cresterea pasarilor. rezervatii si parcuri
TRANSCRIPT
CREŞTEREA PĂSĂRILOR DE INTERES CINEGETIC. REZERVAŢII ŞI PARCURI
DE VÂNĂTOARE
Rezervaţii cinegetice
Înfiinţarea rezervaţiilor cinegetice a fost dictată de necesitatea îmbogăţirii efectivelor de
vânat. Rezervaţiile sunt terenuri de dimensiuni întinse, pe care s-au practicat anumite amenajări,
a căror întreţinere este asigurată de un personal specializat, şi pe care este interzisă vânătoarea.
Pentru a corespunde scopului pentru care au fost create, rezervaţiile trebuie să asigure
animalelor condiţii favorabile, constând în hrană, adăpost şi linişte. În acest sens, este foarte
important ca amplasarea şi delimitarea acestor teritorii să fie judicios alese; terenurile respective
trebuie să fie suficient de extinse, delimitate pe cât posibil de limite naturale, şi să fie străbătute
de cât mai puţine drumuri publice.
Amenajările constau în executarea de ogoare de hrană şi culturi, care prin asigurarea
hranei contribuie la atragerea şi menţinerea vânatului în teritoriu.
Utilitatea rezervaţiilor de vânătoare constă în obţinerea unei densităţi convenabile a
vânatului pe respectivul teritoriu, ceea ce asigură o menţinere a efectivelor. Din rezervaţii,
animalele pot difuza şi în teritorii învecinate, contribuind la popularea acestora. În anumite
condiţii, exemplarele provenite din rezervaţii pot fi eliberate şi în terenuri mai îndepărtate.
Avantajul rezervaţiilor este de a oferi posibilitatea creşterii unor specii care sunt mai
pretenţioase sau nu se pot dezvolta în condiţii de captivitate.
Gestionarea unor asemenea rezervaţii presupune existenţa unui personal calificat, format
din oameni competenţi profesional şi pasionaţi de activitatea pe care o desfăşoară care să fie în
măsură să asigure supravegherea şi îngrijirea efectivelor de animale, cât şi combaterea
braconajului. La acestea se adaugă investiţiile materiale (hrănitori, adăpători, posturi de
observaţie,etc).
La ora actuală există în lume multe asemenea rezervaţii, dintre care menţionăm:
Serengeti, N’Gorongoro (Tanzania), Bouna (Coasta de Fildeş), Gran Paradiso (Italia),
Yellowstone (S.U.A). În ţara noastră, dintre rezervaţiile naturale amintim pe cea din Delta
Dunării sau pe cea din Munţii Retezat.
Parcuri de vânătoare
1
Parcurile de vânătoare sunt teritorii împrejmuite destinate creşterii vânatului. Deosebirile
faţă de rezervaţii constau în îngrădirea teritoriului şi caracterul artificial pronunţat, datorat
amenajărilor.
Parcurile din ţara noastră constau din porţiuni de pădure, alternînd cu zone de poieni pe
care se află păşuni şi fâneţe, fiind delimitate de garduri de 2-2,5 m înălţime.
Speciile crescute în parcuri sunt în general lopătarii şi muflonii (aceste specii se menţin
mai greu în teren liber), mai rar cerbi, căpriori şi zimbri.
Scopul parcurilor este de a facilita vânătoarea, de a menţine unele specii sau pentru a
asigura popularea cu specii noi.
Avantajul parcurilor constă în posibilitatea creşterii dirijate a vânatului, care constituie
astfel o sursă permanentă pentru recoltare sau pentru colonizări. Dezavantajele sunt date de
limitarea libertăţii de mişcare a vânatului, a accesului la hrană, ceea ce se repercută în mod
negativ asupra taliei exemplarelor şi a calităţii trofeelor. Densitatea mare a populaţiei favorizează
consangvinizarea, care în timp conduce la degenerarea efectivului. Exemplarele crescute în
parcuri au o rezistenţă mai redusă la intemperii şi boli.
Gospodărirea parcurilor de vânătoare presupune în primul rând rezolvarea problemelor
legate de asigurarea hranei. În acest scop, este necesar să existe culturi de plante, iar pe perioada
iernii trebuie furnizată hrană complementară. Pentru menţinerea unei bune calităţi biologice a
efectivelor, trebuie asigurată popularea parcurilor cu exemplare viguroase, iar densitatea
populaţiei trebuie să fie menţinută la cifre adecvate. De asemenea, având în vedere aglomerarea
animalelor pe un teritoriu limitat este importantă supravegherea epidemiologică, pentru a putea
surprinde declanşarea unor boli infecţioase a şi lua măsurile corespunzătoare.
