crestin is m

42
Creștinism Bazilica Sfântul Petru din Roma, cea mai mare biserică din lume și unul dintre cele mai importante centre ale religiei creștine. Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreunăcatolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia acestora este actualmente cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume. Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani. Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului חחחחMașiah (arabă ح ي سَ مMasīh). Inițial cuvântul "creștin" a fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în imperiul Roman. Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei. Descriere Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită deapostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da. [7] Această religie și crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea. În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi 1

Upload: elena

Post on 30-Jan-2016

248 views

Category:

Documents


1 download

DESCRIPTION

istoria

TRANSCRIPT

Page 1: Crestin is m

Creștinism

Bazilica Sfântul Petru din Roma, cea mai mare biserică din lume și unul dintre cele mai importante centre ale religiei creștine.

Creștinismul   este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreunăcatolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia acestora este actualmente cea mai importantă din punct de vedere numeric,  cu un număr de 2,4 miliarde de adepți. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.

Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Mașiah (arabă Masīh). Inițial cuvântul "creștin" a fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui َم�سيحIisus în imperiul Roman.Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.Descriere

Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită deapostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da.[7] Această religie și crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.  În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.

Creștinismul, așadar, își are originea la ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deși totuși o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile primitive, care prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca și dogma trinitară, anume a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”.  Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din

1

Page 2: Crestin is m

punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.

Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor.În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând cu crize și dispute istoria acestei religii până astăzi.Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în ciuda formei schimbate.Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:Simbolul apostolic (anul 50);Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381);Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind în același timp Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând în același timp Dumnezeu adevărat.

Caracterisca religiei creștineLa baza religiei creștine stă relația dintre natura Lui Dumnezeu, păcatul și omul.Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemați să participe direct la viața comunității.Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită importanței textelor sacre și a referinței la aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții”) a fost făcută de reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.Totuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – își exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.De-a lungul timpului, principalele divergențe s-au manifestat:în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;în legătură cu modul de organizare instituțională a comunității creștine;în legătură cu raporturile creștinismului cu puterea politică.În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu:interpretarea corectă a textelor revelate,a sacramentelor,a riturilor liturghiei șia codificării normelor morale.

2

Page 3: Crestin is m

Creștinismul primarCreștinismul în Europa anului 600Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât și cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.Specific creștinismului primar este așadar amploarea diversității de opinii și credințe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat inițial de caracterul oral al transmisiei mesajului lui Hristos, și mai apoi de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărți inspirate (apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii).Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creștinismul primar a avut la început o fizionomie predominant urbană: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria și Roma.Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă cât și în limba latină.În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul,montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât și în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).Între principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special al filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de ex. Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea ș.a.).Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), și cu „Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311.[11] Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism dar și cu închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, și numeroase victime omenești, de la membrii ai clerului și simplii credincioși ai diverselor religii "păgâne", până la filozofi.Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat însă aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, adesea conflictul între teologi și taberele lor de susținători atingând forme extreme, de violență fizică și psihologică, în chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În acest context împărații, ca reprezentanți ai puterii seculare și deci garanți ai ordinii publice, au simțit de datoria lor să intervină prin impunerea poziției unei tabere, ca și prin masarea de trupe în orașele în care se țineau aceste sinoade, și unde din această cauză tabere de susținători ai diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.Caracteristica creștinismului din această perioadă a fost și dezvoltarea reflecției doctrinare condusă de teologii vremii – numiți mai apoi și Părinții Bisericii – (Augustin de Hipona,Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz ș.a.).În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt și alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos, definită în Conciliul din Efes(431) și cel din Calcedon (451) și

3

Page 4: Crestin is m

rămânând legate de nestorianism sau de monofizism au dat naștere acelor comunități creștine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”.Biserica Mar Thoma, fără niciun sinod ecumenic;Biserica Asiriană, cu 2 sinoade ecumenice;Bisericile celor trei concilii;Creștinismul în Evul MediuIntegrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, a supraviețuit însă în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase.Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.În aceste împrejurări, creștinismul a luat în regatele romano-barbare, importanța politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și deci un nou pol al dezvoltării creștinismului.Între sec. al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar și a tradiției culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor culmina cu desființarea imperiului ortodox în 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină din creștinism („lupta cu ereziile”), mai precis se indică spre faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat „eretic” de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de cetățeni de interesele statului. Probabil sub influența noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor dar care prezintă și ea o linie de falie etnică evidentă între populația europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel puțin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios și masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, va duce și ea la alte victime omenești. Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creștinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinței ortodoxe..

Divizarea BisericiiMarea Schismă, anul 1054Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental (bizantin) și-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine. Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales formule liturgice și criterii disciplinare interne.O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginilor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin” (iconoclasmul), și apoi în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul Constantinopolului, Foție (sec. al IX-lea).Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și Bizanț. Din acest moment creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).

4

Page 5: Crestin is m

Cu toate acestea în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale și cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” , dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.Rezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismaticii și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamareacruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, Schisma Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (ex. Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretării asupra libertății omului în fața harului și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar, raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizatoric, cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat în cele din urmă cu mișcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de sf. Ignațiu din Loyola, în 1534.Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație turcă (1453), stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Țarilor ruși. A început astfel procesul de identificare națională între Biserică și stat și de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și într-o oarecare măsură erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism.

Creștinismul în epoca modernăÎncepând din sec. al XVI-lea diviziunile creștinismului occidental s-au încrucișat cu confruntările politico-militare între statele naționale și imperiu, dând astfel o conotație aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creștinismului a fost tot mai influențat de două elemente:expansiunea misionară în America și Asia;afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul, care tindea spre o reconsiderare critică a întregului fenomen religios creștin, independent de diferențele dintre confesiunile religioase.a) Cât privește activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreștinarea Americii s-a înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America centrală și

5

Page 6: Crestin is m

meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanți s-a răspândit protestantismul (creștinismul în forma lui reformată; preponderent în America de Nord).Răspândirea creștinismului spre Asia (coroborată numai târziu de tot cu cuceriri teritoriale) s-a revelat – dimpotrivă – foarte, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas în mod substanțial impermeabil penetrării creștinismului.b) Cât privește, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreștinare („secularizare”), care mai întâi a atins clasele culte, apoi burghezia, nobilimea și în sfârșit, clasele populare.Iluminismul a influențat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun – au afirmat propriul drept de a interveni în domeniul religios (despotismul luminat, iozefinismul, jurisdicționismul). Renașterea precedase și pregătise Iluminismul prin Umanism, retrezind interesul elitelor culte ale Europei pentru comorile culturii clasice "păgâne" și pentru studiul obiectiv și metodic ("ad fontes") al acestora și de fapt al oricărui alt text, fapt care n-a întârziat să afecteze reputația Bisericii catolice a cărei autoritate asupra întregului Occident ("Donația lui Constantin") a fost demonstrată de către umaniști a se baza pe un fals. Raționalismul, curentele post-scolastice din filozofie, invențiile tehnologice (tiparul) și descoperirile geografice erau și ele parte dintr-un curent care va modifica raportul de forțe între creștinism și stat, creștinism și filozofie, creștinism și știință, și astfel între viața creștină așa cum fusese ea pentru secole și viața omului modern.Căderea „vechiului regim” – chiar și numai pentru un moment și nu în toate statele – a pus capăt simbiozei dintre biserică și puterea politică, iar răspândirea culturii raționaliste și științifice a contribuit la prezentarea creștinismului ca fiind una dintre multiplele forme de a trăi și fiind una dintre concepțiile despre lume, alături de tradițiile culturale și religioase de pe celelalte continente.Revoluția franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creștinism, mai ales pentru Biserica Catolică, căreia i-au fost închise seminariile și institutele de formare a preoților, conventurile și mănăstirile, i-au fost risipiți călugării și călugărițele (cei care au mai scăpat cu viață, deoarece mulți au fost ghilotinați), i-au fost confiscate proprietățile materiale, i-au fost retrase și negate privilegiile și, cel mai grav, ea a dus la „laicizarea” (descreștinarea) ideilor și moravurilor.Confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii de către statul francez nu este însă o premieră în istoria Europei, Anglia procedând la o măsură similară cu secole înaintea Revoluției franceze, când Henric al VIII-lea confiscă proprietățile funciare ale bisericii catolice pentru a le acorda mai târziu diferiților membrii ai aristocrației. Pe de altă parte, decizia de confiscare a proprietăților bisericii ține de procesul mai larg de prăbușire treptată a relațiilor feudale pe continent și ridicarea unei societății liberale, burgheze, și el s-a produs inclusiv în România, ceva mai târziu, când Domnul țării, Alexandru Ioan Cuza, a confiscat în 1863 imensele proprietăți ale Bisericii ortodoxe, care la acel moment reprezentau un sfert din întreaga suprafață a țării, Biserica ortodoxă română fiind pe atunci cel mai mare exploatator și latifundiar al României.  Dovadă că confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii creștine ține de procesul mai larg al destrămării relațiilor feudale, de servitute, este și faptul că secularizarea făcută de "Domnul Unirii" a fost precedată cu puțin timp de abolirea sclaviei în cele două principate române (Moldova (1844) și Țara Românească (1847)), fapt ce a dus și la eliberarea sclavilor deținuți și exploatați de biserică ("robii țigani", sau "robii mânăstirești" - existau sate întregi de robi pe întinsele proprietăți ale bisericii).Pierderea puterii economice și astfel a influenței politice de către Biserica creștină a provocat drept contra-reacție o intensă mișcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine și institute religioase, active mai ales în câmp social (sf. Ioan Bosco, sf. Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika ș.a.), alături de acestea s-au înregistrat și o mare dezvoltare a unor noi forme de devoțiune religioasă (ex. Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).În sânul protestantismului, în sec. al XVII-XIX-lea s-au înregistrat diverse mișcări de reînnoire sau de „trezire” creștinească. În 1600 baptismul - a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credințe rod al alegerii personale -, și pietismul - creștinul ca „om nou” și creștinismul ca „viața cea nouă”.În 1700, metodismul - marea mișcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfințirii personale și a formării laicilor (mirenilor).Alte denumiri, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creștinismul primar, insistând asupra importanței celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a „reîntoarcerii/revenirii” sale.În alte formațiuni religioase, cum ar fi de ex. cea a mormonilor, (apărută în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creștine coexistă cu altele provenite (luate) din alte „revelații” decât cea biblică.

6

Page 7: Crestin is m

În fine, Martorii lui Iehova (apăruți în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tot în Statele Unite ale Americii), insistă asupra întregului conținut al Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credință; consideră predicarea evangheliei esențială pentru fiecare creștin; manifestă puternice componente apocaliptice.În sânul catolicismului roman a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infailibilității papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.În timp ce pretutindeni în jur se înmulțesc semnalele de reînnoire („trezire creștinească”) spiritul reînnoirii începe să miște și confesiunile tradiționale: mișcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenția față de problemele sociale etc.În sec. al XIX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte și cu nenumărate doctrine politice precum liberalismul și socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens) însoțite în diferite feluri de cultura pozitivismului, laicismului și chiar cea atee.În această epocă creștinismul s-a răspândit mult în țările extra-europene, mai ales în Africa și Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile și de condiționările de tip politic, încrucișându-se strict cu colonialismul statelor europene.

