cu moartea pe moarte cĂlcÂnd - magna …...se face între valoarea jertfei lui hristos și felul...

CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND

CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND

SCOPUL, MIJLOACELE, ACȚIUNILE ȘI REZULTATELE R Ă S C U M P Ă R Ă R I I P R I N H R I S T O S

VOLUMUL 3

J O H N O W E N

1684

CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND. SCOPUL, MIJLOACELE, ACȚIUNILE ȘI REZULTATELE RĂSCUMPĂRĂRII PRIN HRISTOS John Owen

© 2019 Asociația MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în orice formă și prin orice mij-loace – electronice, mecanice, prin fotocopiere, microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recenzii, fără permisiunea prealabilă a deținătorului drepturilor de autor.

Publicat în original sub titlul The Death of Death in the Death of Christ (1684). Lucrarea originală este structurată în 4 părți. Traducerea de față este împărțită în 3 volume. Pri-mul conține părțile 1 și 2, al doilea partea 3, iar al treilea partea 4.

Traducerea, editarea, design copertă și interior și tehnoredactare: MAGNA GRATIA.

Asociația MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de vedere ale autorilor pe care îi traduce și/sau publică.

Dacă nu este precizat altfel în text, citatele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign Bible Society (BFBS) și Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR) 1924, 2016. Folosit cu permisiune. Refe-rințele biblice notate cu GBVN sunt preluate din Biblia GBV, ediția 2001. Copyright 2001 GBV. Folosit cu permisiune. Toate drepturile rezervate.

RESPECTAȚI DREPTURILE DE AUTOR!

Este interzis în mod expres:

imprimarea a mai mult de 3 ex. pentru uz personal, a mai mult de 10 ex. din maxim 5 publicații diferite pentru prieteni și rude;

imprimarea profesională (la tipografie, indiferent dacă produsul este co-mercializat sau nu);

stocarea fișierelor oricărei cărți pe bloguri, pagini de internet, portaluri sau transmiterea pe cale electronică, altfel decât a link-urilor către website-ul MAGNA GRATIA.

copierea și republicarea a peste 250 de semne/publicație pe alte porta-luri, pagini de internet, bloguri, în publicații tipărite sau în predici, prezen-tări, conferințe etc.

Citiți politica de copyright completă la adresa: magnagratia.org/copyright.html

Asociația MAGNA GRATIA

Str. Liliacului nr.26,

Dascălu-Ilfov 077075

Email: [email protected]

Internet: www.magnagratia.org

CUPRINS

PARTEA A PATRA

Capitolul 24. Considerații generale 9

Capitolul 25. Răspunsuri la obiecții prezumtive din Scriptură 65

Capitolul 26. Alte pasaje favorite ale universaliștilor 101

Capitolul 27. A doua categorie de argumente ale universalis-mului 135

Capitolul 28. Ultima categorie de argumente ale universalis-mului 177

Capitolul 29. Argumente filosofice 201

Capitolul 30. Ultimele obiecții 291

Încheiere 335

Anexă. Câteva mărturii ale sfinților din vechime 337

Despre MAGNA GRATIA

PARTEA A PATRA

9

24 CONSIDERAȚII GENERALE

Vom trata aici câteva lucruri înainte de a ne îndrepta

atenția către obiecțiile ce sunt aduse de cei ce susțin ideea de

răscumpărare universală.

În Sfânta Scriptură există diverse pasaje în cadrul că-

rora este prezentată răscumpărarea și ispășirea făcute prin

sângele lui Hristos. Această lucrare este prezentată uneori

prin expresii generale sau nedefinite. Unele pot să sugereze

o lipsă a rodniciei sau succesului ei în ceea ce îi privește pe

unii oameni pentru care El pare să fi murit, iar acestea par

să fie cauzate de acei oameni. Putem vedea, de asemenea,

oferte generale, universale, care sunt făcute pentru a pre-

zenta roadele morții lui Hristos, lucruri care sunt adresate

chiar și acelora care nu sunt părtași niciodată acestora. Ple-

când de la astfel de pasaje, unii au susținut că există o răs-

cumpărare universală, care este îndreptată către toți oame-

nii. Aceștia susțin cu mare încredere ideea răscumpărării

universale, afirmând în același timp că opinia contrară nu

poate fi reconciliată cu acele pasaje ale Scripturii, în care

10 CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND | JOHN OWEN

sunt propuse astfel de lucruri. Aceste trei părți sunt singu-

rele izvoare din care sunt extrase, chiar dacă forțat, toate ar-

gumentele celor care se împotrivesc răscumpărării eficace și

specifice a aleșilor. Înainte de a răspunde obiecțiilor care se

ridică din interpretarea eronată a anumitor pasaje, voi pre-

zenta unele principii fundamentale care sunt în conformitate

cu Scriptura, și care sunt ilustrate pe larg pe paginile ei.

Aceste pasaje care au dat naștere afirmațiilor generale sau

nedefinite din Cuvânt, pe care se bazează tabăra adversă, nu

intră în niciun fel în dezacord cu judecata noastră pe acest

subiect. Dimpotrivă, ele susțin adevărul judecății noastre, iar

acel adevăr nu face referire la o răscumpărare universală,

pentru toți oamenii. Voi dezvolta întrucâtva aceste principii,

pentru a clarifica chestiunea de față, și voi arăta cum preten-

țiile și implicațiile pe care unii le extrag din aceste pasaje

sunt eronate sau le sunt atribuite în mod răutăcios.

DEMNITATEA, VREDNICIA ȘI VALOAREA SÂNGELUI LUI HRISTOS

Primul lucru pe care îl vom soluționa privește demni-

tatea, vrednicia și valoarea infinită a sângelui și a morții lui

Isus Hristos. Proclamarea și apărarea acestui lucru este de o

importanță specială. Orice opinie care se ridică împotriva

sângelui lui Hristos este plină de prejudecăți și dăunătoare,

sau cel puțin merită să fie suspectată ca atare. Nu încape în-

doială că idei de genul acesta trebuie respinse de creștini cu

CAPITOLUL 24 11

condiția ca, după ce sunt examinate, să fie descoperite ca vă-

tămătoare și derogatorii față de meritele și onoarea lui Isus

Hristos. În acest sens, Scriptura prezintă frecvent perfecțiu-

nea și demnitatea morții și a jertfei Lui. Ca urmare a unității

Persoane Sale cu Dumnezeirea, Scriptura vorbește despre

sângele lui Hristos ca fiind „însuși sângele” lui Dumnezeu

(Faptele Apostolilor 20:28). Ea îl înalță infinit deasupra sân-

gelui tuturor celorlalte jertfe, având caracterul Duhului cel

veșnic și fiind „fără pată” (Evrei 9:14). Sângele Lui este cu

mult mai prețios decât argintul, aurul sau lucrurile tempo-

rare ale acestei lumi (1 Petru 1:18). Sângele Lui poate să

aducă justificarea din toate lucrurile din care oamenii nu pot

fi justificați prin Lege (Faptele Apostolilor 13:39).

De aceea, jertfa lui Hristos a fost ceea ce a intenționat

Dumnezeu ca ea să fie. Astfel, a fost scopul și planul Tatălui

ca Fiul Său să fie adus ca jertfă de o valoare, demnitate și

vrednicie infinită, suficientă în ea însăși pentru a-l răscum-

păra pe orice om, dacă Domnul ar fi găsit cu cale să o folo-

sească astfel. Este neîndoielnic faptul că ea ar fi fost sufici-

entă pentru a răscumpăra și alte lumi, dacă acestea ar fi exis-

tat și dacă Domnul ar fi vrut să le răscumpere prin sângele

lui Hristos. Noi spunem, de aceea, că jertfa lui Hristos a fost

suficientă pentru răscumpărarea întregii lumi și pentru is-

pășirea tuturor păcatelor tuturor oamenilor din lume.

Această suficiență a jertfei Lui are o temelie care comportă

două aspecte:


În primul rând, ea este bazată pe demnitatea și rangul

Persoanei care a făcut această jertfă și care a fost oferită ca

jertfă.

În al doilea rând, ea este bazată pe imensitatea suferin-

țelor pe care El le-a îndurat.

Prin aceste suferințe și dureri, El a fost în măsură să

poarte și să ia asupra Lui întregul blestem al Legii și întreaga

mânie a lui Dumnezeu cauzată de păcat.

Aceste lucruri caracterizează valoarea și prețul intrin-

sec, real și adevărat al jertfei sângelui lui Isus Hristos. Ele

ilustrează perfecțiunea și suficiența adevărată a jertfei Lui.

Aplicarea ei în beneficiul oricărei persoane, ca preț de răs-

cumpărare și ca beneficiu pentru acea persoană, în acord cu

vrednicia și valoarea ei, este un lucru exterior sângelui în

sine. Aplicarea nu izvorăște din valoarea jertfei, ci depinde

pur și simplu de intenția și voia lui Dumnezeu. Jertfa are, în

ea, o valoare și suficiență infinită pentru a constitui preț pen-

tru răscumpărarea fiecărui om din această lume. Faptul că

jertfa, din punct de vedere formal, a devenit preț de răscum-

părare este atribuit doar planului lui Dumnezeu, intenției

Lui de a-i răscumpăra pe oameni prin ea. Intenția celui care

o oferă și a celui care o acceptă, așa încât ea să fie plata pen-

tru unii sau pentru toți, este un aspect formal legat de valoa-

rea ei, fiind exterior jertfei.

CAPITOLUL 24 13

Totuși, valoarea și caracterul adecvat de a fi făcută preț

de răscumpărare izvorăște din suficiența intrinsecă a jertfei.

De aceea, noi considerăm că deosebirea veche făcută de unii

învățați este acceptată și folosită de diverși teologi protes-

tanți, chiar dacă respinsă de alții, anume că „Hristos a murit

pentru toți în ceea ce privește eficiența prețului de răscum-

părare pe care El l-a plătit” sau că „sângele lui Hristos a plătit

un preț suficient pentru păcatele întregii lumi”. Ultima ex-

presie este corectată de unii și reformulată în felul următor:

„sângele lui Hristos a fost suficient pentru a putea fi făcut

preț de răscumpărare pentru toți”. Iar acest lucru este foarte

adevărat, așa cum am afirmat deja. Faptul că jertfa lui Hris-

tos este un preț pentru unii sau pentru alții nu izvorăște din

suficiența intrinsecă a ei, din meritul sau valoarea sângelui

lui Hristos, ci din intenția sau planul lui Dumnezeu și al lui

Hristos de a folosi sângele Lui cu acel scop. De aceea, noi

respingem faptul că sângele lui Hristos a făcut o răscumpă-

rare pentru toți oamenii, dar facem asta nu pentru că am

crede că el nu ar fi fost suficient, ci pentru că el nu a fost

făcut preț de răscumpărare pentru toți, potrivit intenției și a

planului lui Dumnezeu.

