1

WALTER BÜHLER CORPUL CA INSTRUMENT AL SUFLETULUI

2

3

WA L T E R B Ü H L E R

CORPUL CA INSTRUMENT AL SUFLETULUI

în sănătate şi boală

TRIADE

4

Traducere după:

Walter Bühler DER LEIB ALS INSTRUMENT DER SEELE

Editura Freies Geistesleben, Stuttgart 1993

Traducător: Delia Popescu

Redactor: Agenor Crişan

© 2001, EDITURA TRIADE, Cluj Napoca ISBN973-9196-89-6

5

CUPRINS

Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

I. Tripartiţia organismului uman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Sistemul nervos ca purtător al reprezentării Ritmul ca instrument al simţirii Sistemul membrelor ca instrument al voinţei

9

II. Inima şi curajul de a trăi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Teoria pompei. Inima ca organ de simţ. Pauza împătrită în circuitul sanguin. Despre curajul inimii. Bolile inimii şi viaţasufletească.

25

III. Sistemul schimburilor şi al membrelor . . . . . . . . . . . . . .

Căldura ca poartă a sufletului. Voinţa de viaţă a organelor. Stomac deranjat. Funcţia tripartită a stomacului. Cauze din timpul copilăriei pentru boli ale metabolismului. Diabetul ca paralizie a voinţei.

40

IV. Sistemul neuro-senzorial ca oglindă a sufletului . . . . . . .

Despre lumina ochiului. Metamorfoza imaginilor remanente. Cum ia naştere conştienţa? Funcţia creierului ca proces de deconstrucţie. Memoria şi fantezia. Scleroza creierului. Despre “lumina cerească” în om.

58

6

7

CUVÂNT ÎNAINTE

Scrierea din această carte este o redare a patru conferinţe, ţinute de un medic în faţa lucrătorilor şi angajaţilor unei farmacii. Aceste “ore de lucru” au apărut fără schimbări importante în seria de scri-eri a “Asociaţiei pentru extinderea artei vindecării”, Stuttgart. A fost menţinută conştient formularea iniţială a cuvântului rostit. Noi credem că modul de exprimare viu, popular-ştiinţific în cel mai bun sens al cuvântului, cu care autorul zugrăveşte în faţa nespecialiştilor o imagine însufleţită a omului, este deosebit de potrivit să trezeascăîn cercurile largi noi interese şi înţelegere pentru fiinţa încă necu-noscută: omul!

Conferinţele doresc să transmită contemporanilor o anume viziu-ne fundamentată spiritual ştiinţific despre om, care vede şi pericole-le ce pândesc omenirea, în pofida tuturor progreselor exterioare ale civilizaţiei noastre.

Nimeni nu se poate sustrage de la problemele presante ale timpu-lui. Sunt probleme ale organizării vieţii, ale profesiei, ale alimenta-ţiei, ale destinului, ale bolii - pe scurt, probleme ale unei igiene a vieţii în sensul cel mai cuprinzător. Unde sunt unităţile de măsură,unde sunt punctele de vedere cu ajutorul cărora să ne putem orienta în haosul vieţii actuale, în hăţişul noţiunilor învechite sau contradic-torii? Instinctele care l-au purtat până acum pe om s-au stins. Chiar şi “cei chemaţi” suferă în multiple feluri datorită îngustării conştienţei prin modul de gândire materialist. Nimeni nu ar trebui săevite problemele de viaţă amintite mai sus şi să lase rezolvarea lor doar în seama a cine ştie ce “specialişti” sau a cine ştie ce instituţii. Cu toţii am devenit căutători.

În acest sens, ideile deschizătoare de noi căi de cunoaştere, pre-zentate în cele ce urmează, au o mare valoare. Înainte de toate, ele vor să prezinte şi bolnavului o imagine despre om, care trezeşte înţe-legerea pentru boală şi pentru o terapie corespunzătoare naturii şispiritului, şi care poate impulsiona vindecarea şi conducerea vieţii. Tocmai în acest domeniu există, în largile cercuri de nespecialişti, o trebuinţă mult prea puţin satisfăcută. Pentru acest motiv edităm se-

8

ria de scrieri “Igiena socială”, care va fi deschisă prin această căr-ticică, cu speranţa că ea va fi un ajutor pentru cei care simt nevoia nu numai pentru o igienă corporală ci şi pentru una spirituală. Spe-răm că prin aceasta, înainte de toate, educatorii, terapeuţii, surorile medicale şi mamele vor găsi o înţelegere mai profundă pentru activi-tatea lor cu oamenii care au nevoie de ajutor.

Dorim să adresăm mulţumirile noastre firmei Weleda (Arlesheim / Elveţia) care, prin instituirea orelor de lucru practic şi a redactării celor prezentate în acest ore, a făcut posibilă publicarea acestei cărţi.

Dr. H. H. Vogel

Membru în curatoriul Asociaţiei pentru extinderea artei vindecării

9

I. TRIPARTIŢIA ORGANISMULUI UMAN

Stimaţi ascultători! Omul este o fiinţă care se ridică deasupra altor regnuri ale naturii,

mai puţin prin perfecţiunea formei sale, cât prin viaţa interioară pecare o posedă: viaţa sufletească, viaţa spirituală a conştienţei şi a ra-ţiunii. Aceste facultăţi interioare, care fac ca el să evolueze într-un fel care îi este propriu, îl fac să caute a fi stăpân pe natură, şi el de-pune eforturi pentru a-şi domina, a-şi conduce destinul. Şi totuşi, toate aceste facultăţi psihice şi spirituale, care-şi găsesc încununarea în conştienţa pe care o are despre el însuşi, sunt atât de intim legate de organismul său încât acest destin depinde într-o mare măsură defuncţionarea normală a corpului său, de starea de sănătate sau de boală.

De aceea întrebarea care, din antichitate, a preocupat omenirea, se pune din nou, fără încetare: Cum trăieşte sufletul omenesc în corp, cum se acomodează acest suflet în corp? Sau: unde îşi are sufletul sediul, care dintre organe constituie locaşul sufletului? Vom încerca, din punct de vedere medical, să ne facem câteva păreri ferme asupra acestei chestiuni. Căci imaginea pe care o avem despre noi înşine influenţează în mare parte felul în care veghem asupra sănătăţii noas-tre, felul cum ne dirijăm viaţa şi rolul pe care-l jucăm în cercul fami-liei, prietenilor, în lume în general.

Ideile privind raporturile dintre corp şi suflet s-au modificat mult de-a lungul timpurilor şi poate ştiţi că în ultimii ani cercetările medi-cale, anatomia, fiziologia tind din ce în ce mai mult să vadă în creier reşedinţa sufletului. E un fapt cert: conştienţa slăbeşte şi uneori chiar dispare total când anumite funcţiuni cerebrale nu se mai produc în mod normal. Dacă din cauza unei insuficiente presiuni sanguine cre-ierul nu este bine irigat, şi dacă la acesta se mai adaugă şi faptul căaerul din cameră este puţin viciat, se poate produce leşinul. Toate celelalte organe pot funcţiona normal, totuşi omul asfixiat cade într-o stare asemănătoare somnului, din care nu poate fi scos prin mijloa-ce obişnuite; gândire, sentiment, voinţă, orice activitate psihică este suspendată. La bătrâneţe, când creierul este prost alimentat cu sânge

10

şi oxigen prin artere sclerozate, astfel încât respiraţia internă nu se mai poate face, activitatea conştientă slăbeşte; memoria şi atenţia nu mai funcţionează corect. Se poate produce o adevărată pierdere a conştienţei de sine şi a posibilităţii omului de a-şi conduce viaţa într-un fel raţional. Organismul mai poate supravieţui aproape zece ani dacă celelalte organe sunt relativ sănătoase, dar din cauza calcificării creierului, sufletul nu se mai poate exprima în mod normal. Un mare număr de observaţii ale creierului precum şi cercetări foarte aprofun-date ale creierului şi nervilor care pornesc din el, au dat naştere ideii că toată viaţa sufletului ar depinde de creier.

Sub influenţa materialismului, s-a considerat chiar că procesele chimice şi fizice ale creierului sunt cele care dau naştere vieţii psihi-ce, conştienţei. Ca şi floarea care, când s-a desfăcut la maximum, ne dă ceva în plus, anume parfumul ei, creierul ar secreta şi el sufletul. Şi, ca şi parfumul, care are o importanţă minimă – căci dispare de îndată ce floarea se ofileşte –, sufletul omenesc ar fi la rândul lui mu-ritor şi absolut trecător deoarece depinde de corp.

Când ne punem întrebarea referitoare la sediul sufletului, atingem probleme esenţiale ale vieţii umane, probleme care ne privesc pe toţi, şi pe care, în timpul unei ore de linişte, fiecare şi le-a pus măcar a dată: de ce mă aflu aici? Care este sensul vieţii mele? Se va prelungi ea dincolo de moarte sau atunci totul se termină? Oare toate cele trăi-te au fost degeaba? – toate aceste întrebări care au repercusiuni pro-funde asupra vieţii şi comportamentului fiecăruia (mai cu seamăcând răspundem negativ) au efect, de asemeni, asupra întregii comu-nităţi umane, asupra vieţii în societate, asupra structurii sociale.

Vom încerca să abordăm această problemă dintr-o latură cu totul nouă. Observaţia exterioară ne arată că există nori, arbori şi pietre. De asemenea, observaţiei noastre interioare i se impune constatarea că viaţa sufletului are mai multe posibilităţi, mai multe forme. Când evocăm o imagine a trecutului, ştim că punem în acţiune amintirea noastră, memoria noastră. Putem pune în mişcare aceste imagini, pu-tem să le modificăm, să le transformăm, să le punem în raport unele cu altele: spunem atunci că gândim.

Dacă una din aceste imagini ne umple de un sentiment de plăcere, de simpatie, de antipatie, sau chiar de frică, spunem că suntem capa-bili să simţim. Şi dacă sentimentul nostru devine din ce în ce mai

11

puternic, dacă antipatia se intensifică până la a deveni ură, sau dacăsimpatia devine o vie dorinţă de posesie, remarcăm că suntem antre-naţi de seva care ne împinge la acţiune: transpunem una din ideile noastre în fapte. Ne percepem atunci interior ca o fiinţă de voinţă şiacţiune.

Cu alte cuvinte: avem viaţa psihică în facultatea de a gândi (de a crea imagini, reprezentări), de a simţi (de a oscila între plăcere şidezgust, între bucurie şi tristeţe), în fine, de a voi. Şi se pune întreba-rea: ce raport există între această viaţă a sufletului şi ceea ce se vede din afară la fiinţa omenească, adică la corpul material pe care fiecare din noi îl posedă ?

Sistemul membrelor şi schimburilor1

Să observăm mai întâi voinţa umană. Priviţi la cineva care lucrea-ză, de pildă la voi înşivă. Când mergeţi în grădină să vedeţi grădina-rul care sapă un strat, care smulge plantele uscate, care scormoneşte pământul, seamănă grăunţe, împinge o roabă, etc. vedeţi un om a că-rui voinţă este în acţiune. El deplasează materialele lumii exterioare, le trage spre el, le respinge, le modelează. Şi toate acestea nu le poate face decât pentru că el se mişcă, pentru că posedă o anumită mobili-tate personală. Nu e o statuie de marmură care ar avea o putere ma-gică de a mişca lucrurile. Este nevoie de această mobilitate a mem-brelor, a picioarelor, a degetelor, pentru ca să poţi interveni într-un mod activ în lumea materiei. Şi când cineva nu este obişnuit cu acest gen de lucru – căci activitatea voluntară este o muncă dacă ea are un sens – când iese dintr-un birou, de exemplu, şi dă o mână de ajutor în grădină sau poate chiar într-o carieră, se poate ca două zile mai târziu să resimtă dureri foarte mari. Nu e rău să capeţi un lumbago, căci astfel îţi dai seama de contribuţia pe care o au muşchii în exercitarea voinţei. Ce ne-am face fără sistemul nostru muscular?

Aceşti muşchi ar fi, fireşte, incapabili să se contracte, să se întă-rească, apoi să se relaxeze şi să devină supli, dacă nu s-ar putea spri-jini pe rezistenţa oaselor prin faptul că sunt legaţi de oase prin ten-doane, ceea ce le dă o bază solidă pentru a se exercita de acolo spre exterior.

12

Pe de altă parte, vedem că mobilitatea oaselor este asigurată dearticulaţii, ligamente, etc. Şi astfel ajungem la ceea ce putem numi sistemul membrelor, în care includem toate oasele care depind de articulaţii şi a căror mobilitate se datorează muşchilor. Cum spu-neam, dacă facem un lumbago, devenim conştienţi că forţa voinţei are nevoie de muşchi, ca de un instrument, pentru a se exprima. Când sufletul nostru vrea, el trăieşte în sistemul membrelor.

Un lucru foarte curios: omul posedă muşchi care sunt indepen-denţi de propria sa voinţă şi care, totuşi, sunt activi. Luaţi pâine în mână, frângeţi-o, duceţi o bucată la gură. Acţiunea volitivă continuă.Mestecaţi, mişcaţi, fărâmiţaţi această bucată cu limba, apoi o înghi-ţiţi. Activitatea conştientă a muşchilor merge până aici. Dar din mo-mentul când această bucată a fost înghiţită, o altă activitate intră în joc. Îmbucătura coboară de-a lungul esofagului, este măcinată în stomac, intră în intestin şi, prin căi diferite, după numeroase trans-formări, pătrunde în sânge şi în ficat. Studiul acestei elaborări de substanţe ne permite să constatăm că ea nu s-ar putea face fărămuşchi. Deja esofagul este un tub muscular, iar dacă stomacul este un fel de sac, pereţii acestui sac sunt constituiţi nu numai de o mu-coasă, ci şi de fibre musculare foarte fine, dispuse într-o anumită or-dine şi a căror forţă este considerabilă. Când alimentele, reduse la stare lichidă, sunt împinse în intestin şi fărâmiţate ritmic pe un lung parcurs, tot despre o activitate musculară este vorba.

Vedeţi deci că în aceşti muşchi se exercită o forţă care este de na-tură voluntară, cu toate că ea nu face parte din viaţa noastră psihicăconştientă. Într-adevăr, putem vorbi de forţe voluntare inconştiente şidescoperim că viaţa noastră psihică se înrădăcinează profund în cor-pul nostru prin aceste forţe de voinţă. Acţiunea lor asupra alimentaţi-ei şi digestiei noastre se manifestă prin deplasarea şi transformarea substanţelor materiale prin mişcări din ce în ce mai subtile în ficat, în sânge şi în circulaţie. Ceea ce este mai important, este de remarcat căaceste mişcări nu sunt în exclusivitate mecanice, ci dirijate de forţevoluntare (cu tot caracterul inconştient ale acestora). În felul acesta, activităţii voluntare a membrelor se adaugă o activitate voluntarălăuntrică, care este mai înrădăcinată în organism, rămâne inconştien-tă şi se exercită în fenomenele metabolice, în sistemul schimburilor.Considerând fiinţa omenească în totalitatea sa, putem spune deci că

13

membrele şi sistemul schimburilor constituie suporturile, instrumen-tele voinţei sale.

Principalele organe ale sistemului schimburilor se situează sub diafragmă: stomac, intestin, ficat, etc. În aceste organe, în aceste părţi ale corpului, totul este în mişcare. Stomacul se mişcă de îndatăce este activ. Intestinul este de asemenea în mişcare, iar poziţia cute-lor sale nu este de loc fixă, se poate modifica. Chiar organe ca splina, ficatul se pot dilata şi contracta fără încetare; dacă aveţi un junghi când fugiţi, puteţi observa că splina colaborează cu digestia sau cu membrele. Deveniţi atunci puţin conştienţi de activitatea voluntară aacestui organ, activitate care, de obicei, rămâne inconştientă. De asemenea, vezica biliară, care se dilată şi se contractă, acţionează şiea prin intervenţii care rămân inconştiente; aşa secretă ea fierea ama-ră pentru ca substanţele eliminate să fie transformate. Am ţinut să văarăt că tot ce se întâmplă astfel se datorează mişcării, mobilităţii or-ganelor. Diversele lor activităţi se întreţes şi pot fi reunite toate într-o singură denumire sistemul schimburilor sau sistemul locomotor şidigestiv. Este acela care zideşte material fiinţa omenească şi îi reîn-noieşte fără încetare substanţele. Toate aceste substanţe care pătrund în corp trebuie să facă un ocol prin forţele constuctoare ale sângelui. Şi ştiţi că sângele suferă de o pregătire? Chiar în membru, prin faptul că în interiorul oaselor, în măduvă, au loc fenomene importante. Acolo se produc globulele roşii şi unele albe, aşa cum în ficat şi în alte organe se produc albumina sângelui şi zahărul. Sângele însuşieste un organ în permanentă mişcare. Forţele voinţei sunt profund unite întregii acestei mobilităţi permanente a organismului.

Sistemul capului – sistemul neurosenzorial

Acestei părţi a fiinţei omeneşti pe care am descris-o, i se opune o alta, cu totul diferită. Pentru anatomist, în corpul omenesc se află trei activităţi. Am vorbit de una dintre ele, cea care se află sub diafrag-mă. Celelalte două sunt cea a pieptului şi cea a creierului. S-o cerce-tăm pe aceasta din urmă.

În interiorul cavităţii craniene se află creierul, care este un organ foarte complicat. Cu toate că este relativ mic, studiul său cere stu-

14

dentului în medicină mult mai mult timp şi osteneală decât toate or-ganele abdominale la un loc. Cum e făcut acest organ? Este, în mod ciudat, incolor, cenuşiu, şi când îl vedem aşa cum se obişnuieşte, în cutia craniană, ne gândim involuntar la circumvoluţiuni, la cutele intestinului. Căci sunt, într-adevăr, circumvoluţiuni, forme stranii care se împletesc. Dar diferenţa este totuşi considerabilă căci, spre marea noastră surprindere, vedem că acest organ nu este de loc mo-bil. Toate aceste circumvoluţiuni sunt fixe; milioanele de celule cer-vicale, cu numeroasele lor ramificaţii şi prelungirile lor, pe care le numim nervi, şi care se răspândesc din creier în tot corpul, tot acest ansamblu este absolut imobil, tot atât de imobil ca şi firele telefonice pe stâlp. Creierul însuşi este un organ care nu trebuie să se dilate, ca ficatul sau splina, sau să se contracte, nici măcar cu un milimetru. Dacă acest fenomen se produce, avem numaidecât dureri de cap în-grozitoare.

Când studiem capul omenesc, intrăm într-un domeniu unde toatăaceastă mobilitate despre care am vorbit în legătură cu sistemul membrelor şi al schimburilor, face loc unei imobilităţi aproape abso-lute. O vedeţi în faptul că toate oasele craniului, aproximativ 20, sunt solid sudate între ele (cu excepţia unuia singur), astfel că orice flexi-bilitate, orice deplasare individuală le sunt imposibile. Sunt atât de bine legate între ele încât rezultă o formaţie rigidă şi nedeformabilă.Cavitatea craniană este cam ca o carceră, unde se află închis creierul care, prin circumvoluţiunile sale el se adaptează atât de exact formei osoase care îl comprimă, încât îi este cu neputinţă să se mişte.

Oasele craniului sunt, de asemenea, diferite de oasele membrelor. Oasele membrelor sunt dispuse radial (până în coloana vertebrală), în timp ce oasele craniului sunt în formă de cupă şi asamblate în aşa fel încât nu merg din interior spre exterior, ci se rotunjesc pentru a for-ma un fel de sferă scobită. Craniul nu are deci mobilitatea şi supleţea pe care o are restul corpului. Starea sa perfectă este repausul, fixita-tea. Prin aceasta, capul se află într-un contrast izbitor cu membrele. Acest contrast se manifestă în multiple feluri. Să-l mai studiem puţin.

Când stomacul macină alimentele, sau când mâna lucrează, siste-mul membrelor sau schimburilor intervin în lumea materiei pentru a o pune în mişcare, pentru a trage un folos, pentru a scoate ceva din ea.

15

Uitaţi-vă însă cum se comportă capul faţă de materie. Să-l obser-văm în timpul unei mese. Capul ia din mână puţină substanţă şi astfel primeşte un mic serviciu de la sistemul membrelor. El utilizează apoi singurul element articulat, singurul os mobil pe care-l posedă capul: maxilarul inferior. Când a apucat substanţa şi a mestecat-o, nu are altceva mai urgent de făcut decât să o expulzeze din domeniul săupropriu, adică din cavitatea bucală. El spune stomacului: “acum des-curcă-te cu asta, nu mai vreau să ştiu nimic de ea”. Apoi începe săabsoarbă alte substanţe, mai transparente, mai uşor de asimilat: aspi-ră aerul. De-abia a mirosit ce este acest aer, dacă este parfumat, proaspăt sau viciat, şi nu-l mai vrea: îl face şi pe el să coboare, deşiîntr-o zonă mai puţin profundă decât alimentele. Aerul pătrunde prin trahee în cavitatea toracică. Capul nu mai vrea să păstreze nimic din el.

Dacă aerul se prezintă uneia din deschizăturile capului, urechii de pildă, aceasta pare să-l admită. Totuşi o barieră se ridică îndată. Ce ia capul din aerul care pătrunde prin canalul urechii? El opreşte tot ce este substanţă materială, căci molecula de aer încearcă să pătrundădar se ridică o barieră: timpanul. Nu păstrează decât ceea ce este mai subtil în aer: ritmul, vibraţia, sunetul. Pe acestea capul le acceptă.

