţiuni referitore la problemele liturgice Soborul nu a întreprins. În

următorii 20 de ani ideea reorganizării slujirii liturgice ruse a fost folosită de „inovatori” (care nu

acţionau în baza vreo unei hotărâri sinodale, n. trad.) şi drept urmare, atitudinea clerului şi al

mirenilor faţă de aceasta a devenit foarte negativă – modificările liturgice au început să fie

asociate o trădare inovatoare. În condiţiile de prigoană, slujirea liturgică rămânea unicul fel de

activitate bisericească permisă de conducerea atee. Dar autorităţile se străduiau prin orice

modalităţi să micşoreze numărul oamenilor ce frecventau biserica: sub forma mustrărilor şi

eliberării de la serviciu, prin persecutarea preoţilor care adunau un număr mare de credincioşi în

bisericile sale. Un important eveniment al vieţii bisericeşti la constituit Soborul Local din anul

1971, care l-a ales ca Patriarh pe Pimen Izvecov, mitropolit de Krutiţk şi Kolomensk. Pe data de

2 iunie, Soborul a anulat anatemele referitore la vechile obiceiuri şi l-ea declarat la fel de

„drepte” şi „mântuitoare” ca şi noile tradiţii. Cu atât mai mult că cei de rit vechi neputând da o

explicaţie adecvată referitoare la apartenenţa lor la răscoală, după anul 1971, motivau

neacceptarea Bisericii pentru faptul că la Sobor nu au participat locţiitorii Patriarhilor din Vest,

care au pronunţat anatematismele în anul 1667. Schimbarea situaţiei în Biserică după căderea

regimului comunist, care a coincis cu sărbătoarea împlinirii a 1000 de ani de la încreştinarea

Rusiei (1998), a avut impact şi asupra vieţii sale liturgice. Considerabil a crescut numărul

bisericilor şi a apărut posibilitatea slujirii libere.

72

Tipicul şi cărţile de cult

În prezent în mănăstirile şi bisericile ruse continuă să fie întrebuinţat Tipiconul din redacţia

anului 1695. Acest Tipic, cu unele modificări şi prescurtări, care a căpătat un caracter stabil şi

narativ, este întrebuinţat în bisericile parohiale. În mănăstiri şi schituri se observă o mai mare

diversitate, pe măsura respectării literare în îndeplinirea prescripţiilor Tipiconului.

La începutul secolului, nu odată a fost exprimată propunerea de revizuire al limbii pentru

cărţile de cult. Sub conducerea arhiepiscopului finlandez Serghie (Stragoroskii, mai târziu

Patriarh) s-a întreprins o încercare de redactare al textelor din Triod. Noul Triod a ieşit în anul

1912, dar s-a acomodat (în parte, din cauză că, textele noi nu au putut fi aranjate pe notele

vechi). Recomandarea dată de Soborul Local, anul 1917-1918, de a săvârşi lucrarea de corectare

şi înlăturare al inexactităţilor şi neclarităţilor din textele liturgice bisericeşti slave, până în

prezent nu a fost îndeplinită.

În perioada sovietică editarea cărţilor liturgice era destul de dificilă şi au ieşit de sub tipar

în număr mic. Din cauza greutăţilor tehnice cărţile liturgice au fost editate în a doua jumătate al

secolului XX deseori cu caractere chirilice şi cu o ortografiere simplificată. În anul 1970 a ieşit

de sub tipar primul Minei Praznical, unde în afară de slujbele praznicelor obişnuite a au intrat şi

slujbele mai importante din Triod. În 1978-1989 secţia editorială al Patriarhiei din Moscova a

pregătit şi editat un Mineu de Slujbe în mai multe volume, aşa cum în acei ani, dobândirea

permisiunii pentru editarea literaturii bisericeşti era destul de dificilă, redactorii au inclus în

ediţie tot materialul Mineiului accesibil, ceea ce a dus la o supraîncărcare. Întrucât această ediţie

nu corespunde îndrumărilor Tipiconului sistematic, Mineiul necesită o redactare ulterioară.

Din anii 1982–1983 a ieşit ediţia revizuită a Arhieraticonului în 2 volume: 1-ul volum

conţine materialul Cinovnicului (Arhieraticonului) - ediţia anului 1907, cu rubricile prelucrate,

iar al 2-lea conţine rânduiala alegerii, numirii şi hirotoniei întru arhiereu, sfinţirea antimiselor,

care au ieşit în perioada sinodală în cărţi separate, dar şi alte rânduieli.

La sfârşitul sec. XX, după obţinerea independenţei Bisericii Ruse, au fost retipărite o

mulţime de cărţi liturgice vechi şi tipărite altele noi, (inclusiv şi diverse redacţii ale Trebnicului).

Pentru citirea la chilie se editează cărţi de rugăciune de cea mai diversă componenţă, ediţii

tradiţionale ale culegerilor de acatiste. Completul actual de cărţi liturgice corespunde cu cel de

anterior.

