criminalistica suport curs

CRIMINALISTIC

Anul IV, semestrul I

UNIVERSITATEAă„DANUBIUS“ăDINăGALA I

DEPARTAMENTULăDEăÎNV MÂNTăLAăDISTAN ŞIăFRECVEN ăREDUS

FACULTATEA DE DREPT

FLORENTINA PUŞC

Criminalistică 2

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (cod 111/2006)

ISBN 978-606-533-187-7

Tipografia Zigotto Galaţi Tel.: 0236.477171

Criminalistică 3

CUPRINS

1. Introducere în criminalistic

Definiţia, obiectul şi metodele Criminalisticii 8

Caracterele Criminalisticii 10

Principiile fundamentale ale Criminalisticii 11

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 13

Teste de autoevaluare 14

Bibliografie minimală 15

2. Elemente de criminalistic ătehnico-ştiin ific

Identificarea criminalistică 17

Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile 23

Fotografia judiciară 26

Cercetarea criminalistică a urmelor 30

Tehnici de identificare şi înregistrare a persoanelor 46

Elemente de balistica judiciară 52

Cercetarea criminalistică a înscrisurilor 58

Capcane criminalistice 63


Rezumat 65


Lucrare de verificare 66


Criminalistică 4

3. Criminalistic ătactic

Cercetarea locului faptei 68

Cadrul tactic al organizării cercetării penale 73

Tactica ascultării unor categorii de participanţi în

procesul penal

75

Tactica efectuării percheziţiei: ridicarea de obiecte şi

înscrisuri

81

Reguli şi procedee tactice aplicate în efectuarea unor acte

de urmărire penală

85


Rezumat 90



4. Elemente de criminalistic ămetodologic

Metodica cercetării infracţiunii de omor 94

Metodologia investigării infracţiunilor informatice 99


Rezumat 102




R spunsuriălaăîntreb rileădinătesteleădeăautoevaluare

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Criminalistică 5

INTRODUCERE Modulul intitulat Criminalistică se studiază în anul IV, semestrul I şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul Criminalisticii.

Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

asumarea noţiunilor specifice criminalisticii;

descrierea principiilor de funcţionare a criminalisticii;

interpretarea normele de drept în raport cu situaţiile concrete.

identificarea unor soluţii pentru probleme legate de aplicarea normelor

criminalisticii;

simularea actului de luare a unor decizii cu referire la situaţii reale sau

imaginare, prin asumarea de responsabilităţi specifice.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Introducere în criminalistică; - Elemente de criminalistică tehnico-ştiinţifică;

- Criminalistică tactică; - Elemente de criminalistică metodologică.

In prima unitate de învăţare intitulată Introducere în Criminalistică, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor competenţe specifice:

- să defineşti obiectul criminalisticii;

- să descrii metodele de investigare criminalistică;

- să argumentezi caracterele şi principiile fundamentale ale Criminalisticii,

după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Elemente

de criminalistică tehnico-ştiinţifică, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele

oferite, noi competenţe care îţi vor permite să operaţionalizezi următoarele obiective:

- să argumentezi necesitatea identificării criminalistice, a truselor criminalistice, a laboratoarelor mobile şi a fotografiei judiciare;

- să motivezi efectele cercetării criminalistice a urmelor, tehnicilor de identificare şi înregistrare a persoanelor;

- să integrezi elementele de balistică judiciară, a cercetării criminalistice a înscrisurilor, a capcanelor criminalistice in sistemul procesual judiciar,

care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de verificare

corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Ca sa îţi evaluez gradul de

însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de verificare, pe care, după

Criminalistică 6

corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare,

Criminalistică tactică, vei dobândi competenţe specifice cercetării locului faptei, a tacticii ascultării unor categorii de participanţi în procesul penal si a

tacticii efectuării percheziţiei. Vei reuşi in consecinţă, să operaţionalizezi

obiective precum:

- să descrii elementele legate de cercetarea locului faptei;

- să elaborezi o tactica de ascultare a participanţilor la procesul penal;

- să motivezi necesitatea si efectele unei percheziţii.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată Elemente de criminalistică metodologică, vei regăsi operaţionalizarea

următoarelor obiective specifice:

- să descrii metodica cercetării infracţiunii de omor;

- să identifici particularităţile investigării infracţiunilor informatice;

- să argumentezi modurile de investigare a sistemelor informatice.

Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:

Citeşti modulul cu maximă atenţie;

Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le

adnotezi în spaţiul alb rezervat;

Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;

Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să apelezi la suportul scris;

Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat anumite secvenţe;

În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.

Sarcinile de lucru din cadrul cursului vor fi verificate de tutore în cadrul

întâlnirilor tutoriale.

Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini).Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare

Criminalistică 7

1. INTRODUCERE ÎNăCRIMINALISTIC

1.1. Defini ia, obiectul şi metodele Criminalisticii 8

1.2. Caracterele Criminalisticii 10

1.3. Principiile fundamentale ale Criminalisticii 11

Obiectiveleăspecificeăunit iiădeăînv are

Rezumat 13


Bibliografieăminimal 15

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să defineşti obiectul criminalisticii;

să descrii metodele de investigare criminalistică;

să argumentezi caracterele si principiile fundamentale ale

Criminalisticii.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Florentina Puşcă Introducere în Criminalistică

Criminalistică 8

1.1.Defini ia, obiectul şi metodele Criminalisticii

1.1.1. Defini ia Criminalisticii

Fondatorul ştiinţei judiciare denumită „Criminalistică” este considerat a fi

judecătorul de instrucţie1 austriac şi profesor de Drept penal, Hans Gross

(1847-1915), care în anul 1893 a utilizat pentru prima dată acest termen în

„Manualul practic de instrucţie judiciară pentru uzul procurorilor, judecătorilor de instrucţie, ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, funcţionarilor de poliţie, jandarmilor, agenţilor serviciului siguranţei”.

Alţi pretendenţi la titlul de „fondator al Criminalisticii” ar fi francezul

Alphonse Bertillon2 (1853 – 1914) şi eroul lui Sir Arthur Conan Doyle (1859 –

1930), Sherlock Holmes care avea următorul crez:

„ Ca toate celelalte ştiinţe, cea a deducţiei şi analizei nu poate fi însuşită decât cu preţul unor studii îndelungate şi minuţioase; de altfel, viaţa este prea scurtă pentru a permite unui muritor să atingă perfecţiunea pe acest tărâm. Înainte de a se îndrepta spre aspectele morale şi intelectuale ale temei, care prezintă cele mai mari dificultăţi, cercetătorul ar trebui să încerce rezolvarea problemelor elementare. Să înveţe mai întâi să citească dintr-o privire

povestea unui om, meseria sau profesiunea pe care o exercită. Oricât de pueril ar putea să pară un asemenea exerciţiu, el ascute facultăţile de observaţie şi te învaţă ce şi unde să cauţi. unghiile, mâneca hainei, pantofii, genunchii pantalonilor, proeminenţele degetului gros şi ale celui arătător, expresia feţei, manşetele cămăşii – fiecare dintre aceste elemente relevă din plin profesiunea unui om. Este aproape de neconceput ca, adunând toate aceste date, un

cercetător competent să nu se edifice asupra cazului pe care-l studiază”. (Cârjan, 2005, p. 9)

Totuşi, judecătorul Hans Gross se detaşează de pretendenţii săi prin sistematizarea cunoştinţelor

epocii sale în Manualul care a făcut înconjurul lumii, anul 1893 devenind anul

deănaştereăalăCriminalisticii. Criminalistica este arta şi tehnica investigaţiilor penale, ştiinţa judiciară cu caracter autonom, unitar şi pluridisciplinar, care elaborează şi foloseşte mijloace şi metode ştiinţifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea şi interpretarea probelor materiale, efectuarea expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, în scopul descoperirii infracţiunilor, identificării infractorilor, probării vinovăţiei acestora şi asigurării măsurilor de prevenţie împotriva criminalităţii.

1.1.2. Obiectul Criminalisticii

Sub raport ştiinţific, principalele direcţii de acţiune ale Criminalisticii sunt următoarele:

a) iniţierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracţiunilor, începând cu urmele specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-

1 Magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. 2 Acesta a introdus în anul 1879 metoda de identificare antropometrică sau bertillonajul.


Criminalistică 9

chimice în vederea identificării persoanelor sau obiectelor;

b) adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte la necesităţile proprii Criminalisticii, a unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii, pentru aplicarea lor la

specificul activităţii de prevenire şi de combatere a infracţiunilor;

c) elaborarea de reguli şi procedee tactice destinate efectuării unor acte de urmărire penală, precum şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea unui fundament ştiinţific investigării;

d) studierea practicii judiciare, în vederea valorificării ştiinţifice şi generalizării experienţei pozitive rezultate din activitatea organelor de

urmărire penală pe linia investigării infracţiunilor;

e) analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea celor mai adecvate procedee de combatere şi de prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora;

f) perfecţionarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracţiuni, cu preponderenţă a acelora care aduc atingere unor valori sociale deosebite, a acelora care sunt săvârşite cu violenţă şi, în general, a faptelor penale care prezintă dificultăţi în investigare;

g) elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri destinate prevenirii infracţiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial. (Stancu, 2007, p. 17)

1.1.3. Metodeleădeăinvestigareăcriminalistic

Datorită obiectului său de cercetare, Criminalistica foloseşte metode generale de cercetare ştiinţifică, metode proprii de investigare, dar şi metode împrumutate de la alte ştiinţe aplicate într-un mod particular.

Astfel, metodologia criminalistică cuprinde modalităţi generale de cunoaştere, cum ar fi observaţia, analiza, sinteza, deducţia, inducţia, comparaţia, ce au fost adaptate la specificul obiectului Criminalisticii.

Metodele de examinare proprii Criminalisticii, care au legătură cu obiectul său de cercetare sunt:

a) descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă;

b) identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmente exterioare sau după resturile de oase;

c) cercetarea înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute;

d) procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală;

e) metode de prevenire a săvârşirii infracţiunilor.

Ca metode împrumutate de la alte ştiinţe putem menţiona:


Criminalistică 10

a) din fizică: holografia3, fonoscopia

4, analiza microscopică spectrală şi atomică, spectroscopia5

;

b) din medicină: anatomia comparată6, histopatologia

7;

c) din chimie: electroforeza8, cromatografia

9;

d) din matematică: programarea lineară, calculul probabilităţilor, teoria mulţimilor vagi. (Cârjan, 2005, p. 12)

Sarcina de lucru 1

Care sunt metodele de examinare proprii Criminalisticii?

1.2. Caracterele Criminalisticii

a) caracterul judiciar, impus de legătura pe care o are criminalistica cu activitatea de urmărire penală şi cea de judecată. Activitatea consacrată soluţionării cauzelor penale este precedată de un proces destinat strângerii probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta ilicită, identificării autorului şi chiar a victimei, unde este cazul. Acest proces începe

din faza cercetării la faţa locului şi continuă cu activităţile de investigare, analiză, verificare în laborator a urmelor sau mijloacelor materiale de probă, precum şi cu alte acte de urmărire penală, guvernate de reguli tactice elaborate de Criminalistică; (Stancu, 2007, p. 19)

b) caracter autonom, rezultă din faptul că nicio altă ştiinţă din cadrul celor juridice sau judiciare nu are acelaşi obiect (cel de elaborare de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, ridicare şi examinare a urmelor

infracţiunii sau de identificare a autorilor şi nici cel de a prelua sau adopta procedee sau metode folosite de alte ştiinţe pentru a fi folosite în vederea clarificării împrejurărilor de fapt în care s-a comis actul ilicit ori pentru

prevenirea infracţiunilor) (Cătuna, 2008, p. 7);

3 Holografia este o metodă de înregistrare a unei imagini tridimensionale pe un suport în general bidimensional. Astfel, holografia este o formă avansată a tehnicii fotografice; înregistrările obţinute se numesc holograme. Aceeaşi metodă se poate

aplica şi la înregistrarea, redarea şi prelucrarea datelor de altă natură decât cele vizuale. 4 Înregistrare fotografică a zgomotelor inimii. 5 Ramură a opticii care studiază spectrele. 6 Studiază comparativ alcătuirea aceloraşi elemente la diferite specii, căutând să integreze diferenţele şi similitudinile în cadrul proceselor de evoluţie, adaptare, speciaţie. 7 Histopatologia (în care histo- este un element prim de compunere savantă cu semnificaţia „referitor la un ţesut organic“, iar patologie este o ramură a medicinii care se ocupă cu studiul cauzelor şi simptomelor bolilor şi a efectelor provocate de acestea) este o ramură a patologiei specializată în studierea ţesuturilor bolnave cu ajutorul microscopului; este un important

instrument al anatomiei patologice si este folosit pentru diagnosticul de certitudine al cancerului si al altor boli. 8 Metodă de analiză bazată pe migrarea cu viteză diferită a produşilor chimici în soluţii prin care circulă un curent electric. 9 Procedeu fizico-chimic de separare a substanţelor dintr-o soluţie, de obicei cu ajutorul trecerii soluţiei prin materiale poroase.


Criminalistică 11

c) caracter unitar, complexitatea actului infracţional a determinat structurarea criminalisticii în cele trei ramuri, ele se condiţionează reciproc în realizarea principalului obiectiv de aflare a adevărului urmărit de finalitate. Criminalistica

poate fi structurată în următoarele părţi:

1. Tehnica criminalistică ce cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice destinate descoperirii, fixării, interpretării şi examinării, în condiţii de laborator, a urmelor infracţiunii, mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării făptuitorilor, a victimelor, a armelor, instrumentelor folosite ori produse ale actului ilicit.

2. Tactica criminalistică cuprinde totalitatea procedeelor şi regulilor privind efectuarea actelor de urmărire penală şi de anchetă, plecându-se din momentul

cercetării la faţa locului (ascultarea învinuiţilor, a inculpaţilor, a persoanelor vătămate, a martorilor, efectuarea percheziţiilor, a reconstituirilor etc.)

3. Metodologia criminalistică vizează cercetarea unor categorii de infracţiuni cum sunt infracţiunile împotriva vieţii, sustragerile din avutul public sau personal, accidentele rutiere, navale, aeriene. Investigarea fiecărui fapt penal presupune urmarea unei anumite conduite de către organele judiciare, destinate descoperirii şi administrării probelor necesare dovedirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii.

d) caracterul pluridisciplinar, criminalistica reprezentând o punte de legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice, prin intermediul acesteia metodele celor dintâi găsindu-şi aplicarea în procesul judiciar.

1.3. Principiile fundamentale ale Criminalisticii

Criminalistica se subordonează în principal scopului procesului penal, fiind

călăuzită de principiile de bază care guvernează modul de organizare a sistemului judiciar şi activitatea desfăşurată pe parcursul procesului penal.

a) Principiul legalităţii prevăzut de legea fundamentală a ţării, cât şi de normele Penale, guvernează întreaga activitate a organelor judiciare pe

tot parcursul procesului penal şi pe cea de cercetare criminalistică a infracţiunilor. Cercetarea criminalistică a locului săvârşirii infracţiunii, constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică nu pot fi dispuse

şi efectuate decât în limita cadrului oferit de Codul de procedură penală. Criminalistica contribuie la realizarea dezideratului potrivit căruia „nimeni să nu se sustragă răspunderii penale pentru încălcarea legilor şi să nu rămână nepedepsit, dar, în acelaşi timp, nimeni să nu fie sancţionat sau pedepsit pe nedrept”;

b) Principiul aflării adevărului constituie cerinţa esenţială a procesului penal, cunoaşterea adevărului devine pe deplin posibilă doar dacă organele judiciare apelează la metode şi tehnici ştiinţifice de investigare a realităţii, capabile să descifreze stările de fapt şi împrejurările în care s-a

săvârşit fapta ilicită, să conducă la descoperirea ei, la identificarea făptuitorului şi a mijloacelor sau instrumentelor folosite;


Criminalistică 12

c) Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Potrivit acestui principiu, orice

persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal, este prezumată nevinovată până la finalizarea acestuia, sarcina probaţiunii pentru dovedirea vinovăţiei revenind în exclusivitate organelor judiciare.

Astfel, criminalistica clarifică pe baze ştiinţifice, stări de fapt şi împrejurări cu

rezonanţe în aflarea adevărului, pune în lumină probe care trebuie administrate pentru demonstrarea vinovăţiei sau nevinovăţiei învinuitului/inculpatului.

d) Principiul existenţei urmelor oricărui fapt penal. Săvârşirea unei infracţiuni este însoţită în mod inevitabil de producerea unor modificări în mediul înconjurător, modificări cunoscute sub denumirea de urme.

„Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără ştirea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale şi pe obiectele purtate, alte urme şi indicii, de obicei imperceptibile, dar caracteristice pentru prezenţa sau acţiunea sa.” (Ceccaldi).

Este foarte important ca procesul-verbal de cercetare la faţa locului să conţină o descriere amănunţită a urmelor sub aspectul naturii şi numărului, al plasamentului, dimensiunilor, culorii, metodelor folosite la descoperire, fixare, ridicare, conservare şi ambalare.

e) Principiul identităţii. Identificarea făptuitorilor şi a instrumentelor utilizate la săvârşirea infracţiunilor prin cercetări criminalistice de laborator are ca fundament ştiinţific, principiul identităţii. Orice obiect al lumii materiale este la un moment dat, identic numai cu el însuşi. identitatea este dată de totalitatea caracteristicilor generale şi particulare care permit delimitarea, izolarea obiectului cercetat, de toate celelalte

obiecte cu caracteristici asemănătoare, ceea ce face posibilă individualizarea lui. Fiecare element caracteristic folosit pentru

identificare, trebuie analizat prin prisma transformărilor pe care le-a

suferit în intervalul de timp scurs din momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al examinării de laborator. (Ionescu, 2007, p. 20)

f) Principiul celerităţii investigaţiei penale. Examinarea criminalistică a locului faptei trebuie făcută cu maximă urgenţă, orice întârziere conduce la modificarea ambianţei locului în care s-a săvârşit infracţiunea, la pierderea sau distrugerea a urmelor şi mijloacelor materiale de probă, cu urmări dintre cele mai nefaste pentru desfăşurarea ulterioară a cercetărilor. Cercetarea de laborator trebuie să se facă cu maximum de operativitate, deoarece urmele şi obiectele care le-au creat sunt supuse

unor transformări continue care diminuează valoarea lor identificatoare.

S. Kahane spunea:

„Odată cu trecerea timpului se şterg urmele din amintirea oamenilor şi de pe obiecte, dispar oamenii şi obiectele.”


Criminalistică 13

Sarcina de lucru 2

În ce constă caracterul unitar al Criminalisticii?

Rezumat

Scopul procesului penal este cel al constatării la timp şi în mod complet a

faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o

infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (art.1 Cod procedură penală). În desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana

făptuitorului (art.3 Cod procedură penală). Pentru aflarea adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, adică orice elemente de fapt constatate prin mijloace de probă. Progresele făcute în domeniul cercetării ştiinţifice nu au putut fi ignorate de

către juriştii preocupaţi de găsirea unor criterii de obiectivizare a adevărului, dar drumul ştiinţei pusă în slujba justiţiei a fost deosebit de lung şi dificil şi

adesea extrem de sinuos. Utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice de către organele judiciare în efortul lor de aflare a adevărului a avut drept consecinţă, alături de perfecţionarea sistemului probator şi o specializare a unor metode şi mijloace

destinate acestui scop, iar în timp apariţia unor ramuri sau chiar a unor ştiinţe

cu acest obiect. Printre aceste ştiinţe care, datorită obiectului şi organelor

care-l realizează, se mai numesc ştiinţe judiciare, se numără şi criminalistica.

Ea foloseşte mijloace de studiu împrumutate de la ştiinţele naturii, de la

ştiinţele exacte (matematică, fizica şi chimia), dar în acelaşi timp îşi creează metode proprii de investigare, precum şi procedee tactice pentru descoperirea

infracţiunilor şi dovedirea vinovăţiei infractorilor. Ca ştiinţă pusă în slujba aflării adevărului în justiţie, criminalistica se subdivide în trei ramuri,

indisolubil legate între ele, respectiv tehnica criminalistică, tactica

criminalistică şi metodologia criminalistică. În realizarea obiectului său de cercetare, şi criminalistica, ca ştiinţă judiciară, trebuie să respecte principiile cu caracter general valabile funcţionării oricărui stat de drept izvorâte din prevederile Constituţiei, ale Codului penal şi de procedură penală, cum sunt cel al legalităţii, al prezumţiei de nevinovăţie sau cel al aflării adevărului.


Criminalistică 14

Teste de autoevaluare

1. Denumirea de „criminalistică” a fost folosită pentru prima dată

în literatura juridică de către: a) Jules Reiss;

b) Hans Gross;

c) Edmond Locard.

2. Din structura criminalisticii fac parte:

a) tehnica criminalistică, tactica criminalistică şi metodologia criminalistică; b) tehnica criminalistică şi metodologia criminalistică; c) tactica criminalistică şi tehnica criminalistică.

3. Tehnica criminalistică constă în: a) elaborarea metodelor şi mijloacelor tehnice necesare căutării,

descoperirii, relevării, fixării, ridicării, conservării, examinării şi

interpretării urmelor, efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a

expertizelor;

b) sistem de reguli şi procedee ştiinţifice prin care se asigură efectuarea

planificată, organizată, operativă şi oportună a activităţilor de urmărire penală, suportul ştiinţific care stă la baza realizării activităţilor de

investigare şi procedurale (ascultarea persoanelor, efectuarea cercetării locului faptei, a percheziţiei, prezentării pentru recunoaştere sau

reconstituirii, luarea măsurilor asiguratorii); c) elaborarea şi aplicarea regulilor de cercetare a diferitelor genuri de

infracţiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi pe

experienţa pozitivă a organelor de urmărire penală.

4. Tactica criminalistică reprezintă: a) un sistem de reguli şi procedee ştiinţifice prin care se asigură efectuarea

planificată, organizată, operativă şi oportună a activităţilor de urmărire penală, suportul ştiinţific care stă la baza realizării activităţilor de

investigare şi procedurale (ascultarea persoanelor, efectuarea cercetării locului faptei, a percheziţiei, prezentării pentru recunoaştere sau

reconstituirii, luarea măsurilor asiguratorii); b) elaborarea metodelor şi mijloacelor tehnice necesare căutării,

descoperirii, relevării, fixării, ridicării, conservării, examinării şi

interpretării urmelor, efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a

expertizelor;

c) elaborarea şi aplicarea regulilor de cercetare a diferitelor genuri de

infracţiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi pe

experienţa pozitivă a organelor de urmărire penală.


Criminalistică 15

Bibliografieăminimal

Codul de procedură penală în vigoare

Cătuna, N. V. (2008). Criminalistică. Bucureşti: C.H. Beck, pp. 7-57.

Cârjan, L. (2005). Tratat de Criminalistică. Bucureşti: Editura Pinguin Book. pp. 9 – 12.

Puşcă, F. (2009). Criminalistică. Galaţi: Editura Universitară Danubius. pp. 7-

15.

Stancu, E. (2010). Tratat de Criminalistică (Ediţia a V-a revăzută şi adăugită).

Bucureşti: Universul Juridic.

Suciu C., (1972). Criminalistica. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

2. ELEMENTEăDEăCRIMINALISTIC

TEHNICO-ŞTIIN IFIC

2.1. Identificareaăcriminalistic 17

2.2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile 23

2.3. Fotografiaăjudiciar 26

2.4. Cercetarea criminalistic ăaăurmelor 30

2.5. Tehnici de identificare şi înregistrare a persoanelor 46

2.6. Elementeădeăbalisticaăjudiciar 52

2.7. Cercetareaăcriminalistic ăaăînscrisurilor 58

2.8. Capcane criminalistice 63

Obiectiveleăspecificeăunit iiădeăînv areă

Rezumat 65






să argumentezi necesitatea identificării criminalistice, a truselor criminalistice, a laboratoarelor mobile şi a fotografiei judiciare;

să motivezi efectele cercetării criminalistice a urmelor, tehnicilor de identificare şi înregistrare a persoanelor;

să integrezi elementele de balistică judiciară, a cercetării criminalistice a înscrisurilor, a capcanelor criminalistice in sistemul procesual judiciar.


Florentina Puşcă Elemente de criminalistică tehnico-ştiin ifică

Criminalistică 17

2.1.ăIdentificareaăcriminalistic

2.1.1.ăDefini iaăşiăobiectulăidentific riiăcriminalistice

Una dintre problemele esenţiale la care trebuie să răspundă criminalistica este cea a identificării persoanelor şi obiectelor. Posibilitatea de identificare pleacă de la două principii ale criminalisticii, conform cărora:

orice activitate infracţională lasă urme;

orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea ei poate fi asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuşi. (Cătuna, 2008, p. 10)

Identificarea criminalistică este un proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapte ilicite, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 66)

Prin identitate se înţelege categoria care exprimă concordanţa, egalitatea obiectului cu sine însuşi sau totalitatea însuşirilor ori a proprietăţilor unui obiect, fenomen sau fiinţă prin care acesta se deosebeşte de orice alt obiect, fenomen sau fiinţă. (Cătuna, 2008, p. 11)

Un element de specificitate a identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are mereu un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei, fapt care determină reconstituirea lui prin decodificarea informaţiilor conţinute în reflectările sale.

Identificarea se stabileşte pe baza caracteristicilor generale şi individuale, iar uneori pe baza unor caracteristici temporare. Scopul final al identificării în criminalistică îl reprezintă stabilirea concret-individuală a obiectelor şi persoanelor, prezentând importanţă nu numai stabilirea identităţii, ci şi stabilirea neidentităţii.

Pentru a se realiza identificarea, sunt necesare două categorii de obiecte:

a) obiectele (urmele) descoperite în câmpul infracţional sau create în procesul săvârşirii unei infracţiuni, denumite şi obiecte concrete sau de

identificat;

b) obiectele despre care se presupune că au creat urmele descoperite în câmpul infracţional, denumite şi obiecte verificate sau identificatoare.

2.1.2.ăPremiseleăştiin ificeăaleăidentific riiăcriminalistice

Obiectivitatea identificării criminalistice pleacă de la calitatea fiinţelor şi obiectelor de a fi unice (individualitatea), de a-şi păstra în timp calităţile individuale (stabilitatea relativă) şi a reflecta aceste calităţi.

a) Individualitatea (irepetabilitatea)

Pentru a parcurge drumul de la general la individual, trebuie parcurse trei etape:

cunoaşterea obiectului, ce reprezintă el;


Criminalistică 18

încadrarea sa într-o clasă sau grupă de obiecte;

individualizarea obiectului prin stabilirea identităţii sale.

b) Stabilitatea relativă

Orice sistem îşi păstrează, pentru o anumită perioadă, un număr de trăsături care îl fac să rămână ceea ce este. După gradul de modificabilitate, obiectele examinate pot fi:

nemodificabile (desenele papilare);

relativ modificabile (scrisul de mână);

modificabile în timp (prin uzură) sau modificabile artificial (deghizarea sau ştergerea urmelor).

c) Reflectivitatea (capacitatea obiectelor şi fiinţelor de a se reflecta şi de a fi reflectate)

După natura lor, reflectările pot fi:

reflectare sub formă de urme statice, de contur (de stratificare sau de destratificare) ori dinamice (tăiere, despicare), ce redau particularităţile exterioare ale obiectelor şi fiinţelor;

reflectare sub forma deprinderilor (de mers, de scriere);

reflectare sub forma imaginilor mentale (relatate oral, în scris);

reflectare sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video).

În procesul de identificare criminalistică interesează reflectarea care constă într-o modificare de substanţă pe sau într-un obiect, astfel că obiectul creator va fi cel reflectat, iar obiectul primitor cel care reflectă. Identificarea se poate face şi fără un contact nemijlocit, tactil sau vizual:

după imaginile fixate material (prin compararea urmelor descoperite în cazul infracţiunii cu urme experimentale);

din memorie (identificarea persoanelor sau obiectelor după semnalmente, declaraţii; se realizează pe baza caracteristicilor esenţiale ale unui obiect, fenomen sau fiinţe, percepute anterior de către o persoană, în anumite condiţii de loc şi de timp şi reţinute până în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă); (Mircea, 1999, p. 13)

pe baza înregistrărilor (cartoteci, colecţii, fişe): dactiloscopică, a cadavrelor şi

a persoanelor cu identitate necunoscută, a persoanelor dispărute, a scrisului de mână, a operelor de artă, a autovehiculelor;

după modus operandi (specializarea infractorilor pe genuri de infracţiuni). (Cârjan & Chiper, 2009, p. 67)


Criminalistică 19

2.1.3. Principiileăidentific riiăcriminalistice

a) Principiul identită ii. Particularizat la scopul procesului penal, principiul enunţat presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret. Dar, în măsura în care interesează stabilirea identităţii, în egală măsură suntem interesaţi să fie stabilită şi neidentitatea, absolut necesară excluderii din cercul suspecţilor a persoanelor bănuite de săvârşirea unei fapte penale, ori a obiectelor despre care se presupune că ar fi fost folosite de infractori. Aplicarea principiului identităţii în procesul de identificare criminalistică se cere riguros respectată pentru evitarea unor confuzii, de natură să determine scoaterea unei persoane vinovate de sub incidenţa legii penale, în dauna unui inocent. (Stancu, 2000, p. 37)

b) Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop ale identificării şi obiecte mijloc de identificare. Obiectul scop al

identificării este un obiect material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită şi concretizat în diverse ipostaze (persoana infractorului sau a victimei, instrumentele ce au servit sau erau destinate să servească la săvârşirea faptei, procedeul infracţiunii). Obiectul mijloc de identificare este alcătuit din urmele obiectului scop şi din modelele de comparaţie, realizate experimental în laborator cu obiecte presupuse a fi format urmele în câmpul infracţional. (Stancu, 2007, p. 38)

c) Principiul stabilită ii relative a caracteristicilor de identificare. Determinarea identităţii unei persoane sau obiect este posibilă numai în ipoteza în care acesta a creat urme în câmpul infracţional, urme ce reflectă caracteristicile sale esenţiale. Nu este suficient ca aceste caracteristici să-l individualizeze, să-l diferenţieze de celelalte obiecte asemănătoare, ele trebuind să prezinte şi o anumită stabilitate, o constantă. Expertul criminalist va trebui să diferenţieze caracteristicile schimbătoare de cele relativ stabile şi să determine cu precizie dacă acestea au putut fi influenţate, în formă sau conţinut, de diverşi factori interni sau externi. Modificări pot interveni fie la urmă sau la obiectul purtător de urmă, fie la factorul creator de urmă, cercetat ulterior comiterii infracţiunii.1 (Stancu, 2007, p. 38)

d) Principiul dinamicită ii şi interdependen ei cauzal. În procesul de identificare criminalistică este necesară abordarea cercetării persoanelor şi obiectelor în mişcare, prin prisma schimbării trăsăturilor şi proprietăţilor caracteristice, a interacţiunii cauzale cu factori care pot determina modificări sau transformări de ordin calitativ şi cantitativ. De la data săvârşirii infracţiunii şi până în momentul analizei propriu-zise, mai ales dacă acest interval este mare, intervin modificări în caracteristicile esenţiale ale fiinţelor şi obiectelor, dintre care unele sunt fireşti (îmbătrânirea persoanei, alterarea urmelor materiale de natură organică, uzura obiectelor de folosinţă curentă, influenţa factorilor meteorologici asupra urmelor), în timp ce alte modificări au la origine încercarea autorului faptei ilicite de a înlătura urmele infracţiunii (ştergerea urmelor, incendierea magaziei din care a furat sau delapidat). (Stancu, 2007, p. 39)

1 De exemplu, apariţia unei cicatrice în desenul papilar, modificarea cantitativă a compoziţiei firului de păr din cauza stării patologice deosebite, uzura pneurilor unui autoturism, uzura literelor unei maşini de scris etc.


