LUMEA POVEŞTILOR LUI CREANGĂ

ÎNTRE REAL ŞI FANTASTIC

Motto:

„ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară Abia-nţelese, pline de-nţelesuri ...”

(Mihai Eminescu)

Din copilărie am avut dragoste mare pentru opera lui Creangă. Găseam poate în

poveştile şi povestirile lui graiul înflorit al mamei, poezia de expresii a Moldovei; mă simţeam cu

el atât de bine, ca şi cu unul din vechii povestitori care mi-au încântat copilăria în seri de iarnă

la vatra cu jar; simţeam pătrunzându-mă blândeţea nesfârşită a peisajului moldovenesc, glasul

patriei întregi vibra în opera lui şi mă fermeca, aşa cum nu m-a mai fermecat niciun alt scriitor

vredată.1

La rândul lui, Ion Creangă trebuie să fi ascultat primele poveşti tot la gura sobei, în

Humuleşti, de la părinţi sau de la oamenii locului. În anii maturităţii, după ce încercase povestiri

didactice pentru a fi incluse în manualele şcolare (Păcală, Ursul pâcâlit de vulpe şi Poveşti)

Creangă povesteşte de dragul comunicării cu oamenii. Nu realizează ca Petre Ispirescu sau alţi

culegători de basme contemporani o prelucrare de basme populare, o îndreptare a acestora.

Creangă rămâne aproape de izvorul folcloric, dar îl supuse unei prefaceri radicale care poartă

pecetea originalităţii sale, a jovialităţii care îl caracterizează. Porneşte de la schemele narative

statornicite prin tradiţie, dar nu se afundă în fantasticul celor mai multe dintre basmele poporului.

Altfel spus, el umanizează fantasticul sau, când împinge prin hiperbolă realul spre fantastic,

realizează mai degrabă grotescul, în maniera pe care o utiliza în secolul al XVI-lea umanistul

francez François Rabelais. Miezul poveştilor e deopotrivă naţonal şi general-uman, în Panciatatra

hindusă, în fabulele lui La Fontaine, în basmele lui Ch. Perrault, Fraţii Grimm, Andersen. Marele

nostru povestitor nu a deteriorat sensul cel mai plin de adevăr etern omenesc, de învăţăminte al

izvoarelor, ci l-a împrospătat, l-a nuanţat prin sintetizarea unor motive dintre cele mai felurite,

dar complementare, prin documentare prodigioasă, datorită străvechii, autohtonei vorba ceea,

prin apropierea tărâmului fabulos de cel real.

Toată această operă e scăldată de umor care nu are nimic forţat, fiind izvorât din inimă,

ceea ce conferă o notă optimistă, fortifiantă.

Spre deosebire de alţi autori care fac satiră, jovialitatea lui Creangă şi umorul său provin

din zona clasicismului structural şi nu sunt deloc optimism superficial, ci mai degrabă nostalgic

disimulată. El e înţeleptul care, pătruns de stabilitatea celor omeneşti, în ciuda aparenţelor

schimbătoare nu se simte ispitit să reia experienţe de mii de ori consumate spre a ajunge la

adevăruri vechi asupra omului.2

1 Mihail Sadoveanu, în volumul Ion Creangă, Opere, Repere istorico-literare, Bucureşti, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p.9132 Nicolae Manolescu, Recitind poveştile lui Ion Creangă, în volumul Studii despre opera luiIon Creangă, I, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p.231

Să nu ne înşelăm, spune Garabet Ibrăileanu, Poveştile lui Creangă sunt bucăţi rupte din

viaţa poporului moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, Badea Ipate etc. Sunt oameni

vii, ţărani din Humuleşti, ţărani din plasa Muntelui din judeţul Neamţ. Şi vestiţii năzdrăvani

Ochilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, şi Gerilă şi Setilă sunt flăcăi şugubeţi şi „ai

dracului”, ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea şi ceilalţi din Amintiri, numai cât trataţi epic.

Şi chiar capra şi iezii ei nu-s decât megieşi ai feciorului lui Ştefan a Petrei, o biată

văduvă cu trei copii. Puneţi în loc de capră – un nume femeiesc, în loc de iezi – copii şi în loc de

lup un ţăran hain şi veţi avea o nuvelă din viaţa ţărănească.3

Criticul remarcă faptul că unele dintre poveştile lui Creangă sunt aproape lipsite de

miraculos, iar altele au numai acea specie de miraculos care îngăduie povestitorului să înzestreze

pe eroii săi cu însuşiri sufleteşti şi trupeşti peste măsura omenească. Iar creaţiilor pur fantastice,

ca zmeii şi celelalte, Creangă le împrumută o viaţă curat omenească, şi anume ţărănească: îi

amestecă cu desăvârşire în mediul de toate zilele din Humuleşti şi-i tratează pe un picior de

perfectă egalitate.4

Poate de aceea Ion Creangă a preferat termenul de poveste, mai aproape de întâmplările

reale, celui de basm, în care fabulosul este preponderent.

Interesantă este Prefaţa la Poveştile mele:

Iubite cetitorule,

Multe prostii ăi fi citit de când eşti.

Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi unde-i vedè că nu-ţi vin la socoteală, iè pana în mână şi dă şi

tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut.

Autoriul

Cea dintâi poveste este Soacra cu trei nurori, citită la Junimea în septembrie 1875 şi

publicată în Convorbiri literare la 1 octombrie, acelaşi an. Subiectul nuvelei porneşte de la o

observaţie multimilenară asupra relaţiilor noră-soacră, tratată în povestiri şi snoave, în cântece

lirice şi statuată în proverbe. Fantasticul este doar mimat, căci nimic miraculos nu se întâmplă în

poveste. Tocmai de aceea este socotită o nuvelă.

