Posada Perișanilor Strălucită victorie a libertății românești

Aici s-a semnat actul de naștere al Țării Românești, prin istorica bătălie de

la Posada Perișanilor, împotriva regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, care

voia să înlăture de la conducere pe Basarab I, primul domnitor al Țării

Românești.

În istoria poporului român, anul 1330 întruchipează triumful luptei pentru

viața politică autonomă, emanciparea definitivă a unei părți a teritoriului

românesc de sub dominația străină, începutul unui îndelungat proces care s-a

desăvârșit șase secole mai târziu, la 1 decembrie 1918, când întreaga națiune

română s-a unit în hotarele unui singur stat. Atunci, în urmă cu 680 de ani,

realitatea politică românească și-a găsit consacrarea prin marea încercare din

1330, care a dat caracter ireversibil celui dintâi stat feudal românesc de sine

stătător și procesului de emancipare politică a românilor.

În lucrările de specialitate ale marilor istorici români: Nicolae Iorga,

Constantin C. Giurăscu, Șerban Papacostea, Dimitrie Onciul, Dumitru Tudor;

este prezentată organizarea militară și politică a româmilor din secolele XII,

XIII, XIV, înainte de anul 1330, când s-a semnat actul de naștere al Țării

Românești la Posada Perișanilor, după cum consemnează regretatul academician

Constantin C. Giurăscu.

După cel dintâi indiciu cunoscut până în prezent referitor la acțiunile

militare ale româmilor nord-dunăreni, participarea lor la sfârșitul secolului al

XII-lea alături de cumani, la luptele din sudul Dunării, în sprijinul vlahilor și al

bulgarilor răsculați împotriva Imperiului bizantin, izvoarele vremii înregistrează

tot mai frecvent participarea românilor și a organizațiilor lor politice la

evenimentele din centrul și sud-estul Europei.

În al doilea deceniu al secolului al XIII-lea, românii sunt semnalați într-o

oaste transilvăneană trimisă de regele Andrei II al Ungariei, în sprijinul Țarului

bulgar Borilă (1207-1218), care s-a confruntat cu o răscoală secesionistă la

Vidin. Cu prilejul marii invazii tătare din 1241, românii nord-dunăreni s-au

ilustrat atât prin rezistența pe care au opus-o invadatorilor la intrarea lor, în afara

arcului carpatic, cât și după retragerea acestora înlăuntrul Transilvaniei, când

românii și secuii au organizat apărarea trecătorilor în munți. Câțiva ani mai

târziu, în 1247, diploma acordată cavalerilor Ioaniți de regele Bela IV, înregistra

forța militară a formațiunilor statale românești la sud de Carpați, ca factor al

apărării regiunii. În 1285, cu prilejul unei mari invazii tătare în Transilvania,

este amintit din nou rolul românilor în apărarea trecătorilor.

Puterea militară a primelor formațiuni satatale: Voievodatul lui Litovoi pe

Jiu și al lui Seneslau la răsărit de Olt pe Argeș, era cunoscută la curtea regelui

înainte de campania din 1330.

La începutul secolului al XIV-lea, un nou stat unitar a luat locul

formațiunilor multiple atestate în secolul anterior la sud de Carpați. Noul stat și-

a luat numele de Țara Românească, care a continuat ideea de luptă pentru

independență față de regatul ungar, regat ce pretindea să controleze relațiile

politice din acest spațiu și nu se putea resemna cu noua situație care se opunea

programului de expansiune dincolo de Carpați. Înfruntarea dintre cele două forțe

devenea inevitabilă: când regatul a ieșit din convulsiunile care îl amenințaseră

(invazia tătară și luptele interne dintre nobilime și regii din dinastia arpadiană).

Restaurarea regatului ungar a fost opera unei noi dinastiii, de origine

franceză, aceea a familiei princiare de Anjou, din care provine noul rege al

Ungariei, Carol Robert (1308 - 1342), care a combătut factorii fărâmițării

feudale, întărind din nou puterea regală. Ajuns la acest stadiu al eforturilor sale

2

de restaurare a puterii regale, el a manifestat la început o evidentă ezitare în

tendința de a anihila statul românesc de dincolo de Carpați.