Iată cum este ușor de observat această distincție care

se face între valoarea jertfei lui Hristos și felul în care ea este

folosită, potrivit planului lui Dumnezeu. Acest lucru nu în-

seamnă decât că sângele Mântuitorului nostru a fost de o va-

loare suficientă pentru a răscumpăra pe oricine, și că Hristos


a intenționat să-Și dea viața ca preț care să fie suficient pen-

tru răscumpărarea oamenilor, iar acest lucru trebuie accep-

tat ca biblic și adevărat. Totuși, expresia „la moarte pentru

ei”, arată că intenția Mântuitorului nostru prin a-Și da viața

a fost ca prețul să fie răscumpărarea oamenilor. Noi însă res-

pingem faptul că prețul a fost plătit pentru toți. Dacă ar fi

fost, atunci toți trebuie să fi fost, într-un fel sau altul, părtași

în mod concret răscumpărării lor veșnice. Altfel, s-ar putea

pretinde că Dumnezeu a eșuat în planul Său prin aceea că

răscumpărarea plătită de Hristos nu și-a atins ținta, sau pen-

tru că dreptatea Lui a refuzat să anuleze acuzațiile aduse îm-

potriva anumitor oameni, deși s-ar fi făcut plata răscumpă-

rării pentru ei.

Răscumpărarea universală depreciază valoarea morții

lui Hristos.

Noi credem că valoarea și vrednicia infinită a morții lui

Hristos sunt diminuate și subevaluate peste măsură de mult

de cei care insistă pe ideea de răscumpărare universală. Am

arătat deja faptul că nu ține de valoarea ei dacă ea este apli-

cată unui obiect sau a altuia. Valoarea ei adevărată stă în

efectele, roadele sau rezultatele ei directe, potrivit cu natura

jertfei. Acestea sunt lucruri pe care susținătorii răscumpără-

rii universale le devalorizează în mod deschis și evident,

dacă nu chiar le anihilează. Iată felul în care sunt folosite

unele expresii care trădează acest fel de a devaloriza sângele

lui Hristos:

CAPITOLUL 24 15

• Ei spun că o ușă a harului a fost deschisă pentru păcătoși prin moartea Lui, iar eu presupun că

ei nu știu în ce sens anume, dar acești oameni

refuză să admită că vreun om ar fi fost adus în

Împărăția lui Dumnezeu în mod eficace, prin

har, pe acea ușă.

• Ei afirmă că Dumnezeu i-ar putea mântui pe cei pentru care Hristos a murit, dacă El ar dori

aceasta, și că o face pe baza oricărei condiții gă-

sește de cuviință să o impună păcătosului. To-

tuși, ei resping faptul că Hristos ar fi obținut

dreptul de mântuire pentru vreun om în mod

particular.

Astfel, acești oameni susțin că, după moartea lui Hris-

tos, Dumnezeu ar fi putut să îl trateze pe om din nou pe baza

unei condiții legale, care trebuie îndeplinită de către om. Mai

apoi, ei afirmă că toți oamenii din această lume ar fi putut să

fie condamnați, și totuși moartea lui Hristos să-și fi atins

ținta pe deplin. Mai mult, ei susțin că credința și sfințirea nu

sunt obținute prin moartea Lui, nu mai mult decât credința

și sfințirea cu care am putea să mergem în Iad.

În acestea și multe alte modalități, susținătorii răscum-

părării universale își exprimă ideile deșarte și imaginația lor

cu privire la valoarea intrinsecă și suficiența morții și a văr-

sării sângelui lui Isus Hristos. De aceea, spre onoarea lui Isus


Hristos, Mijlocitorul nostru, Dumnezeu și Om, Răscumpără-

torul nostru autosuficient, noi afirmăm că moartea și vărsa-

rea sângelui Lui au fost de o valoare și demnitate atât de

mare, de o suficiență completă, încât jertfirea Lui a fost în

orice fel capabilă și perfect suficientă să îi răscumpere, să îi

îndreptățească, să îi împace și să îi mântuiască pe toți păcă-

toșii din lume. Ea a fost pe deplin capabilă și suficientă să

împlinească dreptatea lui Dumnezeu pentru toate păcatele

întregii omeniri, și să-l aducă pe fiecare om în starea de glo-

rie veșnică.

Această plinătate și această suficiență a meritului mor-

ții lui Hristos este temelia a două lucruri, după cum ur-

mează:

În primul rând, ea este temelia propovăduirii generale

a Evangheliei către „toate noroadele”, cei credincioși având

dreptul de a propovădui Evanghelia „oricărei făpturi” (Matei

28:19; Marcu 16:15). Acest lucru are loc întrucât calea mân-

tuirii pe care Evanghelia o propovăduiește este suficient de

largă pentru ca toți oamenii să pătrundă pe ea. Există o su-

ficiență în remediul propovăduit încât să aducă lucrurile la

lumină, să vindece toate bolile lor sufletești și să îi elibereze

de orice rău. Dacă ar fi existat o mie de lumi, Evanghelia lui

Hristos ar fi putut, pe această temelie, să fie propovăduită

tuturor acestor lumi, întrucât în Hristos se găsește suficient

merit pentru mântuirea tuturor, dacă aceștia s-ar atinge de

El prin credință, atrăgând asupra lor beneficiile morții Lui,

CAPITOLUL 24 17

singura cale de înviorare spirituală fiind acest izvor al mân-

tuirii.

Unii oameni obiectează în zadar spunând că predicarea

Evangheliei față de toți oamenii ar fi inutilă dacă Hristos nu

a murit pentru toți. Ei pretind că, odată ce le propovăduim

Evanghelia tuturor oamenilor, ea Îl ilustrează pe Dumnezeu

chemându-i pe oameni să creadă ceea ce nu ar fi adevărat,

anume că Hristos a murit pentru ei toți.

Mai întâi, trebuie să conștientizăm că există unii oa-

meni care trebuie să fie mântuiți dintre acele popoare unde

este trimisă Evanghelia („am mult norod”), dar ei nu pot fi

mântuiți în modalitatea rânduită de Dumnezeu dacă Evan-

ghelia nu le este predicată acestor oameni, care sunt necu-

noscuți celor ce o propovăduiesc.1 Apoi, în economia și dis-

pensația noului legământ, toate diferențele și privilegiile ex-

terioare ale popoarelor, limbilor și națiunilor au fost abolite.

Cuvântul harului trebuie predicat fără deosebire tuturor, și

toți oamenii din orice loc sunt chemați să se pocăiască. În

plus, când Dumnezeu îi cheamă pe oameni să creadă, El nu

îi cheamă să creadă că Hristos a murit pentru ei, ci le spune

că nu există niciun alt nume sub cer dat oamenilor prin care

ei să poată fi mântuiți, iar acest nume este Isus Hristos, prin

care este propovăduită mântuirea.

1 Altfel spus, noi le predicăm la fel celor care sunt aleși și celor care nu sunt aleși, întrucât noi nu putem ști care este diferența dintre ei cel puțin până în momentul în care constatăm felul în care ei răspund predicării Evangheliei.


Dincolo de aceste adevăruri, noi afirmăm că suficiența

sângelui lui Hristos, despre care am vorbit deja, constituie o

temelie suficientă pentru toate acele porunci generale care

vizează predicarea Evangheliei către toți oamenii.

În al doilea rând, cei care predică Evanghelia în con-

gregații, fiind total străini de scopul și sfatul tainic al lui

Dumnezeu, și fiindu-le interzis în mod expres să se amestece

în el sau să încerce să îl descopere (Deuteronom 29:29), pot,

pe baza acestui lucru, să îl cheme pe orice om la credință,

dând asigurarea mântuirii în condițiile credinței manifestată

de acel om. Ei pot cunoaște și pot fi deplin convinși de

aceasta: există suficient merit în moartea lui Hristos pentru

a mântui pe oricine care crede. Ei pot lăsa scopul și sfatul

tainic al lui Dumnezeu în mâna Lui, pentru că El este Cel care

dă credința, și ei pot lăsa în mâna lui Hristos taina numărului

de persoane sau a persoanelor specifice pentru care Hristos

a murit, așa cum le este poruncit.

Acest lucru, odată ce este atent observat, va zdrobi

multe dintre ideile înflorite ale adversarilor noștri, așa cum

vom demonstra imediat.

ADMINISTRAREA NOULUI LEGĂMÂNT ÎN VREMEA EVANGHELIEI

Al doilea lucru de luat în considerare este economia

sau administrarea noului legământ în vremea Evangheliei.

Împărăția și stăpânirea lui Hristos sunt amplificate și lărgite

CAPITOLUL 24 19

după apariția Lui pe pământ, în trup. Toate diferențele exte-

rioare sunt îndepărtate, restricțiile pentru Neamuri sunt

date deoparte, zidul care îi despărțea de Dumnezeu este

zdrobit, iar promisiunea făcută lui Avraam că va fi moșteni-

torul lumii, ca tată al tuturor celor credincioși, avea să fie de

acum îndeplinită.

Acest fel de administrare a legământului este, după

cum putem vedea, destul de diferit de aceea dispensație care

a fost limitată la un singur popor etnic al lui Dumnezeu. În

acele vremuri, tot restul omenirii fusese exclusă, așa încât în

legământ nu erau cuprinși toți indivizii. Spre deosebire de

aceasta, noul legământ implică o eliminare a tuturor excep-

țiilor care erau în vigoare în trecut. Așadar, luând în consi-

derare scopul cu care sunt folosite toate aceste expresii ge-

nerale în Scriptură, vom putea vedea în mod clar natura

acestor diferențe, în care ele trebuie înțelese, și cine este cu-

prins sau nu în legăminte. Felul de administrare a noului le-

gământ vizează această lărgire a Împărăției vizibile a lui

Hristos, cuprinzând în ea toate popoarele în ceea ce privește

accesul la mântuire, nefiind vorba însă despre un drept in-

trinsec la mântuire, unul care să le fie aplicat universal tutu-

ror indivizilor din întreaga lume. Dumnezeu are aleși din

toate acele popoare, din mai multe generații, în cadrul cărora

sunt folosite mijloacele harului.