I se recunoaşte spontaneitatea dialogului, ritmul alert al povestirii şi caracterul

moralizator. Soacra se poartă rău cu nurorile sale, este egoistă şi profitoare şi are pretenţii

exagerate. Primele două nurori nu îndrăznesc să se revolte, chiar cred că baba are un ochi în ceafă

3 Garabet Ibrăileanu, în volumul Studii despre opera lui Ion Creangă, I, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p.93-944 Garabet Ibrăileanu, în volumul Ion Creangă, Opere, Bucureşti, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, Repere istorico-literare, 2000, p.938

cu care vede tot, chiar şi atunci când doarme, dar cea de-a treia noră, după ce suportă răul

tratament se gândeşte la un plan de pedepsire a babei, pe care chiar îl pune în aplicare.

În loc să lucreze noaptea, aşa cum a poruncit soacra, ea pregăteşte bucate bune şi petrece

cu cumnatele ei, spunând a doua zi că în timp ce baba dormea au venit părinţii ei şi i-a ospătat.

Apoi rânduieşte şi moştenirea babei prin o diată nemaipomenită până atunci.

- Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta

de n-om face chipurile să scăpăm de babă.

- Ei, cum?

- Să faceţi cum v-oiu învăţa eu şi habar să n-aveţi.

- Ce să facem? Întreabă cea mai mare.

- Ia, să dăm busta în casă la babă, şi tu s-o iei de cânepa dracului şi s-o trăsneşti cu

capul de peretele cel dinspre răsărit, cât îi putè; tot aşa să faci şi tu cu capul babei, de păretele

despre apus, ş-apoi ce i-oiu mai face şi eu, veţi vedea voi.

Nora cea mică trânteşte baba în mijlocul casăi ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte

ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piperi,

aducând-o în imposibilitatea de a vorbi. Când vin feciorii din cărăuşie, face gesturi prin care ar

vrea să spună ce s-a întâmplat şi nora cea mică le tălmăceşte în felul ei. Zice că ielele i-au luat

gura şi picioarele, dar ultima ei dorinţă este de a lăsa fratelui mai mare locul şi casa dinspre

răsărit, celui mijlociu pe cea dinspre apus , iar perechii mezine casa părintească.

Baba muri chiar în acea zi, şi nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste

două zile, o îngropară cu cinste mare, şi toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine

vorbeau despre soacra cu trei nurori şi ziceau: „Ferice de dânsa c-a murit, că ştiu că are cine-o

boci!”

Finalul ar putea aparţine acelui umor care se numeşte negru. De fapt este vorba despre o

pedeapsă dură, mai exact o crimă, dar aceasta este percepută ca un act de dreptate, perfect

legitim.

Capra cu trei iezi (apărută în numărul din 1 decembrie 1875 al Convorbirilor

literare) este o poveste cu animale, o alegorie cu măşti, care vrea să impună atenţiei noastre un

principiu etic, ascultarea de părinţi, luarea în seamă a experienţei lor de viaţă. Copiii o preţuiesc

pentru caracterul ei moralizator, adulţii savurează prospeţimea naraţiunii.

Punguţa cu doi bani (publicată în Convorbiri literare la 1 ianuarie 1876) reprezintă

exemplificarea ingenioasă a proverbului după faptă, şi răsplată. Este tot o poveste animalieră, cu

rădăcinile în vechile fabliaux-uri din literatura franceză şi a mai multor altor popoare europene.

Dănilă Prepeleac (poveste apărută în Convorbiri literare la 1 martie 1876 ) e o foarte

meşteşugită demonstraţie că numai păţitu-i priceput; altfel zicând că învăţătura neverificată

îndestulător prin experienţă, prin „lovirea cu capul de pragul de sus” nu rezistă întâmplărilor

neaşteptate, momentelor de obnubilare a minţii datorită capricioaselor pofte ale inimii.5

Analizând povestea, exegetul francez al operei lui Ion Creangă, Jean Boutière o consideră

o poveste complexă. Povestea are două părţi: cea dintâi este alcătuită din şirul de peripeţii ale

personajului principal, mereu neinspirat în acţiunile sale, iar cea de-a doua sugerează

confruntarea lui Dănilă cu diavolii dintr-un heleşteu pe malul căruia voia să construiască o

mânăstire. Cercetătorul francez este de părere că este un caz de contaminare a temei, sudura celor

două jumătăţi fiind evidentă.

Contaminarea evidentă din Dănilă Prepeleac poate fi foarte veche: n-avem niciun motiv

să credem că a fost realizată de Creangă.6

Dănilă, un om sărac, ascultă sfatul fratelui mai mare (şi mai bogat) de a-şi vinde boii

pentru a-şi cumpăra alţii mai mici şi un car, pleacă spre târg şi face tot felul de tranzacţii

păguboase, schimbând boii pe un car care merge singur la vale, carul pe o capră, capra pe un

gânsac şi gânsacul pe o pungă. Apoi, cerându-i fratelui său, după obicei, boii şi carul, merge în

pădure să ia lemne, se rătăceşte, aruncă cu toporul în nişte lişiţe şi-i cade toporul în heleşteu,

sălaşul dracilor. Pierde boii şi carul fratelui, îi cere şi iapa, pe care o pierde de asemenea.