Criminalistică 20

Sarcina de lucru 1

Care sunt categoriile de obiecte necesare realizării identificării criminalistice?

2.1.4. Etapeleăidentific riiăcriminalistice

Scopul identificării criminalistice constă în a stabili persoana sau obiectul care a creat urmele descoperite în câmpul unei infracţiuni. Acest proces de identificare are două etape bine conturate şi distincte:

a) Stabilirea apartenen ei după gen (ajută la restrângerea progresivă a obiectelor verificate, uşurând identificarea concretă; stabilirea apartenenţei la un gen se realizează pe calea examinării caracteristicilor generale care definesc o anumită categorie de obiecte);

b) Identificarea individuală (pe măsură ce, în procesul de identificare, sfera caracteristicilor individuale se lărgeşte, realizăm o îngustare a sferei obiectelor care au aceleaşi caracteristici; identificarea individuală reprezintă afirmarea identităţii; identificarea generică şi identificarea individuală sunt părţi componente ale procesului unic de identificare criminalistică);

c) Identificarea după urmele lăsate la locul faptei de către obiecte sau fiinţe.2

2.1.5.ăMetodologiaăidentific riiăcriminalistice

Obiectele supuse identificării în criminalistică sunt foarte variate, atât ca natură, cât şi ca formă şi dimensiuni. În procesul de identificare expertul începe cu studierea materialelor puse la dispoziţie, acordând atenţie deosebită modului în care s-au creat urmele.

2 Identificarea se poate realiza: - după semnalmentele exterioare, lăsându-se în calcul semnalmentele anatomice (sex, vârstă, constituţia corpului,

caracteristicile elementelor faciale), semnalmentele funcţionale (expresia fizionomiei, mersul, vocea, gesticulaţia), semnele particulare (cicatrice, negi, aluniţe, riduri, tatuaje), îmbrăcămintea şi obiectele purtate;

- după fotografie; - în funcţie de caracterele de ordin antropologic, care se aplică îndeosebi la identificarea cadavrelor; - după urmele papilare, digitale, palmare şi plantare; - după urme de dinţi (în special la infracţiunile cu mobil sexual, pentru identificarea victimelor în cazuri de accidente,

explozii, incendii, calamităţi), urme de buze (relevate pe pahare, ceşti, tacâmuri, în formă latentă sau ca impresiuni de stratificare), urme de urechi (pavilionul şi lobul urechii interesează la furturile din locuinţe, imprimate sub formă latentă pe suprafaţa exterioară a uşii de la intrare) şi urme de unghii (prezente la agresiuni şi infracţiuni cu mobil sexual).

- după urme biologice (sânge, salivă, spermă, fire de păr, transpiraţie, urină); - după miros, cu ajutorul câinelui dresat sau prin expertiză odorologică; - după scris, după voce şi vorbire, după mers; - după ADN (Structura ADN-ului a fost decodificată la începutul anilor 1950. Americanul James D. Watson şi britanicul

Francis Crick sunt cotaţi ca fiind cei care au descifrat primii structura de dublă spirală a ADN-ului. Conform propriilor afirmaţii, saltul calitativ al descifrării "secretului vieţii," s-ar fi produs în ziua de 23 februarie 1953).


Criminalistică 21

Studiul obiectelor supuse identificării are două etape:

a) Examinarea separată

- a urmelor;

- a modelelor de comparat.

În acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen şi individuale ale celor două categorii de obiecte, fiind excluse cele cu particularităţi deosebite.

b) Examinarea comparativă (aceasta presupune stabilirea coincidenţei sau concordanţei sau a deosebirilor ori a neconcordanţei dintre urmă şi modelele de comparaţie3.

Examinarea se face prin următoarele metode:

- metoda confruntării (se folosesc în acest procedeu lupele, microscoapele comparatoare, lămpile cu radiaţii ultraviolete şi fotografiile de examinare);

- metoda juxtapunerii (care constă în aşezarea urmelor/obiectelor de comparat în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt; este folosită în special în examinarea striaţiilor armelor de foc, instrumentelor tăietoare şi de spargere, a urmelor de dinţi şi a urmelor lăsate de proiectile);

- metoda suprapunerii (constă în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre obiecte cu imaginea celuilalt obiect pentru a determina identitatea formală);

- metoda îmbinării (în vederea obţinerii continuităţii liniare4);

- metoda proiectării concomitente (pe acelaşi ecran se proiectează imaginile comparate, juxtapuse sau suprapuse). (Brent, 2008, p. 97)

2.1.6. Formularea concluziilor

În urma procesului de examinare, pe baza constatărilor rezultate, identificarea se materializează sub forma concluziilor, care pot fi:

a) certe;

b) probabile;

c) concluzii de imposibilitate.

Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative. Concluzia expertului nu are valoare absolută, veridicitatea urmând a fi stabilită de către organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.

Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul insuficienţei caracteristicilor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste concluzii sunt admisibile, ele putând orienta ancheta.

3 Pentru obţinerea modelelor de comparaţie trebuie să se cunoască persoana sau obiectul de la care provin, condiţiile în care s-a format urma la locul faptei, urma şi modelele tip de comparaţie să conţină suficiente elemente caracteristice de individualizare a factorului creator, iar în momentul examinării să se folosească modele similare, având aceeaşi provenienţă. 4 Urme de tăiere, striaţii de pe gloanţe.


Criminalistică 22

O situaţie aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza identificarea cerută. Această situaţie este dată de numărul redus de caracteristici generale şi individuale ale urmelor, care face imposibil examenul comparativ. Probabilitatea repetabilităţii depinde de experienţa expertului, volumul datelor centralizate, de studii experimentale şi cercetări fundamentale.

Concluziile de imposibilitate sunt exprimate prin formula „nu se poate stabili”, ca urmare a unor factori, obiectivi (starea obiectelor examinate, insuficienţa materialelor de comparaţie, limitele cunoaşterii sau o dotare tehnică proastă), dar şi subiectivi (superficialitate, alegerea defectuoasă a unei metode, lipsa pregătirii), însă fapta incriminată nu se exclude.

2.1.7.ăSuplimentulădeăexpertiz ăşiănouaăexpertiz

a) Suplimentul de expertiză se dispune când se solicită lămurirea unor aspecte noi sau clarificarea unor afirmaţii, poate fi făcută de către acelaşi expert şi se efectuează în laboratoarele interjudeţene.

b) Noua expertiză (contraexpertiză) este dispusă din oficiu sau la cererea unei părţi interesate, urmărindu-se verificarea primei expertize de către un alt expert sau de către o comisie de experţi. Aceasta se efectuează la Institutul naţional de Expertize Criminalistice al Ministerului de Justiţie. Acesta poate efectua şi prima expertiză în cazurile de mare complexitate pentru care laboratoarele interjudeţene nu au dotarea necesară.

Poliţia română este abilitată prin Legea nr. 218/2002 să efectueze expertize criminalistice şi constatări tehnico-ştiinţifice prin laboratoarele şi specialiştii proprii acreditaţi.

Institutul de Criminalistică din subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române a primit Certificat de Acreditare din partea Asociaţiei de Acreditare din România pentru activitatea de efectuare de încercări în calitate de laboratoare de terţă parte pentru domeniile: expertiză criminalistică clasică, identificări judiciare, analize fizico-chimice în domeniul chimiei judiciare, expertize biocriminalistice. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 71)

Sarcina de lucru 2

Care este scopul identificării criminalistice? Prezintă etapele identificării criminalistice.


Criminalistică 23

2.2. Trusele criminalisticeăşiălaboratoareleămobile

2.2.1. No iuniăgeneraleădespreătruseleăcriminalisticeă

În activitatea de anchetă, în special de cercetare la faţa locului, anchetatorii recurg la mijloace tehnice şi procedee speciale pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea probelor materiale. Pentru aceasta, sunt necesare şi se folosesc o serie de instrumente, substanţe şi obiecte aflate în valize, genţi, cunoscute sub numele de truse criminalistice.

În funcţie de natura instrumentarului conţinut, trusele criminalistice se împart în:

A. Truse criminalistice universale. Acestea dispun de un instrumentar divers, cu ajutorul căruia se pot efectua principalele operaţiuni de cercetare la faţa locului, împărţit în mai multe compartimente:

a) Compartimentul traseologic destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, de picioare, de dinţi, de instrumente de spargere, din care fac parte: substanţe pulverulente, pensule din păr de veveriţă sau din pene de struţ, pensulă magnetică, pulverizatoare sau spray-uri pentru relevarea urmelor latente, pulverizator cu iod, plicuri cu folii adezive pentru transferarea urmelor papilare, sursele de lumină (vizibilă şi ultravioletă), materiale pentru executarea mulajului urmelor de adâncime.

b) Compartimentul pentru marcarea obiectelor principale şi executarea măsurătorilor, precum şi a zonei cercetate. Aici se găsesc: ruletă, bandă metrică, împărţită în segmente de 10 cm, colorate alternativ alb-negru, jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu suporturi de fixare, cretă forestieră.

c) Compartimentul pentru executarea desenelor şi întocmirea schi ei locului faptei, conţinând riglă gradată, busolă, hârtie milimetrică, hârtie de calc, diverse creioane colorate, şablon tip pentru lucrul pe hartă.

d) Instrumentar de amprentare a persoanelor şi cadavrelor la faţa locului (tuşieră, rulou, placă).

e) Instrumente ajutătoare: diamant pentru tăiat geamul, magnet, şurubelniţe, briceag universal, cleşte, patent, ciocan, daltă, eprubete sau containere pentru ambalarea unor probe biologice, urmelor materie, a microurmelor, aparatură foto.

B. Truse criminalistice cu destina ii speciale

a) Trusă pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactivi pentru testarea substanţelor presupuse a fi stupefiante. Tuburile confecţionate din plastic transparent conţin câte o fiolă cu reactivi care permit identificarea relativă, la locul faptei sau la percheziţie, a următoarelor grupe de stupefiante: haşiş, marijuana, substanţe din grupa amfetaminelor, opiaceelor.

b) Trusă cu substan e chimice pentru marcarea unor obiecte. Acestea conţin cutii şi recipiente din sticlă sau plastic pentru substanţele


Criminalistică 24

fluorescente sau chimice care vor marca diferite obiecte sau regiuni anatomice ale corpului uman, în procesul de identificare a persoanelor care comit unele genuri de infracţiuni, în mod repetat (sustrageri, surprinderea în flagrant, luare de mită, şantaj). Trusa mai conţine şi instrumente: pensule, mojarul de porţelan, pulverizatorul, cilindrul gradat, mănuşile chirurgicale, detector cu radiaţii ultraviolete.

c) Trusă pentru relevarea urmelor papilare latente cu radia ie de tip laser, portabilă, concepută să asigure descoperirea urmelor, fixarea lor fotografică, în condiţii de mare acurateţe.

d) Alte categorii de truse cu destina ie specială. În dotarea unităţilor Ministerului de Interne se găsesc truse destinate cercetării accidentelor de circulaţie, cercetării exploziilor şi incendiilor, examinării cadavrelor neidentificate, cercetării falsurilor în înscrisuri. (Ciopraga & Iacobuţă, 1997, p. 68)

2.2.2.No iuniăgeneraleădespreălaboratoarele criminalistice mobile

Unităţile de poliţie şi ale Parchetului au la dispoziţie laboratoare criminalistice mobile instalate pe anumite mijloace de transport (autoturisme, microbuze, camioane, elicoptere, nave, şalupe), având în componenţă aparate, truse, instrumente şi substanţe pentru efectuarea activităţilor criminalistice. Laboratoarele au următoarele compartimente:

a) compartimentul truselor criminalistice (în afara instrumentarului conţinut de trusele criminalistice, aici se mai găsesc aspirator de praf, magneţi şi electromagneţi pentru cercetarea urmelor metalice);

b) compartimentul fotografiei şi filmului judiciar (alături de truse foto, camere de filmat se găsesc trepiede, reflectoare, grupuri electrogene, lămpi electronice);

c) compartimentul pentru întocmirea schi ei judiciare (aici sunt aranjate o masă de lucru cu planşetă de desen);

d) compartimentul detectoarelor (detectoare de metale cu câmp electric, detectoare cu radiaţii roentgen, lămpi cu radiaţii ultraviolete, detectoare pentru descoperirea cadavrelor ascunse sau îngropate, detectoare de substanţe explozibile, detectoare cu radiaţii invizibile).

2.2.3. Tehniciădeăm surareăfolositeăînăcriminalistic

Operaţiunile de măsurare sunt necesare pentru a fixa caracteristicile urmelor şi obiectelor cercetate. Măsurătorile care se fac în criminalistică privesc:

a) stabilirea dimensiunilor liniare (pentru aceasta se folosesc liniile gradate, ruletele, lupele şi microscoapele gradate; măsurătorile se fac în metri şi submultiplii acestuia; pentru a asigura o precizie mare a măsurătorilor este indicat ca aceeaşi dimensiune să fie măsurată de trei ori şi apoi să se facă media aritmetică; măsurătorile dimensiunilor liniare trebuie să aibă în vedere lungimea, lăţimea, adâncimea sau înălţimea obiectelor; în cazul cercetării la faţa locului măsurătoarea trebuie fixată prin fotografie);

b) stabilirea masei corpurilor (ca unitate de măsură pentru aceasta se


Criminalistică 25

foloseşte kilogramul cu submultiplii săi);

c) stabilirea timpului ( pentru timp se foloseşte ceasul şi cronometrul);

d) stabilirea greută ii specifice (greutatea specifică este raportul dintre greutatea corpului şi volumul său GS=G/V);

e) stabilirea punctelor de fierbere şi de topire (acestea se măsoară cu ajutorul termometrelor);

f) stabilirea dimensiunilor unghiurilor (măsurarea diferitelor unghiuri formate de diferitele laturi sau caracteristici liniare ale obiectelor sau urmelor cercetate se face cu ajutorul compasurilor şi al raportoarelor).

2.2.4. Aparateădeăiluminatăşiăproiec ie

În criminalistică, pentru cercetarea şi fotografierea obiectelor se folosesc proiectoarele, care sunt lămpi cu becuri electrice, în faţa cărora s-a aşezat o construcţie de lentile concave. Proiectoarele mici, cu lumină dirijată, se numesc spoturi. Dintre aparatele de proiecţie folosite în criminalistică amintim:

- epidiascopul;

- retroproiectorul;

- aparatul de proiecţie a analizelor microscopice.

2.2.5. Instrumenteăopticeădeăm rit

Pentru examinarea urmelor şi obiectelor foarte mici, cercetările criminalistice se realizează cu ajutorul:

a) lupelor;

b) microscoapelor.

a) Lupa este cel mai simplu instrument optic de mărit, ea nu trebuie să lipsească din nicio trusă criminalistică şi din niciun laborator criminalistic. Ea este folosită pentru descoperirea urmelor la faţa locului, examinarea iniţială a mijloacelor materiale de probă. După modul de montare lupele pot fi:

- lupă binoculară pentru cap;

- lupă cu suport;

- lupă cu mâner.

b) Microscopul este un instrument optic, de cercetare, complex, format din diferite lupe, oglinzi şi prisme fixate mecanic.

Sarcina de lucru 3

Ce cuprinde o trusă criminalistică universală?


Criminalistică 26

2.3. Fotografiaăjudiciar

Fotografia apare în urma cercetărilor făcute la începuturile secolului al XIX-lea asupra efectelor chimice ale luminii. În 1816, inventatorul francez Nicephore Niepce5 a reuşit fixarea parţială de imagini pe hârtie acoperită cu clorură de argint, iar în 1826 a obţinut prima fotografie, care nu avea acurateţea unei fotografii actuale.

Poliţia franceză începe să utilizeze fotografia încă din 1841, cea belgiană cam din aceeaşi perioadă, iar din 1855 funcţionează la Chicago primul atelier fotografic destinat exclusiv poliţiei şi justiţiei.

A. Bertillon are meritul de a fi introdus fotografia „signalectică” (de semnalmente), executată din profil prin care sunt urmărite recunoaşterea semnelor particulare, a redus scara fotografiei de semnalmente mărindu-i claritatea, a creat fotografia metrică. (Cătuna, 2008, p.76)

2.3.1. No iuneaăşiăimportan aăfotografieiăjudiciare

Numim fotografie judiciară acea ramură a tehnicii criminalistice care adaptează şi elaborează metodele de fixare, prin fotografiere, a rezultatelor şi modului de desfăşurare a unor activităţi de urmărire, precum şi metodele corespunzătoare cercetării de laborator a probelor materiale.

Fotografia în criminalistică îşi găseşte aplicabilitatea atât în munca de anchetare a infracţiunilor, cât şi în cea a experţilor criminalişti de a ilustra, demonstrativ, rapoartele de expertiză ale acestora. Importanţa fotografiei judiciare este dată de completarea înţelegerii aspectelor cuprinse în procesele verbale de cercetare la faţa locului, de reconstituire, de recunoaştere, de percheziţie. Fotografia judiciară redă şi acele aspecte care, din diferite motive, nu au fost cuprinse în procesele verbale menţionate.

Aplicarea metodelor fotografice în diferite activităţi de cercetare criminalistică s-a impus datorită:

- rapidită ii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau persoane ce interesează cercetarea penală, ceea ce permite urgentarea anchetei şi, de

5 În anul 1826, francezul Joseph Nicéphore Niépce foloseşte camera obscură pentru a realiza prima fotografie permanentă. De la fereastra sa din Le Gras, inventatorul reuşeşte să capteze imaginea acoperişurilor din apropiere prin folosirea unei tehnici pe care o numeşte heliografie (în traducere din latină, desen cu soarele). Procesul constă în aplicarea unui strat de bitum fotosensibil pe o placă de cositor; în vreme ce expunerea la lumină determină bitumul să se întărească, o spălare ulterioară a plăcii cu ulei de lavandă face ca pe aceasta să se formeze imaginea. În ciuda faptului că experimentul s-a dovedit a fi un real succes, Niépce a văzut o problemă în timpul de expunere de opt ore necesar pentru realizarea fotografiei. Astfel că, în 1829, a cerut susţinerea pictorului Louis Daguerre în cercetările pentru dezvoltarea tehnicilor fotografice. Ajutându-se de observaţia predecesorului Heinrich Schulze (acesta descoperise cum cristalele de sare se înnegresc în funcţie de cantitatea de lumină la care sunt expuse), cei doi au captat imagini folosind bucăţi de cupru placate cu argint. După moartea lui Niépce, Daguerre şi-a continuat studiile pe cont propriu pentru ca, în 1839, după ani de muncă, să prezinte întregii lumi tehnica dagherotipului. Prima imagine realizată astfel, care înfăţişa câteva mulaje de ghips postate în pervazul unei ferestre, a alimentat instantaneu setea de nou a publicului larg, motiv pentru care, după numai o oră de la prezentarea oficială, opticienii nu mai puteau face faţă cererilor de instrumente venite din partea numeroşilor “dagherotipişti în devenire”. Mai târziu, în 1861, lumea avea să fie din nou uimită de către James Clerk Maxwell, ale cărui cercetări în domeniul opticii au dus la descoperirea că imaginile în culori pot fi realizate folosind filtre roşii, verzi şi albastre. Prima poză de acest tip a fost obţinută prin tripla fotografiere a unei funde din tartan, de fiecare dată cu un filtru diferit aplicat pe lentilă. Imaginile astfel captate au fost developate şi proiectate pe un ecran, iar alinierea lor avea să dezvăluie prima fotografie color.


Criminalistică 27

aici, rezolvarea operativă a cazului;

- exactită ii cu care sunt fixate detaliile;

- obiectivită ii cu care este redată imaginea, excluzând eventualele interpretări subiective;

- oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpul fotografierii, indiferent de gradul de importanţă care li s-ar acorda pentru moment;

- eviden ei probatorii şi caracterului demonstrativ al fiecărei imagini fotografice;

- influen a psihologică pe care o poate avea asupra învinuitului sau inculpatului, dar şi asupra organelor de judecată.

Despre folosirea fotografiilor în timpul executării acţiunilor de anchetă se face menţiunea respectivă în procesele verbale care se întocmesc. Cu fotografiile realizate se întocmesc planşe fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu explicaţii cu privire la obiectul fotografiat, explicaţii care sunt certificate de semnătura anchetatorului. (Geberth, 2006, p. 85)

2.3.2. Aparateleădeăfotografiat.ăElementeleăcomponenteăşiărolulălor

Indiferent de forma, mărimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se compun obligatoriu din:

a) cameră obscură (unde se formează imaginea);

b) obiectiv fotografic (format din unul sau mai multe lentile; acesta realizează imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei obscure);

c) diafragmă (dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează deschiderea, după dorinţă, a obiectivului aparatului de fotografiat; în felul acesta se reglează cantitatea de lumină care pătrunde în camera obscură, se măreşte claritatea imaginii fotografice obţinute, profunzimea şi puterea de rezoluţie);

d) obturator (dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei obscure pentru a permite luminii să pătrundă pe fundul acesteia şi să impresioneze materialul fotosensibil negativ);

e) sistem de punere la punct a imaginii şi încadrare (prin punere la punct a imaginii se înţelege realizarea imaginii fotografice a obiectului pe fundul camerei obscure).

Camerele digitale se deosebesc de aparatele clasice doar prin mediul de stocare al imaginii, acesta nemaifiind filmul, ci un senzor alcătuit din milioane de diode fotosenzitive numite fotoelemenţi sau pixeli. Fiecare fotoelement va capta un singur pixel din viitoarea fotografie şi-l va păstra în memorie într-un card de memorie flash.


Criminalistică 28

2.3.3. Clasificarea fotografiei judiciare

Prin formularea de fotografie judiciară operativă (de fixare) înţelegem toate fotografiile executate de organul de urmărire penală cu ocazia desfăşurării activităţilor procedurale şi de tactică criminalistică sau în legătură cu acestea. În cazurile deosebite, cum sunt omorul, accidentele rutiere, navale, aeriene, incendiile, exploziile soldate cu victime omeneşti, tâlhăriile, cercetarea la faţa locului nu mai poate fi concepută fără executarea de fotografii, cărora li se adaugă înregistrări video analogice sau digitale.

a) Procedee de fotografiere la fa a locului, pentru fixarea tabloului de ansamblu al infracţiunii, a elementelor de detaliu, a obiectelor şi urmelor lăsate de infractori, se vor executa mai multe fotografii care se clasifică astfel:

- fotografia de orientare sau de ansamblu (cuprinde locul faptei şi împrejurimile acestuia; urmăreşte surprinderea acelor aspecte capabile să ofere o anumită imagine asupra raportului dintre locul propriu-zis al faptei şi zona înconjurătoare, cum sunt, de exemplu, distanţele până la construcţiile sau alte puncte de reper din apropiere, drumurile de acces, posibilităţile de vizibilitate; în cazul fotografiilor executate în locuri deschise, punctele de orientare pot fi ansambluri de clădiri, construcţii uzinale, poduri, diverse indicatoare, borne kilometrice; în cazul locurilor închise, fotografia de orientare va surprinde exteriorul clădirii, încadrat în diverse puncte de reper, determinate de particularităţile construcţiilor învecinate, ale străzii în ansamblul său);

- fotografia schi ă (destinată redării, în exclusivitate, a întregului loc al faptei, cu tot ce are el caracteristic). În funcţie de procedeele de execuţie, fotografiile schiţă se clasifică în: fotografia-schi ă unitară, în care este redată totalitatea locului faptei într-un singur cadru; fotografia-schi ă panoramică, este o alternativă la redarea unitară a locului faptei, în ipoteza în care acesta ocupă o suprafaţă mare, imposibil de redat într-o singură fotografie; fotografia-schi ă pe sectoare presupune redarea pe porţiuni a locului faptei, în condiţii similare de iluminare, cu acelaşi obiectiv şi la aceeaşi scară6; fotografia schi ă încrucişată, se execută cu aparatul situat succesiv în puncte diferite sau diametral opuse, în scopul înlăturării dintr-o imagine a aşa-numitelor „zone oarbe”; (Stancu, 2007, p.80)

- fotografia obiectelor principale (prin fotografiere se fixează imaginile acelor obiecte care sunt în legătură sau care reflectă urmele şi consecinţele faptei infracţionale, acestea pot fi cadavrul, pistolul, cuţitul; se realizează punând alături o riglă gradată pentru aprecierea dimensiunilor şi a distanţelor, raportului de poziţie dintre obiecte; se execută, de regulă, în faza statică a cercetării la faţa locului);

- fotografia urmelor (reprezintă imaginea urmelor descoperite în câmpul infracţiunii, cum sunt cele de mâini, de picioare; fotografierea se realizează după relevarea urmelor, a celor latente, dar şi a celor a căror nuanţă nu se distinge de culoarea fondului);

6 Procedeul se aplică în locuri compartimentate (apartamente).


Criminalistică 29

- fotografia de detaliu (este specifică fazei dinamice a cercetării câmpului infracţional; se recomandă să se execute la o scară cât mai mare, pentru a se evidenţia detaliile unor urme cu dimensiuni redusese, folosindu-se o iluminare laterală pentru a reda detalii ale obiectelor sau urmelor descoperite în câmpul infracţiunii; fotografia se efectuează înainte de prelevarea urmelor);

- Fotografia de identificare după semnalmente (reprezintă înregistrarea imaginii persoanelor care au săvârşit infracţiuni sau a cadavrelor cu identitate necunoscută, în vederea identificării lor ulterioare):

fotografia de identificare a persoanelor (se execută două fotografii bust, din faţă şi din profil; persoana trebuie să fie cu capul descoperit, fără ochelari, bărbierită şi pieptănată, cu urechea dreaptă descoperită);

fotografia de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută (înainte de fotografiere, cadavrul se toaletează);

fotografia de supraveghere operativă (se execută pentru surprinderea în flagrant delict sau în derularea unor activităţi ilicite; se înfăptuiesc în condiţiile prevăzute de lege, cu aparate speciale, de format mic, camuflate în obiecte de uz personal, fără ştirea persoanei urmărite);

b) Fotografia de fixare a rezultatelor unor activită i de urmărire penală (ilustrează constatările cuprinse în procesul-verbal):

fotografia de fixare a rezultatelor perchezi iei (fotografia locului percheziţionat, fotografia locului unde au fost ascunse obiectele descoperite, fotografia obiectelor descoperite; fotografiile fac parte integrantă din procesul-verbal întocmit pentru efectuarea percheziţiei);

fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii (se foloseşte pentru a ilustra constatările din procesul-verbal; fotografia va cuprinde doar momentele esenţiale: pătrunderea infractorului în locul comiterii faptei, activităţile concrete executate, momentul ieşirii);

fotografia de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere (prezintă caracteristicile unei fotografii schiţă unitare, combinată cu o fotografie de detaliu, executată cu aparatură normală). (Bercheşan & Ruiu, 2004, p. 94)

Sarcina de lucru 4

Ce înţelegi prin fotografie judiciară operativă?


Criminalistică 30

2.4.ăCercetareaăcriminalistic ăaăurmelor

„Oriunde calcă, orice atinge, orice uită din greşeală va servi ca martor tăcut împotriva lui. Nu numai amprentele digitale, dar şi părul, fibrele textile, sticla pe care a spart-o, urmele

lăsate de instrumente, sângele sau lichidul seminal colectat, toate acestea pot fi martori tăcu i împotriva lui. Acestea sunt probe pe care nu trebuie să le neglijăm. Ele nu sunt influen ate de

conjunctura de moment. Există şi în lipsa martorilor umani. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greşită. Numai eşecul oamenilor în a le găsi, a le studia şi a le în elege, poate diminua valoarea lor”. (Kirk, 1974, p. 2)

Se poate afirma că omul a fost preocupat de cunoaşterea şi descifrarea semnificaţiei urmelor chiar de la apariţia sa pe pământ. Încă din preistorie, nevoia de procurare a hranei i-a obligat pe vânători să recunoască pe sol semnele lăsate de picioarele animalelor ce trebuiau descoperite, urmărite şi prinse.