Creștinismul în sec. al XX-leaLa sfârșitul sec. al XIX-lea și în sec. al XX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluției industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării și apariția societății de masă, ca și a introducerii noilor tehnologii de comunicare socială și de informare.Relațiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce tot mai delicate și mai dificile. Dificil a fost și procesul de adaptare la democrațiile moderne. Istoria creștinismului în sec. al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” și cu „laicizarea”, secularismul.În general însă, este vorba de o reluare viguroasă a vieții creștine care a străbătut toate confesiunile creștine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualității și al teologiei protestante inițiat de Søren Kierkegaard în sec. al XIX-lea și urmat de Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen Moltmannș.a.) și noile perspective de spiritualitate și de organizare care au marcat chiar și lumea așa-zis laică (în ambient catolic: "Institutele seculare", "Acțiunea Catolică"). Specific epocii este diversitatea pe tărâm filozofic și teologic, co-existența unei teologii conservatoare, fundamentaliste, care ține la interpretarea tradițională a învățăturilor creștine, alături de o teologie liberală, gata să aplice principiile științifice (diversele metode ale criticismului) și să tragă concluzii pe baza acestui efort. Biserica Romei n-a putut continua să ignore rezultatele acestor evoluții și Conciliul Vatican II reprezintă un moment istoric, cu această ocazie catolicismul acceptând că Biblia suportă interpretări în lumina fiecărei epoci, confirmând astfel decizia mai veche de acceptare limitată a studiului științific al Bibliei (criticismul). Acceptarea ideii de libertate religioasă este o altă decizie care punea creștinismul catolic în acord cu practicile moderne. Tradiționaliștii catolici condamnă însă evoluția pe care Biserica Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând mai degrabă deciziile primului Conciliu (1869), la care au fost condamnate curentele sau ideologiile moderne ale raționalismului, liberalismului și materialismului.În Rusia, după Marea Revoluție din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănțuit o persecuție cruntă împotriva creștinismului (n-a fost scutită - ba, dimpotrivă - nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naționalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor și mănăstirilor. Persecuția s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea război mondial, când Stalin - în numele efortului politic comun - a început o politică parțială de concesii („doi pași înainte, unul înapoi”).Consecințele celui de-al Doilea Război Mondial i-au determinat pe creștini să-și revadă anumite poziții, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de ex. a început să se vorbească - și azi este o secțiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creștină a regândit și revizuit discursul asupra vinovăției evreilor în procesul lui Isus, și încearcă să-și dea seama cât de mult a contat discursul/predica creștină despre responsabilitatea evreilor în suferințele lui Christos și antisemitism). Atitudinea majorității creștinilor a fost șovăitoare și uneori ambiguă în ceea ce privește luarea de poziții și combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în fața persecuției și exterminării evreilor.La inițiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creștini (preoți, episcopi, pastori) au fost și creștini care s-au implicat mai ales în asistența materială și spirituală a celor persecutați. Mulți creștini au contribuit la însuflețirea Rezistenței în cele mai diferite forme, inclusiv aceea de supraviețuire în lagăre (Martorii lui Iehova - triunghiurile violete); semnificativă a fost, de ex., experiența ecumenică forțată ce-i drept,

7

Page 8: Crestin is m

dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoți, pastori, și călugări de toate națiile și confesiunile; sau „Die Weisse Rose” – mișcarea de rezistență prin sabotarea mașinii de război naziste, rezistență făcută de chiar tineri nemți din Bavaria, și care au plătit cu viața lor curajul de a se opune și sabota tirania.Din anii ’70, creștinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă prezentul.Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea și răspândirea sectelor de cele mai variate forme, uneori bazate chiar pe o reelaborare a elementelor creștine pe lângă și împreună cu cele din religiile orientale.Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul religios, începând cu cel islamic, dar prezent și în creștinism (mai ales în cel protestant nord-american).Toate aceste probleme cu care se confruntă creștinismul actual constituie teme ale dialogului ecumenic și inter-religios, ecumenismul în rândurile creștinilor devenind astăzi, într-o lume în care cea mai numeroasă biserică creștină (catolică) a cedat deja întâietatea în lume în ce privește numărul de credincioși Islamului, o urgentă necesitate.Preoți, pastori, religioși și laici (mireni) din toate confesiunile creștine au fost activi (mai sunt încă) pe acest front; unii dintre aceștia au primit chiar recunoaștere internațională, cum ar fi de ex.: Premiul Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer, luteran; Martin Luther King, pastor baptist; Maica Tereza de Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican sud-african; Ximens Belo, episcop catolic de Timor. Alții au fost persecutați și chiar au devenit martiri ai acestei cauze: ex., Martin Luther King, episcopul Romero din San Salvador, Aleksander Man, preot ortodox în Rusia.Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanța pontificatului papei Ioan Paul al II-lea (a cărui rol în căderea și dizolvarea regimurilor comuniste va trebui să fie clarificat de acum), cum nu se poate neglija și faptul că această prăbușire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activității sale.La trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida problemelor enumerate – creștinismul continuă să exercite o puternică atracție asupra unei mari părți a omenirii, fapt evident din prezența pe glob a peste două miliarde de creștini.Relația creștinismului cu alte religiiDatorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înțelegem nivelul actual al relațiilor creștinismului cu alte religii. Acestea variază de la regiune la regiune. Partea următoare reflectă unele din aceste relații:IudaismulÎn istorie, relația dintre iudaism și creștinism a fost tensionată. În trecut, creștinii erau învățați că evreii l-au ucis pe Iisus Hristos, „crimă” pentru care ar fi trebuit pedepsiți. Antisemitismul are o legătură destul de mare cu creștinismul. Totuși, după Holocaust, diverse discuții au ca scop reconcilierea creștino-iudaică și relațiile dintre cele două religii s-au îmbunătățit.Iudaismul privește creștinismul ca fiind o eroare: originar, adică în iudaism, Mesia este un om, un rege evreu așteptat de către toți, care deși va înfăptui multe lucruri greu de făcut de altcineva (reconstruirea Templului, aducerea păcii mondiale, o credință universală în dumnezeul evreilor, învierea morților), rămâne totuși o ființă umană și atât (vezi intrarea "jewish eschatology" de pe wikipedia engleză pentru mai multe detalii), care doar are concursul deplin al unicului creator care este Dumnezeu.IslamulAdepții Islamului s-au referit în istorie la evrei, creștini și la ei înșiși ca la ,,Oamenii Cărții’’, datorită faptului că cele trei religii se bazează pe anumite cărți de origine divină. Doctrinar însă, creștinismul este perceput de către islam ca o formă de politeism (asociaționism, "sîrk" - în arabă "politeism"), așa cum este reflectat de chiar textul sfânt islamic (Coranul), în surata ("capitolul") 5, versetul 73, care spune textual că "este blasfemie curată să pretinzi că Dumnezeu este unul din trei într-o Trinitate". Versetul continuă, spunând că Dumnezeu (Alah) va pedepsi aspru o astfel de credință. Surata 5, continuă și ea în aceeași direcție, susținând că Iisus Hristos a fost un simplu om, un profet (surata 5, verset 75), iar versetul 77 spune că cei care cred altfel sunt niște rătăciți. Se poate găsi o mai amplă cercetare a viziunii islamice despre creștinism în lucrarea "Islamul interdicțiilor" al islamologului Anne-Marie Delcambre, capitol 7, paginile 55 la 62. Conceptul sîrk (în engleză "shirk") este și el discutat la intrarea omonimă din Wikipedia engleză. Creștinii și ei, nu recunosc Coranul ca fiind o carte de origine divină, și nici nu sunt de acord cu faptul că Iisus este un simplu profet ca și Mahomed, cum nu pot accepta nici faptul că Mahomed este profet, și că astfel cartea lui sfântă reprezintă un mesaj veridic al Creatorului.Musulmanii consideră că Biblia și Tora, cărțile sfinte ale Creștinismului și Iudaismului au fost interpretate greșit și distorsionate de către credincioșii respectivelor religii. Bazați pe această credință, musulmanii văd

8

Page 9: Crestin is m

în Coran corectarea greșelilor făcute de creștini. De exemplu, musulmanii resping existența Trinității și a ideii că Iisus Hristos este Dumnezeu.Între cele două religii au existat dese controverse și conflicte (Cruciadele fiind un exemplu), chiar dacă au existat și relații de înțelegere și pace. Scrierile teologului Toma de Aquino citează și anumiți filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).La data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o moschee, a declarat în Moscheea Omeyazilor din Damasc că ,,Este important ca musulmanii și creștinii să continue explorarea întrebărilor filozofice și teologice, pentru a putea obține o cunoaștere mai obiectivă și o cunoaștere inter-religioasă. O mai bună cunoaștere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a prezenta religiile noastre, nu în opoziție, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în asociere, pentru binele umanității.’’

9

Page 10: Crestin is m

BISERICA IN TIMPUL LUI CONSTANTIN CEL MARE

   Imparatul Constantin cel Mare (337-377) este una din personalitatile de seama din istoria universala. Pina la el, Biserica a indurat grele persecutii din partea imparatilor romani. Convertirea lui la crestinism a insemnat o mare cotitura in istoria acestuia, caci, prin publicarea edictului de toleranta religioasa, de la Milan din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate in tot Imperiul roman. Biserica intra, de acum inainte, intr-o perioada de inflorire si propasire, in <<secolul ei de aur>>.   Inaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranta pentru crestini, de acord cu Constantin si Liciniu, care cuprinde permisiunea existentei crestinilor - <<ut denuo sint cristiani et conventicula eorum>> = <<sa existe din nou crestini si sa tina adunarile lor>> (Lactantius, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a murit curind, la 5 mai 311, incit edictul sau s-a aplicat doar partial.   E greu de cunoscut in intimitatea ei evolutia religioasa a imparatului Constantin, dar, o data declarat pentru crestinism, el a progresat continuu pe aceasta cale, incepind cu lupta dintre el si Maxentiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), linga Roma, din 28 octombrie 312, pina la botezul lui din mai 337.   Dupa istoricii crestini, Eusebiu si Lactantiu, in ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o Cruce luminoasa deasupra soarelui cu inscriptia:       

= in hoc signo vinces = prin acest semn vei invinge (Lactantius, De mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, in timpul somnului, i s-a aratat Iisus Hristos cu semnul crucii, pe care-l vazuse ziua pe cer, cerindu-i sa-l puna pe steagurile soldatilor, spre a-i servi drept semn protector in lupte. Acesta este monogramul lui Hristos HP pe care l-a pus pe un steag numit labarum.   Ca imparatul Constantin a fost convins de aparitia minunata a Sfintei Cruci, ne-o confirma faptul ca pe arcul de triumf al lui Constantin, care se pastreaza pina azi la Roma, el afirma ca a cistigat victoria asupra lui Maxentiu: <<instinctu divinitatis>> = <<prin inspiratie divina>>.   La citeva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, impreuna cu Liciniu, devenit prin casatoria cu una din surorile sale, cumnatul sau, au publicat edictul de la Milan din ianuarie 313, prin care se acorda libertate religioasa deplina crestinismului, care devine religio licita = religie permisa in Imperiu. Totodata, se anulau toate hotaririle anterioare luate contra crestinilor si se retrocedau Bisericii locasurile de cult si averile confiscate de imparatii precedenti.   Edictul de la Milan are o importanta epocala prin hotaririle si urmarile lui. Din religie nepermisa si persecutata, crestinismul devine relige permisa, ba chiar favorizata, cum arata actele ulterioare ale imparatului Constantin.   Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la inceput pe deplin asociat la politica religioasa a imparatului Constantin, s-a departat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al paginismului in Orient, unde erau multi crestini si a inceput persecutarea lor intre 320-323.   In urma infringerii suferite de Liciniu in lupta cu Constantin in 18 septembrie 324, la Chrysopolis, azi Scutari – linga Calcedon, pe coasta apuseana a Asiei Mici, in fata Constantinopolului, si a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu a fost condamnat la moarte si executat la Tesalonic in 324. De aceasta data, Constantin a ramas singurul imparat al vastului Imperiu roman pina la moartea sa in 22 mai 337.   Ramas singurul stapinitor, Constantin lua fata de crestinism o atitudine binevoitoare, fara a jigni, insa, paginismul greco-roman, care avea numeroase si puternice radacini. Imparatul insusi pastra aproape tot timpul domniei demnitatea suprema pagina de pontifex maximus si nu se lepada de paginism decit prin Botezul savirsit cu citeva zile inainte de moarte, in mai 337.   Trebuie sa recunoastem, insa, ca pastrarea titlului pagin de pontifex maximus ii da dreptul si posibilitatea de a supraveghea si tine in friu paginismul, in interesul crestinismului insusi. Daca imparatul ar fi renuntat atunci la el, isi ridica un rival periculos, care ar fi putut sa restabileasca situatia de mai inainte a paginismului, inca puternic prin numarul credinciosilor lui, prin influenta si situatia inalta a senatorilor a aristocratilor si functionarilor superiori.   In luarea de masuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat si cu mult tact.   Politica lui religioasa este caracterizata mai ales prin citeva fapte de importanta majora: actul de libertate religioasa de la Milan, din ianuarie 313, alegerea unei noi resedinte imperiale si convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.   Imediat dupa edictul din 313, imparatul scuteste pe clericii crestini de obligatia grea si costisitoare a functiunilor municipale. Scuteste Biserica de dari, drept de care nu se bucurau templele pagine, si-i inapoie tot