În ţara noastră în prezent funcţionează mai multe asemenea parcuri, cum ar cel de la
Şarlota (judeţul Timiş), Valea Lungă şi Haţeg (judeţul Hunedoara).
Creşterea păsărilor de interes cinegetic
La ora actuală o multitudine de factori influenţează negativ existenţa şi înmulţirea
vînatului, ajungându-se la scăderea drastică a efectivelor unor specii de vânat, uneori chiar la
dispariţia lor din unele zone.
Aceasta, alături de alte considerente precum creşterea numărului de vânători (şi implicit
recoltarea unui număr mai mare de piese) şi preocuparea pentru sporirea rentabilităţii vânatului
a făcut ca problema creşterii vânatului să fie de tot mai mare interes.
Dintre speciile de păsări, se practică creşterea fazanilor, a potârnichilor, a raţelor şi a
cocoşului de munte.
Creşterea fazanilor
2
Fazanul este o specie cu valoare economică ridicată, fiind solicitat atât în ţară cât şi în
străinătate; este o pasăre care se pretează la creşterea în captivitate.
Pentru reproducţie, se preferă fazani din varietăţile Phasianus colchicus var. mongolicus,
sau var. tenebrosus.
Ca organizare,o crescătorie de fazani cuprinde sectoare direct legate de procesul creşterii
păsărilor (voliere pentru reproducători, boxe de ouat, cameră de incubare a ouălor, cameră de
eclozare, depozit de ouă, hală pentru bateriile de creştere a puilor), precum şi spaţii anexe
necesare procesului de creştere (laborator pentru mirajul ouălor, depozite de alimente, remize
pentru maşini, locuinţele personalului).
Reproducătorii se introduc în boxe în luna februarie (ei vor fi selecţionaţi din puii
eclozaţi până la 1 iunie, şi trebuie să fie sănăoşi, bine conformaţi, cu penajul complet şi viu
colorat). În principiu, în fiecare boxă se introduc 4-6 femele şi un mascul. O femelă produce în
medie 40 de ouă pe an, începând din a doua jumătate a lunii aprilie şi până la sfârşitul lunii iunie.
Ouăle se recoltează de două ori pe zi, cu notarea datei şi a numărului boxei. După
recoltare, ouăle murdare sunt spălate cu apă călduţă fără a fi şterse, apoi sunt supuse dezinfectării
într-un dulap de dezinfectare. În etapa următoare, ouăle sunt puse la păstrat în stative, într-o
încăpere specială, în condiţii stricte de temperatură (11-130C) şi umiditate (70%), fiind mişcate
zilnic. Păstrarea se face timp de 7 zile, după care ouăle sunt din nou dezinfectate şi introduse în
incubator, unde vor fi ţinute timp de 21 de zile, la temperatură de 37,80 C şi umiditate de 48-
52%, fiind întoarse din 4 în 4 ore. În timpul incubării, la 11 zile se practică mirajul ouălor, fiind
eliminate cele limpezi; acesta se repetă înainte de eclozare. Eclozarea ouălor se face în eclozor,
unde ouăle stau 4 zile până la ciocnirea lor. După uscare, puii vor fi trecuţi în hale de creştere,
unde trebuie să existe eleveuze (cloşte artificiale electrice), cu rol de a menţine temperaturi
optime (37-380 C). Puii sunt crescuţi în hale până la vârsta de 40-50 de zile. De la vârsta de 6-7
zile, dacă vremea este favorabilă, puii pot fi scoşi în curţi. Hrănirea se face în prima etapă cu
hrană granulată, la care se adugă apoi seminţe de mei, cânepă, sorg şi verdeaţă. La 50 de zile puii
sunt transferaţi în voliere de stocaj, construie din plasă de sârmă montată pe un schelet metalic
sau din lemn. Pe terenul din voliere se cultivă porumb şi sorg, iar pe margine, gazon.
De la vârsta de 125 zile, puii sunt selecţionaţi pentru valorificare sau ca reproducători,
aceştia din urmă având o raţie alimentară mai consistentă şi mai variată.
Creşterea potârnichilor
Creşterea potârnichilor este mai pretenţioasă decât a fazanilor, principala problemă care
reclamă atenţie fiind caracterul monogam al acestei păsări. Din acest motiv, în procesul
reproducţiei se porneşte de la cupluri de păsări, nu de la haremuri, ca în cazul crescătoriilor de
fazani.