Capul intră deci în raport cu lumea în aşa fel încât respinge ceea ce ar putea să-l îngreuneze, să-l lege de substanţă, de materie şi nureţine decât elementul cel mai subtil, ceea ce nu mai este materie.Din alimente, nu reţine decât senzaţia de gust, dulcele, acrul, sau amarul. Din aer, nu reţine decât sunetul sau senzaţia olfactivă. În fi-ne, prin ochi el se deschide lumii întregi. Dar ce reţine? Impresiile de lumină, de culoare, de formă, care aderă la diferitele elemente ale lumii materiale, dar nu materia însăşi.

De fapt, ce reţine capul din nenumăratele sale contacte cu lumea? Nu reţine decât imagini. Şi aceste imagini nu mai au nici o realitate, sunt, într-un fel, fotografii sau umbre ale lumii înconjurătoare. Ele sunt reţinute de cap şi conservate de altfel cu multă grijă cu ajutorul memoriei, astfel încât sufletul le poate rechema din nou fără încetare. Vedeţi deci foarte clar, capul nostru este într-un cu totul alt raport cu lumea, decât membrele. Până la un anumit punct capul duce o exis-tenţă aparte, el se comportă într-un fel foarte aristocratic. Care este în realitate sarcina sa? Unde au dispărut la el toate forţele cu ajutorul

16

cărora organismul intervine prin ficat, stomac şi membre în lumea materială? Stomacul, şi el, prin faptul că secretă sucuri (acidul clor-hidric, printre altele) acţionează chimic asupra lumii materiei. Forţeconsiderabile sunt puse aici în mişcare. De asemenea, de formarea sângelui depind forţe constructoare. Această forţă reparatoare se ma-nifestă şi când o rană trebuie să se vindece, pretutindeni unde noi celule se nasc sau se regenerează.

Ce se petrece deci când organismul recunoaşte toate aceste forţeconstructive şi le concentrează asupra unei sarcinii? Când toate aces-te forţe se conjugă, rezultă suma a ceea ce sunt capabile să dea forţe-le sângelui, a voinţei şi a schimburilor. Nu rezultă ceva neînsemnat, o mică transformare a materiei sau o mică bucată de piele nouă, ci o fiinţă completă, o nouă fiinţă omenească. Omul s-a concentrat orga-nic în el şi, datorită organelor sale de reproducere ia naştere un nou organism, care este construit, modelat în materie. Acest lucru trebuie adăugat descrierii sistemului schimburilor; se poate spune că acestui nou pol al schimburilor, pe care-l calificăm ca inferior, prin contrast cu polul superior, al capului, îi aparţine cea mai înaltă dintre toate funcţiile, aceea a reproducerii.

Nici o reproducere nu poate fi concepută fără divizarea celulelor şi fără griji vigilente aduse întreţinerii celulei însăşi. Doar prin faptul că celulele se pot diviza şi reproduce, putem să înlocuim o bucată din pielea noastră sau să dăm naştere unui copil. Şi aici contrastul este vizibil între corp şi cap. Ce se întâmplă cu

acesta din urmă? Nici o celulă din creier nu se poate diviza, nici o pierdere de substanţă nu se poate compensa în creier. Sub acest ra-port, de asemeni, el se comportă într-un fel foarte aparte. La puţine săptămâni după naştere, celulele creierului pierd orice posibilitate de a se diviza, ele nu se pot regenera şi, cu atât mai mult, nu se pot re-produce. Se poate spune că activitatea umană (care în partea infe-rioară a organismului se manifestă într-un fel atât de excepţional prin formarea sângelui, multiplicarea celulelor şi reproducerea) scade din ce în ce, pe măsură ce urcă, şi se vede total oprită când ajunge la cap. Aici, din punct de vedere organic, nervul se opune sângelui. Nu nu-mai că mobilitatea exterioară face loc imobilităţii, iar capul refuză săacţioneze asupra substanţei, dar aceasta din urmă renunţă chiar să

17

utilizeze forţele care permit regenerarea şi reproducerea. Aceste forţese realizează în cap.

Ar fi atâtea de spus despre acest subiect! Trebuie să vă imaginaţică tuturor celor ce se petrec în polul inferior al fiinţei omeneşti le corespunde un pol opus. Atunci veţi înţelege capul. Ce poate însem-na această viaţă, în aparenţă atât de redusă, a capului, acest fapt cănutriţia, reproducerea, regenerarea, mişcarea, că toate acestea se gă-sesc în el ca atrofiate, încremenite? Să fie vorba de un fel de lenevie organică? Sau e un organ deja bolnăvicios? Când o fiinţă nu se poate nici reproduce, nici mişca, nici nu se poate vindeca, suntem tentaţi aspune că nu este cu totul sănătoasă. E însă posibil ca el să nu aibădecât un rol atât de negativ? În ce constă sarcina pozitivă a capului?

Când îl studiem mai îndeaproape, ne dăm seama că elementul po-zitiv constă, de asemenea, într-o mobilitate şi o productivitate, însăde un gen cu totul special. Nu vreau să vorbesc de faptul că se poate întoarce de pe o parte şi de alta a gâtului, căci aici acţionează muş-chii. Mobilitatea capului e cu totul alta. O descoperim când ne spu-nem: în capul meu pot să concep o idee şi s-o pun în mişcare. Pot scoate o imagine din memoria mea, sau s-o alung din ea; pot alege o altă imagine, alte două imagini şi să le leg una de alta. Cu ajutorul facultăţilor cerebrale, pot să parcurg ţări îndepărtate şi să merg îna-poi de-a lungul timpurilor. Cu alte cuvinte: capul are o mobilitate nemaipomenită. Acţiunea sa, eliberată de materie, există, şi intră în joc pe un plan cu totul diferit. El trăieşte în comoara sa de imagini. Acolo el este activ, modelează, este chiar creator; acolo putem spu-ne, pe drept cuvânt, că lucrează. Dacă numim “lucru” faptul de a crea, de a forma, de a deplasa, de a organiza, de a dezvolta ceva în toate detaliile sale, atunci capul lucrează şi el, căci toate acestea le face cu ajutorul imaginilor cerebrale. Ceea ce partea inferioară a fiin-ţei omeneşti face cu materia, în materie, capul o face cu reprezentări-le sale. Toate activităţile pe care le-am citat nu sunt altceva decât ceea ce se numeşte “a-şi aminti, a-şi imagina, a concepe idei şi, în general, a gândi”. Toate aceste posibilităţi pe care le cunoaştem bine, le putem rezuma într-o singură expresie, într-un singur cuvânt: repre-zentarea.

Cu ajutorul sistemului nervos, sufletul încearcă să se elibereze de orice legătură cu organele; în loc să-şi folosească forţele pentru a

18

lucra materia, el le întrebuinţează în a-şi elabora reprezentările, con-ţinutul propriei sale experienţe. În cap, organismul renunţă deci de a fixa forţele sufletului şi le lasă libere să execute o muncă mai inde-pendentă, în imagine, (săgeţile centrifuge). Cu acest preţ poate conştienţa să se aprindă, iar o viaţă psihică coştientă, trezită în cap, poate guverna de acolo tot restul corpului. Iată cum capul, care a re-nunţat la orice putere de regenerare şi de reproducere, în sensul or-ganic al cuvântului, ridică omul la nivelul superior, unde devine o fiinţă spirituală conştientă de ea însăşi, o persoană. Noi spunem deci adevărul când afirmăm că instrumentul sufletului gânditor este capul sau, mai precis, creierul şi ansamblul nervilor. Aceştia sunt, evident, de neconceput fără debuşeurile lor în organele de simţiri. Prin aces-tea, ei sunt în contact – în felul lor – cu lumea exterioară. Organele simţurilor, cele mai importante, sunt concentrate tocmai la cap şi se prelungesc spre interior, prin nervi, până la această minune care este creierul. Sistemul neuro-senzorial este deci un pol al entităţii umane, situat în partea superioară a organismului. Acest sistem neuro-senzorial se opune sistemului membrelor şi al schimburilor, care formează celălalt pol.

Sistemul ritmic: circulaţie şi respiraţie

I se oferă omului o a treia posibilitate: activitatea sufletului în sentiment, despre care n-am vorbit decât pe scurt. Vom înţelege mai bine ce este sentimentul dacă-l vom concepe ca situat între gândire şivoinţă. Reprezentaţi-vă ce trebuie să se întâmple pentru ca o idee, o simplă imagine să devină realitate în lumea exterioară, în lumea ma-teriei. Avem o idee poate foarte frumoasă şi foarte clară, ideea unei construcţii cu unghiuri drepte, de exemplu, pe care capul a conceput-o şi pe care o numim “cub”. Aceasta n-are, mai întâi, nici o realitate exterioară. Pentru ca această imagine să devină realitate, trebuie ca membrele să-şi procure o materie oarecare: ceară, plastelină, argilăsau marmură. Membrele o multiplică şi în lumea fizică apare atunci un cub care posedă o realitate exterioară. Sistemul membrelor şi al schimburilor i-a dat forma sa, voinţa umană a devenit activă. Cum s-a petrecut aceasta? Cum s-a putut ca imaginea, care n-are nici o reali-

19

tate exterioară, să-şi fi găsit drumul spre aceasta? Trecând, bineînţe-les, prin voinţă. Dar trebuie un intermediar, ceva care să poată trece peste prăpastia dintre cap şi membre. Lăuntric, aceasta se petrece în aşa fel încât simţim ceva ca o simpatie pentru cub, care ne place mult, şi ne spunem: ce păcat că această imagine se şterge atât de re-pede în noi şi că n-o putem păstra în faţa ochilor, nici nu putem s-o arătăm altcuiva! Atunci, din simpatia vie pentru această frumoasă şilimpede idee, ia naştere dorinţa de a o vedea luând formă exterioară.Suntem deja în plin sentiment, şi datorită faptului că simţim acest sentiment, că ceea ce am gândit sau văzut ne creează bucurie, ne sim-ţim împinşi a-l traduce în act, în voinţă. Iată cum sentimentul joacărolul de intermediar între gândire şi voinţă.

Să ne întrebăm acum pe ce organe, pe ce funcţii ale organismului se sprijină sufletul când trăieşte un sentiment. Acestei întrebări de-spre care vorbim aici, antropologia spirituală îi aduce un răspuns ab-solut nou. Ea ne spune că sentimentul îşi are punctul de sprijin pe ceea ce, în organismul uman, depinde de respiraţie, şi se efectueazăîntr-un mod ritmic. Să vedem deci ce este cu această chestiune.

Să observăm ce se petrece în noi când simţim bucuria şi exteriori-zăm acest sentiment prin râs. Nu putem râde fără a pune în mişcare sistemul respirator. Şi dacă suntem într-adevăr foarte mulţumiţi, vom constata că inima va tresălta, să zicem aşa, de bucurie, în piept. Din contră, vom constata că ne îngălbenim când ne este frică. Putem con-stata acest lucru şi la altă persoană –, frica o face să pălească. Dacăresimte un alt sentiment, mânia sau ruşinea, se roşeşte. Şi remarcămcă atunci când în suflet freamătă un sentiment mai puternic, întot-deauna se modifică ceva în circulaţia sângelui, în schimbul subtil care are loc între sânge şi respiraţie. Vom observa manifestări vio-lente de plăcere sau de supărare şi vom vedea că ritmul circulaţiei, bătăile inimii şi respiraţia sunt mereu mai mult sau mai puţin alterate. De fapt, această observaţie poate fi împinsă destul de departe, şi unadin marile sarcini ale viitorului va consta în studierea detailată a felu-lui în care ceea ce se petrece în sânge şi respiraţie este în legătură cu sentimentul. Vom reveni.

Ceea ce este în joc în acest caz constituie, de asemenea, un sistem organic. Aşa cum vorbim despre un sistem neuro-senzorial şi de unsistem al membrelor şi schimburilor, putem vorbi şi de un sistem

20

ritmic. Găsim formaţii ritmice şi în anatomie, în forma exterioară acorpului uman. Gândiţi-vă la torace; în ce mod admirabil şi ritmic se curbează oasele, se subţiază muşchii. Toracele este o formaţie inter-mediară între cap şi membre. Spre bază, coastele tind să devinămembre. Dar de îndată ce devin cu adevărat mobile şi se elibereazădin stern, nu mai sunt decât coaste false. Spre partea de sus, coastele sunt fixe, aplatizate, ca oasele craniului, sudate de stern, tinzând a deveni “cap”. Coasta şi toracele întreg nu par, la drept vorbind, săştie exact ce vor: în partea inferioară, toracele se comportă ca un membru înzestrat cu mobilitate şi libertate, iar în partea superioară el încearcă să devină sferic, să se fixeze, să se imobilizeze, aşa cum o face capul.

Pieptul are tot atâta nehotărâre (să spunem, oare, duplicitate?) în ceea ce priveşte raportul său cu lumea ambiantă. Acum se uneşte cu materialitatea ambiantă prin aspiraţie, acum încearcă să se elibereze, să se desprindă de ea, prin expiraţie. Dar pentru a putea trăi, pentru ca funcţionarea sa să fie normală, trebuie ca pieptul să ţină linia de mijloc între aceste două extreme: absoluta fixitate şi absoluta mobili-tate, absorbţia materiei şi expulzarea ei. Care e deci elementul de conciliere, intermediarul? Este mişcarea calmă, calmul în mişcare. Se produce o mişcare ritmică, o alternanţă regulată de expansiune şi decontracţie. Inspiraţia şi expiraţia, contracţia şi dilatarea inimii se co-munică apoi sângelui, a cărui mişcare ritmică se duce spre periferie prin circulaţia arterială şi revine la centrul, care este inima, prin cir-culaţia venoasă.

Aceste ritmuri de constrângere şi eliberare sunt imaginea corpora-lă, organică, a ceea ce ne agită sufletul când trecem de la râs la la-crimi, de la veselie la tristeţe, de la energie la reprimare. Să încercămdeci să vedem dacă pentru fiecare sentiment pe care-l resimţim ne poţi imagina un sentiment contrar. Iubirii i se opune ura, plăcerii – plictiseala, milei – cruzimea. Tot ce este sentiment oscilează fărăîncetare între cei doi poli opuşi. Este ca un fel de respiraţie, de pul-

21

Fig. 1. Organismul tripartit al omului

saţie psihică. De aceea sentimentul are nevoie de ceva care, chiar organic, să aibă posibilitatea să se dilate, să se contracte, să se mişte în orice sens. Şi acum, probabil, am sesizat că organele cu caracter ritmic sunt

principalele suporturi ale sufletului simţitor. După cum, în suflet, sentimentul este puntea între imagine şi realitatea exterioară, între activitatea interioară a gândirii şi activitatea exterioară a voinţei, tot aşa, sistemul ritmic şi tot ce depinde de el în organism, stabileşte în corp compensaţiile necesare între ceea ce se află sus şi ceea ce se află jos, precum între nervi şi sânge.

*

Acum avem o idee despre ce este organismul uman în totalitatea sa. Se clarifică o nouă imagine a fiinţei omeneşti. Prin propria sa fi-inţă, omul este integrat în cea mai mare opoziţie pe care o putem concepe. Această opoziţie, această tensiune care se manifestă până în

22

organe, nu trebuie să provoace un scurt circuit, altfel s-ar produce catastrofe; talerele balanţei ar oscila nebuneşte şi ar rezulta grave tulburări psihice sau fizice. De aceea se impune o funcţie corespun-zătoare care armonizează polii: ritmul. De exemplu, aceea parte a substanţelor alimentare care au fost transformate în sânge, este “ritmizată” de circulaţia inimii şi respiraţiei, şi poate găsi drum, în felul acesta, spre sistemul nervos.

Am dezvoltat astfel ideea unei trihotomii (tripartiţii) a organismu-lui uman. Vedem că acest organism, privit din afară, este o unitate, sau cel puţin pare a fi; dar interior, el trăieşte în sânul unei opoziţii, să zicem a unei polarităţi. Prin faptul că în această polaritate se in-troduce un al treilea element, fiinţa omenească poate evita catastrofa şi poate concilia contrariile. Am putea chiar spune că el este capabil să se vindece singur de ceea ce-l divizează, este capabil să rămână în bună stare. Corpul său este atunci pătruns de aceea vibraţie lăuntrică,justă, care face din el instrumentul unei activităţi psihice sănătoase.

Organismului împărţit în trei părţi, a cărui activitate este şi ea tri-plă, îi corespunde împărţirea funcţiilor sufletului. Deci, dacă punem din nou întrebarea: unde este sediul sufletului, vedeţi că nu este po-sibil de a numi un organ unic. Din cap până-n picioare, corpul este instrumentul sufletului, şi aceasta este una din grandioasele descope-riri pe care Rudolf Steiner le-a făcut studiind natura umană.* Anato-mistul şi fiziologul nu mai au dreptul să descrie organele doar din afară, sau să studieze izolat procesele chimice şi transformările mate-rie, căci făcând aşa, nu vor putea evita niciodată erorile materialis-mului pe care le-am schiţat la început. Din contră, trebuie ca de fie-care dată când se află în faţa unui organism omenesc, medicul să-şispună: toate aceste funcţii, aceste forme şi aceste procese mă orien-tează spre ceva care trăieşte, acţionează, creează şi devine conştient de sine în spatele lor – spre sufletul omenesc. Acesta este încarnat într-o fiinţă pământească; el organizează, dinamizează şi ritmeazăatât de minunat materia încât diferitele părţi ale acestui corp material îi pot servi drept suport, fiecare în felul său, bineînţeles. Tocmai

* Ideea tripartiţiei organismului omenesc a fost prezentată de Rudolf Steiner pentru

prima dată în mai 1917 în cartea sa “Despre enigmele sufletului. Vezi şi “Antropo-logia generală ca bază a pedagogiei” (1919)

23

aceste moduri diferite de funcţionare trebuie observate, studiate cu precizie, altfel nu vom înţelege niciodată, într-adevăr, raporturile dintre corp şi suflet, adică ceea ce este însuşi omul.

Aş dori, pentru a încheia, să fac un rezumat al acestor cosideraţii, propunându-vă o imagine care mă face să fiu mai bine înţeles. Când sufletul vrea, când doreşte să traducă ceva în fapt, în realitate, el ac-ţionează ca înotătorul care se aruncă în apă, se scufundă şi dispare pentru moment. Sufletul se scufundă cu voinţa sa în lumea materialăa organelor şi le face să se mişte din lăuntru. Atunci, el este voinţă .Dar dacă vrea să revină în sine, să se regăsească, să acţioneze asupră-şi fără să acţioneze asupra materiei, el trebuie să se retragă şi să urce din profunzimea organismului spre cap. Rolul organismului este atunci relativ secundar, forţele sale sunt în repaus; sufletul se des-prinde de el, i se opune şi se serveşte de acest organism ca de o oglindă. După cum fiecare organ al simţurilor reflectă o parte a lu-mii, tot aşa, creierul este oglinda interioară a sufletului. În creier, sufletul nu mai acţionează cu ajutorul forţelor materiale, el nu exerci-tă nici o presiune asupra circumvoluţiunilor creierului. Nu e cazul decât în timpul vieţii embrionare, atât timp cât creierul se constituie. Mai târziu, circumvoluţiunile cervicale sunt oarecum încremenite şisufletul este pe de-a-ntregul eliberat de ele. De aceea este creierul un organ inert în aparenţă. A trebuit să renunţe la multe lucruri pentru ca undeva forţele sufletului să fie libere. ŞI astfel devine acest suflet conştient de sine. Reflectat de creierul care nu îl absoarbe, se poate cunoaşte pe el însuşi. Este ca înotătorul care revine la suprafaţă,atinge ţărmul şi spune: Am fost acolo, înăuntru. Şi, dintr-o dată, con-stată că se vede pe sine în oglinda apoi. Nu se mai ocupă atunci de apă, ci de imaginea în care se recunoaşte.

Iată cum vă puteţi reprezenta sufletul trăind în creier. Acum ve-deţi mai bine diversitatea felurilor în care corpul este instrumentul sufletului.

Cât despre sufletul simţitor, aş spune că este ca un înotător care nu rămâne nici sub apă, nici pe mal, ci este în plin înot. Capul săuiese puţin din apă şi face fără încetare mişcări ritmice pentru a se menţine la suprafaţă; se scufundă puţin, apoi iese iarăşi la suprafaţă.Astfel se comportă forţa sufletului în inimă şi în respiraţie. Ea acţio-nează, creează, pătrunde puţin în ele, apoi iese. Şi păstrând astfel

24

prin ritm echilibrul între sus şi jos – ca şi înotătorul –, sufletul devine conştient de propria sa sensibilitate prin admirabila mişcare a respi-raţiei şi a circulaţiei. Bătăile inimii, pulsaţiile, sunt jocul ritmic al sufletului care unduieşte în forţele sângelui.