10

Page 11: Crestin is m

ceea ce ii fusese confiscat, acordindu-i si dreptul de a primi legate si donatiuni. Totodata, el acorda ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici si intretinerea clerului. El acorda Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor si dadu episcopilor dreptul sa judece pe cei ce n-ar voi sa fie judecati dupa legile statului.   Constantin cel Mare a intervenit si in dreptul penal, pe care a incercat sa-l umanizeze, inlaturind din legile penale dispozitii si pedepse contrare spiritului crestinismului, ca: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu). S-a imbunatatit tratamentul din inchisori. S-au adus restrictii luptelor de gladiatori si s-au trimis condamnatii la mine, in loc de lupte. S-a modificat, in spirit crestin, legislatia referitoare la casatorie, la parintii fara copii, s-a ingreunat divortul, s-a pedepsit adulterul si siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor si vinderea lor, prin ajutoare date parintilor saraci. S-au luat masuri de protectie si ajutor pentru saraci, orfani, vaduve si bolnavi.   Prin legea din 321, Constantin cel Mare a generalizat duminica ca zi de repaus in Imperiu.   Inca din 317, imparatul a inceput sa bata si monede cu monogramul crestin.   In functiile inalte, el numea de preferinta crestini, dar a pastrat si pagini. Functionarilor pagini li s-a interzis sa aduca sacrificii.   Cultul imparatului a pierdut sensul lui religios, pastrind mai mult semnificatia lui politica: cinstirea autoritatii imparatului ca exponent al puterii Imperiului roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fara statui si fara sacrificii.  In unele locuri, unde crestinii erau in majoritate, ei au luat templele pagine si le-au transformat in biserici, sau le-au inchis.   Imparatul si membrii familiei sale – mama sa, Elena, sotia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, au daruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma si Constantinopol s-au ridicat biserici marete. La Constantinopol, a ridicat catedrala Sfintii Apostoli, care a devenit necropola imparatilor bizantini. In cadrul unor festivitati marete, s-a sfintit, la 14 septembrie 335, catedrala Sfintului Mormint – Anastasis – Invierea, ridicata prin rivna si cheltuiala lui Constantin.   Cultul crestin si pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama imparatului, Sfinta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost rastignit Mintuitorul. La Roma, imparatul a cedat episcopului fostul palat imperial – Lateranul.   Vointa lui Constantin cel Mare de a sustine crestinismul s-a vazut si in alegerea unei noi capitale pe tarmurile incintatoare ale Bosforului. Inca din timpul lui Diocletian (284-305), Roma nu mai era capitala unica a Imperiului roman, caci acesta o mutase la Nicomidia, in Asia Mica. Roma ramasese inca un oras pagin, in care templele, monumentele, senatul roman, aristocratia aminteau si pastrau vechea religie pagina.   Constantin s-a hotarit sa paraseasca Roma pagina, spre marea nemultumire a episcopilor Romei, si sa intemeieze un nou oras ca resedinta imperiala. Acesta a fost Bizantul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = orasul lui Constantin, inceput in 324 si inaugurat la 11 mai 330. Constantin a facut din Bizant capitala unui Imperiu crestin, care trebuia sa arate aceasta prin bisericile, monumentele si atmosfera sa.   Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecinte importante in istoria Impeiului roman si a Bisericii. Prin aceasta mutare s-au pus temeliile Imperiului roman de Rasarit care a durat pina la 29 mai 1453, cind Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481).   In Constantinopol, numit <<Roma cea noua>>, se ridica un oras cu mare viitor politic si bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali in rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, si canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451.   Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul din meritele deosebite ale imparatului Constantin. Vazind tulburarea crescinda provocata de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin s-a decis sa convoace pe episcopii Imperiului intr-un sinod general sau ecumenic spre a defini impreuna adevarurile de credinta si a asigura unitatea crestinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin si-a dat seama ca unitatea crestinismului si pacea si linistea Bisericii constituie elementul de viata si de rezistenta al Impeiului roman universal. In locul pluralitatii zeilor pagini, era de preferat existenta unei singure credinte in Imperiu, cea crestina, caci ea asigura si unitatea lui politica.   Este interesant de constatat ca Constantin insusi, desi nu primise inca botezul, a deschis Sinodul I ecumenic printr-o cuvintare adresata episcopilor, asigurindu-i ca el se considera <<impreuna slujitor cu ei>> (Eusebiu, Viata fericitului imparat Constantin, III, 13). Cu alt prilej, dupa marturia lui Eusebiu, el a spus ca se considra episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afara (ale Bisericii) - (Eusebiu, ibidem, IV, 24).

11

Page 12: Crestin is m

   Este adevarat ca politica religioasa inaugurata de Constantin cel Mare a avut si unele urmari defavorabile. Biserica a avut in persoana imparatului un ocrotitor, dar, in acelasi timp, si un stapin. Imparatii s-au amestecat in chestiunile religioase, impunindu-si vointa. Unii au sustinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocsi, au inlaturat din scaune, exilindu-i, ierarhi merituosi.   Desigur, ca om de stat, Constantin a facut si unele greseli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. In unele din actele sale de suveran, el a pedepsit singeros pentru motive de infidelitate politica si acte de tradare de stat. Astfel, fiul sau, Crispus, mostenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin si-l asociase la domnie in 317, cu titlul de <<Cezar>>, fiind implicat intr-un complot de stat, a fost ucis in 325; la putin timp, sotia sa cea de a doua, Fausta, a fost ucisa in baia sa la Roma.   In materie de politica bisericeasca, dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 s-a lasat influentat de curtezani lingusitori si de arieni, ceea ce a provocat confuzie in sufletele credinciosilor.   Cu toate aceste scaderi, este in general admis ca Constantin cel Mare a fost bine intentionat in actele sale si el a facut crestinismului, ca primul imparat crestin, cel mai mare serviciu dintre imparatii romani, asigurindu-i libertatea prin edictul de la Milan din 313. Convertirea sa la crestinism a dat un nou curs istoriei universale, prin incercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii.   Imbolnavindu-se grav, Constantin a fost botezat in vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia si alti clerici, cu citeva zile inainte de Rusalii, in luna mai 337. El a murit curind dupa aceea, la 22 mai 337, in Duminica Rusaliilor si a fost ingropat cu mare fast in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.   Pentru meritele sale deosebite si mai ales pentru marile servicii aduse crestinismului, dupa lunga perioada de persecutii, Biserica l-a cinstit in chip deosebit, trecindu-l in rindul Sfintilor si numindu-l Cel intocmai cu Apostolii.   Politica lui religioasa, in general, a fost urmata de fiii si succesorii lui, cu exceptia imparatului Iulian Apostatul (361-363), nepotul sau, care a reintrodus pentru scurt timp paginismul in situatia lui de religie favorizata in Imperiul roman, persecutind crestinsmul. Spre sfirsitul secolui al IV-lea, sub imparatul Teodosie cel Mare (379-395), crestinismul a ajuns din religie tolerata – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficiala a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul roman devine imperiu crestin.Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,Istoria Bisericeasca Universala, Vol. I ("De la inceputurile Crestinismului pina la anul 1054" - Biserica in Epoca sinoadelor ecumenice), Bucuresti, 1992, pag. 98-103.  Apariţia şi răspândirea creştinismuluiÎn primul secol al erei noastre, în Imperiul roman, şi-a făcut apariţia o nouă religie: creştinismul. Aducând un mesaj universal, mai presus de diviziunile naţionale sau sociale, creştinismul avea să devină religia dominantă pe întreg cuprinsul Imperiul roman.Creştinismul s-a adresat mai întâi evreilor. Nucleul întregii doctrine creştine, prin doctrina înţelegând totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor care definesc o concepţie a omului faţă de Dumnezeu, faţă de lume şi faţă de ceilalţi, este Iisus, pe care discipolii săi l-au numit Mesia. Născut în Palestina el a fost răstignit în anul 30. Viaţa şi scurta lui apariţie sunt descrise de Evanghelii.      Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat să depăşească limitele unei comunităţi umane restrânse, mesajul său fiind adresat tuturor oamenilor. Creştinismul este o religie întemeiată pe iubirea aproapelui şi pe virtuţi morale. Creştinilor li se promitea după moarte viaţa eternă în împărăţia lui Dumnezeu, Paradisul.Creştinismul s-a extins repede la Ierusalim. Personalităţile cele mai importante care au ajutat la raspândirea creştinismului au fost Pavel şi Petru. Conciliul de la Ierusalim din anul 49 î.Hr. a decis ca noua religie să iasă din graniţele ei iniţiale şi să se adreseze şi celorlalte popoare. Creştinismul a devenit astfel o religie distinctă de iudaism. Cu ajutorul lui Pavel au apărut primele comunităţi de creştini printre evrei, dar şi printre greci şi romani. Două acte rituale trebuiau respectate în primul rând pentru a fi considerat creştin : botezul şi împărtăşania.Biserica a avut de înfruntat problema externă a persecuţiilor (din partea statului roman) şi pe cea internă, a ereziei. Cauzele persecuţiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi politice, deoarece creştinii îi erau loiali lui Hristos, iar romanii Cezarului. Alte cauze au fost de natură religioasă, creştinii refuzând sacrificiile pe altare şi idolii şi de natură socială, creştinii militând pentru egalitate socială, ceea ce, în ochii aristocraţiei romane, constituia o adevarată revoluţie. Persecutarea creştinilor a fost atât religioasă cât şi politică. Primul

12

Page 13: Crestin is m

mare persecutor a fost Nero, care a răspândit zvonul că incendierea Romei s-ar fi datorat acestora. Ca urmare a acestei acuzaţii, creştinii au fost martirizaţi.Procesul de împăcare între Biserică şi Statul roman a început cu Constantin cel Mare (280-337). Numele lui este strâns legat de Imperiul Roman de Răsărit, de Constantinopol şi de liberalizarea creştinismului, recunoscut de el ca religie de stat. Fondator al Imperiului Roman de Răsărit, al Constantinopolului şi părinte al creştinismului, Constantin este considerat primul împărat creştin. Flavius Valerius Constantinus, viitorul împărat “Constantin cel Mare”, s-a născut la Naissus, în Dacia Medinterranea. Tânăr fiind, el a fost chemat la curtea lui Maximianus. Mai târziu a fost înălţat la rangul de Caesar în Occident şi a fost adus la curtea lui Diocleţian, unde a rămas mai bine de 10 ani, fapt ce a avut mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat.În timpul domniei lui Diocleţian, Constantin a îndeplinit funcţia de tribunus primi ordinis în Asia şi Palestina, iar sub Galerius a luptat împotriva sarmaţilor. După moartea tatălui său a fost proclamat imperator de către armată (25 iulie 306). S-a căsătorit cu Flavia Maxima Fausta cu care a avut doi fii.Constantin a reunit sub autoritatea sa toate provinciile occidentale ale imperiului. La Roma el a iniţiat o politică favorabilă creştinilor. Prin “edictul de la Milan” creştinismul a devenit o religie egală în drepturi cu celelalte culte din stat. Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele administrative, militare , fiscale, financiare sau religioase iniţiate de Diocleţian. Cu Constantin ce Mare se incheie procesul transformării Imperiului într-o monarhie de drept divin, de esenţa creştină. Numărul provinciilor este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi.Pe plan religios, Constantin a luat poziţie împotriva ereziilor, urmărind unitatea bisericii, important factor de sprijin al statului. În anul 325 a avut loc la Niceea primul sinod ecumenic al bisericii creştine, care a pus bazele noii religii. Prin activitatea sa, Constantin, preluând atribuţii care îl transformau în şef al bisericii creştine, cu toate că şi-a păstrat în mod oficial titlul de pontifex maximus, s-a străduit să lichideze schismele care ameninţau unitatea bisericii, dar şi a statului, instituind Duminica (Ziua Soarelui), ca zi de sărbătoare săptămânală, practică fără precedent în lumea păgână. Din anul 316, Constantin şi-a stabilit reşedinţa în Peninsula Balcanică, la Serdica (Sofia de azi). În anul 324 el a ales cetatea greacă Byzantion drept noua capitală a Imperiului Roman. În anul 326 şi-a sărbătorit la Roma cei 20 de ani de domnie după care, la câteva luni, a părăsit oraşul în care nu s-a mai întors niciodată.Reconstruit şi înconjurat cu ziduri puternice, Byzantion, noua capitală, a fost inaugurată la 11 mai 330, dându-i-se numele de Constantinopolis (oraşul lui Constantin), care va fi numit şi “Noua Romă”. Oraşul se afla la răscrucea drumurilor comerciale care legau Europa de Asia şi Marea Baltică de Marea Mediterană.