Identificarea persoanei care a comis o faptă reprobabilă s-a făcut multă vreme prin folosirea unor elemente ştiinţifice împreună cu elemente mistice. În Roma Antică, ca şi în Europa Medievală, se foloseau declaraţiile martorilor şi recunoaşterile învinuitului, se foloseau caligrafi care examinau scrisul ce trezea îndoiala cu privire la autenticitatea sa, dar, în acelaşi timp, erau socotite ca metode sigure de stabilire a autorului ordaliile7 şi torturile. (Păşescu & Constantin, 1996, p.15)

Urmele pot furniza informaţii asupra activităţii infracţionale desfăşurate, cu referire la locul, timpul, fazele şi succesiunea operaţiunilor, a modului de operare folosit, a instrumentelor utilizate, a raportului cauzal dintre anumite activităţi şi consecinţele acestora. Mijlocul legal de administrare ca probe a urmelor îl constituie constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza. Ca valoare probantă, aceste mijloace se situează la acelaşi nivel cu celelalte mijloace de probă prevăzute de legea procesuală penală, dar prezintă un grad de obiectivitate mai ridicat decât cel al declaraţiilor şi nu generează suspiciunile relei-credinţe care poate fi întâlnită, uneori, la persoanele chemate pentru a fi ascultate. (Cătuna, 2008, p.19)

2.4.1. No iuneaăşiăclasificareaăurmelor

a) Defini ia urmei În literatura criminalistică, noţiunea de urmă este prezentată în două accepţiuni:

în sens larg: „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător ca rezultat al acţiunii infractorului”;

în sens restrâns: „reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe un alt obiect”.

7 Ordalia, metodă mistică, consta într-o probă pe care părţile trebuiau să o dea; în caz că treceau cu bine această încercare, erau socotiţi nevinovaţi. Probele au fost în aşa fel concepute, încât istoria nu cunoaşte multe cazuri în care cel supus la o asemenea probă s-o fi trecut cu bine. După metoda care se aplica, ordalia purta diverse nume: ordalia otrăvii, ordalia fumului, ordalia apei, ordalia focului, ordalia coşciugului. De exemplu, ordalia otrăvii era „proba” prin care cel învinuit trebuia să ia o anumită cantitate de otravă, iar în cazul în care scăpa cu viaţă era socotit absolvit de vină.


Criminalistică 31

În criminalistica românească, prin urmă se înţelege: orice modificare materială produsă ca urmare a interac iunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea infrac ională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite şi la lămurirea împrejurărilor cauzei. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 104)

b) Clasificarea urmelor

În procesul formării urmelor distingem două categorii de obiecte, cele care formează urma şi cele care primesc urma: obiect creator şi obiect primitor.

În funcţie de factorul (obiectul) creator se disting următoarele grupe de urme:

- urmele omului: toate modificările săvârşite în câmpul infracţiunii de mâinile şi picioarele omului, ale feţei, ale urechii, precum şi urmele biologice de natură umană, ca: sânge, salivă, păr, spermă;

- urmele animalelor: sunt incluse aici urmele create de copite, gheare, coarne, colţi, aripi, păr, produse biologice, miros;

- urmele plantelor: din acestea fac parte cele create de frunze, crengi, tulpini, precum şi seminţele acestora;

- urmele obiectelor şi instrumentelor folosite de om la comiterea infracţiunii. Principalele urme sunt: ale încălţămintei, ale mijloacelor de transport, ale instrumentelor de lovire, spargere, de tăiere, ale armelor de foc;

- urmele create de unele fenomene (incendii, explozii, catastrofe, folosirea radiaţiilor).

În funcţie de factorul primitor se disting următoarele grupe de urme:

- urme primite de om;

- urme primite de animale;

- urme primite de vegetale;

- urme primite de obiecte.

În funcţie de esen a lor se disting următoarele grupe de urme:

urmele formă ( sunt acele modificări care reprezintă forma exterioară a obiectului creator).

Dacă cele două categorii de obiecte aflate în procesul formării urmelor (creator şi primitor) se găsesc în repaus sau în mişcare, urmele pot fi:

urme statice (formate prin apăsare, lovire sau tamponarea obiectului creator pe suprafaţa obiectului primitor, fără ca acestea să alunece între ele. Exemple în acest sens sunt urmele de încălţăminte, urmele papilare, conturul instrumentelor de spargere, conturul dinţilor pe pielea victimei);

urme dinamice (create în procesul de alunecare şi frecare a suprafeţelor corpului creator şi corpului primitor de urmă: urme în formă de striaţii, urme de alunecare şi frecare, urme de derapare a roţilor autovehiculelor).

Urmele formă, în funcţie de plasticitatea obiectului primitor, pot fi:

- urme de adâncime (acestea se formează atunci când obiectul creator este


Criminalistică 32

dur şi pătrunde în masa obiectului primitor);

- urme de suprafa ă (se formează atunci când obiectul creator şi primitor sunt de aceeaşi duritate şi apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul creator pe suprafaţa obiectului primitor şi invers, fără a se schimba formele celor două obiecte).

Urmele de suprafaţă pot fi:

- de stratificare (atunci când obiectul creator depune pe cel primitor un strat de substanţă, de exemplu urmele de încălţăminte, de noroi depuse pe parchet sau ale pneurilor ude pe asfalt);

- de destratificare (atunci când obiectul creator ia din suprafaţa obiectului primitor un strat subţire de substanţă, de exemplu degetele puse pe un toc de fereastră acoperit cu un strat de praf).

Urmele de stratificare şi de destratificare pot fi:

- vizibile (atunci când sunt detectate cu uşurinţă de ochiul uman, de exemplu urmele de degete murdare de sânge formate pe pereţii încăperii unde s-a comis un omor);

- invizibile (sau latente) (care nu pot fi detectate decât dacă sunt privite sub anumite unghiuri de lumină, prin transparenţă pentru a căror vizibilitate este necesară relevarea-folosirea unor surse dirijate de lumină sau a radiaţiilor ultraviolete);

- urmele materie (sunt acele modificări ale ambianţei locului faptei, când din obiectul creator se desprind particule materiale care rămân depozitate pe obiectul primitor, fără a reproduce forma obiectului din care provin).

Ele sunt de natură:

- organică (sau biologice) atunci când provin de la un corp uman sau animal (sânge, păr, urină, salivă);

- anorganică, din această categorie fac parte elementele minerale ca: pulberi, soluri, particule de vopsea, cioburi de sticlă.

În funcţie de mărimea lor (dimensiunea urmelor), urmele pot fi:

- macrourmele (sunt acele modificări care sunt vizibile cu ochiul liber, fără a fi folosite aparatele optice de mărit;

- microurmele (sunt acele urme formă sau materie, mici şi foarte mici, care nu pot fi percepute decât cu ajutorul aparatelor optice de mărit).

În funcţie de posibilităţile pe care le oferă acestea în procesul identificării obiectului creator :

- urme apte (permit identificarea obiectului creator);

- urme inapte (nu permit identificarea obiectului creator, dar ajută la stabilirea apartenenţei acestuia la gen). (Cârjan & Chiper, 2009, p.105)


Criminalistică 33

Urmele omului

Omul poate crea la locul infracţiunii urme formă şi urme materie (biologice). Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, urme ale celorlalte părţi ale corpului. Din cea de a doua categorie fac parte urmele biologice.

a) Urmele de mâini

Urma mâinilor a fost sesizată de om din timpuri imemoriale, dovadă fiind prezenţa acesteia pe diferite obiecte, picturi rupestre sau documente. Urma care a revoluţionat identificarea persoanei, înlocuind sistemul antropometric este cea lăsată de suprafaţa mâinii, respectiv amprenta digitală, palmară cât şi cea a tălpii piciorului gol (amprenta plantară). Imprimarea urmelor este dată de secreţiile pielii şi de contaminarea acesteia cu substanţe adezive (praf, sânge). Ea reproduce conturul desenelor papilare într-o manieră vizibilă sau incertă. Prin relevarea şi clasificarea lor, impresiunile papilare permit atât identificarea unei persoane, după amprentele din fişierul dactiloscopic (cazul recidiviştilor), cât şi identificarea unei persoane suspecte prin compararea urmei incriminate cu urma obţinută de la aceasta pe cale experimentală.

Termenul de dactiloscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele papilare ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adică digitale, palmare şi plantare. Utilizarea impresiunilor digitale în criminalistică are ca scop (valoare probantă):

1. identificarea persoanei care îşi ascunde adevărata identitate prin compararea amprentelor papilare cu fişele dactiloscopice (dacă este recidivist);

2. identificarea cadavrelor necunoscute; 3. identificarea persoanei care a lăsat o impresiune digitală la locul faptei

prin compararea cu amprentele din fişier (autor necunoscut); 4. identificarea persoanei care a lăsat impresiunea digitală incriminată prin

compararea cu amprentele bănuitului; 5. compararea impresiunilor digitale găsite cu ocazia săvârşirii mai multor

infracţiuni cu autori necunoscuţi, în vederea stabilirii autorului comun (cel mai frecvent la furturi).

O amprentă digitală aparţinând unei persoane, găsită pe un obiect, face dovada

contactului acestei persoane cu obiectul, dar nu constituie, prin ea însăşi, o probă de vinovă ie. (Cârjan & Chiper, 2009, p.112)

Desenele papilare

Mâna este alcătuită din degete şi palmă.

1) degetul este compus din trei zone despărţite prin şanţuri de flexiune:

a) falangeta (sus);

b) falangina (mijloc);

c) falanga (jos).


Criminalistică 34

2) palma este compusă din:

a) regiunea digito-palmară (zona de sub degete);

b) regiunea tenară (din dreptul degetului mare);

c) regiunea hipotenară (din partea opusă).

Pielea care acoperă mâna este formată din trei straturi:

a) epidermul (partea exterioară a pielii alcătuit din 5 straturi de celule epiteliale; cel de deasupra este cornos, format din celule moarte, aflat într-un proces permanent de descuamare);

b) dermul (ţesut fibros, elastic, care conţine vasele capilare arteriale şi venoase, precum şi terminaţiile nervilor senzitivi);

c) hipodermul (stratul cel mai profund, care face legătura între piele şi organele interne, conţine glandele sebacee).

La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice proeminente, denumite papile. În vârful acestora, străbătute fiecare de un canal, se află porii prin care se elimină transpiraţia. Papilele dermice sunt înşiruite liniar, astfel că rândurilor de papile le corespund crestele papilare situate la suprafaţa dermului.

Forma crestelor papilare este reprodusă identic de către epidermă. Sudoarea secretată de glandele sudoripare şi substanţele grase (sebum) produse de glandele sebacee formează la suprafaţa epidermului un strat de săruri şi grăsimi, care la contactul cu un suport (obiect) se depun pe suprafaţa acestuia.

Depunerile de substanţă conturează întocmai forma crestelor papilare, respectiv a şanţurilor dintre ele. În plus, la particularizarea desenelor papilare, denumite şi dactilograme8, contribuie încreţiturile pielii care străbat transversal crestele papilare, concretizate în linii albe oblice.

Impresiunea papilară este produsă de către depozitul de stropi microscopici de sudoare, formată din apă, substanţe organice şi săruri minerale. Sudoarea reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe suprafeţele cu care pielea a venit în contact, afirmaţie valabilă şi în cazul celorlalte categorii de urme lăsate de aceasta.

Desenul papilar al falangetei a fost împărţit în trei zone: centrală (nucleul), zona bazală (între nucleu şi şanţul de flexiune) şi zona marginală (înconjoară nucleul). Vârful degetului se numeşte zona distală, iar zonele laterale se numesc periferice. La întâlnirea crestelor papilare limitante ale fiecărei zone se găseşte o deltă, după forma literei greceşti care i-a dat numele. Această deltă poate fi albă (cele trei creste formează un triunghi) sau neagră (când formează o bifurcaţie asemănătoare literei y). Centrul deltei îl reprezintă punctul deltic şi constituie reperul de plecare în compararea unei urme cu o impresiune digitală (urma degetului luată experimental) sau dactilogramă (fotografia urmei sau a impresiunilor).

8 Desenele papilare imprimate pe un suport, sunt de două feluri: - dactilograme care reprezintă desene papilare imprimate voluntar, denumite impresiuni sau amprente de comparat; - dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar pe un suport oarecare, denumite urme sau amprente în

litigiu.


Criminalistică 35

Prezenţa deltelor în desenul papilar al falangei sau absenţa lor a oferit posibilitatea clasificării amprentelor în cinci tipuri după desenul papilar (adeltic, monodeltic, bideltic, polideltic, amorf), subdivizate la rândul lor în subtipuri.

Pentru a diferenţia două amprente de acelaşi tip sau subtip, a fost stabilit, pe lângă centrul deltei, un al doilea reper, şi anume centrul desenului care trebuie stabilit.

Dacă după comparaţia urmei cu amprenta clasificată în fişier, numărul de creste obţinute nu este acelaşi, urma este exclusă. În cazul în care numărul de creste obţinute este acelaşi urma şi modelul de comparaţie sunt examinate pentru a fi obţinute un minim de 12 puncte coincidenţă. În cazul în care acest număr nu este îndeplinit prin analiza comparativă a desenului papilar, expertul va utiliza alte detalii (pori, cicatrice) până se ajunge la numărul maxim posibil. (Păşescu, 2000, p.46)

Proprietă ile desenelor papilare

1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formează în timpul sarcinii (lunile IV-VI) şi se păstrează neschimbate până dincolo de moarte9, de unde posibilitatea şi utilitatea amprentării cadavrelor.

2. Fixitatea şi inalterabilitatea. Desenele papilare variază doar ca dimensiune(copilărie-maturitate), dar nu şi ca structură şi detalii. Ele nu se modifică în timp, cu excepţia accidentelor (ardere sau tăiere profundă) sau a maladiilor cutanate grave (lepră). Dar şi în aceste cazuri, ca şi în cel al modificărilor intenţionate (operaţie), epidermul fie se reface prezentând aceleaşi caracteristici ale desenului ca înainte de alterare, fie se cicatrizează, căpătând un aspect tipic de neconfundat. (Cârjan & Chiper, 2009, p.114)

3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adică proprii unui singur deget, fiecare persoană are relieful papilar propriu, ca existenţă unică, irepetabil la alt om.

Aceste trei proprietăţi conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale, unice, de neregăsit la alte persoane şi chiar la degetele aceleiaşi persoane.

Cercetările întreprinse au stabilit că, pornindu-se de la 4 caracteristici de identificare, ar exista posibilitatea teoretică de repetare a două desene papilare la un număr de 64 de milioane de amprente. Cu cât numărul detaliilor caracteristice creşte, cu atât devine practic imposibilă apariţia a două persoane cu amprente identice. Dacă se iau în calcul 20 de puncte caracteristice tuturor celor 10 degete ale mâinilor, o atare posibilitate de apariţie a două persoane cu amprente identice ar putea apărea la circa 400 milioane de secole. (Bercheşan & Ruiu, 2004, p.311)

9 Până la descompunerea pielii prin procesul putrefacţiei.


Criminalistică 36

Sarcina de lucru 5

Comentează proprietăţile desenelor papilare.

Modul de prezentare a urmelor de mâini

Prin atingerea unor suprafeţe se creează urme ale crestelor papilare, datorită depunerii de substanţă de pe degete pe obiecte sau prin detaşare de substanţă de pe suprafaţa obiectelor ori prin mularea crestelor în materii care prezintă oarecare plasticitate. În funcţie de plasticitatea materiei pe care se creează, urmele de mâini pot fi de suprafa ă sau de adâncime. Urmele de suprafaţă pot fi vizibile şi invizibile.

Urmele vizibile sunt create de mâinile murdărite cu substanţe colorate )sânge, vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine), iar valoarea lor în procesul de identificare va fi dependentă de gradul de îmbâcsire a crestelor cu substanţă colorată. Din cauza faptului că prin atingerea repetată a unor obiecte substanţa colorată dispare de pe crestele papilare, urma ce se va reproduce va fi cea a şanţurilor papilare, fapt care poate produce apariţia unor erori în procesul de comparare (prin compararea şanţurilor urmei cu crestele modelului de comparaţie). (Cătuna, 2008, p.27)

Se recomandă ca, atunci când se descoperă şi se ridică o urmă colorată, mai întâi să se compare urma aşa cum se găseşte, iar după aceea să se procedeze şi la inversarea sa fotografică. (Bercheşan & Ruiu, 2004, p.325)

Urmele invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudorii şi a grăsimii umane de pe piele, ca urmare a atingerii cu mâna, voluntar sau involuntar, a anumitor obiecte (ex: făptuitorul a pus mâna pe geamul ferestrei, s-a sprijinit cu mâna pe mobila din încăpere, a băut apă dintr-un pahar). La crearea acestui gen de urme pot să concure şi alte substanţe invizibile, susceptibile transferului, cum ar fi grăsimile, produsele petroliere, cremele şi vaselinele incolore, sărurile de urină.

Urmele de adâncime sunt lăsate de mâini prin imprimarea crestelor papilare în diverse materii plastice (chit, vopsele proaspete, ceară). Atât urmele de suprafaţă, cât şi cele de adâncime, în raport cu modul în care s-au format, vor fi găsite la locul faptei într-una dintre următoarele situaţii:

- urma este statică, clară şi bine imprimată pe suport, caracteristicile individuale ale acesteia oferă suficiente elemente de identificare a mâinii creatoare;

- urma este statică, clară şi bine imprimată, dar suportul pe care s-a creat nu permite reproducerea exactă a desenului papilar şi când se vor putea stabili numai unele elemente generice ca: numărul degetelor, lungimea, grosimea acestora, caracterele particulare ale unor negi, cicatrice;


Criminalistică 37

- urma este dinamică (mâna alunecă pe un obiect, pe un mâner, se scapă o sticlă din mână ori alunecă mâna murdară de noroi pe zid), se reproduc foarte puţin elemente caracteristice. (Cătuna, 2008, p.28)

Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini Sub raport procedural, urmele sunt fixate prin procesul verbal în care se consemnează:

- urmele descoperite şi metodele de relevare folosite; - locul în care au fost găsite, distanţele faţă de principalele repere

(copaci, axul şoselei, fereastră, uşă); - poziţia lor faţă de obiectul principal; - starea urmei sau a obiectului (deteriorat, umed, în putrefacţie, cald,

rece); - cantităţile găsite; - condiţiile în care au fost descoperite; - starea timpului; - fotografiile executate; - transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje; - ambalarea şi ridicarea obiectelor purtătoare. (Ionescu, 2007, p.112)

b) Urmele de picioare

Sunt acele modificări aduse ambianţei locului faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe cu diferite suprafeţe, în procesul săvârşirii infracţiunii.

Factorul creator este piciorul, „laba piciorului”, partea care este în contact cu solul, cunoscută sub numele de „plantă”. Din acest considerent, urmele create de piciorul desculţ se numesc „urme plantare”.

Într-o urmă plantară distingem amprentele degetelor piciorului, unde se găsesc creste papilare similare celor descrise la punctul a), regiune numită metatorsofalangiană.

A doua zonă este cea a călcâiului, unde, în afara urmelor crestelor papilare, se găsesc urmele bătăturilor, cicatricelor şi diferitelor deformaţii sau malformaţii.

Ca şi în cazul urmelor de mâini, sudoarea va reprezenta cel mai important element de formare a urmelor pe suprafeţele cu care pielea a venit în contact. Urmele de picioare confirmă posibilităţi de identificare a persoanei care le-a creat prin utilizarea caracteristicilor desenului papilar, dar şi prin utilizarea moleculelor organice conţinute de urmă în stabilirea ADN-ului persoanei creatoare a urmei.

Clasificarea urmelor de picioare

- urme de picior desculţ (urmă papilară): se identifică direct persoana;

- urme de picior cu ciorap: se identifică fie persoana, după urmele de contur ale tălpii, fie ciorapul, după textura materialului;

- urme de picior încălţat: se identifică încălţămintea, deci indirect persoana.

Urmele piciorului cu ciorap reproduc forma generală a plantei piciorului, a regiunilor sale şi a ţesăturii. Pot servi la determinări de grup şi chiar la identificare, dacă prezintă elemente de individualizare (uzuri sau cusături


Criminalistică 38

specifice).

Urmele de picioare se pretează la toate formele cunoscute, de suprafaţă şi de adâncime, de stratificare şi de destratificare, vizibile şi latente, statice şi dinamice. Calitatea urmei depinde atât de modul de călcare, cât şi de proprietăţile plastice ale obiectului primitor, mai ales în cazul urmelor de adâncime. La urmele de suprafaţă şi de stratificare prezintă interes natura substanţei aderente şi gradul de uzură a tălpii.

Atunci când la faţa locului se descoperă şiruri de urme consecutive, create în timpul mersului, cunoscute sub numele de „cărarea de urme”, în afara elementelor specifice crestelor papilare se disting şi alte caracteristici, cum sunt: linia mersului (o linie frântă care uneşte părţile din spate ale fiecărei urme; unghiurile formate sunt mici sau mari, în raport cu lungimea pasului), direc ia mersului (dată de linia dreaptă care trece printre urmele lăsate de piciorul drept şi de piciorul stâng), lungimea pasului (distanţa dintre două urme consecutive ale piciorului drept şi stâng, măsurată la partea din spate sau din faţă a urmelor; se măsoară între extremităţile călcâielor celor două urme), lă imea pasului (distanţa cuprinsă între partea exterioară ori interioară a urmelor piciorului stâng sau drept) şi unghiul de mers (format de axa longitudinală a tălpii cu axa direcţiei de mers; diferă de la o persoană la alta şi este constant, fiind mai mic la femei, copii şi bătrâni în comparaţie cu bărbaţii maturi).

Cărarea de urme poate oferi informaţii cu privire la: numărul de persoane, greutatea, înălţimea, sexul, vârsta, defecte anatomice (şchiopătare, platfus), viteza şi modalitatea deplasării (prin alergare, prin sărire, lent, rapid), starea psihică (beţie, boală, stres).

Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare

Criminalistica recomandă fixarea urmelor de picioare astfel:

a) prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului faptei (se precizează zona în care se află, proprietăţile suportului, descrierea urmelor în mod amănunţit, la urmele de încălţăminte se precizează dacă sunt de adâncime sau de suprafaţă, la urmele create de piciorul desculţ se precizează dacă se disting caracteristicile desenului papilar, urmele degetelor, elementele cărării de urme);

b) prin fotografiere, care se execută în ansamblu, a obiectelor principale, în detaliu a fiecărei urme şi la scară;

c) fixarea prin mulare a urmelor de adâncime (mulare cu ceară, parafină sau răşină, prin trasarea peste suprafaţa urmei a unui strat subţire de parafină sau ceară topită, după care se pulverizează pudră de talc; urmele de adâncime create în zăpadă sau în gheaţă se pot fixa prin mulaje de ghips sau de sulf topit; urmele fiabile (nisip) se pulverizează în prealabil cu şerlac10, colodiu11 sau fixativ de păr, dacă urma este umedă, în prealabil se presară talc sau praf de ghips, care absoarbe apa);

d) copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă (negativul obţinut

10Răşină naturală (de origine animală) sau produsă sintetic, folosită la prepararea unor lacuri, a cerii roşii. 11 Soluţie obţinută prin dizolvarea nitrocelulozei într-un amestec de eter şi alcool şi care, prin evaporare, lasă o peliculă aderentă.


Criminalistică 39

prin fotografierea urmei de pe pelicula adezivă va fi aşezat în aparatul de mărit, pentru obţinerea imaginii pozitive, cu emulsia spre sursa de lumină);

e) ridicarea prin decuparea suportului purtător de urme (călcarea pe hârtie);

f) prin transferul electrostatic (deasupra urmei se aplică o folie de vinilin sau poliester, laminată pe o parte cu un strat de metal bun conducător de electricitate. Sub obiectul purtător de urmă se plasează o placă din metal care este conectată, ca şi filmul, la o sursă de înaltă tensiune. La trecerea curentului electric se produce o încărcare statică a filmului, care atrage şi fixează particule de murdărie sau reziduuri ce conturează urma de picior).

Sarcina de lucru 6

Ce sunt urmele de picioare?

c) Urmele de din i Examinarea probelor dentare şi a danturilor a fost consemnată pentru prima dată în jurul anului 2500 î.H. când doi molari uniţi împreună cu ajutorul unui fir de aur au fost găsiţi într-un mormânt din Giza în Egipt. Amprentele dentare au fost folosite ca sigiliu pentru identificarea personală în urmă cu peste 900 de ani. În anul 66 î. H., Nero şi-a ucis nevasta şi i-a pus capul pe un platou pentru a-l arăta amantei. Aceasta a identificat-o după un dinte cariat. (Cătuna, 2008, p. 37)

Urmele de dinţi sunt modificări ale ambianţei locului faptei create de dinţii infractorului, prin muşcare. Ele sunt descoperite pe resturi alimentare (unt brânză, fructe, ciocolată) sau pe corpul victimelor în cazul infracţiunilor de omor, viol şi tâlhărie.

Pe corpul victimelor aceste urme sunt de adâncime sau de suprafaţă. Pe alimente ele sunt şi dinamice, fiind create, în general de dinţii maxilarului superior. De obicei, se formează urme striaţii, ca rezultat al imperfecţiunilor smalţului dentar. Prin expertiza acestor urme se identifică persoana care a creat urmele de dinţi.

Identificarea este posibilă datorită unicităţii caracteristicilor aparatului dentar al fiecărei persoane (lungimea şi lăţimea dinţilor, modul cum sunt dispuşi, lipsa dinţilor sau a unor părţi din aceştia, modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a accidentelor, a diferitelor boli, a tratamentului medical, a lucrărilor de înfrumuseţare).

Urma de dinţi oferă, încă de la locul faptei, primele informaţii despre tipul constituţional şi vârsta celui care a creat-o.


Criminalistică 40

Fixarea urmelor de dinţi se face prin descrierea lor în procesul-verbal, prin fotografiere şi pentru cele de adâncime prin mulaje.

d) Urmele de buze

Utilizarea urmelor de buze în procesul identificării criminalistice a prezentat interes doar în ultimul deceniu al secolului trecut, criminaliştii români putând fi consideraţi ca fiind unii din pionierii utilizării acestei metode (în 1969 s-a efectuat în laboratoarele criminalistice ale miliţiei prima expertiză referitoare la urmele de buze).

Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale buzelor create pe diverse suprafeţe, în procesul săvârşirii infracţiunii. Se întâlnesc în crimele pasionale şi sexuale şi se pot găsi pe pahare, ţigări, pipă, tacâmuri, batiste etc.

Urmele de buze se formează prin stratificare de coloranţi (rujuri), de substanţe grase (sosuri, grăsimi, sucuri) sau produse de natură biologică (salivă, secreţii). Se prezintă sub formă statică sau dinamică, sub formă vizibilă sau latentă şi în majoritatea cazurilor numai ca urme de suprafaţă.

Procedeele de relevare şi fixare sunt similare cu cele ale urmelor crestelor papilare. Se recomandă ridicarea obiectului purtător şi fotografierea, deoarece transferarea cu folie adezivă nu preia toate elementele urmei.

Urmele de buze pot fi supuse unor examinări fizico-chimice şi biologice, inclusiv testului ADN, pentru stabilirea compoziţiei, a grupei de sânge şi a infecţiilor bacteriene. Examenul de identificare se face prin compararea urmei cu amprentele de buze de la persoanele suspecte, luate în condiţii cât mai apropiate de cele ale amprentei incriminate (obiect similar). (Cârjan & Chiper, 2009, p.145)

e) Urmele de urechi, nas, ale ridurilor fe ei, de bărbie, urmele de genunchi şi de cot, urmele regiunii fesiere

Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care le-a lăsat, iar în anumite situaţii, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la faţa locului, ele contribuie la stabilirea apartenenţei de gen ori a altor date cu privire la făptuitor sau fapta penală. În practică, au fost cazuri când, pe baza urmelor izolate de urechi rămase la faţa locului, a fost identificată persoana care le-a creat.

Urmele izolate ale piramidei nazale nu au fost încă folosite în procesul identificării, dar asociate cu alte elemente anatomice ale figurii, pot servi la aceasta. În acelaşi scop, pot fi folosite şi urmele cotului, genunchiului, ale regiunii fesiere, bărbiei şi ridurilor, cel puţin în vederea delimitării cercului de persoane care le puteau crea.

Prin această categorie de urme se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului urechilor, nasului şi altor părţi ale feţei şi corpului uman cu ele, în procesul săvârşirii unei infracţiuni. Aceste urme pot fi statice sau dinamice, de adâncime sau de suprafaţă, de stratificare sau de destratificare, vizibile sau invizibile.


Criminalistică 41

În privinţa modului de formare, descriere, descoperire, fixare, ridicare, ambalare şi transport cele expuse la urmele de mâini sau a celor de buze se aplică în mod similar. (Cătuna, 2008, p.44)

f) Urmele biologice

Urmele de sânge, salivă, spermă, păr şi ţesuturi moi sunt exploatate criminalistic şi în baza unei componente comune: moleculele de sânge. Sunt recoltate frecvent cu ocazia investigării infracţiunilor săvârşite prin violenţă (omor, tâlhărie, viol, loviri), a accidentelor de circulaţie, de muncă, în explozii şi incendii.

Toate urmele din această categorie sunt urme materie de natură umană. Ele nu au o formă exterioară bine conturată, cu excepţia firelor de păr şi a unghiilor. În funcţie de provenienţa acestor urme de natură biologică ele se clasifică astfel:

- produse de secreţie (salivă, lapte matern, secreţie nazală);

- produse de excreţie (urină, spermă, spută, materii fecale, vomismente);

- ţesuturi moi (masă cerebrală, piele, ţesut muscular, sânge);

- ţesuturi dure (unghii, oase, fire de păr).

Datorită caracterului specific al acestor urme, examinarea acestora se înfăptuieşte cu concursul unor specialişti din domeniul medicinii legale, biologiei, toxicologiei şi antropologiei).

În privinţa frecvenţei descoperirii la faţa locului a acestor urme, se poate face următoarea ierarhizare: cele mai frecvente sunt urmele de sânge, apoi în ordine descrescândă, urmele de salivă, de spermă, fire de păr, oase, alte ţesuturi moi.

Urmele de sânge

La faţa locului, urmele de sânge pot fi prezente ca urmare a vătămării persoanelor şi pot fi găsite pe diferite obiecte, pe instrumentele folosite, pe sol, pe drumul parcurs de către persoane cu leziuni sângerânde, pe corpul şi îmbrăcămintea personală, sub formă de picături, bălţi, împroşcări, cruste, mânjituri, în funcţie de mecanismul de formare. Forma urmelor de sânge este influenţată de înălţimea de la care acesta a căzut, de unghiul de incidenţă, de vechime, regiunea anatomică din care provine, de influenţa factorilor de mediu exterior, de suportul pe care a căzut.

Sângele lichid se recoltează cu ajutorul unei pipete sau seringi, după care se introduce în recipiente curate şi închise ermetic. În cazul în care urma se găseşte pe obiecte de mici dimensiuni, acestea se ridică împreună cu urma. Sângele uscat se ridică prin răzuire sau solubilizare cu ajutorul unei hârtii filtru, tifon, vată îmbibate în apă şi trebuie examinat cât mai repede posibil, deoarece se alterează foarte repede.