În vara anului 1324, în urma unor negocieri prelungite care l-au adus în

repetate rânduri pe solul regal la curtea lui Basarab, a intervenit un acord între

Carol Robert și Basarab numit „Voievodul nostru transalpin”. Cel mai însemnat

câștig obținut de Basarab prin înțelegerea sa cu regele Ungariei a fost

recunoașterea implicită de către acesta a situației create în sudul Carpaților prin

unirea cnezatelor și voievodatelor românești într-o singură țară, “Țara

Românească”. Acest acord nu mulțumește pe nobilimea maghiară dornică de

expansiune la sud de Carpați, care începe o țesătură de intrigi lăudând pe

Basarab și ponegrind pe Carol Robert, determinându-l mai târziu să înceapă

ostilitățile împotriva voievodului român în 1330. Campania a fost întreprinsă

„pentru ca regele să-l izgonească din țară pe acest Basarab, sau să dea în

stăpânire țara unuia dintre cei care participau la expediție”, după cum afirmă

cunoscuta Cronică pictată. Realizarea țelului propus de regele ungar ar fi

însemnat anihilarea statului românesc al lui Basarab, a unității și neatârnării sale.

Pe măsură însă ce înainta dinspre Severin, Carol Robert a înțeles

dificultățile acțiunii sale și în cele din urmă imposibilitatea scopurilor pe care le

fixase. Puterea Țării Românești pe care își propusese să o destrame a provocat

eșecul campaniei ungare. Când în cele din urmă, fără a-și fi atins obiectivul,

regele a dat semnalul retragerii, eșecul politic s-a transformat în catastrofă

militară. În munții prin care se retrăgea, marea oastă a regelui a fost zdrobită la

locul numit Posadă de forța armată a Țării Românești, pe care voise să o subjuge

în toamna anului 1330.

Toți istoricii români și străini sunt unanimi cu privire la zdrobirea armatei

conduse de Carol Robert de Anjou de către oastea lui Basarab I, dar acordul

încetează însă atunci când este vorba de a stabili locul bătăliei. În această

privință existau nu mai puțin de șapte opinii diferite. Istoricul bănățean P.

Dragalina afirmă, în Istoria Banatului Severin, că bătălia s-a dat la „Cheile

3

Crainei”, între Orșova și Mehadia, deoarece regele Carol Robert, după

înfrângere, nu s-ar fi oprit din fugă decât la Timișoara. Dimitrie Onciul e de

părere că victoria lui Basarab a avut loc „în munții de lângă Curtea de Argeș”.

A. D. Xenopol, luându-se după afirmația călătorului polonez Strikowski, care a

străbătut Țara Românească în anul 1574, socotește că teatrul luptei a fost

dincolo de Gherghița, în munți, la o distanță de două zile de drum până la Sibiu.

Nicolae Iorga, atât în „Istoria Armatei”, cât și în studiul „Carpații în

luptele dintre români și unguri”, dă ca loc al luptei „Posada, pe drumul ce duce

de la Câmpulung la Bran”. Tot pentru Posada, pe același drum, se pronunță și N.

A. Constantinescu, precum și Victor Motogna și Șt. Ștefănescu, aceștia doi din

urmă neprecizând însă unde anume se află așazisa Posadă. Ilie Minea se întreabă

dacă lupta nu s-a dat cumva la Stoienești sau în împrejurimile acestui sat, nu

departe de cetatea și schitul lui Negru Vodă, în județul Muscel actualmente

județul Argeș. I. Lupaș înclină pentru „strâmtorile dimprejurul Argeșului”, o

părere deci asemănătoare celei a lui Onciul.

În sfârșit, Constantin C. Giurăscu, apreciază în “Istoria Românilor” că

lupta s-a dat în Loviștea, pe vechiul drum care lega Curtea de Argeș, prin

Câineni, de Sibiu, de aceeași părere fiind Ștefan Pascu și Ion Ionașcu.

A fost păstrat un document, din 9 decembrie 1330, la mai puțin de o lună

de la terminarea luptei, în care se face o descriere a locului unde s-a dat ea.