Împăratul Constantin cel Mare a fost una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia. Constantin a asigurat Bisericii deplină libertate în tot Imperiul roman. Biserica intra, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire şi propăşire, în <<secolul ei de aur>>.

Justinian cel Mare, împăratul care nu dormea niciodată ▲ Imperiul Bizantin atrage irezistibil şi fascinează pentru totdeauna pe cei care-i cercetează istoria ▲ O

civilizaţie creştină de 1.000 de ani, fără de care nu s-ar putea imagina lumea aşa cum este astăzi ▲ Epoca glorioasă a lui Justinian cel Mare, încoronat împărat al Bizanţului la 1 august 527, a lăsat urme pe care nici măcar cei 1.500 de ani care au trecut de-atunci nu le-au putut şterge ▲ Politica, arta, dreptul şi teologia europeană vor rămâne poate pentru totdeauna marcate de o epocă în care meritocraţia a răpus favoritismul, iar munca şi înţelepciunea găsea o rezolvare potrivită oricărei probleme ▲

În anul 518 urca pe tronul Imperiului Bizantin Iustin I. Acesta fusese un simplu ţăran - după unii istorici avea origini daco-romane - însă, datorită fizicului său excepţional, reuşise să intre de tânăr în garda palatului imperial. Moartea împăratului Anastasie I (491-518) îl găseşte pe Iustin în funcţia de comandant al gărzii imperiale. Întrucât Anastasie nu avea urmaşi, tronul Imperiului Bizantin a fost ocupat de Iustin.Izvoarele istorice laudă calităţile de militar abil ale lui Iustin, însă nu uită nici să menţioneze faptul că îi lipsea aproape în totalitate instrucţia intelectuală. Aproape în unanimitate, istoricii sunt de acord că cel care a coordonat cu adevărat treburile imperiului a fost nepotul său, Flavius Petrus Sabatus, care, înfiat fiind de unchiul său, a primit numele de Justinian.Împăratul care nu dormea niciodatăFlavius Petrus Sabbatius, cel care avea să devină împăratul Justinian cel Mare, s-a născut în anul 482 la sud de Dunăre, în satul Tauresium, lângă Scopje, capitala Macedoniei de astăzi.

13

Page 14: Crestin is m

Nu se ştie dacă Justinian a fost înfiat înainte sau după ce unchiul său a ajuns împărat. Cert este că a stat în preajma unchiului său de foarte tânăr, având posibilitatea să primească o educaţie deosebită, devenind un excepţional cunoscător al dreptului şi istoriei Imperiului Roman dar şi un foarte bun teolog, tradiţia atribuindu-i imnul „Unule născut“ din prima parte a Sfintei Liturghii.A rămas celebră nemaipomenita sa capacitate de lucru, fapt pentru care a fost numit de contemporani „împăratul care nu doarme niciodată“, spunându-se că 5 ore de somn pe noapte îi erau suficiente.În 523 se căsătoreşte cu Teodora, o actriţă de 20 de ani, stârnind controverse în rândul înaltei aristocraţii, întrucât această meserie era foarte rău văzută în epocă, în Biserică existând chiar canoane care îi opreau de la Împărtăşanie pe practicanţii ei.La 1 aprilie 527 este numit oficial împărat asociat, deşi treburile imperiului erau de mai multă vreme exclusiv în grija sa, iar la data de 1 august, după moartea împăratului Iustin I devine singurul cârmuitor al imperiului. Fiind un bun cunoscător al problemelor şi posibilităţilor imperiului, visul lui Justinian era acela de a deveni un nou Constantin cel Mare, de a recuceri teritoriile romane apusene, stăpânite la acea dată de triburile migratoare germanice. Credea cu tărie într-o ordine politică şi economică în bazinul mediteranean, cu capitala la Constantinopol, având un singur împărat creştin.Într-adevăr, până la sfârşitul vieţii, datorită unei politici abile, dar şi unei deosebite inspiraţii de a-şi alege cei mai capabili colaboratori, fără a ţine seama de categoria socială din care aceştia proveneau, cea mai mare parte a visurilor sale erau realizate.Naşterea stilului bizantinDupă mai puţin de 5 ani de domnie, Justinian a trebuit să facă faţă unei situaţii care ar fi putut nu doar să-l coste pe el tronul, dar chiar şi viitorul imperiului ar fi fost pus în pericol, datorită situaţiei externe extrem de tensionate: Bizanţul având atunci fronturi deschise atât în Răsărit, cu Persia, cât şi în Apus, cu triburile germanice.Despre ce era vorba? Despre faimoasa răscoală „Nika“, despre care, dacă ar fi să o catalogăm după accepţiunea modernă, am putea spune că a fost o „revoluţie a suporterilor“. Rebeliunea a început ca o luptă de stradă între galeriile a două echipe sportive, dar care a sfârşit prin devastarea şi chiar dărâmarea a jumătate din Constantinopol.După înăbuşirea răscoalei, împăratul Justinian şi-a reluat planurile sale, iar după numai 40 de zile a început construcţia celebrei Catedrale „Sfânta Sofia“, pe locul unei biserici cu acelaşi nume, distrusă în timpul răscoalei. Construcţia monumentalului lăcaş de cult a durat numai 5 ani, timp în care împăratul nu a pregetat nici un efort sau vreo cheltuială. Importanţa acestei catedrale nu derivă atât din splendoarea execuţiei, cât din noutatea stilului, aşa încât, dacă s-ar putea spune că un anumit stil îşi poate avea originea într-un om, atunci stilul bizantin se datorează împăratului Justinian şi arhitecţilor pe care i-a angajat.Pe lângă „Sfânta Sofia“, în timpul lui Justinian au fost ridicate, de la Ravenna (Italia) până la Damasc (Siria) biserici impresionante. De fapt, toate clădirile ridicate în secolele următoare, atât în Est, cât şi în Vest au fost inspirate de cele construite în timpul lui Justinian, iar stilurile arhitecturale gotic (medieval) şi islamic sunt descendenţi direcţi ai arhitecturii iustiniene.Politica, religia şi dreptulÎn momentul preluării coroanei imperiale bizantine de Justinian, Imperiul Roman apusean practic nu mai exista. Roma fusese cucerită cu mai bine de 50 de ani înainte de heruli şi, mai mult decât atât, întregul Apus se afla sub ocupaţia triburilor germanice. Ambiţia politică a lui Justinian a fost aceea de a reface imperiul din timpul împăratului Teodosie I (379-395). Nu fără sacrificii, acest lucru s-a reuşit atât datorită diplomaţiei, cât şi celebrilor generali Belizarie şi Narses.Din punct de vedere religios, epoca justiniană era încă marcată de confruntările teologice dintre ortodocşi şi monofiziţi, cu toate că această problemă fusese tranşată cu prilejul Sinodului IV Ecumenic, ţinut la Calcedon în 451. Tot în acest timp s-a ţinut şi Sinodul al V-lea Ecumenic (553).Împăratul Justinian era un ortodox convins, fiind un sprijinitor ferm al Bisericii şi un susţinător al dezvoltării monahismului. După ce Teodosie I proclamase creştinismul ca singura religie acceptată în stat, legislaţia justiniană vine cu noi întăriri, suprimând dreptul necreştinilor de a accede la funcţii publice.Notabilă pentru această epocă este şi reforma justiţiei, prin codificarea şi actualizarea dreptului roman, o măsură care se impunea cu stringenţă, datorită confuziei create de nenumăratele legi date de împăraţii precedenţi, de multe ori fără a se ţine cont de cele date anterior. Astfel că se ajunsese la situaţia în care legile se contraziceau între ele ori deveniseră complet inaplicabile. Dincolo de valoarea practică a acestei măsuri, pentru epoca lui Justinian, există şi o însemnătate deosebită pentru cei care studiază dreptul, chiar şi în zilele noastre.

14

Page 15: Crestin is m

Datorită iniţiativei lui Justinian este cunoscut dreptul roman şi, mai mult decât atât, este un lucru unanim recunoscut că toate sistemele juridice europene actuale s-au inspirat din Codul justinian.40% din populaţia oraşelor, ucisă de ciuma bubonicăSfârşitul domniei lui Justinian înseamnă, probabil, apogeul celei mai strălucite perioade a Imperiului Bizantin. La moartea sa, petrecută în noiembrie 565, Justinian lăsa un imperiu cu dimensiuni aproape duble, însă nimeni nu credea în dăinuirea sub sceptrul bizantin a teritoriilor recucerite. În ciuda strategiilor politice foarte abile, o serie de evenimente imposibil de anticipat şi de gestionat au slăbit considerabil imperiul. Dintre acestea, de remarcat este prima pandemie înregistrată de istorie. Între anii 541-542 ciuma bubonică a nimicit peste 40% din populaţia urbană a imperiului. Istoricii compară amploarea acestui dezastru cu cel produs de aceeaşi boală în Europa secolului al XV-lea, care a secerat aproape două treimi din populaţia acelor vremuri.Scăderea dramatică a populaţiei a dus, implicit, atât la colapsul economiei imperiale, cât şi la o puternică reducere a efectivelor militare. Efectele au fost resimţite mai ales în timpul succesorului lui Justinian la tron, împăratul Iustin al II-lea, care, abandonând linia diplomatică a predecesorului său, a pierdut în câţiva ani toate teritoriile cucerite cu atât sacrificiu.Cu toate greutăţile, Imperiul Bizantin încă mai avea de trăit 900 de ani de istorie şi spiritualitate creştin-ortodoxă, până la tragicul eveniment de la 29 mai 1453.▲„Revoluţia suporterilor“Spectacolul sportiv la mijlocul mileniului I (d.Hr.) consta în lupte cu gladiatori (nesângeroase), dar mai ales în curse cu cai. Suporterii erau împărţiţi în 4 „galerii“, fiind numiţi, după culoarea hainelor purtate de competitori, „albi“, „roşii“, „verzi“ şi „albaştri“. Totuşi, aceste forme de asociere însemnau mai mult decât ce se înţelege astăzi prin galeria unei echipe sportive. De regulă, o „culoare“ aduna membrii unei anumite clase sociale şi funcţiona şi ca un partid politic, putând, de multe ori, să influenţeze deciziile imperiale.În cazul răscoalei „Nika“, cei care au jucat rolul principal au fost „verzii“ şi „albaştrii“. „Verzii“ erau reprezentanţii claselor medii şi inferioare, iar în rândurile „albaştrilor“ se număra în special nobilimea. (De aici vine şi corelarea sintagmei „sânge albastru“ cu originea nobilă a cuiva).Deşi înainte de a fi fost proclamat împărat, Justinian îi susţinuse pe „albaştri“, mai apoi a aplicat tactica imparţialităţii, astfel că în urma unei lupte de stradă soldată cu victime, ce a urmat unei curse în hipodrom, împăratul a dispus pedepsirea vinovaţilor indiferent de culoare. Decizia împăratului a determinat coalizarea „verzilor“ şi a „albaştrilor“, noul grup format luându-şi numele „Nika“ - în greacă: „victorie“, „victorios“ - mişcarea căpătând şi un caracter social de protest faţă de noul sistem de impozitare introdus de împărat. În cele din urmă, totul a degenerat în huliganism.După 8 zile de asediu (10-18 ianuarie 532), timp în care jumătate din edificiile Constantinopolului fuseseră distruse, revolta a fost înăbuşită prin forţă armată, de generalul Belizarie, vorbindu-se de un număr de 30.000 de victime.▲„Solomon, te-am întrecut!“Aşa a exclamat împăratul Justinian la terminarea Catedralei „Sfânta Sofia“, a cărei construcţie o supervizase el însuşi, fiind convins că aceasta era cu mult mai frumoasă decât templul zidit de împăratul iudeu Solomon, despre care relatează Vechiul Testament.„A opta minune a lumii“ a fost reşedinţa Patriarhiei Ecumenice, slujindu-se Sfânta Liturghie până la data de 29 mai 1453, dată la care turcii conduşi de Mahomed al II-lea (1444-1446; 1451-1481) capturează Constantinopolul, punând capăt Imperiului Bizantin milenar. După acest dureros eveniment pentru creştinătatea răsăriteană, „Sfânta Sofia“ va fi transformată în moschee, iar mozaicurile interioare, de o valoare artistică şi teologică inestimabile vor fi distruse sau acoperite cu tencuială.În 1935, primul preşedinte al Republicii Turce, Mustafa Kemal Atatürk, transformă Catedrala „Sfânta Sofia“ în muzeu, stare în care se găseşte şi astăzi.Există voci, atât ortodoxe cât şi romano-catolice care cer restituirea catedralei şi repunerea ei în circuitul liturgic. Mai mult decât atât, au fost înaintate chiar cereri Parlamentului European de a impune Turciei acest fapt ca pe una dintre condiţie pentru aderarea la Uniunea Europeană.▲ De pe scena teatrului, pe tronul ImperiuluiCine a fost Teodora şi cum a ajuns ea din actriţă consoarta celui mai strălucit împărat al Bizanţului, după Constantin cel Mare?Teodora provenea dintr-o familie fără origini nobile, chiar săracă, ce trăia pe lângă un circ. Adolescentă fiind, rămasă orfană, Teodora deveni actriţă, o meserie complet dezonorantă pentru acele vremuri.