În urma examinării urmelor de sânge, se pot formula ipoteze cu privire la:

- numărul făptuitorilor, contribuţia fiecăruia la crearea leziunilor, - deprinderile pe care le posedă unele persoane în producerea leziunilor,

uneori profesia făptuitorilor; - obiectul creator, felul, natura, numărul, gradul de ascuţire a

instrumentelor utilizate, forma şi mărimea obiectelor contondente, direcţia din care s-a tras cu arma de foc, locul unde se găsea făptuitorul;


Criminalistică 42

- vechimea urmei; - punctul din care a ţâşnit sângele; - traseul parcurs de persoana care sângerează; - acţiuni de ştergere, răzuire, spălare.

Urmele de salivă

Prin urmă de salivă se înţelege lichidul de secreţie a glandelor salivare depus pe diferite suporturi, în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu acesta. Pe baza testului ADN este posibilă identificarea persoanei după saliva prelevată de pe obiecte ca: tacâmuri, scobitori, şerveţele, ţigări, batiste. Căutarea urmelor de salivă se face prin cercetarea atentă a obiectelor, sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii de lanternă şi cu ajutorul lupelor de mărit, precum şi cu lampa portativă de ultraviolete. Ambalarea urmelor se face doar în stare uscată, după care se transportă urgent la laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge antigenele12.

Interpretarea urmelor de salivă poate oferi date despre modul de formare a urmei, mediul profesional al individului, starea de sănătate, deprinderi sau vicii, timpul petrecut la locul faptei, numărul de persoane. Expertul se poate pronunţa asupra următoarelor aspecte: dacă urma este sau nu de salivă, dacă saliva este de natură umană, grupa sangvină, prin examen genetic se poate identifica persoana cu certitudine.

Urmele de spermă

Prin urmă de spermă se înţelege lichidul de secreţie al glandelor sexuale masculine, exteriorizat din cauze fiziologice sau patologice, depus pe diferite suporturi în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Urmele de spermă se formează prin depunerea spermei eliminate pe diferite obiecte ca: lenjeria de corp şi de pat, prosoape, batiste, haine, duşumele, covoare, corpul victimei sau al infractorului (pe coapse, fese, abdomen etc.). Prezintă interes pentru investigarea criminalistică a unor infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, a unor infracţiuni de omor, în cazuri de sinucideri ale bărbaţilor prin spânzurare, precum şi în unele accidente.

Descoperirea urmelor de spermă la faţa locului se poate face cu ochiul liber sau prin folosirea unor mijloace optice sau prin utilizarea lămpilor cu raze ultraviolete.

Căutarea urmelor de spermă se va concentra în special spre corpul uman şi articolele de uz vestimentar, lenjeria de pat, în locul în care se află victima, pe obiectele utilizate în scop igienic.

Prin interpretarea urmelor la faţa locului pot fi obţinute informaţii cu privire la modul de formare, vechime, numărul aproximativ de persoane de la care provin, unele stări de boală sau vicii ale persoanei creatoare. (Păşescu, 2000, p. 50)

12 Antigen (greacă: anti=contra şi geano=a naşte, a genera) este termenul care defineşte orice substanţă de origine endogenă sau exogenă, care, odată ajunsă în organism, nu este recunoscută ca proprie şi determină apariţia unui răspuns imun, ce vizează neutralizarea şi eliminarea ei. Odată pătrunse în organism antigenele pot determina: sinteza de molecule de anticorpi, care le recunosc specific, instalarea memoriei imunologice ("amintirea" organismului despre întâlnirile anterioare avute cu acelaşi antigen), apariţia eventuală a unor reacţii imune aberante: reacţii alergice, autoimune etc.


Criminalistică 43

Urmele de natură piloasă

Prin urmă de natură piloasă se înţelege firul de păr provenit de pe corpul uman în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Anatomic, firul de păr se compune din rădăcină şi tijă care prezintă caracteristici de identificare, cum sunt: lungimea, grosimea, culoarea, ondulaţia, gradul de deteriorare datorat unor factori externi ori modificări patologice. Caracteristicile firului de păr sunt diferite în raport cu regiunea corpului, sexul persoanei, starea de sănătate a persoanei. La faţa locului urmele de natură piloasă sunt relativ greu de descoperit din cauza dimensiunilor reduse, a formei şi culorii lor, a posibilităţii de a le confunda cu obiectele pe care se află şi dificil de fixat din aceleaşi motive.

Cu ochiul liber sau utilizând mijloacele tehnice aflate în trusa criminalistică, urmele de natură piloasă vor fi căutate pe corpul uman, obiectele de îmbrăcăminte şi lenjerie, pe cele de utilitate igienico-sanitară, pe locul în care se află victima şi pe obiectele din apropierea acesteia, pe obiectele corp delict.

Prin interpretarea urmelor de natură piloasă, se pot obţine date privind regiunea corporală de provenienţă, culoarea şi dacă aceasta este naturală, vârsta, sexul, gradul de igienă corporală, unele stări de boală, instrumentul tăietor folosit.

Urmele biologice şi stabilirea profilului ADN

Urmele de sânge, de spermă, părul cu rădăcină, de salivă şi urină, de oase şi de ţesuturi ridicate de la locul faptei sunt apte de izolarea şi analizarea ADN-ului. Principalul avantaj al determinării profilului ADN îl constituie posibilitatea identificării persoanei care a creat urma fără a mai fi nevoie de alte date despre aceasta, similar cu identificarea persoanei în baza amprentei digitale. Mai există şi alte avantaje, concretizate în posibilitatea păstrării şi analizei urmelor după o perioadă îndelungată de timp de la formare sau ridicare (şi peste 10 ani), rezistenţa lor în timp, cantitatea necesară pentru analiză foarte redusă şi gama largă a urmelor apte unor asemenea determinări.

Pentru ca o urmă găsită la locul faptei să poată fi utilizată pentru determinarea profilului ADN, ea nu trebuie să fi fost contaminată, adică amestecată cu alt ADN provenit dintr-o altă sursă. Contaminarea urmei se poate produce înainte de descoperirea urmei dar şi pe parcursul cercetării locului faptei cu ocazia recoltării şi ambalării urmei sau pe parcursul transportului ori a conservării urmei.

g) Urmele obiectelor

În această categorie intră urmele obiectelor folosite de infractor la comiterea infracţiunilor. Cele mai frecvente urme găsite în câmpul infracţiunilor sunt:

- urmele obiectelor de îmbrăcăminte. Prin urme ale obiectelor de îmbrăcăminte se înţeleg modificările care apar pe corpul omenesc sau pe suprafaţa unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Urma de îmbrăcăminte se formează de obicei pe suprafeţe relativ plane, prin imprimarea materialului textil pe suprafaţa obiectului care are proprietatea de a se modela şi a-i păstra forma.


Criminalistică 44

Descoperirea acestor urme când sunt vizibile nu ridică probleme deosebite, iar când sunt latente, vor fi descoperite cu ajutorul lupei cu surse de iluminare corespunzătoare.

Prin interpretarea urmelor de îmbrăcăminte, pot fi obţinute date referitoare la obiectul creator al urmei, activităţi întreprinse la faţa locului de către purtător, date privind purtătorul.

- urmele instrumentelor de spargere. Acestea sunt create de uneltele, sculele, aparatele sau orice obiect care se foloseşte la comiterea unei infracţiuni. Cele mai folosite instrumente sunt: răngi, leviere, cleşti, ciocane, topoare, şurubelniţe, ferăstraie, foarfeci, bâte. Aceste urme pot fi statice sau dinamice (striaţii), de adâncime şi de suprafaţă. Urmele instrumentelor sunt, în general, create prin:

lovire; apăsare; frecare-alunecare; tăiere; înţepare.

Căutarea urmelor instrumentelor se face atât pe corpul uman, cât şi pe obiectele care poartă mecanisme de închidere, prin observarea cu ochiul liber sau cu ajutorul unor mijloace optice, folosind, dacă este cazul, surse de iluminare. Existenţa la locul faptei a unor categorii de urme create de instrumente, prin interpretarea lor, duce la determinarea modului de operare, precum şi la stabilirea condiţiilor în care infractorul a comis fapta. Fixarea urmelor se face prin procesul-verbal şi prin fotografiere (procedeul fotografiei de umbre) iar expertiza urmelor instrumentelor de spargere poate să stabilească: natura şi tipul instrumentului, mecanismul de formare şi succesiunea urmelor, compoziţia chimică a materialului şi apartenenţa lui la instrumentul folosit sau la obiectul violat.

- urmele mijloacelor de transport rutier. Urmele mijloacelor de transport reprezintă totalitatea transformărilor materiale produse de mijloacele de transport sau părţi componente ale acestora ce apar pe unele obiecte şi corpuri sau în mediul înconjurător, pe timpul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Acestea sunt create de roţile mijloacelor de transport, cunoscute sub numele de părţi rulante, urme ale picioarelor animalelor de tracţiune (copite), de vaselină, ulei, vopsea sau alte substanţe provenite de la vehicul.

Formarea urmelor mijloacelor de transport depinde de următorii factori: natura suprafeţei pe care se rulează (asfalt, pământ moale, nisip, zăpadă), modul de mişcare al mijlocului de transport, tipul de bandaj sau şină cu care sunt prevăzute roţile. Aceste urme pot fi de adâncime sau de suprafaţă, statice sau dinamice. Prin interpretarea urmelor create de mijloacele de transport, se pot stabili o serie de date şi indicii cu privire la tipul, modelul, culoarea, marca, viteza şi direcţia de circulaţie ale acestora, unele elemente ale mecanismului de producere a accidentelor.

Fixarea şi ridicarea urmelor se fac prin: descriere în proces-verbal, fotografii judiciare, mulaje ale urmelor de adâncime. (Ionescu, 2007, p. 57)


Criminalistică 45

h) Urmele materie

În această categorie de urme intră diferitele resturi de obiecte şi de materii organice sau anorganice, care ne reproduc forma exterioară a produsului din care provin. Dintre cele mai frecvente urme descoperite în câmpul infracţiunii enumerăm:

a) resturi de produse textile; b) resturi de metal; c) fragmente din lemn; d) resturi de alimente şi cosmetice; e) capete de ţigări; f) particule de sol şi sticlă; g) particule pulverulente; h) pete de cerneluri şi vopsele.

a) Prin produse textile, înţelegem acele produse în compoziţia cărora se află fibre textile, indiferent de forma în care se prezintă, fibre, ţesături, tricotaje sau confecţii. Aceste urme se caută prin observare directă cu ochiul liber sau folosind lupa cu mâner.

b) resturile de metal. Mecanismul de formare a acestor urme constă în detaşarea unor particule din masa corpurilor metalice, ca urmare a procesului de pilire, tăiere, rupere, lovire sau sfredelire, sudură, topire, frecare. De regulă, aceste urme se caută pe sol, la baza obiectului metalic tăiat, rupt sau pilit. Ridicarea se face cu ajutorul magneţilor. Aceste particule pot fi găsite pe îmbrăcămintea sau încălţămintea infractorului.

c) fragmente din lemn. Aceste urme pot fi sub forma rumeguşului, aşchii sau fragmente mai mari. De obicei, primele amintite rămân pe hainele infractorului.

d) resturile de alimente şi cosmetice. Produsele alimentare şi cosmetice sunt considerate ca urme atunci când prezenţa lor la faţa locului are legătură cu infracţiunea săvârşită. Aceste urme se formează prin scurgeri (pentru lichide şi prafuri), prin pulverizare, frecare pentru produsele grase (unt, ruj de buze, creme) şi resturi în ambalaje sau vase (saci, cutii, butoaie, oale, pahare, farfurii).

e) capete de igări. Acestea se găsesc la faţa locului, în scrumiere, pe sol sau pardoseli sau în vasele din care s-a mâncat. Capetele de ţigări sunt examinate biologic pentru a se stabili grupa sanguină a fumătorului după saliva îmbibată în tutun sau filtru.

f) particule de sol şi sticlă. Primele sunt acele fragmente aduse la locul unde s-a comis infracţiunea, de încălţămintea, îmbrăcămintea sau alte obiecte purtate de făptuitor, victimă sau de mijloacele de transport folosite în procesul comiterii infracţiunii. Ele vor fi descoperite pe pardoseli, asfalt sau pe suprafeţele pe care s-a călcat. Secundele sunt fragmente (cioburi) provenite din spargere, lovire, tăiere, decupare ori ca urmare a unor temperaturi înalte. Aceste urme rămân, de obicei, la baza ferestrelor, vitrinelor, pe hainele autorilor infracţiunii. Căutarea lor se face cu ochiul liber.

g) particule pulverulente. Materialele pulverulente (ciment, var, praf de cărămidă) sunt considerate urme când prezenţa lor în câmpul infracţiunii este


Criminalistică 46

datorată comiterii infracţiunii. Acestea aderă de obicei pe îmbrăcămintea şi încălţămintea infractorului şi a victimei. Căutarea urmelor pulverulente se face atât cu ochiul liber, cât şi cu lupa şi lampa de radiaţii ultraviolete.

h) petele de cerneluri şi vopsele. Petele de cerneală se formează prin cădere accidentală sau voită pe diferite suporturi. Uneori, acestea se găsesc pe mâinile sau îmbrăcămintea autorului infracţiunii sau ale victimei. Petele apar atunci când se acţionează asupra unei urme de cerneală sau când se şterg pensulele sau peniţele folosite la scris sau desen. Petele de cerneală sunt căutate în câmpul infracţiunii cu ochiul liber, cu lupa sau cu lampa cu radiaţii ultraviolete. Petele de vopsea apar sub forma unor fragmente de pelicule de diferite dimensiuni. Ele pot avea unul sau mai multe straturi de vopsele de culori diverse sau grăsimi. Aceste urme se găsesc la locul faptei, de cele mai multe ori în cazul accidentelor de circulaţie sau în cazul furturilor prin spargere. (Brent, 2008, p.73)

Sarcina de lucru 7

Care sunt cele mai frecvente urme materie descoperite în câmpul infracţiunii?

2.5. Tehnici de identificare şiăînregistrareăaăpersoanelor

2.5.1. Identificareaăpersoanelorăşiăaăcadavrelorădup ăsemnalmenteleăexterioare

Prin semnalmente înţelegem totalitatea trăsăturilor exterioare (ale feţei, capului, trunchiului) statice şi dinamice ale unei persoane, care o deosebesc de celelalte persoane şi care asigură posibilitatea identificării ei prin descrierea acestora (semnalmente).

Portretul vorbit constituie o metodă ştiinţifică de descriere şi comparare a semnalmentelor exterioare care face posibilă identificarea unei persoane. Portretul vorbit este cea mai veche metodă de identificare a persoanei, înaintea identificării dactiloscopice, derivând din metoda descrierii antropometrice folosită pentru prima dată de Alphonse Bertillon (1853-1914).

Fundamentul identificării după semnalmente rezultă din aceea că fiecare persoană prezintă trăsături care o deosebesc de alte persoane, demonstrând încă o dată, că în univers fiecare dintre noi suntem unici şi din această privinţă. Această metodă constă în descrierea semnalmentelor, adică a caracteristicilor întregului corp omenesc, insistându-se pe particularităţile feţei şi ale urechii.

Metoda portretului vorbit este valabilă şi astăzi, deoarece perceperea de către martor a imaginii infractorului într-o accepţie mai largă poate fi asimilată cu o


Criminalistică 47

urmă de memorie, aceasta având un caracter material, specific proceselor psihofiziologice de la nivelul scoarţei cerebrale.

Metoda se aplică:

a) în urmărirea infractorilor care se sustrag fie urmăririi penale, fie executării pedepselor;

b) la identificarea infractorilor cu ajutorul martorilor oculari;

c) la identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută;

d) identificarea persoanelor necunoscute.

La descrierea semnalmentelor se ţine seama de volumul, forma, culoarea, poziţia şi dimensiunea acestora. În privinţa dimensiunii, raportarea nu se va face la un etalon exterior, ci la celelalte semnalmente ale feţei.

Semnalmentele se împart în două categorii:

a) statice (sau anatomice). Acestea sunt cele care nu se modifică indiferent de activitatea desfăşurată de individ, rămânând în permanenţă la aceeaşi formă şi relativ aceeaşi dimensiune;

b) dinamice. Acestea sunt caracteristicile care apar atunci când persoana face diferite acţiuni (mers, vorbit, citit).

Descrierea semnalmentelor

Descrierea caracteristicilor generale trebuie să se realizeze pe baza semnalmentelor anatomice sau statice (talia, constituţia fizică, trăsăturile feţei, caracteristicile dinţilor, părului, pielii), a semnalmentelor funcţionale sau dinamice (mersul, gestica, vocea, vorbirea), precum şi a semnelor particulare (cicatrici, tatuaje, aluniţe, negi, semne prezente din naştere sau din accidente, forma deosebită a unor elemente faciale, anomalii). Descrierea semnalmentelor se face din faţă sau din plan frontal şi din profil sau din plan lateral. Trăsăturile capului şi ale feţei deţin locul principal în realizarea portretului vorbit. Ele vor fi completate cu descrierea întregului corp şi a îmbrăcămintei. Semnalmentele vor fi caracterizate după mărime, formă, poziţie şi culoare. (Cârjan & Chiper, 2009, p.185)

A. Descrierea semnalmentelor statice. Aceasta se face privind persoana din faţă şi din profil. Ele sunt:

a) Talia (constitu ia fizică generală).De obicei, talia se exprimă în centimetri, iar în imposibilitatea stabilirii ei în aceste unităţi de măsură se recurge la repartizarea tripartită a persoanelor: scundă (sub 1,60 m), mijlocie (între 1,60 şi 1,75 m), înaltă (peste 1,75). În privinţa corpolenţei lor, persoanele pot fi încadrate în următoarele categorii: slabă, mijlocie, grasă, în raport cu dezvoltarea scheletului osos, a musculaturii şi a ţesutului adipos.

b) Forma generală a fe ei. Aceasta se raportează la una din formele geometrice: ovală, rotundă, pătrată.

c) Fruntea din profil poate fi: înclinată în spate dreapta sau bombată, iar în privinţa înălţimii aceasta poate fi: înaltă, mijlocie, scundă.

d) Sprâncenele se descriu după lungime, lăţime, desime, direcţie şi contur.


Criminalistică 48

e) Ochii. Pentru aceştia se menţionează culoarea, poziţia în orbită şi orientarea orbitei.

f) Nasul. La descrierea acestei părţi a feţei se are în vedere poziţia bazei (dreapta, oblică în jos sau oblică în sus), conturul acestuia (drept, concav sau convex, „coroiat”).

g) Gura. După mărime poate fi mare, mică sau mijlocie. Privite din profil colţurile gurii sunt drepte, coborâte sau ridicate.

h) Bărbia. La descrierea acesteia se acordă atenţie înălţimii, lăţimii şi proeminenţei. Bărbia poate fi înaltă, joasă sau mijlocie. În privinţa proeminenţei, bărbia este dreaptă, retrasă (înapoi) sau proeminentă.

i) Urechea. Este elementul cel mai stabil şi deosebit de important în identificarea persoanei prin metoda portretului vorbit. Aici interesează urechea exterioară (pavilionul) şi anume forma ei şi modul de lipire a lobului de cap.

j) Din ii. Aici interesează mărimea, dispunerea şi culoarea acestora.

k) Părul de pe cap. descrierea acestuia se face având în vedere culoarea, natura, direcţia, inserţia şi lipsa părului (calviţia).

O altă categorie de semnalmente statice sunt cele cunoscute sub denumirea de special statice, pe care omul le are din naştere sau care au fost provocate în timpul vieţii. Acestea sunt: negii, aluniţele, petele, cicatricele, ridurile şi tatuajele.

B. Descrierea semnalmentelor dinamice. Acestea completează descrierea făcută cu semnalmentele statice şi special statice. Ele sunt remarcate cu prilejul unor activităţi desfăşurate de persoană. În principal ele sunt:

a) inuta corpului (rigidă, sportivă-atletică, elegantă, agresivă-bătăioasă). Aceasta depinde de modul de contractare a muşchilor în mers, de armonia mişcărilor;

b) Alura, care poate fi legănată, sportivă, feminină, bărbătească.

c) Vocea. Aici interesează claritatea, timbrul şi intensitatea ei;

d) Ticurile.

Portretul schi at sau schi a de portret constă în schiţarea unui portret, după descrierea martorilor sau a victimei, de către un desenator cu calităţi plastice foarte bune.

Cu ajutorul descrierii verbale a trăsăturilor statice şi chiar special statice, persoane cu talent în a schi a figurile oamenilor pot reda portretul infractorului.

O altă metodă este cunoscută sub numele de foto robot. Ea constă în realizarea mai înainte a unor folii transparente cu părţi ale feţei umane (frunte, gură, ochi, nas, bărbie, păr) în mai multe forme şi dimensiuni, care, suprapuse, duc la compararea feţei persoanei după relatările martorilor. Astăzi acestea sunt realizate cu ajutorul computerelor, care au programe special create pentru reconstituirea feţelor persoanelor.


Criminalistică 49

Portretul-robot computerizat constă în compunerea elementelor faciale cu ajutorul tehnicii de calcul electronic, atât prin exploatarea eficientă a datelor furnizate de martori şi victime, cât şi prin utilizarea unor date stocate în memoria computerului ce se referă la infractori identificaţi şi persoane dispărute.

Identi-kit-ul şi Photo-identi-kit-ul. La dispoziţia martorului sau victimei este pus un album ce conţine zeci de variante ale elementelor faciale. Fiecare element facial din album este reprodus separat pe o peliculă transparentă purtând acelaşi număr de cod.

Sarcina de lucru 8

Care sunt semnalmentele statice şi cele dinamice?

Metode criminalistice de identificare a cadavrelor cuăidentitateănecunoscut

În afara portretului vorbit şi a fotografiei de identificare, cadavrele (cele care sunt întregi, nealterate) se identifică şi prin metoda dactiloscopică. Se compară impresiunile digitale ale cadavrului cu eventualele urme sau impresiuni digitale de control luate în timpul vieţii. În schimb, în cazul cadavrelor cu stare avansată de descompunere sau cu distrugere a feţei se mai folosesc:

a) comparaţiile arcadelor dentare cu eventualele formule dentare sau radiografii dentare aflate în evidenţa centrelor stomatologice;

b) reconstituirea fizionomiei după craniu.

Folosindu-se de formule matematice proprii, de anumite coordonate stabilite în urma unor studii îndelungate, atunci când li se pun la dispoziţie craniul sau diferite părţi ale acestuia, experţii reuşesc să refacă fizionomia persoanei.

Metoda supraproiec iei constă în compararea, prin proiecţii fotografice, a imaginii unui craniu necunoscut cu fotografia unei persoane dispărute, căreia se presupune că i-a aparţinut craniul.

Reconstituirea fizionomiei după craniu constă în reconstituirea plastică şi grafică a ţesuturilor moi ale capului, potrivit unor tabele întocmite de antropologi.

Metoda antropologică. Prin examenul antropologic al resturilor osoase se stabilesc originea umană, rasa, sexul, talia, vârsta, vechimea osului, leziunile traumatice.

Odontologia. Expertiza odontologică este o metodă care conduce la identificarea în situaţii deosebite: explozii, accidente, incendii, catastrofe, când rămân puţine elemente din corpul uman care pot fi examinate.


Criminalistică 50

Identificarea prin expertiză fotografică de portret. O fotografie cât mai recentă a persoanei dispărute şi fotografia cadavrului neidentificat se măresc la aceeaşi scară, după care se recurge la comparare prin confruntare, juxtapunere, proiecţia punctelor comune. Se stabilesc semnalmente anatomice ca: rasă, sex, vârstă, precum şi semnele particulare: tatuaje, negi, aluniţe, cicatrici, riduri.

Reconstruc ia facială judiciară constituie o metodă de refacere a feţei unui individ cu identitate necunoscută după caracteristicile morfologice ale craniului. În funcţie de modul de realizare distingem: reconstrucţie facială 2D şi reconstrucţie facială 3D. Pe craniu se ataşează indicatori de adâncime tisulară cu dimensiuni stabilite prin expertiză osteologică. Conturul feţei se realizează prin unirea acestor indicatori cu benzi de lut sau de plastilină, după care se vor forma caracteristicile feţei prin umplerea spaţiilor goale.

Identificareaăpersoanelorădup ăvoceăşiăvorbire

Examinarea criminalistică a urmelor sonore, pentru identificarea persoanelor a devenit posibilă şi credibilă pentru organele judiciare datorită particularităţilor anatomo-fiziologice şi fiziopatologice care determină individualitatea vocii fiecărei persoane.

Caracteristicile vorbirii

Caracteristicile generale: stilul limbii (neliterar şi literar; familiar, vulgar şi argotic).

Caracteristici individuale:

- particularităţi fonetice (accentul, intonaţia, deprinderea de a prescurta unele

- cuvinte, corecturile, pronunţarea cuvintelor străine); - particularităţi fonetice străine; - particularităţi lexicale şi frazeologice; - defecţiuni de pronunţie; - particularităţi gramaticale de ordin morfologic sau sintactic.

Expertizaăcriminalistic ăaăvociiăşiăaăvorbirii Prin expertiza fonocriminalistică pot fi lămurite următoarele probleme:

- autenticitatea fonogramei în litigiu;

- identificarea persoanei vorbitorului pe baza modelului de comparaţie, prin stabilirea unor date despre apartenenţa la gen, vârsta, sexul, profesia, maladii ale aparatului respirator, dacă a fost constrâns să vorbească;

- deghizări ale vocii şi vorbirii;

- depistarea încercărilor de falsificare a benzii. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 195)


Criminalistică 51

2.5.2. Înregistrareaăpenal

Defini ia şi scopul înregistrării penale

Înregistrarea penală este o evidenţă sistematică, pe bază de fişe speciale centralizate la nivel naţional şi judeţean, a unor categorii de persoane, animale şi obiecte, în vederea identificării lor ulterioare.

Scopul înregistrării penale:

a) identificarea persoanelor care au mai săvârşit infracţiuni, pe baza înregistrării penale nominale şi dactiloscopice decadactilare;

b) identificarea infractorilor pe baza înregistrării dactiloscopice monodactilare şi după modul de operare;

c) identificarea persoanelor dispărute, a persoanelor şi a cadavrelor cu identitate necunoscută după semnalmente exterioare ori a altor date antropologice;

d) identificarea unor animale, a obiectelor pierdute, furate ori a celor corp delict.

Eviden a nominală a infractorilor

Această evidenţă se ţine alfabetic la locul de naştere al infractorilor. Ea are ca scop punerea la dispoziţia organelor de anchetă, de judecată, precum şi altor instituţii, date cu privire la persoanele condamnate sau care sunt în curs de cercetare, pentru a se doza pedeapsa sau pentru încadrarea penală corectă a faptelor comise. Ea se realizează cu ajutorul unor fişe pe care se înscriu datele de stare civilă şi numărul sentinţelor penale de condamnare.

Eviden a cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor dispărute

Prima categorie de evidenţe se realizează pentru că în practica organelor judiciare se înregistrează numeroase cazuri când multe cadavre descoperite nu au documente de identitate asupra lor sau sunt ale unor persoane care în timpul vieţii au avut identitate necunoscută. Această evidenţă se realizează pe bază de fişe care cuprind fotografia cadavrului, impresiunile digitale, date cu privire la locul şi ziua în care a fost descoperit, cauza morţii, leziunile, semnalmentele special statice, obiectele de îmbrăcăminte şi alte obiecte descoperite asupra cadavrului. Evidenţa se ţine la organul de poliţie pe raza căruia au fost descoperite cadavrele.

Şi pentru persoanele dispărute se organizează o evidenţă la nivelul poliţiei în a cărei rază de competenţă au locuit dispăruţii. Evidenţa se ţine tot pe bază de fişe, similare celor de la evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută. (Platt, 2003, p. 104)

Înregistrarea după modul de operare

Înregistrarea după modul de operare cuprinde:

- infractori recidivişti, autori ai unor fapte grave precum: omoruri, tâlhării, furturi, înşelăciuni, falsuri, violuri;

- concluziile desprinse din cercetarea locului faptei pentru aceleaşi


Criminalistică 52

categorii de infracţiuni, atunci când autorii sunt neidentificaţi.

Sarcina de lucru 9

Care este scopul înregistrării penale?

2.6.ăElementeădeăbalistic ăjudiciar

2.6.1. Defini iaăbalisticiiăjudiciare

Balistica judiciară este o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, care studiază construcţia şi funcţionarea armelor de foc, fenomenele legate de tragere şi urmele determinate de acestea în scopul rezolvării problemelor ridicate de ancheta penală. Balistica judiciară îşi propune să identifice o armă după urmele lăsate pe tub, să determine distanţa de la care s-a tras după urmele secundare, să stabilească vechimea aproximativă a împuşcăturii.

2.6.2. Func ionareaăarmelorădeăfoc

După cum arată denumirea acestora, funcţionarea lor se bazează pe foc,

adică pe puterea gazelor degajate în urma arderii prafului de puşcă de a arunca proiectilul din ţeavă. Toate armele de foc au obligatoriu următoarele componente pentru a funcţiona:

- ţeavă;

- închizător pentru fixarea muniţiei;

- mecanism de percuţie.

Fără acestea, arma de foc nu poate funcţiona. În funcţie de fabricant şi de calibrul muniţiei folosite, armele de foc au şi alte accesorii, cum sunt:

- mecanismul de alimentare;

- dispozitive de ochire;

- patul sau crosa armei.

Pentru a putea fi folosită o armă are nevoie de muniţie, înţelegând prin

aceasta: cartuşele. Cartuşul se compune din:

- tub; - proiectil; - încărcătură.