5 George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p. 3366 Jean Boutière, Poveştile lui Creangă, în volumul Studii despre opera lui Ion Creangă, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p.152

Îi trece prin cap să construiască o mânăstire, unde să se călugărească, după spusa fratelui

său. Scaraoschi vrea să-l mituiască, oferindu-i un burduf de bivol plin cu bani ca să plece, apoi se

răzgândeşte şi-l pune la încercări.

Îşi măsoară puterile cu un drac pe care-l pune să ducă iapa în spate, în timp ce el o

încalecă şi ocoleşte iazul cu uşurinţă, fără să răsufle, aşa cum fusese înţelegerea.

Când este vorba despre întrecerea la fugă, îl pune pe drac să se întreacă cu un iepure,

despre care spune că e copilul lui cel mic. La proba de trântă dracul se întrece cu ursul, aşa-zisul

unchi al lui Dănilă. Se întrec şi la chiuit, prilej cu care Dănilă îl leagă pe drac la ochi şi la urechi,

pasă-mi-te să nu asurzească, şi-l loveşte cu o drughineaţă de stejar până când fuge în iaz. Un alt

drac îi cere lui Dănilă să se întreacă în aruncarea buzduganelor, dar acesta îi spune că el ar putea

arunca buzduganul până în lună, unde se află fraţii lui care au mare nevoie de fier.

Ultima încercare ar fi să se întreacă în blesteme. Dănilă spune că nu are la el blestemurile

părinteşti şi-l obligă pe diavol să-i ducă acasă burduful cu bani. Acasă îşi pune copiii să aducă şi

să folosească cum ştiu ei mai bine ragila şi peptenii de peptănat câlţi, încât darcul a scăpat cu

mare greu din mâinile lor.

Astfel Dănilă scăpând deasupra nevoiei, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci

bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale.

În numărul din 1 iunie 1876 apare Povestea porcului, mai puţin avută în vedere de critica

literară, deşi ea cuprinde într-o mare măsură caracteristicile basmului tradiţional, cu motive

specifice acestei specii folclorice, cu personaje cu trăsături şi puteri supranaturale, întruchipând

binele şi răul.

Doi moşnegi care nu au copii aduc în casa lor un purcel pe care-l îngrijesc cu toată

dragostea. Când împăratul dă de ştire că va da fata şi jumătate din împărăţia lui aceluia care va

face de la casele lui pâna la curţile împărăteşti, un pod de aur pardosit cu petre scumpe şi fel de

fel de copaci, pe de-o parte şi pe de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păseri, care nu se mai

află pe lumea asta.

Celui care se va bizui să vie şi s-o ceară de nevastă şi nu va izbuti să facă podul i se va

tăia capul.

Purcelul le spune pentru prima oară bătrânilor tată şi mamă şi se angajează să facă podul.

Reuşeşte şi ajunge ginerele împăratului. Fata se împacă cu gândul că are drept soţ ziua un porc şi

noaptea un frumos fecior de împărat. Sfătuită de mama sa, tânăra soţie aruncă în foc pielea

porcului. Acesta se supără, încinge mijlocul soţiei sale cu un cerc de fier şi-i spune că pruncul ei

se va naşte când el va pune mâna dreaptă pe mijlocul ei. Pleacă apoi la Mănăstirea-de-Tămâie.

Podul dispare, palatul moşnegilor redevine bordeiul sărăcăcios. Fata porneşte pe urmele soţului şi

ajutată de Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, de un ciocârlan şchiop şi de un

slujitor credincios a reuşit să-şi regăsească bărbatul şi să nască pruncul împărătesc după patru ani

de suferinţă. Împăratul o pedepseşte pe baba care îl transformase în purcel şi face nunta şi

cumetria deodată.

Stan sau Ipate din Povestea lui Stan Păţitul (basm apărut în Convorbiri literare din 1

aprilie 1877) e flăcău stătut, harnic şi strângător, dar singuratic. Îl urmăreşte un diavol, care vine

la casa lui ca un copil sărman, care ar vrea să intre la stăpân. Stan îl tocmeşte pe acest Chirică

pentru trei ani, cu învoiala ca la sfârşitul acestora să ia din casa lui Ipate ce va voi.

Chirică se dovedeşte harnic şi isteţ, îşi ajută stăpânul şi îl sfătuieşte să se însoare. Când

Ipate spune că nu e destul de bogat pentru asta, Chirică îl ajută să dobândească fără efort grâu şi

bani, apoi să-şi găsească nevastă, despre care-i spune că are o coastă de drac (alte femei aveau

chiar două şi trei). Îl face pe Ipate să vadă că nevasta lui nu-i este tocmai credincioasă şi o

implică pe femeie într-un şir de încurcături. Îi scoate coasta de drac cu cleştele şi drept răsplată

cere sacul în care se afla o babă codoşcă, care o învăţase la rele.

Şi iaca aşa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate şi de dracul şi de babă, trăind în pace cu

nevasta şi cu copiii săi. Şi după aceea, când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care

era cam aşa şi nu aşa, Ipate flutura din cap şi zicea:

- Ia păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi spuneţi cai verzi pe păreţi, că eu sunt Stan Păţitul.