De aceea, obiecțiile care sunt formulate împotriva spe-

cificității răscumpărării lui Hristos și a limitării ei la cei aleși,


obiecții care sunt formulate pe baza unor termeni precum

„toți”, „toți oamenii”, „toate popoarele”, „lumea”, „întreaga

lume” și așa mai departe, toate aceste obiecții sunt slabe și

invalide. Ele răstălmăcesc expresii generale ale Scripturii

dincolo de ținta și sensul lor. Acest lucru se datorează faptu-

lui că termenii de față sunt folosiți de către Duhul Sfânt doar

pentru a fi dovada îndepărtării oricăror restricții personale,

naționale sau etnice, zdrobind toate limitările înguste ale Ve-

chiului Testament, lărgind Împărăția lui Hristos dincolo de

limitele evreiești, abolind restricțiile vechi și deschizând o

cale pentru aleșii din toate popoarele ca aceștia să intre în

Împărăție (fiind denumiți „numărul deplin al Neamurilor”).

Nu mai este acum „nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur,

nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici

slobod, ci Hristos este totul și în toți” (Coloseni 3:11).

De aceea, Domnul promite să „toarne Duhul Lui peste

orice făptură” (Ioel 2:28). Petru interpretează această profe-

ție ca fiind împlinită prin umplerea apostolilor cu darurile

Duhului, așa încât ei să fie capabili să predice diferitelor po-

poare (Faptele Apostolilor 2:17), „prin care am primit harul

și apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea

credinței pe toate Neamurile” (Romani 1:5). Și aici nu avem

de-a face doar cu evreii, ci și cu unii din toate popoarele, în-

trucât „Evanghelia lui Hristos... este puterea lui Dumnezeu

pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi

a Grecului” (v. 16). În ceea ce privește mântuirea, ea îi are în

CAPITOLUL 24 21

vedere doar pe cei răscumpărați de Hristos, pe care El i-a

„răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Lui, oameni din

orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice

neam” (Apocalipsa 5:9). Aici vedem o distribuție specifică a

ceea ce este prezentat la modul general în alte pasaje; po-

runca este aceea de a predica Evanghelia tuturor popoarelor

(Matei 28:19), așa încât cei din aceste popoare care sunt răs-

cumpărați să poată fi aduși la Dumnezeu (Ioan 11:52). Și toc-

mai aceasta a prezentat pe larg apostolul în Efeseni 2:14-17.

Acesta este sensul, niciun altul, în care trebuie înțelese

acele multe pasaje folosite în mod uzual ca suport pentru ha-

rul și răscumpărarea universală, așa cum am explicat.

DEOSEBIREA DINTRE RESPONSABILITATEA OMULUI ȘI PLANUL LUI DUMNEZEU

Întrucât nu există nicio legătură între responsabilita-

tea omului și scopul lui Dumnezeu, trebuie să facem o deo-

sebire precisă între cele două.

Scopul sau decretul lui Dumnezeu nu constituie regula

responsabilității noastre, sau împlinirea de către noi a lucru-

rilor care ne sunt poruncite nu proclamă în vreun fel care

este planul lui Dumnezeu și nici ceea ce a hotărât El să se

împlinească. Acest lucru se poate vedea în special în respon-

sabilitățile slujitorilor Evangheliei de a răspândi Cuvântul,

de a oferi îndemnuri, invitații, porunci și avertismente, pen-

tru că toate acestea sunt lucruri care le-au fost poruncite.


Toate acestea sunt declarații perpetui ale îndatoririlor noas-

tre, și ele ilustrează acceptul acelor lucruri care ne sunt ofe-

rite ca îndemn și poruncă, alături de veridicitatea conexiunii

dintre un lucru și altul. Totuși, acestea nu sunt izvorâte din

sfatul și scopul lui Dumnezeu cu privire la anumite persoane,

în mod specific, care ar trebui avute în vedere într-un mod

diferit prin lucrarea Cuvântului. Un predicator nu trebuie să

își bată capul cu acele lucruri tainice ale gândului lui Dum-

nezeu, anume să se întrebe pe cine a hotărât Dumnezeu să

aleagă în mod specific sau pentru cine anume L-a trimis El

pe Hristos la moarte. Este suficient pentru lucrătorii Cuvân-

tului să cerceteze voia descoperită al lui Dumnezeu, și de

acolo să își extragă călăuzirea, căci din Cuvântul revelat au

primit ei chemarea la lucrare.

De aceea, nu există o legătură directă și revelată între

poruncile universale ale Cuvântului privitoare la ce anume

trebuie făcut în vestirea Evangheliei și sfatul sau planul lui

Dumnezeu alcătuit în Sine legat de mântuirea anumitor per-

soane, în mod specific. Lucrătorii Evangheliei poruncesc și îi

invită pe toți la pocăință și credință. Cu toate acestea, ei nu

știu în mod particular cui îi va da Dumnezeu pocăința spre

mântuire, și nici cine vor fi persoanele în care El va lucra

credința, prin puterea Duhului Sfânt. Iar când aceștia fac

apeluri înaintea păcătoșilor, în Numele lui Dumnezeu, ei nu

le spun tuturor oamenilor lucruri precum: „Este scopul și in-

tenția lui Dumnezeu ca tu să crezi”. Cine le-a dat o astfel de

CAPITOLUL 24 23

autoritate? Porunca Lui în împlinirea responsabilității lucră-

torilor Evangheliei este limitată la ceea ce El le spune să facă.

Cu toate acestea, lucrătorii Evangheliei nu sunt chemați să

propovăduiască gândul secret al lui Dumnezeu, anume ceea

ce El va face în mod specific cu o persoană sau alta. Oferta

exterioară a Evangheliei este una din care fiecare om trebuie

să își extragă propria responsabilitate. Nimeni nu poate con-

cluziona din exterior care este gândul tainic al lui Dumnezeu,

însă fiecare, în dreptul lui, crezând, poate cunoaște voia lui

Dumnezeu atunci când își împlinește responsabilitatea de a

crede și de a se pocăi. Este zadarnic să spui că Dumnezeu L-

a dat pe Hristos pentru toți oamenii cărora Hristos le este

oferit prin predicarea exterioară a Evangheliei. Oferirea Lui

în predicarea Evangheliei nu este o declarație făcută față de

vreun om în particular fie cu privire la ceea ce Dumnezeu a

făcut pentru el sau va face pentru el, ci oferirea lui Hristos

în predicarea Evangheliei este o declarație a lui Dumnezeu

cu privire la ceea ce acel individ trebuie să facă, dacă vrea să

fie primit de Dumnezeu și să capete lucrurile bune care îi

sunt promise. De aici survin următoarele implicații:

În primul rând, Dumnezeu intenționează întotdeauna

să mântuiască anumiți oameni dintre cei cărora le trimite

Evanghelia cu puterea ei. Lucrătorii Evangheliei nu cunosc

planul specific al lui Dumnezeu, dar ei au obligația să caute

binele fiecărei persoane, să spere și să aibă o atitudine pozi-

tivă față de toți, așa cum este potrivit slujirii lor. Astfel, ei


pot să Îl ofere pe Isus Hristos tuturor, alături de viața și mân-

tuirea care se găsesc în El, chiar dacă Domnul L-a dat pe Fiul

Său doar pentru aleșii Lui.

În al doilea rând, această ofertă a Evangheliei nu este

niciodată zadarnică sau lipsită de roadă. Dacă ea este făcută

potrivit Scripturii, așa cum se cere, Evanghelia va prezenta

responsabilitatea omului și ceea ce i se cere și este acceptabil

înaintea lui Dumnezeu.

Dacă cineva pune întrebarea: „Ce este propovăduit și

revelat din gândul lui Dumnezeu și din voia Lui, când oame-

nii pentru care Hristos nu a murit primesc porunca de a

crede?”, răspunsul meu este că, în primul rând, oamenii pri-

mesc porunca de a face ce trebuie făcut, dacă cineva vrea să

fie primit de Dumnezeu. În al doilea rând, lucrătorii Evan-

gheliei proclamă suficiența mântuirii care se găsește în Hris-

tos Isus pentru toți cei ce cred în El. În al treilea rând, lucră-

torii Evangheliei declară legătura sigură, infailibilă și invio-

labilă dintre credință și mântuire, așa încât oricine crede să

se bucure de mântuire, căci nimeni dintre cei care vin la

Hristos nu va fi izgonit (Ioan 6:37).

EROAREA EVREILOR CU PRIVIRE LA ARIA DE CUPRINDERE A LUCRĂRII DE RĂSCUMPĂRARE

Printre evrei a existat o convingere eronată care limita

mântuirea și eliberarea prin Mesia (sau Sămânța promisă)

la națiunea lor. Pentru o vreme, această convingere a avut o

CAPITOLUL 24 25

influență puternică chiar și asupra apostolilor, care erau ur-

mașii lui Avraam după trup. Acest lucru trebuie luat în con-

siderare cu atenție, întrucât astfel se explică multe dintre ex-

presiile generale din Scriptură cu privire la beneficiarii răs-

cumpărării. Totuși, prezența acestora nu oferă ca atare pla-

uzibilitate universalității nelimitate. Este foarte clar că evreii

erau în general afectați de această opinie mândră, întrucât

ei credeau că toate promisiunile îi aveau în vedere doar pe ei

și pe urmașii lor. Ei își închipuiau că promisiunile se aplicau

în mod universal, dar numai în interiorul națiunii evreiești,

excluzându-i astfel pe toți aceia pe care ei îi denumeau „ne-

tăiați împrejur” și „câini”, și asupra cărora își revărsau bles-

temele. De aceea, când au văzut mulțimile de Neamuri ve-

nind la predicarea Evangheliei de către Pavel, evreii „s-au

umplut de pizmă, vorbeau împotriva celor spuse de Pavel, și-

l batjocoreau... au stârnit o prigonire împotriva lui Pavel”

(Faptele Apostolilor 13:45-50). Apostolul vorbește din nou

împotriva acestor evrei mândri în 1 Tesaloniceni 2:15-16: „nu

plac lui Dumnezeu, și sunt vrăjmași tuturor oamenilor, căci

ne opresc să vorbim Neamurilor, ca să fie mântuite”. Ceea ce

îi înfuria cel mai mult pe aceștia în predicarea Cuvântului de

către Mântuitorul nostru era profeția Lui care spunea că El

va da via Lui altora (Matei 21:41).