Criminalistică 53

Tuburile pot fi, în funcţie de construcţia armelor de foc, în formă tronconică sau cilindrice, fiind confecţionate din fier, alamă sau carton. În interior, tubul are o încărcătură din praf de puşcă. În partea opusă proiectilului, tubul are un orificiu în care se montează capsa, unde fabricantul a pus o substanţă explozivă care va iniţia încărcătura. Funcţionarea oricărei arme de foc poate fi explicată schematic astfel:

- se introduce un cartuş în ţeava armei;

- se acţionează mecanismul de percuţie, apăsându-se pe trăgaci;

- percutorul este eliberat şi loveşte capsa cartuşului iniţiind pulberea din tub;

- pulberea care arde degajă o cantitate mare de gaze supraîncălzite, formând o presiune de mii de atmosfere;

- proiectilul (glonţul) este împins spre exteriorul ţevii, dându-i o mişcare de rotire în jurul axului său longitudinal;

- la gura ţevii proiectilul este aruncat în exterior pe direcţia axului ţevii, fiind însoţit de fum, resturi de pulbere nearsă şi o undă de şoc.

2.6.3. Clasificarea armelor de foc:

a) după destinaţie:

- arme militare (de luptă): pistoale, puşti, mitraliere, carabine, revolvere;

- arme de vânătoare (cu alice având o singură ţeavă, cu alice având două ţevi, cu alice cu repetiţie, automate cu alice sau glonţ);

- arme sportive (de tir):

pentru antrenament: puşti, pistoale cu calibru redus;

pentru tragere la ţintă: puşti, pistoale cu calibru redus;

- arme speciale (pistoale de semnalizare, cu aer comprimat, pistoale cu gaze lacrimogene);

- arme deghizate (pistol stilou, pistol cuţit).

b) după construcţia canalului ţevii: - arme cu eavă lisă (care au pereţii interiori ai ţevii netezi) – arme de

vânătoare cu alice, pistoale rachetă;

- arme cu eavă ghintuită (care au pe canalul ţevii goluri şi plinuri dispuse longitudinal) – puştile, pistoale, revolvere, arme de vânătoare cu glonţ;

- arme cu evi combinate (care au una sau două ţevi lise şi una ghintuită).

c) după lungimea ţevii: - cu eavă lungă (50-80cm) – puştile, puştile mitraliere, armele de

vânătoare;

- cu eavă mijlocie (20-50cm) – pistoale mitralieră;


Criminalistică 54

- cu eavă scurtă (3-20cm) – pistoale, revolvere.

d) după modul de funcţionare:

- arme simple (se încarcă manual cu un singur cartuş - armele de vânătoare cu una sau mai multe ţevi, armele de tir cu un cartuş);

- arme cu repeti ie (se încarcă imediat, după tragere, dar manual; armele

militare cu mai multe cartuşe la care operaţiunile de încărcare se repetă cu mâna la fiecare foc);

- arme semiautomate (încărcarea se face pentru tragere „foc cu foc”, prin folosirea energiei gazelor);

- arme automate (funcţionează pe acelaşi principiu ca şi cele semiautomate, tragerile făcându-se în serii).

e) după calibru (mărimea în milimetri a diametrului interior al ţevii:

- calibru mic, până la 6,35 mm;

- calibru mijlociu (6,35mm-9mm);

- calibru mare (peste 9 mm).

f) după muniţia folosită:

- arme cu glonţ;

- arme cu alice;

- arme mixte.

2.6.4. Urmeleădeăîmpuşcare

Acestea sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte, inclusiv pe corpul omenesc, în urma folosirii armelor de foc, ca rezultat al fenomenelor care însoţesc împuşcătura. Urmele tragerii cu arma pot fi grupate în două categorii:

A. Urme principale;

B. Urme secundare.

A. Urmele principale. Din categoria acestora fac parte:

- arma abandonată la locul faptei;

- cartuşele;

- gloanţele;

- tuburile arse;

- orificiile produse de gloanţe: de intrare, de ieşire;

- canalele oarbe;

- urmele ricoşeurilor.

Expertiza balistico-judiciară trebuie să clarifice următoarele aspecte: de la ce distanţă s-a tras focul în obstacolul cercetat, direcţia canalului glonţului în obstacol, felul şi modelul armei din care s-a tras, ordinea deteriorărilor produse, poziţia armei şi a obstacolului în momentul producerii focului, dacă deteriorările produse în obstacol sunt cauzate de arma de foc în litigiu,


Criminalistică 55

capacitatea de perforaţie a glonţului tras din arma incriminată, ca model de comparaţie.

În cazul infracţiunilor comise cu o armă de foc, căutarea armei la locul faptei este o problemă prioritară a anchetei, întrucât aceasta constituie unul dintre principalele mijloace de probă. Arma va fi identificată cu ajutorul gloanţelor şi tuburilor arse, se va fixa prin fotografiere, iar apoi prin descriere în procesul-verbal. Interesează dacă arma este încărcată, distanţa şi poziţia armei faţă de cadavru şi obiectele aflate în apropiere, direcţia în care este orientată ţeava, dacă este asigurată.

Perforările (orificiile de intrare şi ieşire) au aspectul unei pâlnii, în sensul că dimensiunile orificiului de intrare sunt mai mici decât cele ale orificiului de ieşire. În felul acesta se poate stabili direcţia din care s-a tras.

Gloan ele (proiectilele) poartă pe suprafaţa lor urmele dinamice formate prin frecare de ghinturile ţevii. Acestea se numesc striaţii. Cu ajutorul lor se poate identifica arma cu care s-a tras. Gloanţele vor fi căutate pe podea sau înfipte în podea; în tavan, în pereţi, în tocul uşii sau geamului, în mobilă, în iarbă, pe pământ sau în pământ, în cadavru, în îmbrăcămintea acestuia.

Canalele oarbe (urmele de pătrundere) se întâlnesc atunci când proiectilul se opreşte în obstacol, formând doar un orificiu de intrare şi canalul, astfel că glonţul se află în grosimea materialului. Forma orificiilor de intrare este determinată de forţa cinetică a glonţului, de unghiul de lovire a obstacolului şi de densitatea materialului pătruns.

Orificiul de intrare indică drumul parcurs de proiectil în interiorul obiectului perforat. La ieşirea din corp, proiectilul despică pielea şi formează un orificiu în formă de fantă sau cruce, cu margini neregulate, care se pot apropia, refăcându-se.

Tuburile arse găsite la faţa locului poartă pe ele urmele pieselor armei cu care în procesul încărcării, armării şi executării tragerii, au venit în contact:

- urmele percutorului;

- urmele ghearei extractoare;

- urmele dintelui opritor;

- urmele închizătorului.

Tuburile arse se vor conserva în starea iniţială, nu vor fi curăţate sau şterse, vor fi împachetate separat, specificându-se locul şi data găsirii. Vor fi ridicate cu mâna înmănuşată sau cu batista, se introduc în cutii de carton şi se trimit la laborator.

Urmele de ricoşare sunt zgârieturi sau crăpături puţin adânci, create atunci când glonţul este deviat de un obiect. Deraierile unghiului de respingere sunt cu atât mai mari, cu cât densitatea obstacolului este mai mică.

Expertiza urmelor principale ale tragerii stabileşte:

- dacă orificiile sunt produse de o armă de foc sau de altă natură;

- dacă sunt formate de acelaşi tip de gloanţe;

- dacă au fost trase de una sau mai multe arme;


Criminalistică 56

- direcţia sau direcţiile din care s-a tras;

- mărimea unghiului de incidenţă. (Cârjan & Chiper, 2009, p.222)

B. Urmele secundare ale împuşcăturii. Ele sunt create de temperatura mare a gazelor rezultate din arderea pulberii de puşcă, de presiunea acestora, precum şi de glonţul pe ţintă. Acestea sunt:

- inelul de frecare; - inelul de metalizare; - rupturile provocate de gaze; - urmele gurii ţevii; - arsurile; - urmele de funingine; - tatuajul; - urmele de unsoare.

Inelul de frecare se formează la orificiul de intrare a proiectilului şi uneori, pe o mică porţiune, chiar şi de-a lungul canalului de pătrundere.

Inelul de metalizare se întâlneşte atât la gura orificiului de intrare a proiectilului, făcând corp comun cu inelul de frecare, cât şi independent de acesta.

Rupturile provocate de gaze au loc numai în tragerile foarte apropiate, între 3 şi 12 cm, forma lor depinzând de distanţa de la care s-a tras, de felul armei, de natura încărcăturii şi de materialul în care s-a tras: formă stelară, formă de cruce sau forma unei lipse de material.

Urmele gurii evii se formează prin lipirea acesteia de corp, având un aspect apropiat de cel al inelului de contuzie.

Arsurile sunt urmele formate în tragerile apropiate, depinzând de distanţa de la care s-a tras, de pulberea folosită, de felul ţevii armei, de gura ţevii.

Urmele de funingine, rezultate din combustia încărcăturii de pulbere, depind de calitatea substanţei explozive şi de distanţa de tragere. Pe lângă pulberea arsă, la formarea lor contribuie reziduurile din capsă, inclusiv reziduurile tragerilor anterioare.

Tatuajul este o urmă secundară formată de pulberea nearsă sau în stare incandescentă, în jurul orificiului de pătrundere a proiectilului. Mărimea este în raport cu distanţa de tragere, natura şi forma pulberii, lungimea ţevii.

Urmele de unsoare se formează ca stropi în jurul orificiului de intrare, la tragerile din apropiere, uneori până la o distanţă de 150 cm.

Sarcina de lucru 10

Prezintă în câteva cuvinte urmele secundare ale împuşcăturii.


Criminalistică 57

2.6.5. Particularit ileăcercet riiălaăfa aăloculuiăaăarmelorădeăfocăşiăaăurmelorăacestora

Descoperirea şi fixarea armelor de foc şi a urmelor acestora. În acele cauze penale în care au fost folosite arme de foc, mai ales dacă acestea au rămas în câmpul infracţional, investigaţia presupune o atenţie deosebită, orice neglijenţă manifestată răsfrângându-se negativ asupra rezultatelor examinărilor ulterioare şi limitând posibilităţile de identificare. Particularităţile cercetării sunt determinate de specificul urmelor lăsate de tragere, de problemele legate de descoperirea armelor şi muniţiei trase, de stabilirea distanţei şi direcţiei din care s-a tras, toate acestea circumscrise cercetării şi altor categorii de urme întâlnite în împrejurările săvârşirii de infracţiuni cu arme de foc, cum sunt urmele de mâini, urmele biologice. (Stancu, 2007, p.242)

Ridicarea armei de foc şi a muni iei descoperite la locul faptei. Ridicarea şi transportarea armelor de foc, a tuburilor şi proiectilelor de la faţa locului se realizează în condiţii impuse de necesitatea protejării urmelor tragerii, a urmelor de mâini ori de natură biologică, aflate pe aceste corpuri delicte. Manevrarea armei se face astfel încât să nu se şteargă urmele de pe ea, preferabil fiind să se lucreze cu mâna înmănuşată sau cu un cleşte, având buzele protejate în manşoane de cauciuc.

Ridicarea gloanţelor se face astfel încât să nu se altereze urmele aflate pe suprafaţa lor şi care reflectă caracteristicile interiorului ţevii, îndeosebi în ipoteza că ele vor servi la identificarea ulterioară a armei.

Ridicarea tuburilor se efectuează în aceleaşi condiţii de precauţie. Este necesar să se protejeze reziduurile tragerii prin acoperirea gurii tubului. Prinderea tubului se face numai la extremităţi.

Stabilirea distan ei şi direc iei de tragere

Una din problemele importante de clarificat, în ipoteza folosirii armelor de foc, este stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere. Activităţile destinate stabilirii acestei împrejurări se desfăşoară, în principal, cu prilejul cercetării locului faptei, ele continuând dacă este nevoie şi în procesul examinărilor criminalistice de laborator, concomitent cu examenul medico-legal al corpului victimei.

2.6.6. Expertiza balistico-judiciar

Prin activitatea de examinare a armelor de foc şi a urmelor principale şi secundare ale folosirii lor, expertul criminalist urmăreşte să stabilească:

- starea de funcţionare a armei şi muniţiei;

- unghiul, direcţia şi distanţa de la care s-a tras;

- identificarea armelor de foc;

- determinarea locului unde s-au aflat trăgătorul şi persoana în care s-a tras;

- timpul scurs de la ultima tragere.


Criminalistică 58

În procesul efectuării expertizei, expertul parcurge mai multe etape obligatorii, în ordinea următoare:

a) examinarea tehnică a armei şi muniţiei;13

b) executarea tragerilor experimentale;

c) examinarea urmelor de tragere şi stabilirea caracteristicilor acestora;14

d) identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonţ şi pe tubul cartuşului;15

e) examinarea urmelor model de comparat;

f) examinarea comparativă a celor două genuri de urme (în litigiu şi de comparat);

g) fixarea rezultatelor examinărilor macro şi microscopice (prin fotografiere). (Geberth, 2006, p.113)

2.7.ăCercetareaăcriminalistic ăaăînscrisurilor

Prin act scris sau document, în criminalistică, se înţelege orice scris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară sau profesională, încheierea unor contracte, diverse declaraţii precum şi biletele de călătorie, de bancă, timbre etc.

În procesul penal de foarte multe ori se folosesc probe scrise, dar în unele cazuri autenticitatea acestora este contestată, în totalitate sau parţial, tehnicii criminalistice revenindu-i sarcina de a stabili dacă înscrisurile sunt sau nu contrafăcute sau de a identifica persoana care a executat scrisul contestat.

2.7.1. Examinareaăcriminalistic ăaăactelorăscriseăşiăproblemeleăcareăseăpotărezolva

Cercetarea actelor scrise e făcută, de obicei, de către experţii criminalişti, ea realizându-se în două etape:

a) Examinarea generală. În cadrul acesteia se examinează în ansamblu actul stabilindu-se:

- conţinutul său;

- plasamentul antetului, al semnăturilor;

- forma ştampilelor; 13 Problemele principale la care este chemat să dea răspuns specialistul balistician, prin examenul tehnic general al armei şi muniţiei sunt următoarele: determinarea tipului, modelului şi calibrului armei prin simpla studiere a inscrip iilor existente pe piesele armei; stabilirea stării de func ionare a unei arme (clarifică dacă o armă se putea declanşa accidental, fără apăsarea trăgaciului sau dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru tragere); examinarea muni iei are rolul de a stabili tipul, modelul şi anul de fabricaţie al cartuşelor, pe baza caracteristicilor, a inscripţiilor fabricilor producătoare, existente pe rozeta tubului. 14 Expertiza criminalistică a urmelor principale ale unei trageri constă în examinarea orificiilor de intrare şi de ieşire, a canalelor formate atât pe corpul uman, cât şi pe obiectele cu care glonţul a venit în contact. Sunt supuse examinării şi urmele de ricoşare; expertiza urmelor secundare ale tragerii este destinată descoperirii şi examinării urmelor aparţinând factorilor secundari sus-menţionaţi ai tragerii cu o armă de foc, formaţi în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca şi a urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care s-a folosit de armă. 15 Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a gloanţelor, a tuburilor descoperite în corpul victimei sau la faţa locului, cu gloanţele trase experimental cu arma găsită în câmpul infracţional ori ridicată de la persoana suspectă.


Criminalistică 59

- existenţa eventualelor notări, sublinieri, a fotografiilor, a timbrelor.

În această etapă, la simpla privire, fără aparate optice se pot descoperi:

- eventualele urme de ştergere;

- discontinuitatea imprimării ştampilei aplicate pe fotografie;

- deformări ale textului.

b) Examinarea specială. Pentru aceasta sunt necesare aparate optice de mărit ca lupa cu mâner, lupa binoculară, lampa cu radiaţii ultraviolete, spoturi. În această etapă se stabilesc modificările de text prin adăugare, ştergere (radiere), corodare (spălare chimică), acoperirea unor porţiuni de text sau a unor litere şi cifre. Nu există reguli general obligatorii în examinarea tuturor înscrisurilor, fiecare caz în parte având individualitatea lui, dată atât de individualitatea actului, cât şi de cea a persoanei care a făcut falsul sau a scris actul examinat.

2.7.2. Stabilireaăautenticit iiăşiăvechimiiăînscrisurilor

Prin examinarea actelor scrise, expertul se poate pronunţa asupra vechimii şi autenticităţii acestora în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală sau momentul redactării nu corespunde cu data indicată în act sau când anumite părţi din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparenţelor, multe dintre acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text.

În privinţa autenticităţii înscrisurilor putem afirma că cele mai des întâlnite situaţii sunt legate de documentele oficiale: cărţi de identitate, paşapoarte, acte de stare civilă, testamente, diplome de studiu. Pentru a stabili autenticitatea, se verifică dacă nu sunt alterate data eliberării, numele titularului, fotografia acestuia, impresiunile ştampilelor, semnăturile obligatorii. Existenţa alterărilor, urme de ştergere, de adăugiri, adică a falsului, infirmă autenticitatea înscrisului. Vechimea înscrisului se referă la perioada în care s-a redactat şi scris. Pentru aceasta se ţine seama de:

- con inutul textului, avându-se în vedere regulile de ortografie, denumirea unor localităţi, a unor persoane care nu concordă cu data menţionată pe înscris;

- hârtia şi cerneala folosită. Se ţine seama de data înscrisă în document şi se va compara cu data la care sortul de hârtie s-a fabricat. De asemenea, se ţine seama de faptul că hârtia în timp se decolorează, îngălbeneşte. (Cârjan, 2005, p.205)

2.7.3. Cercetarea falsului în înscrisuri

Falsul este întâlnit în practica organelor judiciare atât pentru realizarea unor scopuri infracţionale, cât şi pentru stingerea unor interese în cauzele civile.

Din punct de vedere criminalistic, falsul este parţial (când făptuitorul are în vedere alterarea parţială a înscrisului în scopul conferirii altor efecte decât cele pe care le-a avut înscrisul iniţial) şi falsul total (contrafacere), când înscrisul este total alterat.


Criminalistică 60

Înscrisurile se falsifică, de obicei, prin următoarele procedee:

a) înlăturarea textelor. Aceasta se realizează prin ştergere mecanică (radiere sau răzuire) sau chimică (corodare). La examinarea cu ochiul liber şi apoi cu aparate optice (lupă, microscop) locul unde textul a fost radiat prezintă caracteristici specifice: dispariţia luciului hârtiei, scămoşarea fibrelor acesteia, subţierea hârtiei. În cazul spălării chimice (corodare), la examinarea înscrisului sub radiaţiile ultraviolete fluorescenţa zonei spălate este diferită de restul textului, fiind uşor sesizabilă.

O altă metodă de detectare a zonei în care scrisul a fost alterat chimic o reprezintă presarea planfilmului peste această porţiune din înscris la întuneric, timp de câteva zile, după care filmul se va developa. Zona corodată va apărea pe negativ bine evidenţiată. Chimicalele folosite la spălarea textului, aflate în masa hârtiei, vor impresiona stratul fotosensibil al filmului. Stabilirea textului înlăturat se realizează prin metode speciale, proprii fiecărei metode de înlăturare, mecanică sau chimică.

b) Falsul prin adăugare de text. Acest gen de fals constă în scrierea unor noi litere,cifre sau modificarea celor existente în document. Sunt dese cazurile când falsificatorii adaugă chiar rânduri întregi în zonele libere ale textului original.

c) Falsul prin imitarea, deghizarea sau copierea scrisului, omiterea scrisului constă în reproducerea caracteristicilor grafice specifice aparţinând altei persoane.

Imitarea scrisului unei persoane poate fi o imitare liberă când este utilizat un model sau după memorie sau o imitare servilă când plastograful urmăreşte în mod fidel modelul scrierii originale pe care acesta îl are în faţă. Deghizarea scrisului este utilizată în special când autorul înscrisului intenţionează să-şi ascundă identitatea şi se realizează prin deformarea sau modificarea unor caracteristici proprii, scrierea cu mâna stângă sau scrierea cu majuscule sau cu caracter de tipar. Copierea textului sau a semnăturii poate fi realizată, la rândul ei, prin mai multe modalităţi: copiere prin apăsare16, copierea prin transparenţă (la geam), copierea cu ajutorul hârtiei copiative (indigo), copierea cu ajutorul sistemelor optice de proiecţie17.

Prin expertiza criminalistică se pot identifica şi alte categorii de falsuri: falsul prin acoperire de text, falsul executat prin decupare şi reconstituire, falsul executat cu ajutorul copiatoarelor şi tehnicii de calcul, falsul în actele de identitate şi călătorie, falsul în cărţile de credit şi în alte mijloace de plată. (Cătuna, 2008, p. 74)

16 Conturul literelor este urmărit fidel pentru a fi imprimat pe alt suport unde textul este retrasat cu un instrument de scris. 17 Proiectarea imaginii fotografice a înscrisului.


Criminalistică 61

Sarcina de lucru 11

În ce constă cercetarea falsului în înscrisuri?

2.7.4. Identificareaăpersoaneiădup ăscrisulădeămân

Acest gen de identificare se face pe baza examinării urmei lăsată de om, care poartă numele de scris. Scrisul reprezintă un sistem organizat de mişcări tehnico-grafice formate printr-un îndelungat proces de învăţare, fixat sub forma unor deprinderi individuale cu o anumită stabilitate. Identificarea persoanei care a scris textul incriminat se poate face datorită faptului că scrisul are două proprietăţi fundamentale: individualitatea şi stabilitatea relativă.

Individualitatea scrisului reprezintă acea calitate a scrisului care îi stabileşte apartenenţa la o anumită persoană.

Pentru aceasta se realizează examene comparative între scrisul litigios şi scrisurile experimentale obţinute de la persoana bănuită a fi autorul înscrisului. Ramura criminalisticii care are ca obiect de studiu identificarea persoanei după scris se numeşte „grafoscopie judiciară”.18

Scrisul este o deprindere intelectuală, la baza căreia stau legăturile nervoase produse în cortex. Formarea deprinderii de a scrie începe din copilărie, un rol important jucându-l metoda de predare a scrisului, precum şi modul caligrafic oferit elevului spre învăţare. În timp, persoana are formate deprinderi de a scrie pe baza stereotipiilor dinamice, mişcările inscriptării devenind reflexe şi scăpând controlului mintal. Aceste deprinderi sunt specifice fiecărei persoane, dându-i acea caracteristică denumită individualitate. Fiecare persoană va executa semnele grafice într-o manieră proprie, diferită de modelul caligrafic care i-a servit la învăţarea din copilărie. În afara acestei caracteristici a scrisului, foarte importantă pentru procesul de identificare, o a doua caracteristică este cea a stabilită ii relative19.

Această caracteristică poate fi influenţată, dar nu până la dispariţie, de următorii factori:

- evolu ia scrisului. Persoanele care scriu mult au tendinţa de a simplifica mişcările inscriptării pentru a obţine un scris rapid cu un efort minim.

- starea de sănătate a scriptorului. Bolile cronice sau acute pot modifica într-un fel scrisul, dar nu în măsură să afecteze individualitatea acestuia în totalitate. În cazul bolilor psihice, scrisul este afectat profund, ducând

18 Termenul nu trebuie confundat cu cel de grafologie care studiază, pe baza scrisului, caracterul şi aptitudinile unei persoane neurmărind identificarea scriptorului. 19 Prin examinarea scrisului cursiv, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări: numărul de persoane care au scris, stabilirea cu aproximaţie a sexului, stabilirea cu aproximaţie a vârstei şi profesiei, dialectul, subdialectul sau graiul folosit în scris.


Criminalistică 62

la pierderea individualităţii.

- starea de ebrietate. Mişcările inscriptării sunt mai puţin influenţate de cantitatea de alcool ingerată.

- cauzele de moment. Acestea ţin de natura instrumentului scriptural sau a suportului folosit, precum şi de unele poziţii incomode ale scriptorului.

Pentru a stabili dacă un scris este executat de o anumită persoană este necesar ca scrisul menţionat să fie analizat în paralel cu scrisul model de comparat al acestuia. Examenul comparativ are ca obiect caracteristicile fiecărui gen de scris (litigiu şi model de comparat). Aceste caracteristici se împart în caracteristici generale şi particulare.

a) Caracteristici generale ale scrisului sunt acelea care dau o reprezentare asupra sistemului de executare grafică a tuturor literelor. Acestea nu pot duce la identificarea scriptorului. Dintre caracteristicile generale remarcăm:

- gradul de evoluţie şi forma scrisului;

- viteza scrisului;

- dimensiunea scrisului;

- coeziunea şi continuitatea scrisului;

- spaţierea, direcţia şi forma rândurilor;

- presiunea scrisului;

- înclinarea scrisului sau a literelor;

- forma liniei de bază.

b) Caracteristicile individuale:

- construcţia semnelor grafice, numărul elementelor constitutive, forma acestora, direcţia mişcărilor de execuţie;

- modul de începere şi finalizare a semnelor grafice, legarea acestora şi elementele componente;

- modul de scriere a unor componente şi accesorii a semnelor grafice;

- modul de scriere a unor menţiuni.

Pentru efectuarea expertizei criminalistice a scrisului sunt necesare modele de scris ale persoanei bănuite a fi executat înscrisul incriminat. Practica expertizei scrisului a stabilit câteva reguli pentru obţinerea modelelor de scris pentru comparaţii. Modelele de scris liber se deosebesc de cele executate experimental. Modelele de scris experimentale sunt acele scrisuri realizate în prezenţa anchetatorului special pentru efectuarea expertizei. Acele modele trebuie să se obţină prin trei metode. Prima va fi scriere liberă, de obicei o declaraţie, urmată de o transcriere şi în final de o dictare. Toate probele de scris trebuie să fie certificate de anchetator pentru a stabili autenticitatea lor.


Criminalistică 63

2.7.5. Identificareaăsemn turii Semnătura persoanei prezintă caracteristici similare cu cele ale scrisului, generale şi individuale, prin examinare expertul putând răspunde următoarelor întrebări:

când se prezintă numai semnătura în litigiu: dacă falsul a fost executat prin imitarea liberă a semnăturii; dacă falsul a fost executat de pe un model; dacă falsul a fost executat prin deghizarea propriei semnături; dacă falsul a fost executat prin copierea semnăturii.

când se prezintă semnătura în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă semnătura în litigiu a fost executată de persoane de la care s-au prelevat modele de comparaţie, pot fi formulate concluzii de genul: certă pozitivă, certă negativă, de probabilitate, de imposibilitate. (Cătuna, 2008, p.70)

2.8. Capcane criminalistice

Capcana criminalistică20 reprezintă activitatea tehnico-ştiinţifică şi tactică a organelor judiciare, prin folosirea de substanţe chimice şi instalaţii mecanice, electronice sau electromagnetice, pentru identificarea şi probarea vinovăţiei infractorilor.

2.8.1. Tipuri de capcane criminalistice

În funcţie de mijloacele folosite în realizarea acestor procedee, ele se împart în două tipuri:

a) Capcanele chimice sunt acele procedee în care se folosesc substanţe sau soluţii colorate, vizibile sau invizibile, substanţe care marchează obiectele urmărite (sustrase de infractori) sau locurile obligatorii de trecere şi care vor fi detectate pe corpul sau îmbrăcămintea autorilor, după ce s-a comis infracţiunea. Pentru reuşita acestui procedeu, cazurile în care se vor folosi trebuie să răspundă următoarelor condiţii:

- să se comită infracţiuni repetate în acelaşi loc (furtul de bani, în mod repetat, dintr-o casă de bani);

- cercul de suspecţi să fie bine delimitat (salariaţii unei societăţi comerciale);

- să se folosească substanţe chimice netoxice, care nu se găsesc în comerţ şi nu sunt la îndemâna populaţiei;

- activitatea de marcare a bunurilor ce se sustrag trebuie să se facă în secret;

- la obiectele marcate chimic nu trebuie să aibă „acces” decât infractorii.

20 Prima „capcană” cunoscută o reprezintă gâştele de pe Capitoliu, care au salvat Roma în anul 390 î.Hr. Acestea, prin ţipetele lor, au pus în gardă pe romani asupra atacului pe care galii îl declanşaseră în timpul nopţii.


Criminalistică 64

b) Capcanele fizice sunt procedee care semnalează prezenţa infractorilor, fie în locul unde se consumă actul infracţional, fie prin semnalizarea locului unde se ascunde bunul furat. În realizarea acestor capcane se folosesc în unele cazuri surse de radiaţii atomice, de ultrasunete, radiaţii infraroşii. De cele mai multe ori aceste surse sunt incluse în circuite electronice, care pun în funcţiune, la sesizarea infractorului în câmpul infracţiunii camera de filmat, sisteme de alarmare sonore şi luminoase, închiderea unor uşi, blocarea unor căi de acces.

O altă clasificare a acestor capcane ar putea fi următoarea:

- capcane electronice;

- capcane foto-video;

- capcane cu ultrasunete;

- capcane radioactive.

Pentru reuşita capcanelor fizice trebuie să fie respectate următoarele cerinţe:

- secretul amplasării lor;

- funcţionarea continuă în perioadele critice;

- asigurarea nepenetrării locului păzit de către persoane inocente. (Cârjan & Chiper, 2009, p.75)

Sarcina de lucru 12

Ce tipuri de capcane criminalistice cunoşti?

2.8.2. Aplicareaăşiăconstatareaăcapcanelorăcriminalistice

În cazul capcanelor criminalistice chimice, aplicarea se face în baza unui proces-verbal unde se consemnează modalitatea în care s-a aplicat capcana, locul, data şi motivaţia aplicării ei. La aplicarea capcanei vor participa şi doi martori asistenţi. La realizarea capcanei, după ce a fost depistat infractorul se întocmeşte un nou proces-verbal de această dată de constatare a prezenţei substanţelor chimice folosite la marcarea obiectelor. Şi în acest caz vor participa doi martori asistenţi. Procesului-verbal i se vor ataşa planşe fotografice cu imagini reprezentând urmele substanţei folosite pentru marcare, descoperite pe corpul sau îmbrăcămintea autorului. În procesul-verbal se va menţiona şi declaraţia făptuitorului. În privinţa capcanelor fizice, depistarea făptuitorului la faţa locului va fi consemnată într-un proces-verbal de constatare a infracţiunii în flagrant, respectându-se dispoziţiile Codului de procedură penală.


Criminalistică 65

2.8.3. Folosireaărezultatelorăcapcanelorăcriminalisticeăînăcercetareaăpenal ă Dacă în dovedirea faptei penale nu există decât capcana criminalistică, mai bine zis procesul-verbal de constatare, dovedirea vinovăţiei nu este completă. Ea va trebui să fie completată cu alte probe.

În toate cazurile de depistare a infractorului trebuie să se execute o cercetare la faţa locului pentru descoperirea şi ridicarea urmelor create de infractor. De cele mai multe ori la locul faptei se descoperă urme papilare, urme biologice sau de încălţăminte.

