CULTELE NEOPROTESTANTE (EVANGHELICE)Baptist, Adventist de Ziua a Şaptea, Penticostal, Creştin după Evanghelie,

Biserica Evanghelică Română)

  Aceste confesiuni au apărut ulterior celor protestante şi propagă principii şi concepţii teologice specifice creştinismului, ele distingându-se în special prin ritualul şi practicile de cult extrem de simplificate, foarte uşor accesibile fiecărui credincios.     Principalele caracteristici comune ale acestor confesiuni sunt: nu recunosc tainele bisericeşti; nu au cultul sfinţilor, ori al icoanelor; nu admit ierarhia bisericească; practică, cu unele excepţii, botezul la majorat şi „preoţia universală” (orice credincios poate citi şi interpreta Biblia).     Serviciile de cult sunt foarte simple, constând din rugăciuni, cântări religioase, ore de catehizare şi predică, iar actele de cult sunt: Cina Domnului, căsătoria, botezul. Acestea nu sunt socotite taine.     Credincioşii acestor culte se abţin de la consumul băuturilor alcoolice, al tutunului şi unii chiar de la consumul cafelei sau al cărnii.     În România, grupările neoprotestante au apărut la mijlocul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, prin intermediul unor unor evanghelişti străini (elveţieni, germani, polonezi, maghiari), iar primii convertiţi au fost cetăţeni români aparţinând minorităţilor naţionale (germani, ruşi, maghiari).     Până în anul 1944 grupările evanghelice nu au avut un statut legal bine definit: în unele perioade au fost recunoscute de stat ca asociaţii religioase sau admise tacit, alteori au fost interzise, cum a fost între anii 1942-1944, când casele de rugăciune au fost închise iar unii conducători şi credincioşi au fost arestaţi şi trimişi în închisori şi lagăre.     După anul 1944 au acţionat liber, iar în anul 1950 au primit din partea autorităţilor vremii recunoaşterea de culte legale.     Între cultele baptist, penticostal şi creştin după evanghelie există relaţii de conlucrare, concretizate mai ales în activitatea Alianţei Evanghelice din România, asociaţie cu personalitate juridică creată în anul 1990, „cu scopul de a-i ajuta pe credincioşii evanghelici să se zidească reciproc în viaţa spirituală, să lucreze împreună la răspândirea Evangheliei, să-şi apere împreună drepturile şi interesele şi să se prezinte în faţa naţiunii ca o mişcare evanghelică distinctă”.     Alianţa Evanghelică a înfiinţat un post de radio „Vocea Evangheliei”, care emite în şase localităţi (Bucureşti, Oradea, Timişoara, Cluj, Suceava, Sibiu).

Baptistii  Denumirea oficială: Cultul CreŞtin Baptist 

Scurt istoric: Baptişii sunt urmaşii anabaptiştilor (o sectă din sec. al XVI-lea al cărei întemeietor a fost Nikolas Storch şi care nu

recunoşteau validitatea botezului catolic. Reprezentantul cel mai important a fost Thomas Müntzer, coleg şi, iniţial, apropiat colaborator

a lui Luther, care nega caracterul de revelaţie unică şi infailibilă a Bibliei, şi afirma că Hristos ar fi fost un om, deci nu Dumnezeu

adevărat, iar împărăţia de o mie de ani va fi o împărăţie pământească. A fost condamnat, torturat şi decapitat în 1525, la vârsta de 28 de

ani). Baptiştii, aşa cum îi cunoaştem astăzi, au apărut în Anglia la începutul

sec. al XVII-lea, iniţiatorul lor fiind pastorul puritan John Smith care nega botezul copiilor. Acesta s-a autobotezat apoi, a emigrat în

Olanda, unde trece la menoniţii lui Thomas Helwys; acesta din urmă, după ce s-a despărţit, se reîntoarce în Angia şi în 1611 întemeiază

prima biserică baptistă în Londra. Au fost persecutaţi în timpul Stuarţilor, l-au slujit pe Cromwell şi abia în 1689 au primit dreptul de a

se organiza şi funcţiona liber. Baptiştii s-au împărţit în scurt timp în două ramuri: baptişti generali (urmaşii lui Smith şi Helwys, care

susţineau că Hristos a murit pentru mântuirea tuturor oamenilor) şi baptiştii particulari (grupare condusă de pastorul Henry Iacob, care influenţaţi de învăţătura calvină, susţineau că Hristos a murit numai

pentru cei predestinaţi la mântuire). Abia pe la 1900 şi-au fixat o doctrină mai unitară. 

Apariţia în România: este datată în mijlocul sec. al XIX-lea. Un dulgher german baptist Karl Scharschmit, emigrant în ţara noastră la 1856,

face prima misiune printre conaţionalii săi din Bucureşti. În 1865 vine la Bucureşti primul predicatior baptist, germanul Augustin Leibig şi

botează câteva persoane în apele Dâmboviţei. În Transilvania, prima biserică baptistă a fost maghiară, iar fondatorul ei a fost un croitor pe nume Antal Novak din Salonta Mare (Bihor) la 1875. După 1910, prin activitatea pastorului Constantin Adorian au fost atraşi la baptism şi o serie de români. După 1918, comunităţile baptiste din Transilvania şi din vechiul regal se unesc şi în 1921 are loc primul congres baptist la Boteni (Arad). După multe insistenţe şi intervenţii din partea Alianţei Mondiale Baptiste, în 1940 au fost recunoscuţi şi au primit dreptul de

funcţionare în România, dar în 1942 au fost desfiinţaţi, pentru ca, după război, în 1948 să reprimească dreptul de organizare şi funcţionare. 

Doctrina: pe lângă cele arătate la început despre toate cultele şi sectele neoprotestante, specificul doctrinar al baptiştilor este că învăţătura lor este centrată pe Botez şi nu acceptă decât Botezul

adulţilor ca singura cale spre mântuire. Grupări dezidente: Baptiştii au cel puţin 12 grupări disidente (secte):

Biserica menomită (întemeiată de Menon sau vechii anabaptişti), baptiştii vechi (susţin o strictă predestinaţie), baptişii liberi (susţin

destinul universal absolut), baptiştii legişti sau “de sâmbăta” (serbează sabatul şi alte sărbători mozaice), baptiştii “celor şapte porunci” (cu un

cod religios mozaic şi neotestamentar), Biserica “discipolilor lui Hristos” (practică şi Botezul copiilor, dacă este cerut de părinţi),

baptiştii unitarieni (susţin că Sf. Duh nu este Dumnezeu, iar Fiul este o creatură), Biserica lui Dumnezeu (beneficiarii unui fond de solidaritate mondială care practică spălarea picioarelor şi ajutorul fratern), baptiştii cufundători (practică Botezul adulţilor prin cufundarea cu capul în jos

de trei ori), baptiştii cuvântului (practică un intens prozelitism), baptiştii frăţietăţii (de obicei membrii de culoare care se rebotează cu ocazia pelerinajelor în Locurile Sfinte sau la Iordan), baptiştii femeilor

mironosiţe (practică Botezul copiilor şi nu o “ierarhie” feminină), 

Fiecare din aceste grupări au mai multe ramificaţii în funcţie de continente, popoare sau comunităţi.