Slujbele din ciclul zilnic

Slujbele din ciclul zilnic, în general, se săvârşesc la fel ca şi la începutul sec. XX. A

devenit uzuală practica prost motivată al săvârşirii zilnice a Utreniilor de cu seară. În Majoritatea

mănăstirilor, la sfârşitul sec. XX se obişnuieşte săvârşirea zilnică a Vecerniei şi Utreniei seara,

73

iar dimineaţa săvârşirea Miezonopticii, al Tedeumului frăţesc, Ceasurilor şi Liturghiei (cu toate

acestea Miezonoptica se săvârşeşte nu înainte dar după Utrenie). Se observă o renaştere al

interesului pentru slujirea tipiconală, care se exprimă prin tendinţa de săvârşire a slujbelor din

ciclul zilnic cu reduceri minimale, în unele biserici şi mănăstiri în zilele de sărbătoare se fac

chiar privegheri tipiconale de toată noaptea. Rugăciunile de dimineaţă şi seară, din Cartea de

rugăciuni „Молитвослов”, a dobândit de fapt statutul slujbelor din ciclul zilnic, care au

substituit Miezonoptica şi Pavecerniţa Mare pentru majoritatea comunităţii bisericeşti.

Săvârşirea Liturghiei

Săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii se deosebeşte de slujbele ciclului zilnic prin severitatea

şi exactitatea respectării rânduielii din Slujebnicile şi Cinovnicile existente, aproape fără

prescurtări. Prigoanele din perioada sovietică au dus la sporirea evlaviei pentru Liturghie. Sfinţii

noi mucenici şi mărturisitorii ruşi săvârşeau liturghiile în cele mai grele condiţii. Sânt cunoscute

o sumedenie de cazuri de săvârşire tainică a Liturghiei în camerele de închisori şi în baracele

lagărilor sau sub pământ, în casele special amenajate ce serveau drept biserici. În ultimele

decenii renaşterea vieţii bisericeşti contribuie la intensificarea evlaviei euharistice. Împărtăşirea o

dată la două – trei săptămâni a devenit pentru mulţi o regulă, de asemenea ca şi împărtăşirea la

Sf. Paşti şi la sărbătorile mari. În anii 90 ai sec. XX, a devenit posibilă împărtăşirea liberă pe la

case, spitale, azile de bătrâni, închisori.

Pe parcursul acestui secol85 în presa bisericească nu o dată au fost exprimate propunerile

referitore la corectarea unor părţi din textul Liturghiei (dialogul de după Ieşirea Mare, Toparul

Ceasului al treilea, rugăciunile de mulţumire de la împărtăşire ş.a.), a citirii anaforalei în voce

tare de toată lumea (practicată de mulţi preoţi). Problema corectării formulării textelor liturgice

actuale, până în prezent nu a fost rezolvată. În anul 1990 în unele eparhii (de ex. în localitatea

Sumsk) în acele zile, când este pusă Liturghia la Vecernie (în Marea Joi şi Sâmbătă, în zilele de

săvârşire a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite), începutul Sf. Liturghii se săvârşeşte în a

doua parte a zilei cum şi este prevăzut în Tipic. În anii 70-80 ai sec. XX, în biserica Academiei

Teologice din Leningrad s-a săvârşit Liturghia Sf. Iacob.

85 De exemplu în «Богословские Труды»

74

Ciclul sărbătorilor din Triod şi Minei

Ciclul sărbătorilor din perioada Triodului în sec. XX, nu a suportat nici o schimbare.

Slujirea din Postul Mare este mult mai complexă decât în altă perioadă al anului. O problemă

liturgică a devenit practica obişnuită de a săvârşi în post Vecernia dimineaţa şi Utrenia seara. În

multe biserici şi mănăstiri aceasta se datorează cunoaşterii insuficiente al tipicului din postului

Mare, slujbelor care le săvârşesc după rânduiala primei săptămâni ceea ce duce la greşeli: prin

întrebuinţarea „slujbelor din prima săptămână” pentru toate săptămânile postului cântările a 2, 3,

4, 5, 6-a sânt înlocuite din neştiinţă cu cântările din prima săptămână, (tipărite în „Slujbe”), în

aceste „Slujbe” propriu-zise, sânt neclarităţi tipiconale. Una din redacţiile „Slujbelor” nu conţine

textele Triodului tradiţional dar al celui reformat.

În Marea Vineri şi Sâmbătă are loc procesiunea scoaterii epitafului Mântuitorului şi se

cântă Prohodul, această tradiţie aproape nefixată în Tipicon este demnă de a fi introdusă. La Sf.

Paşti aproape că în toate bisericile se face slujbă de noapte.

În sec. XX, a apărut un număr mare de sărbători noi în Minei – pomenirilor noilor sfinţi şi

o mulţime de pomeniri în sobor, la care se referă sărbătoare Tuturor Sfinţilor ce au strălucit pe

pământurile Rusiei (apărută încă din sec. XVII, ea a început să fie solemn sărbătorită abia în sec.

XX) şi soboarele sfinţilor din alte eparhii şi chiar mănăstiri. Prăznuirea tuturor Sfinţilor ruşi a

fost restabilită la Soborul Local din anii 1917-1918, ea se săvârşeşte în săptămâna duminicii

următoare săptămânii Tuturor Sfinţilor. Duminica după 25 ian. (7 feb) inclusiv se săvârşeşte

soborul noilor mucenici şi mărturisitori ruşi. După stabilirea Soborului arhieresc al Bisericii

Ortodoxe Ruse din anul 1994, pe 9 mai (stil nou) se săvârşeşte pomenirea militarilor ruşi şi

pomenirea celor decedaţi în timpul celui de-al doilea Mare Război Mondial 1941–1945. Pentru

aceasta se potriveşte perfect slujba de pomenire al militarilor, ce au căzut pe câmpul de luptă,

săvârşită anterior în ziua Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul.