3
Ca reproducători sunt utilizate femele eclozate în anul precedent, între 10 iunie şi 20 iulie
şi crescute pe sol până la vârsta de 3 luni şi jumătate. Masculii se selecţionează dintre cei
crescuţio pe sol până la 3 luni şi jumătate, sau capturaţi din libertate cu o lună înaintea formării
cuplului. Reproducătorii sunt iniţial ţinuţi pe sexe în lunile octombrie-noiembrie, iar cuplurile se
formează între 20 februarie şi 10 martie, în cuşti fiind instalate întâi femelele. Este posibil ca unii
masculi să fie respinşi de cătrec femele. Păsările sunt ţinute în parchete de pontă, constând în
cuşti de sârmă, care la un capăt au un adăpost de lemn şi sunt amplasate pe picioare de 0,4-0,5 m.
Femelele depun 35-40 de ouă (uneori peste 50), ouatul începând la sfârşitul lui aprilie şi
ţinând până în iulie. Procesul de prelucrarea ouălor cunoaşte în principiu aceleaşi etape ca şi la
fazani; cu unele diferenţe în ceea ce priveşte condiţiile de temperatură, umiditate şi întoarcere a
ouălor. Incubarea se poate face în incubatoare sau cu găini, acestea putând să clocească 20-40 de
ouă.
În primele 10 zile puii sunt ţinuţi în parchete dotate cu adăposturi încălzite, după care pot
fi scoşi în curte. De la vârsta de 6 săptămâni ei pot fi transferaţi în voliere de creştere, cultivate
sau plantate cu iarbă.
Hrana poate proveni de la fabrici specializate, sau poate fi preperată în cadrul
crescătoriei, reţetele ţinând seama de vârsta păsărilor. În compoziţia hranei puilor intră verdeţuri,
ouă de găină fierete, larve din făină, ouă de furnici, fulgi de ovăz, carne tocată, la care se adaugă
pietriş mărunt, cu rol în favorizarea digestiei. Hrănirea se face de 5 ori pe zi în primele 7 zile,
reducându-se progresiv la 3 tainuri din ziua 13. Pentru adulţi, hrana constă în principal din hrană
granulată şi grâu, la care se suplimentează nisip de râu.
Creşterea raţelor
Sunt utilizate raţele din specia Anas platyrhynchos. Exemplarele reproducătoare sunt
menţinute în voliere de stocaj acoperite, unde are loc împerecherea şi ouatul. Particularităţile
creşterii acestei specii sunt legate de circuitul puilor. Aceştia sunt ţinuţi în boxe cu eleveuze în
primele 15 zile, iar în următoarele 15 zile sunt ţinuţi ziua în curţi şi noaptea în boxe. De la vârsta
de o lună, puii sunt transferaţi în voliere de stocaj, de unde sunt dirijaţi spre un turn de unde sunt
obligaţi să sară de la înălţimea de 0,5-1m ( puii învăţând astfel să zboare); de aici, puii sunt
dirijaţi spre un al doilea turn, cu 4 nivele, care permite lansarea lor pe un luciu de apă de la o
înălţime de 1-5 m. Pe malul lacului sau al bălţii pot fi amplasate voliere neacoperite pentru pui.
Este important ca în voliere să se ia măsuri profilactice împotriva coccidiozei,
pasteurelozei, teniozei şi salmonelozei.
Creşterea cocoşului de munte
4
Preocuparea pentru creşterea în captivitate a acestei specii a fost generat de aprecierea de
care se bucură în rândul vânătorilor, precum şi de numeroşii factori nefavorabili care au redus
efectivele de cocoşi de munte.
Exemplarele se capturează la locurile de rotit, fiind transportate în condiţii cât mai puţin
stresante (coşuri aerisite, şi cu aripile imobilizate, pentru a se zbate cât mai puţin).
Reproducătorii sunt sunt ţinuţi în voliere spaţioase, pentru reproducere constituindu-se în luna
februarie grupuri de 2-3 femele şi un mascul. După împerechere, în volieră spaţiul se amenajează
cât mai asemănător cu mediul natural; se amenajează cuiburi artificiale, în care se depun 2-3 ouă
de găină domestică la începerea depunerii pontei de către femela de cocoş de munte. Incubarea
are o durată de 27 de zile, iar puii se dezvoltă rapid; astfel, la 80 de zile masculii ating 4 kg şi
femelele 1,5 kg.
5