Luaţi deci această imagine în voi şi veţi înţelege într-un fel nu ab-stract, ci imaginativ, că în natura omului există mari opoziţii care pot fi compensate. Veţi recunoaşte că organele au sarcini foarte diverse şi totuşi pot acţiona în armonie, graţie faptului în care sunt aşezate. Când această armonie pe trei voci domneşte în corp, natura psihică şispirituală a fiinţei omeneşti dispune de un instrument just. Rudolf Steiner a rezumat într-o zi ideea alcătuirii ternare a organismului în aceste cuvinte, prin care se va încheia prima noastră convorbire:

În inimă urzeşte simţirea, În cap străluceşte gândirea, În membre se afirmă voinţa. Lumină care urzeşte, Urzire care se afirmă,Afirmare care străluceşte: Iată omul

25

II. INIMA ŞI CURAJUL DE A TRĂI

Stimaţi ascultători! Ne vom ocupa azi de organul care la om trebuie să fie considerat

ca însuşi centrul vieţii sale, acel organ central care este inima. S-au făcut deja multe cercetări în legătură cu ea, dar numai de puţină vre-me există o idee limpede asupra rolului ei şi asupra locului pe care-l ocupă în ansamblul circulaţiei sanguine. Doar la începutul timpurilor moderne a descoperit un englez că sângele nu curge oricum prin arte-re, că urmează o mişcare circulară; a apărut atunci pentru prima datăideea unui raport între circulaţie şi inimă. Înainte se ştia deja că sân-gele merge de la inimă la plămâni, de unde se întoarce: ceea ce se mai numeşte şi azi “mica circulaţie”. Acestei mici circulaţii i se ada-ugă şi “marea circulaţie”: sângele se răspândeşte prin artere în toate organele, în toate colţurile şi ascunzişurile organismului şi revine în vene, a căror culoare albăstruie transpare adesea prin piele. Sângele vine deci spre inimă din două direcţii, adunându-se în venele cave superioară şi inferioară. Ştiţi de asemenea că inima este un muşchi cavitar, împărţit în încăperi secundare: cele două atrii şi cele douăventricule. Între atriu şi ventricul se găseşte o deschidere, atât în par-tea dreaptă cât şi în partea stângă a inimii. Acolo – ca şi în locurile unde ventriculul comunică cu un vas sanguin, indiferent că e vorba de artera pulmonară sau aortă – găsim ceva foarte aparte: valvulele. Aceste valvule sunt făcute în aşa fel încât obligă sângele să circule într-un singur sens. S-a tras de aici concluzia, pe bună dreptate, căjoacă oarecum rolul unor supape. Există supape de acest fel în toate pompele în care un lichid se află sub presiune şi în legătură cu care se doreşte ca el să nu poată merge decât într-o singură direcţie. Tot aşa, în pompa de bicicletă, aerul poate intra dar nu mai poate ieşi. Desigur, valva asupra unei pompe de bicicletă este foarte diferită decele ale inimii, dar are aceiaşi funcţiune. Sângele poate merge numai de la atriu în ventricul, altminteri ar domni haos în circulaţie şi în întregul organism. Când sângele viciat primeşte în ventricul un nou impuls, o nouă presiune, el are tendinţa să vină în atriu. Este însăîmpiedicat deoarece supapa se închide, astfel încât nu poate decât să

26

continue a curge în aceeaşi direcţie. În inimă există patru asemenea supape: la trecerea din fiecare atriu spre ventriculul corespunzător şila ieşirea din fiecare ventricul.

Fig. 2. Schema inimii

În secolul XVII omenirea ajunsese la punctul în care putea înţele-ge exact, mecanic un lucru de acest gen. Un grec sau un egiptean n-ar fi înţeles nimic din această supapă, deşi pe aceea vreme se putea studia deja inima unui animal. Dar numai din secolul XVII s-a putut vorbi despre un sistem al circulaţiei şi s-a putut stabili că în inimăsângele suferă o comprimare, că el are mai multă presiune când iese din inimă decât atunci când intră în atriul drept. În cele din urmă,activitatea inimii a fost redusă la funcţionarea unei pompe care, ca orice pompă, trebuie să acţioneze asupra unui lichid venit dintr-o direcţie oarecare, să-l comprime în aşa fel încât să se scurgă într-o direcţie precisă şi să fie sustras acţiunii gravitaţiei, aşa cum este, sub presiune, apa care poate fi trimisă la un etaj superior sau într-un loc mai înalt.

Marele mister este acesta: în noi, lichidul sanguin curge de fapt în toate direcţiile, de pildă se ridică spre cap. Dacă aţi sta cu capul în jos, asta n-ar stânjeni de loc sângele: el s-ar ridica spre picioare. Cel mult faţa vi s-ar congestiona deoarece, în acest caz, se depune ceva mai mult sânge.

27

Când stăm drepţi, sângele se ridică din picioare cu mai mult de un metru pentru a se întoarce la inimă, deşi e atunci într-o stare care îi este mult mai uşor să se depună. Ştiu asta toţi cei care au varice. Există realmente pericolul ca sângele să cedeze gravitaţiei şi să for-meze depozite. Ştiţi cu toţii că una din caracteristicile bolilor de ini-mă este că circulaţia nu se mai face bine; gravitaţia, care se exercitănecontenit asupra noastră, îi sporeşte presiunea, sângele scapă din vase şi aşa se produce hidrofizia, edemul. Litri întregi de lichid se pot depune astfel în ţesuturi, producând bineînţeles grave dezordini.

Ideea că inima este o pompă, nu e singura de acest gen. Şi ficatul a fost considerat ca un laborator chimic, şi tot aşa stomacul, unde anumiţi acizi şi alte substanţe descompun chimic alimentele în timp ca pereţii stomacului le macină. S-a ajuns la înţelegerea tuturor orga-nelor sub unghiul exclusiv materialist al unei operaţii mecanice, chimice şi fizice. Astfel privit, plămânul îndeplineşte funcţia unor foale, a unei centrale de transformare a aerului, a oxigenului şi acidu-lui carbonic. Aerul suferă în el o comprimare, apoi o dilatare, ce pot fi măsurate prin schimbarea de volum a cutiei toracice. Cât despre muşchi, acesta este un motor înzestrat cu pârghii. Întregul organism uman este explicat ca un ansamblu de aparate, desigur foarte compli-cate, dar al căror mecanism poate fi perfect conceput.

Doar capul reprezintă unele dificultăţi. Spuneam mai sus că el e considerat ca sediul unic al sufletului – asta pentru că el are într-adevăr de jucat un rol în viaţa noastră conştientă şi în facultatea noastră de a ne reprezenta lucrurile. Deşi s-a socotit posibilă explica-rea ochiului prin compararea lui cu un aparat de fotografiat, mai ră-mânea o parte a corpului, creierul şi nervii, care nu era întotdeauna considerată dintr-un punct de vedere mecanic, deoarece era privită ca fiind impregnată de suflet. Această idee n-a rezistat însă multă vre-me. La sfârşitul secolului trecut, când sub multe raporturi materia-lismul a cunoscut maxima lui înflorire, ideea multor medici, fiziologi şi psihiatri era că gândurile sunt secretate de către creier precum fie-rea de către ficat. Rezulta că viaţa psihică şi viaţa spirituală a omului nu pot avea nici o independenţă, că ele n-ar fi decât produsul anumi-tor fenomene chimice ce se desfăşoară în creier, având un caracter tot atât de efemer ca şi acestea. Se părea că în curând ştiinţa va putea găsi formula chimică a grupărilor corespunzătoare ideilor de “liberta-

28

te”, de “divinitate” sau de “nemurire” într-o circumvoluţiune dată acreierului. Până la urmă, întregul om devine un laborator de chimie şio maşină. De altfel, încă din prima jumătate a secolului XVIII, un francez, La Mottrio, a scris o carte intitulată “Omul–maşină”.

Cum vedeţi, studiul inimii ne face să atingem un punct crucial în concepţia pe care ne-o putem forma asupra fiinţei umane. Trebuie într-adevăr să considerăm omul ca pe o maşină, ca pe o supapă? Nu e simplu de răspuns acestei întrebări, căci e evident că avem tot dreptul să apelăm la noţiuni ca pompa sau supapa, la legea presiunii lichide-lor şi a circulaţiei lor. Şi totuşi, atât sentimentul spontan cât şi raţiu-nea sănătoasă nu pot reduce acest organ, care e centrul vieţii noastre, la un simplu mecanism.

Din cap până-n picioare, întregul corp este expresia vieţii psihice; nici un sistem organic nu refuză să fie purtătorul sufletului nostru, să-i reveleze, să servească de instrument vieţii noastre lăuntrice. Am văzut că această viaţă lăuntrică, psihică, se repartizează în trei funcţii esenţiale: reprezentarea, sentimentul şi voinţa. Capul, cu organele sale senzoriale, cu nervii săi, cu creierul său, ne permitem să ne fa-cem imagini pe care le purtăm în cunoştinţă, de care ne amintim, pe care le putem asocia, asupra cărora putem gândi. Organele senzoriale şi creierul joacă atunci doar rolul de oglinzi.

Am văzut apoi, de asemenea, că atunci când vrem să transpunem o imagine în realitate cu ajutorul unui act al voinţei, avem nevoie de membre. Forţele voluntare se exercită în aceste membre care, în afa-ra oaselor, tendoanelor şi articulaţiilor, lucrul cel mai important este muşchiul. Muşchiul este organul indispensabil oricărei realizări a voinţei umane. Am mai văzut că pentru schimburile de substanţe ca-re au loc în stomac şi intestin, unde de asemenea sunt muşchi, intrăîn acţiune procese volitive, deşi inconştiente.

În fine, când am cercetat ce funcţii, ce organe slujesc ca bază sau ca purtători sentimentului, am recunoscut, între cap şi sistemul mem-brelor, rolul funcţiilor ritmice care se manifestă mai ales în respira-ţie, circulaţia sângelui, bătaia inimii. Aceste funcţiuni ritmice con-stau în contractări şi dilatări, în mişcări de dute-vino, în alternanţe ce constituie o bază pentru oscilaţiile sufleteşti între plăcere şi neplăce-re, simpatie şi antipatie, iubire şi ură.

29

Am revenit intenţionat asupra acestei imagini a fiinţei umane în tripla ei organizare anatomică şi fiziologică, căci numai pornind de la această noţiune fundamentală putem încerca să înţelegem inima fărăa pierde din vedere fiinţa umană întreagă. Într-un organism, fiecare parte conţine totdeauna întregul şi trebuie să fie înţeleasă în lumina ideii pe care o avem despre acest întreg. Goethe a vorbit despre acest lucru în legătură cu acele plante care se pot naşte în întregime doar dintr-un mic capăt de frunză. Şi deoarece omul integral ne ajută săînţelegem ce este inima, scopul ideal al studiului nostru ar fi deci următorul: dintr-o veritabilă observare a inimii să facă să reiasă omul în întregime.

Să revenim la inimă şi la cele ce ştim despre ea. Inima este un muşchi. Este alcătuită deci, în mare, din carne. E roşie ca orice muşchi, se contractă, se învârtoşează, apoi redevine suplă şi se des-tinde. Această mobilitate, această activitate a inimii o citim în puls. Inima posedă deci, fără nici o îndoială, mobilitatea muşchiului. Ce înseamnă asta? Înseamnă că ea are o anumită activitate; o materie este pusă în mişcare sau se găseşte în mişcare, şi am văzut că pretu-tindeni unde muşchii sunt activi, este vorba de materie care intră în acţiune sau în transformare: a intrat în joc activitatea volitivă. V-am amintit deja că această activitate volitivă nu se opreşte în momentul când un dumicat este înghiţit. Fiecare are senzaţia că vrea ceva când mestecă cu grijă sau când sfarmă o nucă; dar de îndată ce dumicatul e înghiţit, voinţa conştientă dispare şi totul se petrece “de la sine”. În realitate însă, nimic nu se petrece “de la sine” în lume. Chiar şi eso-fagul trebuie să facă un efort pentru a conduce hrana spre stomac. Aceasta nu coboară de la sine; chiar dacă am avea capul în jos, ea ar fi împinsă spre stomac de către activitatea musculară a esofagului. Tot aşa, stomacul şi celelalte organe desfăşoară şi ele o muncă acti-vă. Recunoaştem astfel aici o muncă săvârşită de către voinţă, omuncă a sufletului, deşi în stare inconştientă. Iar punctul pe care tre-buie să-l sesizăm e tocmai acesta: există activităţi psihice inconştien-te. Când sufletul acţionează în viaţa organică, el nu se manifestă sub formă de viaţă psihică conştientă. În psihologia modernă această ac-ţiune a inconştientului joacă un foarte mare rol.

Or cu inima lucrurile stau ca şi cu celelalte organe. Ea efectueazăo muncă fără o zi numai ca noi să aplicăm voinţa noastră conştientă.

30

Şi totuşi, inima are o voinţă. Are o voinţă foarte “curajoasă” (terme-nul de curaj derivă de fapt din forma latinească a cuvântului inimă,cora – cordis, de unde noţiunea medicală de cord, n. t.) care o în-deamnă să fie activă, eficientă. În măsura în care este un muşchi, inima ia parte la viaţa volitivă, la sistemul de forţe care se exprimăprin schimburi, adică la sistemul digestiv – motor.

Fără a studia amănunţit structura musculară a inimii, vom spune totuşi că esenţialul activităţii volitive se localizează în cele două ven-tricule, dintre care cel mai activ, stângul, pune în acţiune cea mai multă voinţă. De aceea, muşchiul are acolo cea mai mare grosime. Ventricolele n-au o capacitate mai mare decât atriile; în acestea intrătot atâta sânge ca şi în ventricole, altminteri totul s-ar tulbura. Dar ventricolele au o musculatură mai densă, mai puternică. Există deci o parte a inimii în care masa şi activitatea musculară au o importanţă deosebită şi în care inima este în mod cu totul special organ al voin-ţei.

Inima participă şi la tot ceea ce face capul. Acesta e alcătuit pen-tru a observa lumea şi fiinţa umană. El observă lumea prin organele sale senzoriale, asupra cărora vom reveni mai târziu. Percepţiile lor sunt transmise de către un călăuzitor, nervul, care merge de la fiecare din organele noastre de simţuri până la creierul nostru. Acolo se pro-duce o întreţesere a nervilor, ia fiinţă o adevărată “centrală nervoa-să”; acolo se naşte conştienţa. Capul nostru devine deci conştient de ceea ce se petrece în lume precum şi de ceea ce se petrece în capul nostru, în sufletul nostru. Ne furnizează imaginea acestor evenimen-te. Sarcina sa e să facă să se ivească imagini ale omului şi ale univer-sului. Şi inima posedă facultatea de a-şi putea face o imagine despre om

(şi până la un anumit punct despre lume). Inima chiar ţine mult să-şicreeze, ca să zicem aşa, ceva în genul unui sistem nervos “privat”. Şio face asemenea capului. Sacrifică o parte a musculaturii ei pentru a o transforma în nervi. Lucru foarte interesant: formarea nervilor ini-mii porneşte de la atriul drept, deci din acea activitate a inimii în care pătrunde mai întâi sângele ce vine de la corp, ca fiind prima care-l primeşte. Acolo, inima vrea să-şi facă numaidecât o imagine asupra acestui sânge pe care-l primeşte şi se apucă să fabrice o bucăţică decreier. Sunt mai multe asemenea centre nervoase în inimă. Unul din

31

aceste mici “noduri cervicale” se numeşte nodul lui Aschoff-Tavvara, după celebrul patolog Aschoff, care a fost profesorul meu, şi japonezul Tavvara, care a colaborat cu el la studierea acestui sis-tem nervos cardiac unde au descoperit aceste noduri acum câţiva ani.

Vedem limpede că inima este străbătută în toate sensurile într-un mod extraordinar de filamente nervoase cărora li se alătură alţi nervi ce vin din restul organismului. Or, acolo unde sunt nervi sunt şi ex-tremităţi nervoase, iar acestea sunt întotdeauna înzestrate cu sensibi-litate; ele pipăie, gustă, miros. (Plecăm aici de la principiul funda-mental statornicit de către Rudolf Steiner, după care nervii zişimotori sunt şi ei înzestraţi cu sensibilitate şi “servesc” la perceperea internă a schimbului de substanţe care stă la baza voinţei).

Trebuie să vă reprezentaţi deci inima nu numai ca un organ activ, neîncetat în mişcare, dar şi ca unul capabil să pândească cele ce se petrec. Inima este în stare de multă atenţie, ea e foarte vigilentă în ceea ce o priveşte. Sub acest raport este un organ “senzorial”. Când luaţi nisip în mână şi-l cercetaţi, după care-l lăsaţi să se scurgă, sim-ţiţi că este greu sau uscat, sau fin; îi simţiţi, de asemenea, gradul de temperatură. Tot aşa trebuie să vă reprezentaţi şi inima: când primeş-te sângele şi se contractă, inima cercetează acest sânge. Îi apreciazăcalitatea internă de care depinde şi viteza lui. Lucrul acesta este de o foarte mare importanţă pentru inimă, căci sângele vine din toate col-ţurile şi unghiurile organismului. O cantitate importantă vine de la ficat, alta de la cap, o alta de la membre sau de la rinichi. Inima în-cearcă să-şi dea seama de tot ce se petrece în corp prin ceea ce îi poate povesti sângele. Ea remarcă foarte bine că sângele care vine prin vena cavă inferioară, de la ficat, de exemplu, din toată jumătatea inferioară a corpului, pare mai cald decât sângele care vine dinspre cap. Acesta este doar călduţ. Măsurând aceste diferenţe de tempera-tură, suntem puşi pe calea ce ne permite să înţelegem lucrul pe care până acum doar inima îl ştia.

Iată un alt exemplu care arată în ce grad de vigilenţă este inima: când urcaţi o scară, să zicem de patru sau cinci etaje, remarcaţi deo-dată că respiraţi mai adânc şi că inima vă bate mai repede. Pentru ce bate mai repede? Pentru că sângele trebuie să circule mai rapid. Şi dece? Pentru că picioarele dumneavoastră sunt în mişcare. Muşchii pi-cioarelor au nevoie de oxigen, ceea ce înseamnă că sângele trebuie să

32

le furnizeze o cantitate mai mare de oxigen, prin urmare inima trebu-ie să lucreze mai repede. Iar aceasta se adaptează situaţiei. Ea îşispune: picioarele sunt în mişcare, sângele este mai sărac în oxigen, picioarele sunt periclitate de asfixie, trebuie să veghez ca plămânii săle vină în ajutor. Inima începe să bată atunci mai repede şi respiraţia devine mai profundă. Inima e stimulată în măsura în care picioarele, corpul întreg, sunt activate. Acestea nu se produc însă de la sine. Inima o observă. Ea a băgat de seamă că sângele din picioare nu este ceea ce trebuie să fie. Când acestea sunt în acţiune, ele ar fi asfixiate şi ar simţi dureri violente dacă sângele n-ar însănătoşi fenomenul volitiv-motor al mersului. Există într-adevăr boli legate de faptul căvasele sanguine ale picioarelor sunt prea strâmte: în plin mers, bol-navul este cuprins de dureri care-l silesc să se oprească şi să aştepte ca fluxul sângelui să revină într-o cantitate suficientă. Este un caz foarte tipic al alternării vaselor sanguine în picioare.

Faptul că inima bate mai repede când facem exerciţii fizice, aratăcă ea a fost vigilentă, că a intervenit pentru a asigura legătura suflet-corp. Dacă, dimpotrivă, sunteţi aşezaţi la birou, nu se poate să nuremarcaţi că bate mai lent, că ea se linişteşte, deoarece activitatea volitivă este redusă la mişcări foarte lejere – cele care conduc creio-nul. Inima este deci un organ senzorial care percepe circulaţia sânge-lui.

Ca să putem observa un obiect, e întotdeauna mai bine ca acest obiect să fie imobil. E foarte greu să desluşeşti numărul unui auto-mobil care fuge cu o sută de kilometri pe oră, să vezi câte persoane sunt în el, dacă şoferul fuma, etc. Dar toate acestea n-au nimic dintr-un tur de forţă atunci când maşina staţionează. Poţi atunci să-i citeşti numărul şi să notezi fiecare amănunt. E deja ceva misterios în faptul că imobilitatea este necesară unei observaţii şi că observi cu atât mai bine un obiect cu cât este mai imobil.

Să ne amintim, pe de altă parte, că organele noastre senzoriale sunt oglinzi şi că creierul nostru, cum am spus-o deja, e şi el o extra-ordinară oglindă magică în care se reflectă lumea şi noi înşine. Or o oglindă nu-şi joacă rolul decât când suprafaţa ei este cât mai netedăşi mai imobilă cu putinţă. Să luăm de pildă oglinda unei ape. Câtăvreme apa e în mişcare, încreţită, acoperită cu mici valuri, nu vedeţidecât aceste valuri, nu propria voastră imagine. Imaginea perfectă,

33

nedeformată, se observă numai dacă suprafaţa apei rămâne absolut netedă. Iată de ce spuneam că poţi înţelege ce este sufletul în creier reprezentându-ţi un înotător care iese din apă şi, în picioare, pe ţărm, se vede pe sine în această apă pe care n-o mai agită şi unde a revenit calmul. Sistemul neuro-senzorial, formarea unei oglinzi şi apariţia conştienţei au deci drept condiţie inhibiţia, oprirea.

Am văzut că creierul refulează fenomenele vieţii, şi îndeosebi fa-cultatea regenerării; văzut din afară, s-ar putea crede că e un organ pur pasiv. Activitatea sa se situează însă într-un domeniu cu totul diferit. Inima trebuie să urmeze exemplul creierului când vrea să ob-serve, să ştie ce se petrece în sânge, să-şi facă o imagine asupra a ceea ce se produce în ansamblul corpului, să ştie de pildă dacă aces-tuia îi e frig.