Probaţiunea infracţiunii prin capcane criminalistice se completează cu expertizele criminalistice dactiloscopice sau traseologice.

Rezumat

Prin termenul de „tehnică” se înţelege totalitatea mijloacelor create şi folosite de om în activitatea sa. Tehnica este produsul ştiinţelor naturale şi, prin urmare orice progres al acestora duce la crearea unor mijloace tehnice noi, care penetrează impetuos toate domeniile vieţii sociale. Aceasta ne face să credem că tehnica criminalistică a apărut ca o consecinţă a pătrunderii realizărilor ştiinţelor naturale în justiţia penală, favorizată, fireşte de necesitatea perfecţionării activităţii de urmărire penală. Preocupările pe parcurs au dus la sistematizarea mijloacelor tehnice şi a proceselor de utilizare a lor, în funcţie de natura obiectelor şi scopul cercetărilor criminalistice. La momentul de faţă tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat ştiinţific de mijloace tehnice şi metode privind utilizarea lor de către experţi, în vederea descoperirii, examinării şi administrării probelor necesare pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.


1. Unul dintre principiile identificării criminalistice este: a) principiul legalităţii; b) principiul identităţii; c) principiul prezumţiei de nevinovăţie.

2. Din categoria urmelor materie fac parte: a) urmele obiectelor folosite de infractor la comiterea infracţiunilor; b) urmele de picioare; c) diferite resturi de obiecte şi de materii organice sau anorganice, care

ne reproduc forma exterioară a produsului din care provin.

3. Cartuşul se compune din: a) mecanism de percuţie; b) încărcătură; c) închizător pentru fixarea muniţiei.


Criminalistică 66

4. Din categoria capcanelor criminalistice fac parte:

a) capcanele chimice; b) capcanele biologice; c) capcanele fiziologice.

Lucrareădeăverificareăaferent ăcapitoleloră1ăşi 2

1. Precizează metodele de investigare criminalistică.

2. Realizează portretul vorbit al unui infractor.

Nota bene. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin platforma e-Learning.


Codul de procedură penală în vigoare.


Cârjan, L., & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradiţie şi modernism. Bucureşti: Curtea Veche, pp. 66 – 75.

Puşcă, F. (2009). Criminalistică. Galaţi: Editura Universitară Danubius, pp. 16-105.

Stancu, E. (2007). Tratat de Criminalistică (Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită). Bucureşti: Universul Juridic, pp. 38-80.


3.ăCRIMINALISTIC ăTACTIC

3.1. Cercetarea locului faptei 68

3.2. Cadrulătacticăalăorganiz riiăcercet riiăpenale 73

3.3. Tacticaăascult riiăunorăcategoriiădeăparticipanţi în

procesul penal

75

3.4. Tacticaăefectu riiăpercheziţiei: ridicarea de obiecte şi înscrisuri

81

3.5. Reguli şi procedee tactice aplicate în efectuarea unor

acteădeăurm rireăpenal

85

Obiectiveleăspecificeăunit ţiiădeăînv ţare

Rezumat 90


Bibliografie minimal 92



să descrii elementele legate de cercetarea locului faptei;

să elaborezi o tactică de ascultare a participanţilor la procesul penal;

să motivezi necesitatea şi efectele unei percheziţii.


Florentina Puşcă Criminalistică Tactică

Criminalistică 68

3.1. Cercetarea locului faptei

3.1.1. Noţiunea,ăscopulăşiăimportanţaăcercet riiăloculuiăfaptei

Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procesual penală şi de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis infracţiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precizarea poziţiei şi stării acestora, având ca scop, stabilirea naturii şi împrejurărilor comiterii faptei, precum şi datele identificării făptuitorului.

Prin această activitate, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată urmăreşte să constate situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să descopere şi să fixeze urmele infracţiunii, să stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă, să stabilească împrejurările în care infracţiunea a fost comisă.

Locul faptei constituie locul unde s-a consumat, în total sau în parte, o activitate infracţională sau locul unde s-a produs rezultatul acesteia şi unde se găsesc probele ce vor servi la incriminarea celor care au înfăptuit actul criminal.

a) Sarcinile cercetării la faţa locului:

- examinarea şi fixarea procesuală a ambianţei de la locul săvârşirii infracţiunii;

- căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precum şi fixarea procesuală a acestora;

- elaborarea şi verificarea versiunilor cu privire la infracţiunea comisă şi făptuitori, ori referitoare la diversele împrejurări ale comiterii faptei:

loc; timp; activităţi desfăşurate; metode şi mijloace folosite; scopul urmărit; urmările produse.

- stabilirea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii şi măsurilor de prevenire care se impun.

b) Trăsăturile specifice cercetării la faţa locului sunt date de individualitatea acestei activităţi, deosebită de celelalte, de ordin procedural penal şi criminalistic.

În principal acestea sunt:

obligativitatea efectuării ei: de rezultatele obţinute la cercetarea locului faptei, depinde orientarea întregului curs al anchetei. Cercetarea la faţa locului este obligatorie în cazul infracţiunilor în care au avut loc moartea victimei, vătămări corporale grave, furturi din locuinţe, furturi de şi din autoturisme, tâlhării şi violuri urmate de moartea victimei, tâlhării, accidente de circulaţie cu moartea victimei şi fuga de la locul faptei, incendii, explozii, calamităţi.


Criminalistică 69

este prima activitate în procesul de anchetă. Inversarea ordinii efectuării activităţilor de anchetă compromit de cele mai multe ori identificarea autorilor şi dovedirea vinovăţiei acestora.

este o activitate imediată, care trebuie să se efectueze într-un termen cât mai apropiat de comiterea infracţiunii.

irepetabilitatea ei. În principiu, cercetarea la faţa locului este o activitate irepetabilă, din cauza modificărilor la care este supus locul faptei. Totuşi sunt câteva excepţii care demonstrează că de fapt cercetarea nu a fost completă: când nu s-a cunoscut întreaga suprafaţă a locului faptei, ea fiind mai întinsă decât s-a stabilit iniţial şi atunci când, din cauza condiţiilor climatice, nu s-a cercetat amănunţit locul infracţiunii.

Cercetarea locului faptei constituie, de cele mai multe ori, singura modalitate de obţinere a probelor în faza iniţială; este un element probator deosebit de relevant pentru aflarea adevărului; contribuie la identificarea făptuitorului, stabilirea datelor necesare privind personalitatea acestuia şi modul de operare folosit. (Ciopraga & Iacobuţă, 1997, p. 81)

3.1.2. Reguliătacticeăprivindăpreg tireaăcercet riiăloculuiăfaptei Organul de urmărire penală trebuie să deţină date cât mai complete cu privire la faptă, loc şi timpul când aceasta s-a produs, motiv pentru care ia măsuri de anunţare a celei mai apropiate unităţi sau echipaj de poliţie în scopul verificării informaţiilor de primă sesizare, dar şi pentru a asigura prezenţa la faţa locului în vederea

Măsurile care se iau de către organul de cercetare penală anterior efectuării cercetării locului infracţiunilor sunt menite să asigure conservarea tuturor urmelor, dar şi punerea la dispoziţie a întregului instrumentar necesar acestei activităţi:

a) în privinţa asigurării tehnico-materiale sunt necesare trusele criminalistice, aparatele de fotografiat şi filmat. Tot în această categorie de măsuri intră deplasarea rapidă a echipei la faţa locului şi invitarea specialiştilor (medic legist, pirotehnicieni, pompieri).

b) a doua mare categorie de măsuri sunt cele care se iau chiar la faţa locului, dar imediat, înaintea efectuării propriu-zise a cercetării (delimitarea locului infracţiunii şi marcarea sa, determinarea modificărilor suferite de locul faptei, asigurarea pazei locului faptei, identificarea martorilor şi stabilirea persoanelor suspecte, efectuarea de investigaţii şi culegerea de informaţii).

Primul sosit la locul faptei (poliţist, pompier, personal medical) este şi primul intervenient. Acesta va lua următoarele măsuri:

acordarea primului ajutor victimelor, chiar cu riscul modificării locului faptei;


Criminalistică 70

marcarea aspectului iniţial al locului faptei şi stabilirea modificărilor survenite;1

înlăturarea curioşilor;2

înlăturarea unor pericole iminente: incendii, explozii, inundaţii cu respectarea măsurilor de protecţie necesare;

protejarea şi conservarea urmelor faţă de condiţiile meteorologice sau alte pericole de distrugere ori contaminare;

consemnarea unor împrejurări care pot să dispară;3

căutarea şi reţinerea suspectului la locul faptei sau în împrejurimi;

identificarea şi audierea martorilor oculari;

paza şi asigurarea locului faptei;4 (Bercheşan, 2002, p.83)

3.1.3. Modulădeăexecutareăaăcercet riiălaăfaţaăloculuiă În privinţa cercetării la faţa locului trebuie menţionat că fiecare caz în parte îşi are specificitatea sa, ca urmare a unui complex de factori umani (care ţin de autorul şi victima infracţiunii), atmosferici şi topografici, făcând imposibilă stabilirea unor reguli obligatorii.

Cercetarea locului faptei se desfăşoară în două etape:

a) Faza statică. Cercetarea începe printr-o observare şi conservare a poziţiei obiectelor din locul faptei, fără a le deplasa din locurile lor. Se realizează pentru început orientarea locului faptei în teren, se stabilesc locurile de intrare şi ieşire din perimetrul locului faptei, precum şi drumul parcurs de infractor în locul infracţiunii. În această etapă se fotografiază şi se filmează principalele urme şi mijloace de probă, după ce au fost marcate cu numere. La finalul acestei faze anchetatorul reuşeşte să-şi formeze o imagine generală despre infracţiune şi infractor.

Cercetarea locului faptei trebuie să se facă sistematic, să fie obiectivă (toate urmele de la locul faptei au iniţial aceeaşi valoare, chiar dacă aparent se contrazic sau par lipsite de importanţă), să fie completă (criminalistul trebuie să fie înarmat cu multă răbdare şi să cerceteze fiecare porţiune a locului faptei).

Echipa de cercetare va fi condusă de un şef care va coordona toate activităţile şi va direcţiona investigarea, fiind atent să se respecte normele tactice şi metodologice, de la descoperirea urmelor până la ridicarea, ambalarea şi transportul lor în condiţii de siguranţă.

În ceea ce priveşte faza statică, se vor desfăşura următoarele activităţi:

reluarea, dacă este nevoie, a măsurilor de salvare a victimei sau a victimelor;

1 Este important ca primul intervenient să noteze, să deseneze, să fotografieze şi să filmeze poziţia iniţială a victimei şi a obiectelor corp-delict şi să noteze modificările survenite, fără să se facă nicio intervenţie. 2 Se fotografiază discret toate persoanele găsite la locul faptei, care părăsesc sau care sosesc pe parcurs. 3 Prezenţa unor mirosuri, funcţionarea unor aparate electrocasnice, starea ferestrelor, condiţii atmosferice. 4 Se vor folosi benzi, sfori, semnalizatoare sau chiar autoturisme inscripţionate.


Criminalistică 71

primul intervenient va prezenta constatările şi măsurile pe care le-a luat, modificările survenite în câmpul infracţional;

orientarea locului faptei din punct de vedere topografic; fotografierea de ansamblu a persoanelor care au fost găsite la locul faptei; delimitarea teritorială a zonei cercetate; parcurgerea locului faptei pentru cunoaşterea ambianţei şi identificarea

unor repere pentru investigare; orientarea locului faptei din punct de vedere topografic şi criminalistic; determinarea metodei de cercetare a locului faptei; metoda legăturii între locul faptei, victimă, suspect şi probe; marcarea drumului de acces în câmpul infracţional; stabilirea stării şi poziţiei obiectelor care au legătură cu cauza şi sunt

purtătoare de urme; executarea fotografiilor de orientare după regulile criminalisticii tehnice; folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea urmei de miros uman

se pot obţine date şi informaţii care să conducă la identificarea făptuitorului;

se iau măsuri pentru urmărirea făptuitorului cunoscut sau prezumtiv; nu se permite atingerea sau schimbarea poziţiei obiectelor din câmpul

infracţional. (Cârjan & Chiper, 2009, p.283)

b) Faza dinamică. Când prima fază s-a epuizat, se trece la mişcarea din locul lor a obiectelor din câmpul infracţiunii pentru căutarea şi ridicarea urmelor ce nu au putut fi depistate iniţial sau pentru care sunt necesare metode speciale de relevare. În această etapă se fotografiază fiecare urmă, fiecare detaliu. Urmele latente (invizibile) vor fi relevate, ridicate şi ambalate. Un aspect deosebit al acestei faze este cel al interpretării urmelor prin care se pot lămuri importante probleme, cum sunt: natura faptei comise, modul de operare, timpul comiterii, numărul infractorilor (participanţi).

În cadrul acestei etape a cercetării locului faptei se vor executa următoarele activităţi:

examinarea minuţioasă a cadavrului; cercetarea amănunţită a zonelor deranjate sau răscolite; fotografierea obiectelor principale şi a cadavrului; efectuarea înregistrărilor video şi audio; descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor; descoperirea şi examinarea instrumentelor folosite la comiterea

infracţiunii; definitivarea schiţelor locului faptei; ambalarea, etichetarea şi sigilarea urmelor; audierea persoanelor suspecte, a martorilor şi a victimei, cu respectarea

regulilor tactice ale ascultării; stabilirea semnalmentelor şi portretului-robot ale făptuitorului; clarificarea împrejurărilor negative sau controversate; fixarea rezultatelor în procesul-verbal de cercetare a locului faptei; reluarea şi repetarea cercetării locului faptei.


Criminalistică 72

3.1.4. Fixareaărezultatelorăcercet riiălaăfaţaălocului Descoperirea şi relevarea urmelor fără fixarea lor pentru a dobândi valoarea de probă rămân activităţi zadarnice. Din acest motiv, practica criminalistică şi legislaţia procesual penală au stabilit procedeele de fixare. Acestea sunt:

a) procesul verbal de cercetare la faţa locului. Procesul verbal este un mijloc de probă,dar în acelaşi timp este mijlocul procedural prin care se fixează rezultatul cercetării la faţa locului. Pentru a putea să-şi îndeplinească acest dublu rol el trebuie să respecte două categorii de condiţii:

- de fond, care privesc de fapt calităţile tuturor actelor de procedură penală: să aibă un caracter obiectiv, redând fidel situaţia locului faptei; să fie complet, cuprinzând toate urmele descoperite, fără omisiuni; să fie clar şi precis, astfel ca toate urmele şi mijloacele materiale de probă să fie descrise sub aspectul tuturor caracteristicilor fizico-chimice şi de identificare; să fie concis, redând într-o formă cât mai concentrată realităţile locului faptei, urmele şi mijloacele materiale de probă, metodele folosite la descoperirea şi ridicarea lor.

- de formă. Să cuprindă toate datele stabilite de Codul de Procedură Penală (art.91 şi art.131).

b) schiţa locului faptei. Ea ajută la înţelegerea tabloului real din câmpul infracţiunii, completând descrierea din procesul verbal. Pentru întocmirea schiţei locului faptei se folosesc mai multe procedee:

- proiecţia orizontală. Este cel mai utilizat procedeu; constă în reprezentarea obiectelor văzute de sus, conturul acestora fiind proiectat pe planul orizontal;

- proiecţia verticală. Obiectele sunt văzute în plan vertical, atât din faţă cât şi din lateral;

- schiţa planurilor de proiecţie. Prin această metodă se redă într-un singur plan conturul corpurilor tridimensionale. Schiţa poate fi folosită în procesul penal ca anexă a procesului verbal de cercetare la faţa locului.

c) Fotografia judiciară. Aceste modalităţi de fixare a rezultatelor cercetării sunt cele mai importante. Ele s-au impus prin multiplele avantaje pe care le oferă organelor de anchetă şi instanţelor judecătoreşti. La faţa locului, se execută de regulă următoarele genuri de fotografii:

- fotografia de orientare;

- fotografia schiţă;

- fotografia obiectelor principale (cadavre, urme);

- fotografia de detaliu.

Cu fotografiile obţinute, anchetatorul sau tehnicianul criminalist va întocmi o planşă fotografică, sub fiecare imagine menţionându-se în scris ce reprezintă.


Criminalistică 73

Sarcina de lucru 1

De ce este importantă cercetarea locului faptei?

3.2.ăCadrulătacticăalăorganiz riiăcercet riiăpenale

3.2.1. Necesitateaăşiăimportanţaăplanific riiăcercet riiăpenale

Organizarea sau planificarea urmăririi penale5 reprezintă un proces de trecere de la gândirea practică la acţiunea concretă de anchetă, de la începutul şi până la sfârşitul acestuia. Planificarea reprezintă elementul de legătură dintre scopul şi sarcinile urmăririi penale şi modul lor de realizare prin acţiuni concrete fiind un proces complex de analiză a activităţilor care trebuie executate şi a succesiunii lor logice, constituindu-se într-un ghid care conferă perspectivă şi eficienţă investigării.

Pentru a reprezenta un suport ştiinţific real al urmăririi penale, planificarea este necesar să se facă potrivit anumitor reguli fundamentale, anumitor principii:

principiul individualităţii (în planificarea cercetării trebuie să se ţină cont de particularităţile fiecărui caz, deoarece fiecare faptă în parte este identică numai cu sine însăşi, deosebindu-se de toate celelalte prin elementele sale specifice);

principiul dinamismului are menirea de a impune o efectuare dinamică, promptă a cercetărilor criminalistice, ceea ce contribuie la creşterea eficienţei urmăririi penale; dinamismul trebuie interpretat în sensul maleabilităţii planificării, al adaptării permanente a planului de urmărire penală la situaţiile, la datele nou apărute în timpul anchetei;

organizarea trebuie să se supună regulilor fundamentale ale procesului penal: principiul legalităţii sau cel al aflării adevărului;

organizarea şi planificarea anchetei trebuie să se raporteze şi la principiile specifice ale acestei ştiinţe: principiul identităţii, cel al

operativităţii sau cel potrivit căruia orice faptă prevăzută de legea penală determină modificări materiale în mediul înconjurător. (Stancu, 2007, p.365)

Planul de urmărire penală nu este obligatoriu, dar este necesar în cauzele complexe sau în care, s-au conturat mai multe versiuni. Principalele elemente ale planului de cercetare penală sunt: activităţile care urmează a fi executate în

5 Planificarea cercetării penale asigură caracterul organizat al investigării criminalistice a cazului cercetat; respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi a regulilor metodologice criminalistice; respectarea drepturilor conferite de lege părţilor implicate în procesul penal; lămurirea completă a împrejurărilor în care s-au comis infracţiunile, inclusiv prin extinderea cercetărilor; celeritatea urmăririi; folosirea tuturor metodelor, procedeelor şi mijloacelor tehnico-tactice adecvate cazului cercetat; repararea pagubelor cauzate prin infracţiune; prevenirea săvârşirii altor infracţiuni.


Criminalistică 74

orice etapă, pentru clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta, precum şi cu privire la persoana făptuitorului; identificarea, urmărirea şi prinderea infractorilor; repararea prejudiciului cauzat; măsuri asigurătorii; măsuri preventive; versiunile care trebuie să fie verificate.

3.2.2. Versiunileădeăurm rireăpenal

Versiunea criminalistică este „rezultatul unui proces de gândire în cadrul căruia, pe baza datelor faptice stabilite la un moment dat, a cunoştinţelor şi experienţei organului de urmărire penală se elaborează presupuneri cu privire la un anumit fapt sau mai multe care au importanţă pentru cauză”. (Dan & Anghelescu, 1984, p.214)

Elaborarea versiunilor de urmărire penală trebuie să aibă la bază următoarele criterii: să fie rezultatul unor date suficiente din punct de vedere cantitativ şi corespunzătoare sub raport calitativ6; să se bazeze pe pregătirea profesională şi experienţa anchetatorului7; versiunile trebuie să fie clare, precise şi elaborate pe baza unor forme de raţionament; elaborarea versiunilor se face numai pentru faptele care pot avea mai multe explicaţii.

Clasificarea versiunilor:

versiuni principale, care se referă la faptă sau la elementele constitutive ale acesteia;

versiuni privitoare la natura faptei (se va stabili dacă s-a comis o faptă care atrage răspunderea penală sau culpa);

versiunile privitoare la subiectul infracţiunii pornesc de la date faptice ca: urmele descoperite la locul faptei, modul de operare, relatările martorilor despre semnalmentele şi îmbrăcămintea făptuitorului;

versiunile care se referă la latura subiectivă a infracţiunii au în vedere forma motivaţiei şi mobilul;

versiunile care privesc obiectul infracţiunii se elaborează rar, deoarece se suprapun versiunilor referitoare la mobilul şi scopul infracţiunii.

Verificarea versiunilor:

verificarea versiunilor se face concomitent, fără a i se acorda vreuneia dintre ele un regim preferenţial;

verificarea versiunilor trebuie să se facă prin toate procedeele care oferă explicaţii pentru toate problemele abordate;

ordinea activităţilor de verificare a versiunilor se va stabili în funcţie de specificul fiecărui caz;

toate versiunile elaborate vor fi verificate în mod obligatoriu, în final rămânând versiunea de lucru. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 308)

6 Datele pot proveni din surse procesuale (declaraţiile învinuitului/inculpatului, declaraţiile martorilor, procesul-verbal de cercetare a locului faptei, înscrisuri, constatări tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, expertize, mijloacele materiale de probă), precum şi din surse neprocesuale (investigaţii, zvonuri, acţiuni operative de urmărire). 7 Flerul şi intuiţia anchetatorului sunt rezultatul unor solide cunoştinţe juridice şi rodul dăruirii profesionale.


Criminalistică 75

3.3.ăTacticaăascult riiăunorăcategoriiădeăparticipanţiăînăprocesulăpenal 3.3.1. Noţiuneaăşiăfundamentulăpsihologicăalăaudierii

Audierea (ascultarea) martorilor şi a învinuiţilor este o activitate procedurală, dar şi de tactică criminalistică, prin care anchetatorii iau cunoştinţă de aspectele cunoscute de martori referitoare la modul de comitere a infracţiunii.

Martor este socotită persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o anumită cauză penală sau care poate da relaţii despre persoana făptuitorului.

În general, un om sănătos, fizic şi mental, poate să perceapă, să memoreze şi să redea aproape exact activităţile la care a fost prezent, dacă nu au intervenit unele impedimente de ordin subiectiv şi obiectiv, atât în procesul de percepţie, cât şi în cel de memorizare.

Dintre factorii de ordin subiectiv care pot influenţa perceperea acţiunilor infracţionale menţionăm:

- starea de sănătate a persoanei (afecţiuni ale organelor de percepţie: auz, văz, miros);

- fluctuaţiile atenţiei;

- stările afective ale persoanei;

- oboseala fizică sau intelectuală;

- pregătirea intelectuală a persoanei;

- dezvoltarea diferită a simţului de observaţie.

În ceea ce priveşte procesul de memorare (care constă în fixarea evenimentelor percepute sau gândite) nu toate persoanele se situează la acelaşi nivel. Ele se diferenţiază printr-o anumită dominantă: motrice, vizuală, auditivă, logico-verbală, afectivă.

Un factor care erodează memoria omului este timpul; cu cât perioada scursă de la perceperea activităţilor infracţionale până la redarea lor este mai mare, cu atât mai slăbită este fixarea celor percepute. Este firesc să fie aşa, uitarea fiind un proces direct proporţional cu scurgerea timpului, ceea ce ţine de instinctul de conservare al fiinţei umane.

În afara factorilor mai sus menţionaţi, care ţin de persoana martorului, există şi factori obiectivi: condiţii meteorologice nefavorabile, care împiedică vizibilitatea, întunericul şi durata scurtă de percepţie.

3.3.2. Audierea martorului

Verificările care se întreprind cu privire la persoana martorului, în special în cazul unui martor important ale cărui declaraţii pot influenţa profund cauza cercetată, vor avea în vedere şi cele declarate de către acesta cu privire la natura eventualelor lor relaţii cu persoana vătămată ori cu învinuitul sau inculpatul, rezultatul acestora constituind un prim indiciu de sinceritate a martorului. Atmosfera generală de ascultare a martorului trebuie să fie una de colaborare, organul de urmărire penală trebuind să sesizeze momentele şi


Criminalistică 76

probleme care necesită intervenţia sa în ajutorul unei expuneri cât mai complete a celor percepute.

Înaintea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se pregătească, întocmindu-şi un plan de ascultare bazat pe buna studiere a materialului probator din cauza penală în speţă. În cadrul planului de ascultare se vor stabili întrebările care se vor pune martorului, ordinea în care acestea vor fi puse, momentul şi locul unde se va desfăşura audierea, materialele necesare (cameră video, hârtie, instrumente de scris, computer).

Ascultarea propriu-zisă a martorului se desfăşoară în trei etape:

a) etapa identificării şi pregătirii pentru audierea martorilor8. Se vor pune întrebări martorului pentru a stabili numele şi prenumele, vârsta, numele părinţilor, domiciliul, profesia, locul de muncă, apoi i se pune în vedere motivul pentru care va fi audiat.

b) etapa a doua este cea a relatării libere a celor cunoscute, martorul fiind lăsat, fără să fie întrerupt, să spună tot ce ştie, chiar dacă insistă pe aspecte fără relevanţă în cauza penală. Organul judiciar va asigura un climat psihologic favorabil confesiunii, manifestându-se într-un mod calm şi încurajator. Se interzice cu desăvârşire folosirea oricăror violenţe, ameninţări sau alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe.

c) în cea de a treia etapă, martorului i se pun întrebările pregătite de anchetator sau datele rezultate în urma relatării libere. Ele au menirea de a preciza cele relatate liber.

Priceperea anchetatorului în această fază a anchetării va fi demonstrată de modul cum sunt adresate întrebările, dar mai ales de capacitatea sa de a asculta. Întrebările pot fi: de completare, de prezentare, de reamintire şi de control. Întrebările trebuie să fie clare, precise şi scurte. Nu se admit întrebări sugestive. Atunci când există dubiu cu privire la veridicitatea celor declarate, martorului i se vor pune întrebări referitoare la împrejurări secundare.

În timpul ascultării martorului, atât în etapa relatării libere, cât şi în etapa formulării întrebărilor, anchetatorul nu trebuie să-şi exteriorizeze sentimentele, trebuie să asculte cu atenţie, dar fără ostentaţie, iar modularea vocii să nu exprime o stare de nemulţumire.

Declaraţiile martorilor se consemnează în scris pe formular tipizat semnate de martor şi contrasemnate de anchetator.

8 În cadrul acestei etape se va stabili dacă martorul este rudă cu vreuna dintre părţi sau dacă a suferit o pagubă în urma infracţiunii, pentru respectarea prevederilor art. 80 C. pr. pen. (soţ sau rudă apropiată) şi art. 82 C. pr. pen. (persoană vătămată); dacă martorul cade sub incidenţa art. 79 C. pr. pen., adică este obligat a păstra secretul profesional; selectarea martorilor în raport cu datele pe care le deţin; stabilirea eventualelor relaţii de duşmănie sau prietenie faţă de infractor; stabilirea profilului psihologic al martorilor; se stabilesc ordinea şi modalitatea chemării martorilor, evitându-se contactul dintre martori sau dintre martori şi persoanele interesate în cauză; se stabileşte locul audierii; primirea martorului într-o manieră corectă, crearea unui cadru sobru de ascultare.


Criminalistică 77

Protecţiaămartorilor

Prin Legea nr.682/2002 se reglementează „asigurarea protecţiei martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare şi care au un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea unor cauze”.

Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor, aflat în subordinea Poliţiei Române va încheia un protocol de protecţie cu martorul protejat privind protecţia şi asistenţa care trebuie acordate martorului protejat, obligaţiile celor două părţi, precum şi situaţiile în care încetează protecţia şi asistenţa. Procurorul sau instanţa se vor pronunţa, de la data primirii propunerii, în cel mai târziu 5 zile, asupra propunerii de includere în Program.

Măsurile de protecţie sunt:

protecţia datelor de identitate a martorului protejat;

protecţia declaraţiei acestuia;

ascultarea martorului protejat de către organele judiciare, sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalităţi speciale de distorsionare a imaginii şi vocii;

protecţia martorului aflat în stare de reţinere, arestare preventivă sau în executarea unei pedepse privative de libertate, în colaborare cu organele care administrează locurile de deţinere;

măsuri sporite de siguranţă la domiciliu, precum şi de protejare a deplasării martorului la şi de la organele judiciare;

schimbarea domiciliului;

schimbarea identităţii;

schimbarea înfăţişării.

Programul încetează în una din următoarele măsuri de siguranţă:

la cererea martorului protejat, exprimată în formă scrisă şi transmisă către O.N.P.M.;

dacă în cursul procesului penal martorul protejat depune mărturie mincinoasă;

dacă martorul protejat comite o infracţiune;

dacă sunt probe că ulterior includerii în Program, martorul protejat a aderat la un grup sau organizaţie criminală;

dacă martorul protejat nu respectă obligaţiile asumate prin semnarea Protocolului de protecţie sau dacă a comunicat date false cu privire la orice aspect al situaţiei sale;

dacă viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului protejat nu mai sunt ameninţate;


Criminalistică 78

dacă martorul protejat decedează.

3.3.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului)

Învinuitul sau inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal, întreaga activitate procesuală desfăşurându-se în jurul faptei penale săvârşite de această persoană şi în vederea tragerii ei la răspundere.

Deşi în linii mari această activitate este similară cu ascultarea martorului, totuşi ea se deosebeşte de cea din urmă prin următoarele:

a) înainte de ascultarea propriu-zisă, învinuitul va da o declaraţie scrisă de el în legătură cu învinuirea ce i se aduce;

b) declaraţia învinuitului este un mijloc de apărare a acestuia. Din acest motiv trebuie să i se dea învinuitului posibilitatea de a-şi exprima complet argumentele sale;

c) învinuitului nu i se poate cere, nefiind obligat, să-şi probeze nevinovăţia. Sarcina probării vinovăţiei revine organului de anchetă care, înaintea audierii învinuitului, trebuie să-i prezinte acestuia dovezi de vinovăţie;

d) recunoaşterea învinuitului, făcută în cadrul procesului penal, nu constituie probă decât dacă este coroborată cu alte probe existente în cauză;

e) recunoaşterea nu trebuie să fie viciată de violenţă, ameninţări sau alte forme de constrângere.