Povestea lui Harap Alb apărută în numărul din 1 august 1877 al Convorbirilor literare

este cel mai izbutit şi mai cuprinzător Bildungsroman al epicii româneşti ce are multiple

contingenţe cu fantasticul şi a rezultat din tot atât de numeroase contaminări ale surselor.7

Este cel mai complex dintre toate basmele lui Ion Creangă şi cu cele mai multe

semnificaţii. Ca în toate basmele, tema centrală este lupta dintre bine şi rău, reprezentat prin

personaje şi întâmplări care întruchipează aceste categorii filozofice. Semnificativ este faptul că

răul din acest basm este reprezentat nu de personaje fantastice, ci de un om, e drept, altfel decât

toţi oamenii, un om însemnat, cu care eroul, prea tânăr, n-ar fi trebuit să se însoţească dacă

asculta sfaturile tatălui său. Spânul, a cărui răutate este împinsă prin hiperbolă dincolo de

marginile realului e un impostor egoist, periculos. Oglindind viaţa într-un mod fabulos, cum

spune George Călinescu în studiul său Estetica basmului, umanizând fantasticul, Ion Creangă

7 George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p.366

ne-a oferit un roman alegoric, în care se întâlnesc problemele familiei, ale loialităţii, ale curajului,

ale atitudinii faţă de cei umili, ale credinţei şi ale dragostei.

Motivele basmului sunt cele întâlnite în creaţiile similare din toate literaturile popoarelor:

motivul împăratului cu trei feciori, motivul mezinului mai isteţ decât fraţii săi, motivul

împăratului fără urmaşi, motivul drumului cu pregătirile de rigoare, motivul probelor depăşite,

motivul ajutării fiinţelor mici aflate în dificultate şi răsplata de la acestea, motivul nunţii

împărăteşti ca triumf al forţelor binelui.

Ca în multe basme româneşti, motivul central este cel al drumului. La sfârşitul lui, după

ce a trecut, uneori cu mare greu, obstacole care i-au apărut în cale, eroul este apt să preia

răspunderea împărăţiei unchiului său. A plecat de acasă copil fără experienţă de viaţă, înzestrat

doar cu curaj şi isteţime, ca toţi eroii basmelor şi ca toţi feciorii mezini. Sfânta Duminică, luând

chipul unei babe cerşetoare pe care feciorul de împărat o miluieşte cu un ban îi dă primele sfaturi

de care are nevoie pentru a reuşi într-o întreprindere aşa de curajoasă. Ca în multe alte basme el

cere tatălui său hainele, armele şi calul care l-a slujit în tinereţe. Semnificaţia este adâncă: orice

generaţie trebuie să preia şi să ducă mai departe virtuţile strămoşeşti, experienţa de viaţă a

înaintaşilor.

Ca orice Făt-Frumos, feciorul împăratului alege dintr-o herghelie calul care mănâncă

jăratic, deşi e o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab de-i numărai coastele.

Şi cum sta el în cumpene, să-l ieie, să nu-l ieie, calul se şi scutură de trei ori şi rămâne cu

părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia. Îşi

duce stăpânul până în lună şi se lasă în jos mai iute ca fulgerul. Izbuteşte în proba pe care nu o

trecuseră fraţii săi mai mari şi îşi convinge tatăl că este superior şi primeşte de la acesta ultimele

sfaturi.

Mergi de-acum tot înainte că tu eşti vrednic de împărat. Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau:

în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de

cel spân, cât îi putè. Îl sfătuieşte, de asemenea, să-şi asculte calul în orice situaţie.

În drum călătorii întâlnesc pădurea, percepută în folclorul românesc ca un labirint, care îi

inspiră teamă. Este motivul pentru care se apropie de omul spân, care îl ademeneşte de trei ori şi

îl înşală, profitând de faptul că fiul craiului e boboc în felul său de trebi de aieste.

Urmează schimbarea rolurilor şi preluarea hrisoavelor, motiv prezent şi în baladele

populare. De aici feciorul de împărat devine slugă, dar nu neagră, cum întâlnim în folclorul

oriental, ci o slugă albă. Asocierea oximoronică e menită să sugereze nefirescul situaţiei.

Harap-Alb îşi respectă jurământul de a-i fi supus întru toate Spânului, lăsându-se în ştirea lui

Dumnezeu, cum o vrea el să facă.

Ajuns la curtea împăratului Verde, spânul începe să se teamă de sluga sa, mai ales că

fetele împăratului simt care este vărul lor.

Fetele împăratului însă priveau la verişor ... cum priveşte cânele la mâţă şi le era drag ca

sarea-n ochi: pentru că le spunea inima ce om fără de lege este Spânul. Dar cum erau să iasă ele

cu vorba înaintea tatălui lor?

De aceea Spânul născoceşte probe din ce în ce mai dificile care ar trebui să-l piardă pe

supusul fiu al împăratului. Este pus să aducă salăţi din grădina ursului, pielea cerbului cu cap cu

tot, împodobit cu pietre scumpe, dintre care cea din frunte mai frumoasă decât toate şi care

străluceşte ca un soare. Ajutat din nou de Sfânta Duminică reuşeşte să aducă toate acestea şi să

rămână teafăr şi să dobândească experienţă de viaţă. În tot acest timp calul îl ajută şi îi veghează

maturizarea, îl sfătuieşte şi-l încurajează.

Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului: şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe

obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume

câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte ...

Pretextul pentru cea de-a treia probă a lui Harap-Alb este un ospăţ împărătesc, la care sunt

invitaţi împăraţi, crai, voievozi, căpitani de oşti, mai marii oraşelor şi alte feţe cinstite. O pasăre

măiastră bate la fereastră şi le strică cheful mesenilor strigând:

-Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi.

Spânul îl trimite pe Harap-Alb să i-o aducă pe fata împăratului Roş, care era recunoscută

ca farmazoană cumplită. Din nou se sfătuieşte cu calul, care-l purtase în acea împărăţie şi pe tatăl

eroului când era tânăr.

Cele trei probe ale eroului sunt interpretate ca etape ale cunoaşterii în evoluţia umanităţii.

Salăţile reprezintă lumea vegetală, cerbul - lumea animală, iar fata împăratului - cunoaşterea

tainelor lumii umane.