Pentru a fi în stare să-şi concentreze astfel atenţia, să facă obser-vaţii în ciuda activităţii şi mobilităţii ei, inima are şi ea nevoie de un element static, trebuie să fie şi ea capabilă să imobilizeze, să opreas-că cursul sângelui. În mod normal nicăieri în afară de inimă sângele nu trebuie să se oprească. De aceea inima a imaginat ceva ce se opu-ne mobilităţii muşchilor roşii: valvulele, care, închizându-se, fac ofi-ciul de barieră şi reţin sângele. Când sângele, venind de sus şi de jos, ajunge în atriul drept, bagă de seamă că nu poate merge mai departe. Acest moment nu durează multă vreme, bineînţeles, dar e decisiv. Acolo este oprit sângele pentru prima dată.

Putem compara acest fenomen cu ceea ce se întâmplă când treci dintr-o ţară într-alta: controlul vamal, încetinirea mersului, oprirea. Eşti grăbit ... De ce această oprire şi această pierdere de timp? Pentru că ţara care se numeşte Elveţia a instalat la frontierele sale “organe senzoriale”, observatori. Elveţia vrea să ştie ce intră în ea, de unde vine, dacă e fraudă sau contrabandă, etc. Când vrei să observi un lu-cru, trebuie să-l imobilizezi. Iar după ce l-ai observat, îl laşi să trea-că. E exact ce face inima. Nu mă gândesc s-o asimilez unui post va-mal căci sângele nu are paşaport, dar s-ar putea întâmpla foarte bine ca acesta să vrea să treacă ceva fraudulos, ceva ce nu trebuie să trea-că. Când opreşte sângele, inima stă de veghe şi-i spune de patru ori: stop, stop, stop, stop ... Acesta e sensul celor patru valvule.

Însăşi înfăţişarea celor patru valvule ni le arată ca intermediare în-tre nerv şi os. Sunt inserate într-un mod regulat, sunt dure, n-au nici

34

muşchi, nici sânge. La anumite animale placa de ţesut fibros în care se încrustează valvulele devine tot atât de dură ca un os. Natura ne dezvăluie aici unul din misterele ei: inima preia o parte a acelui fe-nomen de osificare care este dezvoltat într-un mod atât de excepţio-nal în cap.

Trebuie să ţinem neapărat seama de faptul că inima posedă, în acelaşi timp, un sistem nervos în aceste valvule, organe goale de sânge şi de o extremă sensibilitate. Ne-am putea reprezenta schema-tic acest lucru sub forma unei cruci la care am vedea expresia forţe-lor care sunt în acţiune aici şi care dau inimii o anumită fermitate, anumită duritate, dar şi posibilitatea de a rezista. Când sângele – du-pă ce a fost în plămâni, de exemplu, în mica circulaţie – revine la atriul stâng, e reţinut aici şi examinat din nou: are şi el o culoare bu-nă, s-a împrospătat cu adevărat? Aerul din afară, pe care trebuie să-l respire plămânul, este el oare sănătos? Inima îşi dă seama de toate acestea şi îşi spune: da, totul merge bine. Atunci sângele – după ce a fost reţinut încă o dată în ventricolul stâng – este lăsat să treacă în marea arteră şi să se răspândească în întregul corp pe care îl verificăşi-l însufleţeşte.

Aţi învăţat acum să cunoaşteţi inima sub aspectul ei de organ sen-zorial. Vedeţi prin ce se înrudeşte cu sistemul nervos. E un organ capabil să-şi facă o imagine despre mişcarea sângelui şi despre com-poziţia lui. Ea ţine atât de un pol al naturii umane, cel al reprezentă-rii, cât şi de celălalt pol, cel al voinţei (mişcarea membrelor şischimburilor).

Dacă ne întrebăm însă care este activitatea fundamentală a inimii, trebuie să recunoaştem că este ritmul. E posibilitatea de a menţine echilibrul, de a concilia, de a privi mereu simultan, şi spre o parte şispre alta, spre constrângere şi expansiune.

Într-adevăr, să ne gândim că inima are aceste două funcţii: săoprească sângele şi să-l pună iarăşi în mişcare. Trebuie deci ca inima să menţină echilibrul între imobilitate şi mişcare. Sângele soseşte în valuri; e ca şi când ar face o anumită “ofertă”. Corpul are iarăşi ne-voie de sânge – acesta e un fel de “cerere”. Trebuie ca inima să ţinăcumpăna între ofertă şi cerere. Când organismul cere mai mult sânge, inima trebuie să vegheze ca ritmul circulaţiei să sporească iar afluxul să fie mai abundent.

35

Sângele are o anumită greutate şi tinde să se îngrămădească. Ini-ma îi imprimă atunci un nou şi indispensabil impuls. Trebuie să se găsească linia de mijloc între greutate şi acest impuls.

Inima conciliază cele două jumătăţi diferite ale ei, căci ea se compune în realitate din două inimi. Există de fapt o inimă de dreap-ta, care este cu totul autonomă, care se leagă cu circulaţia venelor şitrimite sângele în plămâni. Şi există o inimă de stânga, care ar putea foarte bine să fie separată de prima şi să-şi aibă locul în altă parte, în jumătatea stângă a pieptului, unde ar putea continua să funcţioneze. Aceste două inimi lucrează fără încetare împreună, contopite într-o unitate superioară. Astfel dreapta şi stânga sunt readuse în echilibru.

Inima este îndreptată spre toate organele interne prin marea circu-laţie. Prin mica circulaţie – în cadrul căreia adună tot sângele şi-l trimite în plămâni – este, din contră, în legătură cu lumea exterioară.Intră în contact cu atmosfera, cu lumea exterioară sub forma aerului. Şi acolo ea trebuie să găsească linia de mijloc între interior şi exteri-or, între organele corpului, cu tot ce aduce în ele sângele, pe de o parte, şi plămânii care comunică cu lumea exterioară.

în toate privinţele inima trebuie să ţină cumpănă: între stânga şidreapta, între sus şi jos, între lăuntru şi afară; trebuie să asigure ar-monia. Pentru asta e nevoie ca să acţioneze oarecum ca un muzician. Cum să stabilească armonia dacă nu e muzician? Trebuie să fie în-zestrată cu o foarte fină sensibilitate. Şi într-adevăr, cea de a treia forţă a psihismului inconştient care animă inima, e cea a sentimentu-lui.

Când priveşti ceva cu interes, cu iubire, eşti într-o anumită stare sufletească. Dacă e vorba să-ţi faci numai o idee despre acel lucru, raţiunea rece şi creierul sunt de ajuns. Pentru a putea însă privi ceva cu un interes total, trebuie să i te dăruieşti cu toată inima, să i te des-chizi din străfundul fiinţei. Or inima participă lăuntric la această for-ţă, la această posibilitate pe care o avem de a fi receptivi. Aceastăatitudine psihică o face în stare să accepte tot sângele corpului; inima dezvoltă un fel de încredere faţă de tot ceea ce curge şi vine astfel spre ea.

Pe de altă parte, ea are nevoie de forţa interioară pe care o avem în vedere când spunem despre cineva că este curajos. Pentru a înde-plini aceste diverse sarcini, inima necesită nu numai o forţă naturală

36

voluntară care să lucreze fără încetare cu muşchiul cardiac, ci o forţă care se avântă curajos la lucru, am putea chiar spune, cu un anumit entuziasm. Şi inima lucrează într-adevăr cu un mare curaj, cu o ener-gie aproape inepuizabilă. Îmi veţi spune: cum se poate şti că inima este curajoasă?

Ei bine, după cum asupra strălucirii soarelui, asupra luminii nu-ţipoţi face anumite idei decât când soarele este întunecat, tot aşa, de-spre inimă poţi afla ceva atunci când aceasta e bolnavă. Când nu mai funcţionează bine, se pot produce stări de angoasă îngrozitoare. Când se întâmplă ca, pentru anumite motive, inima să nu mai facă faţă sar-cinii sale, rezultă angoasa cardiacă, angina pectorală care, în cazurile grave, este însoţită de suferinţe nemaipomenite şi care provoacă ospaimă de moarte, în faţa căreia sufletul este neputincios. Raţiona-mente, cuvinte de liniştire, încurajări, toate acestea sunt inutile, nu servesc la nimic. Nu poţi atunci decât să faci o injecţie calmantă pen-tru a veni direct în ajutorul inimii. Cel care a cunoscut-o, descrie această inimaginabilă angoasă ca pe un abis. Lucrul e de înţeles, căci inima, adică însăşi persoana, simte că dacă starea se prelungeşte cu câteva clipe, totul s-a sfârşit. într-adevăr, inima presimte abisul mor-ţii, de aceea este încercată de o asemenea angoasă. Or, angoasa este o stare excepţională, în timp ce curajul este o stare naturală a inimii. Organul în care se poate naşte acest sentiment de angoasă se află în mod normal, fireşte, în starea opusă, fără însă a-şi da seama. Starea normală a inimii este curajul vital, curajul de a trăi. Aceste lucruri mai erau ştiute în Evul Mediu când unui cavaler viteaz, cum era Richard, i se putea da numele de Inimă de Leu.

Astfel, într-o alternanţă ritmică, inima se dăruieşte exteriorului şiredevine stăpână pe sine în mod curajos pentru a furniza activitatea vitală. Vedeţi în ce este ea legată de sentiment. Există în ea o întrea-gă fiinţă umană. În măsura în care posedă muşchi şi exercită o voin-ţă, ea ţine de sistemul membrelor, dar în măsura în care opreşte sân-gele şi-l observă cu ajutorul proceselor nervoase, ea ţine de sistemul neuro-senzorial; în fine, ca organ ritmic, însărcinat cu stabilirea echi-librului, ţine de natura psihică a sentimentului.

Iată de ce este inadmisibil să reduci inima la o pompă. Acest or-gan viu, străbătut de puternice armonii, este un organ pe de-a-întregul impregnat de suflet. Şi aşa cum coardele unui pian încep să

37

vibreze dacă lângă ele răsună o voce umană, inima răsună şi ea la tot ce se petrece în suflet. Tresaltă de bucurie, bate mai repede într-o aşteptare, sau se opreşte la groază. Sufletul nostru senzitiv are tabla sa de rezonanţă în inimă, în ritmurile circulatorii şi respiratorii.

Forţa psihică a inimii este un element esenţial al vieţii noastre in-terioare: e interesant să te întrebi cum se dezvoltă acest psihism la cutare sau cutare persoană, dacă ceea ce predomină e capul, dacă eînclinată să reflecteze lumea într-un mod rece, s-o analizeze, s-o di-sece, sau dacă sufletul îi pare a fi mai ancorat în inimă, mai bine acordat cu viaţa inimii. Poţi să simţi dacă o fiinţă are inima deschisăsau strâmbă, dacă e influenţată mai degrabă de acţiunea inhibatoare care opreşte sângele sau, din contră, de tendinţa de a primi larg valul care vine şi a-l trimite mai departe. Este vorba de cumpăna ce trebuie ţinută între închistare, necesară uneori în viaţă, şi un exces de gene-rozitate, de “cordialitate”. După cum inima cercetează – de pildă –sângele cald venind de jos şi sângele călduţ venind de sus, tot aşaorice om trebuie să se întrebe: inima mea, spre ce e ea înclinată: spre răceală sau spre căldură? Despre cineva poţi gândi aşa: e un senti-mental, are o inimă tandră, dar nu cumva e un fricos? Despre altul vei spune: are o piatră în locul inimi, e un om cu o inimă dură. Oprea vie sensibilitate îşi are cotrariul în cruzime.

Idealul ar fi, fireşte, să putem spune cu toţii că în sufletul nostru domneşte armonia, că el e tot aşa de perfect echilibrat între cele de sus şi cele de jos, ca o inimă în bună stare. Dar în viaţa socială, cine dintre noi poate ţine astfel cumpăna – aşa cum o face inima – între o încredere prudentă faţă de lumea exterioară şi o activitate curajoasă?

A aborda totul în mod cordial, a-ţi pune inima în tot ce faci, nu numai în teorie, dar şi în practică, şi dacă e necesar să te pui cu ener-gie pe lucru: acesta este, sub anumite raporturi, idealul unei fiinţeumane. Cel cu sufletul bine echilibrat nu se va închide în sine, dar nici nu se va pierde în ceilalţi; el urmează calea de aur care va trece printre cele două extreme.

Inima, angajată în această luptă la o înaltă tensiune care este via-ţa, e mereu pândită de boală, bineînţeles. Nu în virtutea propriei sale naturi, care e atât de viguroasă, ci – din cauza celor ce-i sunt cerute de către “cap”, cu impresiile sale senzoriale dezordonate, tesionate, insensibile; de către “membre”, cu activitatea lor fizică exagerată; şi,

38

de asemenea, de către “sânge”, acest purtător de pasiuni şi dorinţeimpure care tulbură inima.

Dar cele mai nefaste pentru ea sunt mişcările violente ale sufletu-lui. La cineva care se lasă cuprins de furie şi izbeşte cu pumnul în masă, inima e silită să participe. Ea e cea care “plăteşte ouăle sparte” când “spumegăm” de furie sau când suntem “înfioraţi” de teamă. Ea trebuie să bată numaidecât mai repede sau mai lent în funcţie de miş-carea sângelui, sau când acesta “urcă la cap”. Căci ea observă totul, participă la toate.

Forţa inconştientă a inimii se atrofiază în cele din urmă când nu găseşte ecou în sufletul secătuit, care ignoră pietatea, iubirea şi entu-ziasmul pentru un veritabil ideal. Sau când omul duce o viaţă fărăritm, fără armonie, din cauza civilizaţiei actuale şi a condiţiilor în care îşi exercită profesia. Atunci, oricât de tare ar fi ea, inima cedea-ză. Ceea ce se manifestează ca răceală în suflet, devine apoi învârto-şare în inima care se crispează, vasele ei se îngroaşă şi urmează cal-cificarea. E ca şi cum inima ar păli.

O altă origine a tulburărilor cardiace poate fi sistemul schimburi-lor, de pildă ficatul, la cel ce mănâncă sau bea prea mult. Atunci ini-ma se “înmoaie”, se dilată, se îngroaşă şi nu-şi mai poate păstra for-ma. În loc să se pietrifice, vrea să explodeze. În acest caz apar mai multe boli de natură inflamatorie – inflamarea muşchiului cardiac. Se produce ceva în felul unui exces de generozitate organică, tot aşacum angina pectorală, spasmul vascular este o uscăciune, o învârto-şare organică a inimii. Când inima a ajuns la punctul de a nu mai putea menţine cumpăna şi se află sub imperiul uneia sau alteia din aceste tendinţe opuse, trebuie ca ea să recurgă atunci la înţeleapta Mamă Natură care ne oferă darurile Cosmosului, la puritatea lumii vegetale. Acolo se găsesc rezerve de forţe constitutive prin ritmul cosmic şi din care putem transmite ceva inimii: forţa de întărire când inima devine prea moale, forţe vivifiante, încălzitoare când devine prea contractată. Medicul e cel care trebuie să observe atunci şi săîmprumute de la natură cele ce i se potrivesc. Dar el nu poate face asta decât dacă e învăţat să observe natura cu întreaga sa inimă; dealtfel el nu poate indica remediul adecvat decât dacă există oameni care elaborează produsele naturii cu un adevărat interes, punându-şila contribuţie întreaga lor inimă, în aşa fel încât aceste produse să

39

ajungă la medic sub formă utilizabilă. În acest sens trebuie să lucre-ze, uniţi, cei ce pregătesc substanţele vindecătoare şi cei ce stabilesc diagnosticul. Făcând aşa, ei sunt foarte asemănători unei inimi care ar asigura legătura între omul bolnav şi natura care tămăduieşte. Sănădăjduim că în viitor această colaborare va fi din ce în ce mai “cor-dială”.

40

III. SISTEMUL SCHIMBURILOR ŞI AL MEMBRELOR

Stimaţi ascultători! Studiind sufletul în raporturile sale cu corpul, ne-am străduit să

arătăm că trupul nostru, întregul nostru organism este instrumentul activităţilor noastre psihice, şi asta în trei feluri diferite, care cores-pund celor trei sisteme organice pe care le avem.

Când omul încearcă să-şi facă imagini despre lume sau despre el însuşi, se serveşte totdeauna de facultatea sa de a percepe, de activi-tatea proprie sistemului neuro-senzorial, care creează reprezentări. Cum am văzut, acest sistem joacă rolul unei oglinzi. El “reflectă”.

Am văzut că mobilitatea sentimentului se exprimă, pe de altă par-te, în toate procesele ritmice care, împreună cu bătăile inimii şi cu respiraţia, constituie un sistem ritmic independent.

În sfârşit, activitatea volitivă a sufletului nostru se desfăşoară în membre şi metabolism, pe care le considerăm ca formând al treilea sistem. Asupra acestuia se va îndrepta acum atenţia noastră.

Prin voinţa noastră punem în mişcare nu numai propriul nostru corp, dar şi toate obiectele lumii înconjurătoare, din momentul când dorim să punem stăpânire pe ele sau să le transformăm. în primul caz, când avem a face cu propriul nostru corp, redresăm coloana noastră vertebrală, îndoim şi întindem braţele, deschidem mâinile sau – punând în funcţie picioarele – mergem, alergăm, sărim. Datorităacestor mişcări atât de variate ale corpului nostru, putem să deplasămsubstanţele şi obiectele exterioare. Muşchii sunt deci punctul de in-serţie al activităţii volitive; asupra lor se exercită această din urmăpentru a se îndrepta spre lumea exterioară.

Orice mişcare exterioară vizibilă este precedată de o mobilitate interioară a muşchilor, care fie că se contractă şi se învârtoşează, fie că se destind şi se relaxează. Oricărei creări a unei forme exterioare îi corespunde o deformare internă a maselor musculare.

Ori de câte ori efectuăm cu zel şi energie o muncă fizică, ori de câte ori în loc să mergem suntem obligaţi să alergăm, simţim că neîncălzim, ba chiar putem transpira. Temperatura corpului nostru se

41

ridică într-un mod sensibil. Dacă o măsori cu termometrul fără a şti ce s-a petrecut, poţi să crezi foarte bine că ai febră.

Această ridicare a temperaturii nu este de loc datorită febrei; ea dispare rapid, organismul restabilind foarte repede situaţia. Ceea ce ne permite totuşi să întrezărim un lucru foarte important, şi anume: căldura şi procesele care o însoţesc sunt poarta îngustă prin care su-fletul îşi poate realiza intenţiile când vrea să acţioneze prin voinţa sa asupra lumii şi asupra corpului. Ştim cu toţii că atunci când braţele şimâinile ne sunt amorţite de frig, ele nu pot servi de loc subtilelor forţe ale voinţei care intră în acţiune când facem muzică sau scriem. Ceea ce se manifestă în corp prin căldură e aşadar activitatea volitivăa sufletului, iar sistemul muscular este instrumentul ei. Se produc acolo adevărate fenomene de combustie. Aceste fenomene deschid sufletului un drum prin materie. Pe această cale şi datorită faptului căgenerează fenomene de combustie în muşchi, sufletul elibereazăenergii care fac posibilă desfăşurarea unor forţe fizice.

Veţi înţelege cu uşurinţă cât de indispensabilă este căldura pentru ca voinţa să se poată manifesta, adică pentru ca să putem lua în stă-pânire materia şi s-o prelucrăm. Căldura este într-adevăr cea care poate face toate substanţele să se dilate şi să se topească; ea este cea care le pune în mişcare, le sudează unele cu celelalte, le transformă.Iată şi o indicaţie doveditoare a faptului că exercitarea voinţei este în raport cu focul, cu procesele inflamatorii pe care le ascunde corpul nostru: temperamentul coleric, în care predomină voinţa, este legat de căldură. Când cineva nu mai este stăpânul voinţei sale, când iz-beşte de pildă, cu pumnul în masă, spunem despre el cu un temei mai adânc decât ne dăm seama: clocoteşte de furie. Este însă bine să mai existe uneori şi asemenea capete înfierbântate; măcar pentru faptul că ele stau în faţa noastră ca dovadă a legăturii dintre voinţă şi căldu-ră, dintre voinţă şi foc.

Voinţa are mereu nevoie de aceste instrumente care sunt pentru ea ceea ce sunt membrele noastre cu activităţile lor. Privind mai îndea-proape, vedem că ea are nevoie de asemenea, de acea uimitoare transformare a substanţelor care sunt întrebuinţate şi consumate în schimburile muşchilor. Corpul secretă, consumă, transformă necon-tenit substanţe; trebuie deci ca acestea să-i fie furnizate fără încetare. Lăuntric, organismul nostru este în perpetuă activitate. Deplasează

42

substanţele, le transportă de la un punct al corpului la altul, le sfarmăşi mai ales le supune unei transformări chimice pentru a le adapta proceselor vieţii. Denumim toate aceste fenomene cu termenul de metabolism. Putem spune că la baza oricărui proces metabolic din om se află un subtil proces volitiv care rămâne inconştient. Numai graţie acestei părţi ascunse a voinţei putem să deplasăm materia în lăuntrul corpului şi să-i impunem transformările necesare.

La rândul său, când vrea să producă o activitate exterioară şi săpărăsească domeniul simplei cereri de imagini cerebrale a vieţii pur imaginare a capului, sufletul are nevoie – ca punct de sprijin al pro-ceselor materiale – de metabolism, pentru ca să poată găsi acces la propriul său corp precum şi la lumea materiei, la lumea muncii, la pământ.

Vom studia azi aceste căi de acces spre materie. Aici trebuie luate în consideraţie trei activităţi fundamentale; pe de o parte tot acel consum de substanţe pe care-l indicăm cu termenul general de ali-mentaţie, adică faptul de a ne hrăni, pe de altă parte, eliminarea ma-teriilor absorbite şi reduse la starea de deşeuri, deci un întreg joc de schimburi între absorţie şi eliminare. Apoi un domeniu intermediar foarte vast şi greu de delimitat care este cel al elaborării substanţe-lor în organele cele mai diferite, propulsarea, transformarea, circula-ţia lor, etc.