Ca şi audierea martorului, audierea învinuitului se desfăşoară tot în trei etape, pa baza planului de ascultare.

În prima etapă se verifică identitatea acestuia, organele judiciare având obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat, despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. În această etapă, când inculpatul are dreptul să-şi scrie singur declaraţia, anchetatorul are posibilitatea cunoaşterii acestuia, observând comportamentul său în situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările puse, mimica şi gesturile. Constatările anchetatorului vor fi necesare în luarea hotărârii cu privire la procedeele de ascultare.

Ascultarea învinuitului are loc numai în faza de urmărire penală, pe când ascultarea inculpatului se face atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.

A doua etapă o constituie ascultarea relatării libere. Ea debutează prin adresarea unei întrebări cu caracter de generalitate, cerându-i-se să relateze tot ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Învinuitul are posibilitatea să relateze liber, fără nicio îngrădire, fără să i se adreseze întrebări, ceea ce are de declarat. Anchetatorul îşi va nota eventualele contraziceri, fără să ia o atitudine ostilă faţă de învinuit, chiar dacă acesta îşi neagă vinovăţia.


Criminalistică 79

A treia etapă este cea a adresărilor de întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi a ascultării răspunsurilor învinuitului. Aceasta este ultima etapă a audierii, calitatea ei depinzând de modul cum a fost pregătită. Întrebările pot fi cu caracter general, privind fapta în ansamblul ei; întrebări-problemă, pentru lămurirea unor aspecte; întrebări de detaliu, care privesc lămurirea unor amănunte. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească întrebările sunt:

- să fie clare şi precise;

- să fie formulate la nivelul de înţelegere al învinuitului;

- să nu fie sugestive;

- să nu oblige la răspunsul monosilabic de genul „da” sau „nu”;

- să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales când acesta vrea să declare adevărul.

Întrebările privesc mai multe aspecte de punere în temă, care urmăresc lămurirea unor împrejurări ale activităţii infracţionale sau sunt întrebări de detaliu.

3.3.4. Procedeeătacticeăfolositeăînăaudiereaăînvinuituluiăînăanchet

Practica anchetatorilor a stabilit că fiecare caz are individualitatea lui, inclusiv în audierea inculpaţilor, dar câteva procedee tactice de audiere s-au format în decursul timpului. Acestea sunt:

procedeul ascultării progresive, în care probele sunt prezentate gradat, începând cu cele de mai mică importanţă;

procedeul ascultării frontale, când învinuitului sau inculpatului i se înfăţişează cele mai convingătoare probe;

tactica ascultării repetate, în situaţiile declaraţiilor contradictorii şi mincinoase;

tactica prezentării de către anchetator a întregului drum parcurs de infractor (doar când sunt probe temeinice);

tactica ascultării încrucişate, efectuată de două sau mai multe persoane în acelaşi timp;

tactica ascultării succesive a învinuitului sau inculpatului de către două persoane, o variantă a ascultării încrucişate;

tactica întâlnirilor surpriză: învinuitului i se oferă posibilitatea ca din „întâmplare” să vadă unul sau mai mulţi complici;

tactica exploatării complexului de vinovăţie a învinuitului sau a inculpatului sensibil.


Criminalistică 80

3.3.5. Ascultarea victimei

Persoana vătămată este cea care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal.

În soluţionarea cauzelor penale, declaraţiile părţilor vătămate sunt de importanţă deosebită. În principal, audierea victimei se desfăşoară după aceleaşi reguli descrise în cazul martorilor şi învinuiţilor, în sensul că activitatea aceasta se pregăteşte anterior, întocmindu-se un plan de ascultare, iar audierea propriu-zisă se desfăşoară tot în trei etape:

a) stabilirea identităţii victimei;

b) relatarea liberă;

c) relatarea dirijată prin răspunsuri la întrebările puse de anchetator.

Particularităţile procedeelor tactice de ascultare a persoanei vătămate:

denaturări involuntare, care constau în exagerarea gravităţii faptei datorită efectului stării emoţionale. Frica şi groaza determină atât denaturarea faptelor reale, cât şi fabulaţia, mai ales în cazul infracţiunilor comise prin violenţă;

denaturări voluntare, din cauza relei-credinţe a persoanei vătămate care urmăreşte agravarea situaţiei făptuitorului sau obţinerea unor avantaje prin exagerarea suferinţelor fizice sau morale;

denaturări prin „schimbarea de rol”. Partea vătămată devine dintr-o persoană modestă, „cineva” în centrul atenţiei autorităţilor, către care se îndreaptă simpatia şi compasiunea celor din jur;

denaturări deliberate în favoarea infractorului, ca urmare a unor înţelegeri survenite între victimă şi făptuitor, fie datorită unor relaţii de rudenie, de prietenie, de subordonare, fie datorită obţinerii unui folos material mai mare decât cel care i-ar fi revenit pe cale judiciară. (Ionescu, 2007, p. 142)

Sarcina de lucru 2

Care sunt procedeele tactice folosite în audierea învinuitului în anchetă?


Criminalistică 81

3.4.ăTacticaăefectu riiăpercheziţiei:ăridicareaădeăobiecteăşiăînscrisuri 3.4.1. Noţiuneăşiăimportanţ

Percheziţia reprezintă o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică, constând în căutarea în locuinţă sau asupra unei persoane, la locul ei de muncă sau în locurile deschise publicului a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare unei juste soluţionări a cauzelor penale.

Ca activitate tactică, percheziţia reprezintă un mijloc eficient de descoperire a obiectelor, valorilor şi înscrisurilor de mare importanţă în evidenţierea vinovăţiei infractorului, dar constituie, în acelaşi timp şi o imixtiune în drepturile fundamentale, constituţionale ale cetăţenilor, iar, uneori, o constrângere temporară a dreptului de folosinţă asupra unei clădiri sau terenuri.

Clasificarea percheziţiilor:

după natura locului în care se efectuează, percheziţia se clasifică în percheziţia locurilor deschise şi percheziţia locurilor închise sau a spaţiilor locuite;

în funcţie de numărul de persoane care urmează să fie percheziţionate, ea poate fi individuală sau de grup, aceasta din urmă fiind întâlnită în special la infracţiunile săvârşite în participaţie;

după numărul percheziţiilor efectuate, pot exista percheziţii primare şi percheziţii repetate, cele din urmă fiind specifice situaţiilor în care rezultatul primei percheziţii a fost negativ, dar şi în cazul percheziţiei locurilor deschise efectuată în condiţii meteorologice neprielnice;

în funcţie de locul efectuării percheziţiei, distingem percheziţie corporală, domiciliară, la locul de muncă sau în locurile publice;

după temeiul legal, pot exista percheziţii efectuate în baza autorizaţiei emise de procuror, percheziţii efectuate în baza consimţământului scris al persoanei percheziţionate şi percheziţii efectuate în caz de infracţiune flagrantă;

în funcţie de timpul de efectuare a percheziţiei, se poate vorbi despre percheziţii efectuate în timpul zilei şi percheziţii efectuate în timpul nopţii;

după calitatea persoanelor participante, putem delimita existenţa unor percheziţii la care participă numai organele de urmărire penală, dar şi percheziţii la care alături de acestea vor lua parte şi specialişti din diferite domenii necesari descoperirii unor anumite categorii de bunuri, valori sau înscrisuri;

după numărul persoanelor la care se efectuează percheziţia, vom avea percheziţii efectuate la o singură persoană sau la mai multe persoane. (Cătuna, 2008, p.174)


Criminalistică 82

3.4.2. Reguliătacticeăgeneraleăşiăspecialeăceătrebuieărespectateălaăefectuareaăpercheziţiei Reguli generale:

percheziţia nu trebuie făcută la voia întâmplării, ci în baza unei pregătiri riguroase care să determine scopul urmărit9, oportunitatea efectuării, cunoaşterea exactă a locului percheziţiei, cu particularităţi pentru locurile închise10 şi pentru locurile deschise11;

declaraţia scrisă de consimţământ se ia numai la sediul organului de cercetare penală;

înainte de a se trece la efectuarea percheziţiei domiciliare este obligatorie percheziţia corporală, efectuată de către o persoană de acelaşi sex;

percheziţia domiciliară se efectuează în prezenţa persoanei în cauză, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin având capacitate de exerciţiu;

organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta;

obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode;

organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta;

percheziţia trebuie să aibă un caracter inopinat şi să se efectueze ca măsură operaţională;

pentru succesul percheziţiei se asigură mijloacele tehnice necesare: surse de iluminare, truse de chei, unelte, diverse sonde şi detectoare, aparatură de fotografiat, filmare şi înregistrare.

Reguli speciale:

bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare precum şi sumele de bani care fac obiectul cauzei penale se ridică în mod obligatoriu;

senatorii, deputaţii şi alte persoane care se bucură de imunitate nu pot fi supuşi percheziţiei, cu excepţia infracţiunilor flagrante.12(Bercheşan, 2002, p.104)

9 Natura obiectelor ce urmează a fi descoperite. 10 Adresa exactă, dispunerea încăperilor şi a dependinţelor, persoanele care locuiesc şi cele care le frecventează, vecinii, amplasarea unor garaje şi magazii). 11 Sedii ale unor firme, societăţi comerciale. 12 Constituţia României, art. 69 alin. 2.


Criminalistică 83

3.4.3. Etapeleăefectu riiăpercheziţiei

deplasarea echipei la locul percheziţiei se face cu operativitate, pentru realizarea elementului surpriză;

şeful echipei va lua măsuri de blocare şi supraveghere a căilor de acces ale obiectivului percheziţionat;

intrarea în locul ce urmează a fi percheziţionat se face potrivit particularităţilor fiecărui caz;

contracararea acţiunilor violente şi a încercărilor de sinucidere;

percheziţia corporală a persoanelor găsite la locul percheziţiei;

punerea sub control a mijloacelor de comunicare cu exteriorul: telefoane, sonerii, interfoane;

percheziţia se va efectua cu minuţiozitate, metodic şi sistematic, dintr-o anumită direcţie;

se va solicita persoanei percheziţionate să predea toate bunurile, înscrisurile sau valorile ce au legătură cu cauza penală;

se trece apoi la efectuarea controlului în toate încăperile şi dependinţele;

obiectele, înscrisurile sau valorile descoperite vor fi fotografiate, prezentate martorilor asistenţi şi persoanei percheziţionate, împachetate şi sigilate;

pe întreaga durată a percheziţiei se va urmări starea emoţională a persoanei percheziţionate: dereglarea respiraţiei, schimbarea vocii, congestionarea feţei, modificarea timpului de latenţă, crisparea, efectuarea unor gesturi şi mişcări nefireşti;

percheziţia trebuie efectuată cu respectarea riguroasă a dispoziţiilor legale şi a regulilor care impun o comportare civilizată.

3.4.4. Ridicarea de obiecteăşiăînscrisuri Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este definită ca activitatea de urmărire penală şi de criminalistică tactică prin intermediul căreia organul de urmărire sau instanţa de judecată asigură obiectele şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.

Obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal pot fi clasificate astfel:

obiecte şi înscrisuri care au fost folosite ori erau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii;

obiecte ce reprezintă produsul infracţiunii;

obiecte şi înscrisuri care conţin sau poartă o urmă a faptei comise;

orice alte obiecte şi înscrisuri care pot servi la aflarea adevărului în cauza investigată.


Criminalistică 84

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri se realizează prin două modalităţi: ridicarea la cerere şi ridicarea silită. Pentru ridicarea de obiecte şi înscrisuri, organul judiciar se prezintă la domiciliul persoanei. După ce se legitimează şi arată scopul sosirii, va avea loc o operaţiune voluntară de predare, care se consemnează într-un proces-verbal în care se precizează obiectele şi înscrisurile ridicate.

Orice persoană fizică sau persoană juridică, în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte şi să-l predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora. Instanţa de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale sau din oficiu, în cursul judecăţii, poate dispune ca orice unitate poştală sau de transport să reţină şi să predea scrisorile, telegramele şi oricare altă corespondenţă sau obiectele trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal constituie o obligaţie pentru organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. (Cârjan & Chiper, 2009, p.354)

3.4.5. Fixareaărezultatelorăpercheziţiei

Procesul-verbal constituie principalul mijloc de consemnare a modului în care s-a desfăşurat percheziţia, precum şi a rezultatelor la care s-a ajuns, fiind întocmit de către organul judiciar aflat la locul percheziţiei, imediat după terminarea acestei activităţi. Procesul-verbal de percheziţie va cuprinde: o parte introductivă care conţine următoarele menţiuni: data şi locul încheierii sale, calitatea şi organul judiciar din care face parte cel care efectuează percheziţia, datele de identificare ale celui percheziţionat, menţionându-se dacă a fost prezent sau reprezentat la percheziţie, precum şi datele de identificare ale persoanelor aflate la locul efectuării percheziţiei sau sosite după începerea acesteia, alături de cele ale martorilor asistenţi.

Partea descriptivă a procesului-verbal va cuprinde: o descriere amănunţită a tuturor activităţilor întreprinse, mijloacele tehnice utilizate, numele, prenumele şi calitatea persoanei care a desfăşurat fiecare activitate în parte, descrierea urmelor găsite, descrierea cercetării locului faptei. Se va face menţiune cu privire la locul supus percheziţiei, timpul şi condiţiile în care au fost descoperite obiectele. Se vor descrie, în ordinea desfăşurării lor, toate operaţiunile întreprinse de echipă în vederea descoperirii obiectelor căutate, iar în cazul găsirii acestora, ele vor fi descrise amănunţit.

Obiectele şi urmele descoperite vor fi descrise sub raportul tuturor însuşirilor care le individualizează: formă, dimensiuni, culoare, felul producţiei, natura materialului din care sunt alcătuite. Aceste obiecte se vor fotografia, indicându-li-se un număr de ordine.

Finalul procesului-verbal va cuprinde menţiuni cu privire la ora de începere şi de terminare a percheziţiei, obiectele ridicate, eventuale obiecţii ale persoanelor în prezenţa cărora s-a desfăşurat percheziţia, ale martorilor asistenţi şi ale persoanei percheziţionate, cu privire la modul de efectuare a percheziţiei sau la conţinutul procesului-verbal încheiat, se precizează dacă


Criminalistică 85

anumite împrejurări legate de efectuarea percheziţiei au fost fixate cu ajutorul fotografiei, filmului, înregistrării video.

Procesul-verbal se va încheia în două sau mai multe exemplare, va fi semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către toţi cei care au participat la desfăşurarea percheziţiei: organul de cercetare penală, martori asistenţi, persoana percheziţionată şi eventualele persoane aflate întâmplător acolo sau sosite pe parcursul percheziţiei.

Cu privire la modul de redactare a procesului-verbal, dată fiind calitatea sa de mijloc de probă este necesară consemnarea cât mai exactă cu putinţă, mai clară şi precisă a celor constatate din momentul pătrunderii la locul percheziţiei şi până la terminarea activităţii. (Platt, 2003, p.114)

Sarcina de lucru 3

Care sunt etapele efectuării percheziţiei?

3.5.ăReguliăşiăprocedeeătacticeăaplicateăînăefectuareaăunorăacteă deăurm rireăpenal

3.5.1. Tacticaăefectu riiăconfrunt rii Confruntarea constă în ascultarea simultană a două persoane care au fost audiate anterior, între care există contradicţii şi neclarităţi. Aceasta reprezintă un procedeu probatoriu cu caracter complementar, un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor, de precizare a poziţiei învinuitului sau inculpatului faţă de fapta comisă, având şi o semnificaţie tactică a momentului psihologic creat prin punerea „faţă în faţă” a persoanelor care au făcut declaraţii contradictorii. Confruntarea elimină nepotrivirile dintre declaraţiile date în aceeaşi cauză, din motive independente sau dependente de voinţa celor ascultaţi, întăreşte declaraţiile anterioare, în special în cazurile persoanelor care au o atitudine oscilantă sau încearcă să retracteze declaraţiile date anterior.

Confruntarea poate fi efectuată între persoanele care au fost ascultate în calitate de învinuit sau inculpat, martori, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă, experţi sau interpreţi.

Reguli tactice

În etapa pregătirii confruntării:

studierea declaraţiilor pentru determinarea contradicţiilor şi naturii acestora;

stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate şi natura relaţiilor dintre acestea;


Criminalistică 86

persoana considerată sinceră va fi întrebată dacă îşi menţine declaraţiile şi i se aduce la cunoştinţă că urmează să fie confruntată;

persoana considerată nesinceră este ascultată pentru a se vedea dacă îşi menţine declaraţiile şi dacă apar alte contradicţii;

stabilirea locului şi ordinii confruntării;

întocmirea unui plan al confruntării, în care vor fi consemnate întrebările şi situaţiile mai dificile.

În etapa confruntării propriu-zise:

se recomandă ca persoanele confruntate să stea cu faţa spre organul judiciar sau chiar faţă în faţă;

persoanelor confruntate li se atrage atenţia că nu au voie să-şi facă semne sau să vorbească între ele; întrebările şi răspunsurile vor fi adresate numai prin organul judiciar;

este contraindicat să se înceapă confruntarea cu citirea declaraţiilor date anterior şi cu adresarea întrebării dacă îşi menţin declaraţiile;

prima serie de întrebări urmăreşte să stabilească dacă persoanele confruntate se cunosc, împrejurările în care s-au cunoscut şi natura relaţiilor existente între ele;

a doua serie de întrebări vizează eliminarea contrazicerilor esenţiale;

ultima serie de întrebări oferă persoanelor confruntate posibilitatea de a-şi pune reciproc întrebări, de a preciza unele aspecte şi de a face ultimele declaraţii;

când rezultatul confruntării este negativ sau parţial pozitiv, se va continua activitatea de administrare de noi probe. (Ciopraga, p.331)

3.5.2. Prezentareaăpentruărecunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere este o metodă proprie tacticii criminalistice, apărută ca răspuns la necesitatea identificării unei persoane, animal sau obiect de către persoanele care le-au văzut anterior. Deşi nu este enumerată printre mijloacele de probă, fiind considerată o modalitate de ascultare a persoanelor, rezultatul prezentării pentru recunoaştere constituie mijloc de probă în coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.

Având la bază percepţia, memorarea şi reproducerea în condiţiile formării declaraţiilor persoanelor, prezentarea pentru recunoaştere ca examen comparativ se efectuează în condiţiile oferirii unui suport celui care a văzut anterior obiectul, persoana sau animalul, care va fi comparat cu ceea ce acesta a perceput.

Prezentarea pentru recunoaştere, constituind o forţare a memoriei, trebuie făcută în condiţii cât mai apropiate de cele existente în momentul percepţiei, condiţii care sunt cel mai frecvent artificial create, ceea ce necesită o minuţioasă pregătire din partea organului de urmărire penală.

În primul rând trebuie evocată posibila influenţă a procesului de uitare. Conform concluziilor studiilor efectuate cu privire la influenţa uitării, etapa


Criminalistică 87

optimă a ascultării unui martor este chiar după consumarea actului la care a asistat sau în perioada cât mai apropiată posibil, deci atunci când pierderile nu sunt încă prea mari. Uitarea nu este influenţată numai de trecerea timpului, ci şi de alţi factori, cum sunt cantitatea şi calitatea informaţiei percepute şi memorate.

Un alt element care poate avea influenţă asupra declaraţiilor de descriere a caracteristicilor de identificare a persoanei sau obiectului de identificat este efectul halo13. Violenţele aplicate victimei, viteza de acţiune a autorului, poziţia victimei, ideile pe care le avem în general despre un agresor vor influenţa talia şi constituţia acestuia, părând în ochii victimei sau martorului mai înalt, mai corpolent şi mai fioros ca notă dominantă în descrierea autorului.

Un alt factor care poate influenţa rezultatul activităţii de prezentare pentru recunoaştere este atitudinea organului de urmărire penală în ceea ce priveşte fenomenul asemănării persoanelor sau obiectelor. În baza descrierilor făcute de către persoana vătămată şi/sau martori, organul de urmărire penală începe activitatea de investigare criminalistică a infracţiunii cu scopul stabilirii autorului acesteia.

Prin mijloacele legale avute la dispoziţie, se ajunge la stabilirea unui cerc de suspecţi şi a persoanei bănuite, asupra căreia, pentru moment, nu există alte probe de vinovăţie decât asemănarea ei cu descrierea făcută şi alte elemente sau indicii care îl fac pe organul de urmărire penală să gândească că acesta este autorul.

Odată efectuată recunoaşterea persoanei sau a obiectului, consecinţele care se declanşează şi în cazul uneia sau a celuilalt sunt de extremă importanţă, persoana urmând a fi supusă răspunderii penale, iar obiectul recunoscut ca purtat de către o persoană va atrage aceleaşi consecinţe pentru posesorul său.

Ca orice alt procedeu de identificare, prezentarea pentru recunoaştere poate fi privită şi ca o metodă de eliminare, de verificare a suspecţilor sau bunurilor în urma căreia atenţia organului de urmărire penală se va îndrepta spre alte persoane sau bunuri până la găsirea celor utile realizării scopului urmăririi penale, aflarea adevărului.

Efectuareaăprezent riiăpentruărecunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere poate fi întreprinsă în orice fază a procesului penal. în vederea atingerii scopului urmărit, pregătirea pentru recunoaştere trebuie să fie organizată şi condusă prin respectarea unor reguli generale:

înainte de începerea prezentării pentru recunoaştere, organul judiciar trebuie să cunoască împrejurările în care a fost cunoscută, văzută persoana supusă recunoaşterii, care anume sunt trăsăturile sale distincte;

fiecare obiect sau persoană se prezintă în grup de cel puţin trei; persoanele să fie de acelaşi sex, îmbrăcămintea la fel în privinţa culorii, croielii şi a ţesăturii, de aceeaşi vârstă şi înălţime, pe cât se poate.

13Acesta constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod neadecvat asupra întregului şi îl putem întâlni în cauzele privind infracţiunile la care autorul a avut contact direct cu victima.


Criminalistică 88

Obiectele să aibă trăsături de gen similare, să fie de aceeaşi culoare, formă şi mărime, precum şi grad de uzură apropiat;

prezentarea pentru recunoaştere se face în prezenţa martorilor asistenţi, după ascultarea în prealabil şi în prezenţa lor a persoanei care urmează să facă recunoaşterea. Acesteia din urmă i se cere să specifice după ce caracteristici ar putea să recunoască persoana sau obiectul în cauză;

toată activitatea de prezentare pentru recunoaştere se consemnează în procesul-verbal, iar dacă este necesar, se fixează prin folosirea unor procedee tehnice, ca de exemplu fotografierea.

Prezentareaăpentruărecunoaştereăaăobiectelor

Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor este precedată, de asemenea, de o ascultare prealabilă a persoanei care urmează să facă identificarea obiectului, scop în care i se cere să arate natura obiectului, destinaţia, forma, dimensiunile, culoarea, gradul de uzură, precum şi unele caracteristici de detaliu, individuale.

Obiectul de recunoscut va fi prezentat împreună cu 2-3 obiecte de acelaşi gen, dar asemănarea între obiectele prezentate nu trebuie să fie perfectă ca în cazul produselor de serie. În cazul unicatelor14, acestea nu trebuie prezentate în grup, deoarece prezintă suficiente detalii caracteristice pentru a putea fi recunoscute.

Prezentareaăpentruărecunoaştereăaăcadavrelor

Cu ocazia prezentării pentru recunoaştere a cadavrelor, organul de urmărire penală va trebui să ţină cont de sensibilitatea pe care o au majoritatea persoanelor la vederea unui cadavru, precum şi de specificul locului în care aceasta urmează să fie întreprinsă. Astfel, este de preferat ca prezentarea pentru recunoaştere să se efectueze în baza fotografiilor cadavrului. Fotografia va putea prezenta toate detaliile existente pe cadavru care vor putea fi analizate în condiţii optime de către persoana care face recunoaşterea.

În situaţia în care este posibilă prezentarea cadavrului, el nu va fi prezentat în grup de cadavre, dar nici tuturor persoanelor care l-ar putea recunoaşte în acelaşi timp, ci fiecăreia pe rând, în cazul prezentării pentru recunoaştere a persoanelor.

Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere

Rezultatul prezentării pentru recunoaştere va fi fixat cu ajutorul procesului-verbal de prezentare pentru recunoaştere la care se va anexa planşa ce cuprinde fotografiile efectuate cu ocazia desfăşurării acestei activităţi. procesul-verbal va cuprinde datele comune tuturor proceselor-verbale, cu câteva menţiuni specifice în afara celor prezentate deja:

- numele, prenumele, seria şi numărul actului de identitate a persoanelor care au făcut parte din grupul prezentat pentru recunoaştere sau datele de

14 Opere de artă.


Criminalistică 89

identificare a persoanelor juridice sau fizice de la care au fost procurate obiectele care au fost utilizate pentru prezentare;

- modalitatea în care a decurs recunoaşterea – fără ezitări, cu dificultate etc.;

- declaraţiile persoanei recunoscute şi a celei care a efectuat recunoaşterea.

3.5.3. Reconstituirea

Reconstituirea poate fi definită ca o activitate procedurală şi de tactică criminalistică, ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea sau un alt fapt ce prezintă importanţă în cauză, pentru a se stabili dacă fapta s-a comis ori putea fi comisă în împrejurările date.

Obiectul reconstituirii constă în reproducerea cu caracter experimental, în întregime sau în parte, a faptelor cercetate, a cauzelor şi condiţiilor în care au fost săvârşite.

Reconstituirea se dispune în orice moment al desfăşurării procesului penal, prin rezoluţie a organului judiciar, după începerea urmăririi penale sau în faza de judecată, printr-o încheiere dispusă de către instanţă. Organul judiciar trebuie să aprecieze necesitatea şi oportunitatea folosirii acestui procedeu, nefiind statornicită o regulă potrivit căreia reconstituirea s-ar efectua în faza finală a cercetărilor.

Reconstituirea se efectuează în condiţii cât mai apropiate de loc, timp şi mod cu cele în care s-a săvârşit fapta cercetată:

dacă la locul infracţiunii au survenit modificări, se va reface aspectul iniţial;

organul judiciar nu trebuie să se raporteze la timpul astronomic, ci la condiţiile existente în momentul săvârşirii faptei, de care depind posibilităţile de vizibilitate, de audibilitate şi de orientare;

să se ţină seama de condiţiile atmosferice existente la data comiterii faptei;

să se aibă în vedere condiţiile de distanţă;

particularităţi ale terenului;

reconstituirea să se execute cu atenţie şi cât mai exact posibil;

sunt obligatorii regulile privitoare la prezenţa apărătorului, reprezentantului legal sau interpretului.

Reguli speciale

Nu se reproduc fapte care pun în pericol siguranţa statului, avutul public, viaţa, integritatea corporală, sănătatea, onoarea şi demnitatea persoanelor. Infractorul aflat în arest, pe timpul reconstituirii, nu va fi ţinut încătuşat. Nu vor fi reconstituite scenele propriu-zise ale infracţiunilor sexuale, nu se va folosi cadavrul victimei pentru reconstituirea omorului, nu se vor reproduce scenele de vătămare în locuri periculoase. Nu se va trage cu arma de foc la locul faptei,


Criminalistică 90

ci doar în poligoane şi nu se vor folosi materiale explozive sau de incendiere decât în locuri special amenajate.

Fixarea rezultatelor

Fixarea rezultatelor reconstituirii se va face prin proces-verbal, în care vor fi consemnate toate activităţile desfăşurate, cu indicarea procedeelor utilizate, a rolului îndeplinit de fiecare participant.

Se vor preciza condiţiile atmosferice, condiţiile în care au fost repetate anumite secvenţe şi rezultatul obţinut, înlocuirea unor instrumente.

În partea finală a procesului-verbal se vor consemna:

ora începerii şi ora terminării; faptul că procesul-verbal a fost citit participanţilor, care confirmă

exactitatea celor consemnate; declaraţiile participanţilor; efectuarea de fotografii judiciare, schiţe, filmări; semnăturile organului judiciar şi ale participanţilor.

Sarcina de lucru 4

Ce reprezintă prezentarea prin recunoaştere?

Rezumat

Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procesual penală şi de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis infracţiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precizarea poziţiei şi stării acestora, având ca scop, stabilirea naturii şi împrejurărilor comiterii faptei, precum şi datele identificării făptuitorului. Prin această activitate, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată urmăreşte să constate situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să descopere şi să fixeze urmele infracţiunii, să stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă, să stabilească împrejurările în care infracţiunea a fost comisă. Locul faptei constituie locul unde s-a consumat, în total sau în parte, o activitate infracţională sau locul unde s-a produs rezultatul acesteia şi unde se găsesc probele ce vor servi la incriminarea celor care au înfăptuit actul criminal. Audierea (ascultarea) martorilor şi a învinuiţilor este o activitate procedurală, dar şi de tactică criminalistică, prin care anchetatorii iau cunoştinţă de aspectele cunoscute de martori referitoare la modul de comitere a infracţiunii. Percheziţia reprezintă o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică, constând în căutarea în locuinţă sau asupra unei persoane, la


Criminalistică 91

locul ei de muncă sau în locurile deschise publicului a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare unei juste soluţionări a cauzelor penale.Ca activitate tactică, percheziţia reprezintă un mijloc eficient de descoperire a obiectelor, valorilor şi înscrisurilor de mare importanţă în evidenţierea vinovăţiei infractorului, dar constituie, în acelaşi timp şi o imixtiune în drepturile fundamentale, constituţionale ale cetăţenilor, iar, uneori, o constrângere temporară a dreptului de folosinţă asupra unei clădiri sau terenuri. Confruntarea constă în ascultarea simultană a două persoane care au fost audiate anterior, între care există contradicţii şi neclarităţi. Aceasta reprezintă un procedeu probatoriu cu caracter complementar, un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor, de precizare a poziţiei învinuitului sau inculpatului faţă de fapta comisă, având şi o semnificaţie tactică a momentului psihologic creat prin punerea „faţă în faţă” a persoanelor care au făcut declaraţii contradictorii. Confruntarea elimină nepotrivirile dintre declaraţiile date în aceeaşi cauză, din motive independente sau dependente de voinţa celor ascultaţi, întăreşte declaraţiile anterioare, în special în cazurile persoanelor care au o atitudine oscilantă sau încearcă să retracteze declaraţiile date anterior. Confruntarea poate fi efectuată între persoanele care au fost ascultate în calitate de învinuit sau inculpat, martori, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă, experţi sau interpreţi.