La Naşterea Mântuitorului ca şi la Paşte se săvârşeşte slujba de noapte, în biserici analog

cu slujba Naşterii Domnului se săvârşeşte şi slujba Schimbării la Faţă. În unele biserici şi

mănăstiri slujbe de noapte se fac şi la alte sărbători. În sec. XX, s-a răspândit practica săvârşirii

Prohodului Maicii Domnului, în una din zile de după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în

unele biserici această slujbă se cântă chiar în locul slujbei Sărbătorii Chipului nefăcut de mână a

Mântuitorului. Această practică este contradictorie Tipicului tradiţiei vechi ruse, mai mult se

potrivea pentru Privegherea sărbătorii Adormirii, cântarea „Fericiţi cei fără de prihană” cu

refrenuri.

75

Săvârşirea Tainelor

Tainele se săvârşeau după îndrumările Trebnicului şi ale Cinovnicului, deşi unii preoţi,

după voia proprie, scurtează şi schimbă rânduiala lor. În a doua jumătate al sec. XX, în Biserica

Rusă s-a răspândit mai mult Trebnicul din două părţi (din ediţia Moscova, 1956) format pe baza

Trebnicului Mic, înaintea revoluţiei, cu împrumutarea rânduielilor de sfinţire ale sfintelor

veşminte, icoane şi ale sfintelor vase din Trebnicul suplimentar. Drept urmare (1984), el a fost

completat cu o a treia parte, unde au intrat rânduielile binecuvântării clopotelor şi a sfinţirii

caselor după Trebnicul Sf. Petru Movilă, de asemenea şi a rânduielii de primire, în Biserica

Ortodoxă, al străinilor pocăiţi.

În perioada sovietică de aspru control al Bisericii, Taina Botezului avea particularităţile

sale: adeseori făcută în taină dar de câtre creştinii botezaţi în afara bisericii şi uneori fără preot;

Mirungerea şi cealaltă parte al rânduieli Botezului, era terminată mai târziu în biserică de preot.

În unele regiuni şi raioane această practică a supraveţuit până în anii sec. XX. În anul 1988 a

crescut brusc numărul doritorilor de a primi Taina Botezului. În unele biserici zilnic erau

Botezaţi de la sute până la mii de oameni. Astăzi, în multe biserici Botezul se face după

catehumenat – învăţării bazelor de credinţă şi vieţii bisericeşti.

Săvârşirea Tainei Pocăinţei, în condiţiile perioadei sovietice, des se petrecea sub forma

spovedaniei comune. La sfârşitul sec. al XX-lea în majoritatea bisericilor a început să se practice

spovedania particulară. Cununia la sfârşitul sec. XX se face numai public şi mult mai des decât

în perioada sovietică. Rânduiala special adoptată pentru Cununia celor ce au trăit căsătoriţi

oficial timp de mai mulţi ani şi apoi au cerut binecuvântarea Bisericii (uneori aceasta se întâmplă

deoarece soţii se întorc la credinţă pe rând), este publicată în cartea „Настольная книга

священнослужителя” („Cartea de căpătâi a preotului”).

În sec XX în Rusia a intrat obiceiul miruirii comune (Sf. Maslu) în Postul Mare, rezultat

din vechea tradiţie. Miruirea comună în sec. XX, nu doar la câteva biserici şi mănăstiri dar în

toate bisericile ortodoxe, care nu se săvârşea după vechea rânduială special adoptată, dar după

obişnuita rânduială a Sf. Maslu pentru bolnav, din Trebnic.

În sec. al XX-lea au apărut noi rânduieli, potrivit necesităţilor vremii. A devenit obişnuită

rânduiala de sfinţire al maşinilor şi chiar avioanelor, aceste rânduieli sânt incluse în Trebnicele

răspândite şi editate de Biserica Sârbă, ele se reeditează şi în noile Trebnice ale Tipografiei din

Moscova şi Kiev. A intrat în uz comun rânduiala sfinţirii caselor (apartamentelor), după

rânduiala împrumutată din Trebnicul mitropolitului Petru Movilă, cu desenarea semnului Sf.

Cruci pe perete şi a ungerii pereţilor cu ulei sfinţit (anterior în Rusia casa era sfinţită doar prin

stropirea cu agheasmă).

76

* * *

Tradiţia cultului liturgic rus domină deja mai bine de o mie de ani. Bazată pe materialul

liturgic bizantin, pe parcursul istoriei sale ea s-a îmbogăţit cu împrumuturi ale textelor

rânduielilor de origine slavă sudică şi parţial latină, la fel şi prin formarea liturgiştilor şi

imnografilor ruşi; ea a păstrat multe tradiţii vechi, pierdute de biserica greacă şi în acelaşi timp a

creat altele noi, caracteristice numai Bisericii Ruse. În întregime cultul liturgic rus este un

organism complex, care concentrează în sine elementele celor mai diverse tradiţii liturgice, este o

comoară grandioasă al Biserici Ruse, care necesită o atitudine evlavioasă şi atentă.

77

BIBLIOGRAFIA

Indicăm aici materialul bibliografic utilizat de diaconul Mihail Jeltov şi

protoiereul Serghei Pravdoliubov pentru realizarea acestei lucrări în limba rusă,

incluzând şi abrevierile cele mai des citate.