Alimentaţie. La punctul de pornire al metabolismului sunt proce-

sele alimentaţiei dintre care primul este acţiunea de a mânca. Dar consumarea mâncării e precedată de o anumită pregătire pe care o datorăm – să zicem – bucătăresei. E instructiv să observăm o bucătă-reasă gătind, de pildă, o prăjitură; şi în general să observăm orice persoană care efectuează o muncă, deoarece atunci acea persoană îşiexercită şi voinţa. Iar după felul în care o exercită putem să aflămmulte lucruri şi putem să ne facem o idee despre activităţile volitive ascunse, mult mai greu de detectat, care sunt prelungirea ei în orga-nismul uman.

Observaţi-l deci pe tăietorul de lemne. El trebuie să înceapă tot-deauna prin a apuca butucul sau creanga pe care vrea să o taie. Şiapoi o despică. După care aruncă lemnul tăiat. Vedeţi: totdeauna tre-buie apucat ceva, îmbucăţit, apoi zvârlit. Are loc o transformare, o

43

divizare, lemnul sare în ţăndări, este împrăştiat; dar voinţa intervine iarăşi, adună lemnele dispersate, le pune în ordine, le îngrămădeşte, în fine, vine momentul când cineva le dispersează din nou pentru a face cu ele foc şi, ajunse într-o sobă, ele şi-au îndeplinit menirea.

Să observăm acum bucătăreasa la lucru în bucătăria sa. Ea pune prăjitura să se coacă în cuptor. Ce face? Adună ingredientele cele mai diverse: măsoară laptele sau apa de care are nevoie, cântăreşte cantitatea de făină şi de zahăr, numără ouăle. Căci de îndată ce e vorba de a transforma ceva materiale, faptul de a măsura, a socoti, a cântări joacă totdeauna un mare rol. Ori de câte ori avem de a face cu materia, atât în lumea exterioară cât şi în propriul nostru corp, con-statăm că măsura, numărul şi greutatea au o importanţă cu totul spe-cială. În executarea unei munci trebuie să ţinem neapărat seama de aceste trei forţe coordonatoare pentru ca munca aceea să fie o activi-tate conştientă, să corespundă unui ţel, să-şi capete sensul. Lucrul este evident în cazul bucătăresei care pregăteşte prăjitura. Ea ames-tecă deci diferitele ingrediente după proporţii foarte precise, le pune în mişcare, frământă pasta şi îi dă în fine o formă. Observaţi de ase-menea felul cum manevrează oul: azvârle mai întâi ceea ce este inuti-lizabil, coaja tare; separă apoi albuşul de gălbenuş, tratându-l pe fie-care în alt fel; bate albuşul, mestecă în gălbenuş, apoi le reuneşte. E deci foarte interesant să vezi cum tratează omul materia când face săintervină voinţa.

O intervenţie a voinţei nu are însă numai acest efect exterior care este elaborarea mecanică a substanţelor; ea are şi un aspect moral, pe care nu e de ajuns să ni-l reprezentăm într-un mod pur teoretic, căci fiecare poate să-şi facă experienţa asupra lui şi asupra aproapelui. Despre o bucătăreasă care găteşte prăjitura repede şi bine, spunem căeste “activă”. Dacă îşi calculează bine proporţiile iar prăjitura i-a reuşit, spunem că este o gospodină bună sau chiar excelentă. Dar dacă face toate acestea cu nepăsare, fără grijă şi lent, e pe punctul de a deveni dezordonată şi spunem despre ea că este o incapacitate. Se poate de asemenea să dea lucrul peste cap deoarece se gândeşte la altceva sau pentru că-l face prea repede. Într-adevăr, pentru ca o ac-tivitate voluntară să-şi atingă scopul, trebuie ca ea să evite totdeauna două pericole. Lucrul prea lent şi lucrul grăbit.

44

În realitate omul este totdeauna integral angajat în ceea ce face. Am văzut că facultatea de a simţi sau cea de a gândi interesează fiin-ţa umană în totalitatea ei. Putem presupune tot aşa că făcând prăjitu-ra, de pildă o prăjitură pentru o sărbătoare, bucătăreasa pune în ea toată iubirea ei, sau cel puţin o face cu toată grija. Ar fi grav dacăşi-ar găti prăjitura cu cea mai cumplită indiferenţă; ar fi însă nu mai puţin grav dacă ar face-o cu enervare şi într-o proastă dispoziţie. Pot apare tot felul de posibilităţi. Dacă această femeie este obosită, va lăsa poate să-i cadă oul deoarece – fără să aibă vreo vină – nu mai izbuteşte să-şi facă munca aşa cum trebuie: împrejurările fac ca voin-ţa să fie prea slabă.

Vă puteţi, de asemenea imagina un tăietor de lemne care, în faţaunui copac, a dat de un “nod”. Loveşte cu securea fără a-i putea veni de hac. Ba, la un moment dat, securea mai rămâne şi înţepenită în lemn şi nu mai poate fi scoasă. Nevrând să se declare învins, tăieto-rul nostru face eforturi pentru a o desprinde şi se încăpăţânează sătragă. Dacă-l veţi aborda în clipa aceasta pentru a-l sfătui să-şi reca-pete calmul pentru a ieşi din impas, şi mai ales dacă este un coleric, va putea să aibă un acces de furie şi chiar veţi risca să vă treziţi cu o bucată de lemn în cap.

Prin aceasta vedeţi că atunci când voinţa se dereglează, devenind prea impetuoasă, riscă să se transforme în îndărătnicie, în încăpăţâ-nare. E foarte important să devenim conştienţi de acest fapt: activita-tea volitivă trebuie să fie echilibrată între două primejdii. Dacă vom şti acest lucru vom beneficia mult de pe urma lui pentru un studiu judicios şi viu al metabolismului în organismul uman. Vom înţelege mai bine ce face stomacul, de pildă, cu hrana, sau ce fac din alimente ficatul sau vasele sanguine, pe scurt, toate activităţile noastre organi-ce interne.

Eliminare. Să presupunem acum că prăjitura e gata, că între timp

s-a copt. În tot acest timp bucătăreasa a trebuit să vegheze la buna temperatură a cuptorului pentru ca coacerea să nu se facă nici prea repede, nici prea încet, altminteri prăjitura putându-se arde sau pu-tând să nu crească. Vom presupune că totul a mers bine; bucătăreasa nu numai că a arătat îndemânare, dar şi-a dat toată osteneala, şi-a pus

45

la contribuţie toată atenţia. Căci activitatea volitivă cere, de aseme-nea, să-ţi făureşti totdeauna o imagine a ceea ce săvârşeşti.

Vă repet, când luăm în consideraţie voinţa, trebuie să ne amintim mereu că fiinţa umană este angajată aici în mod integral, că ea trebu-ie de asemenea să-şi reprezinte ceva, să simtă ceva pentru a putea acţiona aşa cum trebuie.

Iar dacă acum mâncăm prăjitura, vedem iarăşi că activităţile voli-tive joacă şi în acest caz un rol capital. Apucăm o bucăţică cu mâna, cu gura, cu dinţii. Lucrăm asupra ei, o mestecăm, o fragmentăm, rea-lizăm în mic acea divizare a materiei pe care o efectuează tăietorul de lemne cu securea sa, sau bucătăreasa cu cuţitul. Molarii şi incisi-vii înlocuiesc securea şi cuţitul. Deja de aici încep adevăratele trans-formări ale substanţelor. Ele sunt pe de-a-ntregul realizarea voinţei noastre care are ca instrumente muşchii masticatori şi acest muşchi – cel mai admirabil şi mai mobil dintre toţi – care este limba. Vedem că şi aici e vorba mereu de prinderea materiei, absorbirea ei, apoi de zvârlirea ei prin înghiţire. Se adaugă şi un element lichid: saliva; pu-ţin diluată şi frământată, materia fărâmiţată în gură capătă formă.Asemenea bucătăresei care dă la urmă o formă pastei pe care a pre-gătit-o, dăm şi noi îmbucăturii forma unei mici găluşti pe care o îm-pingem mai departe.

În acest moment începe activitatea metabolică propriu-zisă. Căci începând cu deglutiţia, psihismul nostru conştient, cel din starea de veghe, nu mai are absolut nimic a face cu cea ce se petrece. Nu mai putem face nimic şi – numai dacă nu ne apucăm să studiem problema – nu ştim nimic despre cele ce se vor petrece. Ce se petrece de fapt? Îmbucătura alunecă în esofag; e deja evident că nu e o simplă alune-care, ci o împingere activă. Esofagul nu e doar un tub, o ţeavă prin care trece ceva, el e şi un muşchi. Precum stomacul şi intestinul (in-testinul subţire şi intestinul gros care, de la un cap la altul, măsoarămai mulţi metri lungime şi sunt făcuţi pe de-a-ntregul din fibre mus-culare), esofagul este şi el prevăzut cu un strat muscular acoperit de o piele cu totul netedă, purtătoare a unor glande numită mucoasă.Dar egal în importanţă cu această mucoasă şi glandele ei este faptul că tot sistemul stomacului şi al intestinului e constituit din muşchi. Celui ce studiază mai îndeaproape aceşti muşchi şi fibrele lor, i se descoperă că ei au o altă structură internă, şi mai fină decât cea a

46

scheletului. Se vorbeşte în acest caz de munca încheiată. Muşchi ne-tezi, în timp ce muşchii scheletului sunt mai complicaţi: observaţi la microscop, ei îşi dezvăluie o structură extraordinar de ritmică.

Acolo unde există muşchi, cum am spus în primul nostru studiu în legătură cu tripla alcătuire a naturii umane, se manifestă voinţa. Chi-ar în regiunea intestinală intră în joc forţe psihice; dar în acest caz e vorba de forţe psihice care rămân ascunse, de forţe de care conştienţanu dispune, de care nu ne putem face nici o imagine prin reprezenta-re, şi pe care, prin urmare, nu le putem dirija. De aceea vorbim de mişcări “involuntare” – ar trebui spus inconştiente –, de mişcări care scapă forţelor reprezentării conştiente.

Fig. 3. Funcţiunea tripartită a stomacului

Corpul nu-şi efectuează deci niciodată munca sa ca un automat; aceasta e doar o aparenţă. Chiar dacă nu face impresia unui automat, în realitate el este condus de o activitate chibzuită, minuţioasă, care intervine în multiple feluri în elaborarea şi transformarea substanţe-lor. Văzusem acest lucru deja în cazul stomacului, acest organ atât de zelos. El macină alimentele, le sfarmă, le impregnează cu suc: el reia acţiunea glandelor salivare ale gurii şi continuă ceea ce a început bucătăreasa prin înmuierea făinei în lapte sau apă, prin umezirea a ceea ce este uscat. Stomacul prelungeşte întreagă această muncă. El

47

amestecă temeinic încă o dată tot ceea ce primeşte; făcând din sub-stanţe o pastă omogenă, completează procesul masticaţiei. În cele din urmă substanţele sunt transformate până în structura lor internă, sunt chimic descompuse. Transformarea chimică a materiei şi mobilitatea internă la care ajunge această materie nu sunt decât o prelungire a tratamentului grosier, prin excelenţă fizic şi mecanic, pe care-l con-stituie masticaţia, frământarea etc. O dată mai mult, două posibilităţiprincipale se prezintă: să preia substanţele, să le lucreze şi să le îm-pingă mai departe, o dată munca încheiată.

Stomacul primeşte de la esofag bolul alimentar şi îl varsă prin pi-lor în intestin. Forţele volitive joacă în intestinul subţire un rol din ce în ce mai subtil. Materia însăşi e într-o stare mai diluată, mai des-compusă. E ceea ce numim “coca alimentară”. Când această cocăiese din stomac, ea nu trebuie să mai conţină nimic consistent: e pe de-a-ntregul lichefiată. Corpul a dat deja o mare cantitate din propria sa fluiditate, din propria sa substanţă pentru a grăbi această lichefie-re. Intestinul subţire supune materia unui nou tratament, atât chimic cât şi mecanic. Se repetă aceleaşi fenomene: materia este divizată,descompusă, întinsă pe pereţi intestinului sub acţiunea anumitor miş-cări. Apoi contractându-se, intestinul o adună iarăşi din ea o cantitate de mici cocoloşi, ca perlele unui colier. Dute-vino-ul se continuă –expansiune – expulzare - şi aceasta până când materia e atât de bine prelucrată, descompusă, diluată şi curăţită, încât să poată fi asimilatăde organismul însuşi prin peretele intestinului. Dar asta nu se face de la sine; substanţele acum lichefiate nu străbat pasiv peretele intesti-nal, aşa cum un lichid oarecare trece printr-o hârtie de filtru sau cum vedem întâmplându-se când învelim brânza albă în hârtie şi consta-tăm că aceasta din urmă s-a impregnat de lichid. Substanţele alimen-tare sunt asimilate prin peretele intestinal într-un mod activ, aşa cum sunteţi activi când, pentru a mânca, deschideţi gura şi vă serviţi dedinţi. Avem în intestin mii şi mii de mici “guri” şi milioane de mici “limbi”, care prind materia, o gustă şi o absorb. Aceste vilozităţi in-testinale sunt fine precum porii unui covor, aşa încât la atingere pere-tele intern al intestinului face impresia catifelei. În realitate sunt mi-lioane de mici limbi, foarte fine şi mobile, înzestrate cu muşchi de asemenea foarte fini. Ele gustă, aspiră coca alimentară pe care mişca-rea mai sus amintită a răspândit-o pe suprafaţa lor, executând totoda-

48

tă uimitoare mişcări ritmice care împing această cocă înainte. Numai atunci substanţa străină a intrat cu adevărat înăuntrul organismului uman. Înainte ea se mai află în aceea lume exterioară invaginată care e de fapt spaţiul cavităţilor stomacului şi intestinului.

În intestinul subţire, activităţile opuse de schimburi şi de elabora-re a substanţei joacă de asemenea un rol. Dacă, de pildă, mâncaţi ocireaşă, remarcaţi numaidecât că sâmburele este prea tare, că nu-l puteţi utiliza. Îl azvârliţi. Ia deci direcţia opusă celei care e prevăzutăpentru hrană. Tot astfel, munca intestinului subţire şi a vilozităţilor intestinale este în aşa fel organizată încât acolo să nu aibă loc numai amestec, ci o necontenită triere şi selecţie. Tot ce e tare, inutilizabil, tot ce e deşeu, celuloza conţinută de pildă în pâine sau salată, pe care în mare parte n-o poate asimila, toate acestea sunt expulzate, împinse mai departe. Vedeţi că e vorba de o selecţie. Tot ce este astfel res-pins este supus unui tratament special de către intestinul subţire, care scoate apa din aceste materii şi face din ele excrementele. Astfel, chiar şi ceea ce este inutilizabil capătă o formă; sucurile sunt reţinute şi absorbite, resturile sunt expulzate din intestin. Au parcurs astfel întregul ciclu al schimburilor de substanţe din fiinţa umană. Am vă-zut că e legat de acţiuni voluntare inconştiente precum şi de senti-mente obscure.

Voinţa, spuneam, are două aspecte: un aspect corporal şi un as-pect moral. Privind mai îndeaproape, vom descoperi şi diferitele as-pecte ale voinţei organice, interne. Ca urmare a anumitor împrejurări, această voinţă inconştientă poate să se încetinească şi ea, oarecum săadoarmă, să nu-şi facă cu adevărat munca sa de asimilare, să devinăleneşă, indolentă. Spunem atunci că acea persoană are un metabolism lent, ceea ce înseamnă că e constipată. Or, ceea ce ia aici forma unei constipaţii încăpăţânate – sau a unei obstrucţii intestinale, ca să vor-bim mai elegant – se poate produce în întregul organism, în toate organele, ceea ce este deja semnul unor grave tulburări de metabo-lism. Celălalt pericol apare când voinţa organică devine febrilă, gră-bită, lucrează prea repede, nu mai domină de loc situaţia şi, aseme-nea oului bucătăresei, ne scapă din mâini. Se poate întâmpla la fel cu stomacul şi cu intestinul. Totul decurge prea repede şi rău: apare atunci tulburarea opusă constipaţiei, diareea. Substanţele nu sunt elaborate cum trebuie; ele scapă intestinului care, pentru motive foar-

49

te diferite, e prea grăbit. Acest exces de zel – ca să-l numim aşa –poate merge tot atât de departe ca la tăietorul de lemne de care am vorbit, care nu putea veni de hac rezistenţei pe care i-o opunea o anumită creangă. Se poate de asemenea întâmpla ca în anumite ca-zuri intestinul nostru să nu-şi poată împlini sarcina, voinţa sa fiind surmenată; el are spasme.

Să mai luăm un exemplu. Posedăm un alt organ muscular caver-nos, vezica biliară, care lucrează şi ea cu o materie lichidă. Ea pri-meşte fierea, o acumulează şi o lasă să se scurgă în intestin pe măsu-ră ce acesta are nevoie de ea. Fierea vine de la ficat şi urcă spre vezica biliară, unde se concentrează. Când metabolismul se înceti-neşte şi când substanţele alimentare n-au fost în mod conştiincios tratate, se poate întâmpla ca fierea să nu fie alcătuită aşa cum ar tre-bui; şi aici lucrurile scapă organismului. Se produce ceva ce ar putea fi numit de noi “pietre” sau chiar “calcul biliar”. Dar organismul nu poate lăsa niciodată un corp străin să se instaleze în el. Vezica biliarăîncearcă deci să-l expulzeze. Ea îşi spune: pietrele sunt la locul lor afară, în lumea exterioară, nu în domeniul viu al organismului. Ea vrea să azvârle acest corp străin. Dar nu e aşa de uşor cum e când scuipi un sâmbure de cireaşă. Vezicula biliară încearcă tot ce poate cu voinţa sa, dar piatra nu se mişcă. Atunci se indignează. Face sfor-ţări din ce în ce mai energice, din ce în ce mai violente, aşa încât pâ-nă la urmă i se întâmplă acelaşi lucru ca tăietorului de lemne, a cărui secure rămâne înfiptă în copac. Vezicula are o crampă musculară,colica biliară, şi nu se mai poate destinde. Crampa vine totdeauna din faptul că voinţa nu se mai poate destinde. Ajutorul trebuie să vinădin exterior; trebuie stimulate activităţile volitive şi ritmurile, fie cu ajutorul căldurii – se face atunci o înfăşurare caldă – fie prin elibera-rea organismului de pietre. Organismul a acordat prea multă atenţie regiunii veziculei biliare şi s-a văzut astfel trezit într-un punct în care el doarme adânc. Această trezire s-a manifestat sub formă de dureri.

În anumite cazuri destinderea necesară este provocată cu ajutorul unui narcotic, prin care organismul este constrâns să uite ceea ce se petrece şi oarecum să readoarmă, să se decontracteze. Vezicula bilia-ră leapădă atunci piatra aşa cum lăsăm să cadă o carte atunci când adormim de oboseală în timpul unei lecturi.

50

Vedeţi că ceea ce este calitate sau defect în domeniul activităţii umane şi al voinţei corespunde pentru voinţa inconştientă – să zicem pentru voinţa organică sau vitalitatea internă – sănătăţii sau bolii. Ar fi stupid să admonestăm vezica biliară, să-i spunem că se comportăca un coleric şi că ar trebui să fie rezonabilă. Aici totul trebuie să fie apreciat în termeni de sănătate sau de boală. Dar cu toată opoziţia care există între planul moral şi cel al corpului, dăinuie o legăturăcare le uneşte.

Legăturile de acest gen sunt foarte perceptibile; îndeosebi în ceea ce priveşte alimentaţia, schimburile fiziologice şi psihologice sunt intim amestecate. Dacă firea voastră vrea să mâncaţi mereu foarte repede, să înghiţiţi grăbit hrana, să mestecaţi insuficient şi neglijent, stomacul vostru va suferi. Căci el trebuie să efectueze acum munca ce n-a fost bine făcută în cavitatea bucală; cu cât gura a fost mai le-neşă, cu atât trebuie să se ostenească stomacul mai mult în a sfărma, a diviza, a o satura de sucuri, etc. Or, când îi impui cuiva şi pentru prea multă vreme un exces de muncă, fără ca o asemenea împovărare să fie întemeiată, el se irită şi nu mai lucrează cu plăcere. Protestea-ză, şi n-ai de ce să-i reproşezi aceasta. Ceea ce nu poţi reproşa unuiindivid, nu trebuie s-o reproşezi nici stomacului, dacă acesta, dintr-o dată se irită şi manifestă tulburări. E foarte interesant de observat radioscopic un stomac astfel deranjat. Poţi vedea limpede că lucreazăîntr-un mod excesiv, nervos, grăbit şi contractat.

Poţi foarte bine urmări în felul acesta munca stomacului, activita-tea sa volitivă. Alimentele intră pe sus şi ies prin pilor. Măcinarea se face prin faptul că stomacul se contractă, apoi de destinde, se con-tractă mai departe, etc., această activitate musculară continu-ându-se aidoma unei succesiuni extraordinare de valuri de-a lungul organului. În timp ce munca stomacului se încheie la extremitatea sa inferioară,valul următor începe deja la extremitatea superioară. E ceea ce poar-tă numele de valuri sau unde peristalitice. Când stomacul e iritat, când mâncăm prea repede sau alimente prea calde, el trebuie să facăeforturi mai mari, devine mai strâmt, se strânge. Totul se petrece atunci mai repede şi îndată se face simţită tulburarea.

