Crăciun în Vadu Izei

- Maramureș -

” În pragul sărbătorilor de iarnă, la Vadu Izei, pe ulița Mocirii, și-a făcut apariția, alături de prieteni de familie din Ploiești, fiul și nepotul mult așteptat de la București.

Toată lumea l-a așteptat cu drag, în ciuda frigului de afară!” Cam așa ar începe povestea mea despre cum am ajuns -în sfârșit- acasă de la București.

Am așteptat foarte mult întoarcerea acasă deoarece de când a început facultatea, am reușit să ajung acasă doar o singură dată, și și atunci prin intermediul unui spectacol. Am stat foarte puțin acasă și mi se făcuse taaaaaare dor!

Am reușit să ajung acasă pe data de 23 decembrie și de cum am ajuns, nici n-am apucat să mă obișnuiesc, că a trebuit să intru în ”atmosfera” de Crăciun! Casa era pregătită și plină de luminițe și beculețe, înăuntru era curat lună, ciorbele erau date în clocot, carnea frigea, totul era exact după cum m-am așteptat.

A doua zi, m-a așteptat bradul afară, să-l împodobesc. De obicei nu era sarcina mea, dar cum ”o zinit coconu’ de la București”, mi-a fost lasată mie această bucurie.

Când împodobeam bradul, o văd pe bunica (mama-bună, asa îi spun eu, așa am fost învățat) apropiindu-se de mine încet.

” – Da măi Păuluc, tu cu cine meri a colinda anu’ iesta?”

Îmi ridic privirea și-i spun: cu foștii mei colegi de liceu, din oraș! Mergem întâi la ei acasă, în oraș și apoi poate a doua zi de Crăciun ajungem și la mine acasă și apoi a treia zi, mergem la colegii care stau mai departe de Sighet, în sate.

Mama-bună, vizibil mâhnită, îmi spune: ”- Oo, dapoi nu ai putut șî tu să-ți găsăști niște pretini p’aici p’în sat? Meri cu ’ceia cu fâșurile...”

Pentru o clipă nu am realizat ce înseamnă ” ’ceia cu fâșurile” dar imediat mi-am dat seama despre ce vorbea bunica. Am să vă lămuresc imediat.

La noi, în Maramureș, din fericire, se umblă la colindat și în straie de sărbătoare. Autentic ar fi cu cioareci (pantaloni din lână), cizme, cămeșă, ticsău (curea lată din piele), cojoc, gubă (un fel de geacă modernă, doar că din lână și, la fel ca cioarecii, cu modele din ”barșon” – catifea) și pe cap, cușmă înstruțată cu ”verdeață” – asparagus, pe care se agață ciucuri făcuți din ață, în diferite culori.

Aveți aici atașată o poză, ca să vă faceți o idee.

Mai nou, tinerii respectă aproape tot portul, înafară

de cioareci care sunt foarte grei. În locul cioarecilor

găsim bine-cunoscuții pantaloni din stofă neagră.

Asta este o categorie. În cealaltă categorie se înscriu

”cei cu fâșurile”, adică cei care merg la colindat îmbră-

cați în haine de sărbătoare dar nu port popular...civile,

cum s-ar spune. În acea categorie m-am înscris și eu

anul acesta, cu foștii mei colegi de liceu de la oraș.

Bunica mea era dezamăgită de faptul că tocmai eu,

cel care încerc să promovez tradițiile Maramureșului,

merg la colindat îmbrăcat civil și de faptul că nu

respect tradiția colindatului, adică să ajung și la noi

acasă atunci când se colindă, în ajunul Crăciunului, pe

24 decembrie seara.

Atunci, fiecare casă așteaptă colindători. Când se face

seară vin coconii, colindă, primesc bani, mere, nuci și

cozonac. Mai în noapte vin cetele de feciori cu ceteră, zongură (chitară) și dobă.

Cetele de feciori colindă pe la familiile lor și la fetele nemăritate sau drăguțele lor (iubitele lor). Fiecare își alege o fată sau mai multe, fată la care va merge cu grupul la colindat.