• Goar J. Euchologion sive Rituale Graecorum. P., 1647. Venetia, 17302;

• Скрижаль. М., 1656;

• Филарет (Гумилевский), архиеп. Богослужение Русской Церкви до монгольского времени. М.,

1847;

• Казанский П. С. Исправление церковно-богослужебных книг при Патриархе Филарете //

ЧОИДР. 1848. Март. Ч. 1. № 8. С. 1–26;

• Горский, Невоструев. Описание...;

• они же. Церковно-гражданские постановления о церковном пении. Х., 1878;

• Арсений Грек при Патриархе Никоне // ПС. 1858. Март. С. 328–353;

• Макарий (Миролюбов), архиеп. Древние церковные обряды в Новгороде по указаниям

письменного архиерейского Чиновника или Устава. М., 1861;

• Леонид (Кавелин), архим. О славянских переводах церковного богослужебного устава: Киприан

до восшествия на Московскую митрополию. М., 1867;

• Катанский А. Очерк истории литургии нашей православной Церкви. СПб., 1868. Вып. 1;

• Ундольский В. М. Опыт славяно-русской библиографии, 1491–1864. М., 1871;

• Никольский К. Т. Об антиминсах Православной Церкви. СПб., 1872;

• он же. О службах Русской Церкви, бывших в прежних печатных богослужебных книгах. СПб.,

1885;

• он же. Краткое обозрение богослужебных книг Православной Церкви по отношению их к

церковному уставу. СПб., 1892;

• он же. Пособие к изучению Устава богослужения Православной Церкви. СПб., 1907. М., 1999

(Т. 1–3)р;

• Деяние московского Собора 1654 г. М., 1873;

• Филарет, иером. Опыт сличения церковных чинопоследований по изложению церковно-

богослужебных книг московской печати, изданных первыми пятью российскими

патриархами… М., 1875;

• Деяния московских Соборов 1666 и 1667 годов. М., 1881, 18932;

• Одинцов Н. М. Порядок общественного и частного богослужения в древней России до XVI в.

СПб., 1881;

• Бычков А. Ф. Описание церковнославянских и русских рукописных сборников императорской

Публичной библиотеки. СПб., 1882. Ч. 1;

78

• Дмитриевский А. Богослужение в Русской Церкви в первые пять веков // ПС. 1882. Февр., март,

июль—авг., сент., окт.;

• он же. Богослужение в Русской Церкви в XVI в. Каз., 1884;

• он же. Описание литургических рукописей, хранящихся в библиотеках православного Востока.

К., 1895. Т. 1; 1901. Т. 2; Пг., 1917. Т. 3;

• он же. Ставленник. К., 1904;

• Мансветов И. Д. Митрополит Киприан и его литургическая деятельность. М., 1882;

• он же. История справы XVII в. М., 1884;

• он же. Церковный устав (Типик), его образование и судьба в Греческой и Русской Церкви. М.,

1885;

• Барсов Е. В. Древнерусские памятники священного венчания царей на царство в связи с

греческими их оригиналами: С ист. очерком чинов царского венчания в связи с развитием идеи

царя на Руси // ЧОИДР. 1883. Кн. 1;

• Сильченков Н., свящ. Практическое руководство при совершении приходских треб. СПб., 1884,

1994п;

• Ягич И. В. Служебные Минеи за сентябрь, октябрь, ноябрь: В ц.-слав. пер. по рус. рукописям

1095–1097 гг. СПб., 1886;

• Красносельцев Н. Ф. К истории православного богослужения: По поводу некоторых церковных

служб и обрядов, ныне не употребляющихся. Каз., 1889;

• он же. Об обиходнике Архангелогородского собора и приложенной к нему летописи. М., б. г.;

• Сырку П. А. Литургические труды Патриарха Евфимия Тырновского. СПб., 1890;

• он же. К истории исправления книг в Болгарии в XIV в. СПб., 1898;

• Алмазов А. И. История чинопоследований крещения и миропомазания. Каз., 1884;

• он же. Тайная исповедь в православной восточной Церкви. Од., 1894. М., 1995р. Т. 1–3;

• он же. К истории молитв на разные случаи. Од., 1896;

• он же. Сообщения западных иностранцев XVI–XVII веков о совершении таинств в Русской

Церкви. Каз., 1900;

• Муретов С. Особенности литургии преждеосвященных Даров в древних греческих и

славянских памятниках. М., 1896;

• он же. Последование Проскомидии, Великого входа и причащения в славяно-русских

служебниках XII–XIV вв. М., 1897;

• Павел Алеппский. Путешествие антиохийского патриарха Макария в Россию в половине XVII

века, описанное его сыном архидиаконом Павлом Алеппским / Пер. с араб. Г. Муркоса //

ЧОИДР. 1896. Вып. 1; 1897. Вып. 2; 1898. Вып. 3–4; 1900. Вып. 5;

• Голубцов А. П. Чиновники новгородского Софийского собора. М., 1899;

• он же. Соборные Чиновники и особенности службы по ним. М., 1907;

• он же. Чиновники московского Успенского собора и выходы патриарха Никона. М., 1908;

79

• Тихомиров Н. Б., свящ. Полный Церковный Устав в таблицах, показывающий весь порядок.

Владимир, 1899;

• Петрушевич А. С. Архиератикон Киевской митрополии с половины XIV столетия; по списку с

конца XVI столетия. Львов, 1901;

• Сергий (Спасский), архиеп. Полный месяцеслов Востока. Владимир, 19012. М., 1997р. Т. 1;

Голубинский. Т. 1–2;

• он же. К нашей полемике со старообрядцами // ЧОИДР. 1905. Ч. 3. С. 1–260; Георгиевский Г.