Acest exemplu arată de asemenea că o acţiune volitivă, cum e cea a mestecatului, dacă nu e făcută în mod conştiincios, influenţează în mod negativ activităţile involuntare. Ceea ce nu este îndeplinit aşa

51

cum trebuie pe planul conştient, devine cauză de boală în organism. Un număr mare de boli îşi are obârşia – pe căi ocolite, pe care este greu să le discernem, deoarece, între timp, au putut să treacă ani – în suflet, în felul cum ne-am folosit gândirea, simţirea, voinţa. Faptul căgândirea e clară sau nebuloasă, vie sau abstractă, că voinţa este me-todică sau dezordonată, joacă un mare rol în sănătatea individului.

Sufletul este într-adevăr o unitate, în ciuda contrastului care ne obligă să facem o distincţie între viaţa interioară conştientă şi activi-tatea inconştientă. În realitate acestea sunt una. Noi nu avem în orga-nismul nostru două suflete total separate unul de celălalt, unul care ar efectua vasta muncă a organelor, şi celălalt, mai personal, a cărui activitate s-ar limita la o sferă superioară. În realitate totul se leagăstrâns. Sufletul este mereu angajat pe de-a-ntregul chiar şi în stomac.

V-am arătat – vorbind despre bucătăreasă şi despre zelul cu care lucrează – că ea investeşte nu numai voinţă dar şi inimă (să zicem, un sentiment pozitiv, interes sau iubire), că ea îşi vede cu seriozitate de treabă, că îşi iubeşte munca, că se străduieşte să înţeleagă ceea ce face. La fel stau lucrurile cu stomacul. Acesta are nevoie de multiple funcţiuni psihice pentru a putea să lucreze cum trebuie.

Dacă veţi observa acolo extraordinare valuri ritmice, despre care s-ar putea spune că îşi calculează succesiunile regulate pe peretele stomacului, veţi resimţi în ce grad joacă ritmul un rol în acest minu-nat organ. Pilorul se deschide şi se închide ritmic, iar nu sub presiu-nea haotică, neregulată a materiei. Iată că se arată deja că forţele sen-timentului inconştient, legate întotdeauna de manifestările ritmice, trebuie să joace un rol în funcţionarea stomacului. Şi aşa se întâmplă.

Stomacul îşi face munca sa cu o anumită plăcere, cu o anumităsimpatie. Dovada pot să v-o furnizez – cum făceam în cazul curajului pentru inimă – prin contrariul ei. Căci stomacul îşi are antipatiile sale. Dacă ceea ce aţi mâncat nu-i place, dacă gustă şi constată că nue bun, că acel aliment e stricat, că nici el şi nici organismul nu-l pot asimila, el resimte ingerându-l un asemenea dezgust, o asemenea an-tipatie, încât face ceea ce faceţi cu sâmburele de cireaşă pe care nu-l puteţi înghiţi. Îşi azvârle atunci conţinutul cu vehemenţă şi în direcţie opusă. Greaţa este un sentiment, pus astfel în evidenţă, care arată căstomacul dispune de un fel de suflet care-i este propriu.

52

Întreaga raţiune a sufletului se însoţeşte de atenţie şi presupune căne facem o imagine a acestei acţiuni cu ajutorul sistemului nervos. Or stomacul posedă din belşug nervi care-l străbat şi percep ce se petrece în el, aşa încât devine în mod obscur conştient de volumul şinatura celor ce-i sunt trimise. Îşi face o imagine asupra acestora; şi eimportant să-şi facă o imagine exactă.

Trebuie să se înţeleagă că un organ de acest fel e tot atât de com-plet ca un individ. El se comportă într-un mod voluntar prin muscula-tura sa; trăieşte într-un sentiment obscur şi nebulos de plăcere sau de repulsie, prin faptul că este înzestrat cu ritmuri. Şi deoarece dispune de nervi, îşi reprezintă în ce constă sarcina sa şi îşi mobilizează toate resursele atenţiei pentru a îndeplini această sarcină. Stomacul este deci un organ din cele mai sensibile.

E bine, prin urmare, să nu ni-l reprezentăm ca pe un simplu sac muscular unde substanţele sunt sfărâmate, mecanic frământate. Tre-buie să avem mai degrabă sentimentul că stomacul este în noi ca un mic animal, înzestrat cu toate însuşirile unui animal. După cum un sugaci aşteaptă nerăbdător să i se dea să mănânce, tot aşa stomacul simte realmente dorinţa de a fi hrănit şi se aşteaptă să primească ce-va. Dacă sugaciului nu i se dă nimic, el ţipă, iar dacă stomacului nu i se dă de mâncare, el începe să “ghiorăie”, deoarece nevoile sale nu sunt potolite. Trebuie să înţelegeţi că acest organ – ca orice fiinţă vie – poate să fie iritat, prost dispus, poate să se arate leneş sau zelos, conciliant sau revoltat. Toate acestea sunt posibile. Dacă e surmenat, obosit, activitatea lui se încetineşte. Este flasc, atârnă molatec şi poa-te coborî la bazin; nu mai funcţionează normal, undele peristalice nu mai sunt decât foarte superficiale; bolul alimentar nu e lucrat, iar bolnavul are impresia de balonare, de greutate.

Cum să parăm aceste tulburări? Vom profita de ocazie pentru a ne face câteva idei despre acţiunea unui remediu pe care-l cunoaşteţibine. Ştiţi că substanţele amare sunt bune pentru stomac, de pildăextrasul din rădăcină de ghinţură. Dacă muşcăm dintr-o rădăcină deghinţură (genţiana), vom face constatări surprinzătoare. Gustul ei tare, amar, trezeşte atenţia papilelor gustative. De îndată îţi vine apăîn gură, adică un reflex produce o sporire a secreţiei salivare. Senti-mentului de plăcere care se naşte din gustul aromatic i se opune o impresie dezagreabilă datorită amărăciunii. Aceasta ne strânge gura.

53

încercăm să înghiţim repede bucata de rădăcină sau s-o scuipăm, adi-că facem numaidecât să intervină voinţa. Cu o experienţă de acest gen îţi poţi imagina fără greutate că nici un stomac obosit nu poate rămâne indiferent la contactul cu rădăcina de ghinţură. Este într-adevăr stimulat, se contractă în mod viu şi cere un supliment de efort forţelor psihice de care depind nervii săi, vasele sale şi muşchii săi. Datorită acestui fapt primeşte mai mult sânge şi aer, angajându-se astfel pe calea vindecării. Tot aşa, dar cu alte mijloace, am putea calma un stomac surexcitat.

Vedeţi deci că un adevărat remediu şi însuşi procesul vindecării nu trebuie să fie concepute ca pur mecanice sau chimice. Orice pro-ces de vindecare, chiar dacă nu e destinat decât unui organ determi-nat, e în raport cu toate forţele vitale şi psihice ale fiinţei umane. Un medic care n-ar ţine seama decât de acţiunea chimică, materială aunui medicament, ar putea ajunge să brutalizeze organismul şi n-ar obţine vindecarea unei afecţiuni particulare decât în dauna altor do-menii ale vieţii. Ar fi o vindecare pur iluzorie.

Descriem aici cum trec substanţele prin peretele intestinal pentru a fi primite în organism, în domeniul propriu-zis al vieţii. Aici orga-nul principal al schimburilor este ficatul; au loc în el nenumărate şidelicate transformări ale substanţelor; nu le putem descrie pe toate. Am să vă explic numai ce face acest organ cu zahărul, atunci când, prin vena portă, acesta trece din regiunea intestinală în ficat.

Dacă ficatul constată că sângele conţine prea mult zahăr, adicămai mult decât poate organismul să suporte, el posedă capacitatea de a sustrage sângelui acest exces de zahăr, de a trage spre el lichidul zaharat, a-l trata şi a face din el numeroase mici depozite, astfel încât înmagazinăm fără încetare în celulele ficatului acest zahăr el va fi aici condensat sub o formă relativ insolubilă. Ficatul face aici exact ca tăietorul de lemne, când acesta adună, îngrămădeşte surcelele şi-şispune: Iată provizia de lemne necesară nevoilor zilnice. La fel e cu ficatul. Organismul va avea nevoie de zahăr când, de pildă, veţi urca o scară în fugă; muşchii vor trebui să ardă acest zahăr. Căci pentru a se reface, muşchii extrag zahărul de care au nevoie din sângele care-i impregnează. Sângele devine atunci mai sărac în zahăr; numaidecât ficatul furnizează substanţa pe care o numim glicogen, o dizolvă şi otrimite în sânge, care o transportă acolo unde se simte nevoia.

54

Forţele care dirijează acest subtil metabolism intern sunt activită-ţile voluntare cele mai delicate ale sufletului, ale acelei părţi a lui care este înrădăcinată în obscura profunzime a organelor. Dar poate că-mi veţi spune: “Am studiat foarte îndeaproape cum e alcătuit fica-tul: se compune din celule şi din ţesut conjunctiv, dar n-are muşchi. Or, ne-ai spus că voinţa nu se poate exercita decât acolo unde sunt muşchi striaţi sau netezi”.

V-am spus că voinţa intervine în lumea materiei trecând acel prag care este pentru ea căldura. Desigur, pentru a săvârşi mari acţiuni volitive, pentru o importantă desfăşurare de energii, avem nevoie de muşchi.

Dar de îndată ce e vorba de sânge, de organele interne, mişcările devin foarte subtile, nu sunt, în parte, decât modificări chimice, combinări, disocieri, amestecături chimice pentru care o mişcare me-canică nu mai e indispensabilă; aici voinţa intervine, ca să zicem aşa, numai în doză homeopatică.

Gândiţi-vă deci cât de diverse pot fi activităţile volitive, rezultate-le unei munci. Când pădurarul face o crestătură într-un stejar pentru a arăta că acel arbore trebuie doborât, e o acţiune voluntară. Dar ea e grosolană în comparaţie cu cea a gravorului care trage o fină zgârie-tură pe o placă de aramă. Şi totuşi este şi aceasta o acţiune volitivă.Or, putem spune că intervenţia voinţei în metabolismul organelor interne e tot atât de delicată ca urma lăsată de gravor.

Zadarnic aţi încerca să lungiţi o bucată de sârmă trăgând de ea cu ambele mâini, şi chiar cu toate puterile. Nu va ceda nici cu o jumăta-te de milimetru. Se va lungi numaidecât, ţinând-o liniştit în mâini, dacă lăsaţi căldura să acţioneze asupra ei. Tot aşa, cu ajutorul căldu-rii, care are puterea de a transforma şi deplasa materia, voinţa poate acţiona în mod normal asupra schimburilor de substanţe. Pentru ca funcţiile noastre interne să se îndeplinească într-un mod sănătos, atât în ficat cât şi în celelalte organe, avem nevoie de anumite forţe subti-le ale voinţei, care se înrudesc cu instinctele şi dorinţele sângelui.

Toate aceste forţe trebuie să fie stimulate şi tratate cu grijă pentru ca sănătatea noastră să poată menţine până la o vârstă înaintată acest pol al metabolismului care, prin schimburile sale, este aspectul con-structor al organismului. Lucru imposibil însă, dacă inoculăm necon-tenit acestui organism, chiar şi în doze mici, substanţe chimice, ba

55

chiar toxice, cum este cazul în civilizaţia actuală. Să luăm exemplul unei substanţe dulci artificiale, relativ inofensive. Puternica senzaţie de dulce pe care o stârneşte o substanţă de acest gen pare să anunţeficatul că-şi va putea reconstitui rezervele. Ca dorinţă profundă, cu apetitul care îi e propriu, ficatul aspiră deci sângele venos intestinal. Atunci sensibilitatea acestui organ încearcă un fel de decepţie, voinţaorganică a ficatului care se încorda nu înşfacă oarecum decât vidul. Şi când un fenomen de acest gen se repetă adesea, rezultă un fel de resemnare, de paralizie a activităţi voluntare instinctive. Dorinţa de atrăi se retrage din organe şi părăseşte până la un anumit punct sub-stanţele în chestiune, astfel încât ele se lasă să cadă mai uşor în afara circuitului vieţii. Se constituie astfel un teren pe care se pot naşte grave tulburări digestive, precum reumatismul, pietrele, etc. Vedeţiprin aceasta că o substanţă care pare cu totul inofensivă din punct de vedere chimic sau material, poate totuşi să facă mult rău ansamblului organismului. La fel stau lucrurile cu orice aliment de calitate infe-rioară, de felul celor înghiţite azi de majoritatea omenirii occidenta-le. Şi e desigur cu atât mai grav, când este vorba de adevărate otră-vuri care dăunează direct forţelor vitale şi activităţii celulare. Se înţelege de la sine că mai multe cauze parţiale trebuie să acţioneze totdeauna simultan şi să se adauge unele altora înainte de a se ajun-ge, pentru motivele indicate, la adevărata boală.

Ceea ce importă, mai ales pentru ansamblul metabolismului, este ca totul să se petreacă aici într-un mod just, cu măsură, cantitatea, proporţiile să fie bine calculate. Intră aici în acţiune activităţi volitive înzestrate cu o admirabilă înţelepciune (calificată de obicei drept instinctivă). Ele efectuează o considerabilă muncă de organizare in-ternă. Aţi văzut că sunt necesare multă atenţie şi iubire pentru a face de pildă o prăjitură care să conţină exact doza voită de zahăr. Orga-nismul veghează şi el – şi ficatul îndeosebi – ca sângele să aibă în mod constant un bun conţinut de zahăr. Este ajutat s-o facă: mai întâi pancreasul, care este fără încetare în activitate şi revarsă în organism substanţa care împiedică sângele să conţină prea mult zahăr; intervin apoi rinichii, care acţionează asupra capsulei suprarenale şi introduc în sânge substanţe ce vor face ca ficatul să-şi elibereze zahărul. Ast-fel organismul dozează cu delicateţe şi grijă, apreciază conţinutul de zahăr al sângelui, măsoară cantitatea zahărului ce trebuie să fie fur-

56

nizat. Vai lui dacă oboseala, somnul sau lipsa de interes stăvilesc aceste activităţi voluntare; spunem atunci că metabolismul organelor este leneş. Substanţele sunt stagnate, nu mai sunt dirijate şi au loc obstrucţii mai grave chiar decât cele ale intestinului gros. Dacă zahă-rul de pildă rămâne aşa cum e şi organismul nu mai poate să-l dirije-ze, se declară diabetul.

E interesant să te întrebi ce a fost voinţa conştientă (cu 20, 30 sau chiar 40 de ani înainte) la bolnav. Prin ce a trecut ea pentru ca aceas-tă contralovitură dată voinţei inconştiente ce guvernează organele săfie atât de nefastă organismului, să obosească şi să amorţească, ajun-gând astfel incapabil să-şi îndeplinească sarcina? Cauzele pot fi multiple, cum am văzut deja. Vă voi cita una.

Rudolf Steiner, întemeietorul antropozofiei, căruia îi datorămconcepţia despre om pe care am expus-o, ne-a dat indicaţia următoa-re: când copiii nu au jucării potrivite, adică atunci când li se dau prea curând jucării prea complicate, prea mecanice – de pildă o păpuşă cu o figură foarte plăcută, care deschide şi închide ochii şi zice “mama” – satisfacţia simţită de copil nu e decât aparentă. În realitate aceastăpăpuşă îl plictiseşte deoarece nu-şi poate exercita suficient imagina-ţia în legătură cu ea. Forţele volitive creatoare cele mai delicate – acele forţe pe care copilul ar vrea să le exercite în jocuri pline de fantezie şi de ingeniozitate – nu pot fi puse în valoare. O jucărie “prea pusă la punct”, prea artistică, nu face apel la forţele volitive care vin din copil, la forţele creatoare care sunt la fel ca cele care îi construiesc organele. Dimpotrivă, o simplă păpuşă de cârpe, făcutăacasă, lasă copilului libertatea de a adăuga ceva prin imaginaţie, – formă exactă a gurii sau a membrelor, de pildă –, şi chiar îl stimulea-ză în direcţia aceasta. În cazul contrar, forţele inconştiente ale voinţei se paralizează puţin, nu se mai interesează de acea jucărie plicticoa-să. Copilul devine indiferent. De aici rezultă efecte nocive, tot atâtea surse de înclinări spre bolile de care v-am vorbit.

Dacă aceste efecte pătrund atât de uşor întreaga natură a copilu-lui, este pentru că la el, mult mai mult decât la adult, forţele sufleteşti sunt amestecate cu viaţa organismului, lucrează la creşterea acestuia. De aceea, orice acţiune imorală săvârşită în ambianţa copilului acţi-onează în mod nefast până asupra corpului. Accesele de furie ale unui tată coleric, de pildă, produc efectul unui şoc, slăbesc, zguduie

57

voinţa vitală care contribuie la formarea organelor copilului. Astfel că o slăbire relativ benignă a funcţiei biliare pe care poate să o fi moştenit de la tatăl său, poate să se agraveze într-un mod decisiv şisă favorizeze mai târziu formarea de calculi.

Vătămări de acest fel, precum şi altele, se pot totuşi îndrepta, da-că la şcoală copilul are un profesor care să-i predea cu gust artistic, cu un interes şi un entuziasm plin de căldură. Metoda acestui profe-sor va fi să se adreseze nu numai creierului şi memoriei copilului, ci şi întregii lui personalităţi, sentimentului, voinţei lui. Un învăţător care trezeşte entuziasmul în copil face desigur să lucreze creierul, dar în acelaşi timp vivifiază şi stimulează forţele compensatoare ale or-ganismului; el împiedică secătuirea şi paralizarea forţelor vitale şiluptă, prin însuşi acest fapt, împotriva anumitor înclinări maladive.

Încheind această prelegere, vreau să sper că aţi simţit în ce grad fiinţa umană este un tot şi că viaţa sa corporală e legată de viaţa con-ştientă a sufletului său. Când ne îndeplinim sarcina cu grijă, cu inte-res şi iubire, efectul salutar se face simţit în mii de feluri, până în starea sănătăţii noastre.

58

IV. SISTEMUL NEURO - SENZORIAL CA OGLINDĂ A SUFLETULUI

În fiecare dimineaţă când se trezeşte, omul deschide ochii. Reve-de cu o privire proaspătă lumea şi se serveşte de un organism care s-a odihnit în timpul nopţii. Dar care este diferenţa între ochiul care doarme şi ochiul care veghează, între un ochi închis care, adâncit în întuneric, nu vede nimic, şi cel care, de abia trezit, contemplă lumea?

În momentul trezirii, nu numai vederea se reanimă, ci şi auzul, vi-aţa tuturor organelor de simţit: mirosul şi gustul. Tot ceea ce în om este viaţă conştientă, se deschide. Căutând să vedem diferenţa dintre un ochi care doarme şi un ochi în stare de veghe, suntem constrânşisă ne întrebăm, la un mod general, care este viaţa sufletului în corp, problemă pe care am abordat-o deja în cele trei capitole precedente. O vom relua astăzi, întrebându-ne în mod special cum se naşte viaţaconştientă a sufletului, în ce depinde ea de simţuri, de nervi, de cre-ier, adică de ceea ce numim sistemul neuro-senzorial. Ştiaţi că nervii veniţi de laprincipalele simţuri– simţul vederii, al

mirosului, al auzului şi al gustului –, multiplele lor ramificaţii, încru-cişări şi contacte contribuie la plămădirea a ceva special: creierul? Sistemul neuro-senzorial îşi are deci centrul în cap. De acolo, se ra-mifică în întregul corp, atingând astfel toate organele, toate punctele pieii, până la cel mai mic deget de la picioare. Puteţi resimţi căldura, durerea, puteţi avea impresii tactile sau de altfel în întregul corp. Vi-aţa neuro-senzorială, în ciuda faptului că este centralizată în capul nostru, se întinde,în acelaşi timp, în tot restul corpului. De aceea pu-tem spune că nu ne trezim numai la conştienţa impresiilor sensibile în ochiul nostru când sufletul se trezeşte în întregul corp. Cum se petrece această trezire?

În lecţiile precedente am văzut că ne putem face o idee aproxima-tivă despre sistemul neuro-senzorial comparându-i funcţionarea cu o oglindă. Căci oglinda este făcută pentru a da o imagine cât mai exac-tă posibil a lucrurilor, clară şi precisă. Prin claritatea imaginilor mă-surăm claritatea oglinzii. De fapt, organele de simţ, chiar oglinzile şifuncţia lor constă, chiar în a reflecta. Ele au ca sarcină de a ne furni-

59

za o imagine cât mai adevărată a lumii. Este, în mod particular, cazul ochiului. De aceea, vom porni de la el pentru a încerca să înţelegem ce este cu simţurile, cu nervii şi cu creierului.

Dacă ochiul poate să ne informeze asupra a ceea ce este creierul, este fiindcă acest organ de simţ foarte complicat, în contrast cu cele-lalte, permite să facă a se vedea o mică parte din creier. Într-adevăr, când ochiul apare în embrion, se vede ieşind din regiunea cervicală un mic nerv curios, o mică bucată de creier; aceasta este încă în mişcare, se pliază, circumvoluţiile sale încă nu fac decât să se dezvolte, începe doar să capete formă. Un mugur de curiozitate îna-intează deci, se deschide ca o floare în formă de cupă. Este viitorul caliciu al ochiului; această porţiune a creierului este formată din mai multe straturi constituite din adevărate celule corticale. Ea va fi ceea ce se cheamă retină. Din afară, din epiderm, vine atunci ceva în sens invers, se invaginează, se închide şi formează cristalinul; vedeţi deja cât de complicat este ochiul. Ceva se implantează din afară, ceva iese dinăuntru, în sens invers, apoi întregul se rotunjeşte şi se desăvârşeş-te: este globul ocular. Dar acest ţel nu poate fi ajuns decât dacă sân-gele care alimentează ochiul, îl face să respire şi îl însufleţeşte, îl pătrunde în acelaşi timp cu nervul.

