Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Academia „Ştefan cel Mare” a MAI a RM

Disciplina: Criminologie

Referat

Criminalitatea şi trăsăturile ei

A elaborat: A verificat:

Student al anului IV de studii, Florea Vasile

Facultatea Ştiinţe Poliţieneşti,

Domeniul de formare Drept,

Zara Valeriu

Chişinău 2015

1

P l a n:

Introducere

1 Noţiunea de criminalitate şi trăsăturile criminal-ităţii;2 Formele criminalităţii;3 Indicele criminalităţii: Starea; Structura;Nivelul; Dinamica.4 Cauzalitatea criminalităţii.

Concluzie

Bibliografie

2

I N T R O D U C E R E

În calitate de fenomen social, crima (criminalitatea) poate fi definită atît din

punct de vedere calitativ, cît şi din punct de vedere cantitativ. Dezvăluindu-i aspec-

tul exterior, cantitativ, trebuie să menţionăm că criminalitatea este totalitatea in-

fracţiunilor comise pe un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă, de un număr de-

terminat de persoane.

În ceea ce priveşte aspectul calitativ al crimei, putem spune că "prin infracţi-

une individul, realizînd interesul său egoist, nu doar încalcă legea, ca în alte încăl-

cări de drept. El, prin fapta sa, o neagă. În aceasta constă esenţa infracţiunii şi dis-

tincţia sa de alte feluri de încălcări de drept" .

Prin urmare, criminalitatea exprimă atitudinea făptuitorului de negare a relaţi-

ilor sociale dominante în societatea dată. Criminalitatea se caracterizează prin mai

mulţi indicatori, care reflectă diverse aspecte, proprietăţi ale fenomenului în dis-

cuţie, precum starea, nivelul, structura, caracterul, dinamica criminalităţii etc. Starea

criminalităţii nu este altceva decît situaţia criminalităţii, la un moment dat şi pe un

anumit teritoriu, privită în complexitatea sa, adică nivel, structură, caracter, dinam-

ică etc.

3

1.      Noţiunea de criminalitate şi trăsăturile criminalităţii

Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege fenomenul

social de masă care cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii

evoluţii umane sau numai în raport cu anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp

ori spaţii geografice determinate. Din acest punct de vedere concepem noţiunea

de criminalitate în două sensuri: [1]

Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înţelegem totalitatea

crimelor comise de-a lungul întregii evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a

globului terestru.

Sensul restrîns, unde prin criminalitate în sens restrîns înţelegem totali-

tatea crimelor săvîrşite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o

arie geografică determinată.

Actul criminal reprezintă, în esenţă, expresia concretă a unui ansamblu de

fapte (acţiuni şi inacţiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt

protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viaţa şi integritatea indi-

vidului, familiei, societăţii şi statului. Actele criminale comise primesc o expresie

cantitativă, numerică şi statistică, împreună îmbrăcînd haina de criminalitate.

Criminalitatea este un fenomen social şi, la fel cu alte fenomene sociale

(fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de

fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se

ţine o evidenţă strictă a criminalităţii, pe perioade de timp, pe localităţi, pe ţară,

încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o an-

umită identitate şi vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale

pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunos-

cută[2] şi studiată.

Conceptele de criminalitate cu un conţinut mai restrîns:

criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, social-

istă, contemporană), respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la

care se referă;

4

criminalitatea de gen (criminalitatea de violenţă, criminalitatea referitoare la

viaţa sexuală, criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul

infracţiunilor la care se referă;

criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor, criminalitatea femeilor,

criminalitatea recidiviştilor etc.), în raport cu categoria de persoane la care

se referă;

criminalitatea de spaţiu geografic (criminalitatea în Republica Moldova,

criminalitatea din lumea arabă, criminalitatea din ţările africane etc.), în ra-

port de zona geografică la care se referă.[3]

Fenomenologia criminalităţii presupune totalitatea infracţiunilor penale, care

sînt comise într-o anumită perioadă de timp şi într-o anumită societate. Ruşii con-

sideră criminalitatea ca un fenomen caracteristic prin orice formaţiune social –

economică, fiind determinată atît de cauze generale, cît şi de cauze şi condiţii

stabilite în mod concret, şi anume cele sociale, politice, culturare, economice, is-

torice, etc.

Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul compor-

tamentelor umane considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în

anumite condiţii, în cadrul unui sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut

istoric.

Trăsăturile criminalităţii:

a)      Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de in-

fracţiuni, comise într-o societate respectivă, într-o perioadă de timp determinată.

b)      Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc

faptul că nu pot fi explicate comportamentele infracţionale, avînd în vedere diver-

sitatea modalităţilor de săvîrşire a infracţiunilor. Aici nu putem analiza doar un

factor care conduce la săvîrşirea actului ilicit, ci trebuie avute în vedere factorii

generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);

c)      Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului in-

fracţional, structura şi dinamica sînt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă

geografică la alta.

5

d)     Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că

fenomenul criminalităţii, faptele antisociale provoacă daune destul de mari soci-

etăţii. Crima, în esenţa sa, comportă un pericol sporit în societate, atentînd la or-

dinea şi securitatea publicului.

e)      Caracterul variat al criminalităţii – care derivă din varietatea infracţiu-

nilor încriminate prin legea penală şi varietatea formelor de exprimare concretă a

infractorilor prin infracţiunile săvîrşite. Aşa cum nu există doi indivizi identici, tot

aşa nu există două infracţiuni, chiar de acelaşi tip identice.

f)       Caracterul cauzal al criminalităţii – constă în aceea că criminalitatea,

fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui pro-

ces cauzal.

6

2.      Formele criminalităţiiÎn teoria şi practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării

formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verifi-

care şi soluţionare judiciară. Astfel, formele criminalităţii, după aceste criterii, sunt

de cinci feluri sau nivele:

1. Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (in-

fracţiunilor) săvîrşite sau pretins săvîrşite, care sunt crime sau apar ca şi

crime şi care au ajuns la cunoştinţa sau au fost înregistrate la organele de

urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregis-

trată la organele de poliţie, procuratură ori la instanţa de judecată – în caz

de plîngere directă – şi este cunoscută.

2. Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii

sunt descoperiţi şi cunoscuţi (ori bănuiţi că sunt autorii adevăraţi).

3. Criminalitatea deferită justiţiei reprezintă totalitatea crimelor transmise

pentru soluţionare în instanţa de judecată.

4. Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost exami-

nate de instanţa de judecată şi aceasta a pronunţat o hotărîre penală

definitivă. Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă

sau legală.

5. Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregis-

trate şi, deci, nedescoperite şi nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au

ajuns la cunoştinţa organelor şi autorităţilor competente. Numărul acestora

este cu mult mai mare faţă de crimele înregistrate, descoperite şi judecate.

În paralel cu cercetarea formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere,

descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară, criminologia

cercetează şi alte forme ale criminalităţii, ca:

Formele criminalităţii după valorile sociale periclitate;

La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de

fapte săvîrşite, deosebite între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri,

violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai atentă, se observă că această diversi-

7

tate de fapte penale se repartizează în anumite categorii şi grupe, după anumite

criterii obiective şi subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul

de unitar şi coerent.

Formele criminalităţii după făptuitori;

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte

este comisă de un om (sau mai mulţi oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă,

care este aplicată făptuitorului. În acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată

în afara oamenilor care au cauzat-o şi faţă de care se vor aplica pedepse, ce

urmează a fi executate. Aceşti oameni alcătuiesc aşa-numita populaţie pe-nală asupra căreia îşi concentrează eforturile forţele statului (poliţia, procuratura,

justiţia etc.).

Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existenţa criminalităţii, influenţînd

starea, structura şi dinamica ei. În studiile şi cercetările criminologice se de-

osebesc mai multe forme după vîrsta făptuitorilor, şi anume:

copilăria (0-12 ani);

adolescenţa (12-22 ani);

tinereţea (22-35 ani);

vîrsta adultă (35-60/65 ani);

vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).[4]

Formele criminalităţii după gravitate.Cunoaşterea criminalităţii după gradul de

gravitate este la fel de importantă ca şi toate aspectele anterioare. În teoria drep-

tului penal, ca şi în practica penală punctul de plecare îl reprezintă art. 16 din CP

al RM:[5] unde, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile sunt

clasificate în următoarele categorii:

Infracţiuni uşoare;

Infracţiuni mai puţin grave;

Infracţiuni grave;

Infracţiuni deosebit de grave;

Infracţiuni excepţional de grave.

3.      Indicele criminalităţii: starea; structura; nivelul; dynamica

8

În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de

bază: nivelul, structura şi dinamica.

Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma

crimelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţi

sau indici relativi ai criminalităţii.

Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se

utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii.

Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor săvîrşite şi al per-

soanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp sta-

bilită. Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea determinată din numărul total

de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp sta-

bilită, raportat la numărul exact de populaţie, spre exemplu la 1.000,

10.000 sau 100.000.

Alături de starea criminalităţii, o altă metodă este compararea. Compararea în spaţiu permite compararea criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată într-un

interval de timp stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalităţii,

evaluată pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.

Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative inter-

venite în structura acestui fenomen, prin comparaţie cu intervale de timp şi

spaţiu succesive, reflectînd cursul general al criminalităţii şi tendinţele sale.

În asemenea mod, dinamica criminalităţii permite a elabora atît ipotezele realiste

privind cauzele care generează criminalitatea, cît şi prognoze pentru desfăşu-

rarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.

Starea criminalităţii, desemnează situaţia dimensională (spaţial-tempo-

rală) a criminalităţii în societate, se utilizează şi conceptul de structură a

criminalităţii. Structura desemnează modul de organizare internă, de alcă-

tuire a realităţii materiale, obiective, precum şi organizarea fiecărui element

component unul faţă de altul. Dacă starea criminalităţii reprezintă caracter-

isticile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.

9

4.      Cauzalitatea criminalităţii

Cauzalitatea constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte carac-

terul acestei dependenţe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anu-

mite condiţii, generează alt fenomen (efect).

Cauzalitatea este o formă  a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul

principal de determinare şi reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2

fenomene: cauza şi efectul.

Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar generează alt

fenomen.

Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ce favorizează, ajută

producerea unui alt fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care crimi-

nalul comite omorul este o condiţie. Deci, specificul condiţiei constă în aceea că

este un fenomen care nu determină un alt fenomen, dar ajută la producerea lui.

Deci, cauzele şi condiţiile acţionează împreună dar au contribuţii diferite.

În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:

a)      Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;

Cauzele legate de persoana criminalului;

Cauzele referitoare la mediu.

b)     Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:

Sărăcia;

Lipsuri materiale;

c)      Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractoru-lui:

Temperamentul;

Caracterul;

d)     Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului in-fracţional;

e)      Cauzele declanşatoare care provoacă trecerea la act:10

O ceartă sau conflict;

f)       Cauzele ereditare care aparţin elementelor dobîndite prin naştere:

Debilitatea mintală;

Alte boli de natură psihică.

Cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului la

influenţe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în con-

tact.

În literatura ciminologică se utilizează şi termenul de „factor”, prin care se

înţelege o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau

cauzele criminalităţii ar avea acelaşi sens. Totuşi, după părerea unor criminologi,

ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor se înţelege ceva mai mult decît prin

cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît cauza cît şi o

condiţie.

În criminologia naţională, una dintre cele mai reuşite clasificări, este făcută de G.