Праздничные службы и церковные торжества в старой Москве. СПб.,1902. М., 1995р;

• Розанов В. Богослужебный устав Православной восточной Церкви. М., 1902, 1998п;

• Попов А. Православные русские акафисты, изданные с благословения Свт. Синода, история их

происхождения и цензуры, особенности содержания и построения. Каз., 1903;

• Неселовский А. Чины хиротоний и хиротесий: (Опыт ист.-археол. исследования). Каменец-

Подольск, 1906;

• Каптерев Н. Ф. Церковно-обрядовые реформы Никона // БВ. 1908. № 2. С. 341–381; № 3. С.

218–252;

• Яблонский В. Пахомий Серб и его агиографические писания. СПб., 1908; Карабинов И. Постная

Триодь. СПб., 1910;

• он же. Св. Чаша Литургии Преждеосвященных Даров. Пг., 1915;

• он же. Студийский Типик в связи с вопросом о реформе нашего богослужебного устава. Пг.,

1915;

• он же. Отзыв о труде прот. М. Лисицына «Первоначальный славяно-русский Типикон». Пг.,

1916;

• Скабалланович М. Н. Толковый Типикон. К., 1910–1915. Вып. 1–3. М., 1994, 1995р;

• он же. Рецензия на работу М. Лисицына «Первоначальный славяно-русский Типикон» //

Извлеч. из журн. Совета КДА за 1910–1911 учеб. г. К., 1911;

• он же. Несколько поправок к книге прот. М. Лисицына «Первоначальный славяно-русский

Типикон» // ТКДА. 1912. Февр.;

• Сырников Н. С. Ключ к Церковному Уставу. М., 1910;

• Лисицын М., прот. Первоначальный славяно-русский Типикон. СПб., 1911;

• Булгаков С. В. Настольная книга для церковно-священнослужителей. К., 1913. М., 1993р;

• Смирнов С. Древнерусский духовник. М., 1913, 1993р;

• Нечаев Н. Могилинский Евхологий 1646 г. со стороны его источников // ТКДА. 1915. № 4.

Прил.;

• Венедикт (Алентов), иером. К истории православного богослужения: Ист.-археол. исслед. о

чине Таинства Елеосвящения. Серг. П., 1917;

• Raes A. Le Liturgicon ruthеne depuis l’union de Brest. Roma, 1942;

80

• Wenger A. Les influеnces du Rituel de Paul V sur le Trebnik de Pierre Moghila // Mеlanges en

l’honneur de Mgr. Michel Andrieu. Strasbourg, 1956. P. 477–499;

• Иванов И. Българското книжовно влияние в Русия при митрополит Киприан (1375–1406) // Изв.

за Ин-та за българска литература. София, 1958. Кн. 6;

• Предварительный список славяно-русских рукописных книг XI–XIV вв., хранящихся в СССР

(для Сводного каталога рукописей, хранящихся в СССР до конца XIV в. включительно) // АЕ за

1965 г. 1966. С. 177–272;

• Ищенко Д. С. Древнерусская рукопись XII в. «Устав Студийский»: Автореф. канд. дис. Од.,

1968;

• он же. «Устав Студийский» по списку XII в. (фрагменты) // Источники по истории русского

языка. М., 1976;

• он же. Церковные и монастырские уставы // Методические рекомендации по описанию

славяно-русских рукописей для Сводного каталога рукописей, хранящихся в СССР. М., 1976.

Вып. 2. Ч. 2. С. 305–313;

• он же. Старейший русский список Студийского устава // Исследования источников по истории

русского языка и письменности. М., 1996;

• Афанасий (Сахаров), еп. О поминовении усопших по Уставу Православной Церкви // ВРЗЕПЭ.

1969–1976. М., 1995п. СПб., 1999п;

• Talev I. Some Problems of the Second South Slavic Influence in Russia // Slavist. Beitr. Mьnch., 1973.

Bd. 67;

• Неаполитанский А., свящ. Церковный устав в таблицах. М., 1894, 1992р;

• Taft R. The Great Entrance: A History of the Transfer of Gifts and other Preanaphoral rites of the

history of the Liturgy of John Chrysostom. Rome, 1975, 19782. (OCA; 200);

• Момина М. А. Песнопения древних славяно-русских рукописей // Методические рекомендации

по описанию славяно-русских рукописей... М., 1976. Вып. 2. Ч. 2. С. 448–482;

• она же. Постная и Цветная Триодь // Там же. С. 389–419;

• она же. Вопросы классификации славянской Триоди // ТОДРЛ. 1983. Т. 37. С. 25–38;

• она же. Проблема правки славянских богослужебных гимнографических книг на Руси в XI

столетии // Там же. 1992. Т. 45. С. 200–219;

• Розов Н. Н. Русские Служебники и Требники // Методические рекомендации по описанию

славяно-русских рукописей... 1976. Вып. 2. Ч. 2. С. 314–339;

• Успенский Н. Д. Коллизия двух богословий в исправлении русских богослужебных книг в XVII

веке // БТ. 1975. Сб. 13. С. 148–171;

• он же. Чин всенощного бдения на Православном Востоке и в Русской Церкви // БТ. 1978. Сб.