Drumul spre împărăţia împăratului Roş e o nouă Odisee pentru Harap-Alb. E ca şi cum ar

începe un nou basm, Harap-Alb trăind experienţe mai complicate decât eroii altor basme, care fac

o singură călătorie. Lasă să treacă pe un pod o nuntă de furnici şi-şi riscă viaţa mergând prin apă,

face un stup pentru un roi de albine fără adăpost, ia cu el nişte personaje groteşti: Gerilă,

Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, personificări ale forţelor elementare ale naturii.

Socotind o mare îndrăzneală faptul că fata lui e cerută de nişte golani venetici, împăratul

Roş îi supune la probe în urma cărora ar trebui să piară, dar nu se întâmplă aşa. Gerilă îi scapă din

casa de aramă încinsă ca un cuptor, cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă dovedesc bucatele servite

de împărat, aleg o mierţă de seminţe de mac de una de nisip mărunţel, cu ajutorul furnicilor, apoi

trebuie să o păzească pe fata împăratului Roşu. Astfel, ameninţările de tipul: iar de nu, ce-i păţi

cu nime nu-i împărţi curg. La miezul nopţii fetişoara împăratului le trage butucul, se transformă

într-o pasăre măiastră şi zboară ca săgeata pe lângă ceilalţi şi se ascunde după o stâncă într-un

vârf de munte, apoi tocmai după lună; Ochilă o vede, Păsări-Lăţi-Lungilă se întinde şi o ia. Când

reînnoiesc cererea de a li se da fata, împăratul îi pretinde lui Harap-Alb să o recunoască dintre

două fete cu înfăţişarea identică. Îl ajută crăiasa albinelor, care zboară pe obrazul adevăratei fete a

împăratului. Acesta nu se mai împotriveşte, i-o dă cu dragă inimă.

Fata împăratului Roş nu pleacă până când nu ia cu ea trei smicele de măr dulce, apă vie şi

apă moartă aduse de calul lui Harap-Alb şi de turturica ei de unde se bat munţii în capete.

În drumul de întoarcere Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Setilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă,

socotindu-şi misiunea încheiată îşi iau rămas-bun de la erou:

Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi tu ni-i ierta, căci şi răul câteodată prinde bine

la ceva.

Lui Harap-Alb nu-i venea să i-o ducă Spânului pe fata împăratului Roş, de care se

îndrăgostise. Căci era boboc de trandafir din luna lui maiu, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat

de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum

s-ar mai zice la noi în tărăneşte, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la

dânsa ba. Şi, de aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura

cu ochii din când în când, pe Harap-Alb, şi, în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce ... poate

vreun dor ascuns, care nu-i venea a spune.

Când ajung la curtea împăratului Verde, Spânul nu-şi mai ascunde ura faţă de Harap-Alb,

mai ales că fata împăratului Roş dă pe faţă impostura; îi zboară eroului capul dintr-o singură

lovitură.

Finalul este încordat. Calul îl ia pe Spân în dinţi, îl ridică în înaltul cerului şi-i dă drumul

de acolo, de se face Spânul până jos praf şi pulbere. Fata împăratului Roş îi pune capul la loc, îl

înconjoară cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele şi să se prindă

pielea, apoi îl sropeşte cu apă vie. Se trezeşte ca din somn, recunoaşte ajutorul fetei de împărat,

primeşte binecuvântarea unchiului său şi împărăţia totodată.

Întâlnim în acest final motivul moarte-somn, reminiscenţă a credinţelor mitologoce antice,

unde totdeauna zeul somnului este fratele zeului morţii. În concepţia populară românească

moartea este somnul de veci.

Formula finală, mai amplă ca de obicei, poartă pecetea originalităţii autorului:

Ş-apoi fost-au poftiţi la nuntă: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi Crăiasa zânelor,

minunea minunilor din ostrovul florilor!

Şi mai fost-au poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în samă băgaţi, ş-un păcat de

povestariu, fără bani în buzunaru. Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea.

Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bè şi mănâncă. Iar

pe la noi cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, stă şi rabdă.

Implicat în acţiune, ca şi lăutarii în zicerea baladelor, autorul-narator se autoironizează. El

e un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu.

Roman iniţiatic, basmul Harap-Alb prezintă drumul străbătut de erou pentru

descoperirea realităţii, a vieţii în general şi a sinelui, pentru formarea şi pregătirea acestuia

pentru viaţă, în general, şi pentru viaţa de conducător al altor vieţi, în special.8

S-a mai spus că eroul acestui basm rămâne la limita umanului, faptele supranaturale

săvârşite de celelalte personaje: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi- Lungilă, coborâţi

din lumea regilor giganţi din neamul lui Gargantua, eroul principal din romanul cu acelaşi nume

de François Rabelais, scriitor francez din secolul al XVI-lea.

Rabelaisiană este şi veselia debordantă a lui Creangă. Nicăieri mai mult ca în acest basm

nu este mai prezent hazul de necaz, acel optimism românesc de a trece cu seninătate (dar nu cu

inconştienţă) peste greutăţi.

Drumul constituie pentru erou o adevărată şcoală, aşa cum se întâmplă în societăţile

arhaice. Eroul se confruntă cu răul, îl biruie, şi nu uşor, se iniţiază în tainele vieţii, suportă răul şi

se revoltă, pregătindu-se ăn acest fel pentru a prelua răspunderea unei împărăţii. Nu face un drum

într-o lume paralelă, într-un ţinut fantastic, ci pe pământul nostru, către o împărăţie îndepărtată.