Gladkii:

a)      Factorii economici;

b)      Factorii sociali;

c)      Factorii demografici;

d)     Factorii politici;

e)      Factorii juridici;

În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:

Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime,

cauze legate de persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu;

cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);

cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;

cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lip-

surile materiale etc.;

cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;

11

cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului in-

fracţional;

cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;

cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime,

spre exemplu, dorinţa de răzbunare;

cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o

ceartă sau conflict;

cauze ereditare, care aparţin elementelor dobîndite prin naştere, ca debili-

tatea mintală sau alte boli de natură psihică;

cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalu-

lui, la influenţe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a

aflat în contact.

Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:

cauze fizice (anatomice-morfologice);

cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);

cauze psihice;

cauze sociale.

Concluzie

Criminalitatea e tratată că o totalitate de infracţiuni (crime) săvârşite într-o

perioadă concretă de timp, pe un anumit teritoriu şi de un număr concret de per-

soane. Ca atare această definiţie poate fi acceptată. Există aici doar o parte din ade-

văr, orice fenomen social (sinuciderea, alcoolismul etc.) este constituit dintr-o to-

talitate de fapte, prin care se manifestă. Nimeni nu defineşte alcoolismul ca o total-

itate de persoane care au utilizat anumită cantitate de băuturi alcoolice, într-o anu-12

mită perioadă de timp, pe un anumit teritoriu. Faptele din care se constituie totali-

tatea sunt doar o manifestare, latura vizibilă, empirică a fenomenului social. Pe noi,

însă, ne interesează, în primul rând, esenţa fenomenelor sociale, în cazul dat – es-

enţa criminalităţii. Prin dezvăluirea esenţei fenomenului social e posibil să pătrun-

dem în adâncurile lui, să-i explicăm just geneza, cunoscându-i proprietăţile de bază

şi legităţile existenţei, precum şi tendinţele dezvoltării acestui fenomen. Anume la

acest aspect al criminalităţii mă voi referi. 1) Într-o societate organizată în stat, ul-

timul din numele şi în interesul celora ce deţin puterea (clasa, grupul social, clanul,

poporul în întregime) guvernează. Statul reglementează relaţiile sociale înzestrând

subiectele raporturilor juridice cu drepturi subiective şi obligaţii obiective; aşteaptă

de la acestea o anumită variantă de comportare, unde ei realizându-şi interesele

proprii (egoiste) o vor face în acele limite care sunt prescrise şi într-un asemenea

mod ca să nu violeze interesele altor persoane şi organizaţii. În legile adoptate sau

sancţionate de stat se manifestă interesul şi voinţa deţinătorilor puterii, de aici:

„Dreptul se defineşte ca voinţă... ridicată la rang de lege”. Se înţelege că orice stat

este cointeresat ca această voinţă să se realizeze, iar ordinea de drept să se respecte.

În caz contrar sistemul relaţiilor sociale este pus în pericol. Iată de ce, cele mai im-

portante valori sociale sunt apărate inclusiv şl cu ajutorul legii penale, care deter-

mină ce fapte sociale periculoase constituie infracţiunea (crima) şi stabileşte

pedepsele ce urmează a fi aplicate persoanelor, care le-au săvârşit. 2) Criminali-

tatea (şi crima ca manifestare empirica a fenomenului) este un fenomen social.

Categoria socialului reflectă asemenea însuşiri ale obiectelor, lucrurilor,

fenomenelor, care caracterizează utilitatea sau dauna lor din punctul de vedere al

subiectelor relaţiilor sociale: individului izolat, grupelor sociale, claselor etc. Deci

şi fapta (comportamentul concret) fiind inclus în sistemul relaţiilor sociale va avea

aceleaşi caracteristici: utilă sau dăunătoare. De aici – social dorită sau social per-

iculoasă. Şi reacţia socială respectiv va fi: pozitivă (laude, decoraţii etc.) sau nega-

tivă (pedepse). Iată de ce pericolul social al crimei poate fi înţeles numai ca peri-

colul faptei pentru sistemul relaţiilor sociale dominante în societatea concretă. 3)

Orişice crimă se manifestă în realitatea înconjurătoare ca un act (fapte, activitate)