18. С. 5–117; Сб. 19. С. 3–69;

• Лихачева О. П. Славяно-русский Апостол XI–XIV вв. // Методические рекомендации по

описанию славяно-русских рукописей... М., 1976. Вып. 2. Ч. 2. С. 420–448;

81

• Просвирнин А., свящ. Афон и Русская Церковь: Библиогр. // БТ. 1976. Сб. 15. С. 185–256;

• Шеламанова Н. Б. Славяно-русский Октоих (ненотированный) // Методические рекомендации

по описанию славяно-русских рукописей... М., 1976. С. 340–388;

• Фонкич Б. Л. Греческо-русские культурные связи в XV–XVII вв. М., 1977;

• Дончева-Панайотова Н. Киприан, старобългарски и староруски книжевник. София, 1981;

• Мурьянов М. Ф. Из наблюдений над структурой служебных Миней // Проблемы структурной

лингвистики, 1979. М., 1981;

• он же. Страницы гимнографии Киевской Руси // Традиции славянской письменности и

языковая культура восточных славян. М., 1991. С. 69–143;

• Petras D. The Typicon of the Patriarch Alexis the Studite: Novgorod, St. Sofia 1136: Dis. / Pont. Inst.

Orientalium. Roma, 1982; НКС. 19922. Т. 1; 1983. Т. 4;

• Сводный каталог славяно-русских рукописных книг, хранящихся в СССР, XI–XIII вв. М., 1984;

• Бурилина Е. Л. Чин «За приливок о здрави государя» (история формирования и особенности

бытования) // Древнерусская литература. Источниковедение. Л., 1984. С. 204–214;

• Felmy K. Ch. Die Deutung der gцttlichen Liturgie in der russischen Theologie // Arbeiten z.

Kirchengeschichte. 1984. Bd. 54;

• Коцева Е. Евтимиев служебник: Софийски препис от 80-е години на XIV в. София, 1985;

• Meyendorf P. The Liturgical Reforms of Peter Mohila: A New Look // SVTQ. 1985. N 29; idem.

Russia, Ritual and Reform: The Liturgical Reforms of Nikon in the 17th century. Crestwood (N. Y.),

1991;

• Предварительный список славяно-русских рукописных книг XV в., хранящихся в СССР (для

Сводного каталога рукописей, хранящихся в СССР). М., 1986; СККДР. Вып. 1–3; Белякова Е. В.

Устав пустыни Нила Сорского // Литература Древней Руси. Источниковедение. Л., 1988. С. 96–

106;

• Успенский Б. А. История русского литературного языка (XI–XVII вв.). Bdpst., 1988;

• он же. Царь и Патриарх: Харизма власти в России: (Визант. модель и ее рус. переосмысление).

М., 1998;

• Arranz M. A propos du baptкme du prince Vladimir // 988–1988: Un millеnaire: La christianisation de

la Russie ancienne / Rev. par Y. Hamant. P., 1989. P. 81–98;

• Арранц М. Око Церковное: (Перераб.: История Типикона. 1978). Рим, 1998;

• он же. Покаяния двери: Таинство Покаяния в визант. традиции. Рим, 1999;

• Даниленко Б. О., свящ. Окозрительный устав в истории богослужения Русской Церкви. Mьnch.,

1990; Дополнения к «Предварительному списку славяно-русских рукописных книг XV в.,

хранящихся в СССР» (М., 1986). М., 1993;

• Пентковский А. М. Из истории литургических преобразований в Русской Церкви в третьей

четверти XIV столетия: (Литург. труды свт. Алексия, митрополита Киевского и всея Руси) //

Символ. П., 1993. № 29. С. 217–238;

82

• он же. Древнерусская версия Типикона Патриарха Алексия Студита: ГИМ. Син. 330: (Из

истории литург. традиции рус. Церкви в XI–XIV вв.). Рим, 1996;

• Кравецкий А. Г. Проблемы Типикона на Поместном Соборе [РПЦ, 1917–1918 гг.] // УЗ РПУ ап.

Иоанна Богослова. 1995. Вып. 1. С. 58–90;

• Николова Б. Чин за ръкополагане на епископ, митрополит, патриарх // Старобългаристика.

София, 1995. № 1. С. 99–11;

• Рубан Ю. И. Как молились в Древней Руси // Россия в X–XVIII вв.: Пробл. истории и

источниковедения: Тез. докл. и сообщ. Вторых чтений, посвящ. памяти А. А. Зимина. М., 1995;

• он же. Служебник Варлаама Хутынского // УЗ РПУ ап. Иоанна Богослова. М., 1996. Вып. 2. С.

99–129;

• Крашенинникова О. А. Древнейший славянский список Студийского устава (Син. 330): К

проблеме датировки визант. протографа // Ежег. Богосл. конф. ПСТБИ. Мат-лы, 1992–1996. М.,

1996. С. 183–191;

• Полознев Д. Ф. Московские патриархи Иоасаф II, Питирим, Иоаким и Адриан // Макарий. Т. 7.

С. 493–495;

• Сове Б. И. История литургической науки в России // УЗ РПУ ап. Иоанна Богослова. М., 1996.

Вып. 2. С. 31–98;

• Николай (Кожухаров), еп. Введение в литургику: Пер. с болг. М., 1997; Анафема: История и

XX век / Сост. П. Паламарчук. М., 1998;

• Мошин В. А. О периодизации русско-южнославянских литературных связей X–XV вв. // Россия

и южные славяне. М., 1998. С. 7–113;

• Слива Е. Э. О некоторых церковнославянских Часословах XIII–XIV вв. (особенности состава) //

Там же. С. 185–197;

• он же. «Услышим св. Евангелия...»: (Некот. особенности утренней службы по двум

пергаменным рукописям...) // Опыты по источниковедению: Древнерусская книжность:

Археография. Палеография. Кодикология. СПб., 1999. С. 136–147;

• Артамонова Ю. В. Структура и состав древнерусских Кондакарей // Ежег. Богосл. конф.