Nici chiar ţarea împăratului Roş nu e într-o altă lume.

Va muri şi va învia, aceasta pentru că, prin experienţele trăite, va încheia o etapă şi va

începe o alta.9

Drumul are astfel caracter probator, dovedindu-i împăratului Verde nu numai care este

nepotul său, dar şi calităţile pe care ar fi vrut să le aibă cel căruia îi încredinţa împărăţia.

Naraţiunea este amplă, sudând parcă două basme; de aceea este socotită un roman alegoric, chiar

cu trăsături de epopee, ceea ce l-a făcut pe Garabet Ibrăileanu să afirme:

Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru.10

8 Mariana Andrei, Literatura română. Repere didactice, Piteşti, Editura Universităţii din Piteşti, 2004, p.1419 Ibidem

Prestanţa de epopee vine şi din îmbogăţirea naraţiunii cu portrete remarcabile cum sunt

cele ale lui Gerilă, Setilă, Ochilă şi ceilalţi.

Mai merge el cât merge şi, când la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de

om, care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot atunci

striga, cât îl ţinea gura, că moare de frig. Şi-apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de

spăriet, avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu

dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desupt atârna în

jos, de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă

de-o palmă. Nu era chip să te apropii de dânsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia

dracul.

Şi dac-ar fi tremurat numai el, ce ţi-ar fi fost? Dar toată suflarea şi făptura de primprejur

îi ţineau hangul: vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, petrele ţipau,

vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvozdite una peste

alta în scorburi de copaci, suflau în unghii şi plângeau în pumni blestemându-şi ceasul în care

s-au născut. Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult!

Ochilă e o altă minunăţie şi mai minunată: o schimonositură de om avea în frunte numai

un ochiu, mare cât o sită şi, când îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară

când îl ţinea închis, dar fie zi, fie noapte, spunea că vede cu dânsul în măruntaiele pământului.

Harap-Alb îl identifică:

Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră

lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu

Căutaţi şi de urmă să nu-i mai daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa pământului, care vede toate şi

pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cât e de frumuşel. Parcă-i un

boţ, chilimboţ boţit, în frunte cu un ochiu, numai să nu fie de diochiu!

Păsări-Lăţi-Lungilă e o altă bâzdâganie şi mai şi: o pocitanie de om umbla cu arcul după

vânat paseri. Ş-apoi, chitişi că numai în arc se închina tot meşteşugul şi puterea omului aceluia?

Ţi-ai găsit! Avea un meşteşug mai drăcos şi o putere mai pe sus decât îşi poate dracul închipui:

când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprindea pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se

lungea de groază, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare şi cât voia de sus. Şi dacă se

întâmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dânsul; ţi le prindea cu

mâna din zbor, le răsucea gâtul cu ciudă şi apoi le mânca aşa crude, cu pene cu tot.

10 Garabet Ibrăileanu, în volumul Ion Creangă, Opere, Repere istorico-literare, Bucureşti, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 936

Dialogul înviorează naraţiunea şi acest lucru poate fi exemplificat cu numeroase secvenţe

ale basmului, ca de exemplu:

- Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă; băuturica mai este ce este, zise Setilă; şi

aş ruga pe luminarea-sa că dacă are de gând a ne ospăta, cum s-a hotărât, apoi să ne îndesească

mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala. Vorba ceea „Dă-i cu

cinstea, să peară ruşinea”. Dar mi se pare că ne-am prea întins cu vorba şi luminarea-sa nu ştie

cum să ne mai intre în voie.

- Acum, de ne-ar da odată ce ne-ar da, zise Flămânzilă, căci mă roade la inimă de foame

ce-mi e!

- Ia mai îngăduiţi oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas şoarecii în pântece. Acuş

s-or aduce şi bucatele, şi vinul, şi numai de-aţi avè pântece unde să le puneţi.

- Îndată vi s-a aduce şi demâncare şi băutură, zise împăratul, şi numai de-aţi putè dovedi

cât vă voiu da eu; că, de nu-ţi fi mâncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cu mine, nu vă

pară de şagă!

- De ne-ar da Dumnezeu tot atâta supărare, luminarea-voastră, zise atunci Flămânzilă,

ţinându-se cu mâinile de pântece.

- Şi înălţimei-voastre gând bun şi mână slobodă,ca să ne daţi cât se poate mai multă

mâncare şi băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă ...

Dialogul conferă operei şi stilului ei oralitate, deci accesibilitate. Făcându-şi ucenicia la

şcoala naratorilor-ţărani din Humuleşti, Creangă a învăţat de la aceştia să se implice afectiv în

naraţiune, chiar când povesteşte la persoana a III-a, să întrerupă din când în când naraţiunea cu

intervenţii de tipul: merg ei cât merg şi într-o târzie vreme, ajung la împărăţie, Dumnezeu să ne

ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este ... , sau: şi cum mergea el, ........ numai iaca i se

înfăţişează înainte ... , care menţin trează atenţia auditorului, legând în acelaşi timp între ele

episoadele naraţiunii.