13

cu caracter intelectual-activ, orientat spre realizarea unui interes sau satisfacerea

unei necesităţi. Manifestarea empirică a datelor, particularităţile şi însuşirile aces-

tora nu depind de sistemul relaţiilor sociale. Aş vrea să atrag atenţia la momentul

intelectual-volitiv al faptei – la atitudinea psihică a persoanei faţă de cele săvârşite

şi faţă de rezultatele acţiunilor sale. Într-adevăr, în orice faptă (infracţiune) se

obiectează atitudinea făptuitorului faţă de lumea înconjurătoare, alte persoane şi in-

teresele acestora, atitudinea faţă de stat, societate, norme de morală, ordinea de

drept etc. Cu alte cuvinte, după fapte concrete suntem în stare să modelăm care

este poziţia reală, obiectivă a unei sau altei persoane faţă de lumea înconjurătoare.

4) Dacă reieşim din conceperea Dreptului ca voinţa clasei, grupului social sau a

poporului, ridicată la rang de lege, atunci vom concluziona următoarele. Spre de-

osebire de alte modalităţi ale comportamentului ilicit, în crimă, individul real-

izându-şi interesul său egoist, nu încalcă pur şi simplu legea. Prin fapta sa respec-

tivul ignorează, neagă legea, dreptul subiectiv al altui individ, interesul străin, in-

staurându-şi propriul interes şi propriul drept. Pe de altă parte, prin: fapta sa indi-

vidul neagă obligaţia obiectivă de a respecta legile statului; neagă voinţa acestuia,

adică voinţa sa individuală, contrapunînd voinţei comune, interesul propriu – in-

teresului comun, samavolnicia – dreptului. Iată de ce reacţia statului la încălcarea

legii penale – pedeapsa „nu e altceva decât un mijloc de autoapărare a societăţii

împotriva oricăror dereglări ale condiţiilor de existenţă ale societăţii” (Marx). Cele

expuse (plus cele menţionate în lecţia nr. 1) ne permit să facem următoarele con-

cluzii vizând esenţa crimei şi pedepsei ca fenomene sociale: − Crima – este o cate-

gorie criminologică utilizată pentru a scoate în evidenţă un fenomen real –

samavolnicia individului, adică negarea de către individul izolat a relaţiilor domi-

nante în societatea dată. Hegel afirma: „Pedeapsa este dreptul criminalului. Ea este

un act al propriei lui voinţe. Criminalul declară încălcarea legii ca drept al său. Prin

crima lui se neagă dreptul”. Pedeapsa este negarea acestei negări, adică este resta-

bilirea dreptului şi a echităţii în societate. − Fenomenul crimă se manifestă empiric

într-un comportament sau activitate interzise de legea penală şi poate purta diverse

denumiri (infracţiune, crimă, delict penal etc.). − Crima se manifestă empiric într-

14

un comportament sau activitate interzise de legea penală şi pot avea diferite denu-

miri (infracţiuni, delict penal etc.). − Fiind una din patologiile sociale crima (crimi-

nalitatea), pune în pericol însăşi existenţa societăţii, introducând în ea elemente ce

o dezorganizează şi o dezechilibrează; ce subminează temelia existenţei sistemului

social. − Crima ca fenomen social indică contradicţiile şi disfuncţiile din viaţa vi-

tală a organismului social fiind unul din parametrii ce reflectă starea societăţii la

etapa respectiva de dezvoltare a ei. Fenomenul – crimă (criminalitatea) pune în

pericol existenţa societăţii, introducând în ea elemente ce o dezorganizează şi o

dezechilibrează; subminând temelia existenţei sistemului social.

Bibliografie

[1] Mateuţ Gh., Criminologie (note de curs),  Arad, 1993, p.126.

[2] Oancea Ion,  Probleme de criminologie, ed. ALL Educational S.A., Bu-

cureşti, a. 1994, 1998, p.28.

[3] Ungureanu Augustin, Prelegeri de criminologie, ed. Cugetarea, Iaşi,

1999, p.130.

[4] Giurgiu Narcis, op. cit., p. 185.

[5] CP al RM.

15

16