Copilul cu dificultăți de învățareDificultățile de învățare ale copilului pot proveni dintr-o gama foarte variată de cauze, de

la cele încadrate în categoria problemelor de dezvoltare cognitivă, până la cele din sfera

tulburărilor emoționale. Chiar și așa, indiferent de cauză și oricât de diferite ar putea fi

ele, dificultățile de învățare posedă o serie de caracteristici comune, dintre care voi

enumera mai jos câteva.

I. Copilul are  dificultăți de concentrare , definind astfel probleme din sfera atenției – 

el nu poate asimila informația, deoarece îi este greu să urmărească șirul explicațiilor care

îi sunt oferite. Inatenția sa poate fi evidentă pentru părinte sau profesor, ea fiind însoțită

de:

a) fuga privirii;

b) agitație (copilul se “foiește” într-una);

c) fixarea cu privirea a anumitor puncte din câmpul său vizual (se uită pe

fereastră, la obiecte, la alte persoane, etc.);

d) sau de alte activități (chiar și cele din categorii similare ticurilor, când copilul

freacă permanent între degete un creion, stiloul, fermoarul, etc).

În alte situații, această inatenție poate scăpa, pentru o perioadă, adulților din preajma

copilului. El poate fi, în general cuminte, se poate uita în ochii părintelui atunci când i se

explică ceva, și, cu toate acestea, el poate să “să nu fie acolo” – aflându-se captiv, de

fapt, într-o stare de reverie mascată. Un indiciu pentru această reverie mascată este

privirea absolut fixă – când nu se remarcă niciun fel de mișcare a irisului, posibil nici

măcar clipitul genelor. Intr-o astfel de situație, putem fi surprinși să constatăm că dacă,

de exemplu, pocnim din degete, copilul trresare – ca și când abea atunci “s-ar fi trezit”.

De fapt, chiar așa și este – un astfel de stimul sonor, precum un zgomot mai puternic, îl

“rupe” din starea de reverie și îl reconecteaza la realitatea din care se retrăsese.

Atunci când copilul se decalibrează în acest mod de la realitatea înconjurătoate, putem

observa ceva asemănător unui “gol de memorie” – el pare a nu-și mai aminti nimic din

ceea ce i s-a povestit și explicat. Și, de fapt, nu este doar o “părere”, ori o impresie. Este

un fapt. Copilul s-a centrat atât de mult pe sine, pe reaitatea sa interioară, încât ochii și

urechile sale nu au mai înregistrat nimic din ceea ce s-a întâmplat în jurul său. O astfel

de manifestare subscrie, în general tulburărilor din sfera atenței.

În astfel de cazuri, conștientizarea existenței unei probleme se face prin intermediul

constatărilor pe care le fac adultii asupra copilului – deși i s-a explicat ceva anume, poate

chiar de multe ori, el tot nu știe să facă, sau nu poate să reproducă informația. În

realitate, mai corect ar fi să spunem nu că nu știe, ci că nu își amintește.

Tulburările de atenție sunt destul de frecvente și ele se pot datora:

1. unor condiții biologice, copilul născându-se cu o disfuncție neurologică (fie în

forma strictă a ADHD, condiție care se poate proba prin RMN și se depistează prin

constatarea unei dezvoltări atipice, mai lente a creierului, fie datorată unor leziuni

cerebrale pe care copilul le suferă în timpul sarcinii sau în timpul nașterii, unele

dintre posibilele sechele concretinzându-se sub forma simptomelor tipice de

ADHD – vezi art. Deficitul de atenție șiFunctia executiva si procesele senzoriale in

ADHD)

2. unei dezvoltări necorespunzătoare a copilului, provenit din familii violente, sau din

medii labile emoționale, insecurizante emoțional (si/sau fizic), în urma cărora

copilul dezvoltă tulburări emoționale (fie luând forma, mai degrabă a apatiei și

dezinteresului față de ceea ce este în jurul său, fie, mai degrabă, sub forma

irascibilității, nervozității, violenței, etc); copilul cu astfel de tulburări emoționale

poate dezvolta rapid, chiar de la vârste mici, simptome inclusiv ale deficitului de

atenție;

3. unei insuficiente stimulări: carențele educaționale – ca orice altceva, și atenția

(care înglobeaza și răbdarea) se învață; copilul care nu a fost obișnuit să

efectueze diverse sarcini, care nu a avut niciodată un program regulat (de

activitate / mâncat / odihnă), care nu a fost obișnuit să-și aștepte rândul, sau să

efectueze diferite lucruri într-o ordine anume, copilului căruia nu i s-a vorbit și nu i

s-au explicat lucruri, care nu a fost obișnuit să asculte – acel copil prezintă riscuri

foarte mari de a dezvolta tulburări ale funcției atenției.

II. Copilul are dificultăți de înțelegere a limbajului – obstacolele întâmpinate în

această arie se depistează înaintea școlarizării copilului, iar, în medie, vârsta la care

părinții încep să se îngrijoreze este undeva în jurul anilor 3 – 4 de viață ai copilului. În

esență, vârsta de 3 ani este importantă, copilul trebuind să aibă un limbaj destul de

articulat, putând formula propozitții simple, scurte, care să conțină un substantiv, un

verb, un adjectiv, toate folosite cu sens, chiar dacă nu bine articulate. Pot face și

construcții mai lungi, în care să folosească 2 verbe (Plouă și nu vreau afară, Câinele este

rău și mușcă, etc), începe să folosească pronumele eu, mie, al meu, cere lucruri pe care

le vrea, poate repeta după adult cuvine sau propozitii pe înțelesul său, etc. Copiii care la

această vîrsta au încă un limbaj rudimentar, fragmentat, folosind cuvinte singure (cate

un singur cuvant pentru a cere ceva – ceai!), chiar dacă părinții s-au străduit să-l învețe

cum să ceară, atrag în mod indubitabil atenția.

În funcție de gravitatea problemei care stă la bază, aceasta poate fi o

dificultate/întârziere aparentă, copilul recuperând în anul următor întârzierea. Dar, în

general, problema trebuie tratată cu atenție și, din păcate, în multe cazuri, suspiciunile

părinților se dovedesc întemeiate.

Copilul care într-adevăr prezintă întârziere în apariția și dezvoltarea limbajului, va avea,

în mod clar, și dificultăți de învățare., datorată precarității informațiilor asimilate. Cauzele

întârzierilor în dezvoltarea limbajului pot fi și ele exgtrem de variate – de la diferite forme

de întârziere mentală, până la tulburări de atenție sau de spectru autist. Terapia unui

astfel de copil trebuie să înceapă cât mai devreme posibil. Pe măsiră ce copilul

evoluează, întârzierea mentală secundară (evident, apare o formă de întârziere mentală,

datorată slabelor achizitii și, concomitent slabelor abilități de comunicare/socializare,

îndeplinire de sarcini, etc) se remite – aceasta mai ales în cazul în care copilul nu suferă

de un sindrom sever.