15

Page 16: Crestin is m

Cu toate controversele, Teodora s-a dovedit ulterior a fi soţia perfectă pentru viitorul împărat Justinian, dar şi un sprijinitor şi un consilier valoros în toate deciziile pe care le-a luat împăratul. Acest precedent al căsătoriei împăratului cu aleasa inimii şi nu cu persoane impuse de interese sau conjuncturi a fost privit cu simpatie de urmaşi şi luat chiar ca exemplu, mulţi dintre împăraţii bizantini care i-au urmat lui Justinian căsătorindu-se cu femei care nu aparţineau înaltei aristocraţii.Izvoarele timpului o descriu pe împărăteasa Teodora ca pe o femeie deosebit de frumoasă şi inteligentă. În timpul răscoalei „Nika“ va juca rolul decisiv, convingându-l pe împărat să nu părăsească oraşul. O deosebită influenţă va avea împărăteasa şi asupra legilor promulgate în timpul său, în special cele care priveau protecţia femeilor şi a copiilor. De exemplu, după noua legislaţie, femeile primeau drept de moştenire, iar celor care săvârşeau vreo infracţiune li se permitea, dacă gravitatea faptei nu era foarte mare, să devină călugăriţe, pentru a se evita agresarea lor în închisori.A fost abrogată, de asemenea, legea care interzicea căsătoria unui înalt funcţionar imperial cu o femeie dintr-o categorie socială inferioară.Deşi împărăteasa Teodora şi-a asumat conştiincios toate datoriile pe care noua sa calitate le impunea, contemporanii apreciind deosebita ei grijă şi compasiune faţă de cei neajutoraţi, totuşi trecutul ei a fost o sursă inepuizabilă de calomnii, lansate probabil de cercurile aristocratice invidioase pentru ascensiunea sa. Dincolo de toate acestea, un lucru este cert, împăratul Justinian nu ar fi reuşit să facă din epoca sa una atât de glorioasă, dacă nu ar fi avut alături o soţie ca Teodora.Înainte de a împlini 50 de ani, împărăteasa Teodora moare din cauza unei forme necunoscute de cancer. Trupul ei a fost înmormântat în Biserica „Sfinţii Apostoli“, una dintre splendidele edificii ridicate în Constantinopol de cuplul imperial.

Iustinian I, zis "cel Mare", împărat bizantin în perioada (527 - 565).Iustinian, mozaic din Biserica Sfântul Vitale din RavennaFlavius Petrus Sabbatius Justinianus, născut în 482 în satul Tauresium, lângăJustiniana Prima, era nepotul împăratului Iustin I.Visul lui Iustinian a fost să reconstruiască Imperiul Roman (cretinat însă) prin unirea celor două imperii, de apus i de răsărit. A reuit în parte prin generalul său Belisarie care a cucerit Peninsula Italică i nordul Africii. Încercările grele din punct de vedere militar i financiar de cucerire a Italiei, începute de Belisarie i încheiate de Narses (un alt general) nu au avut un efect îndelungat. În 568, venirea longobarzilor acolo a distrus opera luiIustinian.Una dintre cele mai mari realizări ale lui Iustinian este codificarea dreptului romanîncepută în 529. Iustinian a încercat să revitalizeze societatea romană, aflată în ultimulstadiu al descompunerii, printr-o uriaă operă de sistematizare a dreptului clasic și postclasic, astfel încât să poată fi aplicat la realităile secolului al VI-lea din Imperiul Roman.

lustinian I avea 45 de ani când s-a urcat pe tronul imperiului. El era, ca si unchiul sãu, untracoillyrde limbã latinã.Charles Diehl aratã cât e de greu sã judecãm personalitatea marelui împãrat, cu toate cãavem multe izvoare asupra domniei sale.Istoricul cel mai însemnat al domniei lui lustinian e, fãrã discutie, Prokopios din CaesareaPalestinei. El a însotit pe Belisarie în toate campaniile sale, a trãit la Constantinopol, însocietatea înaltã a Curtii imperiale, a fost deci în mãsurã sã observe de aproape faptele sioamenii.Opera sa e, ca atare, foarte pretioasã pentru aprecierea îndelungatei si glorioasei domnii alui lustinian.Prokopios ne-a lãsat trei lucrãri asupra epocii saleMemorii sunt intitulate Anekdota („lucruri inedite"), în cea dintâi dintre aceste lucrãri,Prokopios e plin de admiratie pentru lustinian si Belisarie; în a doua, însirândconstructiile civile, militare si religioase ale domniei, ne face un entuziast panegiric alîmpãratului, socotit mai presus de cei mai mari oameni ai Antichitãtii: el i-a strivit pe barbari, a redat imperiului provinciile pierdute si a întemeiat numeroase orase; punândcapãt rãtãcirilor, a ridicat credinta pe o singurã temelie, a pus rânduialã în legiuirilenesigure de mai înainte, a iertat dusmanilor sãi, dând pilda unei clemente superioare, aajutat pe sãraci - într-un cuvânt, a fãcut sã domneascã fericirea în imperiu: Istoria secretã e, dimpotrivã, o adevãratã cronicã scandaloasã a Curtii bizantine, în care autorul neînfãtiseazã, în toatã cruzimea lor, moravurile decãzute, schitând în cele mai triste culori portretele prezentate mai înainte cu atâta admiratie. Descoperitã în 1623 de N. Alemanniîn Biblioteca Vaticanului, Istoria secretã a datloc, de atunci, la multe discutii. Contrazicerea în care se aflã fatã de celelalte opere ale luiProkopios i-a fãcut pe multi sã-i conteste autenticitatea, s-o priveascã drept un pamfletiesit din cercul opozitiei dinastice. Dar Feiix Dahn, a pus în luminã,destul de convingãtor, analogiile de stil si de gândire dintre Anekdcta si celelalte operealeistoricului. Studierea principiilor ritmicii cunoscute a prozei bizantine, care-si aflãaplicarea nu numai în scrierea despre Rãzboaie, ci si în pamfletul despre care e vorba, adus la

16

Page 17: Crestin is m

aceeasi concluzie în favoareaJignit în patriotismul sãu, el este indignat de insuccesele lui Belisarie si de neglijentele luilustinian. si atunci îsi va fi vãrsat toatã amãrãciunea în aceste Memorii, în care a pus toatãura sitoatã patima sa, de neexprimat în public sau în cãrtile scrise pentru slãvirea domniei.Dar pasiunea 1-a târât sã facã din povestirea sa, dupã justa expresie a lui Stein, „o satirãgrotescã" pe socoteala împãratului si împãrãtesei, a lui Belisarie si a Antoninei.Justinian e caracterizat ca un om pervers si usor de amãgit, un amestec de slãbiciune sicoruptie, de prefãcãtorie si cruzime, un suflet perfid si mincinos, sperjur, fãrã loialitate sifãrã credintã. „Pare cã natura, luând toatã perversitatea de la ceilalti oameni, a pus-o însufletul acestui bãrbat5, în lunga sa domnie,marea preocupare a lui Justinian ar fi fost sã adune bani Altii povesteau cã, fiind aproapede împãrat, figura sa se prefãcea pe neasteptate într-o masã de carne informã, cãci nicisprâncenele, nici ochii nu se mai vedeau la locul lor si nimic nu mai era de recunoscut,însirândaceste' bârfe colportate de prostimea din Constantinopol pe socoteala lui lustinian,Prokopios afost, totusi, destul.... de prudent spre a adãuga: „Acestea le scriu nu vãzân-du-le însumi,ciauzindu-le de la cei ce afirmã cã le-au vãzut atunci".Aceste lucruri rãspândite în public si culese de istoric în opera sa de ponegrire, aduc pe planulîntâi ceea ce s-a numit demonologie* lui Prokopios, iar istoricii din vremea noastrã s-auoprit cuinteres asupra ei.Citând aceastã interpretare a lui Rubin, învãtatul sârb K. Gantar socoteste interesant sãcercetezeun alt motiv al demonologiei lui Prokopios48, motivul demonilor fãrã cap. Elmentioneazã între probele naturii demonice a lui lustinian tocmai acel pasaj în care Prokopios aducemãrturia celor doi servitori de încredere care vorbesc despre plimbarea lui lustinian noaptea, fãrã cap, prin palat. A murit la 11 noiembrie 565 în Constantinopol.Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973), fiul lui Henric I regele germanilor și a Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor și primul împărat al Sfântului Imperiu Roman. (Cu toate că Charlemagne a fost încoronat împărat în 800, imperiul său a fost împărțit între nepoți, și ulterior asasinării lui Berengario în 924, titlul imperial a rămas vacant pentru aproape 40 de ani)Sistemul ottonian[modificare O componentă importantă a politicii interne a lui Otto I a fost întărirea autorității bisericești, în principal a episcopilor și abaților, sporind astfel teama aristocrației laice că li se va fi diminuat propria putere. Pentru a ține puterea Bisericii sub control, Otto a recurs la trei prerogative.Prima a fost învestitura de către împărat cu simbolurile puterii religioase, făcându-i astfel vasali. "În aceste condiții alegerea clericilor a tins să devină o formalitate în imperiul ottonian, iar regele a ocupat locurile vacante din ierarhia bisericească cu rude de-ale lui și cu clerici loiali, care au fost apoi numiți să conducă marile mănăstiri". (Cantor, 1994 p. 213).A doua prerogativă a fost cea a proprietarului construcțiilor bisericești. În dreptul german, orice construcție făcută pe teritoriul proprietate a unui nobil, aparținea acelui nobil, în caz că nu se preciza altceva într-o clauză specială. Otto și-a impus dreptul de proprietar asupra multor mănăstiri și abații.A treia prerogativă a puterii ottoniene a fost sistemul instituției Vogtei [fo:ktai], de la titlul demnitarului Vogt (în latină "advocatus", echivalentul lui bailli din franceză și bailiff ori reeve din engleză). Acest "advocatus" era un funcționar de stat de origine nobilă și avea atribuția de administrator laic (un fel de epitrop sau efor) al proprietăților bisericești. El beneficia de un procentaj din veniturile agricole, răspundea pentru menținerii ordinii și deținea această funcție numai în perioada de domnie a împăratului care l-a desemnat.Otto a donat Bisericii și latifundii asupra cărora autoritățile laice nu aveau jurisdicție. În ținuturile cucerite de la venzi și de la alte popoare slave din est, împăratul a înființat episcopate și abații noi.Întrucât Otto numea personal episcopii și abații, autoritatea i-a crescut și mai mult, iar rangurile superioare din Biserica germană formau o birocrație subordonată împăratului. Conflictul dintre această birocrație bisericească și succesorii lui Otto, precum și puterea crescânda a papalității în timpul reformelor gregoriene s-au soldat în cele din urmă cu slăbirea autorității centrale în Germania.Otto I a murit în 973. A fost înmormântat lângă prima soție, Edith de Wessex, în catedrala din Magdeburg.