Unic prin genul lui oral, Creangă apare, prin neasemuita lui putere de a evoca viaţa, un

scriitor din linia realismului lui Negruzzi, rămânând un reprezentant tipic al Junimii, prin acea

vigoare a conştiinţei artistice care îl uneşte aşa de strâns cu Maiorescu şi cu Eminescu, bucuroşi

din primul moment a fi ghicit în el o conştiinţă înrudită.11

Povestea Fata babei şi fata moşneagului (cunoscută din numărul de la 1 septembrie 1877

al Convorbirilor literare) e după părerea lui George Munteanu un studiu de moravuri în ambianţă

11 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 161

simili-fantastică, având ca fir mai distinct drumul în viaţă al celor năpăstuiţi prin naştere

şi – până la o vreme – de prea multa lor modestie.12

Pornind de la motivul folcloric al mamei vitrege, totdeauna incapabilă să-şi stăpânească

egoismul, Creangă a creat o naraţiune exemplară, în care binele şi virtutea sunt răsplătite, iar

lenea, lăcomia, invidia, răutatea sunt aspru sancţionate. Cele două fete fac două călătorii similare,

trecând prin aceleaşi probe, pe care le abordează, însă, în mod diferit. Fata moşului îngrijeşte o

căţeluşă care îi iese în cale, curăţă un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi, curăţă o fântână,

apoi un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească, slujeşte cu credinţă la Sfânta Duminică,

îngrijind de copiii ei, o mulţime de bălauri şi tot soiul de jivine mici şi mari. Fata babei ignoră

toate acestea, se dovedeşte leneşă, răutăcioasă şi îngâmfată. Finalul e de natură să satisfacă

nevoia de dreptate caracteristică spiritelor lucide. Fetei moşneagului cuptiorul îi oferă plăcinte,

fântâna îi dă apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa şi două pahare de argint,

părul îi oferă pere galbene ca ceara şi dulci ca mierea, căţeluşa îi oferă o salbă de galbeni, iar

când ajunge acasă scoate din lada dată de Sfânta Duminică nenumărate herghelii de cai, cirezi de

vite şi turme de oi, de care se bucură tatăl ei. Fata babei, care se poartă urât cu toţi cei care-i cer

ajutorul este pedepsită. Căci deschizând lada, o mulţime de bălauri au ieşit dintr-ânsa şi pe loc

au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut

bălaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

Ciclul Poveştilor lui Creangă se încheie cu Ivan Turbincă (Convorbiri Literare, 1 aprilie

1878). Începuse cu moartea năprasnică a soacrei neomenoase şi se încheie cu Şi aşa, a trăit Ivan

cel fără de moarte veacuri nenumărate şi poate că şi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit.

Simbolic, finalul poveştii e un elogiu adus spiritului nepieritor care a creat lumea minunată a

basmelor, parte importantă a spiritualităţii neamului.

Ivan este un rus bătrân, care slujise la oaste de când se ştia. Pentru slujba lui

conştiincioasă primise la eliberare două carboave. Dumnezeu şi Sfântul Petru îl încearcă,

făcându-se cerşetori la cele două capete ale unui pod, apoi, convinşi de milostenia lui îi dăruiesc

ceea ce cere el: să-i fie blagoslovită turbinca, în care să poată introduce pe cine vrea el. Prima

ocazie se iveşte când este găzduit de un boier într-o casă bântuită de diavoli, care nu-l lasă pe

Ivan să se odihnească. Îi bagă pe diavoli în turbincă, ba chiar şi pe Scaraoschi, scăpându-l pe

boier de ei, apoi se îndreaptă spre casa lui Dumnezeu ca să-l slujească. La poarta raiului află de la

Sfântul Petru că nu e rost de petrecere, fiindcă nu este nici tutun, nici vodcă, nici lăutari şi nici

12 George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p.367

femei, de aceea se duce la iad. Aici petrece zgomotos, speriindu-i pe diavoli, care scapă de el

dând larmă de război cu o darabană făcută după ideea Talpei Iadului. Închid poarta iadului în

urma lui, astfel că Ivan se îndreaptă din nou spre rai. La intrare întâlneşte Moartea, pe care o

închide în turbincă, spunându-i că se duce să vadă ce porunceşte Dumnezeu. Tălmăceşte în felul

lui spusa Domnului, obligând Moartea să mănânce trei ani pădure bătrână, apoi trei ani pădure

tânără.

Când Dumnezeu se interesează de Ivan, constată că e destul de bătrân şi hotărăşte să-i ia

turbinca şi să-l dea pe mâna morţii, dar ivan închide Moartea în racla pregătită pentru el,

păcălind-o să-i arate cum stă mortul în raclă, apoi aruncă racla pe o apă curgătoare. Dumnezeu

eliberează Moartea, care se întâlneşte cu Ivan şi-i spune că n-o să-l ia repede, ca să vadă cât de

grea e bătrâneţea. Ivan îşi trăieşte frenetic bătrâneţea, nesupărat de Moarte.

În afara mijloacelor utilizate în celelalte poveşti, umorul e sporit prin folosirea unor

cuvinte uzuale din limba rusă, devenite populare după contactul cu povestea lui Creangă: poşol

na turbinca, vidma; paşor na turbinca, ciorti; haraşo-haraşo; ţi-am făcut coneţul; te faci nisnai;

guleaiu peste guleaiu.

Despre Poveştile lui Creangă au scris cu admiraţie numeroşi exegeţi. Se cuvine să-l

amintim mai întâi pe francezul Jean Boutière, cel care consacră în studiul său din anul 1930 La

vie et l’oeuvre de Ion Creangă o parte însemnată poveştilor, pe care le compară cu basmele unor

culegători sau creatori autohtoni ( Petre Ispirescu, Costache Negruzzi ) sau europeni ( Fraţii

Grimm, Charles Perrault, I.C.Schmid, H.Chr.Andersen ).

Prima observaţie a cercetătorului francez este aceea că Ion Creangă n-a vrut să facă operă

de folclorist, el e un creator original, care are la bază un impresionant fond folcloric autohton

foarte vechi, parte însemnată a tezaurului folcloric universal. Despre Povestea lui Harap-Alb

afirmă că pot fi recunoscute în ea întâmplări asemănătoare muncilor lui Hercule, a căror amintire

trebuie să fă fost reţinută de epica populară. Ceea ce a inventat Creangă are la bază exerciţiul

făcut ca învăţător, când povestea copiilor; nu modifică, însă, versiunile tradiţionale.