În a doua seară, feciorii merg din nou la colindat pe la familii dar de data aceasta împreună cu fetele pe care le-au colindat seara precedentă. Când ajung într-o casă mănâncă, beau și se pun pe jucat învârtite și tropotite (tradițional ar fi cu ceteraș și dobaș dar acum, merge și cu muzică pusă de pe internet).

Fratele meu a respectat tradiția și a mers la colindat îmbrăcat în straiele noastre populare. Asta a mai îmbunat-o pe bunica.

Deși am ajuns în 24 noaptea (când este seara pentru colindat) la noi acasă, tot nu am respectat tradiția, pentru că noi eram și băieți și fete iar grupurile de acest gen vin doar a doua seară. Dar nu-i bai, noi tot ne-am vesălit și am jucat la mine-n cameră sub privirea, vizibil fericită, a părinților mei. Mama nu s-a putut abține și a venit să joace cu noi o tropotită (pe care fiul, venit de la București cu câteva kilograme în plus de la atâta MacDonald’s și KFC, nu a putut să o ducă până la capăt și a fost ”râsul” tuturor )

Ce mi-a încântat sufletul a fost că atunci când îmi așteptam colegii să vină să mă ia, a venit la noi un rapsod al satului nostru cu doi nepoți: unul la dobă și unul la zongură. ”Diavolu’ ” i se spune lui, pentru că ”zîce în ceteră” fără degetul arătător. Are doar patru degete la mâna stângă, mână cu care apasă pe strunele viorii. E foarte greu să cânți așa dar el se descurcă.

Atunci am gustat adevăratul folclor. Bineînțeles că l-am filmat, să-l am drept document de suflet de la mine de-acasă. A cântat o colindă destul de cunoscută dar foarte frumoasă iar apoi a venit în casă. În casă, a cântat o feciorească de Maramureș, apoi un cântec pe care atunci când a început să-l cânte, în ochii părinților mei se iveau niște lacrimi mici deoarece își aduceau aminte că așa era adevăratul Crăciun, pe vremea lor.

Normal, mama a început să cânte cu el iar mai târziu i s-a alăturat și tata, care nu e atât de îndrăzneț și sigur pe vocea lui.

După aceea, încă un pahar de horincă și mai o poveste... Ne-a povestit că a stat în Satu Mare, între oșeni și că a învățat să zică ”ca pe la ei”. L-am provocat subtil să-mi zică și mie una ca pe la oșeni și am fost foarte amuzat cum îi spunea nepotului

de la chitară: ”măi Gheo’, țâne do”. Au cântat „oșeneasca în gama do” și i-am felicitat.

Apoi a mai cântat ”învârtita curvii”, o tropotită unde din când în când făcea din arcuș un zgomot ca și cum s-ar rupe o țesătură și zicea: „Aici și-o rupt curva sumna (fusta) în tren”. Cu toții am fost foarte amuzați dar eu am rămas și mai amuzat de faptul că, înainte de a începe să cânte tropotita, s-a gândit puțin și apoi i-a spus nepotului cu chitara: „Măi Gheo’, tu nu cânta aici”. Apoi s-a întors către noi și s-a justificat, spunând că e la început și nu știe să ”țână bine”, adică să schimbe acordurile când trebuie.

După aceea, încă un pahar de horincă, apoi iar povești și amintiri și la final, tata a spus: ”Pi măi Miha’, nu ne-ai zîs și tu una de băut, o băută di pă la noi”. Imediat s-a conformat și a început să cânte o hore de băut pe care mama a dat tonul și a strigat prima niște strigături hazlii, apoi mi-am încercat și eu norocul iar în final, tata.

După ce a terminat băuta, tata i-a pus în arcuș bani și am mai povestit câte ceva iar apoi a plecat.

A fost superb! A fost prima mea tangență de acest gen. Am mai fost chiar eu cu cete de feciori cu taraf tradițional dar nu am fost niciodată acasă când venea Mihai Diavolu’ la noi (în fiecare an vine, nu ne uită niciodată). Mă bucur nespus că am reușit să fiu acasă anul acesta și mă bucur că l-am filmat, să-l pot vedea și asculta când îmi vine câte-un dor de casă.

Așa se petrece Crăciunul la mine acasă, în Vadu Izei, județul Maramureș.

Dacă v-a plăcut descrierea mea, vă aștept cu drag în Maramureș!