ПСТБИ. Мат-лы, 1999. М., 1999. С. 216–221;

• Православие: Библиогр. указ. кн. на рус. и церк.-слав. яз. за 1918–1993 гг. М., 1999;

• Уханова Е. В. Этапы развития восточно-христианского богослужения IX — начала XV в. в

древнерусских списках Студийского устава // Гимнология: Сб. тр. Междунар. науч. конф.

памяти прот. Д. Разумовского. М., 10–12 сент. 1996 / Моск. консерватория им. П. И.

Чайковского. М., 2000. Кн. 1. С. 101–113;

• она же. Кафедральное богослужение древнерусской Церкви (в списке XIII в.) // УЗ РПУ им. св.

Иоанна Богослова. Вып. 5 (в печати).

83

CONCLUZIILE TRADUCĂTORULUI

Observând evoluţia cultului liturgic rusesc în toate cele şapte perioade, aşa cum sunt ele

sistematizate în introducerea autorilor, ne dăm seama că acest proces se înscrie într-un proces

mai amplu caracteristic întregului cult ortodox, inclusiv celui românesc.

Biserica Rusă, imediat după creştinarea ei, a preluat ritul catedral al Constantinopolului,

iar nu mult după aceea s-a orientat mai mult spre rânduielile mănăstireşti studite sistematizate de

Alexei Studitul, patriarhul Constantinopolului. Acestea au fost traduse şi puse în aplicare în

Lavra Peşterilor din Kiev, păstorită pe atunci de Cuviosul Teodosie. Evident că ele au devenit

drept regulă de vieţuire şi slujire liturgică pentru toate mănăstirile Rusiei Kievene. Aceste

tipicuri constantinopolitane atrăgeau după sine alte variante de cărţi liturgice (decât cele de

astăzi), pentru că actualul set de cărţi de cult este în întregime structurat după tipicul

ierusalimitean. O parte din aceste cărţi şi astăzi se păstrează în bibliotecile ruseşti şi încă nu au

fost pe deplin studiate. Este relevant faptul că chiar şi în Liturghie erau unele deosebiri faţă de

rânduielile şi textul de astăzi şi care pe larg sunt analizate în studiul de faţă. Unele dintre ele pot

fi observate şi în anumite ediţii manuscrise sau tipărite a cărţilor de cult din spaţiul românesc.

Aceasta şi pentru că în majoritatea privinţelor, cultul liturgic la români a trecut aproximativ prin

aceleaşi etape şi chiar probleme.

În tratarea de mai departe autorii, dând dovadă de un spirit excepţional de sinteză, au

descris condiţiile şi etapele de trecere a Bisericii Ruse la tipicul ierusalimitean, rolul Athosului în

acest proces şi etapele de formare a noilor cărţi de cult în conformitate cu noile rubrici tipiconale.

Dar copierea şi răspândirea diferitor manuscrise nu era totdeauna sub controlul Bisericii – lucru

care a şi dus la necesitatea corectării unora dintre ele în sec. XVII, sub patriarhul Nikon. Deşi

măsura iniţiată de Nikon era cât se poate de binevenită, felul destul de tranşant al reformei, dar

mai ales spiritul rigorist şi chiar fanatic al ruşilor nu a putut să evite o adevărată schismă în

Biserica Rusă (şi nu numai). Tocmai de aceea, pe lângă marile realizări ale sec. XVII, acesta

rămâne ca o pată neagră în istoria Bisericii, mai ales că tot atunci un alt ierarh al Bisericii Ruse –

Petru Movilă al Kievului, a venit cu o operă lăudată, dar şi criticată destul de mult peste veacuri.

Unii liturgişti nu se tem să numească drept „erezii” mai multe ideii strecurate de Petru Movilă în

cărţile sale de cult şi în special în Trebnic.

Secolele următoare (XVIII-XIX) nu au fost mai puţin zbuciumate, mai ales datorită

reformelor ţarului Petru I cel Mare care s-au răsfrânt negativ inclusiv asupra unei evoluţii fireşti

a cultului liturgic în Biserica Rusă, datorită amestecului exagerat al curţii imperiale. Totuşi

regimul ţarist mai ales în a doua jumătate a sec. XIX şi până la revoluţia din 1917 a fost

84

binevoitor faţă de Biserică şi a încurajat şi chiar a finanţat dezvoltarea unei adevărate şcoli

liturgice ruseşti, dar mai ales publicarea cărţilor de cult. Tot în acest condiţii, odată cu

restabilirea patriarhatului în 1917, mai mulţi teologi liturgişti pregăteau pentru anul 1918 un

mare Sinod local (Поместный Собор) menit să facă mai multe reforme liturgice. Din cauza

Revoluţiei şi a Războiului lucrările Sinodului nu au putut să se ţină, iar reformele propuse au

rămas neînfăptuite până astăzi. Una din probleme de bază care se propunea era – elaborarea unui

tipic parohial, diferit de cel mănăstiresc savait. Acest lucru nu s-a reuşit, iar Biserica Rusă nici

până astăzi nu a acceptat oficial posibilitatea de a săvârşi în parohii slujbele diferit de rânduiala

mănăstirească. Astfel, şi azi Ceasurile (I, III, VI şi IX) sunt obligatorii spre săvârşire în orice

parohie din cuprinsul Patriarhiei Ruse, iar acest e doar unul din multe exemple care pot fi aduse

în acest sens. Cu toate acestea, sec. XX aduce suficiente noutăţi pe planul slujirii liturgice.