Și se părea că până și apostolii se cufundaseră adânc în

această gândire, căpătată prin tradiție de la părinții lor, lucru


exprimat chiar și prin întrebările constante legate de resta-

urarea împărăției Israelului (Faptele Apostolilor 1:6), obse-

sie evidentă și din felul în care ei înțeleseseră Marea Trimi-

tere. Apostolii primiseră porunca și trimiterea de a predica

și de a boteza oameni din toate popoarele (Matei 28:19), de

a propovădui Evanghelia fiecărei făpturi (Marcu 16:15), pen-

tru aceasta fiindu-le dată putere de sus (Faptele Apostolilor

1:8). Totuși, se pare că ei înțeleseseră că trimiterea lor se

limita la oile pierdute ale casei lui Israel, căci, pentru înce-

put, ei au mers predicând doar evreilor (Faptele Apostolilor

11:19). Când le-a fost demonstrat contrariul, ei L-au glorifi-

cat pe Dumnezeu, spunând: „Dumnezeu a dat deci și Nea-

murilor pocăință, ca să aibă viața” (Faptele Apostolilor

11:18). Apostolii au considerat acest lucru ca unul cu care nu

fuseseră obișnuiți anterior. Nu este de mirare că oamenilor

le venea foarte greu să creadă această schimbare, pentru că

ea fusese marea taină ținută ascunsă în veacurile anterioare,

dar revelată acum prin Duhul înaintea sfinților apostoli și a

prorocilor: „Că adică Neamurile sunt împreună moșteni-

toare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu

noi la aceeași făgăduință în Hristos Isus, prin Evanghelia

aceea” (Efeseni 3:5-6).

Așadar, odată ce acest lucru le-a fost făcut cunoscut

prin Duhul și venind vremea în care trebuia luată în consi-

derare sora mai mică (Cântărea Cântărilor 8:8), odată ce fiul

rătăcitor a fost adus acasă (Luca 15:11) iar Iafet a fost convins

CAPITOLUL 24 27

să locuiască în corturile lui Sem (Geneza 9:27), apostolii s-

au străduit prin toate mijloacele să scoată această idee din

mintea fraților lor după trup,2 anume că ei ar fi fost singurii

beneficiari ai harului lui Dumnezeu.

De asemenea, ei s-au străduit să nu lase în mintea celor

dintre Neamuri nici cea mai vagă impresie cum că ar fi fost

un copac uscat, sau că Neamurile ar fi fost separate de popo-

rul lui Dumnezeu. În acest scop, ei au folosit diferite expresii

generale pentru a respinge acea eroare anterioară care s-ar fi

dovedit distructivă cu privire la Împărăția lui Isus Hristos.

Acesta este motivul pentru care descoperim că expresii pre-

cum „lumea”, „toți oamenii”, „toate popoarele”, „orice făp-

tură” și așa mai departe sunt folosite în legătură cu predicarea

Evangheliei și cu lucrarea de răscumpărare. Aceste lucruri nu

au fost restricționate unei anumite națiuni sau familii, așa

cum se presupunea anterior, ci ele au fost extinse acum în

mod universal poporului lui Dumnezeu care era răspândit în

orice loc de sub cer. Iar acest lucru este valabil în mod special

în ce privește expresiile folosite de apostolul Ioan. El a trăit

pentru a vedea prima venire a Domnului în acea judecată în-

fricoșătoare și răzbunare pe care a revărsat-o asupra națiunii

evreiești la circa 40 de ani după moartea Lui.3 El susține frec-

vent că Hristos lucrează în beneficiul lumii prin contrast cu a

2 Adică a credincioșilor care erau evrei. 3 Întoarcerea așteptată a lui Hristos în decursul vieții unora dintre ucenicii Lui (Matei 16:28; Marcu 9:1; Luca 9:27) este interpretată aici ca fiind distrugerea Ierusalimului și a templului în anul 70, eveniment urmat de marea migrație evreiască.


lucra exclusiv pentru națiunea evreiască, așa cum am spus an-

terior. Astfel, el ne oferă o regulă prin intermediul căreia să

înțelegem astfel de fraze și expresii: „a prorocit că Isus avea

să moară pentru neam. Și nu numai pentru neamul acela, ci

și ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei

risipiți” (Ioan 11:51-52). În acest sens, el le spune credincioși-

lor evrei că Hristos nu este o jertfă de ispășire doar pentru ei,

ci și pentru păcatele „întregii lumi” (1 Ioan 2:2), adică pentru

păcatele poporului lui Dumnezeu răspândit în întreaga lume.

Această jertfă nu este limitată la o anume națiune, așa

cum își imaginaseră evreii în zadar pentru multă vreme.

Constatarea de față aruncă o lumină deosebită asupra sen-

sului acelor pasaje unde termeni precum „lume” sau „toți”

sunt folosiți în legătură cu lucrarea de răscumpărare.

Acești termeni nu fac referire la o universalitate abso-

lută, ci la o distribuție generală a răscumpărării în beneficiul

unor oameni de toate categoriile, lucru aflat în contradicție

cu ideea eronată a evreilor, prezentată mai devreme.

SENSUL TERMENILOR ȘI AL EXPRESIILOR FOLOSITE CU PRIVIRE LA ARIA DE CUPRINDERE A ISPĂȘIRII

Trebuie să cântărim cu seriozitate, în fiecare caz, aria

de cuprindere, natura și sensul termenilor generali care sunt

folosiți frecvent într-o modalitate nedefinită în Scriptură, și

care fac referire la obiectul (beneficiarii) răscumpărării lui

CAPITOLUL 24 29

Hristos. Întreaga greutate a argumentului în favoarea răs-

cumpărării universale ține de aceste expresii. Principalul ar-

gument, dacă nu chiar singurul, este extras din expresii și

termeni care par să aibă o latitudine în sensul lor, termeni

precum „lumea”, „întreaga lume”, „toți” și așa mai departe.

Odată ce universaliștii se lipesc de acești termeni, ei par să

triumfe ca și cum victoria ar fi în mod cert de partea lor.

Lumea, întreaga lume, toți, toți oamenii! – cine se poate

opune acestor argumente? Îndreaptă-le atenția către contex-

tul diverselor pasaje unde își fac apariția aceste cuvinte, ape-

lează la regulile de interpretare, reamintește-le de circum-

stanțele și scopul pasajelor, de sensul acelorași cuvinte în

alte versete, și folosește orice alte mijloace de ajutor pe care

Dumnezeu ni le-a lăsat pentru a descoperi voia și gândul Lui

din Cuvânt, că ei vor urla imediat, susținând că nu vor să

folosească decât sensul strict, literal al cuvântului, indiferent

și independent de contextul în care termenii respectivi

există: „Pleacă de aici cu regulile tale de interpretare, dă-ne

voie să credem ceea ce Cuvântul spune în mod expres”.

Fiind amăgiți de dragostea lor după învățătura pe care

și-au creat-o, puțin își imaginează ei că, dacă această afirma-

ție ar fi aplicată consecvent și dacă nu ar permite folosirea

darului interpretării Scripturii proporțional cu credința

noastră, atunci dintr-o dată ei ar fi în stare să aprobe nebu-

nia blestemată a audianiștilor, care, în erezia lor, I-au atri-

buit lui Dumnezeu un trup omenesc, o formă materială,


transformându-L din Duh materie, lucru nepermis. În mod

asemănător, ei vor fi nevoiți să confirme erezia blestemată a

transubstanțierii, distrugând astfel trupul real al lui Hristos,

și însoțind această învățătură cu multe alte erori periculoase.

Acești oameni pot continua cu astfel de gânduri deșarte cât

doresc, căci nu sunt potrivite decât pentru a-i înfricoșa pe

oamenii slabi și instabili. În ceea ce ne privește, de dragul

adevărului, noi nu vom rămâne muți. Și eu sper că noi vom

dovedi foarte ușor că termenii generali care sunt folosiți în

această chestiune nu oferă niciun fel de credibilitate vreunui

argument în favoarea răscumpărării universale, fie că este

vorba de o răscumpărare absolută, fie de una condiționată.

Există două cuvinte de care acești oameni se poticnesc

mai abitir: „lumea” și „toți”. Vom lua în considerare mai târ-

ziu pasajele specifice în care acești termeni se găsesc, din

care adversarii noștri își extrag argumentele. Pentru mo-

ment, ne vom îndrepta privirile către acești termeni în sine,

analizându-i potrivit cu modul în care ei sunt folosiți în

Scriptură, și demonstrând că ei nu definesc în mod necesar

o mulțime universală a acelora cărora li se aplică adevărurile

din pasajele respective.

Dimpotrivă, întrucât sunt termeni care au sensuri va-

riate, aceștia trebuie interpretați potrivit cu subiectul și aria

de cuprindere a pasajele specifice în care ei se găsesc în

Scriptură.

CAPITOLUL 24 31

În primul rând, avem de-a face cu termenul „lumea”.

În Noul Testament, termenul grecesc echivalent este

kosmos. Mai există un cuvânt, aion, care este uneori tradus

prin „lume”, dar nu este implicat în această discuție. Acesta

denotă durata de timp mai degrabă decât aria de cuprindere

a unui lucru anume. În cele ce urmează voi oferi pe scurt o

listă de sensuri ale termenului kosmos pentru a demonstra

că nu se poate construi un argument bazat pe simpla folosire

a unui termen care comportă atât de multe sensuri. De

aceea, sensul termenului va trebui să fie extras și deosebit în

fiecare pasaj pe baza căruia se construiește un argument.

SCHEMA TERMENULUI „LUMEA”

Lumea este înțeleasă,

I. Subiectiv

A. Universal

B. Parțial, ca fiind

1. Cerul vizibil.

2. Pământul locuibil.

II. Adjunct,4 cu privire la

A. Locuitori,

4 Adjunct: ceva atașat sau cu referire la un anumit lucru, aflat într-o poziție dependentă sau subordonată, cum ar fi în expresia „Regele și armata lui”.


1. Colectiv, cu sensul de întreg.

2. Distributiv, cu sensul de

(1) Oricare.

(2) Mulți.

3. Specific,

(1) Cei buni sau aleșii.

(2) Cei răi sau reprobații.

4. Fără diferențe sau exprimând o trăsătură

comună.

5. Restrictiv sau printr-o sinecdocă;5 având

sensul de

(1) Cel mai important.

(2) Romanii.

B. Accidental,

1. Cu referire la starea de corupție morală.

(1) Corupția în sine.