Faptul s-a petrecut „pe un drum de veșnic blestem, strâns mărginit de ambele

părți de râpi înalte, iar înainte, unde drumul era mai larg, închis puternic în mai

multe locuri de șanțuri și asediat de mulțimea românilor luptători ai numitului

Basarab”. Deși documentul amintit e considerat de către un cercetător maghiar

ca neautentic, constatăm totuși că el se potrivește perfect, în ce privește locul

bătăliei, cu descrierea pe care ne-o dă Cronica pictată de la Viena, un izvor

asupra autenticității asupra căruia nu există nici cea mai mică îndoială și care

cuprinde la sfârșit, tocmai descrierea războiului din 1330. Potrivit acestei

4

cronici, lupta s-a dat deasemenea pe un drum mărginit de râpi înalte, întărit

acolo unde el se lărgea, de șanțuri în mai multe locuri și închis de către români.

Analiza atentă a Cronicii pictate nu justifică o retragere a armatei lui

Carol Robert, ajunsă la Curtea de Argeș, pe drumul Câmpulung – Bran –

Brașov. Să urmărim ce ne spune acest izvor cu privire la drumul urmat de

armata lui Carol Robert, de la intrare până la ieșirea din țară. Aflăm mai întâi că

armata ungară, venind dinspre vest, a pătruns pe la Severin, pe care l-a ocupat, a

înaintat apoi, printr-o țară în care după metoda străveche, se făcuse pustiu în fața

năvălitorilor și a ajuns “în castrul – adică Cetatea Argeș”.

Cum însă din punct de vedere militar nu se obținuse un rezultat decisiv,

oastea lui Basarab nu fusese înfrântă, și cum armata regală începuse a suferi,

după expresia cronicii de „foamea cea mare”, Carol Robert dădu ordinul de

retragere. Cronica nu ne spune în ce direcție a apucat oastea acestuia, dar putem

presupune, dată fiind situația, mai ales lipsa de alimente și furaje, că ea a luat

drumul cel mai scurt, spre a ajunge cât mai repede în Transilvania, unde putea

găsi cele necesare. Drumul cel mai scurt nu ducea însă peste muncele, la

Câmpulung, și de aici la Bran și Brașov, ci prin Loviștea la Perișani, Câineni și

de aici la Sibiu. Oricine privește harta se poate convinge îndată de acest fapt.

Cred deci că armata regală a luat această din urmă cale străveche, urmată

și în epoca daco-romană de armata lui Traian, deoarece pe Valea Oltului de-a

lungul apei nu exista încă un drum. Il vor deschide, săpând în stâncă, austriecii,

în timpul dominației lor asupra Olteniei (1718 - 1739), pentru a face legătura

între Oltenia și Transilvania, provincii istorice stăpânite la acea vreme de ei.

Din materialele istorice studiate de mine, Arhivele Olteniei nr. 95-96, anul

XVII, ianuarie – aprilie 1938, am găsit articole semnate de: Dumitru Tudor,

Marcel Romanescu, Constantin D. Ionescu, Alexandru Bărcăcilă, M. Theodor

Carada, Mihail Popescu, Ion Donat și profesor C. D. Fortunescu. Concluzia la

care au ajuns istoricii olteni, este aceea că nici Traian în anii 105-106, nu a putut

trece cu armata romană pe Valea Oltului, decât până la pasul Cozia, fiind nevoit

5

să ocolească Cheile Oltului, prin răsărit, urmând drumul de munte ce trece prin

depresiunea Aref, Posada, Perișani și Câineni pentru a ajunge în Transilvania.

Acest drum a fost folosit și de Carol Robert regele Ungariei, în anul 1330,

când s-a întors în Transilvania după înfrângerea suferită la Posada Perișanilor,

unde armata maghiară a fost zdrobită de oastea lui Basarab I.

Trebuie amintit tinerilor istorici și arheologi, că drumul de munte vechi

mergea pe jos, pe vale, unde se află un loc numit Posada, nu pe plai ca azi, în

comuna Perișani județul Vâlcea.

Ca profesor de istorie și geografie, pentru o mai bună documentare, am

parcurs acest drum atât cu un automobil de teren cât și pe jos, făcând

observațiile necesare ale reliefului care corespund cu afirmațiile ultimilor istorici

și ale unor fotografii aeriene.

Sunt convins că la Posada Perișanilor din Țara Loviștei, a avut loc lupta

din 9-12 noiembrie 1330, unde Basarab I cu oastea sa a zdrobit armata ungară

condusă de Carol Robert de Anjou. Aici s-a semnat actul de naștere al Țării

Românești.

Profesor Corneliu Părăușanu

Comuna Grădiștea, județul Vâlcea

6