1. Activitatea de cercetare a urmelor infractorului la locul infracţiunii este denumită:

a) cercetarea locului faptei; b) cercetarea la faţa locului; c) cercetarea infracţiunii.

2. Procedeele tactice de audiere folosite de anchetatori sunt:

a) folosirea întrebărilor de detaliu, ascultarea repetată, ascultarea încrucişată, folosirea probelor de vinovăţie, solicitarea justificării modului cum a fost folosit timpul într-o anumită perioadă;

b) folosirea întrebărilor de detaliu, ascultarea repetată, ascultarea încrucişată;

c) folosirea probelor de vinovăţie, solicitarea justificării modului cum a fost folosit timpul într-o anumită perioadă.

3. Un aspect deosebit de important al fazei dinamice a cercetării la faţa locului

este cel al interpretării urmelor prin care se pot lămuri importante probleme, cum sunt:

a) natura faptei comise, modul de operare, timpul comiterii, numărul infractorilor;

b) natura faptei comise, timpul comiterii; c) numărul infractorilor, modul de operare.

4. Măsuri care se iau chiar la faţa locului, dar imediat, înaintea efectuării propriu-zise a cercetării sunt:


Criminalistică 92

a) delimitarea locului infracţiunii şi marcarea sa, determinarea modificărilor suferite de locul faptei, asigurarea pazei locului faptei, identificarea martorilor şi stabilirea persoanelor suspecte, efectuarea de investigaţii şi culegerea de informaţii;

b) delimitarea locului infracţiunii şi marcarea sa, determinarea modificărilor suferite de locul faptei, asigurarea pazei locului faptei;

c) identificarea martorilor şi stabilirea persoanelor suspecte, efectuarea de investigaţii şi culegerea de informaţii.




Cârjan, L., & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradiţie şi modernism. Bucureşti: Curtea Veche, pp. 283 – 380.


Stancu, E. (2010). Tratat de Criminalistică (Ediţia a V-a revăzută şi adăugită). Bucureşti: Universul Juridic.


4.ăELEMENTEăDEăCRIMINALISTIC ăMETODOLOGIC

4.1. Metodicaăcercet riiăinfracţiunii de omor 94

4.2. Metodologiaăinvestig riiăinfracţiunilor informatice 99

Obiectiveleăspecificeăunit ţiiădeăînv ţare

Rezumat 102






să descrii metodica cercetării infracţiunii de omor;

să identifici particularităţile investigării infracţiunilor informatice;

să argumentezi modurile de investigare a sistemelor informatice.


Florentina Puşcă Elemente de Criminalistică Metodică

Criminalistică 94

4.1.Metodicaăcercet riiăinfracţiuniiădeăomor

Omorul este infracţiunea ce face parte din criminalitatea tradiţională, cu cel mai mare impact faţă de colectivitate, iar rezultatul ei este desfiinţarea fizică a persoanei. Descoperirea unei persoane moarte într-un anumit loc nu înseamnă că suntem în faţa unei omucideri. De cele mai multe ori problema este tratată de la început ca un omor, dar numai cercetarea locului faptei, necropsia cadavrului şi investigaţiile ulterioare elucidează această problemă.

Chiar dacă, în faza iniţială, un caz pare simplu sau complex, investigarea omorului trebuie să aibă un caracter organizat, pentru a nu scăpa niciun amănunt, acest lucru fiind valabil şi atunci când autorul a fost identificat imediat şi a recunoscut cu lux de amănunte fapta comisă.

Investigarea omorului trebuie să răspundă la cele şapte întrebări fundamentale: ce faptă s-a comis, unde, când, cum, de ce, cine a comis-o, cu ajutorul cui.

Ceăfapt ăs-a comis?

Natura şi cauzele morţii unei persoane se stabilesc de către medicul legist prin expertiza medico-legală, care are ca obiect autopsia cadavrului. În afara acestei probleme, tot medicul legist stabileşte cauza nemijlocită a morţii (violentă sau nonviolentă).

Clasificarea medico-legală a morţii face distincţie între:

moarte naturală, care se produce după uzura fiziologică a organismului şi care nu necesită investigarea criminalistică sau autopsia medico-legală, cu excepţia cazurilor în care cauza morţii a fost atribuită în mod eronat antecedentelor patologice;

moarte patologică, ce se produce dintr-o cauză internă, patologică, fără o intervenţie determinantă a factorului extern;

moartea violentă, cauzată de un factor extern: mecanic, fizic, chimic.

Unde s-a comis fapta?

Echipa de cercetare a locului faptei trebuie să stabilească dacă locul în care a fost găsit cadavrul coincide cu locul în care s-a săvârşit omorul. Locul săvârşirii faptei oferă prin întreaga sa ambianţă date pentru identificarea criminalului, a persoanelor care l-au ajutat, modul de operare, mijloacele de transport folosite, drumul parcurs de victimă şi de infractor, relaţiile anterioare dintre aceştia, scopul şi motivul faptei.

Locul faptei este un veritabil cazier de urme, de aceea trebuie cercetat după cea mai eficientă metodă, îmbinând cunoştinţele criminalistice cu cele ale logicii; locul infracţiunii ne poate oferi o singură dată ocazia de a percepe probe nealterate, ştiinţifice, în stare să ne conducă la un deznodământ indubitabil. (Cârjan & Chiper, 2009, p.380)


Criminalistică 95

Când s-a comis omorul?

Momentul suprimării vieţii victimei constituie o problemă cu semnificaţii multiple. Rezultatele cercetărilor trebuie să conducă la stabilirea momentului exact la care a survenit moartea, la încadrarea în timp a activităţii infracţionale desfăşurate de autor. Multe date pot conduce la delimitarea unei perioade de timp în care autorul a efectuat diverse acte de pregătire, aspect de natură să permită încadrarea faptei în categoria omorului cu premeditate, cu toate consecinţele juridice care decurg din această împrejurare.

Stabilirea exactă a datei serveşte nu numai la clarificarea modului în care autorul şi-a petrecut timpul înaintea comiterii infracţiunii, ci şi la precizarea intervalului în care acesta s-a aflat în câmpul infracţional şi a activităţilor desfăşurate după finalizarea actului, aceasta şi în scopul contracarării unor false alibiuri. (Stancu, 2007, p. 516)

Cum s-aăs vârşităfapta?

Modul în care a fost comis omorul este stabilit prin interpretarea datelor obţinute de criminalist şi medicul legist, prezentând o importanţă deosebită pentru o încadrare corectă a faptei. Se va determina modul concret de operare, interesând o serie de circumstanţe de natură să servească la încadrarea corectă a faptei (de exemplu: omorul prin cruzime sau pentru a înlesni săvârşirea unei alte infracţiuni). De asemenea, se stabilesc evoluţia raportului dinamic victimă-agresor, natura eventualelor relaţii dintre cei doi, posibilele încercări de simulare sau mascare a faptei, respectiv disimularea omorului prin sinucidere sau accident.

Stabilirea metodelor şi mijloacelor folosite de ucigaş este necesară pentru a se putea dovedi premeditarea, cunoscut fiind faptul că încadrarea juridică a omorului premeditat este alta decât cea a omorului. De asemenea, prin acestea se poate dovedi existenţa unor complici. În afara aspectului menţionat cu privire la premeditare, care se stabileşte de către anchetator, cu ajutorul medicului legist, prin examinarea cadavrului, se stabileşte dacă uciderea a fost comisă doar printr-o simplă acţiune (lovirea cu un topor în cap) sau prin acte de cruzime, ştiind că acestea pe lângă suferinţa fizică îndelungată provocată înaintea morţii victimei , trezesc în rândul colectivităţii umane sentimente de groază şi repulsie.

De ce s-a comis omorul?

Mobilul săvârşirii faptei interesează atât pentru stabilirea cercului de suspecţi în vederea identificării autorului, cât şi pentru încadrarea juridică a faptei. În cercul de suspecţi sunt incluse rudele apropiate, vecini, colegi de serviciu, prieteni, duşmani, până la relaţii extraconjugale sau de natură infracţională. Mobilul sau motivul infracţiunii constituie impulsul intern care determină decizia de a săvârşi fapta.

Cauze certe ale profilului criminal:

copilăria abrutizată de violenţa familială sau a străzii, marcată de abuzuri


Criminalistică 96

sexuale, violente sau incestuoase, de prostituţie şi proxenetism;

impactul mediului social în care individul „atentează” voluntar sau involuntar: obişnuinţa şi apoi dependenţa de un drog, alcoolul sau barbituricele;

stresul de zi cu zi, imposibilitatea de adaptare, generate de sărăcie;

educaţie din ce în ce mai precară, care duce la frustrare.

Cineăaăcomisăomorulăşiăcuăajutorulăcui?

Identificarea autorului, a eventualilor participanţi la săvârşirea infracţiunii (complici, instigatori, tăinuitori) este una dintre problemele centrale ale cercetării, de ea depinzând atât desfăşurarea normală a procesului penal, cât şi încadrarea corectă a faptei.

Subiectul activ al infracţiunii de omor poate să fie orice persoană responsabilă penal. participarea mai multor persoane poate fi indicată de urmele de mâini şi de picioare descoperite la locul faptei, de mucuri ale unor ţigări de mărci diferite, precum şi de numărul şi natura leziunilor descoperite pe corpul victimei sau al victimelor.

De asemenea, stabilirea identităţii victimei are importanţă atât pentru a preciza direcţiile ulterioare ale anchetei, cât şi pentru realizarea scopului acesteia, şi anume identificarea autorului şi dovedirea vinovăţiei acestuia. Dacă nu se poate stabili prin documentele de identitate (acestea nefiind găsite asupra victimei), ea se realizează prin metoda portretului vorbit, apelându-se la cartotecile criminalistice (decadactilară, monodactilară a persoanelor dispărute).

Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor:

În ordine cronologică aceste măsuri sunt:

a) Cercetarea la faţa locului. Această activitate este recunoscută de toţi practicienii şi teoreticienii criminalişti ca fiind cea mai importantă, ea contribuind substanţial la identificarea autorilor şi dovedirea vinovăţiei acestora. Regulile după care se execută sunt cele descrise în cursul referitor la „cercetarea locului faptei”, deşi se impun câteva precizări. Cercetarea se realizează de către o echipă, în care, obligatoriu, se vor afla procurorul, tehnicianul criminalist şi medicul legist. În funcţie de locul unde s-a descoperit cadavrul echipa poate fi alcătuită şi din alte persoane, pe care de regulă le nominalizează procurorul. Prin loc al faptei în cazul omuciderilor se înţeleg următoarele:

- porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care a fost descoperit cadavrul;

- locul unde s-a comis omorul;

- locul unde a fost abandonată victima;

- locul unde a murit victima în ipoteza că agresiunile nu s-au consumat în


Criminalistică 97

acelaşi loc;

- căile de acces sau de plecare de la locul omorului folosite de autor.

În locuinţa unde s-a descoperit cadavrul, cercetarea nu se reduce doar la camera unde a fost găsit acesta, ci se extinde în toate încăperile (bucătărie, baie, balcoane, cameră). În cazul locuinţelor din mediul rural, cercetarea include întreaga gospodărie (hambar, garaj, grajd, curte, grădină). Dacă cercetarea se face în câmp (loc deschis), ea se extinde pe o suprafaţă mult lărgită, pornind de la centru, unde s-a descoperit cadavrul. Rezultatul activităţilor întreprinse la faţa locului se consemnează într-un proces verbal, respectându-se dispoziţiile de procedură penală şi criminalistice.

b) Examinarea cadavrului. Aceasta are o mare importanţă pentru explicarea mecanismului formării urmelor. Cadavrul poartă pe el, în funcţie de natura obiectului vulnerant, urme specifice. Activitatea se realizează împreună cu medicul legist şi, deşi principalele constatări vor fi menţionate în procesul verbal de cercetare la faţa locului, ele vor fi confirmate în raportul de expertiză medico-legală care are ca obiect necropsia cadavrului. Examinarea cadavrului presupune şi cercetarea îmbrăcămintei. Examinarea începe cu veşmintele exterioare, continuându-se cu lenjeria şi articolele de încălţăminte.

În cazul omorurilor prin împuşcare, urmele armelor de foc suplimentare vor fi descoperite pe articolele de îmbrăcăminte. Vestimentaţia este foarte importantă în procesul de identificare a victimei, când identitatea nu s-a putut stabili iniţial.

c) Dispunerea constatării (expertizei) medico-legale. Examinarea cadavrului (în exteriorul său) este continuată de medicul-legist în urma dispunerii de către anchetator, prin rezoluţie motivată pentru constatarea medico-legală. De regulă, medicului-legist i se solicită să stabilească: felul morţii, leziunile cauzatoare de moarte, legătura de cauzalitate între leziunile descoperite şi moarte, cauza imediată a morţii, mecanismul de producere a leziunilor. Medicul legist stabileşte cele menţionate după examenul externa al cadavrului şi după autopsie. Prin autopsie se înţelege studierea unui cadavru (nu numai prin văz, dar şi prin palpare, secţionare, măsurare, cântărire, examene complementare) în scopul cercetării şi găsirii cauzei morţii.

d) Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor

criminalistice. În cazul infracţiunilor de omor, în afara urmelor biologice, la faţa locului se pot descoperi majoritatea genurilor de urme (de mâini, de picioare, ale armelor de foc, ale instrumentelor, documente scrise, urmele mijloacelor de transport) pentru exploatarea cărora anchetatorii dispun prin rezoluţii motivate efectuarea de expertize criminalistice. În funcţie de natura fiecărui gen de urmă, experţilor li se solicită să stabilească mecanismul formării urmelor, poziţia pe care au avut-o victima şi autorul în momentul agresiunii şi de cele mai multe ori persoana care a lăsat urmele.

e) Identificarea şi ascultarea martorilor. Aceasta este una dintre cele mai urgente sarcini ce trebuie rezolvate de către anchetator. Martorii oculari trebuie ascultaţi imediat, înaintea oricăror altor persoane, chiar cu ocazia cercetării locului faptei. Ascultarea martorului ocular trebuie să lămurească în detaliu următoarele:


Criminalistică 98

- locul şi timpul când s-a comis omorul;

- împrejurările în care a luat cunoştinţă despre comiterea omorului;

- locul unde se află şi aspectele pe care le-a perceput;

- acţiunile ucigaşului, înainte, în timpul şi după omor;

- cauzele care au generat starea conflictuală între agresor şi victimă;

- instrumentele folosite de autor pentru a ucide victima;

- identitatea ucigaşului ori semnalmentele acestuia şi ţinuta vestimentară;

- identitatea victimei;

- direcţia în care s-a deplasat făptuitorul după comiterea omorului;

- alte persoane care mai cunosc aspecte legate de omor şi împrejurările în care aluat la cunoştinţă despre aceasta;

- posibilitatea de a-l recunoaşte pe autor în situaţia în care l-ar vedea.

f) Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor. Scopul activităţii de anchetă este identificarea, prinderea autorului şi dovedirea vinovăţiei acestuia. În funcţie de datele obţinute în urma cercetării locului faptei, a exploatării urmelor ridicate (prin expertize criminalistice sau constatări tehnico-ştiinţifice), a audierii martorilor, se poate stabili identitatea ucigaşului, după care organele de poliţie organizează şi realizează darea în urmărire şi prinderea acestuia. Imediat după reţinerea autorului omorului, acesta este ascultat de procuror. Prin ascultarea acestuia trebuie să fie lămurite următoarele probleme:

- modul în care s-a pregătit pentru comiterea omorului;

- care erau ţinuta vestimentară şi obiectele de încălţăminte purtate în timpul comiterii omorului;

- dacă o cunoştea pe victimă;

- când s-a întâlnit ultima oară cu victima;

- cauzele care au generat conflictul;

- împrejurările în care s-a comis omorul;

- instrumentele folosite pentru agresiune, loviturile aplicate şi în ce zonă a corpului le-a aplicat;

- acţiunile întreprinse pentru ştergerea urmelor omorului;

- itinerariul parcurs când a părăsit locul omorului.

Obligatoriu, după identificarea autorului şi audierea lui se dispune efectuarea expertizei psihiatrice, pentru a se stabili dacă ucigaşul suferă sau nu de vreo tulburare psihică. Această expertiză este necesară pentru a se stabili discernământul autorului şi, în funcţie de aceasta vinovăţia.


Criminalistică 99

Sarcina de lucru 1

Ce măsuri se întreprind pentru administrarea probelor în cazul infracţiunii de omor?

4.2.ăMetodologiaăinvestig riiăinfracţiunilorăinformatice

Prin infracţiune informatică se înţelege orice infracţiune în care un calculator sau o reţea de calculatoare este obiectul unei infracţiuni sau în care un calculator sau o reţea de calculatoare este instrumentul sau mediul de înfăptuire al unei infracţiuni.

Cele mai multe infracţiuni informatice sunt acele infracţiuni în care modus

operandi nu este îndreptat împotriva funcţionării corespunzătoare a unui sistem informatic sau asupra informaţiilor cuprinse în el, ci rezultatul procesării datelor este utilizat pentru înfăptuirea unor infracţiuni clasice.

În funcţie de criteriul rolului avut de sistemele informatice în comiterea infracţiunii putem distinge:

infracţiuni săvârşite cu ajutorul sistemelor informatice, în care sistemele informatice constituie un instrument de facilitare a comiterii unor infracţiuni;

infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, în care sistemele informatice constituie ţinta infracţiunii.

Un rol pe care sistemele informatice îl pot juca în ancheta criminalistică este acela de rol de mediul de stocare şi regăsire a indiciilor sau probelor ce privesc modul de săvârşire a unei infracţiuni.

4.2.1. Particularit ţileăinvestig riiăinfracţiunilorăinformatice

Preg tireaăinvestig rii Investigarea criminalistică a sistemelor informatice poate fi definită ca utilizarea de metode ştiinţifice şi certe de asigurare, strângere, validare, identificare, analiză, interpretare, documentare şi prezentare a probelor de natură digitală obţinute din surse de natură informatică, în scopul facilitării descoperirii adevărului în cadrul procesului penal.

Etapele pentru investigarea criminalistică de natură informatică:

identificarea incidentului – recunoaşterea unui incident şi determinarea tipului acestuia;


Criminalistică 100

pregătirea investigaţiei – pregătirea instrumentelor, verificarea procedurilor, obţinerea documentelor ce permit percheziţia;

formularea strategiei de abordare – formularea unei strategii în funcţie de tehnologia implicată şi de posibilele consecinţe asupra persoanelor şi instituţiilor implicate. Scopul formulării acestei strategii este să maximizeze potenţialul obţinerii de probe relevante, minimizând impactul negativ asupra victimei;

asigurarea probelor – izolarea, asigurarea şi păstrarea probelor de natură fizică şi digitală. Aceasta include îndepărtarea celor care ar putea denatura probele în orice fel;

strângerea probelor – înregistrarea ambianţei fizice şi copierea probelor digitale folosind practici şi proceduri comune acceptate;

examinarea probelor – examinarea în profunzime a probelor, în căutarea elementelor care sunt în legătură cu fapta penală investigată. Acest lucru presupune localizarea şi identificarea probelor, precum şi documentarea fiecărui pas, în scopul facilitării analizei;

analiza probelor – determinarea semnificaţiei probelor şi relevarea concluziilor cu privire la fapta investigată;

prezentarea probelor – sintetizarea concluziilor şi prezentarea lor într-un mod inteligibil pentru nespecialişti. Această sinteză trebuie susţinută de o documentaţie tehnică detaliată;

restituirea probelor – returnarea către proprietarii de drept a obiectelor reţinute în timpul investigaţiei. (Cârjan & Chiper, 2009, p.478)

4.2.2. Probele digitale

Probele digitale sunt acele informaţii cu valoare probantă pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele judecătoreşti, care sunt stocate, prelucrate sau transmise prin intermediul unui sistem informatic. Ele sunt definite ca fiind orice informaţie cu valoare probantă care este stocată, prelucrată sau transmisă într-un format digital.

Probele digitale cuprind probele informatice, probele audio digitale, video digitale, cele produse sau transmise prin telefoane mobile, faxuri digitale. Este nevoie de echipamente de investigaţie şi de softuri specifice pentru a face ca aceste probe să fie disponibile, tangibile şi utilizabile. Astfel de probe sunt foarte „fragile”, în sensul că pot fi modificate sau pot dispărea foarte uşor, prin metode care, de multe ori, sunt la îndemâna făptuitorilor. Din această cauză, investigatorii trebuie să ia măsuri speciale de protecţie, pentru a strânge, păstra şi examina aceste probe.


Criminalistică 101

Prelevarea probelor prin prisma procedurilor de cercetare a locului faptei

Odată ajunşi la locul în care se află sistemele informatice ce fac obiectul percheziţiei, investigatorii se vor asigura de posibilitatea de a fi accesate, fără a interveni în vreun fel asupra modului de funcţionare. Înainte de a trece la examinarea sistemelor informatice, nu trebuie neglijate procedurile criminalistice tradiţionale de analiză a spaţiului percheziţionat, cum ar fi prelevarea probelor fizice (amprente, alte urme materiale).

O primă decizie ce trebuie luată priveşte explorarea judiciară a sistemului informatic la locul faptei sau ridicarea acestuia şi analiza în laborator. În luarea acestei decizii, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

calitatea superioară a investigării sistemului efectuată în condiţii de laborator;

măsura în care ridicarea sistemului informatic afectează activitatea suspectului.

Următoarele criterii sunt utile în aprecierea oportunităţii ridicării sistemelor informatice:

criteriul volumului probelor1;

criteriul dificultăţilor de natură tehnică2.

4.2.3. Moduri de investigare a sistemelor informatice

În legătură cu modul de examinare criminalistică a sistemelor informatice, trebuie arătat faptul că acestea se referă la examinarea hard diskului, cât şi a altor medii de stocare a datelor. Referitor la primul caz, este necesar ca toate mediile de stocare folosite în timpul procesului de examinare să fie pregătite recent şi verificate antivirus, iar programele informatice folosite să prezinte licenţă şi să poată fi folosite de instituţia respectivă. Originalul este examinat fizic, consemnându-se orice element care ar putea avea calitate de probă în cadrul urmăririi penale. Copia sau imaginea hard disk-ului original va fi examinată, iar conţinutul acestuia va fi descris într-un proces-verbal. În ceea ce priveşte informaţiile digitale şterse şi care mai pot fi recuperate, vor fi salvate, realizându-se o nouă listare a tuturor fişierelor, indiferent dacă acestea conţin sau nu potenţiale probe.

În mod obligatoriu, se va realiza o imprimare sau o copie a tot ceea ce aparent constituie probe, fişierul de unde aceste posibile probe au fost obţinute fiind notat pe foaie imprimată, toate probele fiind marcate, numerotate, asigurate şi transmise în mod corespunzător.

1 Particularitatea sistemelor informatice de a permite stocarea unui volum foarte mare de informaţie într-un spaţiu de dimensiuni fizice reduse face ca investigaţia să necesite un volum mare de timp pentru obţinerea probelor relevante. 2 Prima problemă este cea a evitării distrugerii datelor în decursul investigaţiei. Analiza sistemelor informatice de către investigatori care nu au cunoştinţe suficiente asupra echipamentului sau programelor utilizate poate duce la distrugerea din greşeală a datelor. A doua problemă este reprezentată de reconstituirea sistemului în laborator. Din cauza varietăţii foarte mari a componentelor tehnice ale calculatoarelor, pentru ca sistemul să poată funcţiona corect în laborator este necesară ridicarea tuturor echipamentelor prezente la locul percheziţiei. În cazul ridicării parţiale a componentelor sistemului este posibilă prezenţa unor incompatibilităţi fie între echipamentele sistemului informatic ridicat şi cele din laborator, fie între programele de pe sistemul ridicat şi echipamentele din laborator.


Criminalistică 102

Toate probele vor fi marcate, numerotate, asigurate şi transmise în mod corespunzător.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este autorizată să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru verificarea, preluarea, stocarea şi descoperirea informaţiilor privitoare la infracţiunile date în competenţa sa în condiţiile legii, iar în acest sens, atunci când sunt indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni prin intermediul sistemelor informatice, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor, se poate dispune conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul internaţional faţă de care există pericolul distrugerii ori al alterării. (Brent, 2008, p.131)

Sarcina de lucru 2

Care sunt particularităţile investigării infracţiunilor informatice?

Rezumat

Omorul este infracţiunea ce face parte din criminalitatea tradiţională, cu cel mai mare impact faţă de colectivitate, iar rezultatul ei este desfiinţarea fizică a persoanei. Descoperirea unei persoane moarte într-un anumit loc nu înseamnă că suntem în faţa unei omucideri. De cele mai multe ori problema este tratată de la început ca un omor, dar numai cercetarea locului faptei, necropsia cadavrului şi investigaţiile ulterioare elucidează această problemă. Chiar dacă, în faza iniţială, un caz pare simplu sau complex, investigarea omorului trebuie să aibă un caracter organizat, pentru a nu scăpa niciun amănunt, acest lucru fiind valabil şi atunci când autorul a fost identificat imediat şi a recunoscut cu lux de amănunte fapta comisă. Investigarea omorului trebuie să răspundă la cele şapte întrebări fundamentale: ce faptă s-a comis, unde, când, cum, de ce, cine a comis-o, cu ajutorul cui. Prin infracţiune informatică se înţelege orice infracţiune în care un calculator sau o reţea de calculatoare este obiectul unei infracţiuni sau în care un calculator sau o reţea de calculatoare este instrumentul sau mediul de înfăptuire al unei infracţiuni. Cele mai multe infracţiuni informatice sunt acele infracţiuni în care modus operandi nu este îndreptat împotriva funcţionării corespunzătoare a unui sistem informatic sau asupra informaţiilor cuprinse în el, ci rezultatul procesării datelor este utilizat pentru înfăptuirea unor infracţiuni clasice.


Criminalistică 103


1. Problemele care trebuie lămurite în cursul cercetării infracţiunii de omor sunt:

a) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, metodele şi mijloacele folosite pentru comiterea infracţiunii, identitatea victimei, mobilul şi scopul omuciderii;

b) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, metodele şi mijloacele folosite pentru comiterea infracţiunii;

c) identitatea victimei, mobilul şi scopul omuciderii. 2. Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor (în cazul

infracţiunii de omor) sunt: a) cercetarea la faţa locului, examinarea cadavrului, dispunerea

constatării medico-legale, dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor criminalistice, identificarea şi ascultarea martorilor, identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor;

b) examinarea cadavrului, dispunerea constatării medico-legale, dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor criminalistice;

c) identificarea şi ascultarea martorilor, identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor.

3. În locuinţa unde s-a descoperit cadavrul, cercetarea nu se reduce doar la

camera unde a fost găsit acesta, ci se extinde în: a) bucătărie, baie, garaj; b) toate încăperile; c) balcoane, camere.

4. Examinarea cadavrului (în cazul infracţiunii de omor) are o mare importanţă

pentru: a) explicarea mecanismului formării urmelor; b) stabilirea locului săvârşirii infracţiunii; c) stabilirea mobilului omuciderii.

Lucrareădeăverificareăaferent ăcapitoleloră3ăşi 4

1. Comentează diferenţa dintre audierea martorului şi audierea învinuitului/inculpatului.

2. Precizează metodica cercetării infracţiunii de omor.


Criminalistică 104



Brent, T. E. (2008). Criminal Profiling. An introduction to behavioral evidence

analysis. Burlington: Elsevier, pp. 131.

Cârjan, L. & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradiţie şi modernism. Bucureşti: Curtea Veche, pp. 380-478.



Suciu C., (1972). Criminalistica. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

R spunsuriălaăîntreb rileădinătesteleădeăautoevaluare

Unitatea I

1. b; 2. a; 3. a; 4. a.

Unitatea II

1. b; 2. c; 3. b; 4. a.

Unitatea III

1. b; 2. a; 3. a; 4. a.

Unitatea IV

1. a; 2. a; 3.b; 4. a.


Criminalistică 105

Bibliografie de elaborare a cursului

Codul de procedură penală în vigoare, cu ultimele modificări şi completări.

Brent, T. E. (2008). Criminal Profiling. An introduction to behavioral evidence analysis. Burlington: Elsevier.

Geberth, V. J. (2006). Practical Homicide Investigation. Tactics, Procedures and Forensic

Techniques (Ediţia a IV-a ed.). New York: Taylor & Francis.

Ciopraga, A. (1996). Criminalistica-Tratat de tactică. Iaşi: Gama.

Ştefănescu, P., & Cârjan, L. (2001). Ştiinţă versus Crimă. Bucureşti: Curtea Veche.

Platt, R. (2003). Crime Scene, the ultimate guide to forensic science. New York: DK Publishing.

Dan, N. & Anghelescu, I. (1984). Dicţionar de criminalistică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Bercheşan, V. & Ruiu, M. (2004). Tratat de tehnică criminalistică. Bucureşti: Little Star.

Kirk, P. L. (1974). Crime Investigation (a II-a ed.). New York: Willey.


Păşescu, G. & Constantin, I. (1996). Secretele amprentelor papilare. Bucureşti: Naţional.

Cârjan, L. & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradiţie şi modernism. Bucureşti: Curtea Veche.

Păşescu, G. (2000). Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei. Bucureşti: Naţional.

Mircea, I. (1999). Criminalistica. Bucureşti: Lumina Lex.

Bercheşan, V. (2002). Cercetarea penală (Criminalistica - Teorie şi Practică). Îndrumar complet de cercetare penală (Ediţia a II-a ed.). Bucureşti: Icar.

Cârjan, L. (2005). Tratat de Criminalistică. Bucureşti: Pinguin Book.

Culcea, D. (1998). Criminalistică. Note de curs. Bucureşti: Naţional.

Ionescu, F. (2007). Criminalistica (Vol. I). Bucureşti: Editura Universitară.

Ciopraga, A. & Iacobuţă, I. (1997). Criminalistică. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”.

Cătuna, N. V. (2008). Criminalistică. Bucureşti: C.H. Beck.

Suciu C., (1972). Criminalistica. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

criminalistica suport curs

Documents