5 Sinecdocă: o figură de stil prin care o parte sau o componentă a unui anumit lucru este folosită pentru a face referire la întreg („toate mâinile pe vâsle” face referire la toți mari-narii), întregul unui lucru referindu-se la o parte (ca atunci când folosim termenul legea cu sensul de ofițer de poliție), când anumite trăsături specifice fac referire la trăsături ge-nerale (ca atunci când ne referim la un asasin ca fiind cuțitaș, ceea ce constituie doar una dintre modalitățile de lucru ale asasinilor), și invers, trăsătura generală ilustrând-o pe cea specifică (ca atunci când vorbim despre hoți cu sensul de hoți de buzunare), ori pentru a descrie lucrul din care este făcut un material prin materialul din acesta (ca atunci când spunem despre o mașină că este fier).

CAPITOLUL 24 33

(2) Originea sau izvorul corupției.

(3) Starea firească, pământească.

2. Cu referire la blestem.

Toate aceste deosebiri legate de folosirea termenului

sunt extrase din următoarele observații:

În Scriptură, cuvântul „lume” este folosit în general în

5 modalități:

1) Pro mundo continente6

În primul rând, cu sensul general - holos - referindu-

se la cer și pământ și toate lucrurile conținute în acestea,

care au fost create de Dumnezeu la început (Iov 34:13; Fap-

tele Apostolilor 17:24; Efeseni 1:4 etc.). În al doilea rând, cu

sensul distinctiv, referindu-se când la cer, când la pământ.

El este folosit cu referire la ceruri și la toate lucrurile care

aparțin cerurilor, spre deosebire de pământ (Psalmii 90:2)

sau, în alte pasaje, destul de frecvente, cu privire la pământ,

partea locuibilă a acestuia (Psalmii 24:1, 98:7; Matei 13:38;

Ioan 1:9, 3:17, 19, 4:14, 17:11; 1 Timotei 1:15, 6:7).

2) Cu referire la lume, în special cu privire la oamenii

din această lume, unde folosirea acestui termen se face fie în

sens universal, făcând referire la toți oamenii din lume (Ro-

mani 3:6, 19, 5:12), fie în sens nedefinit la om, fără a face o

definire clară a ariei de cuprindere a termenului (Ioan 7:4;

6 Lumea ca întreg.


Isaia 13:11), fie în sens exegetic, cu ideea de mulți, utilizare

foarte uzuală a acestui termen (Matei 18:7; Ioan 4:42, 12:19,

16:8, 17:21; 1 Corinteni 4:9; Apocalipsa 13:3).

Termenul acesta este folosit și în sens comparativ,

pentru a distinge marea parte a acestei lumi (Romani 1:8;

Matei 24:14, 26:13; Romani 10:18) sau, în alte pasaje, cu sens

restrictiv, referindu-se la locuitorii din Imperiul Roman

(Luca 2:1).

De asemenea, termenul mai este folosit cu privire la

oameni, făcând deosebire între ei după diverse criterii:

• În anumite pasaje, deosebirea se face în sensul accentuării binelui poporului lui Dumnezeu, re-

ferindu-se fie la faptul că ei au un anumit statut

sau se află în posesia unui anumit lucru (Psal-

mii 22:27; Ioan 3:16, 6:33, 51; Romani 4:13,

11:12, 15; 2 Corinteni 5:19; Coloseni 1:6; 1 Ioan

2:2).

• În alte pasaje, se referă la oamenii răi, la cei res-pinși din această lume (Isaia 53:11; Ioan 7:7,

14:17, 22, 15:19, 17:25; 1 Corinteni 6:2, 11:32;

Evrei 9:38; 2 Petru 2:5; 1 Ioan 5:19; Apocalipsa

13:3).

• Uneori termenul este folosit pentru a desemna lumea coruptă sau acea corupție universală

care se găsește în toate lucrurile din această

CAPITOLUL 24 35

lume (Galateni 1:4, 6:14; Efeseni 2:2; Iacov

1:27, 4:4; 1 Ioan 2:15-17; 1 Corinteni 7:31, 33;

Coloseni 2:8; 2 Timotei 4:10; Romani 12:2; 1

Corinteni 1:20, 21, 3:18, 19).

• Alteori, termenul face referire la starea pămân-tească sau la situația oamenilor ori a lucrurilor

(Psalmii 73:12; Luca 16:8; Ioan 18:36; 1 Ioan 4:5

etc.).

• În alte cazuri, termenul lumea face referire la lumea blestemată, la acea lume aflată sub pute-

rea Satanei (Ioan 7:7, 14:30, 16:11, 33; 1 Corin-

teni 2:12; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 6:12).

Acest cuvânt are diferite alte sensuri în Sfânta Scrip-

tură, pe care nu este necesar să le amintesc aici. Am trecut

în revistă aceste câteva sensuri doar pentru a demonstra

lipsa de validitate a pretenției cu care își umplu gurile anu-

miți oameni, înfricoșând sufletele instabile atunci când le

arată acele versete care menționează des termenul „lumea”

în legătură cu lucrarea de răscumpărare, ca și cum ar putea

fi extrasă o argumentație puternică în favoarea ideii de răs-

cumpărare generală. „Parvas habet spes Troja, si tales ha-

bet.”7 Dacă această teorie pe care ei o pretind este doar o

șmecherie sofistă,8 izvorâtă din ambiguitatea unui termen

7 Ar mai fi păstrat nădejdea vie în Troia, dacă ar fi rămas pe picioarele lui. 8 Obiceiul de a aduce argumente plauzibile, dar false.


care poate avea mai multe sensuri, toată străduința lor are

șanse maxime să se dovedească neroditoare. Am arătat că

termenul are diferite alte modalități de folosire în Scriptură.

Așadar, când voi ajunge la analiza obiecțiilor care folosesc

termenul „lume” cu sensul de răscumpărare universală, sper

ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să arăt că în niciun loc în

care termenul este folosit cu referire la răscumpărare, el nu

poate fi înțeles ca și cum ar face referire la toți oamenii din

această lume, la nivel individual. Nu încape îndoială că ter-

menul este folosit în câteva pasaje, dincolo de acestea, fă-

când referire în mod clar la toți oamenii. În privința terme-

nului, modalitatea în care noi vom încerca să tratăm dilema

și să o rezolvăm va fi una clară, în condițiile în care vom adă-

uga doar câteva observații la ceea ce am spus deja.

În primul rând, din punct vedere principial, acestui ter-

men i se aplică regulile și constatările ca în cazul altor cu-

vinte, anume că același cuvânt poate fi folosit în mai multe

circumstanțe, dar cu sensuri diferite. Matei 8:22: „lasă mor-

ții să-și îngroape morții” – mort în primă instanță se referă

la cei care sunt morți spiritual, în păcatele lor; în cea de-a

doua instanță, termenul se referă la cei care sunt morți din

punct de vedere fizic, prin separarea sufletului și a trupului.

Ioan 1:11: El „a venit la ai Săi”, eis idios, cu referire la toți cei

pe care El i-a creat; „și ai Săi”, kai idios, adică marea majo-

ritate a oamenilor, „nu L-au primit”. Și iarăși, Ioan 3:6: „Ce

este născut din Duhul este duh”. Duhul din prima apariție a

CAPITOLUL 24 37

termenului face referire la Duhul lui Dumnezeu, pe când cel

din a doua apariție face referire la o viață spirituală a harului

care este primită din El. Așadar, dacă am susține că sensul

termenului ar fi același în ambele apariții, am ajunge astfel

să pervertim cu grosolănie gândul Duhului Sfânt. Tot așa,

termenul „lume” își schimbă în mod uzual sensul în funcție

de pasaj. Ioan 1:10: „El era în lume, și lumea a fost făcută

prin El, dar lumea nu L-a cunoscut!” Acela care ar fi dispus

să forțeze același sens al cuvântului „lume” în această triplă

menționare a lui ar face o eroare grosolană. În prima lui apa-

riție, are în mod clar sensul de pământ, ca zonă locuibilă, în

a doua are un sens subiectiv, ca întreg al cerului și pămân-

tului, iar în a treia trebuie înțeles un sens universal, dar nu

absolut, făcând referire la anumiți oameni care trăiesc pe pă-

mânt, anume cei necredincioși, despre care se poate spune

că ei sunt „lumea”. Același lucru se poate aplica pasajului din

Ioan 3:17: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în

lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”.

Termenul lume din prima menționare trebuie înțeles în mod

necesar ca fiind acea parte a lumii locuibile în care Mântui-

torul nostru a trăit. În cea de-a doua apariție, el se referă la

toți oamenii din lume, așa cum chiar presupun, fiind adevă-

rat faptul că Mântuitorul nostru n-a venit să îi condamne pe

toți oamenii din lume, condamnarea nefiind scopul principal

al primei Sale veniri, ci El a venit pentru a-Și salva poporul,

așa încât să nu-i condamne pe toți. În cea de-a treia situație,


termenul se referă la aleșii lui Dumnezeu, la credincioșii care

au trăit în această lume în diversele generații. Aceștia au fost

cei pe care El a intenționat și a plănuit să îi mântuiască, așa

încât termenul nu se referă la altcineva în afara acestora.

Altfel, Hristos ar eșua în împlinirea planului Său, iar strădu-

ințele Sale ar fi insuficiente pentru a împlini ceea ce fusese

planificat.

În al doilea rând, niciun argument nu poate fi extras

dintr-o frază existentă într-un pasaj specific al Scripturii

dacă, în alte pasaje unde se folosește acea expresie, sensul

este în mod clar unul diferit, desigur, cu excepția cazului

când aria de cuprindere sau de aplicație a pasajului, ori su-

biectul acestuia dovedește acest lucru. De exemplu, Scrip-

tura spune că Dumnezeu a iubit lumea și L-a trimis pe Fiul

Său să împace lumea cu Sine în Hristos, iar despre Hristos

se spune că este jertfă de ispășire pentru păcatele întregii

lumi. Dacă aria de cuprindere a pasajelor unde se găsesc

aceste afirmații sau subiectul pe care ele îl tratează ne for-

țează să înțelegem că termenul „lume” ar face referire la

toate persoanele, în mod universal, atunci el ar putea fi în-

țeles în acest sens. Dacă o astfel de interpretare ar surveni

din acele pasaje, atunci de ce nu ar trebui să înțelegem ter-

menul „lume” cu sensul de orice persoană și în cazul unor

alte pasaje precum Ioan 1:10: „lumea nu L-a cunoscut”. Dacă

sensul din acest pasaj ar fi acela de toți oamenii, fără excep-

ție, atunci ar însemna că nimeni n-a crezut în Hristos. Ori

CAPITOLUL 24 39

acest lucru ar fi contrar afirmației din versetul 12. Același

principiu se aplică în Luca 2:1: „În vremea aceea a ieșit o po-

runcă de la Cezar August să se înscrie toată lumea”, unde

termenul poate fi înțeles doar ca cetățenii Imperiului Ro-

man, sau în Ioan 8:26: „Eu, ce am auzit de la El, aceea spun

lumii”, unde termenul face referire la evreii cărora El le vor-

bea, cei care trăiau atunci în lume, nu cei la care El nu fusese

trimis; sau în Ioan 12:19: „iată că lumea se duce după El!”