Fig. 4. Evoluţia ochiului A se debarasa apoi de acest sânge, la momentul potrivit, reprezin-

tă o grea problemă pentru organism. Căci dacă sângele ar cotropi

60

ochiul în întregime – ceea ce face chiar la început – am vedea totul în roşu sau nu am vedea de loc, căci ne-ar fi imposibil să ne facem o imagine adevărată despre lucruri. O oglindă trebuie să fie curată;trebuie deci ca sângele să se retragă, după ce a contribuit la formarea ochiului, să dea înapoi şi să nu mai acţioneze decât în planul posteri-or, în spatele retinei, în ceea ce se cheamă coroidă oculară. Totuşivom vedea că şi în ochiul ajuns la finalul dezvoltării, în stare de fun-cţionare, sângele joacă un rol foarte important.

Că ochiul nu furnizează o imagine a lumii, că reflectă acele lu-cruri spre care orientăm această oglindă, o ştim toţi din proprie expe-rienţă. De această funcţie de oglindă, de această însuşire de a da o imagine a lumii luăm cunoştinţă în mod deosebit când resimţim o impresie luminoasă foarte vie. Dacă, de exemplu, aţi privi un soare orbitor, veţi constata apoi tulburări de vedere; oriunde v-aţi aşeza privirile, veţi vedea ca o gaură negricioasă şi veţi constata astfel căsoarele a lăsat o urmă în ochiul vostru. Discul luminos pe care ochiul îl percepe şi care se imprimă cu adevărat pe retină – aceasta jucând rolul unei plăci fotografice – şi-a lăsat într-adevăr amprenta. Aceastăamprentă o putem compara cu gaura pe care o face un dorn: aşa cum se fac găuri cu dornul, cea mai mică din impresiile noastre luminoase face o gaură în ochii noştri, pe cele două retine. Când impresia lumi-noasă este deosebit de puternică, luăm cunoştinţă de această gaură şinu mai vedem nimic, deoarece – oricât de extraordinar ar părea – orice percepţie vizuală distruge ochiul, sau mai bine zis o parte a ochiului; în retină ceva este nimicit.

Cunoaştem o parte din ceea ce este distrus astfel. Există în ochi o substanţă extraordinar de sensibilă. Retina este acoperită, ca o placăfotografică, cu o anumită substanţă: purpurul retinian. Acesta se transformă din punct de vedere chimic, se descompune şi se albeşte ca urmare a acestei descompuneri, pe retină se naşte realmente o imagine care rămâne fixată. În acest sens poate ochiul fi comparat cu un aparat fotografic. În ochi se produce un fel de imagine negativă alumii exterioare. Dar prin acesta, ceva este distrus şi chiar aceasta este ceea ce percepeţi când sunteţi orbiţi după contemplarea unui soare orbitor. În acest caz extrem, imaginea – cât de palidă ar fi ea – există totuşi, şi luăm cunoştinţă de ea prin aspectul său negativ – ga-ura neagră.

61

Astfel, orice fenomen vizual este legat de un proces de distrugere care se prelungeşte în mod inevitabil prin nervii optici până în creier. Pentru ca sufletul să se poată folosi de el, ochiul, în stare de veghe, trebuie deci să consimtă ca structura sa cea mai intimă să fie într-o oarecare măsură distrusă.

Ce semnificaţie are acest fenomen de distrugere prin procesul nervos? Trebuie considerat ca prelungind, sub o formă modificată,fenomenul care, în cristalin, constrânge vasele sanguine să degenere-ze şi, în consecinţă, le distruge. Numai o degenerare a metabolismu-lui face posibilă limpezirea ochiului, dă corneei transparenţa şi lenti-lei cristalinului puritatea lor, permiţând astfel luminii din afară să se infiltreze în organism. Ochiul se comportă, deci, în mic, cum se comportă, în mare, capul, când – am descris acestea mai sus – parali-zând tot ceea ce este metabolism, eliberează forţele sufletului. În ace-laşi mod formarea de găuri în retină şi procesul de distrugere în ner-vul optic fac să apară delicatele “iluminări” graţie cărora forţapsihică a corpului poate pătrunde din interior în acest organ şi, sub formă de lumină interioară a ochiului, să purceadă întru întâmpinarea luminii exterioare. Numai în acest fel sufletul găseşte contactul cu obiectele pe care le percepe şi pe care le poate într-un fel atinge. Din faptul că ochiul refulează astfel o parte din viaţa şi din substanţa sa – purpurul retinian, de exemplu – ,el se ridică de la rangul de organ dotat cu o existenţă strict organică şi pasivă la acel organ dotat cu sensibilitate şi se poate oferi pe sine experienţelor sufletului. Aceasta nu mai arată că un aparat fotografic, care nu este decât o caricaturămecanică a ochiului, căci acesta este un organ însufleţit, capabil de activitate interioară. Devine astfel oglinda vie a sufletului nostru, a cărui întreagă expresie se concentrează în figura noastră şi în cele două forme care sunt ochii noştri. Prin intermediul ochiului unei fiin-ţe umane, ne priveşte sufletul său, revelându-ne viaţa sa interioară,inocenţa sa, puritate şi iubire, s-au spunându-ne prin lacrimile sale căe zguduit de durere sau de bucurie.

Dar dacă distrugerile care se fac în ochi sunt necesare, de unde îi vine acestuia forţa de a le repara? Unul din marile mistere ale acestui organ constă într-adevăr în aceea că este întotdeauna gata de a col-mata găurile despre care am vorbit, totdeauna capabil de a regenera, de a restabili purpurul retinian la starea sa iniţială. “Retina care a

62

albit redevine roşie prin regenerarea purpurului retinian, după ce a stat în întuneric câtva timp. Când s-a decolorat complet – deci după osenzaţie luminoasă foarte puternică – îi trebuie 30 până la 40 minu-te”, scrie profesorul Rein în tratatul său de fiziologie.

Ce vine în ajutorul ochiului astfel încât el poate recăpăta fără în-trerupere vederea şi poate contempla lumea cu o privire mereu proaspătă? În acest caz porţiunea inferioară a naturii umane, cu pro-cesele sale metabolice constructoare, este aceea pe care ochiul o cheamă în ajutor. Peretele nervos se regenerează impregnându-se din nou cu forţele sângelui. Trebuie un aport de sânge în ochi pentru ca ceea ce a fost distrus să fie reconstruit.

Iată ceva ce ne arată deja cât de complexă este activitatea unui organ de simţ. Fiecare din organele noastre senzoriale se compune din nervi foarte delicat construiţi, fin ramificaţi, care au suferit o anumită transformare în vederea unui ţel specific. În ochi, ei formea-ză bastonaşe, conuri şi încă alte celule. în centrul vizual al retinei se află 14.000 de astfel de conuri pe milimetru pătrat. Dar aceasta nu ajunge: trebuie ca sângele să aflueze pentru ca un proces de recon-strucţie să se opună procesului de distrugere care însoţeşte orice per-cepţie senzorială, fie că e vorba de văz, auz, de miros, de gust sau de pipăit. De această reconstituire nu avem cunoştinţă, cum, de altfel, din fericire, nu ne dăm seama că sunt făcute găuri în retina noastră.

Culori şi mişcări create de ochi

Această reconstrucţie care, am văzut mai sus, se efectuează cel mai bine la întuneric, este ca un uşor somn al ochiului, care îi permi-te să recapete forţe. Câteodată parvine câte ceva în conştienţa noas-tră, în special în următorul caz: aţi privit soarele care apărea roşu.Dacă aţi fi privit după aceea o suprafaţă albă, aţi fi văzut acest reflex supărător de care vorbeam. Aţi fi remarcat poate, spre marea dv. Surprindere, că acest reflex a luat dintr-o dată o altă culoare, că adevenit verde. Dacă nu mă credeţi, luaţi o bucată de hârtie albă şilipiţi-i un cerc de hârtie roşie. Sub o lumină bună, concentraţi-vă pri-virea pe centrul acestui cerc timp de 2 minute. Scoateţi apoi cercul şipriviţi din nou hârtia: veţi vedea imaginea negativă în chestiune şi

63

veţi constata că acel fel de gaură se umple acum de o nouă culoare, verde, zisă culoarea “complementară”. Este un lucru cu totul extra-ordinar: o culoare eterică, delicată şi fină, ce nu se vede de obicei decât în curcubeu, a fost produsă de către ochi. De fiecare dată când se produce o impresie colorată, ochiul caută să creeze culoarea com-plementară printr-o misterioasă activitate interioară. El are facultatea de a transforma toate percepţiile colorate, adică de a le completa într-un mod ingenios. Roşului, care este cald, îi corespunde verdele, care este rece, galbenul – portocaliu care străluceşte are complement un albastru calm, etc.

O dată în plus vedem că ochiul nu este un aparat fotografic neîn-sufleţit. Este dotat cu o activitate: că el pictează, desenează, ca să zic aşa, şi participă astfel inconştient la impulsul creator care este pro-priu fiinţei umane, căci aceasta nu se mulţumeşte să se deschidă vie-ţii universale şi să o reflecte în mod pasiv. Ochiul este dotat cu o mobilitate creatoare, el resimte nevoia de a adăuga ceva lumii, de a o completa. Putem spune că el creează imagini.

Trebuie făcută o dată distincţia între imaginea reprodusă şi cea pe care ochiul a creat-o prin propria sa ingeniozitate. Aceasta, de ase-menea, din fericire, în general nu parvine conştienţei noastre. Căci dacă ar trebui totdeauna să fim atenţi faţă de tot ce ochiul face în noi, nu am avea o viziune clară a lucrurilor.

Ochiul ajunge până acolo încât produce anumite mişcări. Aceasta este o altă experienţă interesantă şi care, la prima vedere, pare impo-sibilă. Atunci când ochiul percepe o mişcare centripetă, de exemplu, din afară înăuntru, mişcare ce se poate produce cu ajutorul unui disc în rotaţie, observăm că de îndată ce înlăturăm discul pe care l-am privit trei minute, se produc deodată, în sens opus, mişcări centrifu-ge. Această experienţă este una din cele mai surprinzătoare experien-ţe ce se pot face. Este fapt cert că o mişcare într-un sens anumit pro-voacă în ochi o reacţie de sens contrar. Vom reţine că ochiul are în el nu numai posibilitatea da a reflecta în mod pasiv, dar şi de a crea apoi, într-un mod activ; el face o slabă încercare de a crea din nou, ceea ce se traduce printr-o mişcare în sens invers sau o culoare com-plementară. Să ne întrebăm o dată în plus: Ce este acel ceva ce cre-ează în ochi? Ce este ceea ce acţionează prin crearea unei imagini de

64

o culoare diferită? Sunt forţele sângelui, este viaţa care, pe calea sângelui, pătrunde, se infiltrează mereu, din nou, în ochi.

Să rezumăm acum ceea ce am stabilit: părţile fundamentale ale ochiului sunt nervul şi sângele, retina şi coroida. Impresia vizualăproduce o imagine negativă, un fel de gaură. Această gaură se reum-ple graţie sângelui şi astfel ochiul este regenerat. Din această regene-rare organică se poate naşte în viaţa psihică a ochiului crearea unei culori complementare.

Imaginea - amintire şi imaginea “imaginată”

V-am spus că ochiul şi-a atribuit o mică porţiune de “creier per-sonal”; de aceea ne poate spune el ceva asupra funcţionării în general a creierului, funcţionare la al cărei studiu vom proceda acum.

Ochii trimit doi nervi mari, care se încrucişează într-un mod com-plicat în porţiunea posterioară, până în creier, în regiunea cerebelului (creierului) şi care se prelungesc în scoarţa cerebrală occipitală în fine ramificaţii. Fiecărui organ senzorial îi corespunde în creier o porţiune, un teritoriu special, unde sunt elaborate impresiile pe care le primim. Căci ceea ce am descoperit în prezent este procesul de percepţie al impresiei senzoriale.

Veţi vedea acum ceva curios şi care nu cade sub simţuri; din feri-cire, din impresiile vizuale, din fiecare imagine pe care o percepeţi, se naşte în dumneavoastră o a doua imagine. Această imagine nu este în legătură directă cu imaginile retiniene despre care a fost vorba până aici. Ea depinde totuşi de ele. Pentru a fi explicit, desenez pe tablă un pătrat verde. Priviţi-l. Apoi îl ascund. Desigur că nu-l mai puteţi vedea cu ochii şi totuşi – închideţi ochii pentru o clipă – ştiţiexact cum arată. Purtaţi în voi o imagine a acestui pătrat şi aţi fi ca-pabili de a redesena această figură pe tablă, dacă aş şterge-o. Disearăîncă, veţi fi capabili de a extrage din dvs. înşivă această imagine a pătratului verde, când ea va fi dispărut de multă vreme de pe tablă.

Iată încă un lucru extraordinar: din tot ceea ce vede, aude şi per-cepe, omul îşi face imagini interioare foarte fine. În decursul vieţii şichiar în decursul unei singure zile, el acumulează o întreagă comoară

65

de imagini. Cunoaşteţi că această comoară este ceea ce se cheamămemorie.

De fiecare dată când extragem o imagine din această comoară in-terioară, când reproducem o astfel de imagine, spunem că ne “amin-tim”. Adică ne cufundăm în forul nostru interior şi extragem ceva: imaginea care s-a introdus în noi prin mijlocirea ochiului sau a altui organ senzorial. Dar reţineţi bine ceea ce are aparte această imagine. Prima imagine, aceea a soarelui, de exemplu, era produsă de o refle-xie a retinei. Noi nu participăm cu nimic. Nu putem schimba nimic. La fel, nu putem modifica imaginea complementară verde a soarelui care apunea. Ea persistă atâta vreme cât ochiul o poate repeta, repro-duce. Când a dispărut, nici o forţă din lume nu ne poate face să oreînsufleţim. S-a terminat. Dar această altă imagine care este aminti-rea, persistă, în ciuda fragilităţii sale, mult mai multă vreme dacăavem o memorie bună.

Fig. 5

Aveţi aici cunoştinţă de una din funcţiunile creierului. Numai fiindcă avem un creier şi fiindcă o parte din ochiul nostru, retina, se prelungeşte prin fibrele sale nervoase, într-un nou organ, centrul ve-derii din scoarţa cerebrală, suntem în stare să creăm imagini noi, imagini interioare. Şi aceste imagini sunt libere, adică nelegate de obiect. Le evocăm atunci când ne convine, căci ele fac parte din do-meniul vieţii noastre interioare. Despre imaginea retiniană nu puteţispune că face parte din viaţa dumneavoastră interioară conştientă,

66

căci în acest caz este vorba de un fenomen fiziologic, de un reflex al organului senzorial. Din contră, imaginea-amintire este o proprietate esenţială a sufletului nostru; ea este cu atât mai netă şi mai fidelă cu cât am exercitat mai mult atenţia şi interesul nostru în actul percepţi-ei senzoriale. Memoria este temelia vieţii noastre interioare; ne spri-jinim pe ea zi de zi; numai ea ne face posibil orice efort intelectual, orice aspiraţie, orice gând. Naşterea imaginilor - amintire este în le-gătură cu funcţionarea creierului. Avem de asemenea nevoie de cre-ier pentru ca o imagine - amintire pe care ne-o amintim să se poatăreflecta în noi în orice moment. Căci de cum vă reprezentaţi pătratul, vă trebuie pentru aceasta oglinda interioară: creierul.

În acest fel am învăţat să cunoaştem un aspect al activităţii retinei, o activitate a creierului, care a devenit un extraordinar constructor de imagini, facultatea de a crea imagini ale memoriei. Avem nevoie de ţesutul nervos şi de straturile celulelor nervoase ale creierului pentru a crea aceste imagini şi a le reflecta.

Porţiunea creierului care aparţine de fapt ochiului, retina, ne-a în-văţat deci că este capabilă să transforme imaginea negativă care se “decupează” în mod pasiv în ea, de a-i da o culoare diferită, aceasta graţie forţelor sângelui acţionând în această retină. Creierul însuşi şiactivitatea interioară care depinde de el sunt capabile, la rândul lor, de a transforma, de a recrea imaginea care este în noi? Ce credeţi? Gândesc că răspunsul nu este greu de găsit. Căci dacă sunteţi capa-bili de a transforma în sinea dumneavoastră acest pătrat verde într-un pătrat roşu sau galben, puteţi să-l faceţi să sufere şi alte transformări interioare şi aceasta până la nesfârşit. Puteţi să trageţi o linie pornind de la un unghi opus. Puteţi să vă spuneţi că acest pătrat este prost desenat, că există o soluţie de continuitate care nu vă place; puteţi să-l completaţi în sinea dumneavoastră. Apoi, pentru aceasta aveţi nevo-ie de o cretă... psihică. Fiecare din dumneavoastră este sigur că poate transforma imaginea memorată. Faptul că în orice moment putem resuscita în mod voit imaginea noastră pătratul verde, să o modifi-căm şi să-i dăm indiferent ce culoare – nu numai culoarea comple-mentară, cum este cazul pentru ochi –, acest fapt ne dovedeşte că în creier forţele psihice sunt eliberate de orice legătură cu procesele organice. Ele au devenit independente. Aceasta este o observaţie foarte importantă.

67

Dacă ţineţi cont de acest fapt, de această putere de a transforma imaginile din dumneavoastră, veţi descoperi ceva cu totul extraordi-nar. Veţi remarca în mod sigur că această facultate de a transforma imaginile, de a le mări, de a le colora, etc., dă, de asemenea, posibili-tatea de a crea unele cu desăvârşire noi. Pomul pe care-l creaţi în dumneavoastră, puteţi să-l faceţi să înflorească, să-i suspendaţi cireşesau mere, după gustul dumneavoastră. Cel ce nu are încă o casă poa-te să-şi construiască lăuntric o locuinţă cu patru etaje, cu terasă şisală de baie; puteţi edifica şi amenaja în dumneavoastră câte castele fabuloase doriţi.

Pentru această activitate avem şi un cuvânt care rezumă într-o ab-stracţiune tot ceea ce am spus. Ce contează cuvintele în raport cu realitatea vieţii noastre interioare? Şi totuşi, trebuie într-un fel să neservim de ele pentru a ne putea înţelege. Ce anume dăm deci acestei facultăţi interioare creatoare de imagini ? Este imaginaţia.

În viaţa sufletului nostru, în măsura în care el se serveşte de sis-temul nostru nervos ca de un instrument, am descoperit deci douăfacultăţi esenţiale, două posibilităţi fundamentale cu totul diferite deşi înrudite: memoria şi imaginaţia.

Putem să scoatem în mod liber în orice moment din forul nostru interior o imagine-amintire, să o fixăm şi să o “prezentăm” într-un fel în faţa noastră; de aceea putem vorbi de facultatea noastră a “repre-zentării”. Ne formăm o reprezentare şi ştim că pentru aceasta avem nevoie de un creier ca aparat de reflectare. Nu trebuie, desigur, să se confunde oglinda cu imaginea. Nici unul din noi nu-şi închipuie cămasa sau buchetul de flori reflectat într-o oglindă se găsesc într-adevăr în aceasta. Doar copiii cei mai mici îşi pot închipui aceasta. Dar încercăm pericolul de a ne înşela în aceeaşi măsură dacă credem pe aceia care pretind că imaginile memoriei există în creier. Căci nu e deloc aşa. Aceste imagini nu sunt făcute din substanţă nervoasămaterială, din molecule de fosfor, oxigen sau azot. Acestea sunt ima-gini strict psihice. Ele sunt compuse, dacă vreţi, dintr-o substanţă psihică, deşi aceasta reprezintă o concepţie curioasă. Dar cum ar tre-bui să te exprimi? În orice caz, aceste imagini nu sunt scoase din substanţa fizică a creierului. Ele sunt formate din aceeaşi lumină pecare am numit-o deja “lumină a ochiului”. Cât despre creier însuşi, el

68

serveşte la a reflecta nenumăratele imagini ale sufletului şi ale me-moriei.

Trebuie ca acum să vedem cum face creierul pentru ca noi să pu-tem avea imginaţie, să depăşim simpla imagine memorizată, să otransformăm, să o completăm, să o îmbunătăţim după voie. Cine sau ce vine astfel în faţa noastră din adâncimile organismului? Căci în ciuda relativei lor independenţe, sufletul şi viaţa sa interioară au în-totdeauna nevoie ca punct de sprijin de anumite fenomene corporale sau fiziologice. Ce se află deci în spatele activităţii imaginative? În ce ne ajută corpul să ne imaginăm un lucru în forul nostru interior?