Constantin cel Mare – ctitor de edificii creştineO imagine asupra politicii religioase a marelui împărat ar fi incompletă dacă nu am trece în revistă

principalele ctitorii creştine ale împăratului şi mamei sale, împărăteasa Elena:- Biserica constantiniană Sf.Ioan din Lateran – este primul lăcaş de cult creştin de tip bazilical, început în 313.- Bazilica Sf. Petru din Vatican, ridicată în 323, pe locul templului lui Apollo.- Biserica închinată Sf. Apostol Pavel (San Paolo fuori le mura), în afara zidurilor de atunci ale vechiului oraş Roma.

17

Page 18: Crestin is m

- Biserica Sfânta Cruce din Ierusalim ridicată în palatul Sessorianus din Roma, ctitorie a mamei împăratului, aici fiind depus apoi lemnul Sfintei Cruci.- Biserica Sf.Agnes din Roma, o bazilică cu trei nave, alături de care împăratul a pus să se construiască un baptisteriu, pe locul unde sora sa, Constantia, şi fiica sa cu acelaşi nume, au fost botezate de episcopul Silvestru.- Biserica în cinstea martirului Laurenţiu, în Roma, pe “via Tiburna”, cu trei nave.- Biserica ridicată în cinstea martirilor, preoţii Marcellinus şi Petru, pe via Lavicena, la trei mile de Roma. Aici a fost înhumată mama împăratului, într-un mausoleu-rotondă, ataşat de biserică.- Biserica închinată Apostolilor Petru şi Pavel şi Sf. Ioan Botezătorul, la Ostia.- Biserica din Neapole, alături de care, pe o lungime de opt mile, a construit un apeduct şi un forum nou.- Biserica Sf. Apostoli din Capua.În partea de Răsărit a Imperiului, la Locurile Sfinte şi la Constantinopol, împăratul Constantin şi mama sa Elena au ridicat importante edificii cultice. Să le enumerăm pe cele mai reprezentative şi mai cunoscute, majoritatea distruse de oameni, de vremuri şi de vreme:- Biserica Naşterii Mântuitorului din Betleem, monument comemorativ şi lăcaş de cult. Probabil a avut un plan octogonal, cu acoperiş sub formă de piramidă sau boltă (martyrionul) şi o bazilică cu cinci nave, atrium şi patru portice.- Biserica Învierii (Anastasis), sfinţită în 335, în prezenţa împăratului, cea mai impunătoare realizare constantiniană din Palestina, cu cinci nave, acoperiş în şarpantă, atrium cu patru portice. Spre vest, biserica era legată cu grota în care s-a aflat mormântul lui Iisus Hristos, deasupra căreia a fost construită o rotondă. A existat până în secolul al XI-lea.- Biserica Înălţării, de pe Muntele Măslinilor, numită şi Eleona, a fost construită de Elena şi împodobită de Constantin. Avea cinci nave, absidă poligonală cu două pastoforii şi cu portice.- Biserica de pe malul lacului Ghenizaret, construită de către mama împăratul pe locul unde Iisus Hristos a săvârşit minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor. Era o bazilică cu trei nave şi cu planul în formă de tau (bazilică cu transept).- Biserica din Antiohia. Avea formă octogonală, de dimensiuni uriaşe, numită şi Domus Aurea. Nu se cunoaşte decât din descrieri. A fost se pare, modelul bisericii San Vitale din Ravenna. La Constantinopol, ctitoriile lui Constantin cel Mare au fost:- Biserica Sf. Sofia, închinată Înţelepciunii Divine, ca biserică palatină şi episcopală. Avea plan bazilical, acoperit, se pare, în şarpantă, a fost reconstruită în întregime de către Iustinian.- Biserica Sf. Irina, închinată Păcii Divine (Eirene).- Biserica Sf.Apostoli, terminată şi sfinţită de fiul său, Constantius, şi destinată să adăpostească moaştele celor 12 Apostoli. Lipit de ea se afla mausoleul lui Constantin cel Mare. A fost distrusă în întregime. Din planul ei s-a inspirat prima variantă a bisericii San Marco din Veneţia. Să mai amintim că împăratul Constantin a ridicat şi la Trier (Augusta Treverorum), fosta capitală a părţii occidentale a Imperiului o dublă bazilică creştină.

Împăratul creştin a patronat introducerea unor inovaţii care vor constitui, cu timpul, stilul atât de caracteristic al Bizanţului în arhitectură: folosirea transeptului, acoperişul în şarpantă, absida poligonală a altarului, tribunele deasupra navelor laterale. Prin bisericile pe care le-a ctitorit, Constantin a introdus fastul arhitecturii romane în cultul creştin simplu până atunci în formele sale exterioare.Ca aproape toţi împăraţii care, după Constantin cel Mare s-au urcat pe tron, Iustinian I s-a preocupat de Biserică din raţiuni de stat mai mult decât din plăcerea de dispute teologice. Concepţia sa cu privire la relaţiile dintre Biserică şi Stat a fost clar formulată în Novella a VI-a: „Două mari daruri s-au dat oamenilor prin graţia divină: preoţia şi autoritatea statului (sacerdotium et imperium). Preoţia poartă grijă de cele duhovniceşti iar cealaltă îngrijeşte de cele pământeşti; amândouă având aceeaşi origine, sunt podoabele vieţii omeneşti”. Acest text consacră nu numai principiul simfoniei dintre cele două puteri dar, extrapolat, şi rolul deosebit pe care trebuie să-l joace împăratul în acest raport.Pentru a-şi dovedi zelul întru cele ale credinţei, a combătut deschis pe eretici ordonând, în 529, închiderea Universităţii din Atena unde mai funcţionau, pe ascuns, câţiva profesori păgâni. Tot acum a luat măsuri împotriva unor aristocraţi şi a altor persoane care se făceau vinovate de practicarea în secret a ritualilor păgâne. Dacă refuzau să se iniţieze în doctrina creştină şi să se boteze, aceştia erau exilaţi şi li se confiscau toate bunurile. Iustinian I a întărit legile împotriva maniheenilor, montaniştilor, evreilor şi a samarinenilor.

18

Page 19: Crestin is m

Pentru a-şi asigura succesul acţiunilor în Occident, Iustinian I a avut nevoie să menţină buna înţelegere cu papalitatea. Pentru a restaura în Orient unitatea politică şi morală, ar fi trebuit să apere pe monofiziţi, mai numeroşi şi mai puternici în Egipt, Siria, Mesopotamia şi Armenia. Între Roma care îi cerea condamnarea ereticilor separatişti şi Teodora care îl sfătuia să se întoarcă la politica de unitate a lui Zenon şi Anastasie, nehotărârea lui Iustinian I a făcut să se menţină, chiar sub semnul incertitudinii, un Imperiu ameninţat din toate părţile.Pentru a fi pe placul Romei, a convocat un sinod local la Constantinopol, în 532-533 pentru a împăca pe ortodocşi cu monofiziţii. Fiecare partidă, ortodoxă şi monofizită, a fost chemată să trimită câte şase episcopi. Lucrările s-au desfăşurat la scurtă vreme după răscoala Nika. Rezultatul a fost negativ nereuşindu-se împăcarea celor două tabere deşi Iustinian I în persoană a ţinut să fie de faţă la şedinţa a treia. Un nou sinod s-a deschis la 2 mai 536, tot la Constantinopol, Iustinian, dezamăgit de rezultatele primului, dorind pe această cale să ia unele măsuri împotriva monofizitismului. Aici s-a hotărât depunerea patriarhului Antim al Constantinopolului (535-536) acuzat de erezie. Hotărârile luate aici loveau căpeteniile monofiziţilor cu care Iustinian a încercat până atunci să realizeze discuţii teologice spre a-i atrage la Ortodoxie. Cei condamnaţi trebuiau să se abţină de la orice fel de prozelitism: să nu boteze şi să nu pregătească Sfânta Cuminecătură dând-o cuiva, să nu răspândească învăţăturile lor eronate nicăieri. Trebuiau să predea ortodocşilor toate bunurile de care dispuneau: biserici, case, pământuri. Patriarhul Teodosie al Alexandriei a fost exilat iar Sever de Antiohia a trebuit să ia calea pribegiei.Se pare însă, că pentru a fi pe placul Teodorei, i-a lăsat pe monofiziţi să-şi reconstituie propria Biserică. În 543, Iacob Baradai, episcop de Edessa, reuşeşte să dea o organizare Bisericii monofizite din Asia Mică, Siria şi Egipt, al cărei conducător a devenit, din 550, Pavel, patriarhul de Antiohia. După numele întemeietorului ei, Biserica s-a numit iacobită.În 553, prin edict imperial a fost convocat Sinodul al V-lea ecumenic la Constantinopol, care a încercat să realizeze o împăcare între ortodocşi şi monofiziţi prin condamnarea celor trei adepţi ai nestatorianismului: Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cyr şi Ibas din Edessa. A fost o continuare a clarificărilor începute în 543. Ea a rămas în istorie sub numele de disputa celor trei capitole. Condamnarea lor n-a adus linişte în Imperiu, ea contribuind şi mai mult la separarea religioasă a provinciilor din Apus de cele din Răsărit.Iustinian I nu s-a lăsat copleşit de această nereuşită şi a încercat să găsească o formulă de pace care să mulţumească pe toată lumea. În acest sens a considerat că doctrina afartodochetă poate aduce o rezolvare a disputelor. Potrivit acestei doctrine, care era o formă de monofizitism extrem, corpul Mântuitorului ar fi fost imun atât la păcat cât şi la suferinţă. În 564 el a proclamat prin edict afartodochetismul ca fiind o doctrină orto-doxă şi a cerut episcopilor să o recunoască. Aceştia însă au refuzat. Puţin mai târziu, Iustinian I a murit.O preocupare permanentă a împăratului a fost reformarea Bisericii. Au fost promulgate legi care să combată simonia, pentru a promova alegerea ca episcopi a persoanelor celor mai vrednice, Iustinian I a arătat o grijă deosebită faţă de mănăstiri considerându-le deosebit de necesare în viaţa statului. El a dat legi de reglementare a statutului acestora punând accent pe viaţa în comun (chinovitică), obligând pe călugări să trăiască în mănăstiri, sub conducerea egumenului. Era împotriva călugărilor cerşetori şi a limitat chiar numărul anahoreţilor ( a sihaştrilor ). A luat măsuri împotriva mănăstirilor mixte, de bărbaţi şi femei, destul de numeroase încă pe vremea sa. Călugării erau obligaţi să rămână fideli opţiunii lor iniţiale. Cel ce abandona mănăstirea trebuia dus înapoi cu forţa iar dacă o părăsea din nou, era trimis în armată fară să mai poată beneficia de bunurile şi de situaţia sa juridică anterioară.Iustinian I a fost şi un mare ctitor de biserici. În vremea sa se întâlnesc toate tipurile de construcţii în acest domeniu dar, tot mai evident, a fost perioada tranziţiei de la tipul bazilicii de pe vremea lui Constantin cel Mare spre cel poligonal care va da trăsătura specifică arhitecturii eclesiastice bizantine. Au apărut bazilici ca San Apollinare Nuovo din Ravenna sau Sf.Demetrius din Tesalonic, biserici cu plan poligonal, cum ar fi cea cu hramul Sf.Serghios şi Bacchos din Constantinopol ori San Vitale din Ravenna, construcţii cu planul în formă de cruce, cu cinci cupole, cum a fost biserica Sf.Apostoli sau Sfânta Sofia, ridicată între 532 şi 537 de către Anthemios din Tralles şi Isidor din Millet. Ridicată la început de Constantin cel Mare sub forma unei bazilici obişnuite, cu şarpantă de lemn, Teodosie al II-lea i-a adus ample modificări, poate chiar una totală. Iustinian n-a ţinut seama de ele şi a dispus construirea unei biserici noi, boltite, de dimensiuni cu totul neobişnuite, care n-a mai fost repetată apoi niciodată. Se spune că, la terminarea uriaşei lucrări, cu ocazia sfinţirii, Iustinian ar fi exclamat: „Slavă Ţie Doamne, care m-ai găsit vrednic să desăvârşesc o asemenea lucrare. Te-am întrecut Solomoane”.