Acea lume nu era alta decât o mulțime mare de oameni care

provenea dintr-o singură națiune, și aceea una mică. La fel

este în pasajul din 1 Ioan 5:19: „toată lumea zace în cel rău”,

iar aici se înțelege de la sine că el nu face referire la vreun

credincios; ori în Apocalipsa 13:3: „toată lumea se ducea

după fiară” [cf. KJV], și judecați voi înșivă dacă termenul face

referire aici la toți indivizii din întreaga lume. În același fel,

înțelegem că expresia „toate popoarele” are sensul de extin-

dere la „întreaga lume”, după cum vedem în pasaje precum

Romani 1:5; Apocalipsa 18:3, 23; Psalmii 118:10; 1 Cronici

14:17; Ieremia 27:7.

Iată, este evident că termenii „lume”, „toată lumea” și

„întreaga lume”, atunci când sunt înțeleși ca având sensul de

oameni din lume, denotă aproape întotdeauna doar anumiți

sau mai mulți oameni din lume. Aceștia sunt separați în buni

și răi, credincioși sau necredincioși, aleși sau reprobați. Sen-

sul trebuie extras din ceea ce se afirmă despre acești oameni

în pasajele citate. În controversa dintre noi și cei ce ni se


opun, nu văd vreun motiv rațional pentru care acești ter-

meni ar trebui să fie forțați să aibă un alt sens decât cel evi-

dent din acele pasaje citate. Ne vom întoarce la pasajele spe-

cifice în scurt timp.

În al doilea rând, avem de-a face cu termenul „toți”.

Ceea ce am spus despre termenul „lume” este valabil

în egală măsură despre termenul „toți”. Mulți își construiesc

argumentele pe baza acestui termen și mulți alții se laudă cu

afirmații făcute pe baza lui. Am afirmat deja că nu există ni-

ciun pasaj al Scripturii în care să se afirme în mod cert că

Hristos ar fi murit pentru toți oamenii sau că S-a dat pe Sine

ca jertfă de răscumpărare pentru toți oamenii, cu atât mai

puțin pentru toți la nivel individual. Scriptura afirmă în mod

expres că El „S-a dat pe Sine însuși, ca preț de răscumpărare

pentru toți” (1 Timotei 2:6). Totuși, ceea ce este în discuție

acum este la cine se referă acest „toți” – dacă se referă la toți

credincioșii sau toți aleșii, dacă se referă la unii oameni din

toate categoriile, ori, în final, dacă se referă la toți oamenii

din toate categoriile. Adversarii noștri afirmă că termenul s-

ar referi la toți oamenii, la nivel individual. Când vom ajunge

la pasajele specifice, vom demonstra că circumstanțele pasa-

jelor specifice, analogia credinței și alte instrumente care ne

ajută în explicarea Cuvântului nu le susțin argumentația.

Pentru moment, haideți să ne îndreptăm privirea către felul

în care acest cuvânt este utilizat în mod uzual în Scriptură,

CAPITOLUL 24 41

și să vedem dacă el comportă întotdeauna o astfel de inter-

pretare.

Este mult prea clar faptul că, în vorbirea comună, ter-

menul „toți” poate fi înțeles fie colectiv, având sensul de toți,

fără excepție, fie distributiv, făcând referire la unii oameni

din toate categoriile. Nu este nevoie să mai facem ilustrații

sau să aducem exemple în acest sens. În acest al doilea sens,

termenul este folosit de tot felul de oameni, fie în vorbire,

scriere sau atunci când se exprimă în orice altă modalitate,

însă este folosit în mod special în felul acesta în Sfânta Scrip-

tură. Este un lucru evident că acest cuvânt trebuie înțeles în

anumite circumstanțe în primul lui sens, și nu este nevoie să

dovedesc asta. Cei care ni se opun afirmă că acest termen

trebuie înțeles întotdeauna în sens universal – chiar dacă eu

îndrăznesc să spun că el nu trebuie înțeles în acel sens nici

măcar într-o zecime dintre circumstanțele în care el apare în

Scriptură. Dimpotrivă, utilizarea lui cea mai frecventă și sen-

sul lui cel mai adecvat – anume unii oameni din toate cate-

goriile – este ceea ce noi afirmăm că se găsește în Scriptură.

Cred că acest lucru va fi clar dacă voi furniza câteva circum-

stanțe dintre multele pasaje biblice care pot fi folosite.

Un astfel de exemplu se găsește în Ioan 12:32: „Și, după

ce voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toți

oamenii”. Nu aș putea fi de acord cu ideea că termenul s-ar

putea traduce aici „toți” oamenii, ca în alte locuri. Chiar dacă

sensul este același, totuși termenul „oameni” nu se găsește


în original, ci acolo găsim doar cuvântul „toți”. Dar cine sunt,

întreb eu, acești toți? Este vorba oare despre orice persoană?

Atunci toți ar trebui să fie atrași la Hristos, făcuți credincioși,

convertiți cu adevărat și mântuiți în mod cert, pentru că ni

se spune într-un alt pasaj că niciunul dintre cei care vin la El

prin această atragere de către Tatăl, „nu-l va izgoni afară”

(Ioan 6:37).

Așadar, în acest pasaj, „toți” nu poate avea niciun alt

sens decât mulți, sau unii oameni din toate categoriile, neex-

cluzându-se vreuna.9 În consecință, termenul este interpre-

tat în același fel în Apocalipsa 5:9: „ai răscumpărat pentru

Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de

orice limbă, din orice norod și de orice neam”. Aceștia sunt

cei „toți” pe care El îi atrage la Sine. Această explicare speci-

fică a frazei noastre este mult mai valoroasă și mai vrednică

de a fi însușită decât o mie de spoieli ale fiilor oamenilor.

Traducătorii sunt chemați să stea alipiți de sensul nativ al

fiecărui cuvânt. Astfel, în Luca 11:42, traducătorii noștri și-a

făcut treaba, făcând ca termenul „toți” să aibă sensul adecvat

pe care îl susține interpretarea corectă a pasajului, căci ei

9 O analiză atentă a pasajului arată că el începe cu intrarea Domnului în Ierusalim, moment în care evreii L-au aclamat ca „Împăratul lui Israel”. Ulterior, în v. 21, își fac apariția niște greci (probabil prozeliți), care doresc să discute cu Domnul Isus, lucru care dă naștere dis-cursului imediat al Mântuitorului și al precizărilor ulterioare ale lui Ioan. Pasajul ne arată că Hristos a proslăvit pe Dumnezeu prin a duce la îndeplinire planul Acestuia, care avea în vedere mântuirea rămășiței Israelului (vezi discuția ulterioară, din v. 37 a apostolului și referința lui la Isaia 6, unde se prevestește exact acest lucru) dar nu doar a acestora ci și a altora. Astfel, Mântuitorul le răspunde grecilor prin discursul Său, încurajându-i prin a afirma înaintea lor și a evreilor că El nu va face deosebire între oameni pe baze etnice în ce privește eficacitatea mântuirii lor și implicit a crucii Sale. – n.tr.

CAPITOLUL 24 43

traduc termenul grecesc rhetos (care înseamnă „orice iarbă”)

prin „toate felurile de ierburi” [cf. KJV], exprimând sensul dis-

tributiv al cuvântului, așa cum se cuvine. El face referire la

ierburi de toate felurile, nu la toate ierburile, la nivel indivi-

dual, pentru care fariseii nu puteau practic să dea zeciuială.

Același sens al cuvântului se regăsește din nou în Luca 18:12:

„dau zeciuială din tot ce am” [cf. KJV], unde este evident că

nu poate avea sensul de orice lucru, la nivel individual.10 De

asemenea, acest sens restrictiv al termenului este evident în

alte pasaje, precum cel din Faptele Apostolilor 2:17: „voi turna

din Duhul Meu peste orice făptură”. Orice om să judece pen-

tru sine dacă folosirea acestui termen ar putea sau nu să îi

cuprindă pe toți oamenii, la nivel universal, sau dacă nu

cumva se referă la oameni de diferite categorii.

Același fel de interpretare și de a traduce este folosit de

traducătorii noștri în textul din Faptele Apostolilor 10:12. Ei

au tradus prin expresia „tot felul de dobitoace” ceea ce în tex-

tul grecesc are sensul literal de „toate fiarele sau creaturile cu

patru picioare”, având sensul de animale de diverse feluri. În

același sens trebuie înțeles și versetul din Romani 14:2: „Unul

crede că poate să mănânce de toate”, având sensul de orice

lucru găsește plăcut din ceea ce poate fi mâncat. Mai mult,

aceeași exprimare se poate vedea în 1 Corinteni 1:5.11 Este

10 El nu putea să dea zeciuială din haina lui, din terenul lui sau din copiii lui, ca să folosim un exemplu. 11 „Căci în El ați fost îmbogățiți în toate privințele, cu orice vorbire şi cu orice cunoștință”.


adevărat că, în 1 Timotei 2:4, unde se spune că Dumnezeu

„voiește ca toți oamenii să fie mântuiți” și față de care unii

susțin atât de repede că termenul „toți” trebuie înțeles în sens

universal și individual, deși acest lucru este fals și inutil, așa

cum vom demonstra, chiar în acel capitol termenul „toți” nu

poate fi înțeles în mod rațional decât în sensul pe care noi l-

am oferit până acum acestui cuvânt. În versetul 8 al acelui

capitol, este scris că „vreau dar ca bărbații să se roage în orice

loc”. Termenul acesta nu poate avea sensul fiecărui loc, la ni-

vel individual, din cer, de pe pământ și din Iad. Acest lucru

este recunoscut de toți, așa că nu are nevoie de nicio demon-

strație, la fel cum este cazul versetului în care ni se spune des-

pre Mântuitorul că a vindecat „orice fel de boală” (Matei

9:35). Nu este nevoie să dovedim faptul că El n-a vindecat

toate bolile din toți oamenii, ci doar tot felul de boli.

Diverse alte situații pot fi oferite pentru a demonstra

că acesta este sensul cel mai uzual și frecvent al termenului

„toți” în Sfânta Scriptură.