Ceea ce ne vine aici într-ajutor este ceea ce permite ,de asemenea, ochiului să creeze imaginea complementară sau să reconstitue purpu-rul retinian care a fost distrus: este sângele care irigă creierul, care îl pătrunde cu viaţa sa. Căci vedeţi: creierul însuşi poate reflecta ima-gini, dar pentru a le transforma în mod creator, sufletul are nevoie ca viaţa sângelui să se adauge sistemului nervos. Forţa care ne trebuie pentru a păstra o imagine memorizată sau o reprezentare, pentru a utiliza oglinda noastră interioară, este forţa formatoare a reprezentă-rii, forţa de memorizare care, în acelaşi timp, face parte din gândire. Dar pentru a pune o imagine în mişcare, pentru a o modela, avem nevoie de o cu totul altă forţă decât aceea care constă în a o ţine imobilă în memorie. Pentru a vă face să înţelegeţi acest punct mai delicat, trebuie să revenim o dată în plus la activitatea mâinilor noas-tre.

Dacă vreau, de exemplu, să ţin acest burete în faţa mea, îmi ajun-ge să strâng buretele într-un anumit fel şi să le imobilizez. Pentru aceasta îmi trebuie imobilitatea completă. De asemenea, cu atât mai bine aş putea evoca o imagine, adică să mi-o reprezint, cu cât aş fa-ce-o mai cu calm, cu imobilitate şi concentrare. Creierul nostru nu poate reflecta în mod fidel reprezentările noastre decât fiindcă este o oglindă imobilă; circumvoluţiile sale nu se mai deplasează, iar mi-lioanele sale de filamente, de convergenţe şi de ramificaţii nu ondu-lează ca ramurile unui copac, ci sunt la fel de încremenite ca o for-maţiune cristalină, un strat de zăpadă sau o suprafaţă de apă perfect netedă.

Să o repetăm încă odată: în creier, viaţa cu pulsaţiile şi mişcarea sa, este redusă la minimum. Creierul a subordonat o parte din viaţa

69

sa, a renunţat la vitalitate; celulele sale nu se mai reproduc, există ooprire completă, am spus-o deja. Mulţumită acesteia, acest organ poate fi o oglindă. Cu el se petrece ceva asemănător cu ceea ce se petrece cu mâna mea: dacă degetele încep să se mişte, buretele ar cădea. De asemenea, dacă creierul s-ar mişca, toate imaginile memo-riei s-ar deforma sau s-ar şterge de îndată. Nu ar putea fi evocate aşacum trebuie.

Dar, vedeţi dumneavoastră, mâna mai are o posibilitate: ea poate efectiv să schimbe forma acestui burete. Ea poate să-l comprime, apoi să-l facă să-şi revină; poate să-l împingă într-o parte sau alta, să-l deformeze. Ce fac eu în acest caz? Îmi pun voinţa în acţiune. În această lume, pentru a răscoli un lucru, a-l deplasa, a-l transforma, am întotdeauna nevoie de o forţă interioară, voinţa mea, care are ca instrumente braţul meu, muşchii mei, membrele mele.

Începem să controlăm mai din scurt chestiunea noastră: care este forţa interioară de care avem nevoie pentru a transforma în noi deli-cata imagine conservată de către memorie, pentru a o deplasa sau încă a o şterge – ceea ce numim “a uita” – pentru a face să răsară unanouă? Avem nevoie de această forţă a sufletului numită voinţă. S-ar putea să vi se pară surprinzător atunci când auziţi pentru întâia datăcă voinţa nu se exercită numai în membre, pentru a bate un cui cu un ciocan sau a bate fierul pe nicovală, de exemplu. În cazul care ne preocupă, trebuie să recunoaştem existenţa unei voinţe care este eli-berată de închisoarea corpului, o voinţă lăuntric eliberată. Şi aceastăvoinţă îşi manifestă independenţa faţă de corp, deplasând, modifi-când, transformând imaginile. Această putere a voinţei psihice con-cură la activitatea imaginaţiei, în felul în care forţa reprezentării asi-gură simpla conservare a imaginilor memorizate.

Am descoperit deci două funcţii esenţiale ale vieţii noastre psihi-ce. Le cunoaştem în calitate de memorie şi imaginaţie. Trebuie ac-ceptat că îndărătul reprezentării se află facultatea de a reflecta, iar îndărătul imaginaţiei, forţa creatoare a voinţei – care dă posibilitatea de a transforma, de a reînoi imaginile sufletului. Dedesubt, în adân-curile fiziologice ale organismului, este extraordinara şi cristalina imobilitate a creierului, mulţumită căreia ne putem reprezenta ceva în mod liniştit, fidel. Iar îndărătul activităţii voluntare imaginative se află forţa vie şi creatoare a pulsaţiilor sanguine, a circulaţiei. Căci

70

dacă creierul trebuie să încremenească într-un anumit fel pentru a servi de oglindă, trebuie, din contră, ca imaginaţia să fie mobilă şilegată de ceva mişcător, care să curgă, să circule şi să poată astfel săse transforme fără încetare.

Astfel, de fapt, în cap regăsim fiinţa umană în întregime. Prin re-

prezentare, căutăm să ne facem o imagine cât mai clară cu putinţă despre noi înşine şi despre lume. Pentru aceasta ne trebuie un cap, ne trebuie această oglindă care sunt organele de simţ şi creierul. Dar atunci când nu este vorba numai de a ne face o imagine despre lume, atunci când vrem să intervenim asupra acestei lumi, să o modificămastfel încât să devină diferită de reflectarea pe care ne-o oferă capul, dispunem da voinţă şi de activitatea sa creatoare. După cum capul este capabil de a efectua anumite mişcări voluntare, chiar din punct de vedere material, – prin muşchii ochiului, ai mandibulei, ai limbii, unde subzistă încă un rest de mobilitate musculară – ceea ce în viaţapsihică depind de cap, aparţine polului opus al naturii umane, polul creator al vieţii voluntare. Acolo unde voinţa se manifestă prin for-marea conştientă de imagini, ea ne permite să le facem pe acestea săse mişte şi să le transformăm. Vedeţi dar, viaţa inconştientă a repre-zentărilor noastre cunoaşte şi ea o mare tensiune interioară între doi poli opuşi: cei ai memoriei şi imaginaţiei.

Veghea, somnul şi visul

Vom face acum un pas în plus în studiul nostru. Nu putem vedea cu ochii noştri decât fiindcă se produce “o gaură” în retină, în creier, o substanţă se distruge constant atunci când apar reprezentări. Dacăne reprezentăm ceva, dacă evocăm o imagine în gândire, în creierul nostru se produce o uşoară solidificare, un fel de copie cristalină aacestui lucru. Dacă vă reprezentaţi un pătrat, de exemplu, rămâne în oglinda creierului dvs. o uşoară amprentă a acestui pătrat, o amprentăorganică, fizică, care cristalizează, ca să zicem, aşa creierul. Acesta devine încă mai încremenit, mai mort decât era deja înainte. Şi aceas-ta urmează amplificându-se în cursul zilei, căci reprezentările pe care ni le facem sunt nenumărate şi creierul nostru reflectă un număr in-

71

calculabil de lucruri. El este deci din ce în ce mai atins de aceastăcristalizare, de această rigiditate, de acest proces negativ. Ajungem să constatăm aceasta seara sub formă de oboseală cerebrală.

Ochiul însuşi nu mai este în stare să repare la nesfârşit distrugeri-le petrecute în retină în timpul zilei. Şi în el se acumulează încet, în-cet deşeuri. Astfel încât în întregul sistem neuro-senzorial subzistăresturi din ceea ce a fost distrus. Aceste elemente cristalizate, sclero-zate, sfârşesc prin a se desface de organismul viu, care se ciuruie pe nesimţite de “găuri”. Seara, ochiul este greoi, capul de asemeni, şi numai suntem buni de nimic.

Atunci este ca şi cum am spune sângelui: tu, care întotdeauna ajuţi să se repare ceea ce a fost deteriorat, îndreaptă-ţi forţele de via-ţă către creier, curăţă-l de toate aceste deşeuri, fă-l ca nou. La care sângele răspunde: sunt de acord să te irig, să te regenerez şi să te îm-prospătez, dar mai întâi trebuie să te dezbari pentru câtva timp de suflet, pentru ca aceste imagini să se şteargă şi să nu-ţi jeneze activi-tatea reparatoare. Creierul este de acord .... şi chiar în această clipăsomnul ne cuprinde. Acelaşi proces de regenerare, care colmateazăgăurile produse în retină, se întinde asupra întregului sistem neuro-senzorial şi adormim. Numai aşa se poate înţelege ce este somnul: un fenomen propriu sistemului nervos.

Cine doarme? Inima? Nu se gândeşte la aşa ceva; continuă să ba-tă. Stomacul? nici el; el continuă să digere. Rinichii, ficatul şi toate celelalte organe continuă să funcţioneze noaptea. Numai sistemul nervos doarme. Extenuat de conştienţa zilei, el se lasă îngrijit în tim-pul nopţii. Am putea compara sistemul neuro-senzorial cu un bolnav incurabil. În fiecare zi se reîmbolnăveşte şi în fiecare noapte trebuie să ne retragem în sanctuarul nostru particular – pe care îl numim pat – pentru a reda acestui pacient forţe de viaţă.

Astfel, jocul de schimburi între distrugere şi reconstrucţie, care se desfăşoară în fiecare secundă în retină, se aplică omului în întregime, marelui ritm al veghei şi al somnului. De cum ne trezim dimineaţa la viaţa conştientă, distrugem în mod fiziologic şi ne uzăm sistemul neuro-senzorial. Noaptea, din contră, atunci când dormim, îl recon-struim prin forţa sângelui. Dar pentru aceasta trebuie ca sângele sănu fie deranjat de conştienţă. Astfel, întreaga fiinţă umană este anga-jată prin veghe şi somn în marele ritm de construcţie şi distrugere, în

72

marea opoziţie dintre nervi şi sânge, altfel spus, între omul “super-ior”, acela al simţurilor şi al nervilor care vrea să vegheze, şi omul “inferior”, acela al schimburilor de substanţă, care vrea să se alimen-teze, să construiască, să crească şi să se reproducă. Activitatea crea-toare pe care în parte o posedă retina când creează imagini şi forme, o regăsim deci în mare în timpul somnului, transpusă asupra întregu-lui organism.

Putem lua câteodată cunoştinţă de această extraordinară activitate creatoare a sistemului nervos, ca atunci când percepem câteodatăradiaţia verde complementară a unui soare roşu. Putem avea presen-timentul că în timp ce dormim se efectuează un misterios şi admira-bil proces de construcţie, de formaţie şi de transformare. Aceastăactivitate de reconstrucţie abia atinge conştienţa, la trezire, şi se spu-ne: ”În această noapte am avut un vis frumos”. În vis se reveleazămodul misterios în care somnul, cu o neasemuită imaginaţie, ne re-generează prin forţa sângelui şi a voinţei inconştiente. De fapt ce este visul? Gigantul joc de forţe ale imaginaţiei pe care starea de somn îl eliberează în noi. Spuneam mai sus că am fi putut adăuga pătratului nostru, trasându-i, o diagonală. Ce înseamnă acest mic joc al imagi-naţiei în comparaţie cu marile imagini pe care ni le oferă visul cu tablourile colorate, varietatea imaginilor, rapida lor succesiune? Şi totuşi, cât de frumos ar fi, visul are ceva haotic în el. Nu ne sa-

tisface, dorim, în ciuda oricărui fapt, să ieşim, vrem să ne trezim şi, decât să ne vedem copleşiţi de el, preferăm să vedem limpede, săfacem prin noi înşine să se nască şi să se mişte imagini modeste dar reale. Vrem să fim în întregime noi înşine atunci când se nasc ima-gini în noi. Căci dacă n-ar fi aşa, dacă aceste imagini ar deveni inde-pendente, ceva în noi ar fi dezaxat, “alienat”; nu am mai fi în între-gime noi înşine, ceea ce ar fi, evident, un lucru foarte grav. Când suntem noi cu desăvârşire noi înşine? Când suntem treji. Defectul visului este că imaginaţia scapă de sub controlul conştienţei.

Dar memoria joacă, şi ea, un rol în vis. Nici un vis nu ar fi posibil dacă nu ar face “împrumuturi” din memorie. O mare parte din ceea ce visăm provine din comoara memoriei. Amintirile răsar fără frânăsau control şi imaginaţia se serveşte de ele într-un talmeş-balmeş.Este deja foarte interesant de a-ţi da bine seama că în vis memoria şiimaginaţia s-au făcut independente şi merg fiecare pe propriul drum

73

fiindcă conştienţa nu mai este prezentă. De cum ne aflăm acolo, păs-trăm într-un fel mijlocul, luăm cârma în mâini, punem ordine în ima-gini, le organizăm, le evocăm şi ţinem astfel balanţa între memorie şiimaginaţie.

Dacă nu am face-o şi ne-am abandona doar memoriei, nu am pu-tea decât reproduce fără oprire imagini vechi, nemodificate. Sufletul nostru s-ar mumifica. Nu ar mai accepta să survină ceva nou, ar fi în întregime întors către trecut, încarcerat în tradiţii şi în judecăţi inte-lectuale. În acelaşi timp, ar îndura în mod prea exclusiv impresiile neuro-senzoriale care reflectă lumea materială. Am deveni, în contra voinţei noastre, materialişti.

Pe de altă parte, dacă, nu ne-am putea încrede în memorie şine-am abandona prea mult imaginaţiei, în ceea ce are ea fantezist şimişcător, ar răsări alte pericole. Sufletul ar pierde orice fermitate şiaceastă frumoasă activitate care este “fantezia” ar deveni “fantasti-cul”, Am începe să ne exaltăm, să batem câmpii; imaginile şi-ar pierde conturile şi s-ar şterge; orice limpezire ar lipsi vieţii interioa-re.

Fiecare din aceste tendinţe exclusiviste în domeniul reprezentări-lor poate cu vremea să ocazioneze grave tulburări de sănătate. Dacă,din motive profesionale sau altele, cineva ia obiceiul de a gândi într-un fel mult prea rece, sec şi abstract, dacă ideile sale sunt într-un fel palide şi decolorate, sau dacă le primeşte în mod pasiv din afară,procesele de distrugere se intensifică la el. Creierul său ameninţă de a se pietrifica, de a se scleroza. Pe de altă parte, sângele, puţin câte puţin, nu-şi mai îndeplineşte sarcina, mai cu seamă când persoana în chestiune a avut în tinereţe profesori fără imaginaţie, care au împo-vărat creierul său cu o învăţătură prea aridă. Persoana se sclerozeazăatunci când, ca urmare a surmenajului, această persoană doarme prea puţin. Capul ei luptă la început împotriva sărăcirii interioare de forţe-le vitale, retrăgându-le pe acestea din periferie: ea devine căruntăînainte de vreme sau dobândeşte calviţie. În sfârşit, dacă acest proces de îmbătrânire prematură atinge creierul însuşi, persoana poate “re-cădea” în copilărie, pierde memoria, creierul sclerozat nemaifiind decât o oglindă opacă şi dură. Am dat deja un exemplu de acest gen în prima lecţie.

74

Aceste procese de degenerescenţă şi altele analoge sunt încă în sistemul nervos al aceluia care mai are obiceiul sau se vede constrâns de a-şi expune nervi unor riscuri suplimentare. Este cazul, de exem-plu, când deschidem radioul fără a-l asculta conştient şi cu atenţie, sau dacă ne obosim ochii citind de-a lungul şoselelor panourile pu-blicitare care nu prezintă nici un interes. Orice impresie senzorialăcare nu este nici primită în plină conştienţă, nici elaborată cu interes, creează nervozitate şi contribuie la distrugerea ţesuturilor nervilor. Ea împrăştie într-un fel forţele sufletului. Organismul nostru devine prin aceasta din ce în ce mai incapabil de a opune procesului nervos prea puternic şi prost dirijat, efortul reparator al sângelui. Din aceas-ta rezultă predispoziţia la insomnie care se răspândeşte ca o epidemie în civilizaţia noastră.

Pentru ca sistemul nervos să se menţină în bună sănătate, nu ajunge doar să dormi şi să te alimentezi bine. Dacă s-a urmărit bine ceea ce s-a spus, se va înţelege că trebuie vegheat la igiena sufletului nostru şi, în special, la modul în care se fac reprezentările noastre conştiente. Se va preveni mai ales dezvoltând concomitent memoria şi fantezia, stabilind între ele fără încetare echilibrul şi armonia, aşacum o face inima noastră, am văzut aceasta, pentru a armoniza pola-ritatea organică. Pentru aceasta trebuie exercitată o a treia forţă acti-vă, care este şi o “inimă” a vieţii noastre conştiente şi despre care vom vorbi acum.

Ochiul

Să desenăm din nou un pătrat. Să ne folosim mai întâi de mobili-tatea cu care o dotată imaginaţia noastră. - controlând-o însă în ace-laşi timp, căci ea trebuie să rămână în cadrul figurii trasate aici. Săreluăm cele patru unghiuri cu două linii, diagonale A şi B. Acestea se întretaie într-un punct M. Ce este acest punct M? În jurul său se gru-pează patru triunghiuri dreptunghice isoscele care sunt în mod evi-dent egale. Descoperim astfel că un pătrat se poate descompune în patru triunghiuri egale. Laturile lor fiind egale, punctul dat la egalădistanţă de fiecare din cele patru unghiuri ale pătratului. Este evident că este centrul pământului.

75

Fig. 6

Să extragem acum din comoara memoriei reprezentarea unui cerc. Graţie imaginaţiei, putem încercui exact pătratul, în cazul în care raza sa este egală cu latura triunghiurilor, cu semidiagonale. Punctul central al cercului este identic cu acela al pătratului. Orice pătrat se înscrie în cercul corespondent. Nu ne vom lansa în operaţii mai com-plicate.

Vedeţi dar: imaginaţia s-a aşternut pe muncă la fel ca şi memoria – fiecare dintre ele însă sub o conducere riguroasă. Au rezultat astfel puncte de vedere cu totul noi asupra legăturilor dintre figuri şi linii. În realitate, ce facem noi atunci când operăm astfel cu imagini pe care le asociem între ele? Gândim, concepem idei. Şi dacă mă veţiîntreba cine ţine echilibrul între imaginaţie şi memorie, între simpla reproducere şi libera transformare, pentru ca noi să nu trecem prin viaţă în orişice chip, ca într-un vis, am să vă răspund că aceasta este forţa gândirii, ceea ce fiecare cunoaşte din experienţă personală. De-spre ce spune Mefisto că este în om ca lumina cerească? O numeşte raţiune. Însuşi Mefisto ştie că centrul cel mai intim al fiinţei este lu-minat de această scânteie nemuritoare şi divină. Da, o lumină acţio-nează în noi atunci când gândim. Ea luminează pentru noi legăturile dintre lucruri. Ceea ce înainte era întunecos devine clar şi se revelea-ză sub un alt aspect. Gândirea conferă tuturor imaginilor sufletului o nouă strălucire şi o structură interioară.

76

Atunci când gândim, ne luminăm asupra adevăratei naturi a lumii şi îi vedem, îi recunoaştem legile. Astfel, gândirea dăruieşte Eu-lui un ochi interior, spiritual. Mulţumită acestui ochi, dobândim vederi interioare, tot astfel cum dobândim vederi exterioare prin ochiul fi-zic. De perspicacitatea şi activitatea ochiului nostru spiritual depinde lărgirea orizontului nostru interior. Şi după cum vederea noastră fizi-că se sprijină pe retină şi pe cornee, gândirea, în calitate de vedere interioară, pe oglinda nervilor şi pe procesul sanguin în creier. Ea se uneşte prin aceasta cu forţa memoriei şi a activităţi imaginaţiei şiaruncă deasupra prăpastiei, care este opoziţia lor, un pod, un arc imens, care se ridică până în regatul spiritului. Pe acest pod vine în întâmpinarea noastră Eul, această călăuză interioară care este singu-rul capabil de a trasa calea mediană, calea regală pe care ne-am silit să o descoperim în gândire, sentiment şi voinţă, în decursul acestor câteva reflecţii. O gândire clară, vie, care se încredinţează spiritului cu dezinteres şi curaj este, de asemenea, un element de curăţenie şiface din corp instrumental corect al unei vieţi corecte şi a sufletului.

Fig. 7. Schema de funcţionare a creierului

77

Iată-ne ajunşi la sfârşitul consideraţiilor noastre. Aş vrea să rezum pe scurt lecţia de azi: atunci când percepem, sufletul se înrădăcineazăîn materia trupului, în lumea materiei. Dar atunci când îşi aminteşte sau îşi imaginează, el trăieşte în propria lume interioară, subiectivă,unde acţionează în felul său. Dacă el se încredinţează atunci forţei gândirii, se deschide în mod conştient lumii spiritului, se deschide lumii adevărului.

Există mai multe feluri de trăiri a luminii lumii. Prin poarta simţu-rilor, ne deschidem luminii exterioare; în forul nostru interior, ne deschidem lumini spiritului şi, în val, lumina sufletului nostru strălu-ceşte în lumea colorată a memoriei şi imaginaţiei. Astfel, putem spu-ne, împreună cu Synkeus, păzitorul turnului în “Faust”:

“Născuţi pentru a privi, Făcuţi pentru a contempla, De pe turnul pe care sălăşluim Admirăm lumea.”

Această lume se află în afară şi totodată înăuntrul nostru. Termi-nând azi acest studiu, am realizat anevoiosul efort care constă în a vedea mai profund în lumea noastră interioară şi am învăţat, în ace-laşi timp, să ne cunoaştem ca cetăţeni atât a uneia, cât şi a celorlalte lumi.

78

EDITURA TRIADE C.P. 15, O.P. 05

3400 Cluj-Napoca

E-mail: ed_triade@yahoo.com

Tel: 095.086.007

79

80