Poveştile populare din toate ţările se deosebesc de literatura cultă printr-un anumit

număr de particularităţi de limbă şi stil, care, toate, au fost preluate de Creangă. Unele dintre

aceste particularităţi sunt comune tuturor operelor cu caracter popular şi, prin urmare, sunt

comune atât în „Poveşti” cât şi în „Amintiri”13

13 Jean Boutière, Poveştile lui Ion Creangă, în volumul Studii despre ion Creangă, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p.155

Jean Boutière se entuziazmează în faţa expresivităţii zicerilor populare, a formulelor

narative specifice basmului românesc, preluate şi îmbogăţite de marele povestitor.

Poveştile populare din toate ţările ne interesează mai ales prin peripeţiile extraordinare

istorisite; fie că sunt lapidare sau prolixe (rareori se menţin la mijlocul just), ele nu zugrăvesc

personajele, fantastice sau nu, animalele sau monştrii pe care-i aduc în scenă, decât prin

formulele stereotipe, în număr destul de restrâns, care nu evocă nimic precis imaginaţiei noastre;

ignoră noţiunile de spaţiu şi timp, iar acţiunile lor se dezvoltă, adesea puţin la întâmplare, într-o

lume nedeterminată.

Dimpotrivă, Creangă, fără a modifica datele furnizate de tradiţie, a ştiut să creeze schiţe

vii ale personajelor principale ale poveştilor sale, atât fizice, cât şi morale; să picteze cu artă

scene vii în care figurează mai mulţi actori; să localizeze adesea cu precizie acţiunile poveştilor

sale; să-şi răspândească în multe locuri spiritul şi buna dispoziţie; în sfârşit, contrar spuselor

unora, să-şi dezvolte în general poveştile după un plan bine fixat.14

Personajele şi scenele îl impresionează, de asemenea, pe cercetătorul francez. Apreciază

că povestitorul român se pricepe deopotrivă să descrie amănunţit şi precis, dar se opreşte deseori

la schiţe, rareori adâncite, care, graţie alegerii judicioase a elementelor, însufleţesc personajele şi

întâmplările.

Cercetătorul străin nu poate să nu observe culoarea locală. Personajele lui Creangă,

oameni din popor, capătă individualitate. Femeile sunt ocupate cu treburi casnice, acasă sau la

şezători torc umezind firul, pregătesc mâncarea tradiţională, mămăliga, sau alte mâncăruri

moldoveneşti, al căror nume şi gust este bine cunoscut povestitorului.

Jean Boutière apreciază că Ion Creangă este unic prin bogata colecţie de expresii, zicale şi

proverbe populare, care nu are echivalent la niciun alt povestitor european.

Într-un studiu intitulat Recitind poveştile lui Creangă, Nicolae Manolescu face distincţie

între satiră şi umorul lui Creangă; criticul apreciază că mentalitatea umoristică a lui Creangă se

întemeiază pe un bun-simţ şi pe natural; este o dovadă a înţelepciunii, a măsurii lucrurilor.

Creangă are totdeauna ce povesti semenilor, ca să-i înveselească, trăind ceea ce povesteşte, altfel

spus creează viaţă.

14 Jean Boutière, Poveştile lui Ion Creangă, în volumul Studii despre ion Creangă, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p. 164-165

Despre Creangă totul s-a spus, lucruri absolut noi nu mai sunt cu putinţă. Ne rămâne să

ilustrăm, asemenea povestitorului însuşi, cu candoare, nişte observaţii ştiute de toată lumea, de

mult tipice şi universale.15

În a sa Istorie a literaturii române George Munteanu este de părere că adevărurile

fundamentale ale Poveştilor lui Creangă par să se ţină strâns de binecunoscuta formulă a

învingerii răului de către bine. Aceste adevăruri, descoperite prin veacuri şi revenind sempitern

trebuie repetate mereu, pentru a evita tot felul de năpaste. Creangă răspândeşte astfel o

înţelepciune şi prin aceasta se dovedeşte un clasic.

Din punct de vedere al formei Creangă ascultă de legile generale ale morfologiei

basmului, dar conferă naraţiunilor lui valoare de parabolă. El redescoperă chintesenţele general

umane, lăsând loc moralistului care merge până în ascunzişurile ultime ale gândirii şi ale rostirii

şi umoristului, care râde fiindcă nu vrea să plângă.

Dacă adăugăm la aceasta şi geniul său verbal, faptul că găseşte în mod fericit cuvântul ce

exprimă adevărul şi cedează în mod uimitor iniţiativa cuvintelor, Creangă dovedeşte că

stăpâneşte pe deplin secretul Povestitorului de vocaţie.

În ce constă, prin urmare, „taina” ultimă a artei de povestitor a lui Creangă? În

demiurgia cuvântului ... Umorul, se înţelege, rezultă din delicata punere în cumpănă a

„sensului” şi a „expresiei” într-un echilibru al acestora mereu primejduit „cu metodă” şi

„restabilit” când ţi se părea că aceasta nu mai este cu putinţă. Mare, rafinat „actor” trebuie să

fie, aşadar, povestitorul umorist, chiar în postura de aievea!16

15 Nicolae Manolescu, Recitind poveştile lui Creangă, în volumul Studii despre Ion Creangă, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p.23716 Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române, Epoca marilor clasici, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p.401