De aceea, nimic nu poate fi extras din simplul cuvânt

care să ne conducă la concluzia că, prin el, se face referire

întotdeauna la o universalitate absolută, nelimitată, a tutu-

ror indivizilor din lume, din toate timpurile. Vom reveni la

această discuție când ne vom îndrepta atenția către pasajele

specifice care conțin acest termen. Voi încheia aici în ceea ce

privește aceste expresii generale din Scriptură cu următoa-

rele observații:

CAPITOLUL 24 45

În primul rând, termenul „toți” este deseori și în mod

cert și neîndoielnic restrâns în aria lui de cuprindere la a în-

semna „toți de mai multe feluri”, chiar dacă ceea care face

această limitare nu este prezent în scris, ca și cum ar fi spus

„toți credincioșii” (v. 1 Corinteni 15:22; Efeseni 4:6). În Ro-

mani 5:18 citim că, prin darul fără plată, „a venit pentru toți

oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viața”. „Toți oame-

nii” face aici referire la cei care sunt îndreptățiți în mod con-

cret. Ei sunt nici mai mult și nici mai puțin decât cei care sunt

ai lui Hristos, adică cei credincioși, fiindcă este un lucru cert

că îndreptățirea nu este posibilă fără credință (Evrei 11:6).

În al doilea rând, cuvântul „toți” este folosit uneori cu

sensul de „unii din toate categoriile”, ca în Ieremia 31:34.

Termenul ebraic de aici este kowl. El este tradus prin „toți”

de către Pavel în Evrei 8:11, Ioan 12:32 și 1 Timotei 2:1-3.

Acest lucru este dovedit prin menționarea „împăraților” ca

una dintre categoriile de oameni avute în vedere. Și n-am

niciun fel de îndoială că le va fi clar tuturor faptul că acest

termen trebuie înțeles în relație cu lucrarea de răscumpărare

într-un fel sau altul în funcție de fiecare loc și pasaj în care

el se găsește, așa cum vom dovedi.

În al treilea rând, dacă am face o comparație atentă în-

tre expresiile generale ale Noului Testament și predicțiile

Vechiului Testament, am descoperi că ele răspund și se ex-

plică reciproc. Domnul afirmă în Noul ceea ce a fost profețit


în Vechiul că se va împlini. Există predicții și profeții ale Ve-

chiului Testament care spun că toate popoarele, toți oame-

nii, toate capetele pământului, toate familiile sau felurile de

oameni, lumea, întregul pământ, ostroavele, vor fi conver-

tite, vor privi la Hristos și vor veni la muntele Domnului.

Nimeni nu se îndoiește de faptul că aici sunt avuți în

vedere doar aleșii lui Dumnezeu din toate popoarele, cunos-

când că doar în aceștia au fost împlinite aceste profeții. De

ce ar trebui ca aceleași expresii folosite în Evanghelie, multe

dintre ele având scopul direct de a declara împlinirea acestor

profeții, să fie aplicate unei arii de cuprindere mult mai

largă, intrând în contradicție astfel cu gândul Duhului Sfânt?

În încheiere, ca acolo unde se spune despre Domnul că

va șterge lacrimile de pe toate fețele (Apocalipsa 21:4), pu-

tem afirma foarte clar că acest verset nu se referă și la cei

reprobați, care vor fi aruncați în veșnicia Iadului, unde este

plânsul și scrâșnirea dinților.

Așadar, când ni se spune despre Hristos că a murit

pentru toți, acest lucru nu ne împiedică să înțelegem, potri-

vit contextului din fiecare pasaj, că el nu se aplică acelor re-

probați care vor pieri veșnic pentru păcatele lor, întrucât

pentru ei n-a existat vreun remediu eficace care să le fie apli-

cat, chiar dacă le este oferit sau le poate fi oferit în mod ex-

terior și ocazional unora dintre ei, prin propovăduirea Evan-

gheliei.

CAPITOLUL 24 47

IMAGINEA ȘI POZIȚIA PERSOANELOR ȘI A LUCRURILOR DIN SCRIPTURĂ

Am observat faptul că Scriptura vorbește adesea des-

pre lucruri și persoane potrivit cu poziția sau imaginea pe

care acestea o au, adică potrivit cu felul în care oamenii le

privesc și le prețuiesc. Ea vorbește în mod frecvent despre

starea oamenilor potrivit cu aspectul lor exterior, lucru pe

care se bazează judecata omenească, nu potrivit cu statutul

lor real. Astfel, mulți oameni sunt considerați înțelepți,

drepți și neprihăniți în funcție de părerea oamenilor despre

ei, chiar dacă Domnul știe că ei sunt niște păcătoși ticăloși.

În Matei 27:53, Ierusalimul este denumit „cetatea

sfântă” pentru că ea era sfântă în gândirea oamenilor, însă

în realitate era o „peșteră de tâlhari” (Matei 21:13).

În 2 Cronici 28:23, Scriptura vorbește despre Ahaz,

acel rege rău din Iuda, că „a adus jertfă dumnezeilor Damas-

cului, care-l bătuseră”. Realitatea este că doar Domnul a fost

Acela care l-a lovit. Acei idoli înaintea cărora el adusese jertfe

nu erau decât niște pietre și lemne, lucrarea mâinilor oame-

nilor. Ei nu puteau să-l ajute cu nimic, cu atât mai puțin să îl

lovească. Și totuși, Duhul Sfânt folosește o expresie care să

ilustreze înaintea cititorului efectul idolatriei acestui rege,

spunând „îl bătuseră”. Nu se spune oare despre Hristos în

Ioan 5:18 că El încălcase Sabatul? Totuși, aceasta a fost doar

percepția coruptă din mintea fariseilor orbi.


Mai mult, adăugați la ceea ce am spus până aici este un

adevăr incontestabil, anume că multe lucruri care sunt adec-

vate și specifice copiilor lui Dumnezeu sunt adesea atribuite

acelora care trăiesc doar într-o părtășie exterioară cu aceș-

tia, și care au fost părtași acelorași privilegii exterioare, chiar

dacă, în realitate, ei sunt străini de părtășia harului făgădu-

inței. Puneți alături aceste două lucruri care sunt evidente,

și veți descoperi ușor că acele pasaje, care par să exprime o

posibilitate de a pieri în cazul celor despre care altfel se

spune că sunt răscumpărați prin sângele lui Hristos, nu sunt

în niciun fel în avantajul adversarilor răscumpărării eficace

a aleșilor lui Dumnezeu prin sângele lui Hristos. Acest lucru

se datorează faptului că, despre astfel de oameni, se poate

spune că au fost răscumpărați κατὰ τὴν δόξαν, nu κατὰ τὴν

ἀλήθειαν,12 — doar κατὰ τὸ φαίνεσθαι, nu κατὰ τὸ εἷναι,13 — adică

doar în aparență, nu în realitate, și aceste lucruri sunt apli-

cate în Scriptură unor diverse alte lucruri.

DIFERENȚA DINTRE O EVALUARE BINEVOITOARE ȘI UNA BAZATĂ PE REALITATE

Ceea ce noi spunem uneori despre cineva ca o evaluare

sau apreciere binevoitoare din partea noastră poate să nu fie

întotdeauna potrivită cu realitatea factuală în ceea ce pri-

vește acea persoană. În legătură cu veridicitatea aprecierilor

12 Doar în aparență, nu în adevăr. 13 Doar în impresia altora, nu în realitate.

CAPITOLUL 24 49

noastre, trebuie să constatăm ca pe un lucru indubitabil că

noi facem evaluările potrivit cu regulile de judecată care ne

sunt date. Mai apoi, trebuie să constatăm că pot exista lu-

cruri care trec dincolo de cunoștința noastră, indiferent dacă

ele sunt luate sau nu în considerare în analiza noastră.

Astfel, apostolii scriu adesea în Scripturi adresându-se

oamenilor folosind termeni precum „sfinți” sau chiar „aleși”.

Totuși, prin aceasta nu trebuie trasă concluzia că toți cei că-

rora ei le-au scris erau cu adevărat sfinți sau aleși. Acest lu-

cru este valabil, de exemplu, în 1 Petru 1:1-2, unde el îi denu-

mește pe toți cei ce locuiau ca străini răspândiți prin Pont,

Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia, „aleșii... după știința mai

dinainte a lui Dumnezeu Tatăl” etc. Cu toate acestea, nimeni

n-a îndrăznit să afirme că am putea avea vreun temei pentru

a concluziona că toți aceștia erau astfel în realitate. La fel le

vorbește Pavel celor din Tesalonic, întregii biserici căreia el

i-a scris, spunându-le: „știm, frați preaiubiți de Dumnezeu,

alegerea voastră” (1 Tesaloniceni 1:4). În 2 Tesaloniceni 2:13,

el Îl binecuvântează pe Dumnezeu „i-a ales spre mântuire”.

De aceea, n-a făcut oare Pavel această evaluare a lor ca pe un

gest binevoitor? În consecință, el afirmă într-un alt loc că

„este drept să gândesc astfel despre voi toți” (Filipeni 1:7).

Se poate oare concluziona în mod infailibil că toți aceștia

erau aleși? Dacă vreunul dintre ei este descoperit ulterior că

s-a îndepărtat de Evanghelie și a pierit, s-ar putea extrage

concluzia validă că aleșii ar putea să piară? N-am răspunde


noi unei astfel de situații afirmând despre acel om că a fost

considerat ales ca urmare a unei evaluări binevoitoare făcută

la momentul respectiv, nu pentru că el ar fi fost ales în mod

real și în fapt? Și de ce n-ar fi acest răspuns suficient și sa-

tisfăcător atunci când este dat în fața obiecției că unii pier,

fiind dintre cei despre care s-a spus cu bunăvoință că sunt

răscumpărați, ca și atunci când se spune despre ei cu aceeași

bunăvoință că au fost aleși?

LEGĂTURA DINTRE CREDINȚĂ ȘI MÂNTUIRE

Trebuie luată apoi în considerare legătura infailibilă

dintre credință și mântuire, potrivit planului lui Dumnezeu.

Aceasta este frecvent prezentată în propovăduirea Evanghe-

liei. Domnul a rânduit acest lucru în sfatul Său și l-a revelat

în Cuvântul Lui, așa încât să existe o legătură indisolubilă

între cele două lucruri, pentru că „cine va crede... va fi mân-

tuit” (Marcu 16:16). Fără îndoială, aceasta constituie sub-

stanța Evangheliei în propovăduirea ei exterioară. Aceasta

este mărturia lui Dumnezeu, care ne spune că viața veșnică

se găsește în Fiul Său. Oricine crede acest mesaj din inimă,

crede în pecetea lui Dumnezeu care spune că este adevărat.