19

Page 20: Crestin is m

Cu toată vehemenţa acţiunilor îndreptate împotriva adversarilor săi, Iustinian I n-a reuşit să obţină rezultatele scontate. Politica de unitate şi toleranţă pe care Teodora a sugerat-o soţului ei a fost, fără îndoială, înţeleaptă. Dar nehotărârea lui Iustinian I de a se posta de o parte sau de alta au determinat ca toate bunele intenţii să aibă un alt efect determinând o recrudescentă a tendinţelor separatiste în Egipt şi Siria, impulsionând exaltarea urii diferitelor etnii împotriva Imperiului. Erezia monofizită a fost un pretext pentru mişcările etnice locale de a se izola de Imperiu şi de Biserica Ortodoxă. Aşa s-au născut apoi trei mari Biserici monofizite: Biserica monofizită coptă a Egiptului de care depinde şi Biserica monofizită abisiniană, Biserica iacobită siriană şi Biserica armeană gregoriană.

4. Ideologia Imperialǎ[modificare Bizantinii au preluat ideea imperială romană și cea creștină. Eusebiu de Cezareea a fost considerat ca fiind teoriticianul ideologiei imperiale bizantine. El și dascălul său au fost victime ale persecuțiilor creștine din timpul lui Dioclețian. A fost închis, însă a fost eliberat în timpul lui Galerius și a devenit unul dintre consilierii apropiați ai lui Constantin cel Mare.A participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea din 325 și a încercat o formulă de compromis care nu a avut succes, fiind adoptată formula episcopului Alexandrei.Constantine VII Porphyrogennetos incoronat de Hristos ca basileu si autocratorEusebiu de Cezareea a scris multe lucrări și o cronică universală în care a introdus dimensiunea cronologică. A inaugurat genul istoriei ecleziastice. A scris „Vita Constantini” și discursul festiv rostit în 336 cu prilejul aniversării de 30 de ani de domnie a împăratului Constantin. Consideră că existența imperiului roman era expresia voinței lui Dumnezeu și a împărăției divine, ierarhia terestră fiind preluată după cea cerească. Romanii se considerau a fi noul popor ales al lui Dumnezeu. Imperiul era unic și universal și stăpânea omenirea.Nu avea limite spațiale și cuprindea întreaga lume cunoscută. Orice expansiune era justificată prin impunerea credinței creștine asupra tuturor popoarelor. Nu avea limite temporale, finalitatea fiind intrarea imperiului terestru în planul divin.Puterea împăratului era legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind reprezentantul și alesul lui Dumnezeu pe pământ. Orice act al împăratului era inspirat de divinitate, fiind un imitator al gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune providențială încredințată de divinitate de a face ca creștinismul să domnească asupra întregului pământ. Împăratul era considerat un nou Moise desemnat de Dumnezeu pentru a conduce nou popor ales. Era considerat ca fiind cel de-al treisprezecelea apostol, având o putere sacră. Împărații bizantini erau reprezentați cu aura specifică sfinților încă din timpul vieții și tot ce dețineau era sacru, de la Palatul Imperial la domeniile imperiale.Deși era considerat alesul lui Dumnezeu, era ales de senat, armata și poporul imperial. Rolul revenea armatei în perioadele tensionate, ceremonia având loc în tabăra militară din oraș. În cadrul ceremoniei, bizantinii preluau de la romani ridicarea pe scut în mijlocul armatei a celui ales ca împărat ce purta o diademă, urmând gratificarea senatului și aclamațiile poporului.Nicephorus III, cu Arhanghelul Mihail in stanga sa, primeste o carte de predici de la Sf. Ioan Gura de AurÎn perioadele stabile, rolul cel mai important revenea senatului, fiind respectate și celelalte rituri. Senatul desemna noul împărat, ceremonia având loc tot în tabăra militară și încheindu-se cu aclamațiile poporului. Din secolul V intervenea și Biserica în desemnarea împăratului, prin actul încoronării religioase menite să întărească ideea alegerii împăratului ca rezultat al voinței divine. Primul împărat încoronat de patriarhul Constantinopolului a fost Leon I, ceremonia desfășurându-se la Biserica Sf Ștefan din cadrul Palatului imperial. Împăratul primea însemnele puterii imperiale: coroana, mantia de purpură și încălțămintea de purpurǎ-mătasea roșie ce avea un atribut al puterii imperiale. În timpul ceremoniei religioase însă, împăratul se încorona singur.După secolul V, Biserica a căpătat cât mai multă putere, împăratul Anastasius I fiind nevoit să semneze un jurământ-promissio. Acesta a ajuns la tron după ce s-a căsătorit cu văduva fostului împărat, însă era cunoscut ca fiind eretic. Era obligat să semneze că va renunță la monofizism. În timpul dinastiei macedonene, nu mai era recunoscut pe tron decât cel care organiza ceremonia de încoronare ce se desfășura la Biserica Sf. Sofia din secolul VIII. Împăratul era comandantul suprem al armatei, avea atribuții legislative, era protectorul bisericii și avea o putere absolută, teoretic. În practică însă, erau o serie de factori ce limitau puterea imperială, împăratul fiind reprezentantul unei grupări care ajungea pe tronul imperial și trebuia să țină cont de interesele acesteia, putând da legi, dar nu putea încălca una existentă. Biserica îi recunoștea împăratului anumite privilegii, anumite drepturi care îl ridicau deasupra supușilor. I se recunoștea să respecte instituția imperială și să fie un model

20

Page 21: Crestin is m

pentru supușii săi. Au fost patriarhi care s-au opus împăraților care nu mai respectau principile. În timpul dinastiei macedonene apare titlul de „autocrator”, întărind caracterul absolut și având un rol important în succesiunea la tron. Nu există o regulă clară privind moștenirea tronului, deci nu întotdeauna primul născut primea tronul. Tronul revenea celui mai capabil fiu și au fost cazuri în care au primit ambii copii, existând astfel riscul izbucnirii unui război civil. Inspirat de Dumnezeu, împăratul își desemna urmașul încă din timpul vieții, iar dacă nu avea fii, se asocia la tron cu o altă rudă sau o persoană în funcție de propriile merite, această persoană fiind declarată co-împărat. În cazul desemnării unui co-împărat, erau respectate aceleași rituri ca și în desemnarea împăratului, doar că în cadrul ceremoniei religioase, împăratul îl încorona pe co-împărat. Moștenitorul tronului primea demnitatea de Cezar, ce își va pierde din importanță în secolul VII. De la sfârșitul secolului VII a fost acordat și altor persoane care nu aveau însă să urmeze la tron. Titulatura imperială s-a menținut din perioada romană, prin care împăratul primea pe viață anumite puteri excepționale și epitete cu caracter onorific ce îi glorificau victoriile. Titlul oficial era cel de „Imperator”. În secolul VII, protocolul a fost modificat în timpul lui Heraclius. Din 629, titlul oficial al împăratului bizantin era cel de „Basileus” după ce titlul de „imperator” nu mai avea o semnificație deosebită pentru populația grecizată.După 812, în urma încoronării lui Carol cel Mare ca împărat al romanilor, izbucnind rivalitatea titulaturilor dintre apus și răsărit, bizantinii au modificat protocolul și titlul oficial al împăraților devine cel de „Basileu al romanilor/romeilor”, susținând că împăratul bizantin era adevăratul împărat roman și continuator al politicii imperiale romane, titulatura fiind menținută până la sfârșitul Imperiului Bizantin.La mijlocul sec IX, Bizanțul își adaptează teoria politică la noile realități, cu precizarea că Imperiul Bizantin renunță la universalism. Din contră, se revine la această teorie. Imperiul este privit în continuare ca neavând limite în timp și spațiu, iar puterea împăratului este universală, absolută și de origine divină. Această idee poate fi analizată în una dintre lucrările lui Constantin VII Porphyrogenetul ( lucrarea Despre administrarea Imperiului). Astfel că toți locuitorii pământului trebuie să se închine în fața împăratului bizantin.În sec IX, Bizanțul evoluează într-un nou context și este nevoit să își adapteze ideologia la noile realități: apariția unor state creștine ( un imperiu în Occident; un stat bulgar creștin la frontieră Imperiului; un regat armean creștin și Principate creștine ale sârbilor).Din acest motiv, bizanțul nu mai putea susține universalismul în termenii formulați de Eusebiu din Cezareea. Principalul element de noutate este familia de principi, care era în viziunea bizantină o familie spirituală alcătuită de principii creștini, această fiind condusă de împăratul de la Constantinopol, care avea calitatea de părinte spiritual și era singurul în măsură să legitimeze puterea tuturor principilor creștini. Împăratul din Occident era considerat fratele împăratului din Constantinopol. Țarul Bulgar era considerat fiul preaiubit al împăratului. Urmau „prietenii” împăratului de la Constantinopol ( Dogele Veneției, conducătorii Genovei, regii Angliei etc.) iar la baza piramidei se aflau supușii, douloi, în această categorie intrând principii sârbi sau români.Conducătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi în funcție de cât de mult putea fi de folos imperiului, de gradul de independența pe care îl avea statul pe care îl conducea, de atitudinea și resursele de care dispunea fiecare conducător în parte.În sec X, episcopul de Cremona, Liutprand, a fost trimis de Otto cel Mare la împărat pentru a obține recunoașterea titlului de împărat pentru Otto, și a fost profund indignat când a fost așezat la masă în urma reprezentantului țarului bulgar.Împăratul, ca urmare a poziției pe care o deținea în familia de principi, era singurul reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Împărații binzantini nu au evidențiat acest lucru în titulatură, deoarece se consideră că acest lucru era de la sine de înțeles. De asemenea, împărații erau singurii în măsură să legimiteze puterea principilor creștini și acordau privilegii acestora ( nu încheiau tratate de pe picior de egalitate), erau singurii care puteau acorda chrysobule ( Bule de Aur), putea folosi cerneală roșie și purpura ( nu era produsă în atelierele din Constantinopol; era produsă numai în atelierele de la curtea imperială și era folosită numai de către împărat și curtea imperială; putea face cadou unui principe străin bucăți de purpura). Pe lângă toate acestea, împăratul putea realiza panouri un mozaic ( mozaicul era un atribut al puterii imperiale; vor apărea în sec XII și în Sicilia, fiind realizate de normanzi fără aprobarea împăratului). Orice revoltă împotriva împăratului era considerată o revoltă îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar conducătorul revoltei era considerat apostat.Erau și alte aspecte care țineau să evidențieze poziția împăratului. O descriere amplă a ceremoniilor de la curtea imperială bizantină o face Constantin VII în lucrarea sa Despre ceremoniile curții bizantine. Potrivit acestei surse, ceremonialul bizantin este atât de strict reglementat deoarece are ca scop evidențierea măreției imperiului