Acestea se datorează şi unei înţelegeri mai largi şi chiar liberale a cultului liturgic. Rămâne ca o

caracterizare pozitivă, faptul că ritul liturgic rusesc păstrează duhul de veacuri ale spiritualităţii

liturgice bizantine şi a celei paleo-slave. Mai ales în ultimii ani s-a dezvoltat foarte mult cultul

noilor martiri ruşi, s-a practicat şi se mai practică botezul în masă a celor care încă nu l-au primit

şi se practică deasa împărtăşire a tuturor creştinilor.

Considerăm că studiul de faţă poate satisface căutările tuturor: a celor care sunt interesaţi

mai mult de latura ştiinţifică – care aici e dezvoltată la cel mai înalt nivel, dar şi a celor care vor

să-şi formeze o părere generală asupra subiectului în cauză.

Aşa cum am spus şi în introducere, dorim ca acest studiu de sinteză istorico-liturgică să

constituie un imbold şi chiar model pentru o sinteză asemănătoare cu privire la cultul liturgic în

spaţiul românesc. Acesta va putea fi chiar publicat în „Enciclopedia Ortodoxă” a Bisericii Ruse

atunci când se va ajunge la litera „R” (rusească) unde va fi tratată din mai multe puncte de

vedere, inclusiv liturgic – istoria Bisericii Ortodoxe Române.

SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!

85

Bibliografia generală (personală) Aici indicăm materialul bibliografic utilizat pentru traducerea rusă – română.

Pe lângă acestea, la notele de subsol am facut trimitere la mai multe cărţi, de obicei în format electronic,

care aduc anumite lămuriri asupra unor termeni (a se vedea – Adrese electronice).

1. Православная Энциклопедия – том РПЦ, Moscova 2000, pp. 492-493 - Enciclopedia Ortodoxă

Rusă, sub redacţia generală a Рatriarhului Moscovei şi al Întregii Rusii Alexei al II-lea, ed.

Centrului de Ştiinţe Teologice al Bisericii Ortodoxe Ruse „Православнaя Энциклoпeдия”,

Moscova, 2000.

2. Liturghier, Editura Institutului Biblic de Misiune, Bucureşti 1974.

3. Molitfelnic, I.B.M.B.O.R., Bucureşti 2002.

4. Dicţionar rus-român, Ediţia II, Ed. ARC şi GUNIVAS, Chişinău 2005.

5. Dicţionarul encicloedic al Răsăritului creştin, Eduard G. FARRUGIA S.J., coordonator; Ed.

Galaxia Gutenberg, Bucureşti 2003.

6. BRANIŞTE Ene, Рr. Рrof. Dr., Liturgica generală, Ediţia a II-a, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti

1993.

7. BRANIŞTE Ene, Рr. Рrof. Dr., Liturgica specială, Ediţia a IV-a, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti

2005.

8. MARSHALL William, Рetru cel Mare, trad. de M. Stoica, Ed Artemis, Bucureşti 2002.

9. PRUTEANU Petru, Ierom. Dr., Evoluţia rânduielilor tipiconale în Răsăritul ortodox. Studiu

istorico-liturgic, în „Studii Teologice” nr.1/2006.

10. RIASANOVSKY Nicholas V., O istorie a Rusiei, Trad. de A. Voroniuc, Ed. Institutul European

Iaşi, Iaşi 2000.

Adrese electronice

http://ao.orthodoxy.ru/arch/022/022-mak.htm. http://www.mzh.mrezha.ru http://www.abhoc.com/arc_vr/2002_01/144.html http://teologie.com.md/biblios/studii/dialog%20vohod.pdf http://itomd.myforum.ro/cultul-liturgic-in-biserica-rus-vt19.html

86

Lista abrevierilor

РПЦ – Русская Православная Церковъ – Biserica Ortodoxă Rusă.

УЗ РПУ – «Ученые записки», Российский Православный Университет – Manuscrisele

ştiinţifice ale Institutului Rusesc Ortodox.

ПСРЛ – Полное собрание русских летописей – Culegerea completă al letopiseţelor ruseşti.

ГТГ – Государственная Третъяковская Галерея – Galeria de Stat Tretiacov.

РНБ – Русская Националъная Библиотека – Biblioteca Naţională Rusească

ГИМ – Государственныи Исторический Музей – Muzeul Istoric de Stat din Moscova.

РГАДА –Государственное Древлехранилище – Arhiva Rusească de Stat de Acte Vechi

(Moscova)

БАН – Библиотека Академий наук Российской Федераций (Санкт-Петербург) – Biblioteca

Academiei de Ştiinţă a Federaţiei Ruse (Sanct-Petesburg).

РГБ – Русская Государственная Библиотека – Biblioteca Rusească de Stat

БТ – „Богословские Труды” – „Lucrări teologice”

НКС – „Настольная книга священнослужителя” – „Cartea de căpătâi a preotului”

СПб – Санкт-Петербургский – din Sankt-Рeterburg

87

ANEXA

Botezul cneazului Vladimir – anul 988.

88

Sf. Sofia din Kiev Sf. Sofia din Novgorod

Soborul Buneivestiri din Kremlin Planul Kremlinului (gravură)

89

Poze cu patriarhul Nikon – sec. XVII