Oricine nu crede mesajul Evangheliei, Îl acuză astfel pe

Dumnezeu de minciună (1 Ioan 5:9-11).

Așadar, această legătură dintre mijloace și rezultat,

dintre credință și viață, este singurul lucru avut în vedere și

CAPITOLUL 24 51

oferit nenumăraților oameni cărora le este predicată Evan-

ghelia. Toate poruncile, îndemnurile și promisiunile care le

sunt făcute oamenilor nu au în vedere decât această voie a

lui Dumnezeu: ca cei credincioși să fie în mod cert mântuiți.

Acesta este un adevăr divin indubitabil, și este un obiect su-

ficient pe care credința supranaturală să se odihnească. Dacă

nu este acceptat ca fiind adevărat, el este cauza suficientă a

condamnării. Ioan 8:24: „dacă nu credeți că Eu sunt („Calea,

Adevărul și Viața”), veți muri în păcatele voastre”.

În zadar își imaginează unii că, atunci când porunca de

a crede și promisiunea vieții sunt prezentate cuiva, chiar

dacă acela este unul care va pieri în mod cert, totuși ar exista

cumva o modalitate în care voia lui Dumnezeu va fi condiți-

onată spre mântuirea acelui om. Cei ce gândesc în felul

acesta își imaginează că Domnul dorește ca acest om să fie

mântuit cu condiția ca el să creadă, și că acea condiție nu ține

deloc de voia lui Dumnezeu, care este întotdeauna absolută.

Condiția există doar între lucrurile propuse acestor oameni,

așa cum am afirmat anterior.14 Cu mare pompă, ei îți vor

arăta piesele rupte ale unui sofism vechi arminian, însoțit de

aclamațiile harului în legătură cu această nouă descoperire,

căci în felul acesta ei vor demonstra felul în care gândesc

despre un lucru care li se pare complet nou. Aceștia îți vor

spune: „Așa cum este propovăduirea lui Dumnezeu, așa este

14 Owen reiterează aici instrumentalitatea și necesitatea credinței pentru a primi harul, ea nefiind nici cauza acelui har și nici condiția mântuirii.


și intenția Lui. Dacă El îi cheamă pe toți să creadă și să fie

mântuiți, atunci El trebuie să aibă intenția ca toți să creadă

și să fie mântuiți”.

În primul rând, Dumnezeu nu le dă viața tuturor cu

condiția de a crede, întrucât El trece cu vederea o mare parte

a omenirii, căreia nici măcar nu i se vestește ceva în legătură

cu mântuirea.

În al doilea rând, dacă prin propovăduirea lui Dumne-

zeu, oamenii înțeleg porunca și promisiunea Lui, cine spune

că aceste lucruri declară voia și scopul sau planul Lui tainic?

El îi poruncește lui faraon să lase ca poporul Lui să plece, dar

a avut El oare intenția ca faraon să împlinească imediat po-

runca Lui? Nu spune El mai dinainte că va rândui lucrurile

așa încât faraon să nu-i lase să plece? Eu am crezut constant

că poruncile și promisiunile lui Dumnezeu au revelat respon-

sabilitatea oamenilor, nu scopul Lui. Ele ne descoperă ce do-

rește Dumnezeu să facem, nu ceea ce El va face. Fără îndo-

ială, promisiunile Lui, atunci când sunt aplicate în mod spe-

cific, scot la iveală voia Sa persoanelor cărora le sunt aplicate

aceste promisiuni; totuși, când sunt exprimate în general, cu

privire la ceea ce am observat anterior – ele privesc lucruri,

nu persoane, ele au în vedere scopul Lui de a lega credința și

mântuirea în mod infailibil.

În al treilea rând, dacă împlinirea lucrurilor propovă-

duite este universală, așa cum spun adversarii noștri, și dacă

CAPITOLUL 24 53

intenția lui Dumnezeu este mântuirea tuturor acelora cărora

le este vestită Evanghelia, pe baza profesiunii lor de credință,

atunci ce mai rămâne din alegere și reprobare? Niciuna din-

tre acestea nu mai este consecventă cu acest pretins scop

universal al mântuirii tuturor oamenilor. Mai apoi, dacă

aceasta este intenția lui Dumnezeu, de ce nu este ea împlinită

ca atare? Eșuează cumva Dumnezeu în împlinirea planului

Său? „Dum vitant stulti vitia, in contraria currunt.”15 Nu este

oare mai rău acest Scilla decât acel Caribda de care se tem

unii?16

Răspunsul acestor oameni este următorul: „El intenți-

onează mântuirea tuturor oamenilor, însă pe baza împlinirii

de către aceștia a condiției. În cazul în care condiția nu este

îndeplinită, Dumnezeu nu eșuează în planul Său, chiar dacă

lucrul pe care El l-a promis nu este și atribuit”. Dar a știut

oare Domnul mai dinainte dacă condiția avea să fie împlinită

de către aceia cărora le-a fost făcută propunerea, sau nu?

Dacă nu, unde mai este preștiința Lui, atotștiința Lui? Dacă

da, atunci cum se mai poate spune despre El că intenționează

mântuirea lor, devreme ce El știe în mod cert că acei oameni

nu vor împlini niciodată condiția care li se cere? Mai mult,

El știa și faptul că ei nu pot împlini condiția fără ca El să o

15 În încercarea de a fugi de o greșeală fatală, a ne grăbim către a ne contrazice singuri. 16 Pasaj din Iliada și Odiseea de Homer, o operă mitologică din Grecia antică, în care Odiseu este nevoit să navigheze între două personaje: Scilla, un monstru cu două capete care îi smulge pe călătorii nepregătiți din locul lor, și Caribda, un vortex ucigaș care pândește mereu în apropiere.


realizeze, să o atribuie, iar El a hotărât deja să nu o împli-

nească în aceștia. S-ar putea oare atribui o astfel de voie și

un astfel de plan unui om înțelept așa cum sunt atribuite cu

ignoranță și nepăsare aceste lucruri singurului Dumnezeu

înțelept? Ar intenționa un om înțelept să facă vreun lucru pe

baza împlinirii unei condiții despre care el știe foarte bine și

mai dinainte că n-ar putea să fie împlinită fără ajutorul lui,

ajutor pe care el este pe deplin hotărât să nu îl acorde? De

exemplu, ar putea un om înțelept să-și căsătorească fiica, cu

condiția ca mirele să-i dea ca zestre o bijuterie pe care acesta

nu o are și nu o poate obține decât dacă tatăl miresei i-ar da-

o, lucru pe care tatăl este hotărât să nu îl facă? Unde ar putea

fi punctul terminus al amăgirii, orbirii și ignoranței către

care ar putea să se ducă astfel de suflete sărmane, deși există

înaintea lor lumină și cunoștință?

Iată care este adevărul esențial demonstrat și adus îna-

intea tuturor prin propovăduirea Evangheliei: legătura

strictă între responsabilitatea credinței din partea celor care

aud Evanghelia și beneficiul vieții veșnice care le este pro-

misă. Acest lucru are în el adevărul ariei de cuprindere uni-

versale, bazat pe suficiența completă a morții lui Hristos

pentru toți cei care vor crede. Nu văd niciun motiv pentru

care el să fie ilustrat ca parte din taina universaliștilor,

anume că Evanghelia n-ar putea fi predicată tuturor decât

dacă Hristos ar fi murit pentru toți. Având în vedere ceea ce

CAPITOLUL 24 55

am menționat mai devreme despre propovăduirea Evanghe-

liei, putem vedea că ideea răscumpărării universale și

această abordare a predicării Evangheliei nu constituie decât

un sofism vechi, putred, carnal, de multă vreme ratat, care

izvorăște din ignoranță cu privire la Cuvânt și rațiune, lu-

cruri care nu sunt în niciun fel contrare unul altuia.

AMESTECUL CELOR ALEȘI ȘI A CELOR REPROBAȚI ÎN ACEASTĂ LUME

Un alt temei pentru a susține faptul că propovăduirea

sângelui lui Hristos Isus trebuie să se facă și către cei care

nu beneficiază niciodată de sângele Lui vărsat, ține de faptul

că în lume există o distribuție amestecată aleșilor și repro-

baților, a credincioșilor și necredincioșilor, potrivit cu planul

și gândirea lui Dumnezeu, de-a lungul întregii lumi, în orice

loc, ba mai mult, chiar în toate sau în majoritatea congrega-

țiilor. Caracterul incorect al pretenției unora că noi n-ar tre-

bui să le predicăm tuturor oamenilor decât dacă Hristos a

murit pentru toți este evident atunci când te uiți la această

mulțime amestecată de oameni. Slujitorii Evangheliei, care

sunt administratori ai tainelor lui Hristos și în mâinile că-

rora este pusă responsabilitatea propovăduirii Cuvântului

împăcării, sunt obligați să îi îndemne și să îi avertizeze pe

toți oamenii la care ei sunt trimiși. Acest lucru se datorează

faptului că lucrătorii Evangheliei nu dețin decât lucrurile re-

velate. Domnul păstrează scopurile și intențiile Lui față de


fiecare persoană, în mod specific, în chivotul tainic al inimii

Sale, care nu poate fi pătruns de nimeni. Propovăduitorii

Evangheliei oferă același porunci, prezintă aceleași promisi-

uni, fac aceleași chemări în aceeași manieră și către toți oa-

menii, fără deosebire. Acest lucru este făcut așa încât aleșii,

pe care ei nu-i cunosc decât în măsura în care aceștia sunt

convertiți și oferă semne vizibile ale convertirii, să obțină

promisiunile, în timp ce restul rămân împietriți.

Dar toate acestea sunt rânduite astfel de către Cel care

este suveran peste toți. În mod specific, El a lăsat să existe în

această lume un amestec de aleși și reprobați, de grâu și ne-

ghină, până la sfârșitul lumii. În al doilea rând, El a rânduit

ca Hristos și împăcarea prin El să fie predicate oamenilor,

care nu cunosc scopurile Lui veșnice ce fac deosebire între

oameni. Ca atare, există o necesitate absolută ca două alte

lucruri să se petreacă. În primul rând, promisiunile trebuie

să aibă în ele un fel de generalitate fără restricții pentru a fi

potrivite lucrării despre care am vorbit. În al doilea rând, ele

trebuie propovăduite tuturor oamenilor, chiar și acelora pe

care Dumnezeu nu îi are în vedere niciodată ca să le dea lu-

crurile bune conț

cu moartea pe moarte cĂlcÂnd - magna …...se face între valoarea jertfei lui hristos și felul...

Documents