21

Page 22: Crestin is m

și a împăratului, a caracterului maiestuos și inaccesibil al împăratului bizantin. În cadrul acestui ceremonial, fiecare persoană își cunoștea locul în cadrul ceremoniei și se păstra o tăcere solemnă.În timpul ceremoniilor nimeni nu putea veni în contact direct cu persoana împăratului care avea un caracter sfânt. Chiar atunci când o persoană primea un obiect, acesta era transmis prin mâna unor intermediari, iar dacă era primit direct de la împărat, își acoperea mâinile cu poală mantiei pentru a nu veni în contact direct cu mâinile împăratului.Pentru a rezolva problema succesiunii la tron, de la mijlocul sec. IX se impune principiul ereditar. Împărații din dinastia macedoneană, Leon VI Înțeleptul introduce instituția porphyrogenetilor ( cei născuți în camera de purpură dobândeau drepturi de neconstestat la moștenirea tronului). Porphynogenetii apar și înainte de acest moment, însă în sec IX va apărea această instituție.Primul care va beneficia de acest drept și care a fost născut în camera de purpură a fost Constantin VII Porphyrogenetul ( cu toate că tatăl sau avusese mai multe căsătorii, Biserica l-a acceptat pe Constantin ca împărat; întotdeauna biserica acceptă compromisuri care au ca rezultat bunăstarea statului).Misiunea împăratului este adaptată la noile realități. O expunere magistrala referitoare la misiunea împăratului o face patriarhul Constantinopolului, Photios, într-o culegere de legi din timpul lui Vasile I Macedoneanul. Primul titlu al acestei culegeri de legi este dedicat împăratului, definit ca autoritate legitimă, țelul împăratului fiind de a asigura menținerea bunurilor imperiului, de a recupera bunurile pierdute și de a dobândi prin victoriile sale bunurile care îi lipsesc. Această este ideea care justifică de acum înainte acțiunile de recucerire ale imperiului, fiind obligația împăraților bizantini să își extindă stăpânirea la nivelul întregului pământ.Principiul „Constantinian” era cel care stătea la baza afirmării superiorității împăratului bizantin, care era privit de supușii săi drept stăpânul întregii lumi. Acest principiu este expus de același împărat, Constantin VII în lucrarea Despre administrarea imperiului, făcând referire la însemnele primului împărat creștin ( aceste însemne nu trebuiau lăsate în seama nimănui). Puteau fi realizate căsătorii cu francii, având în vedere că erau creștini și formau un imperiu.Referitor la titulatura imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu al romeilor”. În sec X apare o modificare a protocolului imperial ( pusă în legătură cu recunoașterea țarului Petru), apărând titlul de Basileu al bulgarilor, Petru fiind introdus în familia de principi. După recunoașterea acestui titlul lui Petru, împărații bizantini au adoptat în titulatura lor titlul de „Autokrator”, care avea o dublă semnificație: puterea absolută pe plan intern, iar pe plan extern, împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu.Titlul avea să fie preluat ulterior în 1016 de țarul bulgar. În spațiul românesc a fost preluat sub forma de „singur stăpânitor”. Evident că toate aceste prerogative puteau fi uzurpate atunci când un principe dorea să își afirme ieșirea din familia de principi, preluând unele dintre semnele puterii împăratului bizantin și chiar titlul imperial. Așa au procedat Simeon în sec X și Petru Asan . Această teorie nu a fost în realitate contestată până în sec XV.OTTO I CEL MARE (912 – 973 d.H.)În anul 962 d.H., într-o Europa total diferită de cea din timpul lui Charlemagne, un nou împărat  a fost încoronat de către Papă, la Roma, Otto cel Mare, întemeietorul unei creaţii statale stabile, ce va dăinui vreme de aproape o mie de ani, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană.Otto I cel Mare, este astfel unificatorul tuturor ducatelor de origine germanică din centrul Europei, fiind părintele primului Reich (imperiu) german, un stat stabil din punct de vedere politic, militar şi economic, capabil să oprească definitiv migraţia ungurilor şi slavilor şi să desăvârşească căderea avarilor.Noua structură statala inaugurată de Otto cel Mare, Sfântul Imperiu Romano-German, va dăinui până în 1806, an în care, în urma campaniilor fabulosului şi inegalabilului Napoleon Bonaparte, îşi va înceta existenţa ca entitate statală central-europeană.A fost fiul lui Henric I Păsărarul, rege între anii 919 şi 936. supranumit, Cel Mare. Otto I a fost rege al germanilor din anul 936, iar din 962 a fost împărat romano-german. Dinastia ottoniană, de origine saxonă, din care făcea parte şi Otto I, a condus statul german între anii 919 şi 1024.Numind membri ai familiei sau persoane de încredere ca duci şi sprijinindu-se pe Biserica germană, care i-a permis să numească episcopi, a reuşit să-şi impună controlul asupra funcţiilor importante în stat.Dintre ierarhii bisericeşti, şi-a ales consilieri, dar a fost nevoit, în schimb, să extindă privilegiile şi imunităţile clerului. A acţionat şi împotriva tendinţei de a fi impusă ereditatea funcţiilor din stat.Pe planul politicii externe, primul succes a fost cel din anul 955, când i-a invins pe maghiari ţn bătălia de la Lechfeld, oprind astfel incursiunile acestora spre vest.In anul 955, considerând că problemele interne ale germanilor le-ar fi favorabile, maghiarii invadează Germania..

22

Page 23: Crestin is m

La vestea că maghiarii au intrat în teritoriile germane, sub comanda lui Otto s-a strâns o oaste cu unităţi venite din toate provinciile regatului. Pe baza cronicilor latino-occidentale şi latino-maghiare, la care se adaugă descoperirile arheologice, s-au putut reconstitui, într-o oarecare masura, atacurile maghiarilor spre vestul Europei. Intre 899 şi 955, s-au desfăşurat treizeci şi trei de atacuri maghiare în Germania şi Italia, urmate de alte incursiuni care au ajuns până pe teritoriul Franţei de azi.Marile campanii ale maghiarilor alternau, în teritoriile mai apropiate de cele locuite de ei, cu altele mai mici, dar mai frecvente, menţinând aceste regiuni într-o permanentă alarmă, justificându-se astfel aserţiunea cronicarilor că incursiunile se repetau cu regularitate în toţi anii.Locul în care s-a desfăşurat încleştarea dintre germani şi maghiari, se află situat la sud de Augsburg, în apropierea râului Lech. Pe malul acestuia şi-a aşezat tabăra Otto, aşteptând armata maghiară. In sprijinul suveranului german au sosit contingentele lui Henric I, ducele Bavariei, şi Condra, ducele Franconiei. Oastea germană număra până la 10.000 de oameni, în vreme ce maghiarii erau de cinci ori mai numeroşi.

Numarul celor porniţi spre teritoriile germane a fost atât de impresionant pentru cronicarii epocii, încât unul dintre aceştia scria că „Mulţimea lor este atât de mare, încât se cred invincibili, numai dacă pământul nu se despică sub paşii lor sau cerul nu se prăbuşeşte peste ei.” Avantajul lui Otto cel Mare a fost că majoritatea trupelor sale era reprezentată de cavaleria grea, în vreme ce maghiarii aveau doar cavalerie uşoară.Se pare că entuziasmaţi de sosirea ajutoarelor din Bavaria şi Franconia, cavalerii germani au trecut râul Lech printr-un vad şi au atacat liniile maghiare aflate pe celalalt mal. Surprinşi iniţial de atacul germanilor, maghiarii s-au regrupat şi, profitând de superioritatea lor numerică covârşitoare, au reuşit să-i respingă pe germani şi să-i urmărească până în tabăra acestora.Părea că maghiarii vor obţine o victorie mai facilă decât crezusera chiar ei, dar tentaţia de a jefui tabăra germană i-a pierdut. Corpul de oaste însărcinat de Bulcsu să atace armata germană din flanc, a pătruns în tabăra adversă, pe care au început să o prade.Un puternic detaşament de cavalerie grea trimis de Otto, profitând de faptul că maghiarii descălecaseră pentru a putea jefui tabăra, a reuşit să distrugă corpul de oaste al lui Bulcsu. Intreaga armată maghiară a fost cuprinsă de panică şi toate eforturile disperate ale lui Bulcsu de a restabili ordinea în rândurile oastei maghiare, au fost zadarnice.Infrângerea germanilor s-a transformat într-o mare victorie pentru aceştia. Timp de câteva zile, cavaleria germană a urmărit resturile armatei maghiare, decimând-o. Urmărţti de cavaleria germană până în Panonia, doar cinci mii de maghiari au scapat cu viaţă din această confruntare. Bolcsu a fost prins imediat după bătalie şi spânzurat.Otto a fost proclamat împărat de trupele sale chiar pe câmpul de luptă, printr-un ceremonial preluat din lumea romană : ridicarea pe scuturile soldaţilor. Otto a fost sărbătorit şi aclamat de trupele sale pe campul de lupta ca „Pater patriae” şi salvator al creştinătaţii, făcând să renascădin nou ideea unui „imperium cristianum” în Occidentul şi centrul Europei.Peste câţiva ani, papa avea să-l încoroneze pe Otto cel Mare ca împărat al tuturor germanilor. In toamna anului 961, Otto cel Mare a trecut Alpii şi intr-un adevărat marş triumfal, a înaintat spre Roma, unde a fost încoronat ca împărat de papa Ioan al XII-lea.Dupa victoria germanilor de la Lechfeld, mai bine de două secole, până la marea invazie mongolă din 1241, nici o altă invazie nu a mai tulburat liniştea Europei centrale şi de vest. Opriţi în expansiunea lor spre apus, regii maghiari şi-au concentrat eforturile în vederea extinderii teritoriilor stăpânite de ei, înspre est şi sud, în dauna slavilor şi romanilor, ajungând chiar să atace teritorii aflate în stăpânirea Imperiului bizantin.Puşi în situaţia de a alege între dispariţia lor de pe harta politică a Europei sau acceptarea unei vieţi sedentare şi acceptarea creştinismului, maghiarii au ales a doua variantă, situaţie care se impune în vremea lui Geza şi mai ales a fiului acestuia, Ştefan I.Otto cel Mare a stabilit graniţele imperiului şi a pus temelia Austriei de azi, ca o marcă de apărare a imperiului împotriva unor eventuale noi atacuri venite din răsărit.Noua structura statala inaugurata de Otto cel Mare, Sfântul Imperiu Romano-German, îşi va înceta existenţa ca entitate statală central-europeană , în 1806, în timpul campaniei Napoleoniene. Din anii 951-952, s-a amestecat în Peninsula Italică, obligându-l pe Berengar de Iureea, regele Italiei, să-i recunoască suzeranitatea.Având drept model acţiunea lui Carol cel Mare în Italia, unde acesta îşi impusese autoritatea, şi dorind şi el să-şi exercite controlul asupra Papalităţii, Otto a intervenit din nou in Italia, înlăturând stăpânirea lui Berengar, în anul 962.

23

Page 24: Crestin is m

La data de 2 februarie 962, a primit coroana imperială la Roma, din mâna papei Ioan al XII-lea, punând bazele Imperiului Romano-German. El a respins titlul de imperator Romanorum pentru cel de imperator augustus, bula sa purtând titlul de restaurator al regatului francilor şi a păstrat capitala statului său la Aachen, acolo unde fusese şi capitala imperiului lui Carol cel Mare.O componentă importantă a politicii sale interne a fost întărirea autorității eclesiastice, în principal a episcopilor și abaților, făcându-i astfel pe nobilii laici să se teamă de micșorarea puterii lor.Pentru a controla forța Bisericii, Otto a recurs la trei prerogative.Prima a fost investitura de către împărat cu simbolurile puterii lor religioase, făcându-i astfel vasali. În aceste condiții alegerea clericilor a tins să devină o formalitate în imperiul Ottonian, iar regele a umplut locurile vacante din ierarhia bisericească cu rude și cu clerici loiali care au fost apoi numiți să conducă marile mănăstiri .A doua prerogativă a fost cea a proprietarului construcțiilor bisericești. În dreptul german, orice construcție făcută pe teritoriul aparținând unui nobil, aparținea acelui nobil dacă nu cumva se specifică în mod expres altceva. Otto și-a afirmat drepturile de proprietar asupra multor mănăstiri și abații.A treia prerogativă a puterii ottoniene a fost sistemul advocatului . Advocatul era un manager laic al proprietăților bisericești care beneficia de un anume procent din veniturile agricole, avea responsabilitatea menținerii ordinii și își deținea poziția doar pe timpul domniei împăratului căruia îi servea.Otto a dăruit moșii bisericii, peste care autoritățile laice nu dețineau nici măcar dreptul de jurisdicție. În ținuturile cucerite de la venzi și de la alte popoare slave de pe frontiera estică, a fondat noi episcopate și abații.Din cauză că Otto numea personal episcopii și abații, autoritatea sa a crescut și mai mult iar rangurile superioare din biserica germană formau un fel de birocrație subordonată împăratului. Conflictul acestei birocrații eclesiastice cu succesorii lui Otto și puterea crescânda a papalității în timpul reformelor gregoriene au dus la slăbirea autorității centrale în Germania.

24